Fantasme în picături de rouă

Versurile Doinei Popa, ca şi roua dimineţii, sunt gata să transmită emoţia unei stări, a unui gând, a unui sentiment. Picăturile se nasc din frumuseţea de dincolo de poetă, din adâncurile de unde izvorăşte duioşia, iubirea, cântecul dorurilor şi a speranţelor. E soare şi stele şi lună…plouă cuvinte-nestemate pe pajişti cu simţire! Iar bobul cristalin, clar şi diafan, ajunge acolo unde trebuie. De aceea, poezia Doinei, este calea de la suflet la suflet. (Gabriela Petcu)

 

 

   (fantasme)

        În vis

      a apǎrut

     a tresǎrit

de incredibila-nǎlţime

conturatǎ

în semiobscuritatea

desişului verde

închis

grandios

de raze violacee

aureolatǎ

silueta subţire

cu picioare lungi

capul oval

ochii strǎlucitori

apoi

zǎrindu-i

oblici

cu irizǎri

de bunǎtate

nemǎrginitǎ

liniştea

s-a întins

spaima

s-a stins

privirea liniştitǎ

spaţiul sǎlbatic

a cuprins

nesofisticat

din care a apǎrut

dintr-odat

zarea-nroşitǎ

luminǎ euforicǎ

a aruncat

mǎtase transparentǎ

peste crestele sǎlbatice

chipul palid

înviorând

mâna s-a-ntins

tremurând

dupǎ silueta

ce-a dispǎrut

cu ea luând

peisajul

imaginii

lǎsând

solul pietros

irizǎri sclipitoare

covor întins

la picioarele goale.

 

***

 

Alergi

te-ndepǎrtezi

lǎsând în urmǎ

aerul mişcat

de vântul

ce-ţi deschide

larg

mantoul cenuşiu

încerc

sǎ te ajung

dar mintea-ţi febrilǎ

conduce

pasul sprinţar

spre ieşirea

prin care

lumina albǎ

pǎtrunde timid

mǎ pierd

prin labirintul

închis

la dispariţia ta

într-o clipǎ

în care-au intrat

o mulţime de ani.

 

 

(ephemerides)

 

Cei mari

au intrat în basmele copiilor

personajele lor mutilate

au devenit hidoase

Stelele

cad obosite

Luna

stǎ spânzuratǎ

în gǎuri negre

Soarele

supraîncǎlzeşte Terra

ciuruitǎ

de-ale bogǎţiei

experienţe grele

şi de-al norocului

festin

lipsit de minte.

 

***

(doruri)

 

Am luat teiul

şi l-am purtat

peste ocean

în cutele inimii

mǎ aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

profilul tǎu de sfânt

ne-alinǎ dorul

versurile tale curate

ne picurǎ roua cristalinǎ

în ochii uscaţi

de lacrimile despǎrţirii.

 

***

 

(freamǎt)

 

Genunchii

pǎşesc cu mişcǎri iuţi

unduind şolduri rotunde

îndreaptǎ firul

doborât de vântul greu

al apusului

ridicându-l

pe scǎri de nemurire.

 

***

 

 

 

 

(adagio)

 

Paşii grei

apǎsaţi

de povara timpului

ocolesc

crǎpǎturile pavajului

uitat

de rostul negândit

copleşit

de monezile

ce cad cu zgomot

în calea virtuţii.

 

***

 

(cântece)

 

Ca vântul obosit

mǎ poartǎ gândul

prin anotimpurile

existenţei mele

ca soarele

strecurat printre nori

ca luna

ieşitǎ pe-nserat

ca roua

agǎţatǎ de-o frunzǎ

ca ploaia

cuvântatǎ

pe pǎmântul

însetat

dusǎ-n zǎpada linǎ

purǎ

covor

pe frunze moarte.

 

***

În lumea

din care vin

liniştea e ascultatǎ

pacea e binecuvântatǎ

dealurile şi vǎile

se unesc în iubire adâncǎ

prin fire de ape limpezi

fructele au aroma

livezilor înflorite

dulceaţa gândurilor neştiute

firea se împresoarǎ

cu ţesǎturi tricolore

şi doar înaltul senin al cerului

mǎ duce spre zǎri necunoscute.

 

 

 

Doina Popa – Dexter-Michigan