Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

5 Responses to “Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)”

  1. maramuresanu says:

    Uitarea se asterne si peste numele mortilor din Timisoara sau Bucuresti la revolutia sau revolta populara din 1989!Parca am fi de acelasi neam cu moldovenii!?Profitorii de azi cauta sa-i stearga din memoria colectiva.

  2. ce se scrie despre razboiul din transtria este adevarat dar de ce nu se scrie despre asa numitii zeci care ucideau mame si copi

  3. anigdod says:

    da asai e drept au fost multe victeme din partea populatie bastinase in localitatile de pe malul sting al nistrului,separatisti sau cazaci de pe don adusi in transnistria pentru ocuparea unui cap de pod spre europa

  4. […] Partea a IV-a   Orheiul Vechi/Butuceni este vestit pentru peisajul calcaros, manastiri, arhitectura traditionala si mai ales vestigiile arheologice foarte bogate. Anul trecut s-au celebrat 70 de ani de la deschiderea primelor santiere arheologice. https://www.nationalmuseum.md/ro/exhibitions/milenii_de_civilizatie_la_orheiul_vechi_70_de_ani_de_cercetari_arheologice/ Asadar un argument in plus pentru a ne intoarce in timp mai mult decat presupune a fi Basarabia insasi. Iesim plini de elan pe un fel de autostrada spre orasul Orhei, cred cea mai buna sosea din Basarabia. Spun “un fel de autostrada”, pentru ca are parapeti despartitori pe axul drumului, dar n-are banda de urgenta si pe alocuri sunt prezente semafoare. Cu alte cuvinte e o sosea expres de pe care ne abatem spre Butuceni cu al lui Raut linistit si cu traseu sinuos. Ajunsi acolo am avut sentimentul ca suntem la capat de lume. Un peisaj deluros aparent arid, cu terenuri arabile in vai, case modeste, unele in paragina, marea majoritate zugravite albastru mai mult sau mai putin strident, cu sineala folosita pe vremuri si de bunicii nostri. Lasam masina la capt de asfalt si o luam agale spre manastirea Pesterea si biserica Sfanta Maria. Sapaturile si chiliile din stanci imi amintesc de manasitrea Aladja (Bulgaria) sau, fortand putin comparatia, de Cappadocia care mai gazduieste si azi multe biserici in grote si pesteri vestigii ale prezentei crestinismului in Podisul Anatoliei si care pot fi vizitate si azi, ele devenind muzee. In urcusul agale suntem abordati de pustani de pana in zece ani cu dorinta de a ne spune o scurta istorie a locului. Ne amuzam de situatie amintindu-ne de ghizii din Roma si-l lasam pe unul dintre ei sa-si spuna inflacarat poezia sufland tot mai greu pe masura ce urca alaturi de noi pe cararea ce ducea spre manastire. In nici 50 de metri isi epuizeaza textul dar, ii facem pe plac si ii dam leutul cu truda muncit, citindu-i bucuria de pe chip. Inaintam singuri pe cararea bolovanoasa si cu sleauri, de pe coama calcaroasa a dealului. Locul pare mistic, invaluit in ceata fina si vantul piscator, imi aminteste de spusele unei moldovence Irina Rimes, la Apropo Tv, “in Moldova n-ai ce sa vezi, ai ce sa simti!” Locul pare parasit, dar totul e intact parca de secole, intram in biserica, acolo-i doar Dumnezeu si rugaciunea. Iesim privind spre zare in linistea adanca dintre ziduri si contempland decorul parca rupt din ecranizarile lui Tarkovski coboram abrupt in satul albastru. Ajungem la o pensiune frumoasa pe ulita principala a satului. Dupa ce ii admiram anexele, casutele muzeu, terasele pana in parau, zidurile, ancadramentele si sculptura populara, mirati ca poate exista un asa loc intr-o asa fundatura, ne hotaram sa respectam locul ramanand si la masa. Aspectul interior al restaurantului era unul civilizat, cu seminee centrale dogoritoare si sezlonguri tapitate cu iz oriental care nu mi s-au parut a se integra deloc in decorul specific zonei. De fapt chiar toata incaperea mi s-a parut departe de ce ar fi trebuit sa fie, am sperat insa ca o sa-i mai ridice nota bucataria. Cand ne-a fost servita comanda, cu exceptia sarmalutelor care prin dimensiunea mica imi aminteau ca sunt in Basarabia, in rest parca eram la Bucuresti.  Mancare putina pusa in boluri mici care umpleau usor platoul creand iluzia indestularii. Bravos, o sa revenim, da’ de voi nu ne mai “aprochiem”, Stiefan siel Mari si Sfant nici cand avea dureri de stomac nu manca doar atat dar-mi-te in prag de lupta! Pretul consumatiei, piperat ca-n Pipera dar cica include vizitarea casutelor muzeu din preajma. Acestea pe cat mici, fragile si saracacioase, prin simplitatea si calitatea materialelor din care au fost construite, aveau niste stalpi de prispa din calcar masiv, care contrastau vizibil prin masivitate si duritate cu aspectul fragil al caselor, ne-au fost deschise spre vizitare gratuit, asa le-a mai crescut nota.  Ne insoteste Olga domnisoara foarte simpatica, dulce la vorba si la port care ne explica lucruri interesante despre cele expuse in partea de arheologie si etnografie. Ne-am intins la vorba si chiar ne-a prins bine ca ni s-a mai dus din suparare. Pe drumul de intoarcere discutam cu sotia mea si ne intrebam mirati, de ce sta fata asta aici, de ce sta in fundatura asta, ca are potential?! Acolo mi se pare totul incremenit de secole, noroc ca au electricitate si internet. Ne intoacem prin noroaie si intuneric la masina cu gandul sa ajungem pana la Nistru si pornim pe un asa zis “drum national” care n-a vazut niciodata asfalt. Ajungem la Orhincea si apoi spre Dubasari. Cand mai aveam putin pana la pod intampin controlul vamal. Citisem despre separatistii transnistreni, citisem despre aceasta ineptie numita Transnistria, dar acolo sentimentul a fost si mai ciudat. Am vazut “trupele pacificatoare” amplasate la capetele podului cu blindatele aferente si am realizat ca sansele Romaniei de a se reuni vreodata cu Basarabia sunt nule. Sincura perioada propice in opinia mea pentru unire a fost in intervalul ’90-’95 cand decalajele economice erau inca mici iar noi nu eram nici in NATO, nici in UE. Romania prin tovarasul Iliescu recunoscand independenta Moldovei a ales sa nu faca un gest istoric, cu ajutorul caruia si-ar mai fi spalat imaginea capatata ulterior, de gropar al acestei tari. Dubasariul e bine iluminat hidrocentrala din amonte luata cu japca le asigura energia necesara lor si Armatei a XIV-a multumita careia au putut sa faca aceasta hotie de proportii. Stalin in inteligenta lui malefica a dezvoltat industria necesara Basarabiei in zona transnistreana incat daca Basarabia ar avea vreodata intentia sa se alipeasca Romaniei sau Europei, pierderea pentru Rusia sa nu fie prea mare. In plus Basarabia ramane descoperita in privinta multor nevoi ale economiei si Rusia ca deobicei speculeaza aceasta situatie santajand-o economic cu gazele, sau uniunea vamala. Transnistria acum este recunoscuta doar de Moscova, in rest sunt “nimeni in drum”, izolati politic si geografic dar Moscova adora acest avampost, obsedat de influenta si amenitarea pe care o poate mentine astfel in zona. Sentimentul e frustrant si pentru moldoveni, sa vada ca in Basarabia lor trebuie sa se legitimeze unor hoti, ca sa treaca apa! Pentru ca si-au tras peste noapte o bucata de tara, un taram care acum e aparent al nimanui, dar de fapt e al Rusiei. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cronologia_conflictului_din_Transnistria   Nu am putut face fotografii de calitate zona fiind una foarte pazita. Partea a V-a   Ca sa imi mai treaca din mahnire in urmatoarea zi alegem sa mergem la o sedinta de degustari vinuri. In fond ar fi pacat sa ajungem pana in Basarabia fara sa gustam putin din ce au ei mai de pret. Pentru ca prefer vinurile mai mult decat sampania, am ales Crama Milestii Mici, aflata la vreo 18 km sud de Chisinau, printre dealuri cu podgorii. Rezervarea o facusem inca din Romania si eram cumva documentati. Totusi ne-au scapat cateva detalii. Stiam ca a fost recunoscuta de catre Guinness Book ca fiind cea mai mare din lume, cu 55km de galerii utilizate in scopul pastrarii si invechirii vinurilor din vreo 200km de galerii disponibili, apartinand candva unei exploatari de calcar. Iata in aceasta imagine harta galeriilor subterane.Evident am lasat masina la hotel ca sa putem degusta linistiti si am plecat cu un taxi. Ajunsi la poarta, locul parea cam parasit. Dincolo de amenajarea kitsch a curtii cu niste butoaie, o fantana arteziana nefunctionala, probabil din pricina iernii, din care aparent ar fi curs vin rosu, zidurile de calcar erau cu usi si ferestre ogivale (gotice) din pvc, termopan albe. Aflu de la receptie ca ei sunt societate de stat si ca lucrurile se misca foarte greu in privinta anumitor imbunatatiri. Spera ca noul director o sa fie mai de isprava… Tot aici aflu ca nu figuram pe nicio lista si ca… -Trebuia sa veniti cu masina proprie pentru a intra in galerii. -Cum asa? Voi nu aveti un microbuz care sa preia turistii pentru a nu fi nevoiti apoi sa urce bauti la volan? Mi se pare chiar logic sa oferiti un astfel de serviciu fiind vorba de o crama. Voi, in situatia in care nu au de ales, puneti turistii sa se urce bauti la volan! In plus, acceptati sa afumati peretii galeriilor cu noxele tuturor masinilor?! Si le explic spre o mai buna intelegere modul de acces de la salina din Tg. Ocna. Si aici am inteles prima data ca e vorba de un “furtisag”. Ei erau pregatiti sa ofere servicii de taximetrie pentru intrarea in crama, practic o oportunitate de ciubucareala, soferii fiind poate chiar din randul angajatilor sau rude ale acestora, caci masinile chemate pentru turisti nu erau de taximetrie desi pretul era pe masura. Intram in randul coloanei de masini formate ad-hoc, insotiti de un ghid foarte superficial in explicatii si dupa ce parcurgem un traseu labirintic printre butoiae imense cu specilitati de vin, dupa cum erau si galeriile numite, ajungem la capat de drum auto si suntem plimbati prin cateva sectoare unde ni se spun povesti si legende cu priza la public, (doar stiti ca la baza oricarui turism de succes sta o poveste, o legenda sau o minune), ne mai dau si cateva informatii despre cantitatile, vechimea si sortimentele vinurilor. Intre timp ajungem la restaurantul subteran, unde intrarea se facea prin niste porti in forma de butoaie. Suntem invitati la masa si serviti cu bucate gustoase, aperitive si friptura, insotite de vin rosu si alb in functie de felul carnii.  Spiritul meu de observatie ca de soacra, ma face sa remarc ca sunt doar trei tipuri de vin oferite spre degustare in loc de sapte, asa cum era precizat in meniul ales. In fond n-am venit la o crama ca sa beau un vin pana la fundul sticlei ci, sa incerc cate putin din mai multe sortimente, sa le disting si sa le descifrez misterul, ajutat de explicatiile unui oenolog care de fapt nici n-a existat. In aceste conditii pretul mi s-a parut absolut nejustificat si ridicand aceasta problema la plecare ,mi s-a spus ca sapte sticle sau, mai bine zis sapte sortimente de vin sunt oferite doar daca grupul este format din minim cinci persoane. Ok, atunci trebuia sa faceti o reducere substantiala de pret caci, eu pentru diversitatea ofertei de vinuri am ales acest meniu. Altfel puteam sa cumpar trei sortimente de vinuri de Milesti mai scumpe din supermarket si rezolvam problema fara a mai cheltui bani aiurea. La intoarcere s-a nimerit sa fim luati de niste basarabeni simpatici care muncesc in Romania si asa se incheie experienta dezamagitoare de la Milestii Mici. Brava, data viitoare nu ne mai “aprochiem”, mergem la Cricova! Seara nu putea continua decat cu soleanca (ciorba ucraineana) si clatitele bestiale de la Blinoff, in compania prietenului nostru basarabean, si a discutiilor despre duplicitatea politicii moldovenesti, mereu cu fundul in doua luntrii, in functie de directia de unde vin banii sau spaima. Despre Transnistria si razboiul pierdut, despre oligarhul Plahotniuc si altii ca el care au monopolizat sectoare cheie ale economiei moldovenesti. Despre furturile din economie, coruptia enorma din politica si administratie si justitia aservita, motiv pentru care acest colt de Romanie, mai mult ca a noastra, e mereu la mana rusilor si mereu la coada Europei. Din pacate nici in viitor nu intrevad vreo schimbare si cred ca nici nu prea are cum caci, chiar daca de curand propaganda rusa a fost scoasa in afara legii, printr-o hotarare adoptata de parlament, (posibila prin suspendarea presedintelui Dodon), ea propaganda, exista acolo in continuare prin numarul imens de rusi si gagauzi prezenti in randul populatiei moldovene si care au fost educati si manipulati, in spiritul urii fata de romani si fata de UE. Asadar atata vreme cat politicienii nu se vor schimba si nu vor fi onesti fata de tara si oamenii ei ci, doar preocupati de averile si interesele lor, saracia va domni si continuare iar marea masa a populatiei simple, fara prea multa educatie, obisnuita cu greutatile va ajunge sa considere ca asa este firesc si se va complace mai departe in saracie punand stampila pe aceiasi hoti. Pare cunoscut nu?! Rade ciob de oala sparta! 🙂 Partea a VI-a   Peste tot pe unde calatoresc imi place sa vizitez muzee acum insa, dupa plimbarea de pe malul Nistrului si discutile purtate cu prietenii nostri Dorina si Emilian, am vrut sa vad cum este redata aceasta bucata de istorie recenta, cat de sincer este documentata, argumentata si daca mai are vreun dram de pupincurism la adresa Moscovei. Prin urmare in ultima zi alegem sa vizitam Muzeul National de Istorie unde ne intampina replica lupoaicei cu Romului si Remus, pe care o vazusem in original cu doar o luna inainte la Roma in cadrul Muzeului Capitolin. https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10208422041743540&set=pcb.10208422043383581&type=3&theaterCladire impunatoare care inca de la intrare ne surprinde prin numarul mare de vizitatori si bogat documentata calatorie in timp care incepe cum era si firesc cu fabuloasa Cultura Cucuteni. Apoi aplecandune asupra machetelor, obiectelor arheologice si hartilor, vedem cam cate hoarde au venit peste noi si cator “civilizatii” le-am facut fata, ajungand in timpul lui Stefan, personaj de capatai, devenit icoana pentru cele ce le-a facut in cei 47 ani de domnie (1457-1504). Urmeaza explicatii despre Mitropolitul Kievului Dumitru Movila (1596-1647), despre carturarul Dimitrie Cantemir (1673-1723) si ma grabesc sa ajung mai aproape de zilele noastre in intervalul 1806-1812 cand in urma razboilui ruso-turc pierdem pentru primadata parte din teritoriul Moldovei si aceasta capata numele de Basarabia. Si de atunci aceste teritorii: Bucovina, Herta sau Basarabia incep sa fie folosite ca mingii de ping-pong intre lasitatea noastra si spaima bolsevica. Apoi actul unirii de la 27 Martie 1918 din care citez pentru Dodon 🙂 “de-a pururi si totdeauna!” Nu va ascund ca aceasta parte din muzeu inclusiv expozitia despre “Gulagul Rusesc”  (unde au fost deportati si ucisi aproape doua milioane de romani din teritoriile mai sus mentionate) m-au facut sa ma simt ca la “Memorialul Durerii” realizat de Lucia Hossu-Longin, din care va prezint aici unul dintre cele 120 episoade, cu referire la Masacrul de la Fantana Alba -Bucovina. https://www.youtube.com/watch?v=r3Azzv5DtNY. Desigur sunt multe de spus dar, voi lasa imaginile cu diverse documente care au scapat de focul bolsevic, sa vorbeasca. Documentele expuse erau numeroase, m-au cutremurat multe dintre cele citite. Redau in continuare cateva. Semnarea pactului Ribbentrop-Molotov.  Am mai vazut o sectiune dedicata luptelor de pe Nistru cu separatistii transnistreni, conflict in care au murit 112 soldati moldoveni, aproximativ 300 de politisti si 200 de civili dupa ce evident Armata 14 a Moscovei, s-a implicat de partea separatistilor aducand si mercenari cazaci recunoscuti pentru bestialitatea lor. Bilanturile victimelor sunt neclare, depinde cine din ce tabara le afirma… Iata aici un articol care ilustreaza mai fidel cele intamplate in perioada ’90-92. http://www.curentul.net/2010/03/05/adevaruri-despre-razboiul-din-transnistria-1990-1992/   […]

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors