Referendum

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

De când ne-am specializat să-nvârtim democraţia,

Duşi de nas am tot schimbat dregători în România,

Cu mai buni, de pus la zid, negustori ultracinstiţi,

Sau cu vr’unul mai avid decât ceilalţi parveniţi,

 

De la cei dotaţi cu şcoli, cu un bac, un doctorat,

Masterate de doi poli, puse-n rame de-un carat,

Pân’ la ăi de au vece şi celulă gratuit,

Sau puşcăriabili ce sunt pe muchie de cuţit,

 

Încât nu ne mai mirăm, stând pe loc într-un picior,

C-am ajuns să câştigăm experienţă-n viitor,

Ştiind bine a vota şi-a alege… mai ales,

Chiar de unii-ar sabota, tot ai noştri-s care ies!

 

Numai că acum, se pare, o dilemă ne-a blocat,

Tre’ s-alegem cu ardoare, ditre doi iluştrii-n stat,

Unul care-i suspendat, învăţat fiind cu sfori,

Şi-altul care l-a săpat, însa e cu capu-n nori,

 

Că deja mă doare bila, după cât m-am tot gândit

Pentru care pun ştampila, şi-s mai mult nedumerit,

Căci din lista celor doi, socotind a’ lor păcate,

Mi se pare c-amândoi sunt cam la egalitate:

 

Unul are-o facultate, în CV-ul lui a spus,

Celălalt a dat din coate de-a făcut şi-un an în plus,

Unul are o ruşineeee, celălalt… doar un cotor,

Unu-i dus cu pluta bine, ălălalt cu un vapor,

 

Unu’ doarme mai mereu, precum lampa fără gaz,

Celălalt, ca-n heleşteu, câte-o dată este treaz,

Unul minte-n mod cinstit, altul minte… nici că are,

Dar niciunul, în sfârşit, doctorat dintr-ăla n-are!

 

Aşa că, eu, în final, trebuie să-mi exersez

Dreptul constituţional şi-am să merg ca să votez

Nepărtinitor ca toţi ce mai cred într-un Iisus

…mama lor astăzi de hoţi, iar vor să ajungă sus!

 

Democraţie românească

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

După luni de tămbălău

Speriind pân’ şi infernul,

Cât a fost el bun de rău,

Iată c-a picat guvernul!

 

Ne-am bătut şi-am tot urlat,

Luptători precum suntem,

Până ce am câştigat,

Chiar dacă nu ştim ce vrem:

 

Jos piticu’, jos cu chioru’

Aruncând câte-un pietroi,

Chiar şi io strigam cu doru’

“Jos cu Leana din Pleşcoi!”

 

Vrem salariu mai mare,

Pensii mai nesimţite,

Munca doar pentru tractoare,

Şi-alea toate paradite,

 

Nu vrem taxe, nu vrajeală,

La ciordeală vrem clemenţă,

Iar în caz de vr’o cafteală,

O vrem fără violenţă!…

 

Şi-am scăpat de infractori,

Mincinoşi, corupţi şi hoţi,

Ce ne-au dat numai fiori,

Mama lor de mafioţi!

 

De avem guvern, se ştie,

C-am făcut din patru două,

Cum era vechea Mărie,

Dar… cu pălărie nouă!

 

 

Lui nea Iancu Caragiale

 Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 Chiar dacă anii trec agale

Şi-n raiuri ochii şi-a deschis,

La fel şi azi, prin ce a scris,

E viu nea Iancu Caragiale ;

 

Îl regăsim în mod burlesc,

Cu-acelaşi zâmbet ceas de ceas,                                        

“La Moşi”,”La poştă”, la taifas,                            

Unde-i “Boborul” românesc,                                     

 

În vreo “Fifină” , “Marghioală”,

Sau în vreun Rică, Pristanda,

La vreo  “Pastramă trufanda”

De pe “La hanul lui Mânjeoală”,

 

În cei de-şi vând, simandicoşi,

Un Farfuridi, orator, 

Un Dandanache, luptător,

“Parlamentarele gogoşi”,

 

În “mizerabili”, “moftangii”,

“Bampiri, corupţi, bibici, mişei”

Împiedicându-ne de ei

Aproape-n fiecare zi…

 

Şi-apoi, “rezon !”, aproape toţi

Ce-avem “famelie” o ştim,

Un “Domnul Goe”-l regăsim

Printre copii, printre nepoţi !

 

Iar când vedem, nu e bizar,

Ca-n Franţa, Anglia, faliţi

Cu vile, bani şi…nemunciţi,

C-ar fi ceva…”curat murdar” !…

 

Dar venerabilu-i etern

Şi “admirabil” şi “sublim”,

Cu-o vorbă ce-o tot auzim :

De unde bani ? De la guvern !…

 

 

Şi chiar de a umblat haihui,

La Haimanale fi’nd născut !

Jupânu’ Iancu, din trecut, 

A fost şi e la locul lui,

 

Că de-aia azi mă-ntreb şi-oftez,

Privind ce fac “mişeii”-n stat,

Şi nu-s…nici vorbă, turmentat !

Cu cine oare-am să votez ?!

 

 

Valeriu Cercel

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Bătrânul Moş Crăciun

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

Aş fi putut să cred cu zeci de ani ‘nainte,

Pe când eram copil în satul dintre vii

Şi nu aveam pe-atunci ca azi atâta minte,

Că Moşul cel iubit e-un basm pentru copii,

 

Şi nici chiar prin liceu, chiar şi la facultate,

Colegi la care eu, franc, nu m-am aşteptat,

Cătau sa mă convingă, cu chestii fumate,

Că Moşul nu există şi nici n-a existat,

 

Dar n-am crezut atunci şi n-am să cred vreodat’,

Când pruncul ce-a adus iubirea între noi,

A fost, la Bethlehem, cu daruri aşteptat

De oameni înţelepţi şi nu de maimuţoi,

 

Aşa că mă gândesc, acum, la anii mei

Cu primii ghiocei la tâmple, cum mi-ar sta,

Vâzând cât mă iubesc, să-i mint pe nepoţei

Că “Moşul” care-l ştiu nicicum n-ar exista…

 

De-aceea, când pe brazi steluţe se coboară,

Copilul de demult, din satul dintre vii, 

Privind nepoţii azi, e sigur c-o s-apară

Bătrânul Moş Crăciun, cu daruri la copii…

 

Iar voi ce-aţi mai nega, de răi şi urâcioşi

Şi-atâta clevetiţi ca “Moşu”-i basm curat,

Vă rog, pe cinstea mea, fiţi oameni serioşi!

Pe Moş Crăciun îl ştiţi că este-adevărat…

 

E drept, bătrânul “Moş”, care odinioară

Venea prin nea în zbor, din nordul depărtat,

Cu barbă, nasul roş’, cu reni la sănioară,

Chiar de-i nemuritor, a mai evoluat,               

 

E tuns, chiar mai mereu, şi-i zilnic bărbierit,

De sac a şi uitat, cu VISA-n portofel,

Iar nasu’, v-o spun eu, mă mir cum n-aţi ghicit!

E roşu câteodat’, de la un păhărel,

 

Şi când o ia la mers, ca un arac de viţă

E zvelt, nu-i cocoşat, şi-atâta-i de vioi…

În deosebi când dă cu ochii de-o pipiţă,

Dar asta…ce să mai !…rămâne între noi…

 

 

Halloween

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

An de an, de Halloween,

Chiar în faţa casei pun

Un dovleac baban şi plin,

Ce-l pictez, cât sunt de bun,

Într-un drac hidos, vădit,

Ca atunci când seara vin

Puradei cu “trick or treat”,

Să se sperie puţin,

Şi ca-n orice an, mereu,

Chiar şi ăi mai măricei,

Cum zăresc dovleacul meu,

Zău că…fac pipi pe ei!

Numai că pe strada mea

Stă şi John, din Roşiori,

Care, cu Lenuţa sa,

Are patru drăcuşori…

Ăştia, când apar mascaţi,

(Sânge de român curat !)

Nici un pic nu-s speriaţi

De dovleacul meu pictat,

Şi din contră,-a doua zi,

Când mă uit pe geam, constat,

Cât de mare el ar fi,

Că dovleacu-i speriat!

 

SCRISORI VESELE DIN CANADA

 

Autor: Valeriu CERCEL (Hamilton, Canada)

SCRISOARE DIN CANADA

Mi-a scris, fă ţaţă, o scrisoare,

Că e plecat cam de vreun an,

Ion, îl ştii, a lu’ Mardare,

Acuma-i Neil, canadian,

Şi-o tot citesc şi-o frunzăresc,

Nu-ş’ ce să zic (?!) sunt în dilemă,

La măritiş nu mă grăbesc

Cu toate că m-a pus în temă:

Are o casă, nouă ea,

Frumoasă de nu poţi să-ntorci,

Dar dimineaţa, la cafea,

Mănâncă pae stând pe porci(!?)

Şi-a luat şi-un car, să-mi placă mie,

Însă mă-ntreb, cu ce parai

Vom ţine noi o herghelie

De-aproape trei sute de cai?!

Da’ boi nu are, doar vecina

Şi-n casă-i ţine pe-amândoi,

La şcoală-i duce cu maşina…

Gândesc că şi ei au noroi (!)

Aşa că, ţaţă, vreau un sfat,

Că ce-are Ion, e şi la noi,

Iar de mi-o fi de măritat

Şi-oi vrea io cai, sau porci, sau boi…

Găsesc io unu-n Dorohoi !

NEDUMERIRE

Acum două luni mi-a prescris

Un doctor, că numele-mi scapă,

Să beau, cum demult am omis,

Pe zi, opt pahare de apă,

Având un efect curativ,

Rinichi, diabet, năpârlire,

Uita-voi şi de laxativ,

Chiar ştofa mi-o face subţire (!)

Şi-am fript-o normal, să constat

De cura prescrisă că are,

Pe lângă ce mult m-a costat,

Efecte total secundare :

Sughiţ, ameţeli şi arsuri,

Simţind cum ficatul îmi crapă,

De când folosesc ca măsuri,

Pe zi, opt pahare de apă,

Şi-l cat nefiind dumirit

Că nici până astăzi nu ştiu

Cumva dacă s-a referit

La vin sau…mă rog, la rachiu (?!)

PĂCATUL DIN POSTUL MARE

Cât am fi de rău altoi, ortodocşi şi botezaţi,

Dezbrăcaţi la piele, goi, suntem îngeri de barbaţi,

Din statistici dovedim, şi v-o spun cu exaltare,

Că juma’ din noi postim zi de zi în Postul Mare,

Cu spanac  sau cu urzici, mai scăzute, sau ciorbiţă,

Patruzeci de zile nici nu ne-atingem de cărniţă,

Poate-aşa, numai pe deşte, cu nevasta noaptea-n pat

Să mai mirosim a peşte, dar…departe de păcat,

Însă, ce vreau să vă spun, mi-e ruşine de nespus,

Chiar ‘nainte de Crăciun pe mulţi barza i-a adus,

De-am găsit în calendar, de când scad şi tot adun,

Nouă luni, în număr par, de la Paşti pân’ la Crăciun (!)

Demonstrând, încă o dat’, că femeile în post

Fac mai marele păcat şi nici nu mai are rost,

Cum statistici dovedesc, să repet cu exaltare

Că, jumate nu postesc, precum noi în Postul Mare !

BANII N-ADUC FERICIREA

Pe cât e de paradoxal, aşa cum astăzi omenirea,

Convinsă de un fapt real, că banii n-aduc fericirea,

Se zbate, – aleargă clocotind, având probleme foarte mari

La gândul că, – ntr-o zi, muncind, vor deveni milionari,

La fel şi eu, săptămânal, pensionar de meserie,

Cu-al meu noroc congenital iau un bilet la loterie,

Căci tot mereu cum socotesc, nu-mi pare-a fi o aberanţă,

Câţiva mangoţi de investesc într-o asemenea speranţă,

Şi-n special, pentru covrig, o şansă nu cred că există 

În viaţa mea ca să-l câştig dacă nu sunt înscris pe listă,

Jucând de ani, perseverent, aceleaşi numere cu gândul

Ca vreodată, evident, îmi va veni şi mie rândul,

De aia mă şi îngrozesc, ce-oi face când voi câştiga ?!…

Nici vorbă c-am să construiesc veceuri pentru bafta mea !

Însă, cu-atâtea milioane,  probleme grave s-or ivi,

Căsuţa mea cu trei şoproane, confort nu-mi va mai oferi,  

Iar tărăboanţa, un Fiat, cadou de la bunicul meu,

Părându-mi mic şi demodat, l-aş da precis la vr’un muzeu,

Ca să nu zic de Leana, care, ce-i drept, nu e ca-n prima zi,

Pe lângă o Lenuţă „mare”, mii de cusururi i-aş găsi…

Şi-apoi, mai mare mi-este teama, de-aş câştiga un sac de la bani, 

Gândind ce şoc ar fi pe mama, şi de trăit mai are ani,                   

Dar cel mai mult m-aş oftica pe-amicii mei ce, în neştire,     

Ar chefui, s-ar bucura…pentru a mea nefericire.

POEZIE PENTRU OAMENI MARI

Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,

Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic?

Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,

Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi:

De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi, 

La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi,

Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat,

Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat!

Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al  vieţii drum

Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,

Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór

Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor

Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,

Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,

Şi-apoi lu’ mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap

Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap

La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,

Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,

Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,

Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu

Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat

Nici pomeneală ! Din respect, n-aş încerca măcar o dat’

Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,

Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.

Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,

L-aş respecta-n mod special ! Nu c-ar fi vorba de mălai,

Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit, 

Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit

Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut

(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)

Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,

Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel…

Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,

Cu-ai mei părinţi aş fi docil… însă aş vrea să mă rezum

La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei…

Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.

NECAZURI FAMILIARE

Aţi văzut ce rău e când

Un bărbat nu vine-acas’

Şi-l găsiţi la crâşmă bând

Înspre ziuă plin de fas?!

Şi de mai ai şi noroc

De-ăl mai bun din ăi mai răi,

Dimineaţa, pe cojoc,

Te scoli şi cu vânătăi,

Dar să fie şi curvar,

Câte-o lună să nu-l vezi,

Ţi se pare chiar bizar

Măritată să te crezi,

Nu mai zic de bani, halal !

Cât ţi-ar fi soţul de drag,

Şi cafteală şi scandal,

Toate de la ei se trag,

Doar Lenuţa, mândră-n sat,

Cu ochi negri, diafani,

Nu s-a plâns de-al ei bărbat

Niciodat’ în şapte ani,

N-a avut vorbe, scandal,

Că Ion, cum am dedus,

Era soţul ideal

Şi chiar foarte bine pus,

N-a sosit o noapte beat,

Fără bani, şi-apoi, atins,

Ca oricare urecheat,

S-o mai ia şi la încins,

Nici pe zi, el umblăreţ,

Nu s-a agăţat, haihui,

De vreo fustă prin judeţ,

Stând în pătrăţica lui,

Până ieri, să vezi necaz!

Calculând după venit,

A făcut Lenuţa caz

Cât de scump a devenit,

C-a sărit, tot de la bani (!)

Leana,-n sus, aproape-un ceas…

Ştiţi cum fac, la şapte ani,

Ale noastre…parastas!

VREMURI NOI

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,

Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,

Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat, 

Era copt, om pe picioare…ce să mai ! era bărbat;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,

Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie,

Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,

Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,

N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,

Ajungând la patruş’cinci, vârsta când aproape toţi

Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi…

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel

Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,

Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,

Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,

În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,

Având doar o datorie…dar, nu pomenim de bani,

Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,

Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,

Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,

Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,

Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,

Însă după cununie, pân’ să se acomodeze,

I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,

Căutând la disperare ca să scape de năpastă, 

Şi tot din motive care…l-au făcut să-şi ia nevastă.

PLAGIAT!

Cin’ mi-a văzut poemele-n vreo carte,

A înţeles că sunt om serios,

Dar cine le-a citit, de curajos,

A constatat, din versu-mi fabulous,

Că sunt, şi pe deasupra, încă foarte….

Şi nu-mi permit, io care-s consacrat, 

La birt recunoscut, în cartier,

De-o lume rafinată şi cu fler,

Să calc pe al meu nobil caracter

Venind, aiurea-n târg, c-un plagiat…

S-o fi-ntâmplat, nu zic, s-or fi lovit,

Vreo frază, vreun catren,-două sau trei,

Căci, muza, când mă prinde în condei

Şi-ajung s-o iau, la rime, pe ulei,

N-am timp să copiez vr’un ramolit…

Aşa că, observaţi, io-s plagiat !

‘nainte chiar să scriu poemu-acel,

De-un clasic ! Ce Ruşine ! Ce mişel !… 

Şi mă gândesc să pun mâna pe el   

De nu ar fi de-un secol decedat!

UMORUL

De n-ar fi existat prostia

Şi viciile-n astă lume,

N-am fi ştiut ce-i parodia

Şi…care-ar fi ştiut de glume?!

Noroc că El, deloc zgârcit,   

Pe lângă celelalte toate, 

Mărinimos ne-a oferit

Şi-aceste daruri minunate,

Aceste scumpe nestemate, 

Ce umoriştii le-au bătut    

În fraze, rime sincopate,

De când umorul s-a născut,

Maeştrii înzestraţi, ce-n viciu 

Lovind, îl fac pe cititor

A trece prin acel supliciu

Produs de musca de pe bor, 

Sau, care iau peste picior

Năravuri, ce mereu apar, 

Bătând în şa cu pana lor,

Doar o pricepe vr’un măgar…

Însă de-un timp, fără pudoare, 

Uitând de artă, telelei,

Au apărut şi unii care

Făcut-au bâtă din condei,

Şi nu atacă vr’un nărav,

Ori vicii, ca cei stilaţi,

Ci, cu-n umor ieftin, bolnav,

Lovesc direct în viciaţi,

Râzând cu patimă, aprinşi,

De câte-o perso…nulitate, 

Fiind, în tagma lor, convinşi                                  

Că fac umor de calitate,

Dar, de i-am pune la cântar

Cu-adevăraţii aşi, din sfere,

În termen ecoliterar,

Sunt triviale…hahalere,

Aşa că, de privim în plan,

De vicii râd cei stilaţi,

Iar hahalerele,-n alt clan,

Fac haz, râzând de viciati,

Iar dac-ar fi să recitim

Despre “prostie”, în esenţă,

La umorişti din nou găsim

Această mare diferenţă,

Fi’ndcă şi-aici, precum se scrie,

Sunt împărţiţi în două oşti :

Maeştrii râd de ce-i “prostie”,

Iar hahalerele, de proşti.

REUMATISM

Şeful meu, domnul Georgică,

Om integru, respectat 

La birou, la una mică,

De tot natu-i salutat (!)

La frizer, la lăptărie,

Prin talcioc şi când mai iese

Cu Tănţica lui nurlie,

De şoferi şi florărese,

Chiar şi-afar’, în deplasare,

Fi’nd a’ lui subordonat,

N-am văzut vreunul care

Pe el nu l-a salutat,

Până luni, la Eforie,

Când făcurăm un ocol,

Delegaţi la Cisnădie,

După colţ, la Techirghiol,

Să ne ungem cu noroi,

Că din iarnă, din Bucegi,

Reumatici amândoi,

Leac mai bun nu-i să te dregi,

Numai că, unşi cu noroi

De la tălpi pân’ la chelie,

Dezbrăcaţi, ca dracii goi,

Cin’, pe şefu’, să-l mai ştie (?!)

Arătând în fundul gol,

(Mă iertaţi de-acest cuvânt)

Sub beneficul nămol,

Toţi o apă şi-un pământ,

Pân’ ce-apar vreo câţiva inşi,

Cum şedeam noi la uscat,

Ne măsoară şi…surprinşi,

Cu respect m-au salutat,

Ca apoi, mai mulţi din gloată

Exclamând “ooo !” se mirau,

Şi-unii chiar, ca la armată,

Cu-n salut mă onorau ,

Că de marţi, şefu’ meu, Gică,

Din orgoliu, fanatism,

Mă urăşte,-mi poartă pică,

Pentru-al meu…reumatism!

Valeriu CERCEL

4 iulie 2011

Canada

 

După sărbătorile de iarnă

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

Nu ştiu, zău, ce să mai spun

De bătrânul Moş Crăciun !

An de an, câte un pic,

I-a rămas costumul mic,

Nici pe faţă, nici pe dos

Nu-l încape de burtos,

Iar chimirul, ce mai jale!

De-abia ţipă pe sub foale,

Însă buba-i pân’ la ghete,

Mama lor, azi, de şirete

Râgâind a usturoi

Şi a doage de butoi,

E un drum atât de lung,

Nu e chip să mai ajung!

Fi’n’c-aşa-i de sărbători,

Cu antreuri, cârnăciori,

Măslinuţe gogonate,

Şunci, bânzeturi asortate,

Şi sarmale,

Bestiale,

Şi friptane,

Barosane,

Iar apoi, ce nebunie!

Cum să uit eu de piftie!?

Fără milă, fără silă,

N-am iertat, nici de prăsilă,

După toate, cum vă spui,

Nici o aripă de pui,

De-am ajuns, aşa-ntr-un hal, 

Parc-aş fi prenatal,

În oglinda de pe hol

Nu încap, la piele, gol;

Însă, ca-n telenovele,

Toate-s bune chiar de-s rele!

Fi’n’că, fraţilor, v-o spun,

Am găsit un doctor bun,

C-am o pilă-n minister,

Grea de tot, un văr, şofer,

Şi, să nu-mi uit vorba, că

D-aia nu-s în panică,

Fui la el, astăzi, grăbit,

Să mă plâng de gabarit,

Care,  doctor, deh! stilat,

Fără “dar” m-a rezolvat,

Că puteam să umblu ani,

Să mă coste-un car de bani;

M-a luat, m-a consultat,

Cântărit şi măsurat,

Specialist, omu’ citit(!)

Un minut i-a trebuit,

Să îmi spună el, în fine,

Că nimic nu-i rău cu mine:

Nu e vorba de etate,

Şi nici de obezitate,

Ori, abuz de calorii,  

Jaf prin oale, farfurii…

Cu un deşt mi-a arătat,

(Ştiinţific demonstrat!)

Pe-un tabel de sus în jos,

Din computeru’ lui scos,

Că, de fapt, în chintesenţă,

Am doar o deficienţă, 

Ce nu e la rotunjime,

Ci-i mai mult de…înălţime(!?)

C-ar fi trebuit să am,

Doar în slipu’ lui Adam,

Eu, la greutatea mea,

Înc-un metru şi ceva!

Clemenţă creştinească

 Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

Ferice de acel stejar

Ce pică mândru pe la noi

Şi-ajunge-n viaţa de apoi,

Ales cu har de Ăl divin,

Până în gât sătul de vin

În cercuri, doage de butoi,

Şi cât de binecuvântat

E dudu’ fără vină, care,

Sub lame de securi, topoare,

Balerci renaşte, fasonat,

Ca el, rachiului curat

Să-i dea arome şi culoare…

Dar eu aş vrea, de când mă ştiu,

Un tei să fiu, că de-oi cădea

Răpus tot de-un topor sadea,

S-ajung apoi…că-i cu rachiu 

Sau vin alb, negru, ghiurghiuliu…

Vr’unui butoi baban, canea;

De-aceea, cât de blestemat             

A fost şi e de-atât popor,          

Ca bun creştin, consumator           

Cinstit, declar că  am iertat           

Orice copac ce-a acceptat                

Să fie… coadă de topor.

Valeriu Cercel

To South Africa with love!

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

N-aş fi crezut s-ajung în viaţă

De gura soacră-mii să scap…

De-o săptămână e-o dulceaţă,

Pe cât era de vorbăreaţă

În fiecare dimineaţă

Se scoală cu dureri de cap,

Fi’n’că microbu’ o lucrează,

Trei meciuri zilnic nu-i uşor,

O văd la fiecare fază

Cum se agită, comentează,

De mine…n-o interesează (!)

Cu ochii în televizor,

Că, socotind, de-ar fi să vreau

Pe viitor linişte-n casă,

Cum pân’ acum nu existau,

Trei meciuri zilnic n-am, să-i dau,

Dar ca să-i fac viaţa frumoasă

O vuvuzelă tot îmi iau !

Post-campionat de fotbal

(South Africa 2010)

După atâtea meciuri grele,

Cu faze, goluri berechet,

Acel ecou de vuvuzele

Mi-a pus în suflet un regret ;

Pe vremea când eram copil,

Lovind băşica pe maidane,

Ai mei părinţi, driblând subtil,

Câd mă vedeau făceau baloane,

Plin de talente, fiţe, fente,

De-atunci i-aveam la deştu’ mic

Pe Torres, Klose, pe Llorente,

Ronaldo…era mizilic,

Dar tata, sictirit de moarte,

Cînd eu aveam un viitor (!)

Dorea să pun mâna pe carte

Decât o minge la picior,

Că prin liceu, aveam o şcoalăăă,

Înaintaş, la un nivel

Că de-ajungeam în naţională,

Precis Kakà făcea pe el,

Pân’ a sărit mama la cap,

Însă la faultul lui tata,

C-am mers în ghips, fără ciorap,

De fotbal m-am lăsat şi gata,

Visând o diplomă, şi-apoi

Un titlu, printre-atâţi nerozi,

Ca ei, aşa cum e la noi,

Să se dea grande pe la cozi,

De am ajuns la o etate

Un terchea-berchea-n cartier,

Cu ani pierduţi prin facultate,

Un prăpădit de inginer,

Putând să joc la Barcelona

Că Messi-ăla-i un afon,

Sau antrenor, ca Maradona,

Ori ca portar, cum e Buffon,

Şi-n loc să trag şuturi la poartă,

Lovele,-aplauze, onor,

De coadă trag mâţa, şi moartă,

Şi-un sfert din pensile lor,

Că de-aia zic, mă ierte sfinţii

De fac păcate-n astă zi,         

Aşa se-ntâmplă când părinţii     

Nu vor s-asculte de copii.