La 1 Decembrie

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2010

La 1 Decembrie

 

Autor: Prof.univ.dr.Ion Coja (Bucuresti)     

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

       A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

         După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

         Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

         Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

         În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia  au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

       Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

      În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

        În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

      Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

      Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

         Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.        

          Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

         Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

         Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

         Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

          Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

        Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania  odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

        Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

         Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

      Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

        Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

        Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

          Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

        Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

        Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

        Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

        Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum

        …Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon!  A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

        Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă și bunul nostru simț sunt considerate de aceștia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă! 

         …Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

         Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

       E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

 (Buriaș, 28 noiembrie 2010)

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Posted by Stefan Strajer On November - 18 - 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Autor: Iona Ispas (Delaware, USA)

România este una din cele mai încântătoare ţări din Europa centrală de est. Este o ţară minunată, bogată în diversitate şi cultură“. Aşa începe cartea “România. An illustred History“, apărută în 2002, la editura Hippocrene Books Inc., N.Y, autor Nicolae Klepper, cu o intoducere de Dr. Kurt W.Treptow.

Peste ea am dat întâmplător, într-o bibliotecă publică, unde era aşezată alături de cartea lui Vlad Georgescu, “The Romanians: a history“, fiind atras de numele străin al  autorului, am început s-o răsfoiesc şi apoi, surprins de căldura cu care a fost scrisă, s-o citesc până la capăt. Iniţial am vrut să fac o comparaţie între cele două cărţi de istorie, dar am renunţat, considerând că lucrarea lui Klepper merită o prezentare specială.

În anul 1939, Nicolae Klepper care era în primul an de liceu, a plecat împreună cu tatăl sau, un proeminent arhitect, în San Salvador pentru a scrie o serie de articole despre culturile incaşe şi aztece din America Centrală. La sfârşitul războiului mondial părăseşte România. Devine inginer, lucrează şi locuieşte în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Acum este pensionar şi locuieşte în Edinburgh, Scoţia, împreună cu soţia sa scoţiană, Ana. Cei patru copii ai lor locuiesc în diferite părţi ale lumii.

Când prezintă vecinii, specifică la est, teritoriul românesc al Basarabiei – cunoscută azi ca Republica Moldova, ceea ce pentru noi este important să se ştie.

Deobicei lucrările istorice trec repede peste vechimea românilor. Nu acelaşi lucru face Nicolae Klepper, care prezintă: imaginea Gânditorului şi femeia sa, precizând vechimea (6.000 î.H.), vasul antropomorf din cultura Gumelniţa datat 4.000 î.H., două vase binoculare din cultura Cucuteni 4.000 î.H. şi un vas de ceremonial religios din bronz (1.150 î.H.). Pentru a prezenta caracterul şi diplomaţia strămoşilor românilor, descrie conflictul dintre Lisimah, regele macedonienilor şi Dromihete, regele geto-dacilor. După ce Lisimah, care venise să-i cucerească (300 – 292 î.H.), a fost capturat, regele Dromihete îl invită la un prânz regal, fac apoi o alianţă militara, îl eliberează şi se însoară cu fata lui. De asemenea pentru a accentua vechimea românilor dă opt citate din istoricii vechi, Herodot, Strabo, Cassius Dio, Arrion, ş.a. Pentru a-l caracteriza pe regele Burebista citează din Strabo, iar pentru a-l caracteriza pe regele Decebal il citează pe Cassius Dio. Pentru a sublinia puterea dacilor sub Decebal aminteşte că-n urma luptelor din anul 89 d.H. şi a păcii incheiate, Roma plătea tribut Daciei. Dar continuă Klepper, citând din Strabo, era perioada în care Decebal putea aduna o armată de 200.000 de luptători. Peste 12 ani, când Traian atacă Dacia, Decebal n-a mai putut aduna decât 40.000 de luptători, din cauză că o parte din nobilii locali l-au părăsit. 

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106 – 271 d.H.) începe cu descrierea câtorva scene, din cele 2.500 ale Columnei lui Traian din Roma. Ca o imagine despre cât de benefică a fost pentru Imperiul Roman cucerirea Daciei, dă informaţia că fiecare cetăţean roman, plătitor de impozite, a primit un cadou de 650 dinari de la împăratul Traian. Dar Dacia, ultima provincie cucerită a fost prima abandonată. Nicolae Klepper are şi un capitol întitulat Chestiunea identităţii. El expune cele două teorii, cea a spaţiului gol rămas în urma retragerii aureliene (susţinută în special de istoricii maghiari) şi teoria continuităţii. Cu administraţia s-au retras numai cei bogaţi, populaţia urbană şi comercianţii. Marea majoritate a populaţiei, formată din ţărani şi păstori daco-romani au rămas pe loc, n-aveau nici o raţiune să plece şi nici unde să plece. Klepper susţine că sunt astăzi suficiente dovezi arheologice, lingvistice şi religioase pentru a susţine teoria continuităţii.

Scoate în evidenţă că domnitorul Vlaicu (1364 –1377), bate primele monede de argint în Valahia, după o pauză de peste o mie de ani de la ultimii kosoni de aur bătuţi de daci.

Despre principatul autonom Transilvania, spune că până la mijlocul secolului al-XIV-lea nobilimea maghiară, saxonă, secuiască şi română au participat împreună la viaţa politică şi militară. Treptat poziţia nobilimii române s-a deteriorat datorită discriminărilor etnice şi religioase. Unii nobili români s-au catolicizat şi au trecut în rândul nobilimii maghiare, alţii au devenit treptat ţărani. Pe Iancu de Hunedoara (1387 – 1456) îl prezintă ca un mare conducător politic şi militar care a eliberat peninsula balcanică de sub dominaţia turcă. In bătălia din 4-22 iulie 1456, de la Belgrad, i-a bătut pe turci şi le-a oprit înaintarea spre Europa Centrală pentru o jumătate de secol. Aminteşte că Papa Calixtus al III-lea l-a numit “the most valiant Christian champions” (pag.62). Prezintă şi o prioritate europeană, Transilvania, sub Ştefan Bathori al III-lea, in anul 1571, este primul stat european care instituie egalitatea între religii. Egalitatea se referea la religia catolică, calvină, lutherană, unitariană şi Roman ortodox. Nu s-a extins şi asupra românilor ortodocşi, acestia fiind excluşi din viaţa politică şi religioasă. 

Referitor la perioada vasalităţii faţă de turci din secolul al XV-lea, arată că ţările româneşti şi-au menţinut autonomia în timp ce Balcanii erau ocupaţi şi transformaţi în paşalâcuri. Aceasta a permis ţărilor româneşti să-şi dezvolte economia şi cultura, având propriile legi şi structuri sociale.

Când abordează subiectul Unirii din 1600, realizată de Mihai Viteazul, spune că deşi a fost scurtă, a inspirat generaţiile viitoare pentru a o reface. Ideea unirii celor trei principate române a fost reluată de principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care în 5 mai 1619 realizează o alianţă cu Valahia şi Moldova. El avea ambiţia să fie un “rege al Daciei“ (pag.85) . Un capitol (6), este numit “Drumul ,către unire (1821 – 1859)“.

Vorbeşte elogios despre Regina Elisabeta, care după pierderea unicului copil s-a dedicat literaturii şi a scris peste 50 de cărţi în engleză, germană, franceză şi română, semnând Carmen Sylva. Regele Carol I declară, la încoronarea sa oficială din 26 martie 1881, ca Rege al României, până atunci fusese Alteţă Regală: “Nu accept doar pentru mine acest titlu, ci pentru gloria ţării mele“ (pag. 131).

Nu pierde prilejul să arate că-n 1913 România ocupa locul patru în lume la exportul de produse alimentare şi  locul doi în Europa la producţia de petrol.

Abordând problema neutralităţii României la începutul Primului război mondial, arată că Brătianu a preferat să aştepte până ce cursul războiului a devenit predictibil şi până ce obţine cele mai bune condiţii pentru contribuţia sa.

Foarte frumos scrie despre Eminescu. Printre altele arată că el a tradus în română Critica raţiunii pure a lui Kant. Luceafărul este numit ca unul din cele mai frumoase poeme din secolul al XIX-lea. Prezintă cititorilor poezia Doina, tradusă în engleză, arătând că a fost citită de poet când s-a  dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, în 1889.

Prezintă note biografice despre Ion Creangă, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudello – autorul primei opere naţionale: Petru Rareş. Caudello l-a recomandat pe George Enescu să fie trimis la Viena, pentru studii.

Despre Antonescu spune că nu a avut altă opţiune decât să joace pe cartea germană. Arată că în tratatul anglo-sovietic semnat în 5 iunie 1942, Marea Britanie a acceptat să rămână sovieticilor teritoriile invadate în 1940, adică Basarabia şi Bucovina de Nord.

Chiar şi-n perioada comunistă scoate în evidenţă ce a fost bun. Astfel aminteşte de: medierea conflictului chino-sovietic din 1957, retragerea trupelor sovietice din 1958, retragerea consilierilor KGB din 1964, declaraţia de independenţă din aprilie 1964,  neparticiparea la invazia de la Praga din1968. Prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, în 1967. Vizita lui Nixon din 1969, primul preşedinte american care vizitează România şi prima vizită în blocul sovietic. În 1973 preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează SUA. În urma tratatului commercial cu SUA din 1975, România este prima ţară din blocul socialist care a primit clauza naţiunii celei mai favorizate. În 1971, România devine membră GATT, în 1972 membră FMI şi a Băncii Mondiale iar în 1973 primeste condiţii favorizante din partea Pieţii Comune.

Domnia lui Ceauşescu o împarte în două perioade:

1965 – 1970, caracterizată prin succes, prosperitate, libertate (ce fel d elibertate, numai autorul stie, n.n.) şi speranţă .

1970 – 1989, declin economic, stagnare industrială, pierderea suportului internaţional, creşterea opresiunii interne, disperare.

Tot o realizare notabilă consideră şi revenirea la organizarea administrativă pe judeţe. Arată deasemenea că inundaţiile din 1970, 1980, 1981, cutremurul din 1977 şi revoluţia din Iran din 1979 au influenţat negativ economia. Până la revoluţie Iranul era furnizor de petrol pentru România şi primea în schimb benzină.

Remarcă Expoziţia personală a lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul Guggenheim din 1955 şi cea de la Muzeul de Artă din Bucureşti din 1956. Aminteşte că la Centrul Pompidou din Paris, Constantin Brâncuşi are o expoziţie permanentă. Dă numele corect  al Coloanei recunoştinţei veşnice din Târgu Jiu şi istoricul ridicării acestei opere de artă. Iniţiativa a aparţinut femeilor gorjene, organizate în Liga naţională a femeilor române din Gorj care, în 1937, au dorit să înalţe un memorial pentru românii care au murit în Primul război mondial, apărând oraşul Târgu Jiu.

Despre epoca postdecembristă arată că grupuri speciale de interes au proiectat o imagine negativă despre România în vest.

Nicolae Klepper îşi încheie lucrarea cu următoarea frază:”Just in the past Romanians have  been able by force or shrewd negociation to remain autonomous and independent, so Romania must continue to remain vigilant in the twenty-first century“ (pag.260).

Scopul cărţii a fost ca ţara sa natală să fie mai bine cunoscută în lume. Timp de cincizeci de ani autorul nu a mai avut nici un contact cu România. Ca să scrii o carte despre istoria unei ţări din proprie iniţiativă ai nevoie de o motivaţie puternică, pentru că implică energie, timp şi bani pentru documentare şi editare, iar rezultatul este incert. Faptul că această carte a fost reeditată în 2005 şi 2007, că a fost publicată şi-n China, ne bucură şi dovedeşte valoarea ei. După 1989, a scris prima sa carte despre ţara natală întitulată: “Taste of Romania. Its cookery and Glimpses of its History, Folklore, Art, Literature and Poetry “,1997, editura Hippocrene Books. Şi această carte a sa a avut succes, fiind reeditată în 1999, 2002 şi 2008. Cartea conţine 140 de reţete culinare româneşti, are un capitol special dedicat vinurilor româneşti, unul mâncărurilor speciale de Crăciun, Paşti şi Anul Nou, iar ediţia a treia a fost completată cu un capitol cu reţete ale evreilor români.

Domnul Nicolae Klepper într-un capitol special mulţumeşte celor care l-au ajutat să scrie această carte. Merită să-i amintim şi noi: Simion Alb, directorul Oficiului National de Turism din New York, Dr. Kurt W. K Treptow care l-a cazat la Centrul de Studii Româneşti din Iaşi şi a scris prefaţa,  Bogdan Ulmu din Iaşi, arhitectul Vasile Toch din Edinburg, Ambasada României din Londra,  Mircea C. Carp şef al Oficiului de Promovare a Turismului Românesc din Londra, Dan şi Isabella Jane Cirimpei ş.a.

Scopul articolului meu a fost să atrag atenţia asupra unei cărţi care merită recomandată celor care sunt curioşi să ne cunoască sau celor care călătoresc în România. De asemenea l-am scris cu speranţa că poate numele autorului ajunge şi la urechile celor care se ocupă de promovarea imaginii României în lume, pentru cel puţin o recunoştere morală a aportului adus. Poate va veni vremea când vor fi răsplătiţi cei care scriu cu simpatie despre noi şi nu cei care scriu cu duşmănie şi ne înjură pe banii noştrii.

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Posted by Stefan Strajer On November - 16 - 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

România este una din cele mai încântătoare ţări din Europa centrală de est. Este o ţară minunată, bogată în diversitate şi cultură“. Aşa începe cartea “România. An illustred History“, apărută în 2002, la editura Hippocrene Books Inc., N.Y, autor Nicolae Klepper, cu o intoducere de Dr. Kurt W.Treptow.

Peste ea am dat întâmplător, într-o bibliotecă publică, unde era aşezată alături de cartea lui Vlad Georgescu, “The Romanians: a history“, fiind atras de numele străin al  autorului, am început s-o răsfoiesc şi apoi, surprins de căldura cu care a fost scrisă, s-o citesc până la capăt. Iniţial am vrut să fac o comparaţie între cele două cărţi de istorie, dar am renunţat, considerând că lucrarea lui Klepper merită o prezentare specială.

În anul 1939, Nicolae Klepper care era în primul an de liceu, a plecat împreună cu tatăl sau, un proeminent arhitect, în San Salvador pentru a scrie o serie de articole despre culturile incaşe şi aztece din America Centrală. La sfârşitul războiului mondial părăseşte România. Devine inginer, lucrează şi locuieşte în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Acum este pensionar şi locuieşte în Edinburgh, Scoţia, împreună cu soţia sa scoţiană, Ana. Cei patru copii ai lor locuiesc în diferite părţi ale lumii.

Când prezintă vecinii, specifică la est, teritoriul românesc al Basarabiei – cunoscută azi ca Republica Moldova, ceea ce pentru noi este important să se ştie.

Deobicei lucrările istorice trec repede peste vechimea românilor. Nu acelaşi lucru face Nicolae Klepper, care prezintă: imaginea Gânditorului şi femeia sa, precizând vechimea (6.000 î.H.), vasul antropomorf din cultura Gumelniţa datat 4.000 î.H., două vase binoculare din cultura Cucuteni 4.000 î.H. şi un vas de ceremonial religios din bronz (1.150 î.H.). Pentru a prezenta caracterul şi diplomaţia strămoşilor românilor, descrie conflictul dintre Lisimah, regele macedonienilor şi Dromihete, regele geto-dacilor. După ce Lisimah, care venise să-i cucerească (300 – 292 î.H.), a fost capturat, regele Dromihete îl invită la un prânz regal, fac apoi o alianţă militara, îl eliberează şi se însoară cu fata lui. De asemenea pentru a accentua vechimea românilor dă opt citate din istoricii vechi, Herodot, Strabo, Cassius Dio, Arrion, ş.a. Pentru a-l caracteriza pe regele Burebista citează din Strabo, iar pentru a-l caracteriza pe regele Decebal il citează pe Cassius Dio. Pentru a sublinia puterea dacilor sub Decebal aminteşte că-n urma luptelor din anul 89 d.H. şi a păcii incheiate, Roma plătea tribut Daciei. Dar continuă Klepper, citând din Strabo, era perioada în care Decebal putea aduna o armată de 200.000 de luptători. Peste 12 ani, când Traian atacă Dacia, Decebal n-a mai putut aduna decât 40.000 de luptători, din cauză că o parte din nobilii locali l-au părăsit. 

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106 – 271 d.H.) începe cu descrierea câtorva scene, din cele 2.500 ale Columnei lui Traian din Roma. Ca o imagine despre cât de benefică a fost pentru Imperiul Roman cucerirea Daciei, dă informaţia că fiecare cetăţean roman, plătitor de impozite, a primit un cadou de 650 dinari de la împăratul Traian. Dar Dacia, ultima provincie cucerită a fost prima abandonată. Nicolae Klepper are şi un capitol întitulat Chestiunea identităţii. El expune cele două teorii, cea a spaţiului gol rămas în urma retragerii aureliene (susţinută în special de istoricii maghiari) şi teoria continuităţii. Cu administraţia s-au retras numai cei bogaţi, populaţia urbană şi comercianţii. Marea majoritate a populaţiei, formată din ţărani şi păstori daco-romani au rămas pe loc, n-aveau nici o raţiune să plece şi nici unde să plece. Klepper susţine că sunt astăzi suficiente dovezi arheologice, lingvistice şi religioase pentru a susţine teoria continuităţii.

Scoate în evidenţă că domnitorul Vlaicu (1364 –1377), bate primele monede de argint în Valahia, după o pauză de peste o mie de ani de la ultimii kosoni de aur bătuţi de daci.

Despre principatul autonom Transilvania, spune că până la mijlocul secolului al-XIV-lea nobilimea maghiară, saxonă, secuiască şi română au participat împreună la viaţa politică şi militară. Treptat poziţia nobilimii române s-a deteriorat datorită discriminărilor etnice şi religioase. Unii nobili români s-au catolicizat şi au trecut în rândul nobilimii maghiare, alţii au devenit treptat ţărani. Pe Iancu de Hunedoara (1387 – 1456) îl prezintă ca un mare conducător politic şi militar care a eliberat peninsula balcanică de sub dominaţia turcă. In bătălia din 4-22 iulie 1456, de la Belgrad, i-a bătut pe turci şi le-a oprit înaintarea spre Europa Centrală pentru o jumătate de secol. Aminteşte că Papa Calixtus al III-lea l-a numit “the most valiant Christian champions” (pag.62). Prezintă şi o prioritate europeană, Transilvania, sub Ştefan Bathori al III-lea, in anul 1571, este primul stat european care instituie egalitatea între religii. Egalitatea se referea la religia catolică, calvină, lutherană, unitariană şi Roman ortodox. Nu s-a extins şi asupra românilor ortodocşi, acestia fiind excluşi din viaţa politică şi religioasă. 

Referitor la perioada vasalităţii faţă de turci din secolul al XV-lea, arată că ţările româneşti şi-au menţinut autonomia în timp ce Balcanii erau ocupaţi şi transformaţi în paşalâcuri. Aceasta a permis ţărilor româneşti să-şi dezvolte economia şi cultura, având propriile legi şi structuri sociale.

Când abordează subiectul Unirii din 1600, realizată de Mihai Viteazul, spune că deşi a fost scurtă, a inspirat generaţiile viitoare pentru a o reface. Ideea unirii celor trei principate române a fost reluată de principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care în 5 mai 1619 realizează o alianţă cu Valahia şi Moldova. El avea ambiţia să fie un “rege al Daciei“ (pag.85) . Un capitol (6), este numit “Drumul către unire (1821 – 1859)“.

Vorbeşte elogios despre Regina Elisabeta, care după pierderea unicului copil s-a dedicat literaturii şi a scris peste 50 de cărţi în engleză, germană, franceză şi română, semnând Carmen Sylva. Regele Carol I declară, la încoronarea sa oficială din 26 martie 1881, ca Rege al României, până atunci fusese Alteţă Regală: “Nu accept doar pentru mine acest titlu, ci pentru gloria ţării mele“ (pag. 131).

Nu pierde prilejul să arate că-n 1913 România ocupa locul patru în lume la exportul de produse alimentare şi  locul doi în Europa la producţia de petrol.

Abordând problema neutralităţii României la începutul Primului război mondial, arată că Brătianu a preferat să aştepte până ce cursul războiului a devenit predictibil şi până ce obţine cele mai bune condiţii pentru contribuţia sa.

Foarte frumos scrie despre Eminescu. Printre altele arată că el a tradus în română Critica raţiunii pure a lui Kant. Luceafărul este numit ca unul din cele mai frumoase poeme din secolul al XIX-lea. Prezintă cititorilor poezia Doina, tradusă în engleză, arătând că a fost citită de poet când s-a  dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, în 1889.

Prezintă note biografice despre Ion Creangă, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudello – autorul primei opere naţionale: Petru Rareş. Caudello l-a recomandat pe George Enescu să fie trimis la Viena, pentru studii.

Despre Antonescu spune că nu a avut altă opţiune decât să joace pe cartea germană. Arată că în tratatul anglo-sovietic semnat în 5 iunie 1942, Marea Britanie a acceptat să rămână sovieticilor teritoriile invadate în 1940, adică Basarabia şi Bucovina de Nord.

Chiar şi-n perioada comunistă scoate în evidenţă ce a fost bun. Astfel aminteşte de: medierea conflictului chino-sovietic din 1957, retragerea trupelor sovietice din 1958, retragerea consilierilor KGB din 1964, declaraţia de independenţă din aprilie 1964,  neparticiparea la invazia de la Praga din1968. Prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, în 1967. Vizita lui Nixon din 1969, primul preşedinte american care vizitează România şi prima vizită în blocul sovietic. În 1973 preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează SUA. În urma tratatului commercial cu SUA din 1975, România este prima ţară din blocul socialist care a primit clauza naţiunii celei mai favorizate. În 1971, România devine membră GATT, în 1972 membră FMI şi a Băncii Mondiale iar în 1973 primeste condiţii favorizante din partea Pieţii Comune.

Domnia lui Ceauşescu o împarte în două perioade:

1965 – 1970, caracterizată prin succes, prosperitate, libertate (ce fel d elibertate, numai autorul stie, n.n.) şi speranţă .

1970 – 1989, declin economic, stagnare industrială, pierderea suportului internaţional, creşterea opresiunii interne, disperare.

Tot o realizare notabilă consideră şi revenirea la organizarea administrativă pe judeţe. Arată deasemenea că inundaţiile din 1970, 1980, 1981, cutremurul din 1977 şi revoluţia din Iran din 1979 au influenţat negativ economia. Până la revoluţie Iranul era furnizor de petrol pentru România şi primea în schimb benzină.

Remarcă Expoziţia personală a lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul Guggenheim din 1955 şi cea de la Muzeul de Artă din Bucureşti din 1956. Aminteşte că la Centrul Pompidou din Paris, Constantin Brâncuşi are o expoziţie permanentă. Dă numele corect  al Coloanei recunoştinţei veşnice din Târgu Jiu şi istoricul ridicării acestei opere de artă. Iniţiativa a aparţinut femeilor gorjene, organizate în Liga naţională a femeilor române din Gorj care, în 1937, au dorit să înalţe un memorial pentru românii care au murit în Primul război mondial, apărând oraşul Târgu Jiu.

Despre epoca postdecembristă arată că grupuri speciale de interes au proiectat o imagine negativă despre România în vest.

Nicolae Klepper îşi încheie lucrarea cu următoarea frază:”Just in the past Romanians have  been able by force or shrewd negociation to remain autonomous and independent, so Romania must continue to remain vigilant in the twenty-first century“ (pag.260).

Scopul cărţii a fost ca ţara sa natală să fie mai bine cunoscută în lume. Timp de cincizeci de ani autorul nu a mai avut nici un contact cu România. Ca să scrii o carte despre istoria unei ţări din proprie iniţiativă ai nevoie de o motivaţie puternică, pentru că implică energie, timp şi bani pentru documentare şi editare, iar rezultatul este incert. Faptul că această carte a fost reeditată în 2005 şi 2007, că a fost publicată şi-n China, ne bucură şi dovedeşte valoarea ei. După 1989, a scris prima sa carte despre ţara natală întitulată: “Taste of Romania. Its cookery and Glimpses of its History, Folklore, Art, Literature and Poetry “,1997, editura Hippocrene Books. Şi această carte a sa a avut succes, fiind reeditată în 1999, 2002 şi 2008. Cartea conţine 140 de reţete culinare româneşti, are un capitol special dedicat vinurilor româneşti, unul mâncărurilor speciale de Crăciun, Paşti şi Anul Nou, iar ediţia a treia a fost completată cu un capitol cu reţete ale evreilor români.

Domnul Nicolae Klepper într-un capitol special mulţumeşte celor care l-au ajutat să scrie această carte. Merită să-i amintim şi noi: Simion Alb, directorul Oficiului National de Turism din New York, Dr. Kurt W. K Treptow care l-a cazat la Centrul de Studii Româneşti din Iaşi şi a scris prefaţa,  Bogdan Ulmu din Iaşi, arhitectul Vasile Toch din Edinburg, Ambasada României din Londra,  Mircea C. Carp şef al Oficiului de Promovare a Turismului Românesc din Londra, Dan şi Isabella Jane Cirimpei ş.a.

Scopul articolului meu a fost să atrag atenţia asupra unei cărţi care merită recomandată celor care sunt curioşi să ne cunoască sau celor care călătoresc în România. De asemenea l-am scris cu speranţa că poate numele autorului ajunge şi la urechile celor care se ocupă de promovarea imaginii României în lume, pentru cel puţin o recunoştere morală a aportului adus. Poate va veni vremea când vor fi răsplătiţi cei care scriu cu simpatie despre noi şi nu cei care scriu cu duşmănie şi ne înjură pe banii noştrii.

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul, într-o cronică săsească din Transilvania secolului  XVII

 

Autor: Nicholas Buda

Istoria oferă, în general, un teren al cercetării continue care poate uneori să șocheze dramatic și să surprindă emoțional, alteori să facă revelări uimitoare, aducând la lumina prezentului fapte, documente, mărturii arheologice și nume de oameni, care la un moment dat au schimbat, mai mult sau mai puțin, cursul acesteia. Un astfel de exemplu l-am găsit ilustrat în istoria săsească din Transilvania – păstrată în mare parte la Arhivele Statului din Brașov-, istorie scrisă din abundență de peste trei sute de cronicari, printre care s-a aflat și pastorul Daniel Wolff.

De ce m-am oprit asupra acestuia în mod special? Pentru că Daniel Wolff este autorul mai multor opere cronografice, printre care se găsește și cartea „Dacia Năpăstuită”, care cuprinde o bună parte a istoriei Transilvaniei și tangențial cea a principatelor extracarpatice, din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea. „Dacia năpăstuită”, prima sa lucrare istoriografică, scrisă în anul 1685, așa după cum apare menționat în paginile manuscrisului se află astăzi, de asemenea, în Arhivele Statului de la Brașov.

Istoria acestui cronicar sas este pe cât de interesantă, pe atât de misterioasă și necesită un studiu de aprofundare aparte, care din fericire a fost început de către istoricul Adolf Armbruster (n.1941). Acesta, într-unul dintre studiile sale intitulat „Dacoromano-Saxonica” de la începutul anilor 1980, preia o parte din datele și evenimentele istorice din cronica descriptivă a lui Wolff, pe care le analizează, le interpretează și le transpune  într-un modul de congruență aplicabil istoriei Transilvaniei.

Întors de la studiile pe care le urmase la universitatea Wittenberg, din Germania, Daniel Wolff este numit pastor. În noua sa calitate de îndrumător spiritual, acesta s-a dedicat însă unei activități pastorale care s-a întins dincolo de limitele micii sale parohii din localitatea Nadeș. Atestat documentar în anul 1301, acest sat este situat în partea sud-estică a judeţului  Mureş, în subunitatea Podişului Târnavelor numită Dealurile Târnavei Mici, la numai 19 km depărtare de un centru regional foarte important, cetatea Sighișoarei.

Dotat cu un acut simț al valorilor istorice, conștient atât de bogăția multi-culturală și spirituală a Transilvaniei (cunoscută și sub numele de „Siebenbürgen” – „Șapte cetăți”: Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz și Klausenburg), cât și de realitățile istorice pe care le-a găsit la întoarcerea sa acasă, pastorul Daniel Wolff a scris, pe lângă „Dacia năpăstuită” și o serie de comentarii istorice deosebit de virulente (acestea se adreseau în special răsculaților curuți conduși de Francisc Rákoczy între anii 1704-1711), pe care le-a adunat apoi în impresionanta lucrare „Hydra Transsylvanica”.

Reîntorcându-ne la precizările istoricului Adolf Armbruster, deducem că motivul principal al scrierii cronicii „Dacia năpăstuită” a fost sentimentul de identificare națională a pastorului Wolff, cu ceea ce el numea patria în care s-a născut. Acest lucru este confirmat de către autorul cronicii în prefața acesteia, după care face și o afirmație, care surprinde plăcut, când afirmă continuitatea poporului român și latinitatea sa. Unul dintre argumentele principale invocate a fost limba.

Nu insist asupra părților componente ale cronicii, pentru că motivația acestui articol vine doar în partea a patra a scrierii lui Wolff, capitol cunoscut sub numele de „Despre principii din Transilvania în ordinea cronologică a succesiunii lor”. Analiza istorică a acestui capitol făcută de către Adolf Armbruster reliefează descrieri ale unor portrete aparținând principilor transilvăneni (Ștefan Báthory, Cristophor Báthory, Sigismund Báthory, al guvernatorului imperial George Basta, Ștefan Bocskay, Sigismund Rákoczy și Gabriel Báthory) și aduce pe masa istoricilor contemporani, spre uimirea tuturor, un portret necunoscut (!) până atunci al lui Mihai Voievod Viteazul (1558 -1601). Portetele sunt redate sub formă rotundă, tip medalion, având numele fiecărui principe scris în interior. Fără îndoială că autorul s-a folosit de sursele care circulau în Transilvania în acea vreme, picturi, stampe sau monezi, pentru a reproduce cât mai exact ilustrația acestora.

Portretul cel mai cunoscut al lui Mihai Viteazul este cel realizat de către pictorul flamand Egidius Sadeler, în timpul unei șederi a Voievodului la Praga, în anul 1601. Autorul gravurii a menționat pe marginea portretului „aetatis XLIII” adică „în etate de 43” sau „în al 43-lea an al vieții”.

În cronica săsească scrisă de pastorul Daniel Wolff, portretul Domnitorului este redat într-o notă realistă, având în componeța acestuia toate elementele de identificare cu alte portrete ale sale, îndeosebi cu cel de la Praga: fața aspră, severă, de războinic, acoperită de barba dacică, ochii de vultur, căciula mare ornată cu trei pene – o distincție ierarhică împrumutată din sistemul ierarhic otoman: echivalentul unei Pașă cu trei tuiuri – la care principele român avea dreptul. De asemenea în partea stângă a portretului, se poate citi inscripția numelui domnitorului: „MICH. WAYVODA”, adică „MIHAI VOIEVOD”. Peste umeri, domnitorul poartă o mantie încheiată la gât cu butoni, după modelul austriac.  Ulterior descoperirii, analiștii istorici au vehiculat ideea potrivit căreia pastorul Daniel Wolff s-ar fi inspirat dintr-un portret contemporan domnitorului, care apoi s-a pierdut. Meritul cronicarului este deci remarcabil, dacă luăm în considerare importanța covârșitoare a lui Mihai Viteazul pentru istoria noastră națională, cu atât mai mult cu cât aceste informații vin din partea unui etnic sas, care fără să facă vreo deosebire majoră între statul său etnic și  caracterul național al cronicii sale, redă admirația sa față de personalitatea și faptele istorice ale bravului domnitor român.

 Nicholas Buda (New York)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

 Autor: Nicolae Balint

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.

crt.

               Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

Apel – Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

A P E L

FRAŢI ROMÂNI din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş!

 

Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, vă cheamă să lăsaţi pentru o zi grijile voastre acasă şi să veniţi la Topliţa, sâmbătă, 20 martie 2010!

Veniţi să ne alăturăm glasurile spre a le spune diriguitorilor ţării că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, trăim peste 400.000 de români! Suntem urmaşii celor care secole de-a rândul au înfruntat “Marea Unire, cele mai crâncene mijloace cu scopul de a ne desfiinţa şi maghiariza”, cum a afirmat cel ce a fost întâiul patriarh al României, Miron Cristea, fiu al Topliţei Române.

Asemenea mijloace, sub o altă formă, sunt folosite şi astăzi împotriva identităţii şi dăinuirii noastre. Iar acestea se petrec după mai bine de nouă decenii de la Marea Unire de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când Transilvana noastră străbună s-a unit cu România!

Aşa cum a hotărât Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, din 28 octombrie 2006 de la Izvorul Mureşului, şi de această dată, dorim să ne exprimăm îngrijorarea pentru continuarea acţiunilor anticonstituţionale ale unor lideri politici şi civici maghiari, ce urmăresc enclavizarea acestei zone, prin înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului „ţinut secuiesc”, şi să solicităm autorităţilor statului: Parlamentului României, Preşedinţiei, Guvernului, precum şi întregii societăţi româneşti, Patriarhiei, Academiei, mass-media, societăţii civile – să ia atitudine şi să-şi exprime, public şi neechivoc, o poziţie tranşantă referitor la acţiunile iredentiste, revizioniste şi separatiste, care atentează făţiş la unitatea şi suveranitatea statului şi naţiunii române.

Prin glasul autorizat al reprezentanţilor românilor din cele trei judeţe, dorim să tragem un nou semnal izvorât din îngrijorarea românilor aici trăitori şi direct afectaţi, faţă de recenta adoptare tacită, în Senatul României, a legii promovate de UDMR cu privire la regionalizarea României, lege prin care se doreşte refacerea formulei staliniste, de tristă amintire, a Regiunii Autonome Maghiare, şi a regiunii de nord-est a Transilvaniei ruptă din trupul ţării, prin Dictatul de la Viena, de repunerea pe tapet a adoptării în Camera Deputaţilor a proiectului de Lege privind statutul minorităţilor naţionale, prin care se urmăreşte legiferarea bazei autonomiei teritoriale pe criterii etnice şi sforţarea proclamării limbii maghiare ca limbă oficială în aşa – zisul „ţinut secuiesc” şi apoi în toată Transilvania, şi nu în ultimul rând, de continuarea acţiunilor de discriminare şi deznaţionalizare a românilor din Arcul Intracarpatic.

Vom cere ca în perspectiva reorganizării regiunilor de dezvoltare social-economică a ţării, în concordanţă cu cerinţele Uniunii Europene, în configurarea acestora să nu prevaleze criteriul etnic, care s-a dovedit generator de disfuncţionalităţi, discriminări şi subdezvoltare şi nicidecum dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a României.

Vom cere răspicat să fie respectat statutului limbii române ca limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale.

Vom reînnoi propunerile noastre de stabilire prin lege a unor garanţii în procesul de descentralizare, care să evite abuzurile şi discriminările românilor numeric minoritari de către autorităţile locale, precum şi cele privind asigurarea cadrului legal de reprezentare a populaţiei româneşti din zonă, în structurile decizionale legislative şi administrative locale şi centrale.

Îi vom chema din nou pe concetăţenii de etnie maghiară la conlucrare, considerând că singura soluţie de convieţuire este buna înţelegere, bazată pe respectul reciproc, în spiritul valorilor creştine şi europene, şi nu separatismul şi enclavizarea. România a dovedit că este şi rămâne patria comună a tuturor fiilor ei, pe care îi ocroteşte deopotrivă, indiferent de etnia, naţionalitatea ori confesiunea lor, modelul interetnic românesc fiind apreciat pe plan internaţional.

Le vom reaminti tuturor românilor că toate aceste probleme cu care ne confruntăm aici, nu sunt doar ale românilor din aceste judeţe, ci ele vizează fiinţa naţională şi reprezintă o problemă vitală a întregii ţări, a cărei rezolvare presupune exprimarea solidarităţii tuturor românilor, din ţară şi din străinătate.

De aceea vă chemăm, fraţi români din Covasna, Harghita şi Mureş, să veniţi sâmbătă, 20 martie 2010 la Topliţa Română, să vă exercitaţi drepturile constituţionale şi să ne unim glasurile pentru apărarea drepturilor noastre, dar şi pentru apărarea unităţii şi integrităţii României, pentru ca pruncii noştri să aibă un viitor, aici, în vatra strămoşească.

Sf. Gheorghe — Miercurea-Ciuc — Tg. Mureş, 6 martie 2010

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Autor: Nicolae Balint

 

Mită, şantaj, promisiuni, dar mai ales diplomaţie…Toate  desfăşurate cu pricepere, consecvenţă şi persuasiune de către serviciile de informaţii maghiare, dar şi de către Ministerul de Externe al Ungariei, în fapt o „prelungire” a serviciilor de spionaj din această ţară. Trebuie recunoscut faptul că, în perioada interbelică, prin modalităţile arătate anterior, dar şi prin cooptarea de „simpatizanţi ai cauzei maghiare”, propaganda revizionistă, promovată cu un enorm aparat de specialitate, a găsit sprijinul unor puternici potentaţi ai momentului din ţări cu o mare influenţă în politica internaţională. Un astfel de caz, a fost şi cel al marelui magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothmere.   

 

Propagandă revizionistă prin presă şi cărţi….

 

Condusă de scriitorul Ferencz Herczog, „Liga Revizionistă” – fondată la 11 august 1927 şi susţinută financiar atât din fonduri guvernamentale, cât şi din donaţii particulare – a devenit instrumentul cel mai eficient de propagandă în străinătate şi totodată coordonatorul acesteia. În intervalul de timp august 1927 – octombrie 1940, această ligă a publicat în limbile maghiară, engleză, franceză, spaniolă, finlandeză şi portugheză, un număr de 228 de titluri de cărţi, ziare, manifeste, reviste, etc., toate având un vădit caracter revizionist. Din acest total, 124 erau dedicate aşa-zisei „probleme transilvane”. Mai trebuie spus că „Liga Revizionistă” oferea un excelent paravan necesar guvernului pentru păstrarea aparenţelor neimplicării sale în acţiunile revizioniste. Tot în 1927, marele magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothemere, cel care deţinea 71 de ziare în Anglia, Canada şi SUA şi care aveau un tiraj total de 2 milioane de exemplare, a declanşat o furibundă campanie revizionistă atacând prevederile Tratatului de la Trianon. În acest sens, cel mai concludent material dintr-o suită întreagă de articole, a fost cel publicat pe data de 21 iulie 1927 şi care se intitula „Locul Ungariei sub soare”. Anterior acestui moment, opinia publică engleză fusese „intoxicată” şi de un ciclu de aşa-zise conferinţe cu caracter istoric, prezentate de amiralul Trombridge, sir Maurice Baunsen, Eduard Boyle, ş.a., şi care prin conţinutul lor prezentau deformat problema maghiară deplângând „nedreptăţile” comise faţă de Ungaria în cadrul Tratatelor de pace încheiate la Paris-Versailles, între anii 1919-1920. Se mai cuvine menţionat faptul că în primăvara şi vara anului 1940, au fost editate sub îndrumarea serviciilor de spionaj maghiare, lucrări – broşuri, monografii, atlase, studii, statistici – prin care se denigra şi falsifica în mod grosolan istoria poporului român. În acest context se înscrie şi volumul „Transilvania”, editat sub egida „Societăţii ungare de istorie” şi pus sub redacţia primului-ministru Teleki Pal, patronat fiind de Homar Balint, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii din Ungaria.    

 

Foto.Teleki Pal

…dar şi prin intermediul posturilor de radio

În acelaşi timp, propaganda revizionistă maghiară a fost susţinută şi prin radio. Din cele cinci posturi de radio existente în perioada interbelică, trei erau plasate în apropierea frontierelor, cu scopul evident de a avea o rază de difuzare cât mai largă pe teritoriul statelor faţă de care Ungaria avea pretenţii teritoriale şi unde existau puternice comunităţi maghiare alimentându-le acestora sentimentele revizioniste şi revanşarde. Postul de radio de la Pecs emitea pentru teritoriul iugoslav, cel de la Mosonmagyarórvar pentru Austria şi Cehoslovacia, iar cel de la Nyiregyháza emitea pentru Transilvania, el putând fi recepţionat inclusiv la Târgu-Mureş. Toate aceste posturi erau susţinute financiar de guvern şi ele au declanşat o lungă campanie de calomnii şi injurii, prezentări tendenţioase şi denaturări. Ştirile difuzate de aceste posturi de radio erau apoi viu comentate atât în cadrul comunităţilor maghiare, adică a oamenilor de rând, dar şi în rândul protipendadei maghiare. Întrunirile de la Cazinoul maghiar din Cluj sau cele ale Partidului Maghiar din România abordau cu predilecţie – aşa cum arată rapoartele serviciilor speciale române din acea perioadă – multe subiecte difuzate la radio în cadrul emisiunilor de propagandă revizionistă. Cazinoul maghiar din Cluj era însă şi o oficină a spionajului maghiar în România. Aici aveau loc întrevederi secrete între unii conducători ai Partidului Maghiar din România şi elementele de legătură ale spionajului din Ungaria.         

                               (Va urma)

 

Foto.Istoricul Gheorghe Bratianu

NICOLAE  BALINT

CASETA

„Noi n-am ştiut să opunem decât indiferenţa şi inerţia…o cauză dreaptă prin temeiurile ei de ordin etnic, geografic şi istoric, a fost pierdută numai din lipsa unei pregătiri serioase a apărării ei, adversarii triumfând prin iscusinţa avocaţilor gata să pledeze cu dosarele lor ticluite la bara curţilor şi a tuturor judecătorilor din lume…”

(Gh. I. Brătianu, în „Cuvinte către români”, scriind despre pierderile teritoriale suferite de români, prin Diktatul de la Viena din august 1940)

Luceafar nemuritor – Eminescu – 160 de ani de la nastere

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

Te salut mică Romă…

 

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Înainte de a continua studiile la Viena şi Berlin, aici, la Blaj, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.

Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „ iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.

Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn:„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/Din valul ce ne bântuie /Înalţă-ne, ne mântuie, /Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară,/Marie!”

Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca şi orientarea pregnant romantică, caracterizează şi proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament şi credinţă neprecupeţite cauza poporului, a cărui viaţă trebuie să constituie principala sursă de inspiraţie a oricărui scriitor şi modelul suprem al creaţiei literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor şi deschide un orizont nou pentru orientare poeţilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.

Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.

Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei româneşti.

Anul 2010, nu numai pentru că s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, pentru noi, românii, ne-am obişnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.

Aceşti psalmi ai românilor pe care îi găsim  în poezia sa credincioasă şi chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume şi ei ne însoţesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viaţa în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 160 de ani, dar Eminescu este veşnic tânăr; deşi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă şi dătătoare de veşnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre puţinele certitudini şi frumuseţi.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inimă „În cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” Aşa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinţă care îl numeşte pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ…”şi nu ştiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această,  „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lună” – fără să fi ştiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristeţilor, poate şi a greşelilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în faţa Atoateştiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viaţă trebuie să treci şi prin mari cutremure sufleteşti. Fără aceste suferinţe, suntem inerţi, amorfi, nişte oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-şi pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfinţii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis nişte raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristeţe cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Aşa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului…din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual şi local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naşte în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea naţiunii sale, naţiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeşte în jurul ei neamul omenesc.

Avem o ţară, o istorie deosebită,  suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa! e sfântă. În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Iată de ce de fiecare dată când am plecat departe m-am întors aici unde m-am născut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă.

………………………………………

                                            Visând la Luceafărul nemuritor…

Sunt o sufletistă, mi-au rămas în minte atâtea amintiri minunate. În mănăstirile pe care le-am văzut, când treceam pe sub portaluri, mă rugam să-mi dea bunul Dumnezeu încă multă sănătate ca să pot să aştern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în călătoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botoşanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri şi păduri, admirabil descrise în versurile poetului naţional Mihai Eminescu. De altminteri, în această zonă au mai văzut lumina zilei şi alte personalităţi de prim rang ale culturii româneşti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Ştefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipoteşti, unde s-a născut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sărbătoare. Grupuri de turişti şi localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curioşi să afle ce mai e nou prin capitală, bucuroşi că nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, născut la 15 ianuarie 1950. Colţ de legendă care a vegheat primii paşi în lume şi poate primele stihuri, ale băietului care colinda pădurile visând la Luceafărul nemuritor. Prin toate încăperile prin care am trecut ne-a însoţit  poetul care ne privea din fotografiile aşezate alături de părinţi şi sora sa pe toţi pereţii. Camerele parcă ar fi locuite şi acum. Pe masă călimara aşteaptă ca Mihai să pună cerneală în ea şi să aprindă lampa de alături. Am scris un vers de-al poetului şi am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipoteşti, loc de simboluri în sfinţenia cuvântului.

În bisericuţa Ipoteştilor chipul lui Eminescu apare zugrăvit printre mucenicii cu aura cernită alături de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se află în faţa casei muzeu.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante şi sublime versuri întru mărturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelaşi timp şi un excelent, unic în felul său, admirator şi portretist al frumuseţii. Spicuind fragmente din poeziile sale, trăim senzaţia unei călătorii într-o lume în care frumuseţea capătă când contururi de vis, când de realitate, un tărâm în care limitele dintre real şi ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit şi ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămâne pentru totdeauna unul din meşterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, condiţiile de trai precare, neaderenţa la moravurile sociale şi politice ale vremii, trăirile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al căror ecou străbate atât în versuri cât şi în „Geniu pustiu”, – nuvela romantică cu sensuri filozofice, dar şi cu implicaţii sociale – i-au afectat grav starea sănătăţii. La 15 iunie 1889, după o grea suferinţă, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

………….

                                                   Sfântul ghiersului românesc…

Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice film documentar s-ar fi făcut, dacă ar fi existat film sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci când arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor. Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă moneda cu propria lor monedă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă. El nu putea fi nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus şi nu e nici o greşală dacă mă repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lângă plopii fără soţ ai marelui poet şi îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stănescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură – despre vocea lui Eminescu: „Şi totuşi, ştiu ceva cu precizie despre făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci” posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservării, sintaxa reprezintă puterea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere – devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine şi gândirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva  din aroma trupului care-l rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare şi recitându-l, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Şi apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi:  „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte…

Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire…”

Alte mărturii despre Eminescu ne fac să-l păstrăm mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seară frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără burtă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea să cred, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea! era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în faţa unei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca şi el de naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce – era dulce şi privirea şi zâmbetul ei…

Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor… apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea în palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii…

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înlăuntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre… De câteva ori s-a întors de la uşă… Nu mult după aceea auzii că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors…” „Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. A doua zi Vineri după dorinţa domnului Maiorescu s-a făcut autopsia la spitalul Brâncovenesc şi s-a constatat între altele că creierul lui Eminescu cu toate că se găsea în stare de înmuiere (ramoliţie), totuşi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbătă după amiază corpul răposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind aşezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desăvârşire schimbată. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane şi anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constituţionalul, din partea studenţilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lângă sfeşnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare şi Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 şi jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în număr destul de mare. Au fost de faţă domnii Lascăr Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihăilescu şi o mulţime de ziarişti şi studenţi. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a mişcat foarte mult pe asistenţi când a cântat poezia răposatului „Mai am un singur dor”. După terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevărul, a pronunţat un discurs făcând elogiul lui Eminescu ca poet şi ca ziarist.  Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică şi pus într-un car funebru, simplu, aşa cum şi-a dorit, îmbrăcat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze şi florile lui de tei şi tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în mişcare luând drumul prin strada Colţei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunţă un discurs.”

Un tei stă la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îşi doarme somnul de veci.  „Astfel se stinse, în al optulea estru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Călinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră, Emilia Eminescu, murise şi ea, şi acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut…” A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a rămas cel mai mare poet al nemului românesc.

…………………………………………………

                                                                       Doi buni prieteni…

Ascunsă printre cireşii în pârg şi teii în floare, într-o linişte tulburată doar de cântecul păsărelelor, Bojdeuca din Ţicăul Iaşului, neclintită de peste un veac şi jumătate, este, în continuare, purtătoare de preţioase amintiri peste timp. Alături de Bojdeuca ce dăinuie peste timp, se află un muzeu legat de memoria lui Ion Creangă. Acest muzeu este un dar pe care l-au făcut ieşenii memoriei lui Creangă şi oraşului, construit între anii 1984-1989. În această clădire, este sediul muzeului cu documente şi o bibliotecă inaugurată la 11 iunie 1989, putându-se astfel degaja de vechile vitrine, vechea expoziţie, acolo rămânând doar casa memorială, cu obiectele autentice. Acest fond documentar, s-a constituit încă din 1918, de când la 15 aprilie,  Bojdeuca, primul muzeu memorial de literatură din România s-a inaugurat, marcând astfel începutul muzeografiei literare româneşti.

Dintre piesele mai importante ale acestui fond sunt câteva manuscrise purtând semnătura lui Creangă, fotografii cu Creangă şi cu fiul său şi cu alte rude, în original şi majoritatea primelor ediţii din manualele scriitorului. Se află aici toate manualele şcolare, care sunt foarte rare, fiind tipărite pe o hârtie de slabă calitate fapt pentru care, multe s-au deteriorat, precum şi o colecţie specială care cuprinde 40 de documente originale, scrise şi semnate de tatăl lui Mihai Eminescu.

Directorul „Bojdeucii”, pasionat cercetător al vieţii şi operei lui Ion Creangă, ne-a spus câteva cuvinte despre misterul morţii acestuia: „În ceea ce priveşte moartea lui Creangă sunt diverse opinii. Am încercat să le pun cap la cap în lucrarea mea de doctorat şi am ajuns la ideea că marele povestitor, în nefasta zi de 31 decembrie 1889 a avut într-adevăr o criză, în strada Goliei, cum se numea pe atunci. În colţul acestei străzi, Ion Creangă, într-un moment greu al vieţii sale, în anul 1872, la 35 de ani, când fusese înlăturat din slujba de preot şi din cea de învăţător, a închiriat un local şi a deschis un debit. Chiar aşa scria pe firmă: „Debitul de tutun Ion Creangă”, localul ce există şi astăzi. După ce Creangă a revenit în învăţământ în 1874, această activitate a lăsat-o în grija fratelui său Zahei. Există o variantă că Ion Creangă a intrat în debit, a avut o criză şi a căzut, certificatul de deces arătând că acolo s-a stins din viaţă în strada Goliei. Opinia mea şi a altor cercetători este că Ion Creangă nici n-ar fi putut să rămână acolo, pentru că era un loc public, un magazin. Al doilea element care a contat foarte mult, element de care istoricii şi cercetătorii nu mai ţin seama este că el nu avea o proprietate anume. Bojdeuca pe care el a cumpărat-o, plătind-o cu galbeni austrieci, şi puţinul pământ din jurul ei au devenit proprietatea Tincăi Vartic, el scriind actul de vânzare-cumpărare şi fiind de faţă. Documentul original, care se află la Arhivele Statului, arată acest lucru. El a trăit cu Tinca Vartec fără să fie căsătorit oficial. Din partea contemporanilor săi era o oarecare jenă, aproape pudibondism, fiindcă nu voiau să facă public faptul că Ion Creangă n-a murit la el acasă. Din această cauză s-a spus că a murit în strada Goliei. Dar mărturiile care sunt publicate în „Amintiri despre Creangă” duc la următoarea concluzie: acesta a ieşit în seara respectivă în oraş, era foarte abătut, a intrat în mai multe locuri din Iaşi, a cumpărat pentru trecerea în noul an un pachet mare de gogoşi cu dulceaţă, a poposit pentru scurtă vreme la Bolta Rece, s-a despărţit de cel care l-a însoţit în strada Sărăriei, luându-şi la revedere şi pe foarte curând.

 Am stat de vorbă cu o bătrână acum 30 de ani, care avea vârsta de opt ani în decembrie 1889 şi care împreună cu alţi copii a venit să-l colinde pe Creangă. Cu adevărat, în clipele în care ei spuneau pluguşorul, uşa Bojdeucii a rămas încremenită. Această doamnă, fetiţă pe atunci, ne-a spus că Tinca Vartec a ieşit plângând şi le-a spus să se oprească din urat, că Ion Creangă a murit. De fapt, şi copiii au văzut prin perdea cum Tinca Vartic îl veghea, cu o lumânare aprinsă, pe Ion Creangă. Sigur că înnodând lucrurile, am putea spune şi că a avut o criză. Se poate accepta ideea că a avut o criză în debit, a fost adus aici, unde s-a întâmplat ceea ce a evocat moartea”. Aceste cuvinte ale directorului Bojdeucii, dezleagă puţin sau nu misterul morţii lui Creangă. Aşa poate fi, într-un fel sintetizată din cele două direcţii locul şi atmosfera, starea în care a murit Ion Creangă la 31 decembrie 1889, în acelaşi an cu Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Tot mobilierul din muzeu este autentic. În permanenţă cei de la muzeu se îngrijesc de conservarea lui, în caz de deteriorare, este tratat, dar nu s-a adăugat nimic. Muzeul prezintă viaţa şi opera lui Ion Creangă. Astfel, în spaţiul de jos este prezentat drumul vieţii acestuia ca într-o expoziţie specifică muzeului literar, text, fotografie, schiţe şi cărţi originale care ilustrează secvenţial activitatea lui Creangă ca şcolar, preot, învăţător şi scriitor. O colecţie deosebit de valoroasă prezentă aici, este colecţia de „Convorbiri Literare”, cu autografele jurnaliştilor. Este expusă de asemenea o gramatică franţuzească de mare valoare, cu însemnări ale lui Creangă şi care poartă autograful său, cu traduceri făcute de el, de unde se poate deduce că învăţa singur limba franceză, aşa cum  învăţase şi germana, greaca şi latina din seminar. Nu ştiu dacă tu cititorule ai ştiut că Ion Creangă a fost un fin bibliofil, în sensul că el şi-a constituit o colecţie proprie de cărţi, pe care a instituţionalizat-o, astfel că există aici autografe în care se spune „Această carte aparţine bibliotecii Ion Creangă”. Elev fiind el avea conştiinţa bibliofilului de rasă.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

În scrisori, mai mult decât în documentele originale, în cataloage şi adrese sunt mărturii personale. Puse alături starea afectivă a celui care le scria, importanţa, apropierea sau depărtarea de personajului căruia îi erau adresate ca şi starea  lui de moment lasă să apară elemente biografice importante, ceea ce ne ajută să-l cunoaştem şi mai bine pe Creangă. Printre cei cu care scriitorul purta corespondenţă, al cărui număr era foarte mare, se numără miniştrii Kogălniceanu şi Maiorescu. De exemplu, Tincăi Vartec îi scria de la Slănic Moldova şi după felul în care se adresează, ne demonstrează că respectându-i pe alţii, de fapt se respecta pe sine însuşi, era nobleţea sa. El se adresează „ Domniei Sale Domnişoara Tinca Vartec” pe o carte poştală pe care o vedeau atâţia, ştia că ea va rămâne, pentru că avea conştiinţa geniului. Spre deliciul cititorilor, vreau să vă fac cunoscută adresa Bojdeucii:  „Strada Sărăriei devale, peste drum de Şcoala Evreiască, lângă Mustea Casapu, la Iaşi, foarte grabnic”. De aici pot fi văzute cel puţin două din calităţile lui Creangă : îi plăcea să glumească dar să fie şi foarte serios, deoarece scrisoarea o vedeau atâţia oameni. Lui Eminescu îi scria:  „Bădie Mihai”, lui Titu Maiorescu:  „Stimate domn Titu Maiorescu”. Nu există decât o scrisoare adresată de Eminescu lui Creangă, în care acesta îi scrie:  „Dragă Creangă”, ceea ce este un semn de mare afecţiune. Adresarea în sine ne spune câte ceva despre felul de a fi al lui Ion Creangă.

Ion Creangă a rămas în istoria pedagogiei româneşti ca un autor de manuale pentru cursul primar. Analizele asupra manualelor se făceau la Universitatea din Iaşi, de comisia al cărui secretar era Eminescu şi care înainte de a-l cunoaşte pe Creangă, analiza manualele, scriind de mai mult ori numele acestuia în procesele verbale care se întocmeau şi dintre toate manualele care erau discutate de specialişti erau remarcate calităţile deosebite ale manualelor scrise de Creangă care pe atunci nu era în „Junimea” şi nu-i cunoştea pe profesorii respectivi, ca să putem spune că era o relaţie de amiciţie. Ceea ce nu a obţinut din păcate Creangă este că „Metoda nouă de scriere şi cetire”, abecedarul său deosebit, apărut în 1868, pe când el avea 31 de ani, a fost trimis pentru premiul Academiei pe care era să-l primească, dar nu a fost să fie aşa, pentru că a ajuns prea târziu. Atunci, din comisie făcea parte Vasile Alecsandri care-l aprecia foarte mult pe Creangă şi sunt scrisori în acest sens. Manualele sale „Învăţătorul copiilor” şi „Metoda nouă de scriere şi cetire”, când au apărut, în primul an s-au scos două ediţii, atât de solicitate erau. Debutul lui Creangă absolut, în literatură a fost în Abecedar, în anul 1868, cu poezia „Păsărica-n timpul iernii”, pe care o semnează. Povestirile, apărute doi ani mai târziu nu le semnează, în schimb semnează următoarele două poezii. A rămas un poet desăvârşit al limbii. Vertebrarea poveştilor şi a amintirilor din copilărie se face din loc în loc cu strofe.

La fel ca Eminescu, în ultimii ani ai vieţii, Creangă nu a mai lucrat. Cu mare părere de rău s-a despărţit de el atunci când acesta a plecat din bojdeuca lor şi pe care îl căuta adesea cu privirea. „Unde eşti frate Mihai?!”, îl striga Ion Creangă pe Eminescu. În acelaşi an în care Eminescu a intrat în întunecarea din care nu a mai ieşit niciodată, ca într-un tandem specific şi firesc, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Creangă care a şi avut o criză, căzând în clasa în care era învăţător. În ultimii ani ai vieţii avea doar concedii medicale scriind foarte puţin. Între manuscrisele sale a rămas neterminată povestea „Făt Frumos-fiul iepei” şi piesa de teatru „Dragoste chioară şi amoriu ghebos”, atestată în câteva scrisori ca fiind începută cu mult mai înainte. Cea mai mare parte a manuscriselor lui Creangă s-au pierdut. Eduard Gruber, ginerele lui Veronica Micle, le-a avut şi trebuia să pregătească ediţia „Poveşti” şi „Amintiri”, ediţie pe care o urmărea Creangă, dar, murind, nu  a mai reuşit să o vadă tipărită. Fiul lui Ion Creangă a cerut formarea unei comisii din care au făcut parte, alături de Eduard Gruber, A.D.Xenopol şi juristul Grigore Alexandrescu. Nu după mult timp Eduard Gruber a murit, soţia sa Virginia, a vândut biblioteca şi tot ce era în ea, manuscrisele ajungând în diverse locuri.

Printre cei care vin să vadă Bojdeuca lui Creangă, am întâlnit foarte mulţi copiii, iar pe lângă aceştia vin şi oameni până la cea mai înaintată vârstă. Cei care vor să-şi redescopere copilăria, dacă au pierdut-o, vin să o pună în oglinda fermecată a Bojdeucii. Cei care mai au o fărâmă de copilărie în ei vin şi se bucură regăsind-o aici, în pragul Bojdeucii. După ce vizitează muzeul, cei care rămân profund impresionaţi sunt maturii. Copiii vin, se bucură, rămân în acel stadiu al înţelegerii „Punguţei cu doi bani”, a „Caprei cu trei iezi”, reţin faptele hazlii, dar amintiri din copilărie, de fapt, au cei care nu mai sunt copii. Este deosebit pentru ei când vin aici şi îşi revăd locul naşterii, părinţii şi vatra, lampa şi prima licărire a luminii, un zbor de pasăre, timpurile când se duceau la scăldat sau râvneau la cireşe. De fapt, în acest loc, toţi îşi retrăiesc copilăria şi cei mai impresionaţi, care pleacă de aici cu lacrimi în ochi sunt cei care nu mai au vârsta copilăriei.

Chiar în aceste zile, muzeul literar din Iaşi –Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă – a intrat în reparaţii. Va fi refăcut acoperişul de şindrilă care s-a deteriorat din cauza intemperiilor. Construită în prima jumătate a secolului 19  „bojdeuca de căsuţă”, cum o numea marele scriitor în corespondenţa sa, a devenit muzeu la 15 aprilie 1918, fiind primul muzeu memorial din România. Căsuţa din Ţicău a fost locuinţa lui Ion Creangă începând din anul 1872 şi până în 1889, când povestitorul a murit. Aici a scris „Poveştile”, celebrele „Amintiri din copilărie”, precum şi manualele şcolare, care s-au bucurat de un deosebit succes în epocă. Şindrila care acoperă casa este refăcută ciclic, la circa un deceniu o dată. Anul acesta ce care şi-au asumat dificila sarcină de a reconstrui cu exactitate acoperişul Bojdeucii meşterii lemnari din Neamţ. Lucrările ne-au spus ei vor dura cel mult zece zile, timp în care ea va rămâne deschisă pentru public aşa cum am găsit-o şi noi.

Fragmente din volumul “Vacanţe, vacanţe…Românie, plai de dor”

de Rodica Elena LUPU

apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti,  în anul 2004

 

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Autor: Nicolae Balint

 

În 1920, regentul Horthy Miklos l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Zsolt să creeze Serviciul de Informaţii Maghiar, organism ce avea atât sarcini informative, cât şi contrainformative. În primele sale luni de existenţă, acest organism a fost ataşat Marelui Oficiu de Cabinet, Horthy fiind deosebit de interesat de activitatea acestuia, de selecţia cadrelor, precum şi elaborarea direcţiilor de acţiune ale serviciului. Ulterior, activitatea de culegere de informaţii a fost extinsă, atribuţii în acest sens, dar clar delimitate, primind Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine. Chiar dacă activitatea de culegere de informaţii, dar şi cea de contrainformaţii a fost mult extinsă pe parcursul anilor, Zsolt – devenit între timp general – a continuat să fie persoana desemnată ca şi coordonator unic. Împreună cu Horthy Miklos şi cu un colectiv foarte restrâns de ofiţeri din structurile informative – parte dintre ei proveniţi din fostul serviciu de informaţii al defunctului Imperiu Austro-Ungar – Zsolt a elaborat un Memorandum ce creiona principalele direcţii de acţiune ale Ungariei interbelice.

 

„Divide et impera”, în variantă maghiară

Ungaria era vital interesată în procurarea de informaţii din statele faţă de care avea pretenţii teritoriale. Elaborarea Memorandum-ului s-a făcut după o analiză profundă şi atentă a realităţilor internaţionale, dar şi a situaţiei de fapt din statele vizate prin acţiunile de informaţii desfăşurate. Pe baza acestui Memorandum, ulterior au fost întocmite şi planuri militare care vizau fie ocuparea prin forţă a unor teritorii revendicate de Ungaria, fie specularea divergenţelor existente la un moment dat între unele state în scopul anexării teritoriilor pe care Ungaria le revendica de la unul sau altul dintre acestea. Iată spre exemplu, direcţiile principale de acţiune creionate în Memorandum-ul maghiar:

–         exploatarea divergenţelor teritoriale existente între România, pe de-o parte, URSS, Bulgaria şi Yugoslavia, pe de altă parte, în scopul izolării României;

–         intensificarea mişcării iredentiste din Transilvania, mai ales prin intermediul asociaţiilor culturale şi a preoţilor maghiari de diferite confesiuni;

–         exploatarea contradicţiilor dintre cehi şi slovaci, cu sprijinul tacit al Poloniei;

–         susţinerea mişcărilor iredentiste ale ungurilor din Slovacia, urmărindu-se conjugarea acestor mişcări cu acelea ale germanilor din regiunea Munţilor Sudeţi;

–         atragerea susţinerii unor Mari Puteri, precum Marea Britanie, SUA sau Franţa, faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei (spre exemplu,  în schimbul atragerii „bunăvoinţei” Franţei, acestui stat i s-a oferit controlul Căilor Ferate Maghiare şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini);    

După cum putem observa, Ungaria era dispusă la mari concesii de ordin economic, cu scopul vădit al unei „captatio benevolenti” din partea statelor cu o mare influenţă politică, fapt care nu i-a reuşit întotdeauna.

 

Planurile militare…

 

Nici unul dintre planurile de operaţii militare întocmite în perioada interbelică de Marele Stat Major din Ministerul Apărării din Ungaria şi pe care le redăm parţial mai jos, nu a fost aplicat întrucât realităţile politice şi economice se schimbau permanent şi drept urmare ele nu s-au dovedit viabile în timp. Sunt însă sugestive prin conţinutul lor, dar mai ales prin obiectivele urmărite. Astfel:

–         Planul „Virradat” („Zori de zi”), avea drept obiectiv recucerirea Transilvaniei. El urma să fie declanşat într-o conjunctură favorabilă Ungariei, prin atacul declanşat de marile unităţi maghiare cantonate în special la Debrecen şi Szeged; 

–         Planul „Ebredés” („Deşteptarea”), avea drept obiectiv reocuparea teritoriilor slovace, iar în acest caz se miza pe elementul surpriză şi pe lipsa unei rezistenţe organizate;

–         Planul „Arpád” şi „Pirkádás” („Aurora”), avea drept obiectiv tot dezmembrarea statului cehoslovac, dar aplicarea sa ar fi urmat să aibă loc în baza unei acţiuni comune ungaro-polone, mizându-se în acest caz pe obţinerea sprijinului Marilor Puteri şi pe neutralitatea României şi Yugoslaviei;

–         Planul „Jobbra eset” („Cauza dreptei”), avea în vedere acordarea unui sprijin puternic mişcării de dreapta din Austria, care ar fi trebuit să provoace tulburări, astfel încât, Ungaria, sub pretextul intervenţiei împotriva bolşevismului, să intervină militar în Austria în scopul realizării propriilor sale obiective.

Sunt doar câteva din planurile militare concepute în perioada interbelică şi pe care am încercat să vi le redăm succint în ceea ce au avut ele esenţial, deşi conţin foarte multe detalii, inclusiv de ordin logistic.  

…şi acţiunile de spionaj

Mai mult sau mai puţin realiste, planurile militare întocmite, pun însă în evidenţă obsesia teritorială a Ungariei, un stat care nu s-a împăcat câtuşi de puţin cu realităţile impuse de Sistemul Tratatelor de pace de la Paris-Versailles. Întocmirea planurilor de operaţii militare a fost însă precedată de acţiuni de spionaj de mai mare sau mai mică anvergură. Detaliile legate de operaţiunile de spionaj derulate pe spaţiul românesc erau concepute în principal de Oficiul de Evidenţă nr. 1 din Marele Stat Major al Ungariei, care-şi punea în aplicare aceste operaţiuni prin intermediul Biroului VI – 2 a, dar sarcini informative aveau şi Jandarmeria, precum şi Trupele de grăniceri. Însă operaţiunile de spionaj care presupuneau un foarte mare grad de disimulare, o acoperire cât mai sigură, erau derulate prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. Legaţia ungară de la Bucureşti şi consulatele ungare din Transilvania – e vorba aici de ataşaţi, consuli sau chiar simpli funcţionari – ofereau acoperirea ideală pentru agenţii maghiari care erau coordonaţi de Szendrey Zoltan.      

                                             (va urma)

CASETA 1

„…să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sunt legaţi toţi, într-o adeziune organică şi furibundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva românilor, cehilor şi sârbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor democraţi. De la cel mai mic  şi până la cel mai mare, ei împărtăşesc cu sinceritate nezdruncinată, una şi aceeaşi religie păgână: a distrugerii noastre…” 

(Corneliu Coposu, fragment din articolul „Şi MADOSZ-ul vrea la guvern?”, apărut în publicaţia „Dreptatea”, seria II, nr. 40 din 11 octombrie 1944, pp. 1-3)

 

Foto.Corneliu Coposu in doua momente ale vietii: detinut politic si dupa 1989.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors