In Memoriam: ION ȘIUGARIU

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2015

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

(*6 iunie 1914, Băița, jud. Maramureș — † 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia)

Autor: Ion Dumitru (München, Germania)

Îmi revine îndatorirea de onoare, de a vă reaminti, celor interesați, că la 1 februarie a.c. se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Ion Șiugariu, poetul erou al cărui centenar a fost consemnat anul trecut!

În urmă cu 30 de ani, din inițiativa soției sale, Lucia Soreanu, domiciliată la Aachen, Germania, care și-a consacrat cu o neobișnuită dăruire viața și eforturile pentru a-i păstra curată și vie amintirea, în colecția Pașii lui Orfeu, Jon Dumitru Verlag, München, a apărut volumul antologic de poezii: Ion Șiugariu, Sete de ceruri, despre care, în prefața sa, Vintilă Horia, consemna:

„Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generației mele. Idealul universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna și către ceea ce o aștepta, adunarea într’o revistă și într’o grupare a voinței noastre de putere spirituală, războiul, separările, morțile, exilurile. Decenii de deșerturi și sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toți oamenii pământului, împrospătați în românism, adică în cunoaștere, și teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de molii și de răutate, patru decenii de proză întunecată și neomenească, de durere românească, definitoare și ea, într’un fel, deoarece a fost poporul român punctul în spațiu și în timp în care s’a concentrat suferința și nedreptatea. Poate că și asta înseamnă ceva, deși noi am fi vrut concentrarea pe alte valori și pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Șiugariu, atât de legată de acea intenție, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi și n’a fost decât în sacrificiu și în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generația dela 1939 se reîntâlnește cu Ion Șiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.” (Vintilă Horia, „Ion Șiugariu dela Meșterul Manole“ Madrid, 21 I. 1985).
Ion Siugariu
Foto. Ion Șiugariu
Născut la 6 iunie 1914, Ion Șugar(iu) este primul dintre cei șase copii ai familiei minerului aurar Ion Șugar și Floarea Șugar (n. Griga), de confesiune greco-catolică, din satul Băița, comitatul Maramureș (Máramoros), administrat de maghiari, sub dubla monarhie austro-ungară. Ca urmare a politicii de maghiarizare, în certificatul de botez, eliberat de autorități, este înregistrat sub numele de Sugár János, pe care-l va schimba, la 24 iunie 1936, printr-o decizie a Ministerului de Justiție din România, în Ion Soreanu. „dar scriitorul va semna: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, folosind și pseudonime ca Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu“ (L.S.-Ș)

Conform notei biografice alcătuită de Lucia Soreanu-Șiugariu, „școala primară o urmează târziu, la Băița și Valea Borcutului (1924-1928), cu mari întreruperi“,„Nevoit să lucreze de timpuriu, în mina de aur, alături de tatăl său“. „Copilăria și-o împarte între hoinăreli prin pădurile misterioase, șteampuri umede și școală, unde mintea lui ageră, iscoditoare și sârguința la învățătură impresionează pe cei ce-i sunt dascăli și mai ales pe preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului“.

„După absolvirea clasei a IV-a primară (1928), la sfatul și cu sprijinul preotului Băcilă, reușește, în urma unui concurs, să intre la Școala Normală din Oradea. Trei ani mai târziu, tot în urma unui concurs, trece la liceul „Emanoil Gojdu“ din Oradea, fiind bursier până la sfârșitul studiilor (1936). Înclinațiile lui vădite sunt pentru literatură, pentru poezia românească, dar are aplicații și pentru matematică. Aceasta este perioada de formare intelectuală temeinică a poetului sub îndrumarea unor profesori ca Teodor Neș și mai ales Octav Șuluțiu. Citește mult, visează, scrie. În anul 1934, încă elev fiind, debutează la revista Observatorul din Beiuș cu versuri pe care le semnează Ionel Șiugariu. Mai târziu devine colaborator al revistei Familia, din Oradea, apoi va publica și la revisteie Veac Nou, din Baia Mare, Afirmarea, din Satu Mare, Lanuri, din Mediaș, Cronica, din Baia Mare, ș.a. În 1936 își ia examenul de bacalaureat reușind în fruntea promoției“.

„Îndrumat de criticul literar al revistei Familia – Octav Șuluțiu-, poetul înclină să plece spre Capitală. Mai întâi își efectuiază stagiul militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești (1936-1937) de unde iese cu gradul de sublocotenent“.

„Atras de centrul vieții literare tinere românești, intră în București în toamna anului 1937 și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Filologia modernă. Din primii ani se face remarcat și apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii de înaltă cultură: Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ion Petrovici. Viața lui este însă poezia, scrisul… Desfășoară o activitate prodigioasă colaborând la diferite publicații din Capitală și din Ardeal, semnând poezii, critică literară sau eseuri, cronici de orientare artistică, însuflețit de dorința de a ridica cultura tânără românească.“(L.S.-Ș).

În eseul Țara crinilor din Decalog, (dec. 1937) enunța, între altele: „Purtăm în noi setea de lumină ca pe un stigmat al veacului“… „Niciodată foamea de cer n‘a bântuit mai puternic inimile, niciodată țipătul pentru realizarea deplină n‘a pătruns mai neînfricat întunericul, decât foamea și țipătul nostru.“ (Ion Șiugariu, Țara crinilor, în Decalog, dec. 1937, anul II, nr. 56).

În Martie 1938 îi apare volumul Trecerea prin alba poartă, Editura Librăriei Pavel Suru, Tipografia Cărților Bisericești, considerat un debut promițător și, despre care, Octav Șuluțiu, în Familia, scrie: „E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli“. În Viața Românească, Lazăr Iliescu: „Domnul Ion Șiugariu este un însetat de viață. Poesia Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de dragoste, de amintiri avântate. Un panteism covârșitor stăpânește culegerea Domniei Sale de versuri, dela prima poesie Cântec de pornire la drum și până la ultimul vers din Incantații. Versificator abil, Domnul Ion Șiugariu nu cade în păcatul atâtor poeți tineri, de a-și clădi poezia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Și domnia Sa o îmbracă într‘o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de viață“. În Sfarmă Piatră, Ovidiu Caledoniu: „Ceea ce-mi place mai mult în poesia Dlui Șiugariu este acel cult și respect deosebit al imaginei în care se simte vibrând tot temperamentul poetului“. În Pagini Literare, Romulus Demetrescu: „Frăgezimea sentimentului tumultos e trecută în muzica domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor din natura care le împrumută uni iz pastoral oarecum, primăvăratic“. Horia Nițulescu, în Porunca Vremii: „Domnul Ion Șiugariu este un poet al vârstei lui: simplu și curat. Poesia lui este poesia unei adolescențe tumultoase care se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare“…

În 1939 începe colaborarea la revista Meșterul Manole deținând rubrica de critică, Poezia tânără, și „creindu-și un limbaj critic propriu, distinct“. În articolul Poezia/ Poezia tânără, scria: „Credem din tot sufletul nostru într‘o literatură românească mare, unică, universală. O literatură fără compromisuri, fără resemnări minore“ (Ion Șiugariu, Poezia tânără, în Meșterul Manole, nr. 7-10, sept.-dec. 1939, p. 58)

După Dictatul de la Viena (august 1940), Ion Șiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George, despărțiți de părinți și de ceilalți frați —Vasile, Mărioara, Augustin și Zaharia, rămași sub ocupația maghiară, scrie scurta mărturisire Am venirt din Ardeal. Citez:

„—Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinții, amintirile, totul. N‘am avut răgaz nici cel puțin să ne uităm în urmă. A venit așa de pe neașteptate, atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s‘au tulburat toate credințele. Am visat, am scris, am așteptat o Românie mai mare, mai deplină, mai veșnică. Atâta vreme și cu atâta suflet! Am ascultat șoaptele strămoșilor, am descifrat sensul vieții lui Horia, nebunia lui Iancu… În naivitatea noastră am crezută că toți sunt ca noi, că nu se poate să fie altfel. Cu câtă pasiune am poposit lângă cărțile sfinte și cât de mult am crezut că generația noastră este la fel de eroică. Ne-am căutat prieteni, am crezut în Meșterul Manole și ne-am închipuit că avem dreptul să începem lupta cea mare, munca de zi cu zi pentru a ne depăși propriile granițe, pentru a bate la poarta unei universalități românești. Cât de mulți au crezut la fel ca noi! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne arunce în prăpastie. Generația asta n‘a fost înțeleasă. Am vrut să fim ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s‘a dat voie. Acum avem în fața noastră o ruină, o monstruozitate“… “Am vrut să fim catedrală dar nu ni s‘a dat voie să fim nici măcar bisericuță. Da. Am venit din Ardeal. Și am adus Ardealul aici cu toate credințele, hotărîrile și dârzeniile lui.“ (Ion Șiugariu, Am venit din Ardeal, în Meșterul Manole,   aug.-nov. 1940, p. 63).

În noiembrie 1941, Ion Soreanu, este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din România (adică din toate teritoriile răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilater, ținutul Herța) și desfășoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicațiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu poezii sau critică literară la revistele: Universul literar, Meșterul Manole, Revista Fundațiilor Regale, Decalog, Curentul Literar, Vremea.

În iarna aceluiași an pregătește teza de licență cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă“, pe care o susține în februarie 1942 și este calificat cu foarte bine— magna cum laudae.

La patru ani după debutul cu Trecerea prin alba poartă, apare și volumul Ion Șiugariu, Paradisul peregrinar, Colecția „Meșterul Manole“, București, Martie 1942, despre care s-a scris:

Nicolae Roșu, în Gândirea: „În aceste versuri se definește toată poesia d-lui Ion Șiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuințele, nepotolita sete de evadare în spații metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Șiugariu către o dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism, și nu mai puțin, o trudnică năzuință spre purificare“; Petru P. Ionescu în Revista Fundațiilor Regale: „remarcăm dela început această constatare îmbucurătoare că d. Ion Șiugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu sănătos de viață, o atitudine în fața marilor probleme și o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală“; Pericle Martinescu în Dacia Rediviva: „Paradisul peregrinar este, în concepția poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o satisfacție deplină a existenței. Dar cum această realizare este greu de atins, poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepțiilor pe axa cărora d. Ion Șiugariu își alcătuiește, cu un deplin simț al construcției, volumul său de versuri“; Mihai Niculescu în Universul literar: „Reținem din această poezie, ca din lectura întregei cărți, vibrația unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit, dornic de idealitate și de tot ce depășește mărginirea impusă condiției noastre pământești“; Aurel Marin în Gazeta Transilvaniei: „Poesie de atmosferă, de suavități ca și de fericite ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei nedeslușite, văzute cu un ochi avid de toate puritățile și uimit de puterile elementare ale naturii“; Gherghinescu Vania în Tribuna: „D. Ion Șiugariu este tânăr și la primul volum. Nu s’ar părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei tinereți și dincolo de exprimările în carii plutesc impurități inerente începutului. Versul său e cristalizat ca expresie și scuturat de orice banalitate“; Vasile Damaschin în Seara: „Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului scriitor Ion Șiugariu, este o excepție. Ea ne amintește de victoriile de odinioară ale versului tânăr“;

Apollonius în Preocupări literare: „Poetul este de reținut. O anumită tehnică muzicală răspândește o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibrații și adieri“; George Drumu în Revista Bucovinei: „Poesia d-lui Ion Șiugariu e o litanie liniștită cu mici umbre de tristețe pentru un orizont care se îndepărtează într’una. Prezența omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate, printre cari se împletește ca un vis nesfârșit, ca o făclie în nopțile luminate de toamnă“.

În Iulie1942, Ion Soreanu, obține pașaport și pleacă la Băița, aflată sub ocupația maghiară, unde își vede părinții și frații pentru ultima oară. Reîntors în România ciuntită, pregătește poemul Țara de foc, care apare în aprilie, în Colecția „Meșterul Manole“, București, 1943, cu dedicația: „Acest poem a fost scris pe marginea unui episod din viața marelui meu prieten Laurențiu Fulga. Deaceea, acolo unde se află, în lumină sau în întuneric, cu dragoste de frate i-l închin“, apariție urmată de pertinente aprecieri critice semnate de: Ovidiu Papadima în Revista Fundațiilor Regale, nr.8, 1943; Pompiliu Constantinescu în Vremea, nr. 717, 26 sept. 1943; Traian Stoica în Bacăul, 6 iulie 1943, nr. 2166.

Încă din Ianuarie (1943), Ion Șiugariu este concentrat ca ofițer de rezervă la o școală de instrucție, din Ploiești și, mai târziu, repartizat la un regiment de infanterie din Bacău, împreună cu un bun prieten și coleg de breslă. Puținele clipe libere ce le rămân după instrucție sunt dăruite scrisului. Colaborează la publicația locală Bacăul, continuând să se ocupe frecvent polemic și critic față de deficiențele fenomenului literar contemporan, în articole precum: Literatura războiului actual, în Bacăul, nr. 2152, 22 iunie 1943; Ceva despre noi, în Bacăul, nr. 2166, 6 iulie 1943; Muncă și literatură, în Bacăul, nr. 2222, 31 august 1943, etc.

La 29 iulie 1943, în timpul unei permisii, Ion Soreanu, se căsătorește la Râmnicu Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. În septembrie 1943, este, pentru o scurtă perioadă, deconcentrat, dar, la 2 iunie 1944, este din nou concentrat la Bacău“, iar în iunie-august 1944 este mobilizat și se află cu regimentul la Mogoșești-Jitaru, lângă Slatina.

Imediat, după 23 august 1944, sublocotenentul Ion Soreanu, mobilizat, „ia parte la luptele pentru apărarea Bucureștiului“. El îi scrie soției: „Nu ți-am scris pt. că am fost la Buc. cu Reg. Am luptat cu Reg. la Băneasa și Otopeni. Avem morți și răniți. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Acum plecăm la Mediaș pentru Ardeal. La Buc. e jale. Rușii își fac de cap. Te rog să fii cu băgare de seamă dacă vor veni în Râmnic, să stai rezervată și ascunsă. Să eviți să fi văzută de ei și să nu stai unde sunt ei. S-au întâmplat lucruri groaznice. Cred că ai auzit.“ Continuă să-i scrie tot timpul. La 12 septembrie 1944: „Mi-a fost frică tot timpul să nu alergi prea mult .. Știam apoi că vor veni Rușii la Rm. Vâlcea și sufeream numai la gândul că ți s‘ar putea întâmpla ceva. Acum știu că au venit f. mulți peste tot locul, deci și acolo. Îmi place să cred, și tu m‘ai asigurat în scrisoare, că te vei ști păzi, chiar trebuind uneori să te ascunzi. Nu risca absolut nimic“… „Tu ești femeie, să te păzești cât poți mai bine. Mâine Regimentul nostru începe atacul cel mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom intra în Ardealul ocupat“… „Din toată durerea asta va izvorî în curând și o mare bucurie: aceea că voi putea merge acasă la Băița. Te voi duce imediat și pe tine acolo și te voi lăsa până trec toate valurile. Mama va fi așa de fericită și tu veii fi în siguranță absolută. Casa noastră este între munți, ferită de toate vânturile trecătoare“… La 25 septembrie 1944, din Tirimia, jud. Mureș, scrie: „Eu stau aici în mijlocul iadului, înconjurat din toate părțile de foc și gloanțe și totuși găsesc în mine destul curaj pentru a-ți da și ție“… La 3 octombrie 1944: „Eu mă aflu undeva în Ardeal, cu gândul și inima împărțită între tine și plaiurile natale. Peste greutățile de fiecare zi trec cu destul curaj și nu am nici un motiv să mă plâng“… “Dintre prietenii noștri de la Jitaru mai sunt aici Dobrescu și doctorul. Santău a plecat la spital cu icter. Alții au murit, alții sunt răniți, ca la război. Populația românească de pe aici ne primește ca pe niște salvatori. Pe mine asta mă mișcă f. mult. Știu că mama ne așteaptă pe amândoi cu nerăbdare și că va fi fericită să te cunoască“… La 5 octombrie 1944, din Cristești, jud. Mureș: „Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziții mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldații când pleacă la atac, am auzite strigătele disperate ale răniților rămași între linii. Nu s‘a dus nimeni să-i ridice. O! Cărțile frumoase, care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion de eroi. Erau aruncați unul peste altul, cu capetele sfârmate, murdari, plini de sânge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred. Erau morți de mai multe zile. Un elev adjutant era complet gol. Nimei n-a știut vreodată cine și de unde este. Poate îl mai așteaptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemți: unul avea falca de jos zdrobită; celălalt —un copil frumos, blond —era lovit în inimă. Îi înfrățise moartea. Mergem, mai departe. Câți vor ajunge până la capăt? Suntem atât de singuri, de uitați în tragedia noastră“… „În stânga a început azi dimineață să bată tunul. Ai noștri încearcă să ajungă la creastă (am sângerat și vom sângera pentru toate crestele Ardealului). Câți vor ajunge sus? Și cei care vor ajunge cât vor sta acolo? Câteodată mi se par atât de inutile jertfele noastre. Tunul bate mereu, sinistru, monoton, în ritmul morții. Oare mai există oameni fericiți în lume? Fericire înseamnă: un somn bun și o mâncare caldă“. La10 octombrie 1944, din Căpușul de Câmpie, jud. Cluj, îi scrie: „Am început să mă obijnuiesc cu războiul. Sunt totdeauna f. obosit, dar gândul că mă voi întoarce la tine și la ocupațiunile mele obișnuite îmi dă puteri să rezist la toate“… Continuă să-i scrie soției, ori să-și noteze în jurnalul pe care-l ține, toate etapele frontului, până la eliberarea Ardealului și în continuare. La 10 .XI. la Tisza-Eszlár, în Ungaria, notează: „Nu cred în rostul meu aici. Noi am terminat când am depășit granița. Mai departe am intrat în aventură. Tot așa am făcut când am trecut Nistru“… „Toți care vin din țară aduc numai vești proaste. Guvernul nu poate stăpâni situația…Țara este prădată, jefuită ostil, sistematic. Pe de altă parte însuși jefuitorii instigă poporul să pretindă mai mult decât se poate da, să mărească starea de nemulțumire generală. E o manevră diabolică, inumană. O cunoaște toată lumea. Biata Românie! Ieri am fost slugi Nemților, astăzi ni se cere să fim slugii Rușilor. Nici aici pe front nu suntem cruțați. Nu ne putem opune. Nu putem face nimic“./…/. Urmează Prügy (22.XI.), Taktaharkány (23. XI.), Ujvilag (26-29 XI.), Csobad (15.XII.), Novajidrány (18.XII.), Péreny (21-28 XII.), Buzita (30.XII, 1944- 2,I. 1945), Debréte (3.I.6.I. 1945), Jablonca (18.I. 1945) ș.m.d.

La 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion cade grav rănit în bătălia pentru orașul Brezno, din Cehoslovacia, și se stinge după câteva minute. Este îngropat în cimitirul de la Polhora pri Brezno, Cehoslovacia. La 28 februarie 1945, prin Decretul nr. 641, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion este decorat postmortem cu „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler și cu panglica de Virtutea Militară“. În 1956, osemintele îi sunt reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

În 1968, într’o ediție îngrijită de Laurențiu Fulga, apar Carnetele unui poet căzut în război — care conțin și ciclul Elegii pentru Ardeal. Urmează apoi o totală tăcere de peste 29 de ani, până când, după răsturnările din țară, sub îngrijirea și prin eforturile Luciei Soreanu și cu sprijinul profesorului universitar Alexandru Husar, de la Universitatea din Iași, încep să apără și operelor sale postume, care au putut fi recuperate.

Alexandru Husar, unul dintre bunii amici, din tinerețe, în prefața „Locul lui Ion Șiugariu“ din volumul „Țara Crinilor“ -o culegere de eseuri și articole-, Editura Agora, Iași, 1997, considerată „cartea unui om și a unei generații“, îi face, cu pietate, una dintre cele mai succinte și pertinente prezentări, cu nenumărate citate din propriile-i mărturii.

Volumul Ion Șiugariu „Ceva despre noi, Eseuri“, publicat în 2013 de Doamna Soreanu la Fundația Culturală Memoria, București, reunește scurte „tablete“ cu mărturisirile, observațiile și opiniile critice publicate de autor în contextul evenimentelor sau preocupărilor curente care ni-l releveă în toată complexitatea caracterului, talentului, viziunilor și opțiunilor sale. Alexandru Husar, în prefața pe care o semnează și la acest volum, conchide: „Se gândea, hotărît, la o operă mare, la eternitate, la ceva durabil, – opera lui mare, pe care o purta în suflet“… „Misiunea mea în lumea aceasta e – poezia, afirma în scrisoarea din 10- februarie 1942 adresată soției. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre vise, credinței în Umanitate și Poezie“, cum spun prietenii săi, o confirmă“… „Volumul grupează… o suită de pagini, oferind în ansamblu o nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist și critic literar deopotrivă“… reprezentând „cartea unui om și, implicit, cartea unei generații. Cartea unui om despre care s-a spus: Era în Ion Șiugariu un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări într-un viitor cât mai apropiat. Cartea unui om care în 19 noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: Și oricât de mare gol voi găsi în preajma mea la întoarcere și oricât viața mea va fi mers înainte fără mine, și oricât voi avea de suferit dintr-o cauză ori alta – știu la fel de bine că mă voi bate să devin omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine...“, „Cartea unei generații – în ochii săi – „adevărata generație, torturată de setea de a se găsi pe ea însăși, de a se realiza în cadrele virtualităților de care dispune, fără să admită nici-un compromis cu viața de toate zilele și care ridică standardul întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului din om și pentru reabilitarea menirii lui adevărate“, „generația cerului“ cum o numea el“… „În pagini de o rară sinceritate, încredințând hărtiei un zbucium interior pe care nu-l putea mărturisi „nici ființelor cele mai dragi și mai apropiate“, Ion Șiugariu ascunde un om de o noblețe morală impresionantă prin verticalitatea unei poziții poate examplare în generația sa.“

Omul și poetul Ion Șiugariu, noblețea devotamentului cu care Lucia Soreanu s-a dedicat cu atâta pietate readucerii în atenția publică a operei sale, a fost mobilul care m-a determinat – în prezența și de acord cu dânsa, să anunț la încheierea festivității jubiliare -care a marcat în octombrie 1996, 20 de ani de existență a editurii Jon Dumitru Verlag, München-, instituirea concursului și Premiului de poezie „Ion Șiugariu, (în valoare de 2000 DM și publicarea în volum a laureatului, pe care dna Soreanu le-a finanțat integral) și ale căror trei ediții s-au desfășurat la București, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, începând cu concursul președintelui acesteia, Laurențiu Ulici. Câștigătoarea premiului primei ediție, 1998, a fost poeta Aura Christi, cu ciclul „Sonete crepusculare“, juriul fiind format din: Alexandru Husar, Nicolae Prelipceanu, Nelu Oancea, Lucia Soreanu și Ion Dumitru. Premiul ediției a II-a, 2000 a fost câștigat de poetul Radu Cristian Rădoi, pentru ciclul „La marginea satului“ și s-au acordat mențiuni speciale poetelor Claudia Muther, pentru ciclul „Despre singurătate“ și Irina Raluca Moraru, pentru ciclul “Descântece“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru –președintele U.S.R.-, Lucia Soreanu, Nicolae Boghian, Liviu Vișan, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Husar, Ion Dumitru. Premiul ediției a III-a, 2002, a revenit lui Gabriel Berceanu, elev în clasa a X-a, liceul „Mihai Eminescu“ Călărași. S-au acordat mențiuni speciale poetei Gabriela Cucu pentru ciclul „Silabisire de sine“, poetei Andrea Gabriela Șarcani, pentru ciclul „Pietre de altar“ și poetului Marius Valeriu Cârmaci, pentru ciclul „Îngerul care cioplea“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru, Lucia Soreanu, Ion Dumitru, Liviu Vișan, Vasile Preda, Ioan Flora și Alexandru Husar. Din motive obiective, continuarea concursului și acordarea premiilor nemafiind posibile, mi-a revenit onoarea să alcătuiesc „Antologia participanților la concursurile premiului pentru poezie Ion Șiugariu“, ediția I, II și III. apărut la Editura „Fundația Culturală Memoria“, București, 2005, 254 p., cuprinzând o selecție din poemele laureaților, câștigătorilor mențiunilor speciale și a altor participanți.

Inițiativa – deși nu a putut fi continuată – a fost de succes, atât întru cinstirea memoriei poetului cât și în spiritul dragostei și angajamentului său pentru poezia tânără, un imbold pentru tinerele talente care au concurat, din tot cuprinsul țării, pentru care sufletul i-a vibrat și i s-a dăruit, fără veleități provinciale.

La începutul anului 2013, Doamna Soreanu, m-a întrebat dacă, în întâmpinarea centenarului nașterii lui Ion Șiugariu (6 iunie 2014) ași putea-o ajuta la redactarea și îngrijirea unei noi ediții, mai complete, a poeziilor antume și postume ale poetului. Noul volum, Ion Șiugariu, Poeme, a apărut în vara anului trecut, la Editura Fundației Culturale Memoria, București, unde în anii din urmă au mai fost publicate și alte cărți cuprinzând opera sau scrieri consacrate poetului, precum; Ion Șiugariu, Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de Titu Popescu, ediție îngrijită de Lucia Soreanu, București, 2001; Al. Husar, Meșterul Manole, antologie literară, cu numeroase și ample referiri și la viața, opera și activitatea lui Ion Șiugariu, București, 2004; Ion Șiugariu, Scrieri (Poeme, Critică literară, Varia), cu o prefață de Alexandru Husar, ediție îngijită și postfațată de Lucia Soreanu, București, 2006; Ion Șiugariu, Iluzie și destin (Scrisori, Album, Jurnal pentru Lucia (Jurnal de Front), ediție deasemeni îngrijită cu o evocare și postfață de Lucia Soreanu, București, 2006. Deasemeni, au mai apărut: Ion Șiugariu, Țara crinilor, ediție îngrijită de Prof. Al. Husar, cuprinzând o culegere de eseuri și artcole, Editura Agora, Iași, 1997 și Ion Șiugariu, Viața poeziei, critică literară, ediție îngrijită și tabel cronologic de Marcel Crihană (la recomandarea lui Alexandru Husar),   Editura Marineasa, Timișoara, 1999.

Volumul Poeme, preia cuprinsul din Sete de ceruri, JDV, la care sunt adăugate ciclurile: Culori de toamnă cu 27 de poezii; cinci poeme în Traduceri și 29 în ciclul „Selecționate din primele creații”. La dorința Luciei Soreanu, volumul cuprinde și „O prefață întârziată”, de subsemnatul.

Tot datorită Luciei Soreanu-Șiugariu, anul trecut a apărut și volumul Ion Șiugariu, Însemnări din război – 1944-1945, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, o carte excepțională, în care poetul erou   zugrăvește, cum puțini alții, trăirile sale și ale camarazilor, momentele de cumpănă, speranțe, înfrângeri și disperări, mizeria și oribilul chip al războiului, în care am fost antrenați, ca urmare a ciopârțirii țării în 1940, ș.a.m.d.

Cum am afirmat și cu alte ocazii, cred că este datoria cercetătorilor, criticilor și istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române și pentru al dărui atenției publice în adevărata lumină. Acesta este dealtfel și motivul evocării centenarului nașterii poetului la 6 iunie 1914, în Rotonda Muzeului Literaturii Române, Bd. Dacia Nr.12, unde cca 2 săptămâni s-a putut vizita o expoziție foto-documentară din Arhiva Bibliotecii Academiei Române și unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chișu, critic și istoric literar, de subsemnatul, de redactorul șef-adjunct al revistei „Viața Românească“ Marian Drăghici, de poetul Lt. Colonel Liviu Vișan din partea Bibliotecii și Editurii Militare din București, și de tânărul critic și istoric literar George Neagoe, și de alți participanți. Tot acesta a fost și motivul evocării pe care am făcut-o la finele lunii iunie 1914 în cenaclul Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția“, e.V., din München, ca și evocarea susținută în octombrie, anul trecut, cu prilejul reuniunii științifice anuale dela Biblioteca și Institutul Român de Cercetări de la Freiburg, i.Br. și, implicit, a celei din 17 ianuarie a.c. făcută la invitația Asociației Românilor din Rin-Main pentru Cultură și Artă (ARO), la Offenbach, Germania.

(Ion Dumitru, München, 26 ianuarie 2015)

 

 

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors