CONSTANTIN POPA – UN PICTOR ÎNTRE MADRID ŞI BUCUREŞTI

Posted by Gabriela Petcu On March - 23 - 2013

POPA-C-EXPO-MAR2013-wbDan CARAGEA

 

În „Cetatea lui Bucur” (http://cetatealuibucur.wordpress.com/2012/09/16/), o revistă editată online, am găsit, oarecum la întâmplare, o mărturisire a domnului Constantin Popa intitulată „Scriind cu pensula”, şi pe care am să o reproduc mai jos în întregime:

 

„Scrisul, pentru mine, este un act de completare a ideii exprimate prin culoare. Pictura şi scrisul se îmbină în sprijinul ideii. Scrisul a venit mai târziu… Iar pictura în urma preocupărilor angoasante provocate în principal de „strămutarea” mea în Spania. Desigur, desenam de foarte mic. Chiar înainte să plec de acasă spre Spania, pe lângă poeziile lui Eminescu, ca să-mi rămână întipărit mult mai viu peisajul copilăriei, am luat cu mine şi câteva desene făcute în creion cu locurile nemuritoare ale inocenţei. Puteam sa iau fotografii, însa pentru mine actul de a desena fiecare detaliu însemna întipărirea acelui detaliu în amintire.

 

Ajuns în Spania am fost supus unei „maturizări forţate”, aceasta dând naştere artei ca „necesitate existenţială”. Într-o perioadă nu foarte lungă, singurătatea, frica, revolta faţă de lume, viaţă, Dumnezeu… a prins contur pe pânză. Ulterior, pe foaie. Pentru mine ideea a fost mai importantă decât tehnica, pentru că ideea era cea care mă apăsa cu violenţă. Realitatea impunea pragmatism. Aşadar, studiile mele nu le-am îndreptat înspre artă (decât pentru un an, la Şcoala Municipală de Arte Frumoase Alcoy – Spania), ci înspre istorie pentru a-mi contura o imagine cât mai de ansamblu asupra lumii. În tot acest timp pictam cu patos. Expoziţiile nu au întârziat să apară (Centrul UNESCO – Alcoy sau Centrul cultural „Ovidi Montllor” – Alcoy).

 

O dată cu admiterea la masterul de Istorie Contemporană la UAM Madrid, m-am îndreptat spre capitala Spaniei cu tablourile în „spate” şi mult entuziasm. Am expus printr-un program numit „Red de Arte Joven” susţinut de Primăria Madrid. Însă, cel mai important lucru din această perioadă a fost contactul cu elita culturală românească grupată în jurul „Espacio Niram”. Aici am cunoscut şi colaborat cu oameni dedicaţi culturii precum: Romeo Niram, Fabianni Belemuski, Héctor Martínez Sanz, Tudor Şerbănescu, Marin Traşcă. Acolo am avut privilegiul să cunosc pe scriitorul Constantin T. Ciubotaru, şi bineînţeles pe scriitorul şi jurnalistul George Roca. Colaborarea cu acest spaţiu cultural s-a concretizat printr-o serie de expoziţii precum cele de la Institutul Cultural Român din Madrid, Galeria „Nicole Blanco” sau Ambasada României din Madrid. Apoi m-am întors în România. „Şi… România nu mai era la fel!

 

Despre ce pictez/scriu? Despre lucruri care mă preocupă până la angoasă. Nu scriu ca să „explic” tablourile, ci pentru că prin scris pot „cuprinde” complexitatea ideii, imaginea tabloului având rolul de a imortaliza ideea. Tematica abordată este una critică asupra construcţiilor sociale, asupra însăşi „naturii umane” din perspectiva determinismului biologic, genetic, psihic şi social la care este supusă.”

 

Cred că are dreptate Constantin Popa atunci când afirmă lapidar că „scrie cu pensula”, adică doreşte, aşa cum remarcam la vernisajul ultimei sale expoziţii, pe 25 februarie, la Librăria Cărtureşti (Verona), să-şi pună „ideile” în discurs şi că acesta este dublu: unul de natură literar-filosofică, altul de natură pictorică, refuzând ca pictura să fie considerată o ilustrare a textelor de reflecţii, sau ca textele să fie luate drept o explicitare a picturii. O situaţie, aşadar, de interlog artistic, de „completare”, nu tocmai confortabilă, să recunoaştem, dar care nu este, în postmodernitate, un păcat atât de mare pe cât ne spune academismul. Mai mult, am îndrăznit să afirm, într-un schimb de replici electronice, după ce văzusem una din expoziţiile sale de la Madrid, că recursul la alegorii prea văzute sau pericolul căderii în „caricatura” politică anticapitalistă (a se vedea personaje înveşmântate în drapele) îi prejudiciază grav arta, ceea ce nu pare a-l fi tulburat. Dovada o găsim în această din urmă expoziţie, care ne arată cu câtă obstinaţie îşi urmează domnul Popa drumul, fără insomnii pentru autonomia genului plastic sau pentru tehnică artistică mai debilă.

 

Constantin Popa ni se prezintă, ca şi la Madrid, ca un om chinuit de idei, un angoasat al timpurilor noastre, în cel mai existenţialist sens posibil. El ne spune că omul nu poate scăpa determinărilor şi că acestea sunt manipulatoare. Există un spaţiu al libertăţii individuale, desigur limitat, dar unde putem gândi precum „omul revoltat” al lui Camus. „Într-o perioadă nu foarte lungă, singurătatea, frica, revolta faţă de lume, viaţă, Dumnezeu… a prins contur pe pânză.”, ne spune în mărturisirea sa pictorul. În această revoltă împotriva angoasei existenţiale stă toată vigoarea picturii sale. Ar trebui totuşi parcurs cu grijă fiecare tablou şi citit fiecare text „complementar” dacă dorim să ni-l apropiem artistic deopotrivă prin contemplare şi reflecţie (vezi pe http://constantinpopaart.wordpress.com/conditia-umana/).

 

Ce altceva putem atinge decât „natura umană”, supusă constrângerilor bio-psiho-socio-culturale, căci determinismul pare înţeles, mai întâi de toate, ca o enormă carceră în care nu putem fi „liberi” decât prin conştiinţă. Poate acesta este şi sensul spaţiului gol, pur, neatins de culoare, din ultimele tablouri, un locus amoenus în care conştiinţa poate poposi şi se poate izbăvi meditativ.

 

Dan CARAGEA

Bucureşti-Madrid

Martie 2013

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors