Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Autor: Nicolae Balint

 

Mită, şantaj, promisiuni, dar mai ales diplomaţie…Toate  desfăşurate cu pricepere, consecvenţă şi persuasiune de către serviciile de informaţii maghiare, dar şi de către Ministerul de Externe al Ungariei, în fapt o „prelungire” a serviciilor de spionaj din această ţară. Trebuie recunoscut faptul că, în perioada interbelică, prin modalităţile arătate anterior, dar şi prin cooptarea de „simpatizanţi ai cauzei maghiare”, propaganda revizionistă, promovată cu un enorm aparat de specialitate, a găsit sprijinul unor puternici potentaţi ai momentului din ţări cu o mare influenţă în politica internaţională. Un astfel de caz, a fost şi cel al marelui magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothmere.   

 

Propagandă revizionistă prin presă şi cărţi….

 

Condusă de scriitorul Ferencz Herczog, „Liga Revizionistă” – fondată la 11 august 1927 şi susţinută financiar atât din fonduri guvernamentale, cât şi din donaţii particulare – a devenit instrumentul cel mai eficient de propagandă în străinătate şi totodată coordonatorul acesteia. În intervalul de timp august 1927 – octombrie 1940, această ligă a publicat în limbile maghiară, engleză, franceză, spaniolă, finlandeză şi portugheză, un număr de 228 de titluri de cărţi, ziare, manifeste, reviste, etc., toate având un vădit caracter revizionist. Din acest total, 124 erau dedicate aşa-zisei „probleme transilvane”. Mai trebuie spus că „Liga Revizionistă” oferea un excelent paravan necesar guvernului pentru păstrarea aparenţelor neimplicării sale în acţiunile revizioniste. Tot în 1927, marele magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothemere, cel care deţinea 71 de ziare în Anglia, Canada şi SUA şi care aveau un tiraj total de 2 milioane de exemplare, a declanşat o furibundă campanie revizionistă atacând prevederile Tratatului de la Trianon. În acest sens, cel mai concludent material dintr-o suită întreagă de articole, a fost cel publicat pe data de 21 iulie 1927 şi care se intitula „Locul Ungariei sub soare”. Anterior acestui moment, opinia publică engleză fusese „intoxicată” şi de un ciclu de aşa-zise conferinţe cu caracter istoric, prezentate de amiralul Trombridge, sir Maurice Baunsen, Eduard Boyle, ş.a., şi care prin conţinutul lor prezentau deformat problema maghiară deplângând „nedreptăţile” comise faţă de Ungaria în cadrul Tratatelor de pace încheiate la Paris-Versailles, între anii 1919-1920. Se mai cuvine menţionat faptul că în primăvara şi vara anului 1940, au fost editate sub îndrumarea serviciilor de spionaj maghiare, lucrări – broşuri, monografii, atlase, studii, statistici – prin care se denigra şi falsifica în mod grosolan istoria poporului român. În acest context se înscrie şi volumul „Transilvania”, editat sub egida „Societăţii ungare de istorie” şi pus sub redacţia primului-ministru Teleki Pal, patronat fiind de Homar Balint, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii din Ungaria.    

 

Foto.Teleki Pal

…dar şi prin intermediul posturilor de radio

În acelaşi timp, propaganda revizionistă maghiară a fost susţinută şi prin radio. Din cele cinci posturi de radio existente în perioada interbelică, trei erau plasate în apropierea frontierelor, cu scopul evident de a avea o rază de difuzare cât mai largă pe teritoriul statelor faţă de care Ungaria avea pretenţii teritoriale şi unde existau puternice comunităţi maghiare alimentându-le acestora sentimentele revizioniste şi revanşarde. Postul de radio de la Pecs emitea pentru teritoriul iugoslav, cel de la Mosonmagyarórvar pentru Austria şi Cehoslovacia, iar cel de la Nyiregyháza emitea pentru Transilvania, el putând fi recepţionat inclusiv la Târgu-Mureş. Toate aceste posturi erau susţinute financiar de guvern şi ele au declanşat o lungă campanie de calomnii şi injurii, prezentări tendenţioase şi denaturări. Ştirile difuzate de aceste posturi de radio erau apoi viu comentate atât în cadrul comunităţilor maghiare, adică a oamenilor de rând, dar şi în rândul protipendadei maghiare. Întrunirile de la Cazinoul maghiar din Cluj sau cele ale Partidului Maghiar din România abordau cu predilecţie – aşa cum arată rapoartele serviciilor speciale române din acea perioadă – multe subiecte difuzate la radio în cadrul emisiunilor de propagandă revizionistă. Cazinoul maghiar din Cluj era însă şi o oficină a spionajului maghiar în România. Aici aveau loc întrevederi secrete între unii conducători ai Partidului Maghiar din România şi elementele de legătură ale spionajului din Ungaria.         

                               (Va urma)

 

Foto.Istoricul Gheorghe Bratianu

NICOLAE  BALINT

CASETA

„Noi n-am ştiut să opunem decât indiferenţa şi inerţia…o cauză dreaptă prin temeiurile ei de ordin etnic, geografic şi istoric, a fost pierdută numai din lipsa unei pregătiri serioase a apărării ei, adversarii triumfând prin iscusinţa avocaţilor gata să pledeze cu dosarele lor ticluite la bara curţilor şi a tuturor judecătorilor din lume…”

(Gh. I. Brătianu, în „Cuvinte către români”, scriind despre pierderile teritoriale suferite de români, prin Diktatul de la Viena din august 1940)

Luceafar nemuritor – Eminescu – 160 de ani de la nastere

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

Te salut mică Romă…

 

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Înainte de a continua studiile la Viena şi Berlin, aici, la Blaj, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.

Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „ iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.

Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn:„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/Din valul ce ne bântuie /Înalţă-ne, ne mântuie, /Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară,/Marie!”

Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca şi orientarea pregnant romantică, caracterizează şi proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament şi credinţă neprecupeţite cauza poporului, a cărui viaţă trebuie să constituie principala sursă de inspiraţie a oricărui scriitor şi modelul suprem al creaţiei literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor şi deschide un orizont nou pentru orientare poeţilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.

Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.

Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei româneşti.

Anul 2010, nu numai pentru că s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, pentru noi, românii, ne-am obişnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.

Aceşti psalmi ai românilor pe care îi găsim  în poezia sa credincioasă şi chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume şi ei ne însoţesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viaţa în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 160 de ani, dar Eminescu este veşnic tânăr; deşi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă şi dătătoare de veşnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre puţinele certitudini şi frumuseţi.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inimă „În cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” Aşa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinţă care îl numeşte pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ…”şi nu ştiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această,  „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lună” – fără să fi ştiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristeţilor, poate şi a greşelilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în faţa Atoateştiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viaţă trebuie să treci şi prin mari cutremure sufleteşti. Fără aceste suferinţe, suntem inerţi, amorfi, nişte oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-şi pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfinţii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis nişte raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristeţe cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Aşa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului…din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual şi local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naşte în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea naţiunii sale, naţiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeşte în jurul ei neamul omenesc.

Avem o ţară, o istorie deosebită,  suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa! e sfântă. În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Iată de ce de fiecare dată când am plecat departe m-am întors aici unde m-am născut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă.

………………………………………

                                            Visând la Luceafărul nemuritor…

Sunt o sufletistă, mi-au rămas în minte atâtea amintiri minunate. În mănăstirile pe care le-am văzut, când treceam pe sub portaluri, mă rugam să-mi dea bunul Dumnezeu încă multă sănătate ca să pot să aştern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în călătoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botoşanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri şi păduri, admirabil descrise în versurile poetului naţional Mihai Eminescu. De altminteri, în această zonă au mai văzut lumina zilei şi alte personalităţi de prim rang ale culturii româneşti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Ştefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipoteşti, unde s-a născut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sărbătoare. Grupuri de turişti şi localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curioşi să afle ce mai e nou prin capitală, bucuroşi că nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, născut la 15 ianuarie 1950. Colţ de legendă care a vegheat primii paşi în lume şi poate primele stihuri, ale băietului care colinda pădurile visând la Luceafărul nemuritor. Prin toate încăperile prin care am trecut ne-a însoţit  poetul care ne privea din fotografiile aşezate alături de părinţi şi sora sa pe toţi pereţii. Camerele parcă ar fi locuite şi acum. Pe masă călimara aşteaptă ca Mihai să pună cerneală în ea şi să aprindă lampa de alături. Am scris un vers de-al poetului şi am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipoteşti, loc de simboluri în sfinţenia cuvântului.

În bisericuţa Ipoteştilor chipul lui Eminescu apare zugrăvit printre mucenicii cu aura cernită alături de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se află în faţa casei muzeu.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante şi sublime versuri întru mărturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelaşi timp şi un excelent, unic în felul său, admirator şi portretist al frumuseţii. Spicuind fragmente din poeziile sale, trăim senzaţia unei călătorii într-o lume în care frumuseţea capătă când contururi de vis, când de realitate, un tărâm în care limitele dintre real şi ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit şi ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămâne pentru totdeauna unul din meşterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, condiţiile de trai precare, neaderenţa la moravurile sociale şi politice ale vremii, trăirile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al căror ecou străbate atât în versuri cât şi în „Geniu pustiu”, – nuvela romantică cu sensuri filozofice, dar şi cu implicaţii sociale – i-au afectat grav starea sănătăţii. La 15 iunie 1889, după o grea suferinţă, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

………….

                                                   Sfântul ghiersului românesc…

Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice film documentar s-ar fi făcut, dacă ar fi existat film sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci când arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor. Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă moneda cu propria lor monedă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă. El nu putea fi nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus şi nu e nici o greşală dacă mă repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lângă plopii fără soţ ai marelui poet şi îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stănescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură – despre vocea lui Eminescu: „Şi totuşi, ştiu ceva cu precizie despre făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci” posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservării, sintaxa reprezintă puterea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere – devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine şi gândirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva  din aroma trupului care-l rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare şi recitându-l, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Şi apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi:  „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte…

Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire…”

Alte mărturii despre Eminescu ne fac să-l păstrăm mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seară frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără burtă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea să cred, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea! era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în faţa unei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca şi el de naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce – era dulce şi privirea şi zâmbetul ei…

Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor… apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea în palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii…

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înlăuntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre… De câteva ori s-a întors de la uşă… Nu mult după aceea auzii că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors…” „Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. A doua zi Vineri după dorinţa domnului Maiorescu s-a făcut autopsia la spitalul Brâncovenesc şi s-a constatat între altele că creierul lui Eminescu cu toate că se găsea în stare de înmuiere (ramoliţie), totuşi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbătă după amiază corpul răposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind aşezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desăvârşire schimbată. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane şi anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constituţionalul, din partea studenţilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lângă sfeşnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare şi Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 şi jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în număr destul de mare. Au fost de faţă domnii Lascăr Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihăilescu şi o mulţime de ziarişti şi studenţi. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a mişcat foarte mult pe asistenţi când a cântat poezia răposatului „Mai am un singur dor”. După terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevărul, a pronunţat un discurs făcând elogiul lui Eminescu ca poet şi ca ziarist.  Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică şi pus într-un car funebru, simplu, aşa cum şi-a dorit, îmbrăcat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze şi florile lui de tei şi tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în mişcare luând drumul prin strada Colţei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunţă un discurs.”

Un tei stă la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îşi doarme somnul de veci.  „Astfel se stinse, în al optulea estru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Călinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră, Emilia Eminescu, murise şi ea, şi acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut…” A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a rămas cel mai mare poet al nemului românesc.

…………………………………………………

                                                                       Doi buni prieteni…

Ascunsă printre cireşii în pârg şi teii în floare, într-o linişte tulburată doar de cântecul păsărelelor, Bojdeuca din Ţicăul Iaşului, neclintită de peste un veac şi jumătate, este, în continuare, purtătoare de preţioase amintiri peste timp. Alături de Bojdeuca ce dăinuie peste timp, se află un muzeu legat de memoria lui Ion Creangă. Acest muzeu este un dar pe care l-au făcut ieşenii memoriei lui Creangă şi oraşului, construit între anii 1984-1989. În această clădire, este sediul muzeului cu documente şi o bibliotecă inaugurată la 11 iunie 1989, putându-se astfel degaja de vechile vitrine, vechea expoziţie, acolo rămânând doar casa memorială, cu obiectele autentice. Acest fond documentar, s-a constituit încă din 1918, de când la 15 aprilie,  Bojdeuca, primul muzeu memorial de literatură din România s-a inaugurat, marcând astfel începutul muzeografiei literare româneşti.

Dintre piesele mai importante ale acestui fond sunt câteva manuscrise purtând semnătura lui Creangă, fotografii cu Creangă şi cu fiul său şi cu alte rude, în original şi majoritatea primelor ediţii din manualele scriitorului. Se află aici toate manualele şcolare, care sunt foarte rare, fiind tipărite pe o hârtie de slabă calitate fapt pentru care, multe s-au deteriorat, precum şi o colecţie specială care cuprinde 40 de documente originale, scrise şi semnate de tatăl lui Mihai Eminescu.

Directorul „Bojdeucii”, pasionat cercetător al vieţii şi operei lui Ion Creangă, ne-a spus câteva cuvinte despre misterul morţii acestuia: „În ceea ce priveşte moartea lui Creangă sunt diverse opinii. Am încercat să le pun cap la cap în lucrarea mea de doctorat şi am ajuns la ideea că marele povestitor, în nefasta zi de 31 decembrie 1889 a avut într-adevăr o criză, în strada Goliei, cum se numea pe atunci. În colţul acestei străzi, Ion Creangă, într-un moment greu al vieţii sale, în anul 1872, la 35 de ani, când fusese înlăturat din slujba de preot şi din cea de învăţător, a închiriat un local şi a deschis un debit. Chiar aşa scria pe firmă: „Debitul de tutun Ion Creangă”, localul ce există şi astăzi. După ce Creangă a revenit în învăţământ în 1874, această activitate a lăsat-o în grija fratelui său Zahei. Există o variantă că Ion Creangă a intrat în debit, a avut o criză şi a căzut, certificatul de deces arătând că acolo s-a stins din viaţă în strada Goliei. Opinia mea şi a altor cercetători este că Ion Creangă nici n-ar fi putut să rămână acolo, pentru că era un loc public, un magazin. Al doilea element care a contat foarte mult, element de care istoricii şi cercetătorii nu mai ţin seama este că el nu avea o proprietate anume. Bojdeuca pe care el a cumpărat-o, plătind-o cu galbeni austrieci, şi puţinul pământ din jurul ei au devenit proprietatea Tincăi Vartic, el scriind actul de vânzare-cumpărare şi fiind de faţă. Documentul original, care se află la Arhivele Statului, arată acest lucru. El a trăit cu Tinca Vartec fără să fie căsătorit oficial. Din partea contemporanilor săi era o oarecare jenă, aproape pudibondism, fiindcă nu voiau să facă public faptul că Ion Creangă n-a murit la el acasă. Din această cauză s-a spus că a murit în strada Goliei. Dar mărturiile care sunt publicate în „Amintiri despre Creangă” duc la următoarea concluzie: acesta a ieşit în seara respectivă în oraş, era foarte abătut, a intrat în mai multe locuri din Iaşi, a cumpărat pentru trecerea în noul an un pachet mare de gogoşi cu dulceaţă, a poposit pentru scurtă vreme la Bolta Rece, s-a despărţit de cel care l-a însoţit în strada Sărăriei, luându-şi la revedere şi pe foarte curând.

 Am stat de vorbă cu o bătrână acum 30 de ani, care avea vârsta de opt ani în decembrie 1889 şi care împreună cu alţi copii a venit să-l colinde pe Creangă. Cu adevărat, în clipele în care ei spuneau pluguşorul, uşa Bojdeucii a rămas încremenită. Această doamnă, fetiţă pe atunci, ne-a spus că Tinca Vartec a ieşit plângând şi le-a spus să se oprească din urat, că Ion Creangă a murit. De fapt, şi copiii au văzut prin perdea cum Tinca Vartic îl veghea, cu o lumânare aprinsă, pe Ion Creangă. Sigur că înnodând lucrurile, am putea spune şi că a avut o criză. Se poate accepta ideea că a avut o criză în debit, a fost adus aici, unde s-a întâmplat ceea ce a evocat moartea”. Aceste cuvinte ale directorului Bojdeucii, dezleagă puţin sau nu misterul morţii lui Creangă. Aşa poate fi, într-un fel sintetizată din cele două direcţii locul şi atmosfera, starea în care a murit Ion Creangă la 31 decembrie 1889, în acelaşi an cu Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Tot mobilierul din muzeu este autentic. În permanenţă cei de la muzeu se îngrijesc de conservarea lui, în caz de deteriorare, este tratat, dar nu s-a adăugat nimic. Muzeul prezintă viaţa şi opera lui Ion Creangă. Astfel, în spaţiul de jos este prezentat drumul vieţii acestuia ca într-o expoziţie specifică muzeului literar, text, fotografie, schiţe şi cărţi originale care ilustrează secvenţial activitatea lui Creangă ca şcolar, preot, învăţător şi scriitor. O colecţie deosebit de valoroasă prezentă aici, este colecţia de „Convorbiri Literare”, cu autografele jurnaliştilor. Este expusă de asemenea o gramatică franţuzească de mare valoare, cu însemnări ale lui Creangă şi care poartă autograful său, cu traduceri făcute de el, de unde se poate deduce că învăţa singur limba franceză, aşa cum  învăţase şi germana, greaca şi latina din seminar. Nu ştiu dacă tu cititorule ai ştiut că Ion Creangă a fost un fin bibliofil, în sensul că el şi-a constituit o colecţie proprie de cărţi, pe care a instituţionalizat-o, astfel că există aici autografe în care se spune „Această carte aparţine bibliotecii Ion Creangă”. Elev fiind el avea conştiinţa bibliofilului de rasă.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

În scrisori, mai mult decât în documentele originale, în cataloage şi adrese sunt mărturii personale. Puse alături starea afectivă a celui care le scria, importanţa, apropierea sau depărtarea de personajului căruia îi erau adresate ca şi starea  lui de moment lasă să apară elemente biografice importante, ceea ce ne ajută să-l cunoaştem şi mai bine pe Creangă. Printre cei cu care scriitorul purta corespondenţă, al cărui număr era foarte mare, se numără miniştrii Kogălniceanu şi Maiorescu. De exemplu, Tincăi Vartec îi scria de la Slănic Moldova şi după felul în care se adresează, ne demonstrează că respectându-i pe alţii, de fapt se respecta pe sine însuşi, era nobleţea sa. El se adresează „ Domniei Sale Domnişoara Tinca Vartec” pe o carte poştală pe care o vedeau atâţia, ştia că ea va rămâne, pentru că avea conştiinţa geniului. Spre deliciul cititorilor, vreau să vă fac cunoscută adresa Bojdeucii:  „Strada Sărăriei devale, peste drum de Şcoala Evreiască, lângă Mustea Casapu, la Iaşi, foarte grabnic”. De aici pot fi văzute cel puţin două din calităţile lui Creangă : îi plăcea să glumească dar să fie şi foarte serios, deoarece scrisoarea o vedeau atâţia oameni. Lui Eminescu îi scria:  „Bădie Mihai”, lui Titu Maiorescu:  „Stimate domn Titu Maiorescu”. Nu există decât o scrisoare adresată de Eminescu lui Creangă, în care acesta îi scrie:  „Dragă Creangă”, ceea ce este un semn de mare afecţiune. Adresarea în sine ne spune câte ceva despre felul de a fi al lui Ion Creangă.

Ion Creangă a rămas în istoria pedagogiei româneşti ca un autor de manuale pentru cursul primar. Analizele asupra manualelor se făceau la Universitatea din Iaşi, de comisia al cărui secretar era Eminescu şi care înainte de a-l cunoaşte pe Creangă, analiza manualele, scriind de mai mult ori numele acestuia în procesele verbale care se întocmeau şi dintre toate manualele care erau discutate de specialişti erau remarcate calităţile deosebite ale manualelor scrise de Creangă care pe atunci nu era în „Junimea” şi nu-i cunoştea pe profesorii respectivi, ca să putem spune că era o relaţie de amiciţie. Ceea ce nu a obţinut din păcate Creangă este că „Metoda nouă de scriere şi cetire”, abecedarul său deosebit, apărut în 1868, pe când el avea 31 de ani, a fost trimis pentru premiul Academiei pe care era să-l primească, dar nu a fost să fie aşa, pentru că a ajuns prea târziu. Atunci, din comisie făcea parte Vasile Alecsandri care-l aprecia foarte mult pe Creangă şi sunt scrisori în acest sens. Manualele sale „Învăţătorul copiilor” şi „Metoda nouă de scriere şi cetire”, când au apărut, în primul an s-au scos două ediţii, atât de solicitate erau. Debutul lui Creangă absolut, în literatură a fost în Abecedar, în anul 1868, cu poezia „Păsărica-n timpul iernii”, pe care o semnează. Povestirile, apărute doi ani mai târziu nu le semnează, în schimb semnează următoarele două poezii. A rămas un poet desăvârşit al limbii. Vertebrarea poveştilor şi a amintirilor din copilărie se face din loc în loc cu strofe.

La fel ca Eminescu, în ultimii ani ai vieţii, Creangă nu a mai lucrat. Cu mare părere de rău s-a despărţit de el atunci când acesta a plecat din bojdeuca lor şi pe care îl căuta adesea cu privirea. „Unde eşti frate Mihai?!”, îl striga Ion Creangă pe Eminescu. În acelaşi an în care Eminescu a intrat în întunecarea din care nu a mai ieşit niciodată, ca într-un tandem specific şi firesc, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Creangă care a şi avut o criză, căzând în clasa în care era învăţător. În ultimii ani ai vieţii avea doar concedii medicale scriind foarte puţin. Între manuscrisele sale a rămas neterminată povestea „Făt Frumos-fiul iepei” şi piesa de teatru „Dragoste chioară şi amoriu ghebos”, atestată în câteva scrisori ca fiind începută cu mult mai înainte. Cea mai mare parte a manuscriselor lui Creangă s-au pierdut. Eduard Gruber, ginerele lui Veronica Micle, le-a avut şi trebuia să pregătească ediţia „Poveşti” şi „Amintiri”, ediţie pe care o urmărea Creangă, dar, murind, nu  a mai reuşit să o vadă tipărită. Fiul lui Ion Creangă a cerut formarea unei comisii din care au făcut parte, alături de Eduard Gruber, A.D.Xenopol şi juristul Grigore Alexandrescu. Nu după mult timp Eduard Gruber a murit, soţia sa Virginia, a vândut biblioteca şi tot ce era în ea, manuscrisele ajungând în diverse locuri.

Printre cei care vin să vadă Bojdeuca lui Creangă, am întâlnit foarte mulţi copiii, iar pe lângă aceştia vin şi oameni până la cea mai înaintată vârstă. Cei care vor să-şi redescopere copilăria, dacă au pierdut-o, vin să o pună în oglinda fermecată a Bojdeucii. Cei care mai au o fărâmă de copilărie în ei vin şi se bucură regăsind-o aici, în pragul Bojdeucii. După ce vizitează muzeul, cei care rămân profund impresionaţi sunt maturii. Copiii vin, se bucură, rămân în acel stadiu al înţelegerii „Punguţei cu doi bani”, a „Caprei cu trei iezi”, reţin faptele hazlii, dar amintiri din copilărie, de fapt, au cei care nu mai sunt copii. Este deosebit pentru ei când vin aici şi îşi revăd locul naşterii, părinţii şi vatra, lampa şi prima licărire a luminii, un zbor de pasăre, timpurile când se duceau la scăldat sau râvneau la cireşe. De fapt, în acest loc, toţi îşi retrăiesc copilăria şi cei mai impresionaţi, care pleacă de aici cu lacrimi în ochi sunt cei care nu mai au vârsta copilăriei.

Chiar în aceste zile, muzeul literar din Iaşi –Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă – a intrat în reparaţii. Va fi refăcut acoperişul de şindrilă care s-a deteriorat din cauza intemperiilor. Construită în prima jumătate a secolului 19  „bojdeuca de căsuţă”, cum o numea marele scriitor în corespondenţa sa, a devenit muzeu la 15 aprilie 1918, fiind primul muzeu memorial din România. Căsuţa din Ţicău a fost locuinţa lui Ion Creangă începând din anul 1872 şi până în 1889, când povestitorul a murit. Aici a scris „Poveştile”, celebrele „Amintiri din copilărie”, precum şi manualele şcolare, care s-au bucurat de un deosebit succes în epocă. Şindrila care acoperă casa este refăcută ciclic, la circa un deceniu o dată. Anul acesta ce care şi-au asumat dificila sarcină de a reconstrui cu exactitate acoperişul Bojdeucii meşterii lemnari din Neamţ. Lucrările ne-au spus ei vor dura cel mult zece zile, timp în care ea va rămâne deschisă pentru public aşa cum am găsit-o şi noi.

Fragmente din volumul “Vacanţe, vacanţe…Românie, plai de dor”

de Rodica Elena LUPU

apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti,  în anul 2004

 

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Autor: Nicolae Balint

 

În 1920, regentul Horthy Miklos l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Zsolt să creeze Serviciul de Informaţii Maghiar, organism ce avea atât sarcini informative, cât şi contrainformative. În primele sale luni de existenţă, acest organism a fost ataşat Marelui Oficiu de Cabinet, Horthy fiind deosebit de interesat de activitatea acestuia, de selecţia cadrelor, precum şi elaborarea direcţiilor de acţiune ale serviciului. Ulterior, activitatea de culegere de informaţii a fost extinsă, atribuţii în acest sens, dar clar delimitate, primind Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine. Chiar dacă activitatea de culegere de informaţii, dar şi cea de contrainformaţii a fost mult extinsă pe parcursul anilor, Zsolt – devenit între timp general – a continuat să fie persoana desemnată ca şi coordonator unic. Împreună cu Horthy Miklos şi cu un colectiv foarte restrâns de ofiţeri din structurile informative – parte dintre ei proveniţi din fostul serviciu de informaţii al defunctului Imperiu Austro-Ungar – Zsolt a elaborat un Memorandum ce creiona principalele direcţii de acţiune ale Ungariei interbelice.

 

„Divide et impera”, în variantă maghiară

Ungaria era vital interesată în procurarea de informaţii din statele faţă de care avea pretenţii teritoriale. Elaborarea Memorandum-ului s-a făcut după o analiză profundă şi atentă a realităţilor internaţionale, dar şi a situaţiei de fapt din statele vizate prin acţiunile de informaţii desfăşurate. Pe baza acestui Memorandum, ulterior au fost întocmite şi planuri militare care vizau fie ocuparea prin forţă a unor teritorii revendicate de Ungaria, fie specularea divergenţelor existente la un moment dat între unele state în scopul anexării teritoriilor pe care Ungaria le revendica de la unul sau altul dintre acestea. Iată spre exemplu, direcţiile principale de acţiune creionate în Memorandum-ul maghiar:

–         exploatarea divergenţelor teritoriale existente între România, pe de-o parte, URSS, Bulgaria şi Yugoslavia, pe de altă parte, în scopul izolării României;

–         intensificarea mişcării iredentiste din Transilvania, mai ales prin intermediul asociaţiilor culturale şi a preoţilor maghiari de diferite confesiuni;

–         exploatarea contradicţiilor dintre cehi şi slovaci, cu sprijinul tacit al Poloniei;

–         susţinerea mişcărilor iredentiste ale ungurilor din Slovacia, urmărindu-se conjugarea acestor mişcări cu acelea ale germanilor din regiunea Munţilor Sudeţi;

–         atragerea susţinerii unor Mari Puteri, precum Marea Britanie, SUA sau Franţa, faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei (spre exemplu,  în schimbul atragerii „bunăvoinţei” Franţei, acestui stat i s-a oferit controlul Căilor Ferate Maghiare şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini);    

După cum putem observa, Ungaria era dispusă la mari concesii de ordin economic, cu scopul vădit al unei „captatio benevolenti” din partea statelor cu o mare influenţă politică, fapt care nu i-a reuşit întotdeauna.

 

Planurile militare…

 

Nici unul dintre planurile de operaţii militare întocmite în perioada interbelică de Marele Stat Major din Ministerul Apărării din Ungaria şi pe care le redăm parţial mai jos, nu a fost aplicat întrucât realităţile politice şi economice se schimbau permanent şi drept urmare ele nu s-au dovedit viabile în timp. Sunt însă sugestive prin conţinutul lor, dar mai ales prin obiectivele urmărite. Astfel:

–         Planul „Virradat” („Zori de zi”), avea drept obiectiv recucerirea Transilvaniei. El urma să fie declanşat într-o conjunctură favorabilă Ungariei, prin atacul declanşat de marile unităţi maghiare cantonate în special la Debrecen şi Szeged; 

–         Planul „Ebredés” („Deşteptarea”), avea drept obiectiv reocuparea teritoriilor slovace, iar în acest caz se miza pe elementul surpriză şi pe lipsa unei rezistenţe organizate;

–         Planul „Arpád” şi „Pirkádás” („Aurora”), avea drept obiectiv tot dezmembrarea statului cehoslovac, dar aplicarea sa ar fi urmat să aibă loc în baza unei acţiuni comune ungaro-polone, mizându-se în acest caz pe obţinerea sprijinului Marilor Puteri şi pe neutralitatea României şi Yugoslaviei;

–         Planul „Jobbra eset” („Cauza dreptei”), avea în vedere acordarea unui sprijin puternic mişcării de dreapta din Austria, care ar fi trebuit să provoace tulburări, astfel încât, Ungaria, sub pretextul intervenţiei împotriva bolşevismului, să intervină militar în Austria în scopul realizării propriilor sale obiective.

Sunt doar câteva din planurile militare concepute în perioada interbelică şi pe care am încercat să vi le redăm succint în ceea ce au avut ele esenţial, deşi conţin foarte multe detalii, inclusiv de ordin logistic.  

…şi acţiunile de spionaj

Mai mult sau mai puţin realiste, planurile militare întocmite, pun însă în evidenţă obsesia teritorială a Ungariei, un stat care nu s-a împăcat câtuşi de puţin cu realităţile impuse de Sistemul Tratatelor de pace de la Paris-Versailles. Întocmirea planurilor de operaţii militare a fost însă precedată de acţiuni de spionaj de mai mare sau mai mică anvergură. Detaliile legate de operaţiunile de spionaj derulate pe spaţiul românesc erau concepute în principal de Oficiul de Evidenţă nr. 1 din Marele Stat Major al Ungariei, care-şi punea în aplicare aceste operaţiuni prin intermediul Biroului VI – 2 a, dar sarcini informative aveau şi Jandarmeria, precum şi Trupele de grăniceri. Însă operaţiunile de spionaj care presupuneau un foarte mare grad de disimulare, o acoperire cât mai sigură, erau derulate prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. Legaţia ungară de la Bucureşti şi consulatele ungare din Transilvania – e vorba aici de ataşaţi, consuli sau chiar simpli funcţionari – ofereau acoperirea ideală pentru agenţii maghiari care erau coordonaţi de Szendrey Zoltan.      

                                             (va urma)

CASETA 1

„…să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sunt legaţi toţi, într-o adeziune organică şi furibundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva românilor, cehilor şi sârbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor democraţi. De la cel mai mic  şi până la cel mai mare, ei împărtăşesc cu sinceritate nezdruncinată, una şi aceeaşi religie păgână: a distrugerii noastre…” 

(Corneliu Coposu, fragment din articolul „Şi MADOSZ-ul vrea la guvern?”, apărut în publicaţia „Dreptatea”, seria II, nr. 40 din 11 octombrie 1944, pp. 1-3)

 

Foto.Corneliu Coposu in doua momente ale vietii: detinut politic si dupa 1989.

FILOSOFUL REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

FILOSOFUL  REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Autor: Corneliu Florea

Adrian Paul Iliescu (API) este filozof pe stat de plata. A terminat facultatea de filozofie în 1976 la Bucuresti, a predat marxism-leninismul studentilor politehnisti pâna în 1990, dupa care, în cinci ani a devenit profesor universitar filozof, dupa ce în prealabil a trecut si pe la Oxford (vadul boului pe româneste) si acum trece studenti de la Marx (Care nu a fost marxist! Adevarat.) la Wittgenstein (Care sustine ca fapte sunt rocile, analizele filozofice doar niste straturi pâna la ele. Adevarat.) Dreptul lui câstigat pe baricada bucuresteana, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost articolul sau RUSOFOBIA publicat în Cotidianul-cotidian din 18 dec. 2009. Lectura m-a indispus, la fel ca si pe alti cititori-comentatori, care, cu o singura exceptie, au adus ca argumente rocile, adica faptele, cum zice Wittgenstein, nou idol filosofic a lui API. Înainte de ai da o replica, am încercat sa aflu ce l-a determinat sa scrie acest articol: a fost obligat, îsi urmareste, fara scupule, niste interese, vrea sa urmeze exemplul patibularului Patapievici de-a ponegri si defaima poporul român, sau incompetenta intelectuala de comprehensiune a faptelor istorico-sociale, inconstienta, stupiditate! M-am încurcat în ipoteze, nu am putut trage înca concluzia, poate dupa ce comentez articolul lui din cotidian, care a fost prezentat în cinci paragrafe:
Paragraful întâi. “Odata cu alti strigoi locali, a reînviat rusofobia”. Asa, in forta de cugetator profund, fortissimo, îsi începe articolul API. La strigoi, nici nu se putea altfel, îi fixeaza pe Ion Antonescu si pe legionari. E liber, si politically corect, sa dam în ei ca în sacul de box. Cine are curajul sa le i-a apararea, stiu ce îi asteapta: groapa cu furnici! Urmeaza dispretuitorii occidentului, alti strigoi, ceva mai mici. Trece la rusofobia ca boala veche la români si de când îi urâm noi pe rusi. Ei de când?? De mult, de la Ecaterina a 2-a, de când ne tot calca în picioare, cotropesc în forta brutala, ne jefuiesc, ne maltrateaza bestial. Un comentator i-a spus sa nu ignore ca ne-au invadat de 12 ori, ceea ce este un motiv întemeiat sa nu mai avem încredere în ei, sa fim circumspecti. Karl Marx referindu-se la ocupatia rusa în tarile Române din 1828 scrie:
“Au avut loc excese groaznice. Contributii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hotii, omoruri. Barbati si femei au fost înhamati la care cu vizitii cazaci care nu-si crutau nici bâta, nici vârful lancii lor. Peste 30.000 de români fura smulsi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de munca. Cei mai fericiti fugira în munti, unde singura lor hrana era scoarta de copac. Guvernul rus raspunse la proteste cu Nu ne intereseaza cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinile sa fie executate” (Karl Marx: Însemnari despre români. Manuscrisul B 85, Lucrarea a aparut in România in 1964).
Nu putem sa credem ca filozoful marxist-leninist API nu a citit între 1964 si 1989 aceasta lucrare. Sigur a citit-o, tragedia lui este ca nu a înteles nimic, sau pur si simplu are tulburari de personalitate, cu deficit de sensibilitate si discernamânt. Ce ar fi dorit API, facut profesor de filozofie dupa 1990, ca acei români si urmasii lor sa fie rusofili?!? Si, daca lui, si celor care îl sustin în acest aberant reeducator articol li se pare ca vremurile acelea au apus de mult, atunci de ce ei si familia lor au motive de rusofilie, acum?!? Pot sa ne raspunda, dar sincer!! Pentru ca noi, majoritatea românilor nu putem avea asemenea sentimente fata de ocupatiile rusesti, chiar daca am lua în considerare numai ultima ocupatie; cea din 1940 pâna în 1990, pentru ca românii ce stiu, cât de cât, istoria lor din toate timpurile, socotesc si Basarabia, si Bucovina locuita de români cu mult înaintea rusilor, ucrainenilor si a evreilor. Sau acesta nu mai este un drept pentru toate natiunile, domnule profesor API?!?
Paragraful doi. Este absolut absurd fiindca, API vrea sa ne spuna care este culmea absurdului dupa filozofia sa, scriind ca: “Bush jr. cel mai stupid presedinte din istoria Amedicii” (?!?) dupa care, doua rânduri mai jos citim: “Americanii sunt însa un popor plin de vitalitate, pragmatic si rational, asa ca l-au trimis pe Bush în tenebrele texane.” Bravo API!! Numai vezi, noi nu suntem studentii tai sa-ti înghitim prostia absurda! Esti ilogic si ignorant. Nu poti conecta coerent un popor rational cu aleagerea unui presedinte stupid! Ignorant esti pentru ca, nu l-au retrimis pe Bush în tenebrele texane. Întâi Bush nu a stralucit in gândire ca un profesor de filozofie dâmbovitean, dar a avut destula minte sa-si faca toate interesele pe spatele aliatilor nato si a rationalului popor american. Apoi a dus la capat doua mandate cât prevede constitutia lor, iar acum, chiar acum, Bush din tenebrele texane iradiaza de placere, citind cât de stupid este API!! Se spune despre stupizi ca dau în gropi, în acest paragraf API cade în haul absurdului scriind ca Bush si-ar fi dat seama ca: “Rusofobia n-o fi ea capabila sa-i zapaceasca pe americani, dar pe români precis îi poate îmbrobodi.” Chiar asa? Sapa un pic, sa ajungi la rocile filosofului pe care-l preda-i studentilor! Ti-a trecut vreodata prin encefal cam câti rusofobi sunt în jurul rusilor numai în ultimii 200 de ani, care nu stiu de Bush, dar îsi cunosc suferintele lor si-a parintilor lor pricinuite de rusi.
Cum poti sa scrii un asemenea articol? Cum se poate publica un asemenea articol dragi redactori cotidieni?
Paragraful trei. Filozoful API are o imagine foarte buna despre el si dupa ce a trecut prin istorie ca marfarul prin tunel vrea sa calce si dezaxatii, dar vai lui, ne da înca o dovada de cât de reaxat este printr-un cip implantat. Dupa API dezaxati sunt cei ce scriu pe ziduri: “Basarabia, pamânt românesc”, datorita rusofobiei. Probabil, dupa reaxatul API ar trebui sa scrie Traiasca Stalin! Întoarca-se Stalin! Sa se scrie pe toate zidurile, gardurile si pe tricouri care au, care nu sa-si atârne o placarda. Dar, daca într-adevar vreti sa vedeti cât de reaxat este API cititi: “si asa cum nu le permitem maghiarilor sa strige Ardealul, pamânt unguresc, nici noi nu avem dreptul sa revendicam Basarabia!!” Mai cititi odata ca sa luati la cunostinta ca nu avem dreptul!! Clar, ordin de la API! Si ne miram ca unii se întreaba de educatia, cultura si starea lui de sanatate mintala. Dar, nu-i chiar asa, fiindca invers se poate: noi sa le permitem maghiarilor sa strige, cât îi tin bojocii: Ardealul, pamânt unguresc iar noi reprimim dreptul, si nici rusofobi nu mai suntem, sa revendicam Basarabia! Multumim draga Apisor. Numai sa-ti spunem ceva, noi, astia din Ardeal, ce voi acolo pe Dâmbovita nu stiti: ungurii, de la Kossuth la Viena si pâna la Tokes la Bruxeless tot asta striga, si or striga!! Si ei stiu bine istoria adevarata a Ardealului nu ca tine, un micut reaxat cu cip. Karl Marx scrie ca în Constitutia lui Kossuth din 1848, articolul XII-lea decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria: Transilvania e declarata tara maghiara, limba maghiara este singura admisa… si toti cei ce au avere sunt unguri. Oare ai priceput ceva, ori cipul nu-ti permite?
Paragraful patru. Reaxatul API pune un diagnostic, ca o sentinta de condamnare pe viata românilor care mai viseaza la România Mare si rusofobilor care scriu si pe ziduri, ca sunt: victimile unei groaznice patologii morale. Cutremurator, scuturator, tremurator, bucatica rupta din halucinatiile patibularului Patapievici! Cei ce nu sunt înca victime au o singura sansa; sa-si puna masca de hârtie ca pentru gripa porcina. E o salvare! Si toate astea, numai din cauza lui Ceausescu si Basescu. Daca nu ar fi fost astia doi, rusofilia ar fi fost floarea nationala a românilor, pe care am fi cultivat-o pe toti coclaurii si ulitele noastre, iar fratii nostri mai mari zilnic ar veni la noi încarcati de bunataturi, ce nu s-au mai vazut si cu românofilie pravoslavnica si federala ne-ar îmbratisa, de ne-ar sufoca…
Paragraful cinci sau Apisor ajunge la adevar: “Marele pericol pentru România nu sunt rusii ori maghiarii, ci românii”. De la mine putere am subliniat românii fiindca îi dau dreptate! Da, ce e a lui, a lui sa fie, conform dreptului la proprietate intelectuala, din care se poate trage o singura concluzie: nu putem scapa România de pericol numai daca o scapam de români!! Ne-a dat cheia istorica a problemei noastre ca popor cu brutalitate primitiva, cum zice. Plus si înca o mare explicatie: “Nu rusii deslantuie macelul cotidian pe sosele, masacrul câinilor…” Ma opresc, fiindca asta cu masacrul câinilor este argumentul în fata caruia toate contrargumentele istorice devin nule. Pai, da, câti câini au masacrat rusii în România? Ce, ei de asta veneau si vin în România, sa mascreze câini? Are dreptate, rusii întodeauna în trecut au fost, si vor fii în viitor, parteneri economici de inegalabila importanta, zice Apisor.
(SOLSTITIUL IERNII  2009, WINNIPEG – CANADA)

PS – În final, compasiunea ma cuprinde fata de API, motiv pentru care îl dezmierd Apisor, fara subîntelesuri rautacioase. Îi privesc cu staruinta poza lui de la articol si nu vad nici un semn de inteligenta pe fata lui… ce conteaza, cip reaxator sa aiba…

Nota redactiei. Politica redactiei noastre nu coincide intotdeauna cu punctul de vedere al colaboratorilor, dar in acest caz subscriem la aceasta replica a domnului Corneliu Florea, colaboratorul nostru. Puteti citi articolul scris de Adrian Paul Iliescu la link-ul de mai jos:

http://www.cotidianul.ro/rusofobia-105677.html

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Autor: Cornel Cotutiu

Condeierul bistritean Menut Maximinian merita toata lauda pentru isprava editoriala realizata recent prin cartea ”Radacini  împrumutate”. Volumul rezulta din documentare la fata locului (bazinul Odorheiu Secuiesc) si parcurgerea unei impresionante bibliografii pe tema destinului tinutului secuiesc. Desigur, în aceeasi masura, trebuie relevata motivatia acestui demers: atasamentul de suflet si spirit pentru românimea din zona, de-a lungul veacurilor pâna azi.
Când iei în mâna, adica în mod serios, o astfel de carte, e normal sa te intrige si sa cauti dezlegare titlului. De ce ”radacini împrumutate”? (Se cuvine o lamurire: Pentru scrierea romanului meu, ”Ce ramâne”, am procedat precum Maximinian: am strabatut tinutul cu pasul si am zabovit, prin biblioteci, asupra unor carti si colectii de ziare ale secolului XIX, cautând fapte si lamuriri asupra tinutului secuiesc – si nu maghiar, cum o spun cu viclenie sau ignoranta politicieni parsivi ori gazetari creduli).
De asemenea, vreau sa se accepte ca, în arealul românesc – indiferent de ce culoare etnica e populatia -, daca dai de doi români, este improprie sitagma ”români minoritari”. Nu suntem minoritari în propria noastra tara, indiferent unde si câti ne-am afla.
Deopotriva, e inadecvata, pâna la a fi suparatoare, perseverenta într-o confuzie (agreata pâna si de prefatatorul cartii acesteia, Vasile V. Filip): confuzie între secui si unguri. Adevarul e luminat (documentar si nu sentimental) mai întâi de I.G.Bibicescu, în ”Poezii populare din Transilvania” (culegere publicata în 1893 si reeditata în 1970 – apropo de acuratetea bibliografica, M.M.!) si mai apoi de  catre Ion I. Russu în ”Românii si secuii” (l990). Si de catre alti  ”viteji dupa razboi”.
Apoi: în motivatia demersului sau, autorul încheie astfel:  ”Noi nu judecam, noi doar urmam firul epic (…)”. În cazul acesta, care e premiza acestei carti? Asa pusa problema, rezulta de aici o atitudine tipic mioritica si de care au profitat de-a lungul istoriei toate hoardele care au trecut peste noi,  au stat o vreme peste noi ori au ramas, cu ifose de stapânitori. Mi-e si de mirare ca, dintr-o astfel de perspectiva liricoidala, mai existam.
În acest sens, M.Maximinian – înainte de a face cartii o încheiere cu iz de predica – scapa o afirmatie care, în timp, va fi, din pacate, confirmata: ”Asistam neputinciosi la dezradacinarea noastra în propria tara. O poveste halucinanta, la care asistam fara a spune nimic.” Pai, nu asa face si ciobanelul din ”Miorita”? Înloc sa se apere, el se miorlaie liric: ”Si de-o fi sa mor…”, bla-bla-bla.
Sunt oameni care, iata, nu asista fara a spune nimic: dovada, chiar aceasta carte a lui Menut Maximinian, care acuza chiar prin titlu: ”Radacini împrumutate”. Dar nu el are putere de decizie, ci acei care, iresponsabil, naruie conditia de stat de drept a României.
Cum guvernantii, demnitarii nostri stau cu degetul în cucuruz, fenomenul descris de Vasile V.Filip va înainta: ”În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au nici un drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. Scolile dispar si, odata cu ele, limba.” Limba româna în România!
Ce-ti mai vine sa spui? Îmi amintesc de o zicere româneasca, dar care, se vede ca nu ne-a fost de folos: ”Obraznicul manânca praznicul.”

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan – Aniversare 100 de ani

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan
Aniversare 100 de ani de la infiintare

 Foto. Eugen S.Raica – Presedintele Societatii “Unirea Romanilor”

 Fondata la 8 iulie 1909, de catre 17 imigranti români din Detroit, Michigan, Societatea „Unirea Românilor”, asa cum este cunoscuta astazi, a avut menirea de a oferi ajutor financiar membrilor sai in caz de boala, accident sau deces si sa pastreze specificul unic al traditiilor culturale si populare ale românilor in noua lor patrie. Pe 17 august 1909, statul Michigan avea sa emita actul de constituire („The Charter of Incorporation”) al societatii „Desteapta-te Române” – societate care prin fuziunea cu alte societati române, in anii care vor urma, va constituie temelia celei mai longevive societati fraternale românesti din Michigan, respectiv „Unirea Românilor”.
 *

Foto.1. Clubul Doamnelor „Unirea Românilor” (c.1935)

Pentru prima data românii s-au asezat in Detroit, cel mai mare oras din Michigan si al cincilea ca marime din Statele Unite, in 1904 si numarul lor a crescut pe masura ce industria de automobile s-a dezvoltat. Acesti imigranti, veniti mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, s-au asezat in trei cartiere principale: in vecinatatea strazii Franklin („The River”); in vecinatatea strazii Fransworth („The carshop”) si in suburbia Highland Park.
 Românii au gasit de lucru in fabricile de automobile si in activitatile industriale legate de noua industrie. Conditiile de lucru erau grele si patronii nu aveau aproape nici o obligatie catre angajatii lor in caz de accident sau alta nenorocire. Cel care cadea victima unui accident industrial trebuia sa se bazeze pe resursele lui si costul de spitalizare, si apoi de convalescenta, era cu mult mai mare decât economiile unui lucrator. Imigrantii români in cea mai mare parte nu aveau rude si, ca urmare a faptului ca nu cunosteau limba engleza precum si datorita faptului ca aveau o calificare foarte limitata, trebuiau sa accepte muncile cele mai grele si mai simple care ii expuneau cu mult mai mult la accidente la locul de munca. Nevoia unui sistem de asigurare sau de a avea un fond de intrajutorare era mare si unii membrii ai comunitatii au inceput sa se gândeasca la infiintarea unei societti de ajutor mutual.

Foto.2 Parte din membri Societatii „Unirea Românilor” in fata catedralei „Sfântul Gheorghe” la a 80-a aniversare (1989). Foto: George Pâslaru.
Prima incercare de a organiza o societate a fost facuta in 1908 de catre Danila Iacob, Ioan Maris si Gheorghe Botean, dar acea incercare nu a reusit. in iunie 1909 s-a format un comitet care avea sa duca la infiintarea primei societati din Michigan, in iulie 1909.
Trei ani mai târziu, la sedinta societatii din 12 februarie 1912, membrii societatii, propun infiintarea unei parohii ortodoxe române la Detroit. Propunerea a fost acceptata unanim si biserica „Sf.Gheorghe” a fost ridicata si prin eforturile membrilor societatii. Aceasta frumoasa biserica devine catedrala a nou-formatei Episcopii Ortodoxe Române din America, in 1929.

Foto.3 Comitetul Societatii „Unirea Românilor”: John Tipa (V.Presedinte), Petru Lupsor, Andrei Muresan, Rebecca Popovici, Eugene S.Raica (Presedinte), James Crucian, Petru Muresan (Casier), Marioara popescu, Anne Mercea (Secretar`) si John Mercea (Secretar Financiar) – 1993. Foto: George Pâslaru.
In iulie 1920, Societatea „Hora Unirii” din Highland Park, s-a contopit cu Societatea „Desteapta-te Române”, astfel având un numar de aproape 1.000 de membri. in octombrie 1922, „Casa Româna” – sala sociala a societatii – a fost terminata si avea sa devina centrul social al comunitatii românesti din Detroit pentru urmatoarea jumatate de secol. in 1923, Societatea „Stefan Voda”, urmata de societatile „Banateana”, „Bucovineana” si „Progresul” s-au unit cu „Desteapta-te Române” formând astfel Societatea „Unirea Românilor”. „Casa Româna nr.2” infiintata in Dearborn, in noiembrie 1926, avea sa faca din Societatea „Unirea Românilor” singura societate fraternala româneasca din America care detinea doua cluburi/sali sociale functionale. Succesul acestei a doua Case Române insa a ramas limitat datorita crizei economice care s-a dezlantuit in 1929. in 1962 Societatea „Patriotii Români” din Highland Park se alatura si ea acestei societati care va deveni astfel societatea cu cea mai larga componenta, membra a Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America, cu sediul in Cleveland, Ohio.

Foto.4 Biserica catedrala „Sfântul Gheorghe”, actualmente in Southfield, Michigan, fondata de Societatea „Unirea Românilor” in Detroit, la 12 februarie 1912. Foto: George Pâslaru.

 

Foto.5 Placa comemorativa de la intrarea catedralei „Sfântul Gheorghe” pentru care Societatea „Unirea Românilor” a donat peste 55.000$. (De la infiintarea bisericii societatea a donat aproximativ 100.000$ la catedrala). Foto: George Pâslaru

Foto.6 Icoana murala „Invierea Domnului” din catedrala Sfântul Gheorghe, pictata in 1973, lucrare finantata de catre Societatea „Unirea Românilor”. Foto: George Pâslaru.

Interesul Societatii pentru treburile nationale românesti a continuat si intre cele doua razboaie mondiale si a determinat trimiterea unei delegatii de 300 de români-americani sa participe cu drapele americane si românesti la aniversarea de zece ani de la Marea Unire, la 20 mai 1929, la Alba Iulia. Primul ministru de atunci, Iuliu Maniu i-a primit si salutat pe fratii din America multumindu-le pentru gestul de solidaritate cu tara-mama România.
Tot intre cele doua razboaie, organizatiile românesti au contribuit la cumpararea a circa 90 de acri de pamânt pentru „Vatra Româneasca” (Grass Lake, Michigan), loc care devine resedinta Episcopiei Ortodoxe Române din America, incepând cu episcopul Policarp Morusca, in 1938.
Caracteristic pentru activitatea „Unirii Românilor”, ca si pentru toate organizatiile similare, sunt intrunirile pentru aniversarea datelor istorice (24 Ianuarie, 1 Decembrie, 10 Mai s.a.). La aceste intruniri costumele nationale si drapelele românesti si americane fluturau si animau pe cei prezenti.
Dar membrii „Unirii Românilor” n-au uitat nici de tara parintilor si alaturi de alte societati si parohii româno-americane au colectat bani in 1925 ca sa ajute victimele unor indundatii din România. Acelasi gest s-a repetat in 1970 când inundatii catastrofale s-au abatut din nou asupra pamântului românesc. Indignarea românilor americani in fata invaziei brutale sovietice s-a aratat la finele lui 1947 când Societatea „Unirea Românilor” si-a ridicat glasul de protest impotriva ocuparii României de catre soviete, impotriva arestarii lui Iuliu Maniu si a abdicarii Regelui Mihai.
Societatea si membrii sai s-au consacrat sprijinirii  institutiilor culturale si religioase, Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America si ziarului „America, atât timp cât ambele au existat (atât ULSR cât si ziarul „America” nu mai functioneaza de câtiva ani, n.r.). A fost ajutata si publicatia româneasca, de lupta anticomunista, „Cuvântul Românesc”, editata la Hamilton, Canada intre 1975-2005. O atentie deosebita a fost acordata Catedralei Ortodoxe „Sf.Gheorghe” si Centrului Româno-American din Jackson (the Romanian-American Heritage Center). Au mai fost trimise donatii celor doua institutii monastice de la Muntele Athos: „Podromu” si „Sfântul Dimitrie-Lacu”. Celelelate biserici, grupuri culturale, artistice, folclorice, programele de radio din zona metropolitana Detroit au fost si ele beneficiarele unor donatii din partea societatii. Societatea se poate mândri cu un aport sub forma donatiilor in valoare de 200.000$.
Societatea „Unirea Românilor” din Michigan a jucat in cei 100 de ani de existenta un rol fundamental si laudabil in acelasi timp, in pastrarea traditiilor si specificului românesc aici pe pamânt american.
*

Lista presedintilor Societatii
(1909-2009)
„Desteapta-te Române” (fondata 8 iulie 1909)
Stefan Ognian, Daniel Iacob, Ion Vulpescu, Lazar Colgea, George Botean, Iova Onciu, George Magina, Alexandru Istvan, Dumitru Popescu, George Balan, Stefan Lutai.
„Despteapta-te Române – Hora Unirii” (fondata 3 iulie 1920)
Ioan G.Petroviciu, Ioan Furceanu, Ioan Vuica, Iacob Tudor, Petre Gabrean.
„Unirea Românilor” (fondata prin unirea societatilor mentionate, 29 octombrie 1924)
Stefan Musta, Solomon Ghilezan, Nicolae Dragos, Vasile J.Vlad, Nicolae Nicula, Charley Pop, Ilie Chitu, Ioan Indreica, Iosiv Popa, Avram Barbu, Nicolae Dragomir, Ioan Popescu, John Mercea, Michael Z.Mihaiu, Alexandru Buliga, John G.Gaspar, Nicolae Cârstea Sr, Eugen Marginean, Vasile Craina, Eugene J.Popescu si Eugen Raica (din 1988 – prezent).

Foto.7. Eugen S.Raica, Presedinte „Unirea Românilor” prezinta Certificatul de Onoare Guvernatorului John N.Engler (23 octombrie 1994). Foto: George Pâslaru

Foto.8 Diploma din partea guvernatorului statului Michigan, John Engler, cu ocazia sarbatoririi a 85 de ani de la infiintarea societatii

Foto.9.Mesaj din partea domnului David E.Bonior membru al Congress-ului SUA, in anul 1994.

*

Nota redactiei. Societatea „Unirea Românilor”, prin presedintele Eugen Raica, impreuna cu un grup de prieteni sustinatori intentioneaza organizarea festiva a celor 100 de ani de existenta, in anul 2010. Va vom face cunoscuta data acestei manifestari la care va invitam sa luati parte.

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După 1989, colonelul Florian Gârz – foarte mulţi ani ofiţer de informaţii în structura Direcţiei de Informaţii a Armatei Române – a îndeplinit funcţia de consilier în Departamentul de Apărare, Siguranţă Naţională şi Ordine Publică (1991-1997). Competenţa profesională de care a dat dovadă pe parcursul carierei sale de militar, în misiuni pe care le-a îndeplinit atât în ţară, cât şi în afara graniţelor României, l-au recomandat pe colonelul Gârz şi pentru alte funcţii importante în aparatul de stat. Interesante şi deosebit de elaborate sunt însă sintezele sale informative, parte dintre ele regăsindu-se într-o serie de cărţi pe care le-a publicat după 1998. Pentru cei care-i citesc cărţile se recomandă să o facă cu creionul în mână. Să ia notiţe şi să mediteze. Eventual să coroboreze informaţiile obţinute şi cu altele procurate din alte surse. Deşi au trecut aproape 10 de ani de când emitea anumite aprecieri la adresa posibilelor pericole identificate la adresa siguranţei naţionale, acestea se dovedesc acum mai corecte şi actuale ca oricând. Am plecat de la aprecierile colonelului Gârz în documentarea unor acţiuni de spionaj pe care Ungaria le-a iniţiat după 1918 împotriva România. Pe parcursul mai multor episoade dorim să vi le prezentăm.
Chiar dacă vremurile se schimbă, obiectivele rămân
După instaurarea regimului condus de Horthy Miklos, Ungaria a început o campanie internaţională de contestare a prevederilor tratatelor încheiate la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi în mod deosebit pe cel de la Trianon din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscută “de jure” ca parte componentă a Regatului României, urmare a actului “de facto” petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia şi care dădea expresie unui act de voinţă romanească liber exprimată. Acţiunile în plan diplomatic internaţional desfăşurate cu multă insistenţă de diplomaţia maghiară în vederea revizuirii tratatelor au fost dublate de alte acţiuni mult mai elaborate, cele desfăşurate pe frontul invizibil. Ungaria dispunea în acest sens de mai multe avantaje. Avea reţelele informative constituite încă de pe timpul Austro-Ungariei – dar care acum se găseau în “conservare” -, avea cadre de informaţii pregătite chiar pe relaţia Transilvania, dar dispunea şi de un alt imens avantaj: în zonele locuite compact de etnici maghiari exista un puternic sentiment şovin şi iredentist. În aceste condiţii Ungaria a putut să promoveze un spionaj activ într-o zonă de care – cel puţin din punctul ei de vedere – nu s-a considerat niciodată desparţită sau de care s-a considerat cel mult, doar temporar despărţită.

Foto 1 - Harta Romaniei Mari

Foto. Harta Romaniei Mari
Marea Britanie  a susţinut revizionismul
Cel mai mare sprijin în campania sa revizionistă, Ungaria a l-a găsit din partea Marii Britanii. O bună parte din elita maghiară întreţinea şi cultiva relaţii apropiate cu înalta societate engleză. Un sprijin important l-a acordat politicii promovate de Ungaria Lordul Rothermere care conducea un grup de ziare de succes şi cu mare influenţă in Anglia şi în străinătate. Din grupul său de presă făceau parte 71 de ziare şi reviste din Anglia, Statele Unite şi Canada, în frunte cu bine cunoscutul “Daily Mail”, care avea la momentul respectiv un tiraj de 2 milioane de exemplare. Această campanie era dublată de acţiunile de propagandă promovate în străinătate de “Liga Revizionistă” ce-l avea în frunte pe cunoscutul scriitor maghiar Ferencz Herczog. Din 1927 când a fost înfiinţată şi până în 1940, Liga a publicat 228 de cărţi, reviste şi ziare cu caracter revizionist în limbile germană, italiană, franceză, engleză, spaniolă, finlandeză, portugheză şi maghiară. Din acest total, un număr de 124 de publicaţii se ocupau de “problema Transilvaniei” şi ajungeau pe diferite căi şi în Ardeal. Societăţile feminine maghiare organizate pe baze confesionale, organizaţiile şi asociaţiile culturale contribuiau şi ele la propaganda revizionistă, aşa cum procedau şi unii preoţi maghiari de diferite confesiuni.
Foto 2 - Colonelu Florian Garz

Foto.Colonelul Florian Garz

Târgu-Mureş în atenţia serviciilor speciale româneşti
În 1921, Siguranţa Statului Român a descoperit un complot la Arad pus la cale de organizaţia secretă revizionistă “Maghiar Fiatolok”, organizaţie ce avea legături în mai multe oraşe din Transilvania. Un alt complot antistatal a fost descoperit de aceleaşi organe de Siguranţă în 1923 la Cluj, complot ce avea ramificaţii la Târgu-Mureş şi Târgu-Secuiesc. Un celebru caz de spionaj maghiar a fost descoperit în 1937 şi a fost legat de Partidul Ardelean Maghiar din România care, aşa cum s-a dovedit, a primit un milion de pengo din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al Ungariei. Aceeaşi Preşedinţie a donat tot în 1937, circa 7 milioane de lei Uniunii Culturale Maghiare din Transilvania. În 1939, SSI a identificat o vastă reţea de spionaj maghiar formată din 172 de persoane, care avea drept centre de baza Oradea, Târgu-Mureş şi Satu-Mare cu ramificaţii şi în alte localităţi din ţară. Percheziţiile au scos la iveală o listă cu fondurile trimise din Ungaria, material informativ şi de propagandă antiromanească, precum şi un post de radio emisie-recepţie ce funcţiona clandestin la Episcopia Reformată din Satu-Mare. În deceniul patru al secolului XX, acţiunile agresive ale spionajului maghiar contra României s-au înmulţit. Acest fapt a reieşit şi dintr-un raport din 1939 al SSI, care arăta că până la acel moment au fost descoperite 62 de cazuri de spionaj din care 32 erau maghiare. După cum se poate observa, serviciile secrete române şi-au făcut datoria cu consecvenţă şi profesionalism, în ciuda faptului că regele Carol al II-lea (1930-1940) a încercat să şi le subordoneze sau să le ignore munca. Rapoartele şi analizele lor n-au fost însă luate în seamă, iar rezultatele acestei ignoranţe dovedite de factorii de conducere s-au văzut în vara anului 1940, când României i-au fost impuse grave amputări teritoriale.  (va urma)

Foto 3 - Horthy Miklos

Foto.Horthy Miklos

CASETA 1

“În secolul XXI, România va continua să se prezinte ca o ţară vulnerabilă faţă de acţiunile serviciilor de spionaj străine, datorită puterii economice scăzute şi în continuă degradare, a erodării autorităţii şi ineficienţei statului, a divizării scenei politice, dar mai ales din cauza incompetenţei, iresponsabilităţii, ineficienţei şi corupţiei eterogenei clase politice din România, care a reînviat tradiţiile fanariote.”

CASETA 2
“Cercurile conducătoare din Ungaria, indifferent de culoarea lor politică, implicate împreună cu cele din Austria, Germania şi Vatican în criza din Yugoslavia, vorbesc tot mai insistent despre necesitatea unei noi ordini europene şi sprijină separatismul albanez din Kossovo, nu de dragul acestora, ci pentru a se creea un precedent aplicabil în Voivodina şi mai ales în Transilvania.”

Calator pe trei continente – Ilarie Mitrea

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

1-foto-balint1

Ilarie Mitrea, un romån cu un destin exceptional
Calator pe trei continente

Autor: Nicolae Balint

A plecat din Rasinarii Sibiului dintr-o modesta familie a unui oier si a studiat pe rånd la Sibiu, la Cluj si la Viena. A fost medic militar in armata austriaca, apoi in aceeasi calitate de medic militar a insotit corpul expeditionar condus de efemerul imparat Maximilian in nefericita aventura a acestuia in Mexic. Dupa executarea lui Maximilian a ramas un timp ca medic in serviciul republicii mexicane condusa de Benito Juarez. S-a reintors in Transilvania unde a fost primit cu ostilitate riscånd chiar sa fie condamnat ca “tradator”. Tracasat de justitia austriaca a intrat in servicul armatei olandeze ajungånd påna la gradul de general medic dupa un indelungat serviciu petrecut in colonii. Insa Ilarie Mitrea, asa cum vom vedea – un romån cu largi vederi umaniste – a fost cel dintåi mare ctitor al Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti, dar si unul din generosii donatori pentru Muzeul similar din Viena.
Un manuscris prafuit de pe rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale mi-a atras atentia, dar in acelasi timp mi-a produs si o dubla revelatie. Un om cu multiple valente, Alexandru (Lengyel) Culcer – tatal poetului muresean Dan Culcer ce se afla actualmente stabilit in Franta – intreprindea pe cont propriu, in urma cu mai bine de 40 de ani, cercetari ce-l aveau in centrul atentiei pe medicul militar Ilarie Mitrea. Acribia cu care Alexandru Culcer – el insusi medic ca formatie – s-a aplecat asupra destinului medicului militar Ilarie Mitrea s-a concretizat intr-un volum dedicat personalitatii complexe a acestuia. Din pacate Alexandru Culcer nu a reusit sa-si publice volumul ce contine foarte multe si interesante informatii si fotografii, iar plecarea definitiva din tara a fiului sau, a asezat definitiv acest volum nepublicat, ca dealtfel intregul fond al familiei Culcer, in rafturile Directiei Judetene Mures a Arhivelor Nationale.
In Mexic alaturi de imparatul Maximilian
Nascut pe data de 6 mai 1842, la Rasinari, Ilarie Mitrea a avut sansa sa aiba un tata – Mitrea Bucur – care desi doar un modest oier a intuit posibilitatile intelectuale ale fiului sau. Cu mari sacrificii materiale l-a dat la o scoala saseasca din Sibiu, iar dupa cåtiva ani, in 1862, Ilarie Mitrea a devenit student la Institutul medico-chirurgical din Cluj. Un an mai tårziu a plecat la Viena pentru a obtine calificarea de doctor in medicina, loc unde a fost repede remarcat de profesorul Billroth, chirurg cu faima europeana. In 1864 Ilarie Mitrea si-a prezentat la Wurzburg teza de doctorat cu tema “De cloroformio”. In lucrarea sa el sustinea – in premiera pentru acele vremuri – folosirea narcozei in chirurgie. In acelasi an s-a reintors, dar pentru foarte scurt timp in Transilvania, desi ar fi avut posibilitatea sa ramåna ca asistent universitar in capitala imperiului. A devenit medic militar de garnizoana la Pola, port la Marea Adriatica. Nu avea sa stea prea mult la Pola pentru ca peste doar cåteva luni s-a imbarcat ca medic militar in corpul expeditionar ce-l insotea pe Maximilian – fratele imparatului Franz Josef – in Mexic. El a fost cel care a asigurat organizarea asistentei medicale a garnizoanelor militare ale lui Maximilian. Cu toate ca se afla de cele mai multe ori pe linia frontului – lupta de eliberare nationala a mexicanilor condusi de Benito Juarez fiind in plina desfasurare – acest lucru nu l-a impiedicat pe Mitrea sa faca observatii interesante despre limba, cultura si arta poporului cu care intra deseori in contact. Tot cu aceasta ocazie, Mitrea a mai facut observatii interesante despre mineralogia solului si a colectat diverse materiale. Dupa ce Maximilian a fost impuscat de mexicani, Mitrea si-a continuat activitatea in slujba republicii mexicane, iar acest lucru avea sa-i fie imputat la intoarcerea in Transilvania.

foto-5-hilarion-mitrea-in-uniforma-de-general-medic-al-armatei-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea in uniforma de general medic al armatei olandeze

Un nou inceput – serviciul in colonii
La sfårsitul anului 1867, pe ruta Vera-Cruz – Genova – Viena – Budapesta – Rasinari, Ilarie Mitrea s-a intors acasa ajungånd la Rasinari in toamna anului 1868. Aducea cu el impresii deosebite, dar si colectii etnografice diverse si foarte valoaroase. Ar fi dorit sa se stabileasca in Transilvania, sa deschida un cabinet medical si sa se dedice studiului si practicarii medicinei. Nu i s-a aprobat dreptul de libera practica, dar nu a gasit intelegere in acest sens nici in Principatele Unite unde a facut aceleasi demersuri. Mai mult chiar, autoritatile austro-ungare intentionau sa-i intenteze proces sub acuzatia de tradare, desi Mitrea intrase in servicul republicanilor mexicani dupa dezintegrarea armatei lui Maximilian. Dezamagit de tracasarile la care era supus Ilarie Mitrea a reusit sa fie integrat, in 1870, cu gradul de capitan medic in armata olandeza pentru a face serviciul in colonii. Pentru tånarul de 27 de ani, devenit acum Hilarion Mitrea, incepea cea mai importanta etapa din viata sa, o etapa care avea sa-l conduca la final la gradul de general medic. In acelasi an, 1870, a plecat la Batavia (Djakarta), capitala insulei Jawa si a Indiilor Olandeze. Practic, timp de 21 de ani, intre 1870-1891 s-a aflat in colonii, din care cel mai mult timp l-a petrecut insa in insulele Sonde. La 51 de ani, generalul medic in retragere Hilarion Mitrea s-a reintors la Rasinari, dar peste putin timp s-a stabilit la Viena, oras in care avea sa moara in 1904. Cele mai multe colectii de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee provenite din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce si pe care le-a realizat in cei 21 de ani de serviciu avea sa le doneze Muzeului de Istorie Naturala din Bucuresti. Un gest de mare noblete si incarcatura sentimentala.

foto-1-ilarie-mitrea-student-la-viena

Foto. Ilarie Mitrea student la Viena

Un mariaj interrasial… si o familie europeana
Ca medic militar a lucrat in diverse locuri: la Anier, la Moera-Toweti, in insula Borneo, in insulele Sumatra si Celebes cunoscånd indeaproape situatia grea a bastinasilor supusi atåt prigoanei rasiale, dar si exploatarii economice. Apropiat de populatia bastinasa, Mitrea a intrat deseori in conflict cu autoritatile carora el insusi le apartinea. Mitrea sustinea ca “starea de sanatate a ostasului atårna in mare masura de sanatatea si alimentatia populatiei civile”, sau ca “inainte de profilaxia militarilor, se impune profilaxia populatiei civile”. Tot Mitrea a fost cel care, in 1887, a reusit sa obtina de la guvernatorul general al Indiilor Olandeze un ordin prin care se interzicea militarilor olandezi sau civililor olandezi sa traga cu arma in bastinasi, lucru pe care acestia il facusera påna atunci de cele mai multe ori din simpla distractie. Atitudinea sa foarte umana fata de bastinasi poate fi dedusa si din faptul ca spre deosebire de ceilalti functionari sau militari olandezi din colonii n-a utilizat decåt un singur servitor indigen pe care il tratata cu toata consideratia. Mitrea a salvat deseori victime ale linsajului rasist, a destinat 3 camere din locuinta sa pentru un cabinet si un laborator unde ii trata gratuit pe bastinasi. Mai mult decåt atåt, sfidånd toate convenientele sociale ale vremii sale, in 1873 Hilarion Mitrea s-a casatorit cu o bastinasa, Vietam Kadam Radam. Au avut doi copii, pe Petru Ilarie Mitrea, nascut in 1875 la Moera-Toweti (Borneo) si pe Maria Mitrea, nascuta in 1877, la Anier (in Jawa). Petru Ilarie Mitrea a absolvit Politehnica din Zurich si a devenit inginer constructor si electronist stabilindu-se la Berna, in Elvetia. A participat la constructia caii ferate din Anatolia-Turcia si la constructia tunelului Simplon din Muntii Alpi. S-a casatorit cu o frantuzoaica, Fidelia, cu care a avut doua fete. A decedat la Berna, in 1934. Sora sa, Maria Mitrea, desi a urmat cursurile Conservatorului din Viena, s-a stabilit la Rasinari unde s-a casatorit cu Nicolae Isdraila avånd cu acesta patru copii si o fata. Ea a murit la Sibiu, in 1953. Descendentii generalului medic Hilarion Mitrea, romånul din Rasinari, calator pe trei continente ale lumii, traiesc azi raspånditi, parte in Elvetia si Franta, iar altii la Sibiu… membrii unei mari familii europene cu ascendenti in Romånia si in fostele Indii Olandeze.

foto-2-corpul-medical-expeditionar-din-mexic-ilarie-mitrea-cel-marcat-cu-x

Foto. Corpul medical expeditionar din Mexic (Ilarie Mitrea cel marcat cu X)

foto-8-hilarion-mitrea-la-plecarea-in-indiile-olandeze

Foto. Hilarion Mitrea la plecarea in Indiile Olandeze


Nicolae Balint
nicolae_balint@yahoo.com
CASETA 1
“Multa vreme vom fi inca o tara mica si cu mijloace materiale reduse, pentru a cunoaste lumea ce ne inconjoara. Or dezvoltarea noastra ca natiune va fi intårziata atåta vreme cåt nu ne vom stradui sa ne cunoastem cåt mai bine locul in lume, spre a sti cåt pretuim si de a ne masura puterile, spre a sti foarte precis cu ce putem contribui noi la dezvoltarea intregii culturi a omenirii… De asta am cheltuit atåta vreme si atåtia bani cu strångerea de lucrari din insulele Indiilor Olandeze, ca sa le daruiesc unui muzeu romånesc si sa pun si eu o caramida la ridicarea stiintei noastre nationale”.
(Din reflectiile lui medicului militar Ilarie Mitrea)

CASETA 2
“Daca voi avea sanatate si timp, voi cauta sa scriu o carte despre viata mea, pentru ca am vazut multe locuri, am cunoscut multi oameni si am aflat multe ciudatenii si obiceiuri despre care noi nu avem nicio cunostinta…”
(Ilarie Mitrea despre viata sa si proiectele sale -1891)

CASETA 3
“….trebuie sa amintesc mai intåi pe neuitatul dr. Mitrea, romån originar din Rasinari si medic in armata coloniala olandeza din Indiile Orientale, care a trimis o bogata colectie de piei si preparate in alcool din toate clasele de vertebrate si crustacee din insulele Java, Sumatra, Borneo, Celebes si Moluce…”
(Grigore Antipa despre colectiile donate de dr. Ilarie Mitrea)

CASETA 4
Nascut in 1897, in Maramures, Alexandru Lengyel (devenit ulterior Culcer), a absolvit Facultatea de medicina din Budapesta. Intre 1925-1936, a ocupat succesiv postul de asistent bacteriolog al Laboratorului de Igiena din Cluj, apoi pe acela de medic sef al Laboratorului de Igiena din Sulina, iar intre 1941-1942 si pe acela de medic sef al Portului Sulina. Din 1942 si påna in 1949 a fost medic sef al Laboratorului regional de Igiena din Sighisoara, dar a ocupat prin cumul si functiile de director al Spitalului de Stat din Sighisoara (1945-1947) si de inspector general sanitar pentru controlul laboratoarelor (1947-1949). Spirit plurivalent, avånd o impresionanta biblioteca (spun cei ce l-au cunoscut) Alexandru Culcer a fost preocupat de o serie de domenii printre care si istoria medicinii. A decedat pe data de 10 octombrie 1979, la Tårgu-Mures. Muzicologul George Zbårcea – recent plecat dintre noi – spunea despre Alexandru Culcer: “a fost un bun cunoscator al istoriei si literaturii din sud-estul continentului, un exeget al istoriei medicinii, familiarizat cu istoria picturii si sculpturii Europei, pasionat de aspectele rizotomiei antice si de reactualizarea ei in farmacopeea moderna, månuitor cu nerv gazetaresc al condeiului si nu in ultimul rånd, bibliofil, colectionar de arta si cronicar plastic”.
foto-6
Foto. Petru Ilarie Mitrea, fiul lui Hilarion Mitrea, stabilit in Elvetia, alaturi de sotia sa Fidelia si cele doua fiice.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors