Cât de nou va fi anul care a venit?

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2012

Cât de nou va fi anul care a venit? „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva” (Horatius)

 

Autor: Ioan Mugurel Sasu               

Întrucât au acelaşi termen de definitivare, mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade şi pedeapsa eternei aşteptări, au ceva în comun, adică rezolvarea sine die. Eterna aşteptare nu poate fi legată de un nume de persoană, este a multora, a prea multora şi este un păcat nu o virtute. Edificiul istoriei s-a clădit cu fapte, nu cu vorbe goale şi nici cu intenţii sau speranţe nefondate. „Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat” spunea Albert Camus în „Străinul”, dacă este cineva care nu-şi recunoaşte nici o vină în acţiunile sau nonacţiunile sale din ultimele două decenii, ar fi bine să ridice piatra (sau alt obiect cu duritate asemănătoare) şi să lovească oglinda care îl minte. De dorit ar fi o analiză serioasă pe care să şi-o facă şi cei care au funcţionat doar ca „privitori ca la teatru” sau „ca un chibiţ în coastă”, simple fabrici de bârfe şi comentarii cu care să-şi ascundă propria inutilitate. Dar nu numai aceştia, noi toţi care „cu voia au fără de voia”, din naivitate, datorită melancoliei generate de idealurile capitalismului utopic, din alte motive ale căror denumire sună trist, am făcut greşeala peştilor care îşi tulbură apa pentru a nu vedea cine îi prinde mai uşor. Demnitatea devenită o fată bătrânică poate fi şi mai rău umilită de bârfa ştiinţifică şi de puterea acesteia de a transforma un renume în rău nume iar sub  lacrimile participanţilor la o înmormântare se poate ascunde bucuria existenţei propriei vieţi. Încă va fi greu pentru persoanele obişnuite să-şi protejeze memoria de memoroizi (sic) să renunţe la acele surogate intelectuale care le asigură comoditatea de a nu fi obligaţi să gândească, indiferent de unde ar proveni aceasta. Dacă nu se acordă suficientă importanţă direcţiei, calea se poate netezi lăudând ceea ce este îndeobşte lăudat şi criticând ceea ce este de regulă criticat. Nu doare. Dar faptul că nu te deranjează depunerea de glume la temelia dreptăţii are efect de bumerang, nu chiar cât ai spune slip, dar nici nu durează o veşnicie, nu poţi fi absolvit de vina de a fi făcut jocul celor se propulsează trăgându-şi singuri sau unii altora şuturi în spate, vremelnici pentru că au fost creaţi de vremenicia funcţiilor care i-au scos din anonimat dându-le prestanţă de gunoi cu mofturi. Dacă se aşteaptă căderea fructului mălăieţ de la maximă înălţime, dacă se speră recolte magnifice deşi în practică este contrazis Coşbuc spunând în sine: nu vrem pământ, dacă din tradiţii se selectează cu atenţie numai ce este util momentului neglijând esenţialul, dacă mai tinem seama de aceea că pe vremea lui Tetulian postul era considerat o unealtă şi nu un scop în sine, întrebarea ateului către credincios ar fi: ce faci pentru a merita să ai credinţă? Poate fi considerat trădător faţă de pădure lemnul din care este făcută coada toporului? Uneori da, atunci când a făcut tot ce i-a stat în putinţă să devină ca atare, adică o „coadă de topor”, mai ales atunci când se minte pe sine. Cei care nu pot sesiza adevărul din spatele zâmbetului electoral sunt prea mulţi, aşa că răspunderea se diluează dar cum să apreciezi autorii unor biete banalităţi respingătoare care maculează pânza pe care chiar s-ar fi putut picta? Sau a creatorilor de rânduri scurte, cu pretenţie de versuri, care tratează subiecte cu trimitere insistentă către grupul sanitar? Păi dacă aş vrea să blestem pe cineva, i-aş dori să devină patrie şi să-i dedice versuri un anume poet, pe care nu-l pot numi pentru că nu încape în pagină lista de titluri şi premii. Au devenit mult mai largi uşile barului decât ale bibliotecii şi se preferă ecranul inodor (acesta dă informaţiile pe care i le ceri, nu are nici o vină), mirosul de hârtie îngălbenită de ani şi trecută prin atenţia cine ştie câtor dependenţi de aşa ceva sau al hârtiei noi încă mirosind a tipografie ispitesc pe tot mai puţini, dar tot mai puţini. Comerţul cu cărţi şi ziare seamănă cu apicultura unde „lucrătoarele” care produc mierea duc o viaţă austeră şi scurtă.

Anul care a trecut nu a luat cu el pensionarii, asta spre supărarea unora, chiar dintre cei care primesc ajutor de şomaj deşi au o contribuţie modestă la fondul respectiv sau nu au alt merit decât acela de a nu fi promovat examenul de bacalaureat. Şi ura poate fi un drog cu ajutorul căruia se poate evada dintr-o realitate nedorită. Viaţa nu poate fi trăită de la distanţă şi nici „cei şapte ani de acasă” nu se pot absolvi la „fără frecvenţă” şi tinerii, care nu acceptă ideea că se pot da unor oameni în vârstă bani care ar putea fi cheltuiţi de către clientela barurilor „de fiţe”, vor afla cât de singuri şi săraci pot deveni după ce moartea le va trece pragul casei părinteşti. Oamenii aceia bătrâni şi demodaţi nu vor putea fi înlocuiţi de anturajul în care azi, poate şi datorită micimii subiectelor, există răspuns la toate întrebările, dar odată depăşit nivelul joacă de copii, se va dovedi îngust şi orice membru poate deveni foarte uşor ţinta băşcăliei şi asta cu atât mai vârtos cu cât se va vrea mai mult luat în serios.

Anul în care ne aflăm nu este numai nou, este şi electoral, trebuie purtat ochelari, vântul care adie dinspre punctele cardinale ale viitoarelor sau doritelor viitoare puteri aduce, tot mai mult va aduce, nisip, aşa că trebuie protejaţi ochii. Asta indiferent ce vor promite la emisiunile meteo domnişoarele cu vestimentaţie de tip pospai. Până una-alta aşteptăm, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, după cum ne-o fi blestemul.

 

                                                         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors