Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

Declaraţia de la Budapesta – 16 iunie 1989

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Sforăitoare declaraţie ungurească urmată de grave fapte antiromâneşti

Un grup de 12 unguri naționaliști, iredentiști și revanșarzi și cinci români regățeni, un basarabean și un evreu comunist, toți bătuți de vânturile vremurilor printre străini, au semnat la Budapesta o declarație antiromânească ignobilă, adică ticăloasă.

Neagu Juvara – aromân, diplomat, rămas în străinătate după 1944

Paul Goma – român basarabean, scriitor, deținut politic, exilat după 1977

Virgil Ierunca – român vâlcean, literat, s-a autoexilat la Paris în 1947

Monica Lovinescu – bucureșteancă, pariziană din 1947, comentatoare la REL

Bujor Nedelcovici – avocat bârlădean, scriitor, ajuns în străinătate în 1987

Vladimir Tismăneanu – comunist, fiul nomenclaturistului evreu Tismeninski

Doru Braia – bucureștean, plecat din România în 1987 la REL, ziarist

Nici un român ardelean, nici o analiză temeinică a declarației întocmită de unguri. Nici faptele istorice ale Unio Trium Nationum din 1437, care a impus monstruoasa subjugare a românilor ardeleni, ce a durat și s-a amplificat timp de cinci sute de ani – ei fiind nemeși, românii iobagi și slugi – nici intențiile revoluționarilor lui Kossuth din 1848-1849 de alipirea Ardealului la Ungaria, nici agresiunea comunistului evreu, Bela Kun, împotriva unirii neamului românesc, nici ocupația ungurească și atrocitățile lor barbare împotriva românilor ardeleni în Nord-Vestul transilvan din 1940-1944, nu le-a dat nici cea mai mică tresărire în cuget, sau să gândească analitic ce semnează, cu cine semnează.

La 4 iulie 1989, ungurii și românii semnatari îmbrăcați de sărbătoare, cu protocolul regal buchisit și cu bune maniere, de circumstanță, până în vârful urechilor, s-au prezentat la reședința ex-rex-ului Mihai de Hohenzollern din Elveția, să-i ceară și majestății sale înalta sa semnătură. Ex-rex-ul care și-a semnat, contra avantaje, și propria demisie, semnează și această declarație antiromânească. Ce mai conta, pentru ex-rex încă o semnătură, după ce l-a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu, și-a lăsat, fără remușcări, 120.000 de militari români prizonieri la aliatul sovietic, iar restul armatei a pus-o la dispoziția glorioasei armatei sovietice, care ne-a ciuntit națiunea, a ocupat și a jefuit țara prin dictatura comunistă impusă cu forța. Ex-rex-ul, un alt josnic trădător al românilor din Secolul XX, semnează orișice, fie și împotriva identității și integrității României, chiar și numai, pentru o tinichea de agățat în piept. De data aceasta a semnat Declarația de la Budapesta: „Noi, români și unguri, considerăm că libertatea și propășirea celor două popoare pot fi realizate și garantate numai într-un cadru politic pluralist de respectare integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.” Înălțător de supra democratic pe hârtie! „… dictatura ceaușistă a creat o situație de criză acută, care împiedecă comunicarea dintre români și maghiari.” Criză acută?! Eu, sub dictatura ceaușistă am trăit și profesat 17 ani în Ardeal și nu am simțit nici o criză acută; am comunicat lejer, și eficient, cu maghiarii. Știam că mulți nu ne iubesc, dar public nu-și manifestau resentimente, ura. „Dialogul început astăzi între noi dorește să învingă aceste piedeci și să stabilească bazele unor relații normale între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic.” Semnatarii români, de dragul adevărului istoric, puteau cere semnatarilor maghiari să evite această frază falsă, contrafăcută, perfid introdusă, dar ei, săraci cu duhul și simțire patriotică, au semnat din toleranță prost înțeleasă. Știind cu ce ignoranți ai istoriei și probleme ardelenești au de-a face, maghiarii au mers mai departe, și așa, doar de reamintire a trecutului, le-a spus că „soluționarea conflictelor (care conflicte?, cine le-a generat?) nu pot veni de la revizuirea frontierelor”. Bine țintită, reamintirea revizuirii frontierelor de către semnatarii unguri, care prin criza acută au adus declarația la conflicte și mai departe, la ce este cu adevărat în mintea și voința lor: revizuirea frontierelor! Dar, nici de data asta, în mintea semnatarilor români nu s-a aprins vreun beculeț, beznă! În această situație semnatarii maghiari au mai făcut un pus strategic pentru scopul lor secular: „Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism”. Semnatarii români au rămas cu gura căscată, habar nu aveau de complementaritatea ungurească și au luat-o drept glazura democratică a declarației, au aplaudat și au semnat în turmă, în frunte cu ex-rex-ul, după care s-au alăturat și alții turmei. Ungurii au câștigat din nou, au mai făcut pasul iredentist, revizionist mimând democrația acelui moment istoric.

3-harta

Trec peste reacțiile și ripostele ardelenilor ce au suferit cumplit istorica complementaritate ungurească între 1940-1944, au motive întemeiate de neîncredere în declarațiile ungurilor, trec și peste replicile apărute în articolele specialiștilor și a bine cunoscătorilor maghiarizării și iredentismului unguresc și mă opresc la realitatea istorică din Decembrie 1989, în Ardeal. Nu trecuseră nici șase luni de la semnarea mult trâmbițatei declarații democratice, prin care ungurii semnatari erau plini de arzător pluralism, de respectarea integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în Transilvania numai pentru ei. În fapt, în spațiul lor de complementaritate, în 22 decembrie 1989, a izbucnit barbar ura lor antiromânească; segregația, revizionismul, purificarea etnică prin izgonirea românilor! Faptele:

În secuimea maghiarizată, dintr-odată românii au devenit din nou, budos olah și vor fi uciși cei care vor manifesta opoziție față de revoluția secuiască. Și revoluția secuiască a ucis pe: Coman Dumitru, locotenent colonel, lovindu-l în cap cu ranga, apoi l-au linșat în stradă. Mort fiind, a fost aruncat în curtea spitalului. Pe Gabor Szekely subofițer de miliție l-au omorât în bătăi pentru că a vrut să-și ajute nașul, care era român. Uciderea bestială a maiorului Agachi Aurel, a făcut înconjurul lumii. L-au ucis cu bestialitate și i-au profanat cadavrul în stradă, băgându-i în gură un șobolan. Soția sa și frații ei, de etnie secuiască, au vrut să-i ridice cadavrul din stradă dar au fost amenințați, pentru că s-a organizat un marș al victoriei secuiești împotriva românului, în care ei, învingătorii, treceau scuipând și lovind cadavrul. Secolul XX, al pluralismului unguresc în spațiul secuiesc de complementaritate. În comuna Dealul, șeful de post, Cheuchișan Liviu, a fost bătut groaznic, muribund fiind au început să-l belească și să-i dea foc. Soția sa cu cele două fetițe au rămas în casă, căreia i s-a dat foc, le-a salvat, în ultimul moment, un OM, un SECUI. Șeful de post din Zetea, Dănilă Gabriel, a fost hărțuit de o gloată revoluționară, bătut, înjunghiat și la urmă un maghiar complementar i-a scos pistolul din toc și l-a împușcat în cap; era căsătorit cu o unguroaică, aveau o fetiță. În Cristurul Secuiesc, plutonierul major Ferencz Emeric și-a pus la adăpost colegii români, pentru care a plătit cu viața, fiind înjunghiat mortal de către etnicii săi. Iată faptele cadrului pluralist, iată dialogul și nici o reacție din partea semnatarilor unguri, nici un protest din partea semnatarilor români, nici o retragere de semnătură. În Decembrie 1989, în secuimea maghiarizată au fost distruse, parțial sau total, 38 sedii de Miliție și Securitate, vandalizate, jefuite, distruse 200 de locuințe ale românilor, ce au lăsat totul refugiindu-se îngroziți, 100 de ofițeri și subofițeri au fost agresați, bătuți, spitalizați, conform Raportului Comisiei Parlamentare. În acea iarnă, 4.000 de români au fost forțați să plece imediat; începea exodul românilor din România în România. Revoluția secuiască ucisese și complementaritatea pe hârtie a mult trâmbițatei Declarații de la Budapesta.

Ion Marcel Ilici Iliescu și Petre Roman-Neulander erau ocupați cu mușamalizarea ucișilor de la București, nu aveau vreme și de complementaritatea din Ardeal, cu epicentrul în secuimea de mult maghiarizată. Conducătorii uniunii ungurilor din România, și-au zis imediat democrați (UDMR) și au pus placa suferințelor etnice datorită lui Ceaușescu și-a Securității sale. De asemenea și-au apărat ferm, cu mult tupeu coetnicii pentru agresivitatea, bestialitatea, uciderile comise cu: „omorurile intră în sfera actelor revoluționare.” E drept, istoria revoluțiilor e plină de morți, de uciși din furia oarbă a momentului, dar după zilele înfocate ale revoltelor, răzvrătirilor apar schimbări cumpănite, rezonabile, chibzuite, reparatorii. Nu în complementaritate pluralistă democrată a secuilor maghiarizați, care au hotărât continuarea discriminării, segregației și purificării etnice: „Aici, în Odorhei, trebuie să se vorbească numai ungurește!!” Pentru acest scop de complementaritate ungaro-secuiască au hotărât: „dacă nu plecați în 24 de ore vă linșăm!” Și au început cu insulte și injurii directe în public și instituții, amenințări prin orice mijloace, molestări, segregație la toate nivelurile, scoaterea limbii române din administrație, iradierea a tot ce era românesc din viața publică. „Să nu vă mai vedem aici!” Astfel au declanșat exodul populației românești din secuimea maghiarizată în următorii ani. Au plecat 30.000 de romani, datorită terorii intensive și susținute, lăsându-și bunurile personale în urmă.

Ca urmare a acestei situații ce a determinat exodul românilor din spațiul majoritar ungaro-secuiesc a apărut Asociația românilor alungați din Covasna, Harghita, Mureș care prin delegații s-a adresat, justificat și argumentat, președințiilor (Ion Marcel Ilici Iliescu, Emil Constantinescu)   guvernului (Petre Roman, Văcăroiu, Ciorbea) parlamentului (Bârlădeanu, Năstase) fără nici un rezultat, repet fără nici un rezultat scontat, doar audiențe sterile și proiecte moarte. Toți cei de mai sus, enumerați, deveniseră dependenți de pachetul de voturi al UDMR, trădând statul național unitar român, trădând românii ardeleni. Nici o deosebire între ei și cei ce au semnat Declarația de la Budapesta.

S-au scris multe articole și studii pertinente, adevărate, s-au scris cărți întregi despre tragedia românilor din Ardeal, au fost boicotate, obstrucționate, excluse din actuala mass media românească dominantă de politicul corect; un zid în fața adevărului! În schimb, în 1996, la Târgu Mureș, la Casa de Editura „Mureș” a părut „Revendicările ungurești”, scrisă de președintele Ungariei, în exercițiu, Arpad Gonez, care știa bine despre Declarația, – complementaritate pe hârtie – de la Budapesta, așa că a scris și semnat: „…Națiunea ungară ține în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista niciodată o generație de unguri dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric. Națiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mână pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și chiar viața în luptă.” (pag.86) „Într-o singură problemă nu putem face concesii: Transilvania în întregimea ei – ca o unitate intangibilă – trebuie pusă sub stăpânirea Sfintei Coroane ungare” (pag.110). Emil Constantinescu a fost entuziasmat de Arpad Gonez, l-a primit la Cotroceni în 1997, între timp citise, pe nerăsuflate, revendicările ungurești pentru care, recunoscător, i-a oferit cea mai mare distincție a statului: Steaua României!   Comentariile-s de prisos pentru ardelenii români ce trăiesc ipocrizia ungurească de la Marea Unire din 1918 și nu se așteaptă la altceva din partea lor în viitor. Cât privește criticele și acuzațiile pertinente la adresa   guvernanților României din 1990 sunt inutile, nu le penetrează carcasa nesimțirii, ei nu știu decât să aservească tot ce este străin și-s puși să prade, vândă și trădeze țara și națiunea. În concluzie, de ce să ne luăm după declarațiile ungurilor când vedem și trăim realitatea faptelor lor, chiar și acum, în Anul Centenarului Unirii Neamului Nostru.

(Corneliu Florea, August 2018, Casa cu Flori – România)

Statuile Timișoarei

Posted by Stefan Strajer On December - 7 - 2018

Statuile Timișoarei

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Motto: „Granițele se apără cu statui nu cu armate” (Octavian Goga)

 

Din nefericire Timișoara nu are nicio statuie din categoria celor la care se referea Octavian Goga când a emis cugetarea. Există doar busturile lui Decebal, Eminescu, Avram Iancu (în curtea unui liceu), Eftimie Murgu, a regelui Ferdinand și a câtorva celebrități locale plasate pe aleea personalităților din Parcul Central.

Timișorenii care merg în Ungaria prin Cenad și trec prin localitatea Mako întâlnesc în drumul lor trei statui impozante ale unor personalități istorice maghiare. Un orășel de o sută de ori mai mic decât Timișoara are trei statui! De multe ori trecând pe acolo am văzut grupuri de elevi care în fața unei statui ascultau o lecție de istorie.

De fapt există totuși statuia secuiului Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țăranilor secui, români și maghiari din 1514.

*

DSCN6492

Foto. Gheorghe Doja (1514) executat de nobilimea maghiară la Timișoara. Pus pe un tron înroșit cu o coroană de fier înroșită pe cap, bucăți de carne smulse și date locotenenților lui.

*

Răscoala s-a declanșat când nobilimea maghiară s-a opus înrolării țăranilor în cruciada pe care Papa voia s-o declanșeze împotriva otomanilor. Pentru ca armata țărănească să poată fi învinsă s-a aliat armata regală maghiară cu armata voievodului Transilvaniei. Ca o ironie a soartei peste 12 ani, în 1526 regatul maghiar este transformat în pașalâc. De lupta creștinilor între ei au profitat otomanii.

Gheorghe Doja nu are nicio statuie în județele Harghita și Covasna. De 15 martie n-a beneficiat de nicio coroană de flori din partea organizațiilor maghiare, nici măcar din partea celor întitulate secuiești. Săracii secui au fost complet maghiarizați, și-au pierdut limba și-au uitat strămoșii glorioși, și-au uitat istoria devenind în schimb vârful de lance al maghiarilor.

Primarul liberal Nicolae Robu acum patru ani (2012, n.red.) a promis că v-a împodobi Timișoara cu mai multe statui ecvestre. Chiar a expus în holul primăriei macheta unei statuie ecvestre a lui Iancu de Hunedoara. Mi-am zis că în sfârșit are și Timișoara un primar patriot!

Timpul a trecut, statuia lui Iancu de Hunedoara nu s-a mai făcut, macheta a fost scoasă de pe hol, în loc de statuie ne-am ales cu un bust a lui Iancu de Hunedoara pe Aleea Personalităților. În schimb au apărut alte statui în zona centrală. Cum arată aceste statui vedeți în imginile de mai jos.

*

DSCN6497

Foto. Statuia nr.1. Scripcariu-2015 (așa scrie pe soclu)

*

Nu știm ce reprezintă. Dacă omulețul ar avea plete am putea interpreta că-l reprezintă pe primar purtând pe brațe Timișoara.

Poate că autorul a avut o viziune națională. Atunci s-ar putea interpreta că statuia îl reprezintă pe premierul technocrat (Cioloş, n.red.) ducând pe brațe România la Bruxelles.

*

DSCN6499

Foto. Statuia nr.2

Nu am reușit să aflu numele și autorul grupului statuar. Este un mister total.

*

DSCN6498

Foto. EVA (Scripcariu-2015)

*

Avem așadar o statuie a primei femei din lume și a băiatului de azi rob al celularului. Probabil că o asemenea combinație nu se găsește chiar pe toate drumurile și i-a încântat atât de tare pe edili încât au preferat să consume bronzul (să cheltuie banii) alocat statuiei lui Iancu de Hunedoara pe aceste opere de artă. Toate cele șapte statui i-a costat pe contribuabili 146.000 euro.

Nu e prima dată când Timișoara este „împodobită” cu niște monstruozități. Mai jos se pot vedea două dintre ele rămase de la primarii postdecembriști.

*

DSCN6493DSCN6494

Foto. Omul țintă Szakats B. 94

*

Placa de pe soclu are următoarea inscripție: „Eroi martiri Avram Ioan Vasile, Belici Radian, Grama Alexandru, Nicoară Elena, Tako Gabriela, Tăsală Remus și alți eroi necunoscuți.” Apoi este redat un citat din Biblie: „Mai mare dragoste decât aceasta ca să-și pună cineva viața pentru prietenii săi nimeni nu are” (Ioan 15.13).

Vă place statuia? Mie nu-mi place! Cum au putut accepta edilii orașului ca frumoșii tineri împușcați mișelește în decembrie 1989 să fie reprezentați prin această uriciune de om! Este o jignire adusă memoriei lor. Mărturisesc că am trecut de sute de ori pe lângă acestă statuie, dar n-am știut până acum câteva zile, când am pozat-o, că este dedicată acestor tineri. Placa este mică și de pe trotuar nu se vede ce este scris pe ea. Probabil că timișorenii dacă ar ști cui este dedicat monumentul ar fi la fel de revoltați ca și mine.

*

DSCN6495

Foto. Fără nume C.I. Popovici 1993

*

Cine are interesul ca-n locul unor personalități istorice care să stimuleze patriotismul sunt plasate niște kitsch-uri? Sunt puțini dar perseverenți. În Timișoara administrația românească s-a instalat oficial în 3 august 1919. Au trecut aproape 100 de ani și nu s-a reușit să se imprime o pecete românească orașului. Dimpotrivă s-au cheltuit sume uriașe pentru a pune în valoare urmele ocupației otomane scoase la iveală odată cu așa zisa reabilitare a centrului istoric. Adică în loc să caute urmele strămoșilor edilii Timișoarei cheltuie banii pentru a scoate în evidență urmele cotropitorilor vremelnici a acestor locuri. Desigur clădirile moștenite de pe vremea când era numită mica Vienă trebuie păstrate și întreținute, dar ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost tocmai amplasarea unor statui ale eroilor românilor. Din păcate paralel cu acest aspect urbanistic se însinuează și un spirit antiromânesc prin cultivarea ideii că bănățenii sunt altfel decât restul românilor, că ei ar fi mai apropiați de valorile vestului decât ale regățenilor, săpând discret la temelia statului.

Noroc cu perioada comunistă care a realizat un grup statuar dedicat armatei române. Acolo se depun coroanele oficiale de flori cu diverse comemorări.

Nu ne rămâne decât speranța că vor ajunge și patrioții la cârma orașului în următoarea sută de ani.

(20 iulie 2016, Ioan Ispas)

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

(Corneliu Florea, Fierăria lui Staricu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2018)

Recenzie de Silvia Urdea

 

Pe scriitorul Corneliu Florea l-a urmărit demult gândul elaborării unei cărți despre obârșia sa în strânsă relație cu evenimentele care au brăzdat secolul al XX-lea. Ideea l-a obsedat cu atât mai mult cu cât ecoul întâmplărilor au fost „scrise în inima sa”, cum ar zice Neculce. La Mihail Sadoveanu în finalul romanului Neamul Șoimăreștilor descoperim aceeași implicare personală în istorie: „Bunicii mei sunt strănepoți acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris-o în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (wikipedia.org/Neamul Soimăreștilor). Dintr-o atitudine similară de congenialitate cu strămoșii s-a născut fresca istorică și autobiografică Fierăria lui Staricu. Este o poveste cu tâlc, care aduce în fața cititorului valorile morale tradiționale din ce în ce mai uitate și contestate în spațiul occidental, o poveste cu un substrat polemic. Nuanța polemică este mai vizibilă în dezbaterea unor aspecte din istoria Întregirii Neamului, a celor două conflagrații mondiale și a epocii staliniste. Scriitorul nu se sfiește să etaleze opiniile proprii despre subiecte controversate, urmărind adevărul și autenticitatea. Odissea familiei Pădeanu din satul Bârza de pe „Jii”, județul Dolj este reprezentativă pentru întreaga nație, care a fost supusă unor presiuni istorice abominabile. Ceea ce ne interesează este rezistența acestei familii în fața încercărilor vieții datorită solidarității, iubirii, întrajutorării și credinței sau, mai succint spus, datorită omeniei țărănești. Războaiele le mutilează chipul, dar nu și sufletul.

Valorile după care rudele din ramura paternă a autorului și-au rânduit viața, încercând să le transmită urmașilor i se par scriitorului atât de importante încât a considerat o datorie a sa să le fixeze într-o poveste. Corneliu Florea nu este nici primul nici ultimul care se entuziasmează în fața umanismului țărănesc. De la Coșbuc până la Arghezi, trecând prin opera lui Goga, de la Rebreanu la Marin Preda descoperim un viguros sentiment de identificare cu blazonul rural. Corneliu Florea încearcă să recupereze valorile umanismului țărănesc de inspirație creștină ca să demonstreze pe de-o parte nedreptatea unei istorii care i-a supus pe români la o imensă suferință și, pe de altă parte, să propună aceste valori ca modele de urmat într-o lume aflată vizibil în decadență.coperta-1-fieraria-lui-staricu

Familia bunicului patern Stan Pădeanu funcționa ca un univers coerent, guvernat de legi proprii, eficiente în confruntarea cu lumea. Originari din comuna Padea, frații Ilie și Ștefan, orfani crescuți din mila rudelor, se strămută în Bârza, aciuându-se la Stana, o bătrână sărmană, care îi îmbie pe noii sosiți să se așeze în gospodăria ei și să muncească împreună, argumentând că „oameni buni suntem și vorbele noastre la fel ca noi îs”. (op. cit., p. 26). Trebuie să remarc de la început intenția stilistică a autorului de a recrea ambianța locului prin inserarea cuvintelor din graiul oltenesc și chiar particularități lingvistice ale familiei. Autorul este mândru de genealogia Pădenilor pentru că sunt urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ce făcură Adunarea Norodului, luptând împotriva jugului otoman și asupririi fanariote. Tragedia slugerului Tudor îi făcură pe pădeni „aspri” și „drepți”, purtând în sânge „dreptatea pământului de la moșii lor” (p. 22).

Evenimente năprasnice brăzdează viețile clanului Pădeanu, dar ei rezistă ca arborii de esență tare în vuietul furtunilor existențiale datorită stabilității firii lor, a trăiniciei pe care o pun în tot ce construiesc, de la viața de familie, educația copiilor, relațiile cu semenii, ridicarea caselor lor. Ei se îndrăgostesc o dată pentru totdeauna, se leagă de o „fomeie” pe care o cheamă Marta-Maria, cea furată de la horă din Padea sau Siea-Anastasia, adusă de pe front din Basarabia, unde îl îngrijise pe Ilie ca infirmieră. Pe cât de iute se învolburează Pădenii când sunt nedreptățiți pe atât de blânzi sunt față de „fomeile” pe care le-au luat din dragoste curată. Nimic mai străin de acești oameni decât capriciile sau fițele. Cum s-ar spune, sunt oameni de încredere cu care nu ți-e frică să te însoțești. La toate aceste trăsături importante ale ființei lor se adaugă și, nu în ultimul rând, hărnicia, munca necontenită din zori până în noapte fără să se plângă. Ei caută armonia cu apropiații din familie sau cu cei la care lucrează. Nu o dată se subliniază în carte principiul conlucrării împreună, ca fiind o garanție a tuturor înfăptuirilor. Omul singur puțin lucru este, dar „toți împreună lucrară de schimbară casa și ograda…” (p.27). După ce Stan și Ilie se întorc din tranșeele primului război mondial cu chipul mutilat, în cazul lui Stan sau cu răni și suferință, în cazul lui Ilie ei reflectează asupra minunii învingerii atâtor obstacole și a supraviețuirii: „Rănile ni se vindecară, prin muncă ne înzdrăvenirăm și rămânând laolaltă, uniți le răzbirăm pe toate. Ne dădu atâta minte Cel de Sus ș-om răzbi și d-aci-nainte” (p.107). Uniți, împreună, laolaltă sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea filosofiei de viață a acestor oameni. La bine și la rău conceptul de împreună „era ca un crez în casa lor: trăiau împreună, gândeau și socoteau împreună, hotărau împreună, munceau împreună, le împărțeau pe toate împreună, credeau că așa e bine și folositor în viața lor.” (p. 125). Insistăm asupra acestor termeni deoarece ei oferă antidotul la nihilismul, narcisismul, egotismul și alte -isme, cauzând destrămarea morală a multor societăți contemporane. Acești oameni simpli sunt înfipți cu picioarele în treburile lor zilnice, la care revin iarăși și iarăși, indiferent de tragediile care-i marchează. Sunt călăuziți de credința în Dumnezeu și în soarta inerentă. Stan îi spune unui superior în armată că „pe fiecare dintre noi, ne trage sau ne împinge ursita pe câte-o cărare a vieții, mai bună, mai rea…”. (p. 39). De unde și percepția că tot ce li se întâmplă este în ordinea firii.

Recruții din comuna Bârza iau pregătirea pentru războiul de întregire a neamului foarte în serios, trăind solemn un moment ca acela al sosirii unui grup de ardeleni ca să se înroleze în armata regală. Locotenentul Ion Someșan îi recomandă cu căldură pe noii veniți, iar unul dintre ei „zâse rar și apăsat Tatăl Nostru și toată suflarea platoului parcă s-a ridicat la ceruri ca un jurământ de credință”. (p. 48). Sunt multe pasaje în cartea lui Corneliu Florea închinate plugarilor care s-au sacrificat fără ezitare în războiul de Întregire, Regelui Ferdinand și Reginei Maria, conducători luminați în momentul de răscruce în care s-a aflat atunci România, tuturor celor care prin efortul lor au pus o cărămidă la fundamentul țării, generali, oameni politici, vizionari. Cartea se vrea un elogiu al tuturor anonimilor care au făcut Unirea cea Mare, fiind implicit o critică la adresa guvernanților actuali de la București, năuciți de lupte sterile pentru putere, incapabili să se ridice la înălțimea simbolisticii Centenarului.

Corneliu Florea punctează adevăruri peste care se trece uneori în grabă. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt apreciați pentru dedicația lor față de cauza românească, „pentru comportamentul modest și profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli și mari nevoi” (p. 72). În schimb aliații ruși în primul război „ne-au lăsat singuri în toate luptele”, iar după instalarea lui Lenin la Petrograd cu ajutorul banilor nemțești, observă C. Florea, soldații ruși contaminați de morbul bolșevic „deveniseră doar niște paraziți precum păduchii tifosului exantematic” (p. 74). Ascuțișul satirei se îndreaptă și spre regele Carol al II-lea, „prințișorul”, comandant al unui regiment pe front în Moldova și care se găsi să dezerteze de la datorie, fugind la Odessa cu Zizi Lambrino ca să-și astâmpere năbădăile. A dezertat când îi era sărmanei țări mai greu, cu Bucureștiul ocupat de nemți, austrieci, turci. Țăranii din Bârza îl judecă aspru, considerându-l pe Carol un candidat la execuție, ceea ce nu se va întâmpla.

Evocând episodul înfrângerii lui Bela Kuhn, autorul insistă asupra nobleței armatei române, care nu a manifestat nici o clipă intenții anexioniste, ci a salvat Ungaria de molima bolșevică. Doi olteni, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt o opincă pe Parlamentul de la Budapesta ca răzbunare „pentru toată batjocura ungurească” și ca „avertisment pentru viitor” (p. 85). Dacă despre opincă știe toată lumea, în schimb despre incursiunea lui Nandor Urmanczy în Transilvania, la Beliș știu prea puțini. De aceea autorul ține să ni-l descrie detaliat. Urmanczy a descins cu o armată de mercenari în Transilvania, masacrând barbar pe moții de la Beliș și din împrejurimi. În toată campania armatei române împotriva sovietizării Ungariei nu s-a pomenit de nici un act bestial, deoarece soldații români au reprezentat trăsăturile noastre de națiune pașnică, dornică să apere ce este al nostru, dar nu să pună mâna pe teritorii străine.

Țara încă plină de durere și-a mobilizat energiile pentru a sărbători miraculosul act al Măritei Uniri, cum i s-a spus în epocă. Autorul inserează informații care, în general, ne scapă, dar care sunt foarte revelatorii. În mai puțin de doi ani s-a ridicat la Alba-Iulia Catedrala Reîntregirii pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului în care a stat Legiunea a 13-a, Gemina. La 15 octombrie 1922 dimineața la ora 9:00 a sosit la Alba-Iulia cu trenul familia regală. S-au sfințit coroanele, a regelui Ferdinand făcută din oțelul unui tun de la 1877, iar a reginei făcută din aurul Munților Apuseni. Suveranii au semnat actul unirii într-un palat devenit muzeul reîntregirii. Apoi au urmat dejunurile: unul de 300 de persoane pentru oaspeții străini, unul de 700 de persoane pentru reprezentanții națiunii și unul de 20.000 de persoane pentru oamenii de rând, înfăptuitorii Măritei Uniri. Momentele înălțătoare evocate cu atâta bucurie și cu entuziasm de Corneliu Florea ne implică emoțional în cel mai însemnat moment din istoria noastră. Constituția promulgată în 1923 statuează chiar de la început adevărul care este piatra din capul unghiului: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

România a fost jefuită la sânge de ocupantul german, țițeiul, sarea, lemnul, produsele agricole luând calea Vaterlandului. Țăranii din Bârza, cărora nu le scăpa nici un eveniment din istoria pământului strămoșesc, participă și ei la euforia generală. Tricolorul a fost ridicat la primărie, iar vătășelul Petru, corespondentul lui breaking news de astăzi, s-a pornit cu toba „să afle tot leatul că România deveni dodoleață, adicătele rotundă” (p. 111). Autorul reflectează cu amărăciune la sensul celor petrecute cu națiunea română în prima conflagrație mondială, subliniind absurditatea demersurilor beligerante împotriva României: „Aceste armate străine s-au repezit asupra românilor, să le împiedice unirea cea firească ca națiune pe vechea lor vatră istorică, ce de drept le aparținea fiind poporul primordial. L-au copleșit numeric cele șase națiuni ce își aveau țările lor, de la care românii nu au avut nici o pretenție teritorială, doar au cerut și au luptat pentru ceea ce a fost și era românesc.” (p. 93).

Prefacerea României după reforma agrară întreprinsă de regele Ferdinand, pe care bârzanii îl vedeau ca pe „un dar dumnezeiesc” nu întârzie să se producă. Boierii, care au cedat din pământul lor, s-au dovedit adevărați patrioți, înțelegând necesitățile sociale. Intelectualii, preoțimea satelor toți laolaltă și-au adus contribuția la „schimbarea la față” a țării. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți” (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. De aceea Tudor Vladimirescu îndemna „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.

Țăranii din Bârza întâmpină noul cu „uimiri neliniștitoare și uluiri tulburătoare”. Candida lor nedumerire este bine surprinsă pe tot cuprinsul cărții. Recruții din Bârza care trebuiau să ajungă la Craiova la Comandamentul militar nu fuseseră cu „trinul” niciodată și se minunează cum de există toaletă în tren. Scena cu recrutul care se închide involuntar la toaletă și cu opintirea confraților ca să-l scoată, manevrând ușa mai s-o scoată din țâțâni, conține un umor savuros. Și prima trăsură fără cai, citește automobil, îi miră atât de mult încât atunci când boierul le spune că dihania are caii în față, aluzie la motor, țăranii se îmbulzesc să vadă caii cei atât de mici de puteau să încapă sub capotă. Ei nu rămân nepăsători la viteza pe care secolul 20 începuse s-o etaleze, dar se întrebau naiv „de ce atâta grabă, încotro o luară la picior așa de iute, ce și cine-i mână cu bici nevăzut din spate, până unde vor ajunge”. (p. 123). Sunt întrebări de înțelepți.

Binele nu ține mult la români. Cu moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu se încheie „epoca astrală” a Regatului Român. După instalarea pe tron cu iuțeală de scamator a lui Carol al II-lea începe nebunia politică a ciocnirii ideologiilor de extremă dreaptă și stângă, care au condus la a doua și atât de nimicitoarea conflagrație mondială. Autorul nu are simpatie pentru nici una dintre extreme. Bolșevismul îl detestă din toată ființa. Notează cu tristețe că monarhia constituțională era sugrumată la repezeală de dezertorul Carol al II-lea, care, între timp, făcuse pasiune pentru Lupeasca, zisă și duduia, o evreică ce se amesteca influențându-l pe rege în deciziile lui. Crimele odioase comise de Carol împotriva legionarilor îl expuse lumii întregi ca fiind nelegiuit, instabil, slab de caracter. Se punea de un nou război apocaliptic.

Valuri de neliniște se răspândiră printre țăranii din Bârza. Cu toate acestea ei își urmau neclintiți rostul cotidian. Așa ajunse Nistor, zis și Staricu, unul din cei șase copii ai lui Stan Pădeanu și ai Martei-Maria, ucenic și apoi calfă la un meșter din Craiova ca să învețe meștesugul de fierar. În septembrie 1939 lumea a fost târâtă într-un nou război. Înfrângerea Franței și a Marii Britanii în vara lui 1940 a lăsat complet descoperită România în fața Germaniei, fără nici un fel de aliați, ceea ce a împins-o să accepte alianța cu Germania în mai 1940. De acum începe dezastrul pentru țara noastră. Ce reușiserăm să cucerim la 1918 ne este răpit din nou, soarta nefiindu-ne favorabilă de această dată. Mai marii lumii hotărâseră peste capul popoarelor mici. Eram ca și tranșați în abatorul războiului.

Din nou ne captează atenția detaliile selectate de autor pentru a zugrăvi fresca apocalipsei. La 26 iunie 1940 noaptea Molotov îl chemă pe ambasadorul român la Moscova, Davidescu ca să-i dea un ultimatum privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Hitler nu mișcă un deget pentru că ne vânduse demult. Prin Dictatul de la Viena din august 1940 Hitler cadorisește Ungaria cu Nord-Vestul Transilvaniei. Carol al II-lea abdică și pleacă, jefuindu-ne și el, cu un tren încărcat. Din nou C. Florea ne oferă un amănunt semnificativ. Pe peronul gării, în văzul tuturor regele Mihai îl imploră pe tatăl său „Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine” (p. 192). Acest detaliu anunță critica acerbă la adresa regelui Mihai, intreprinsă de autor ori de câte ori are prilejul. Pe cât este de fervent admirator al regelui Ferdinand, pe atât de sever îl judecă pe regele Mihai și îl desființează pe regele Carol al II-lea.

Aprecierea reală a autorului se îndreaptă spre Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut ordine militară în țară, a ordonat mobilizare națională pentru eliberarea pământurilor românești tranzacționate de diabolicul caporal, l-am numit pe Hitler. Antonescu era văzut ca eliberatorul românilor după toată pacostea ce-o adusese asupra țării aventurierul dezertor, Carol. Mobilizarea i-a prins și pe Pădeni. Staricu a fost trimis ca fierar la un batalion, iar Florea în trupele de geniu prin stepa Calmucă spre Don, în cadrul Armatei a 3-a române. Antonescu a ordonat trecerea Prutului și până la sfârșitul lui octombrie Bucovina și Basarabia erau eliberate. Mareșalul a greșit însă continuând campania și dincolo de Nistru. Ce eroare de judecată să nu vadă că un caporal ticălos ca Hitler nu merita în nici un caz loialitatea absolută, pe care Mareșalul o datora doar armatei lui și țării. „Ce greșeală majoră față de un caporal ticălos care, după ce a fost factorul principal al dezmembrării României, în această campanie, zisă anti-bolșevică, nu a vrut să echipeze modern armata română, nici contra preț în aur negru”, cade greu judecata lui Corneliu Florea (p. 198). A nu se uita însă că Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru armata sa, fiind „singurul conducător de stat și de armată ce s-a aflat mai mult pe front, alături de soldații și ofițerii lui, decât în țară în această campanie…” (p. 199). Mareșalul a fost singurul care a ținut piept urgiei în acele momente de cumpănă pentru țară. România se afla în fața uriașei invazii a armatei roșii, urmată de coloana a cincea a evreilor comuniști și de torționarii NKVD-eului.

Prin contrast, arată C. Florea, Curtea Regală a manifestat nepăsare față de durerile românilor. Elena, mama regelui Mihai, se amuza cu amantul ei grec, Jacques Vergotti, iar fiul ei cu Dolly Chrissoleghos, fiica unui comunist grec, ea însăși tovarășă de încredere a lui Emil Bodnăraș. Contextul acesta explică toate concesiile regelui Mihai față de puterea sovietică. Comportarea regelui față de Ion Antonescu a fost infamă. Constituțional, regele avea dreptul să-l demită din funcție, dar nu să-l aresteze. Regele Mihai a fost singurul monarh care și-a arestat comandantul armatei regale și l-a dat pe mâna lui Stalin. Surprins de un asemenea gest de supunere, se spune că Stalin ar fi exclamat: „Cu asemenea rege aliat facem comunism în România mai înainte de-a termina acest război victorios” (p. 216). N-a fost singura decizie catastrofală a regelui. C. Florea, un judecător aspru al ultimilor doi monarhi din dinastia de Hohenzollern, subliniază vinovăția lui Mihai față de cei 150.000 de soldați români, dezarmați la ordinul lui după semnarea armistițiului, lăsați la voia batjocurii armatei sovietice. Acești bieți români au fost luați prizonieri și trimiși în Gulagul siberian. Țăranii din Bârza se întrebau sarcastic cum de a fost posibil ca o armată aliată, cea sovietică, să facă prizonieri pe soldații unei alte armate aliate. Logică inexpugnabilă! Biata țară lăsată fără apărare se afla în calea tuturor răutăților. Titlurile capitolelor spun totul despre starea disperată a oamenilor și a țării: Americanii cu bombe, rușii cu tancuri, Americanii nu mai vin, rușii nu mai pleacă, Cartela noastră cea de toate zilele, Viitorul comunist vine cu duba neagră. Ocupanții au trecut cu șenilele peste sufletele oamenilor care se simțeau pustiiți, jefuiți, dominați de o adâncă lehamite.

Cartea excelează prin judecăți curajoase asupra istoriei românești, smulgând orice văl de ipocrizie, de convenționalism comod, practicat atâta vreme în istoriografia noastră prea obedientă față de un stăpân sau altul, care ne-a dictat scrierea unei istorii conjuncturale, mincinoase. Fierăria lui Staricu este o carte document, o cronică de familie și o profesie de credință, scrisă dintr-un sentiment de datorie și recunoștință față de înaintașii care au făcut istorie. Reverența față de adevăr este principiul călăuzitor al cărții, dublat de o subliniată atitudine polemică față de măsluitorii istoriei noastre și față de cleptocrația care a confiscat puterea în România de astăzi. Ce contrast izbitor, pare a spune autorul, între generația Marii Uniri și politicienii de doi bani de astăzi! Călător pe diferite meridiane, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

 

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Mai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. UDMR-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se   întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși” (vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7). Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice   referitoare la „Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé (v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați), istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei (Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav). Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune.   Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale” (op. cit. p. 83). Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare” (op. cit. p. 107).

Viziunea Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE”.

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice”, (cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149) să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)” (Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.). Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței.” (idem, ibidem). Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală. (cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017). Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți.” (Mathias Bernath, op. cit. p. 241). Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna – ROMÂNI” (cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

(Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Şi câteva consideraţii peste timp…

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

În publicația Valahia-Dacia Nemuritoare nr.42 – februarie 2017, în pag.2 este publicat articolul Călugăreni 1595 – o victorie categorică (I), autor prof. Marin Alexandru Cristian, doctor în istorie. Autorul dă explicația că a scris acest material ca replică la opiniile mai multor istorici renumiți privind Bătălia de la Călugăreni publicate în revista Historia, dar Ion Cristoiu a refuzat să-o publice.

Autorul prezintă o serie de teze ale istoricilor cu ștaif, pe care le combate, dar noi vom trata doar momentul asasinării lui Mihai Viteazul în ziua de duminică 9/19 august 1601 în tabăra sa de la Câmpia Turzii.

Conform istoriei oficiale Mihai Viteazul a fost asasinat din ordinul generalului Gheorghe Basta, așa cum am învățat și noi la școală, din motive de invidie.

Autorul demonstrează că lucrurile stau astfel: „În dimineața zile de duminică 9/19 august 1601 Mihai Viteazul discuta în cortul voivodal cu Ludovic Rakoczi, comandantul pedestrașilor unguri. A fost anunțat că în tabăra sa au sosit trupe imperiale conduse de germanul Johann Heinrich Petz și valonul Jacques de Beauri. Voievodul valah s-a bucurat crezând că i-au venit în ajutor să-l însoțească în Valahia, așa cum îi promisese Gheorghe Basta. A ieșit din cort să-i întâmpine cu prietenie. Căpitanul neamț l-a somat să se predea spunându-i că a fost declarat prizonierul împăratului și i-a arătat ordinul imperial. Mihai Viteazul a spus Ba și a încercat să scoată sabia din teacă. În acest moment valonul Jacques de Beauri i-a înfipt halebarda, mișelește, în spate de a ieșit prin abdomen un lat de palmă în față. Voievodul valah a căzut și când încă nu murise, trăgându-și ultima suflare, Johann Heinrich Petz i-a luat sabia și i-a retezat capul“.

Ca să vă dați seama cât de mare a fost mișelia împăratului Rudolf trebuie spus că această crimă a avut loc la două săptămâni după ce trupele Voievodului Mihai Viteazul împreună cu cele austriece al generalului Basta au obținut victoria de la Gorăslău prin care Transilvania a devenit vasală curții de la Viena. Mihai Viteazul tocmai trimisese 63 de steaguri capturate, din totalul de 130, la Viena, după o dispută cu Basta care voia el să le trimită pe toate. Logic în aceste condiții împăratul trimitea trupe lui Mihai Viteazul doar dacă se hotărâse să-l ajute să recucerească Valachia căzută vasală turcilor. Nimeni nu trimite trupe cu o scrisoare de răspuns negativ. De aceea Voievodul Mihai Viteazul a ieșit în cămașă din cort fără nicio măsură de contracarare neputându-și imagina că un împărat poate să se coboare la nivelul unui tâlhar.

Asasinarea-lui-Mihai-Viteazul

Cavalerul valon și cel german, exponenți ai civilizației occidentale, s-au comportat și ei ca niște tâlhari. Chiar dacă împăratul le-ar fi dat de înțeles că l-ar prefera mort pe valah, onoarea cavalerească le cerea ca-n cazul opunerii la arestare să lupte față-n față, mai ales că erau doi și probabil cu alți soldați în apropiere.

Să vedem cum s-au comportat doi țărani români, soldați în ultimul război mondial, într-o situație asemănătoare. Întâmplarea am auzit-o de la Miclăuș, un prieten al tatălui meu, pe vremea când eram copil, dar am reținut-o. Miclăuș împreună cu un camarad înarmați cu o pușcă mitralieră se aflau în Munții Tatra, în linia întâi, pe o zăpadă până la genunchi, într-o poziție avansată având obiectivul să supravegheze o cărare a inamicului aflată la circa o sută și ceva de metri. La un moment dat pe cărare apare un soldat neamț, cu automatul atârnat de gât, care se deplasa fluierând. Miclăuș povestea că aveau de ales să-l someze să se predea sau să-l lase-n pace. Nici prin cap nu ia trecut lui Miclăuș, sau camaradului său, a treia variantă, să-l curețe pe neamț cu o rafală, fără somație. Nu s-a gândit atunci și nici când relata n-a amintit de o asemenea variantă posibilă. Așa au fost educați acești fii de țărani sau meseriași români de-a lungul secolelor, că nu poți să ucizi o ființă umană, chiar dacă ești în conflict cu ea, fără să-i lași șansa să se apere. Poate de aceea în armata română nu există lunetiști. A trage în capul unui om ca-ntr-un bostan la țintă nu se încadrează în morala creștină a neamului nostru. În schimb sovieticii și americanii îi fac eroi pe lunetiștii lor dedicându-le filme (Al 41-lea, sovietic, pe care l-am văzut la căminul cultural din sat pe când eram copil) sau cărți (Sniper – ul american).

Dar, povestea în continuare Miclăuș, după un timp apare pe cărare o grupă de șapte soldați unguri. Românii îi somează să se predea, ungurii aruncă armele jos și ridică mâinile sus. Miclăuș se duce la ei, le adună armele escortându-i până la camaradul său și apoi la comandament. Când Miclăuș ajungea la final cu această relatare el se minuna cât de inconștient a fost pentru că dacă ungurii văzând că sunt numai doi români s-ar fi răzgândit și ar fi opus rezistență camaradul său risca să-l împuște și pe el. Pe lângă omenia dovedită de cei doi soldați români trebuie să remarcăm inteligența lor nativă și mobilitatea lor spirituală care le-a permis să ia cea mai bună hotărâre în condițiile date într-un timp foarte scurt.

Ce a câștigat împăratul austriac Rudolf în urma asasinării Voievodului Mihai Viteazul? Pe termen scurt Basta a devenit guvernator al Transilvaniei suprimând constituția. După trei ani însă transilvănenii se răscoală îl alungă pe Basta și trupele sale austriece. În 1604 devine princepe al Transilvaniei independente Ștefan Bocskai.

Cu turcii în coasta lor în urma transformării regatului maghiar în pașalâc, ca urmare a bătăliei de la Mohacs din 1526, cu Banatul transformat în pașalâc în urma cuceririi de către turci a cetății Timișoara în 1552, a unei raiale turcești la Oradea, cu o Transilvanie independentă, austriecii sunt nevoiți să facă pace cu turcii în 1604 la Zsitvotorok. În urma acestei păci cele trei țări românești intră treptat în sfera de influență otomană dar în condiții mai ușoare.

Voievodul Mihai Viteazul ceruse ajutor în bani sau trupe de la împăratul Rudolf pentru a recuceri Valahia. Papa Clement VIII îi promite ajutoare în bani cu condiția să treacă la catolicism. Mihai Viteazul îi răspunde cu o contrapropunere ca papa să revină la dreapta credință (ortodoxie). Mai cunoașteți o asemenea propunere făcută unui papă? Păi dacă Mihai Viteazul era un simplu aventurier ambițios, fără conștiință de neam, cum îl prezintă câțiva istorici, n-ar fi primit el propunerea papei?

De ce a fost răspândită varianta că Voievodul Mihai Viteazul a fost ucis din ordinul generalului Basta din invidie. Între Mihai Viteazul și Basta au fost relații proaste, se antipatizau reciproc și s-au certat de multe ori. De ce a fost nevoit împăratul Rudolf să trimită un detașament special de la Viena pentru a-l asasina pe Mihai Viteazul când îl avea pe generalul Basta și trupele sale la doi pași de victimă? Singura explicație este că generalul Basta, care nu putuse refuza un asemenea ordin al împăratului, a tărăgănat executarea lui din motive de morală cavalerească. Adică după ce ai luptat umăr la umăr cu un camarad să-l omori mișelește, ca un tâlhar?

Asasinarea mișelește a Voievodului Mihai Viteazul era o pată pe obrazul monarhiei habsburgice, de aceea istoricii oficiali, inclusiv cei de astăzi, au făcut tot posibilul să arunce vina pe Basta, un italian.

Un urmaș al habsburgilor a intrat în posesia Castelului Bran. N-am auzit ca cineva din casa imperială de Habsburg să-și fi exprimat regretul pentru asasinarea Voievodului Mihai Viteazul. Pe vremea când Voievodul Mihai Viteazul aducea mari servicii austriecilor prin lupta sa împotriva turcilor, împăratul Rudolf îi dăruiește cetatea Konigsberg din Silezia, împreună cu moșia care aparținea de ea, pentru vecie. Atenție urmași ai Voievodului?

Mareșalul Ion Antonescu, s-a dus cu inima deschisă la palatal regal și a fost dat pe mâna inamicului de un rege de origine germană.

Germania și Franța se opun intrării României în spațiul Schengen după ce ne-au impus să cheltuim peste 700 milioane de euro pe un sistem de securizare achitat unui concern franco-german. Iată că lanțul trădărilor a ajuns până în zilele noastre. Ce mai urmează cu un președinte de origine germană sprijinit de numeroasele cozi de topor din jurul său?

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Interviu cu Jenica Tabacu, director la Muzeul Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”

Să nu uităm că edificiul hașdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală!”

Autor: Ana Moroșanu Magdin

 

Ana Magdin: Foarte mulți români sunt confuzi, unii spun că este „Castelul Iulia Hașdeu”, alții spun că este „Muzeul Memorial B.P. Hașdeu”! Vă rog să lămurim această dilemă…!

Jenica Tabacu: Monumentul construit la Câmpina şi dedicat celor două Iulii ale sale (soția şi fiica) este un castel denumit de savant „Julia Hasdeu”. Instituția care funcționează în acest castel, după cum apare de la începuturi, în actele oficiale, poartă numele de Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu”.

Ana Magdin: Ce simțiți când rămâneți singură în castel, este adevărat că se mai întâmplă fenomene paranormale sau neînțelese de toată lumea?

Jenica Tabacu: Castelul respiră prin povestea-i fascinantă, centrată pe iubirea care leagă sufletele indiferent de lumea în care se găsesc acestea. Iar acolo unde e iubire, omul ancorat în viața reală, şi nu într-o realitate alternativă, descoperă frumosul, esența existenței! În concluzie, mă simt minunat acolo, atât în prezența vizitatorilor, cât şi atunci când sunt singură. De-a lungul timpului, sunt peste două decenii, mi s-au povestit multe întâmplări inexplicabile, petrecute la castel. Păstrăm pe suporturi de hârtie fotografică impresiunile sub formă de nori, care au apărut cu ocazia punerii în scenă, pe terasa monumentului, a unui act din „Răzvan şi Vidra”. Nimeni n-a putut furniza o minimă explicație a prezenței acelor forme deasupra capetelor micilor actori. Într-o expoziție de sculptură, organizată într-un demisol al castelului, înfățişând chipuri de copii, s-au „plimbat” globuri luminoase, perfect rotunde, surprinse de camera de supraveghere. În ziua aceea, ne-amintim perfect, fusese înnorat şi deci, în spațiul respectiv, nu existase nicio sursă de lumină.

2.Iulia Hasdeu

Foto. Iulia Hasdeu

Ana Magdin: Nu știu dacă v-a mai spus cineva, dar asemănarea dintre dvs și Iulia Hașdeu este izbitoare! V-ați gândit că puteți fi reîncarnarea Iuliei și din acest motiv iubiți atât de mult acest castel?

Jenica Tabacu: Mi s-a spus de multe ori. Eu însămi, şi aceia de lângă mine, am observat că am avut unele preocupări asemănătoare cu cele ale Juliei Hasdeu: am studiat pianul, am scris poezii şi proză (nu le-am publicat niciodată), admir cultura franceză şi vorbesc franțuzeşte. Am reuşit să traduc toate scrisorile poetei către tatăl său, scrise în limba franceză, şi mi s-a confirmat de către un subtil cunoscător, că-n tălmăcirea mea „nicio notă falsă nu umbreşte această impresie de autenticitate”, că totul e „natural”. Ştiu că am depus efort, dar, uneori, am avut senzația de „déjà-vu”. Psihologic vorbind, s-ar putea explica acea stare. Alții s-ar gândi la o viață anterioară, trăită în pielea personajului de care se ocupă. M-am gândit şi eu, recunosc, în anumite împrejurări, punându-mi binecunoscuta întrebare: “ce-ar fi dacă…?” O singură certitudine am şi dumneavoastră ați exprimat-o minunat: da, iubesc acest loc! Timpul a fost şi sper că va fi de partea noastră. O veche colaboratoare asemăna, recent, legătura dintre mine şi castel (cu tot cu personajele evocate) cu aceea dintre brad şi „’naltul plai”, din poezia „Bradul” de … B. P. Hasdeu. Prin multe avataruri au trecut ultimii doi, dar rădăcina bradului fiind puternică şi vie, încă sfredelitoare-n „stâncă”, lemnul şi “blocul de granit” făcând un singur trup, triumfă totdeauna. E o variantă a proverbului „Omul sfințeşte locul”, exprimată cu mijloace poetice.

Ana Magdin: Care sunt cele mai stranii momente pe care le-ați trăit în acest castel?

Jenica Tabacu: Era în 2002. Mă aflam într-o anexă a castelului, în fața unui manuscris „spiritist”, pe care îl traduceam din limba franceză. Văd o întrebare pusă de Hasdeu, în colțul din dreapta, al filei, sus: „Ce să fac cu Hizdeii din Ungaria, care mă agasează?” A doua zi am fost chemată de secretarul Primăriei Câmpina, care mi-a spus că fusese depusă o notificare pentru retrocedarea castelului. Deodată mi-a venit în minte întrebarea lui Hasdeu. Şi, la rândul meu l-am întrebat pe secretar dacă semnatarul notificării are legătură cu… Ungaria. Răspunsul a fost „da”. Straniu, dar adevărat, am putea spune! Altă întâmplare? În castel se află o placă de marmură neagră, pe care a fost gravată melodia „Sursum!” De la venirea mea acolo, în 1996, proiectasem interpretarea ei, dar se părea că momentul nu venise încă. În 1998, când s-au comemorat 110 ani de la moartea Juliei Hasdeu, “Sursum!” a fost cantată pentru prima dată, din ceea ce cunoaştem, la castel. Fără să-mi vorbească despre planul lor, patru eleve de la Liceul “Dinu Lipatti”, sosite cu câteva săptămâni în urmă, la muzeu, au copiat-o şi apoi au interpretat-o într-un cvartet de coarde. Interesant a fost că eu, până la aflarea planului lor, regretasem că nu perseverasem cu materializarea acelui proiect, benefică pentru acel prilej! “Sincronicitate” în gânduri, ar spune C. G. Jung.

3

Ana Magdin: Este adevărat că noaptea se aprind singure luminile în castel și se aude o muzică de pian?

Jenica Tabacu:   Muzica de pian se aude din când în când. Ultima oară, în prezența unui grup de elevi din Bucureşti. Două colege care se aflau în castel, atunci, au auzit şi ele. De-a lungul vremii, despre muzica de pian ne-au vorbit paznicii care lucrau în turele de noapte. Luminile apar pe monitorul de supraveghere. Dacă cineva se află într-o cameră a castelului, pe monitor apare lumina verde, în porțiunea dedicată supravegherii acelei încăperi. Dar, uneori, apare lumina verde, când în cameră nu e nimeni. Explicații, deşi le-am cerut, nu ni se pot da.

Ana Magdin: Vizitatorii vă spun vreodată că simt ceva special în castel?

Jenica Tabacu: Da. Unii spun că se simt bine, alții, că nu. Ultimii, din fericire, puțini, ajung acolo cu temeri, speriați de … fantome. Cei pregătiți, care se informează înainte de a vizita castelul şi fac dovada unui nivel superior de cultură, trăiesc revelația la descoperirea acelui loc.

Ana Magdin: Autoritățile sunt atente, au grijă de castel, vă dau fonduri pentru evenimente, vă sprijină cineva?

Jenica Tabacu: Castelul şi muzeul se află în proprietatea şi administrarea Consiliului Local Câmpina. Aşadar, pentru restaurare şi funcționare, fondurile au fost şi sunt alocate de la bugetul local, prin hotărâri inițiate de primar sau de consilierii locali, pe baza propunerilor noastre. Autoritățile locale au fost generoase, dar e nevoie de mai mult, cu siguranță. Anul trecut, pe 25 octombrie a fost depusă documentația pentru obținerea unor fonduri europene, cu ajutorul cărora să restaurăm integral monumentul, bunurile culturale mobile (cărți, documente, periodice, obiecte tridimensionale), să dotăm muzeul şi să reparăm anexele. Acest proiect necesită o considerabilă sumă de bani, aproape patru milioane de euro.

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult să se întâmple, ce vă doriți să faceți pentru promovarea turismului la Castelul Hașdeu?

Jenica Tabacu:   Doresc să primim un răspuns favorabil la prima etapă a selecției cererilor de finanțare şi la etapele care vor urma, pentru ca, în final, să trecem la materializarea acestui proiect de amplă restaurare şi valorificare durabilă a patrimoniului hasdeean, ce aduce multe beneficii comunității câmpinene, dar şi culturii naționale. Să nu uităm că edificiul hasdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală! Având în vedere însemnătatea locului şi rolul Hasdeilor în cultura românească, ne-a preocupat şi ne preocupă promovarea valorilor noastre, prin diferite mijloace, precum: colaborările cu mass-media, folosirea INTERNET-ului (site, Facebook ş.a.), organizarea de evenimente – cel mai cunoscut fiind „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, totdeauna pe 2 Iulie -, dar şi altele, ca de exemplu, cele două aniversări, a lui B. P. Hasdeu (în februarie) şi a Juliei Hasdeu (în noiembrie), recitaluri muzicale, vizite ghidate etc. Muzeul dispune de audioghiduri în patru limbi: română, franceză, engleză, germană. Tot promovare facem atunci când punem la dispoziția vizitatorilor aceste aparate prin care se facilitează accesul la cunoaştere. Anul trecut am inclus muzeul pe platforma izi.travel, astfel că turiştii pot asculta de oriunde informațiile prezente pe audioghid. Curiozitatea îi va aduce la Câmpina …

4

Ana Magdin: Ce vă doriți pentru sufletul dvs, cum visați să vă fie viața?

Jenica Tabacu: Să fie frumoasă, cu încercări surmontabile, cu visuri împlinite!

Ana Magdin: Ce iubiți cel mai mult pe această lume?

Jenica Tabacu: Ca mamă, îmi iubesc copilul. Ca fiică, îmi iubesc părinții, chiar dacă nu mai sunt în lumea mea. Şi aşa mai departe… Sunt moduri diferite de a simți iubirea, în funcție de rolurile pe care Natura, Dumnezeu, ți le-a dat de jucat. Important e să poți iubi cu-adevărat. Iubirea e o construcție pe care o înalți cu migală, cu eforturi şi chiar cu lacrimi. E templu în sufletul tău! Nu există “cel mai mult” sau “cel mai puțin”, căci vorbim de destinatari diferiți ai iubirii noastre.

Ana Magdin: Cum visați să fie România?

Jenica Tabacu:   România e ca o fată frumoasă, dar fără noroc. Visez să-i surâdă norocul, căci merită această “gură de Rai” mai multă grijă din partea noastră, a tuturor. Educația şi responsabilitatea sunt foarte importante. Multe rele ar dispărea dacă oamenii ar pune preț pe ele.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Jenica Tabacu: Să fie sănătoşi şi să aibă grijă de sufletele lor! Cultura poate fi panaceul pentru o viață lungă şi frumoasă. Să nu uite de ea!

1

Foto. Jenica Tabacu

 

 

 

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Autor: Prof. Nicolae BALINT (Târgu Mureş)

 

  1. Aspecte privind diplomaţia românească în Balcani, la începutul secolului XX

Pe data de 9 mai 1905, o iradea – act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea[1] în favoarea aromânilor din Grecia – a provocat un grav conflict diplomatic între statul român şi statul elen, urmare fiind ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state pe o durată de şase ani, aceste relaţii fiind reluate abia în 1911. Actul amintit anterior, cel ce a provocat ruperea relaţiilor diplomatice, îi recunoştea pe aromânii din Peninsula Balcanică, ca millet, adică ca pe o entitate etnică de sine stătătoare[2]. Trebuie subliniat faptul că grecii, aşa cum arată de altfel şi istoricul Richard Clogg[3], chiar şi după obţinerea independenţei şi recunoaşterea Greciei în 1833, ca stat, continuau să deţină poziţii importante la curtea sultanului otoman[4].

 

Foto 1

Foto. Familie de aromani din Grecia

Din aceste poziţii influente pe care le deţineau atunci, grecii s-au opus în mod constant – cum o fac de altfel şi azi – recunoaşterii aromânilor ca entitate etnică. Potrivit istoricului Gh. Carageani[5], care consacră un amplu studiu problemei aromânilor, la începutul sec. XX numărul acestora în Peninsula Balcanică, era de circa 400.000, din care cei mai mulţi – peste 200.000 – trăiau în Grecia. Iradeaua a fost emisă de sultan în urma a numeroase demersuri făcute de autorităţile române pe lângă înalţii oficialii turci, dar mai ales, ca urmare a influenţelor exercitate pe lângă sultan, de ambasadorul german Marschall şi de guvernul italian, care acţionaseră în acest sens de conivenţă cu autorităţile române. Se mai cuvine menţionat şi faptul că anterior anului 1905, guvernul român a acţionat în mod constant pentru recunoaşterea aromânilor ca entitate de sine stătătoare, atât pe lângă autorităţile statului elen, cât şi pe lângă cele de la Constantinopol. Pentru a câştiga bunăvoinţa Greciei, România încheiase cu acest stat în anul 1900, o convenţie comercială şi mai mult decât atât, România a recunoscut Biserica greacă de la noi din ţară ca persoană juridică. Prin protocolul anexat la respectiva convenţie, statul român mai făcea şi alte concesii Greciei, recunoscând ca persoane juridice comunităţile greceşti de la Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu. România spera astfel, ca pe cale de consecinţă, să determine o atitudine mai binevoitoare a Greciei faţă de aromâni, fapt care însă nu s-a întâmplat. Deşi au existat şi alte momente tensionate în relaţiile româno-elene, precum cel reprezentat de cazul Zappa[6], care a dus în 1892, pentru scurt timp, la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state, criza din 1905 era cu mult mai gravă, ea venind după o serie de abuzuri, ce au culminat cu grave atrocităţi comise împotriva aromânilor din Grecia, dar şi din teritoriile ce încă nu aparţineau atunci Greciei. În numele proiectului utopic al „Marii Idei”[7], la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, bande înarmate de greci au ucis sute de aromâni care revendicau drepturi culturale[8].

Consulii românii de la Ianina, Monastir şi Salonic raportaseră abuzurile şi teroarea la care erau supuşi aromânii de către greci, aceştia din urmă având uneori chiar concursul tacit al autorităţilor turceşti[9]. Aceiaşi consuli raportaseră şi abuzurile la care erau supuşi macedonenii şi albanezii de rit ortodox, pe care, la fel ca pe aromâni, grecii urmăreau să-i descurajeze în lupta lor pentru păstrarea identităţii naţionale şi, ulterior, să-i asimileze.

În aceste merituorii, dar complicate jocuri diplomatice[10] pe care le făceau românii la Constantinopol, dar şi pe lângă autorităţile greceşti, a intervenit şi Austro-Ungaria care, având propriile sale interese în zona balcanică, a iniţiat o întrevedere între regele Carol I al României şi regele George al Greciei (1863 – 1913)[11]. În cadrul celor 5 zile de întrevederi, deşi nu s-a semnat niciun act oficial, au fost abordate şi probleme referitoare la situaţia aromânilor din Grecia şi a abuzurilor la care aceştia erau supuşi. Întreruperea relaţiilor diplomatice în 1905, între România şi Grecia, s-a soldat şi cu denunţarea convenţiei comerciale de către România.

În acelaşi timp, în ţară, ca o consecinţă a atitudinii autorităţilor elene faţă de aromâni, s-a declanşat un val de antipatie faţă de locuitorii grecii de la noi, antipatie care însă din fericire, n-a depăşit niciodată stadiul unor incendiare articole de presă şi fulminante discursuri în Parlamentul ţării. A existat însă riscul real, ca urmare a valului de naţionalism care a cuprins o bună parte din populaţia românească, ca autorităţile române – pentru a le da satisfacţie – să procedeze la măsuri de retorsiune împotriva comunităţilor greceşti din porturile de la Dunăre şi de la Marea Neagră, comunităţi greceşti care se bucurau de o serie întreagă de facilităţi recunoscute prin lege. Trebuie accentuat faptul că ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia – relaţii ce vor fi reluate în 1911 – a survenit într-un context european complicat de jocurile de culise făcute în spaţiul balcanic, de către Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Germania şi chiar de Italia, care aveau şi urmăreau materializarea propriilor lor interese.

Grecia a perseverat în această blamabilă atitudine faţă de aromâni şi pe parcursul anilor următori. Spre exemplu, în 1910, Patriarhia de la Constantinopol, dominată atunci, la fel ca şi azi, de greci, a refuzat cererea făcută de sultan în favoarea aromânilor, ca aceştia să-şi poată oficia slujbele în limba română şi cu preoţi români[12]. Chiar şi după încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, din 1913, ce punea capăt războaielor balcanice[13] şi în cuprinsul căruia, printre altele, se prevedeau şi obligaţiile Greciei, Bulgariei şi Serbiei de a acorda autonomie şcolilor şi bisericilor aromâne, Grecia nu a respectat angajamentul asumat.

Însă cea mai dură lovitură au primit-o aromânii la sfârşitul Primului Război Mondial. Aromânii, care până atunci mai speraseră în realizarea unor minime doleanţe, s-au văzut împărţiţi între patru state distincte: Bulgaria, Iugoslavia, Albania şi Grecia. Din păcate, după 1930, autorităţile din România nu vor mai manifesta acelaşi interes pentru problemele aromânilor din spaţiul balcanic, iar astăzi, mai mult ca oricând, ei trăiesc acut   sentimentul că au fost abandonaţi definitiv.

  1. „Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

O atitudine foarte critică faţă de grecii din România – ştiut fiind faptul că în ţara noastră, la începutul sec. XX, erau în număr foarte mare, ei bucurându-se de toate drepturile asigurate de Constituţia din 1866 – a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart[14]. Consideraţiile sale vis-à-vis de momentul ruperii relaţiilor diplomatice româno-elene din 1905, scrise manu propria pe 12 pagini de caiet, se află la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Naționale[15]. Deşi nu există o dată specificată pe acest document olograf ce aparţine cunoscutului scriitor, din conţinutul acestuia am putut însă deduce că a fost scris la puţin timp după momentul la care m-am referit la pct. 1 al prezentei comunicări.

Nu am putut afla în ce condiţii a ajuns acest document în arhivele mureşene, deşi pe plicul în care se află cele 12 pagini am găsit ştampila unui anticariat, fără a fi specificat însă şi oraşul. Jean Bart, scriitorul despre care criticul literar George Ivaşcu, spunea, citez „…e un Odobescu al apelor”[16], a fost un autor de excepţie – romanul Europolis fiind o ilustrare în acest sens – înzestrat cu un spirit fin, realist, dar şi un om de atitudine, cu harul unui verb muşcător şi cinic. „Neputând trăi numai din literatură – îi mărturisea Bart lui I. Cremer, cel ce-i semna prefaţa unei cărţi – nu m-am devotat cum ar fi trebuit, trup şi suflet, scrisului; cea mai mare parte din munca ce am depus-o în viaţă a fost pentru alte ocupaţii”[17]. De altfel, Mircea Braga, în acest sens, spunea, citez, „… pentru el (Jean Bart – n.m.) scrisul este o ocupaţie a timpului liber.” [18] Într-un alt context, acelaşi Mircea Braga, surprindea sintetic şi riguros viaţa lui Bart care s-a împărţit permanent între profesia de ofiţer de marină şi pasiunea pentru scris. „Autorul nostru (Jean Bart – n.m.), scria Braga, este unul din acele rare cazuri în care, cu adevărat viaţa şi literature sunt – sau măcar par – una…”[19]

Foto 2 -

Foto. Regele George al II-lea al Greciei

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care făceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii întruchipează unele dintre personajele sale. În atmosfera creată de tensiunile din 1905 dintre Grecia şi România, şi aprecierile scritorului faţă de greci au devenit foarte critice. „Viaţa porturilor şi întregul comerţ – scria acesta în documentul aflat la ANDJM – era în mâinile grecilor. Aşa se explică averile mari făcute de greci în România şi exodul care n-a încetat încă pe Dunăre… Mai în toate porturile mari din lume se găsesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când în România, Egipt şi SUA, ceea ce frapează este marele număr de emigranţi greci…Sunt unii născuţi şi crescuţi aici, muncesc, câştigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunărea a fost California pentru greci…”[20] Foarte realist şi critic a surprins Bart, în documentul aflat la arhivele mureşene, modul cum se valorificau grânele româneşti. „…boierul moldo-vlah – nota Bart – arenda moşia unui grec…între ţăranul de la Dunăre, producător, şi consumatorul din ţările străine, se interpuneau o armată de intermediari care speculau pâinea scoasă cu trudă din ogorul românesc…misiţii, încărcătorii erau greci…armatorii de vapoare, remeorchere, şlepuri, elevatoare erau greci. Cerealiştii, care fără să se mişte din cafeneaua-busră câştigau într-o zi cât câştigau profesorii sau magistraţii într-un an, erau greci…”[21]

Foto 3

Foto. Scriitorul Eugeniu P. Botez (1877-1933)

Într-un alt paragraf din acelaşi document, Jean Bart îşi continuă aprecierile în aceeaşi notă critică. „…am cunoscut greci – scria Bart într-un alt context care mi s-a părut deosebit de sugestiv – care în curs de 15 ani, din băieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat în Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene… Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…” În concluzie, personal consider că acest document din arhivele mureşene este important, nu numai din punct de vedere al modului original în care Bart face analiza unor stări de fapt, vis-à-vis de comunitatea greacă din România începutului de secol XX – chiar dacă într-o notă personală, nu lipsită de subiectivism – ci mai ales pentru faptul că autorul se face exponentul unei stări de spirit, al unei reacţii care se înscrie în trendul dominant al acelui moment istoric, punând astfel în valoare o anumită atitudine generată de un fapt de politică externă.

Eugeniu P. Botez (mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart) s-a născut în 1874, la Burdujeni, în judeţul Suceava, ca fiu al generalului din arma grăniceri, Panait Botez. Eugeniu Botez, care la un moment dat l-a avut învăţător pe Ion Creangă, şi al cărui chip şi voce blândă le evocă la un moment dat, a urmat două clase gimnaziale la Iaşi, iar apoi Şcoala Fiilor de Militari (1890-1894), Şcoala de ofiţeri din Bucureşti (1894 – 1896) şi în final Şcoala de aplicaţie a Marinei de la Galaţi, pe care a absolvit-o în 1896. A fost locotenent la Divizia de Mare timp de aproape doi ani (1902-1903), apoi căpitan la Divizia de Dunăre (1907-1908), iar din 1910 a fost căpitan de marină la Sulina, port în care, pe data de 14 aprilie 1911, a fost numit comisar maritim. În această calitate, a colaborat și cu serviciile secrete românești[22]. A fost membru fondator al Revistei Maritime (1900), iar din 1922, membru corespondent al Academiei Române. A debutat în publicistică cu articolul „D. Vlahuţă să ne dumerească”, iar ca prozator cu povestirea „Iapa Căpitanului” (Lumea nouă literară şi ştiinţifică, 1896, semnată cu pseudonimul Trotuş). A colaborat la Viaţa Românească, Orizontul maritim, Dimineaţa, Adevărul literar, Pagini literare, Marea Neagră, ş.a. Eugeniu Botez a fost cel care a înfiinţat Salonul literar de la Galaţi, în anul 1907. A fost distins cu mai multe premii, dintre care cel mai important a fost Premiul Naţional pentru Literatură. A scris foarte multe nuvele, schiţe şi povestiri, având predilecţie pentru lumea porturilor şi problemele acesteia. Romanul Europolis – cea mai apreciată dintre scrierile sale – a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri în limbi străine.

 

BIBLIOGRAFIE

 

– Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956;

– Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953;

– Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;

– Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985;

– Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;

– Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti,1996;

– Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;.

– Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003;

Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

– Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999;.

– Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999;

– DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186;

[1] A domnit în perioada 1876-1908, fiind înlăturat de la putere de revoluţia „junilor turci”; A căutat să contracareze influenţa grecească în puţinele provincii din sud-estul Europei, pe care, la începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman le mai controla încă.

[2] Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 37.

[3] Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 96.

[4] Ilustrativ în acest sens, este faptul că bancherii personali ai sultanului erau doi greci, Ghiorghios Zarifis şi Hristaki Efendi Zografos, oameni cu mare influenţă pe lângă sultan, fapt care însă nu-i împiedica să fie şi foarte buni greci, susţinând financiar diverse opere de cultură pentru conaţionalii lor.

[5] Carageani, Gh., op. cit., p.38.

[6] Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 136 – 137.

[7] Proiectul „Marii Idei” viza reunirea tuturor grecilor într-o singură patrie, iar susţinătorul ei cel mai înfocat, a fost Venizelos Eleutherios (1864 – 1936), cunoscut om politic grec, de două ori prim-ministru; A se vedea în acest sens, Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 1268.

[8] Carageani, Gh., op. cit., p. 37..

[9] Ibidem, pp. 139 – 254.

[10] Despre demersurile diplomatice ale României în perioada 1900 – 1914, a se vedea Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999, pp. 191 – 195.

[11] Ciachir, N., op. cit., pp.141-142.

[12] Carageani, Gh., op. cit., p. 172.

[13] A se vedea în acest sens Pascu, V., op. cit., pp. 193 – 194.

[14] Momentele cele mai importante privind formarea, evoluţia, viaţa şi opera acestuia sunt cuprinse în volumul lui Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 85.

[15] DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186.

[16] Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, p. 9.

[17] Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 8.

[18] Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 270.

[19] Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 6.

[20] DJMAN, Fond citat, dosar 186, p. 6.

[21] Ibidem, pp. 4-5.

[22] Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor: Nicolae Balint

Toleranța sinonimă cu prostia

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Toleranța sinonimă cu prostia

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Din 1990 pe teritoriul României se sărbătorește Ziua Națională a Ungariei la 15 martie. Ciudată coincidență între această dată și Idele lui Martie, funesta zi intrată în istorie datorită asasinării lui Iuliu Cezar. Pentru unguri memoria colectivă a reținut această dată ca început al revoluției de la 1848, care trebuia să le aducă eliberarea de habsburgi. Printr-o regretabilă coincidență, deloc întâmplătoare, parlamentul maghiar la 15 martie vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, în totală ignorare a voinței națiunii majoritare din Transilvania. Cap al revoluției maghiare, Kossuth Laios, pe atunci și prim-ministru al guvernului revoluționar, acționează ca un înveterat tiran împotriva românilor, mai ales, dar și împotriva sașilor, a sârbilor și slovacilor. Noblețea ideilor, care au înflăcărat Europa anului 1848, a fost întinată în activitatea lui Kossuth de refuzul sălbatic al egalei îndreptățiri a celorlalte neamuri. Proclamarea abuzivă a încorporării Transilvaniei în Ungaria a declanșat demonstrația a patruzeci de mii de români la 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertății la Blaj, sub conducerea lui Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și a altor fruntași ai luptei naționale. Nichifor Crainic a evocat statura măreață a neînfricatului moț, care a aruncat mănușa despotului de la Budapesta. A scris redactorul „Gândirii”: „Puterea de fascinație a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întruchipează marea răzbunare a unui neam ținut în subteranele pline de caznă ale istoriei …”(Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996). În Proclamația sa din 10 octombrie 1848, Kossuth, numindu-i pe români „gunoaie ingrate”, „bandiți valahi”, „hoardă mai josnică ca vita” (vezi Liviu Maior, 1848-1849. Românii și ungurii în revoluție, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, p. 378), le cerea nici mai mult nici mai puțin decât să renunțe la recunoașterea lor ca națiune și să revină la ordine și supunere. Demagogul cu mască de revoluționar a trecut prin foc și spadă populația românească în cursul anului 1849, îndemnând la exterminarea celor care îi stăteau în calea obsesiei lui paranoice de a reface regatul „Coroanei Sfântului Ștefan”. Să înțelegem că lipsea tocmai nestematul din coroană, principatul Transilvaniei. Ura viscerală a acestui pseudorevoluționar, venerat de unguri, se va concretiza în distrugerea a două sute treizeci de sate românești și masacrarea a patruzeci și două de mii de români, care au fost împușcați, spintecați, spânzurați. Imaginați-vă că tot acest măcel l-au făcut gărzile naționale ale lui Kossuth în numele Sfântului Ștefan. Nu era prima dată în istorie când sfinții erau luați ca protectori ai nemerniciei.

Amintirea schematică a acestor fapte odioase naște întrebarea firească asupra legitimității celebrării Zilei Nationale a Ungariei pe teritoriul României. Conotațiile ei sunt atât de îmbibate de sânge românesc nevinovat încât eu consider că noi ca nație ne facem vinovați acum, că necinstim memoria victimelor barbariei lui Kossuth, că desconsiderăm martirajul unui erou național ca Avram Iancu. „Românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței …” observă profesorul Lucian Boia în eseul său De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Credem că cele câteva răscoale ale iobagilor români în Evul Mediu și încleștarea tragică de la 1848, ca să ne rezumăm acum doar la acestea, îl contrazic pe profesorul grăbit să catalogheze neamul românesc ca unul aflat mereu la coada istoriei, un neam, zice domnia sa, care a bătut pasul pe loc din secolul al XIV-lea până în prezent. Cu destul cinism, comentând așa zisa ostilitate a românilor față de străini, notează că „ungurii, „asupritori” ai românilor transilvăneni, au parte de o imagine defavorabilă de durată”(op. cit, p. 37). Dl. Boia adresează problema relației româno-maghiare ca și cum n-ar ști despre Unio Trium Nationum, de uciderea a o mie o sută de români inocenți în timpul ocupației hortyste din Nordul Transilvaniei, de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, când țăranul Cofariu a fost bătut măr și lăsat pe caldarâm în fața hotelului, pe atunci, Continental. Culmea minciunii a fost aceea că fotoreporterii maghiari au disipat în toată lumea imaginea lui Cofariu inversând situația. În reportajele lor cel agresat era un maghiar care suportase barbaria românilor. Acest detaliu este semnificativ pentru reaua credință a multor maghiari, care vor să-și atragă de partea lor opinia publică prin orice mijloace, fie ele și necinstite. Dar ce contează la o casă mare ca regatul Coroanei Sfântului Ștefan! Culmea este că profesorul Lucian Boia crede că toate relele din cutia Pandorei s-au vărsat la români, văzând paiul din ochiul lor, dar nu și bârna din ochiul ungurilor. Vom analiza cu altă ocazie în detaliu istoria scrisă cu condescendență și pe alocurea cu cinism de dl. Boia. Acum vrem doar să subliniem că nu ne este rușine cu istoria noastră, care nu are în ea vreun act similar cu cel al lui Kossuth, nici o politică de deznaționalizare forțată cum este cea practicată în Ungaria, unde numărul celor care se mai declară români scade pe zi ce trece, până la inexistență. De altfel, în Europa se pare că nici un popor nu a practicat teroarea deznaționalizării în maniera ungurească. Și încă ceva, suntem mândri că nu am râvnit în istoria noastră la bunul oprit, la pământul altor popoare asupra cărora să năvălim cu gânduri diavolești.

vise-de-hunguri

Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roșu de mai mult de un secol toate guvernările ungurești și toate partidele și asociațiile (subl. ns). Fasciștii, regaliștii conservatori și comuniștii maghiari și-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze. Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât și sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populației prin fluturarea pretențiilor teritoriale privind Transilvania. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naționalist Bela Kun a unit foști ofițeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicală, formând Armata Roșie al cărei scop, așa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei și atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu. Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010), tradusă în românește în 2011. De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o obsesie constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești.

Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, arătând fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste. Și pentru că suntem acuzați de obediență, pasivitate, apatie să amintim cât de energică a fost reacția trupelor române față de atacul forțelor militare ale lui Bela Kun. Cu toată coaliția lui cu răii nu i-a reușit chiar dacă a mizat pe vulnerabilitatea statului român unitar, care tocmai atunci se plămădea. În ciuda acestor vicisitudini ale momentului armata română intră la 4 august 1919 în Budapesta, Bela Kun trebuie să demisioneze și ungurii sunt salvați de instaurarea comunismului. Să le reamintim ungurilor că opinca românească a fluturat pe parlamentul lor. Așa că dle. profesor Boia a se slăbi cu acuza de supușenie a românilor. Atunci când împrejurările au cerut-o românii nu și-au cruțat viața, ci și-au dat-o, dar au acționat cu înțelepciune, nu cu isterică înflăcărare.

Ne îndoim că Ion Iliescu, ajungând la putere prin uzurparea lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat realizată cu ajutor străin, nu avea cunoștință de conotațiile cu totul negative pentru români ale Zilei Naționale maghiare. Știa totul, dar trădător al intereselor naționale precum este, a aprobat celebrarea acestei zile nefaste pentru poporul român în patria poporului român. Și nu este vorba numai de perimetrul restrâns al acestei zile naționale, ci de întreaga istorie confruntațională prelungită până azi, întreținută de o nație mică, lovită de obsesia anexării Transilvaniei. Este vorba de activitatea defăimătoare a lui Laszlo Tokes, propulsat tocmai în parlamentul Uniunii Europene ca să ne feștească mai cu spor, este vorba de iredentismul ascuns sau pe față al UDMR-ului, este vorba de aprobarea existenței unui partid structurat pe criterii etnice, cum nu există în alte țări, este vorba de atacurile concertate ale mercenarilor condeiului, precum Lucian Boia, împotriva statului național unitar român, de organizarea iredentei maghiare în ținutul secuiesc autonomizat, de complotul cu bombă pregătit la Tg. Secuiesc de Ziua Națională a României. În ce fel de țară trăim domnilor?! Într-o țară în care toleranța românească frizează absurdul!

Dl. Boia își permite să ironizeze sintagma stat național unitar român, considerând-o revolută. Desigur, desigur sintagma deranjează pe toți cei care plănuiesc în viitor o Românie federalizată, federalizată cu Ungaria dacă se poate.   Profesorul de la Universitatea București ignoră însă timpul lung al suferinței românilor, populație majoritară, trăitoare de secole pe pământul ei, dislocată din drepturile ei firești de urmașii unor triburi imigrate din stepele mongole. Și acești români au murit cu sutele de mii în tranșeele Primului Război Mondial în speranța Unirii cu Țara. Dle. Boia, nu luați în răspăr lucrurile sfinte. „Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, observă profesorul Ion Coja, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost nici un ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! (Ion Coja, Ungaria Mare nu a existat, 15 martie 2014 blog spot).

Prin ce concurs de împrejurări au ajuns cei care „vomesc cu condeiul” împotriva românilor să aibă poziții privilegiate în societatea românească din România de astăzi. De mirare nu este că se găsesc cu duiumul detractori ai românilor, ci faptul că asemenea indivizi sunt selectați de universități și edituri. Eseul De ce este România altfel apărut la Humanitas în 2012 este o mostră de rea credință, nu de râvnă pentru căutarea adevărului. Demersul șchiop al lui Lucian Boia pe deasupra istoriei românilor de la etnogeneză până în contemporaneitate se vrea o alternativă la istoria reală a românilor scrisă de cercetători riguroși. Faptul istoric este pentru dl. Boia un mit creat de imaginația românilor ca să se vindece de tot felul de complexe de care ar suferi, printre care cel de inferioritate s-ar evidenția.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto.Silvia Jinga

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Posted by Stefan Strajer On December - 11 - 2015

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Autor: George Petrovai

 

Apărut în anul 1964, planul Valev (după numele iniţiatorului său, economistul sovietic Emil Borisovici Valev) urmărea specializarea economică a ţărilor comuniste din Europa printr-o diviziune a muncii decisă de moscoviţi şi apoi impusă tuturor sateliţilor europeni. URSS, Cehoslovacia şi Germania de Est, ţări mai avansate din punct de vedere industrial, urmau să se ocupe pe viitor de producerea mijloacelor de producţie pentru întreg blocul bolşevic, iar în agricultură doar de creşterea animalelor, pe când Ungaria, România, Bulgaria şi partea de vest a fostei Uniuni Sovietice (Basarabia, Ucraina de sud) primeau sarcina să asigure hrana pentru toţi tovarăşii (grânarul bolşevismului european) şi, desigur, să devină principalele furnizoare de materii prime pentru ramurile conexe ale agriculturii – industria alimentară şi industria uşoară.

În acest scop, Valev prevedea în planul său supranaţional constituirea unui vast complex agricol în zona Dunării de Jos, complex în care urmau să fie cuprinse hălci însemnate din Moldova de peste Prut şi sudul Ucrainei (aproximativ 12.000 km²), din România (100.000 km²) şi Bulgaria (38.000 km²), cu vreo 12 milioane de locuitori.

Dar deşi bulgarii au fost îndată de acord cu respectivul plan, plenara C.C. a Partidului Muncitoresc Român a îmbrăţişat obiecţiile economistului Costin Murgescu din articolul publicat în Viaţa economică, aşa că l-a respins, motivând că România are posibilitatea industrializării şi că punerea în practică a acestui proiect ar afecta unitatea ţării, mai exact ar duce la dezmembrarea teritoriului său naţional.

De menţionat că la scurt timp după asta, C. Murgescu a afirmat că n-a fost de acord cu planul Valev doar ca patriot, dar că din punct de vedere economic acesta era întru totul realizabil!…

De la 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar numai ca o ţară de rangul doi, dacă – pe lângă “jucăria” numită spaţiul Schengen – avem în vedere numeroasele restricţii de ordin economico-financiar şi politico-strategic ce tot acuşi-acuşi îi sunt aduse la cunoştinţă, fireşte, în prima fază sub formă de recomandări, pentru ca niţel mai târziu, în cazul în care acestea nu sunt urmate punct cu punct, să ia chipul încruntat al poruncilor şi ameninţărilor.

Adică aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie. Pe vremuri comisarii moscovito-bolşevici, cu scurte de piele şi pistoale la brâu, care tăiau şi spânzurau potrivit poruncilor primite de la Kremlin, căci acţionau cu nesimţirea ce caracterizează brutele învestite cu puteri discreţionare, astăzi comisarii vest europeni, care – îmbrăcaţi la patru ace şi cu greţoase maniere de ipochimeni hipercivilizaţi – nu se deosebesc cu nimic în conţinut de predecesorii lor orientali, îndeosebi atunci când în joc sunt interesele prezente şi de viitor ale păpuşarilor-stăpâni din târla FMI sau Uniunea Europeană, ci doar în formă.

Iată de ce spun că astăzi, când România – la “recomandarea” Uniunii Europene – ori admite să cultive rapiţă (rapiţa vlăguieşte într-un asemenea hal solul, încât acesta are nevoie de câţiva ani pentru refacere!), ori îl lasă în paragină, ori îl vinde străinilor interesaţi de tot ce mişcă-n ţara asta (deja circa un sfert din pământul românesc este în mâna unora ca aceştia), astăzi, deci, tare bine i-ar prinde un alt plan Valev…

Mai ales că acuma avem un tehnopremier cu dublă cetăţenie şi multiple specializări în agricultura europeană, mai puţin în cea românească, pe care n-a ajutat-o cu nimic nici cât a fost ministrul ei în guvernul Tăriceanu, nici mai târziu când, împins de la spate de Traian Băsescu (gura lumii spune că şi de serviciile secrete), a ajuns comisar european în branşă. Ba parcă dimpotrivă, dacă luăm aminte că jumătatea lui, specialistă în vinaţuri, a adus acel faimos deserviciu vinurilor româneşti, iar el n-a mişcat un deget ca să-i salveze pe români (pesemne că după căsătorie şi alte cele, francezii sunt compatrioţii săi) de sinistrul experiment numit Codex Alimentarius.

(Sighetu Marmaţiei, 5 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors