Fuduleala care salvează supraviețuirea

Posted by Stefan Strajer On May - 30 - 2012

Fuduleala care salvează supraviețuirea

 

Autor: Cornel COTUȚIU

 

Fuduleală înseamnă țâfnoșenie, obrăznicie, șiretenie, curaj, dispreț pentru semenul de altă seminție sau categorie socială, duritate, instinct al conservării și perpetuării prin acte patologice. Nu am apelat la dicționar pentru a găsi definirea termenului; enunțul meu rezultă din observarea de o viață a acestui comportament.

Nu e prima dată când remarc astfel de trăsături ale urmașilor oligarhilor maghiari, trăsături pe care, de-a lungul veacurilor, semințiile aflate în contact cu fudulii maghiari le-au suportat: românii, slovacii, slavii din Balcani, chiar și austriecii.

Aflați în centrul Europei, ungurii s-au primenit – prin fuduleală – cu tot felul de viituri, rezultând un fel de pastă etnică, dornică să nu piară. Conținutul de alogeni din această pastă a asigurat supraviețuirea populației din spațiul aproximativ al Ungariei.

Un exemplu: În 1937, în drum spre Ciucea, Octavian Goga (lipsit de prejudecăți rasiste sau antisemite, dar un puternic român), oprește la Cluj, fiind musafirul („prietenului meu” – sintagma îi aparține) contelui  Banffy. În conversația de la cină, Goga (secvența e consemnată în jurnalul său) îl întreabă cum explică zarva iredentiștilor unguri, râvnitori la teritorii din Transilvania. Banffy i-a răspuns astfel: Cercetează care sunt cei mai aprigi gălăgioși iredentiști și vei vedea că sunt evrei ascunși sub nume maghiar.

Școlărește, se știe că introducerea și  încheierea sunt două segmente scurte care flanchează tratarea compoziției.

Ei bine, compunerea mea nu are final, iar tratarea se întinde pe lungimea unei fraze: Obraznicul președinte al Parlamentului de la Budapesta, prezent pe teritoriul românesc pentru parodia de înhumare a unui poet secui fascist, declara (sub niște mustăți albite de senilitate) că, refuzând ceremonia, Guvernul României este paranoic și comic.

Ce afirmație cu efect de bumerang!

Iar faptul că, la deschiderea urnei cu rămășițele incinerate ale obscurului poet, adusă pentru a fi îngropată în cimitirul secuiesc de la Odorheiul Secuiesc, arată că …e  goală, este un aspect hilar/grotesc al spectacolului maghiar agitat sub copertina Uniunii Europene.

 

                                                            

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Considerabile documente şi idei      

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… de Larry L.Watts

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În 1985 am primit în Canada, de la editorul Ion Dumitru din München, două volume cartonate În serviciul  Mareşalului de Larry L. Watts, recomandate printr-o prezentare superlativă ce mi-a stârnit interesul. Pe măsura lecturii interesul s-a transformat într-o impresie puternică, de neuitat aflând despre România şi Mareşalul Antonescu, evenimente istorice documentate cum nu am auzit sau citit în România sau în străinătate. Cu această ocazie, am aflat despre autor că a fost trimis cu o bursă Fulbright în România să cerceteze problema Ion Antonescu şi România în vremea celui de al II-lea Război Mondial. Şi a făcut-o cum nu a mai făcut-o nimeni până la el; ca un om de mare caracter şi cercetător de elită. Îl recomand. 

În 2011, Larry L. Watts a surprins, uimit şi zdruncinat puternic cititorii români cu un volum istoric supra-documentat intitulat Fereşte-mă, doamne, de prieteni… apărut la editura bucureşteană RAO, rodul muncii de cercetare pe parcursul unui deceniu. Autorul îşi începe  prefaţa cu Cercetările pot conduce uneori mult mai departe decât se anticipa. Acest adevăr a fost de multe ori demonstrat până acum, dar lectura acestui volum ne demonstrează cât de riguros şi exigent autorul a împins cercetarea, şi mai ales cât de profund, plecând de la ideea războaielor subversive ale vecinilor noştri care, în permanenţă, au urmărit sfâşierea acestui vechi spaţiu latin.   

Volumul cuprinde 28 de capitole, aşezate în nouă părţi distinctive, în care găseşti date, evenimente, personalităţi, scrieri şi autori, surse bibliografice noi şi multe, încât fără nici un fel de rea intenţie, din contră, cu sinceră părere de rău, acest volum de peste şapte sute de pagini depăşeşte, din şi în toate punctele de vedere, tot ce au scris scriitorii, politologii şi istoricii români laolaltă după 1990. Din nou un cercetător străin ne dă o lecţie de tenacitate ştiinţifică, curaj civic şi ne prezintă adevărul istoric. Felicitări autorului. Citiţi.

Pentru mine, pentru scrierea mea, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, ce este o replică, o contracarare documentată a segregaţiei, iredentismului şi revizionismului unguresc faţă de România, scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.

Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic. 

 

Prima campanie  transilvaneană  1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze,  cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun  a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate  de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata  roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.

După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei. 

Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy  încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy  întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei

În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa.  După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi  întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei  Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime  din  populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii  populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!! 

Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe  Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între   1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare  propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale  iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au  trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără  să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…

Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.

S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană  1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin  fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.

Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful  spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova  pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.  

Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata  Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea  Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.

În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la  începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament  comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea  Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea! 

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni că de duşmani mă păzesc eu  zic şi românii, cum zic şi alte naţii prin Europa.  Din nefericire, Dumnezeu nu ne-a ferit de prieteni, ba mai mult a râs de noi când a auzit că îi numim eliberatori!! Cât priveşte, cum ne păzim noi de duşmani, să nu mai vorbim că e tristeţea pe pământ. Cine nu crede să citească istoria românilor de la Carol al II-lea şi fiu-său, Mihai, până acum, sub Iliescu, Constantinescu, Băsescu.   

            ***

Larry L. Watts  şi după aceste trei perioade transilvane continuă etalarea adevărurilor istorice despre prietenul cel mare, URSS, şi prietenul mai mic, Ungaria, în care cel mare ne ţine de gât iar cel mic ne dă picioare-n cur, iar noi înghiţim totul mioritic. Aşa a fost sub Carol şi Mihai, aşa este şi după 1989 sub Iliescu, care a recunoscut Basarabia ca stat independent în loc să sprijine reunificarea cum au făcut germanii între ei, Constantinescu, tras de nas de Adrian Severin, a cedat Nordul Bucovinei cu românii bucovineni cu tot, cât despre Băsescu pentru nişte amărâte de mandate de preşedinte de Cotroceni lasă udemereul să taie şi spânzure cum vor ei în România. Aceşti trei preşedinţi au atins cea mai abjectă formă de laşitate. Pe lângă ei, Dej (în 1964), şi mai ales, Ceauşescu (începând cu 1968) au fost  nişte patrioţi incontestabili ai României. Fac această comparaţie cu mâhnire, dar aceasta este un adevăr istoric.    

(Decembrie 2011, Winnipeg – Canada)

 

PS. După război, englezii şi francezii, cu americani cu tot, au spus: fereşte-ne, Doamne, de prieteni… Au spus-o degeaba şi târziu, i-a costat treizeci de ani de război rece cu marele lor prieten de la răsărit, URSS-ul, şi încă nimic nu-i sigur, cu o singură excepţie: restul e îndoielnic!! 

Privilegii minoritare în România

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

La multi ani SCMD!

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2011

La multi ani SCMD!

La 18 august 2009, prin hotararea definitiva si irevocabila a Judecatoriei Sector 1 Bucuresti, SCMD a dobandit personalitate juridica, incepandu-si existenta legala ca unic sindicat pe ramura, conform legii, al militarilor in rezerva si in retragere din toate structurile sistemului national de aparare.

S-a incercat, fara a se reusi, anularea acestei decizii.

S-a incercat, fara a se reusi, obtinerea unor modificari in structura organizatorica a SCMD, pentru a fi obligati sa ne intoarcem la judecatorie, unde ni s-ar fi comunicat, mai mult ca sigur, ca s-a produs o greseala si ni s-ar fi retras dreptul la existenta legala.

Nu s-a reusit si nu se va reusi!

Se va incerca demonstrarea indepartarii noastre de prevederile propriului Statut. Departamentul juridic analizeaza in acest moment, cu Statutul in mana, propunerile de ROF, instructiunile si alte reglementari de uz intern, pentru a inchide orice unghi de atac.

S-a incercat crearea unor alte sindicate ale rezervistilor cu personalitate juridica, dar legal nu se poate, pentru ca prin Statut noi am acoperit totul, si atunci s-a inventat o struto-camila ca suma de ONG-uri, dar folosind o terminologie sindicala. Este motivul pentru care, reamintim tuturor, cele spuse la intemeierea fiecarei filiale: sindicatul suntem toti la un loc, contul este al sindicatului, care a deschis subconturi filialelor, personalitatea juridica este a sindicatului in ansamblu, filialele neputand avea separat personalitate juridica, prin lege si prin Statut. Ele sunt parte a sindicatului, reprezentand sindicatul in teritoriu, adica in centrul de garnizoana (colegiul electoral) respectiv.

Sindicatul si-a intemeiat filialele pe centre de garnizoana si nu pe judete, iar in Bucuresti, pe cartiere militare si nu pe Sectoare sau pe oras. Toate primele filiale din Sectoare sau localitati au indicativul 1, spre exemplu Filiala 1 Craiova, deoarece orasul fiind mare si avand mii de militari in rezerva si in retragere din toate structurile, pot aparea oricand, ca si in Sectoarele Capitalei, filialele 2, 3, 4 Craiova.

Reamintim ca actuala gandire militara nu mai are nici o legatura cu perioada noastra de formare, Romania nemaiavand armate, corpuri de armata si divizii, ci brigazi si batalioane.

La intemeierea fiecarei filiale au fost anuntate nu numai legile care vor veni impotriva noastra (inclusiv legile lustratiei) si mijloacele noastre de actiune, in sensul contracararii, dar si faptul ca Romania va fi facuta bucati, printr-o reimpartire administrativa pe regiuni mai mult sau mai putin istorice, ca baza a federalizarii.

S-a convenit explicit si toti noii membri au aderat la aceasta idee, ca filialele pe localitati ale SCMD vor constitui structuri mai largi, conform statutului, dupa ce aceasta regretabila tradare a factorului politic se va produce, pentru ca, pe de o parte, din nici un colegiu electoral sa nu lipsesca o filiala SCMD, iar pe de alta, prin reorganizarea sa (fapt ce va impune intoarcerea la Judecatorie si precizari statutare in viitor), SCMD sa pastreze imaginea unitatii statului roman si a natiunii, in pofida vrerii factorului politic.

S-a precizat de la inceput, ca filialele SCMD trebuie sa fie organisme suple, puternice, care sa cunoasca si sa stapaneasca situatia din teritoriu (colegiile electorale respective), pentru ca misiunea noastra, constitutional, este aceea de a proteja, pe de o parte interesele noastre socioprofesionale, pe de alta, interesele natiunii intregi, in sensul apararii existentei unitare statale romanesti si al reinstaurarii democratiei constitutionale.

S-a precizat de la inceput, si toti cei care au aderat la sindicat au acceptat, ca filialele sa fie organisme puternice prin hotararea in actiune si coeziunea realizata intre membrii lor proveniti din structuri diferite.

S-a stipulat de la inceput si evenimentele din ultimul an au demonstrat acest adevar, ca o filiala cu peste 250 de membri nu este operationala, pentru ca niciodata nu va fi in stare sa ia decizii statutare, neputand aduna jumatate plus unu din membri.

La marile adunari ale filialelor, nemaivorbind de actiuni, au participat maxim 80–150 de membri, desi filialele respective au intre 400 si 1500 de membri. Filialele au crescut datorita disperarii din ianuarie a.c., noi incercand in acea nebunie, sa intemeiem noi filiale, dar valul de inscrieri si activitatile legate de procese ne-au stanjenit in buna masura.

Pentru ca o filiala sa fie operationala, presedintele si membrii biroului trebuie sa-i cunoasca personal pe toti membrii. Cam greu, cand este vorba de 1500 de persoane, cu perspectiva ca acest numar sa se dubleze din 15 septembrie a.c., dupa disponibilizarea cadrelor din MAI.

S-a precizat de la inceput ca sindicatul nu este o unitate militara, dar nici un partid care sa dispara in momentul in care organizatiile sale, grupand membri care nu se cunosc intre ei si adera doar din interese personale de moment, ar deveni pur formale.

S-a mai precizat ca, din punctul de vedere al actiunii, un sindicat este mai aproape de activitatea unui partid si ca, in calitate de coloana vertebrala a societatii civile, SCMD va reusi sa se impuna in fruntea acesteia, tocmai pentru ca va aplica, in lupta social-politica, principiile gandirii si artei militare.

S-a facut apel de la inceput la constientizarea faptului ca vechile noastre pozitii in structurile militare sunt moarte pentru totdeauna, ucise fiind de o Istorie potrivnica noua, ca nici unul dintre noi, indiferent de gradul avut in activitate, obtinut fie pe merit, fie prin servilism sau cumparare, nu si-a facut datoria cand a trebuit, pentru ca altfel nu am fi ajuns in halul in care am ajuns, ca armata, politie, servicii de informatii si contrainformatii, dar si ca Tara.

Toti cei care au aderat la sindicat, au fost rugati respectuos sa renunte pentru totdeauna la modalitatile de gandire de tip UTC sau de miriste, sa-si aleaga conducerile locale functie nu de iluzorii merite trecute, ci numai de capacitatile personale, sistemul de relatii personal (notorietatea), dar si de dorinta respectivilor alesi si timpul avut la dispozitie, spre a-l cheltui in interesul sindicatului.

S-a mai precizat ca, mai utila decat zece filiale cu cate o mie de membri pe hartie, dar care la o adunare sau o actiune nu pot mobiliza la un loc decat 200 de membri, este o filiala cu acest efectiv de 200 de membri, care-i poate mobiliza pe toti. In acest sens, s-a dat exemplul BO ale Filialelor 1 Craiova si 1 Deva, 1 Slobozia si 1 Calarasi care, lucrand cu abnegatie, au contribuit la construirea unor filiale noi, in acelasi judet sau in judete limitrofe.

Toata lumea a inteles importanta acestui mod de a vedea lucrurile, in momentul in care un exceptional presedinte de filiala, facand o confuzie in privinta numelui Filialei 1 Timisoara, pe care o cita ca Filiala 1 Timis, a inceput sa desfiinteze filialele noastre din respectivul judet, fara sa se intrebe cum, la adunarile generale, unde nu reusea sa stranga mai mult de o treime din membrii propriei filiale, avea sa-i aduca de la 40, 60 sau 100 Km pe sutele de membri ale fostelor filiale Lugoj si Jimbolia.

Filialele noastre sunt suverane in teritoriu, pentru ca dincolo de problemele generale, care cad in sarcina Comitetului Director, intre Consiliile Nationale, sunt problemele specifice, locale, care cad in sarcina propriilor BO-uri. In acest sens, filiale ca cele de la Iasi, Focsani, Constanta sau Deva au organizat independent actiuni de rasunet ce i-au inspaimantat pe reprezentantii dictaturii, sarcina Comitetului Director fiind aceea de a-si asuma raspunderea si de a face apel la solidaritate catre filialele limitrofe, indemnandu-le sa le ofere sprijin in actiune.

De la inceput, am solicitat ca, independent de granitele judetelor sau de “”granita carpatica””, filialele apropiate sa vina in sprijinul filialei care organizeaza o manifestare cu conotatii deosebite.

De la inceput s-a atras atentia ca suntem tara ocupata, razboiul caruia trebuie sa-i facem fata fiind atipic.

S-a atras atentia ca vom fi atacati, denigrati, manipulati, stimulandu-se interesele personale sau napoleonismul unora, spre a se destrama unitatea SCMD.

De la inceput s-a precizat ca avem in interior “”cartite””, dar si firi impresionabile, care vor fi santajate sau momite cu situatia copiilor, cu inutile grade in rezerva, cu promisiuni de functii politice si administrative, chiar cu reactivari.

Situatia noastra, la doi ani de la infiintare, este urmatoarea:

  • Avem peste 20.000 de membri (circa 15% corp activ de elita, in fiecare filiala);
  • Avem profesionisti exceptionali in toate domeniile, unii atat de plini de entuziasm incat cad in extremismul romanesc al omului de tip nou priceput la toate;
  • Avem circa 22.000 de procese, 2400 castigate si, recent, am depus prima plangere impotriva statului roman la Bruxelles;
  • Ne-am demonstrat forta si coeziunea reusind, impotriva tuturor adversitatilor, mitingul de la Cotroceni din 25 octombrie 2010 si marsurile din 24 ianuarie si 1 martie a.c., in urma carora ne-am recuperat (nelegal) cuantumul pensiilor din decembrie. Drept pentru care, adversarul a schimbat tactica pentru opt luni: n-am mai fost “”nesimtitii cu pensii nesimtite de 20 de milioane”” ci niste cetateni demni, carora li s-a facut “”dreptate”” in interiorul sistemului. Toate maririle de pensii, de la 1 leu la sute de milioane, se datoreaza exclusiv fricii fata de noi. Astazi insa, cu ocazia “”plafonarii”” tuturor pensiilor la 2487 lei sau … 1500 lei, am redevenit “”nesimtiti””, tradatori, spioni, masoni, etc;
  • Prostita sa ne urasca, masa dezorientata de civili, in contextul distrugerii sindicatelor, s-a intors insa, astazi, spre noi, percepandu-ne ca pe ultima speranta. Sa n-o dezamagim!
  • SCMD este, sub aspect indrumare juridica si nu numai, singurul sprijin al miilor de cadre disponibilizate ilegal din MAI si al militarilor angajati pe baza de contract;
  • Toate partidele ne curteaza. In mod firesc, filialele si doar filialele, individual ca filiale si nu pe grupuri de filiale, incheie protocoale de colaborare in alegerile locale, dar… conditionat;
  • Ne-am demonstrat forta, rasturnand alegerile, in ciuda banilor bagati de catre Putere si a fraudelor, in mai multe colegii din tara si din Capitala, unde ramasesera locuri vacante de parlamentari.

 

Misiunea Centrului este de a incheia protocoale de colaborare pe actiune sindicala, doar cu sindicatele care mai functioneaza real si de a sustine in fata liderilor USL, toate conditionarile (revendicarile) punctuale ale fiecarei filiale din fiecare localitate (colegiu), in schimbul sprijinului.

Acordam intregul sprijin, la scara nationala, Comitetului de Initiativa Civica, in vederea revizuirii Constitutiei, pentru ca noi suntem segmentul organizat si constient al societatii civile.

Suntem singura forta, dincolo de spectrul politic, de care se teme actuala Putere, dovada ca o banala transmisie a Realitatii TV, de 5 minute, in direct, din fata Ministerului Muncii, in care presedintele SCMD urma sa apere interesele tuturor pensionarilor (civili si militari) iar domnul Dragne de la FSLI, pe ale salariatilor bugetari, a fost interpretata de Putere ca un asalt organizat al SCMD impotriva Ministerului Muncii, provocand deplasarea de forte de interventie si baricadarea politrucului Lazaroiu in minister. Mai mult decat atat, intens pregatita, prin deplasarea in civil a tuturor cadrelor militare din judetul Constanta, cu sotii si copii pe post de aplaudaci, participarea Presedintelui la manifestarile prilejuite de Ziua Marinei a fost anulata, in momentul in care s-a aflat ca vor fi prezenti acolo si membrii filialelor si grupurilor noastre de sprijin din judet.

Inca nu suntem ceea ce am fi putut fi, dar promitem. Am anuntat Opozitia ca, daca intre alegerile locale si cele parlamentare nu vom vedea actiuni concrete, adica initiative legislative depuse, in sensul abrogarii legilor antieuropene si anticonstitutionale care ne lovesc, vom organiza societatea civila pe criteriul Alternativei Nationale, creind si sprijinind logistic un Consiliu National de Salvare a Romaniei, in care sa intre, indiferent de culoare, marile personalitati reale romanesti ale momentului. Batalia ajungand la punctul extrem in care Puterea apeleaza la mari profesionisti in ale diversiunii, spre a ne sparge unitatea de actiune, reamintim ceea ce am supus acceptarii viitorilor membri, la intemeierea fiecarei filiale: faptul ca elita politica romaneasca a reusit sa invinga blestemul national si sa actioneze unitar doar 8 ani, intre 1855-1863, dar a fost suficient pentru a infrange intreaga Europa politica si a impune planul unirii si Statul cu numele care a trezit si trezeste furie , nu numai adversitate, de Romania. Imi ingadui sa va reamintesc mijloacele prin care s-a reusit atunci, parafrazandu-l pe Mihail Kogalniceanu, in celebrul raport catre Ion Ghica: am discutat cu fiecare (candidat la calitatea de membru de sindicat) in parte, si sper sa-i fi convins pe toti sa renuntam la orice meschinarie, la orice ambitiune personala, la orice interes de mana a doua (si sper sa fi reusit) si sa ne mentinem hotarati si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii. In cazul nostru, sub marele si nobilul steag al unitatii SCMD, ultima speranta si forta de reactie profesionista si constienta a Natiunii.

Atragem atentia ca, la ora actuala suntem supusi tirului actiunii diversionistilor profesionisti, multi veniti din afara, care incearca sa ne manipuleze, cunoscandu-ne sentimentele si profilul psihologic colectiv, asa cum au manipulat clasa noastra politica. Reamintim, la inceputul anilor 90, PDSR-ul a fost manipulat sub lozinca “”Nu poti merge inainte cu fata intoarsa spre trecut”” iar CDR-ul, sub aceea, identica, “”Trecutul nu tine de foame”” si, orbiti de aparenta logica, politicienii nostri au pus umarul la distrugerea in favoarea strainilor, a identitatii romanesti. Putini au inteles atunci ca, stergand trecutul, ii repeti greselile, nu poti gestiona prezentul si construi viitorul, iti pierzi identitatea si devii rob intereselor straine. Astazi se flutura prin fata liderilor nostri de filiale sloganul “”in unire sta puterea””. Nu este insa vorba despre unire productiva in interiorul filialei sau in interiorul sindicatului in ansamblu, ci despre unire…regionala. Regionalizarea Romaniei pe criterii istorice o vrea Soros, o vrea Tokes, o vrea Marko Bela care a recomandat anul trecut la Tusnad, crearea de structuri pe fostele provincii istorice, ca baza pentru dezmembrarea statului roman.

Intr-o Romanie impartita pe judete, un sindicat construit pe criteriul teritorial al centrelor de garnizoana sau al aglomerarilor de cartier, oricat de seducatoare ar parea ideea, nu poate construi megastructuri pe criteriul unor provincii istorice care nu mai exista, pentru ca ar insemna sa faca jocul celor care vad in acest tip de unire nu puterea, ci … dezmembrarea.

Stimati camarazi,

Muntenia, Oltenia, Moldova neocupata, au disparut intr-un tot unitar impartit administrativ pe judete si numit Romania, la 11 decembrie 1861. La 14 noiembrie 1878, in acest tot unitar a disparut Dobrogea. La 27 martie 1918 s-a topit Moldova de Rasarit, botezata de ocupant Basarabia. Iar de la 15/28 noiembrie/1 decembrie s-au topit definitiv, disparand in istorie, Moldova de Nord, botezata de ocupant Bucovina, Transilvania, Banatul intreg, Maramuresul  si Crisana. Regiunile istorice au fost reinventate pe parti, in scopul distrugerii Romaniei, de catre Stalin, in 1924 si 1952, de catre Soros si Basescu, astazi. Ca sa izbandim, nu avem nevoie de o Divizie SCMD Bucuresti, de o Divizie SCMD Oltenia sau Banat, spre exemplu, pentru ca razboiul cu divizii apartine istoriei, ci de cate o companie bine inchegata, omogena, cu membri solidari, in fiecare colegiu electoral, pentru a putea duce batalia democratiei cu mijloacele specifice artei militare si pentru a castiga razboiul per ansamblu, chiar daca mai pierdem ici colo cate o batalie.

Stimati camarazi,

Informatiile interne si externe, inclusiv cele din tabara inamica, afluiesc dinspre dumneavoastra spre centru, unde se sintetizeaza si unde se elaboreaza strategia, ca directii si puncte de reper. Ea se completeaza cu datele si cerintele specifice fiecarei zone de actiune, a fiecarei filiale. Rezultatele se analizeaza de catre fiecare filiala si sunt expuse de catre fiecare presedinte de filiala, in Consiliul National al Reprezentantilor, unde se definitiveaza strategia pe termen lung si se da girul, prin vot, Comitetului Director.

Stimati camarazi,

La implinirea a doi ani a tinerei noastre structuri unicat de lupta, va multumim tuturor pentru ca ati indraznit sa va alaturati SCMD. Multumim, in mod deosebit, tuturor celor care s-au implicat in mod activ, dezinteresat si hotarat, dovedind initiativa, imaginatie, cunostinte profunde si abnegatie in activitatea sindicatului.

Uram fiecarui membru in parte si sindicatului in ansamblu “La multi ani!”

Reafirmam ideea ca sindicatul actioneaza deja perfect organizat, pe domenii, pe multiple planuri, avand in vedere usurarea vietii membrilor sai, pe directiile pe care ni le interzice Statul.

Ca membri de sindicat, ne mentinem angajamentul asumat si preluat de la acea generatie pasoptista care a reusit: in fruntea dumneavoastra sau alaturi de dumneavoastra, NOI vom fi intotdeauna cu sindicatul, pentru sindicat, neavand alte interese de slujit decat cele ale sindicatului si ale Romaniei.

Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti! 

Dumnezeu sa-i pazeasca pe oprimatorii nostri, pentru ca timpul marilor noastre infaptuiri se apropie.

LA MULTI ANI! MULTUMIM!

 

HONOR ET PATRIA! VAE VICTIS!

 

Presedintele SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

 

Sfidarea din inima ţării!

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2011

Sfidarea din inima ţării!

Autor: Dragoș Zaharie

În timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008, Antál Arpád, candidatul la funcţia de primar al municipiului Sfântu Gheorghe, clama, bineînţeles mânat de o precauţie firească în astfel de situaţii, dictată de un necesar capital politic: “Eu sunt autonomist şi le garantez românilor că, în autonomia ce se va face, ei nu vor păţi absolut nimic!” Câtă mărinimie! Ce darnic! De fapt, tot aşa afirmau şi “revoluţionarii” maghiari în zilele de 21-22 decembrie 1989, pe la Târgu Secuiesc, Zetea şi Dealu, unde au fost ucişi, cu bestialitate, români. “Cazul Agache” este cât se poate de concludent. Ia să vedem ce spune azi acelaşi Antál Arpád, ajuns, după alegeri, primar, cel care, nu demult, la un post central de televiziune, ne dădea lecţii de autonomie şi-l jignea pe marele poet Adrian Păunescu: “Cred că preşedintelui Băsescu nu-i va plăcea dacă românii din Secuime vor ajunge să împărtăşească soarta sârbilor din Kosovo!” Ameninţare cât se poate de clară! Câtă deosebire între “asigurările” date în campania electorală şi ameninţarea făcută din scaunul de primar! Fără rezerve! Fără frică de Dumnezeu! Fără pic de bun-simţ! Fără ruşine! Ei, iredentiştii, şovinii şi extremiştii maghiari, cei cărora “statul naţional unitar român” – iubit de ei ca sarea în ochi – le stă ca un arici în gât, ştiu că, orice ar zice, orice ar face, lor nu li se poate întâmpla nimic. Profită de nepăsarea, de lâncezeala condamnabilă a autorităţilor române, care dorm somn adânc! “Dar dacă s-ar întâmpla invers?” – se întreabă scriitorul şi ziaristul Ilie Şandru, într-un excelent editorial, apărut în “Informaţia Harghitei”. Adică, dacă românii i-ar ameninţa, aşa cum o face Antál Arpád, în cazul acestora, pe maghiarii din Ardeal? Ce mai proteste şi chiţcăituri pe la curţile europene! Ce mai jeluiri pe la cancelariile celor care mereu i-au sprijinit până acum şi încep să-i lase din braţe, de la Budapesta la Washington, de la Bruxelles la Tel-Aviv! Aşa cum au procedat de fiecare dată, atunci când doar li s-a năzărit ca ceva nu le-ar conveni! Aşadar, ce ar spune ei, dacă ar fi invers? Ei, care, urmându-l pe Markó Béla, cel care considera “Transilvania o problemă nesoluţionată de Trianon”, tulbură, premeditat, de la o vreme încoace, liniştea românilor ardeleni! Ei, care, dorind, ca şi acelaşi Markó Béla, statul naţional unitar român să dispară “itt es most”, înlocuindu-l cu găselniţa “regiunile tradiţionale”, reducând România la Muntenia şi Moldova, mereu sunt nemulţumiţi, mereu porniţi să ceară, la infinit, numai privilegii. Dar să ne întoarcem la acea afirmaţie a lui Antál Arpád, privind românii din Secuime, care “vor împărtăşi soarta sârbilor din Kosovo”! Mizerabilă ameninţare! Sfidare nepermisă! Atac împotriva românilor trăitori în patria lor! Mitocănie insultătoare! Repetăm: o spune tocmai un primar maghiar din România, cel din Sfântu Gheorghe, din inimă de ţară, fost deputat în Parlamentul de la Bucureşti, nu de la Budapesta, ins cunoscut pentru ideile lui autonomiste pe criterii etnice privind Ţinutul Secuiesc. Considerând declararea unilaterală a independenţei fostei provincii sarbe, de către etnicii kosovari, drept “model pentru secuimea din România”, el este cel care, însoţit de alţi “scăunaşi”, a făcut o vizită privată la Pristina. Să vadă, cu ochii lui, la faţa locului, ce este autonomia teritorială! El şi cei alături de el, Sogor Csaba şi Tökes Lászlo, au salutat şi au aplaudat ruperea statului sârb, sugerând aplicarea “modelului”, până la incitare la o răscoală armată a secuilor, pentru a obţine autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Bineînţeles, aşa după cum s-a spus, “după modelul albanez” care a dus la dezmembrarea teritorială a Serbiei. “Model” care, musai, trebuie, aşadar, urmat şi în Secuimea din inima României. Numai că, îndeobşte, socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg! Provincia secesionistă Kosovo, care şi-a declarat, unilateral, independenţa, în urma acţiunilor diversioniste ale UCK, se află la graniţa Serbiei cu Albania. Deci, altă mâncare de peşte! Altă Mărie, cu altă pălărie! Judeţele Harghita şi Covasna sunt în inima României! Nu la margine, precum Kosovo! Cei vreo “câteva sute de mii” – aşa îşi spun ei! – de “secui-maghiari” (de fapt, conform ultimului recensământ, vreo 150-250!) sunt înconjuraţi de români. Ia să poftească, numai, şi să-i muşte şarpele să facă un astfel de pas, după “model albanez”! Să încerce numai! Spuneam că sfidarea are feţele ei. Şi-a arătat una din ele, de curând, tocmai la monumentul de pe vârful Nyerges, comuna Cozmei, cu prilejul împlinirii celor 160 de ani de la bătălia care a avut loc acolo, în anul 1849, fiind ucişi, de trupele austriece şi ţariste, 200 de secui. Nu comemorarea în sine (“Despre morţi, numai de bine!” – aşa se spune), ci altceva a şocat. În primul rând, scena de operetă! Cei doi preşedinţi ai consiliilor judeţene Harghita şi Covasna, Borbely Csaba şi Tamás Sándor, îmbrăcaţi în costume secuieşti, primind onorul gărzii husarilor, au ajuns acolo călare. La întâlnirea nyergeseană a participat – nici nu se putea altfel! – şi doamna Lokodi Edita Emöke, preşedintele Consiliului Judeţean Mureş. Nu se ştie dacă a venit pe jos sau călare, în postura de amazoană mureşeană! Când călare, când pe jos, cea mereu prezentă la acţiuni antiromâneşti, totuşi a ajuns. După intonarea Imnului Ungariei, pentru că al României, pentru ei, nu există, sub fluturarea steagului unguresc, pentru că, se ştie, cel românesc (roşu, galben şi albastru) le dă frisoane şi coşmaruri în somnul lor separatist, primarul Bodo Dávid a dat glas “năzuinţelor de autonomie”. “Aici (Pasul Nyerges – n.n.), însă, tot mai mult se cânta Imnul Ungariei – a spus acesta, lăcrimând -, că Dumnezeu să nu lase să piară Ardealul!”. Uită dumnealui că, într-adevăr, Dumnezeu le vede pe toate! Şi atunci când Bodo Dávid minte, cu neruşinare, că ei “nu-s egali”, şi atunci când, făţarnicul, spune că “nu-s liberi”, “aici, în ultimul bastion al Ungariei Mari”. El, nierghesii scăunaşi şi Borbely Csaba, cel care jubilează că este “pentru prima oară când cele trei judeţe comemorează împreună pentru dorinţa de autonomie”, să nu uite că România este considerată, de toate forurile europene, “model” de rezolvare etnică a problemelor minorităţilor, că s-ar putea ca acelaşi Dumnezeu invocat să se răzgândească, luându-şi înapoi darurile! Doriţi un alt exemplu de clară sfidare? La 10 iunie 2009, la Topliţa Română, s-a constituit Asociaţia Culturală “Dr. Urmanczy Nandor Egyesület”. Personalitate juridică, cu toate actele în regulă: încheiere, statut, cu toate semnăturile – Judecatoriei, notarului public. Semnăturile unor români, bineînţeles! Români care, la derută, au autentificat un statut cu un text cu caracter iredentist şi cu clare prevederi anticonstituţionale! Ce se ascunde sub masca unor sintagme? Oare chiar nimeni să nu fi văzut aceste afirmaţii scrise, negru pe alb, de la articolul 5, litera “b”: “sprijinirea tradiţiilor de autoguvernare secuiască şi cultura istoriei poporului secui”? Ce mai cacealma le-au dat membrii fondatori românilor orbi, care nici măcar nu au avut curiozitatea să parcurgă, în integralitatea lui, textul statutului! Cei vreo 150-250 de secui, după recensământul anterior, vor o ţărişoara a lor, doar sunt “popor secui”, un stat în stat, “fără amestecul statului român”. Deci, autonomie totală! E bine să se ştie şi cine a fost Urmanczy Nandor. Deputat în Parlamentul Ungariei horthyste, vreme de 16 ani, în anul 1935 declara cu arhicunoscuta emfază nemeşească: “Nu vom mai cultiva slăbiciunile vechii Ungarii. Slovaci, panslavi, valahi vor trebui să dispară de pe pământul maghiar. Judeţele (n.a. aluzie la Tratatul de Pace de la Trianon – n.n.) vor trebui considerate ca pământ maghiar, chiar dacă sunt locuite de români. Ele vor rămâne, întotdeauna maghiare, conform legii naturii!” (Din cartea domnului Costel Cristian Lazăr: “Românii din judeţul Covasna în perioada interbelică”, Editura “Pur şi simplu”, Bucureşti 2007, pag.161). Pe piatra funerară a mormântului lui Urmanczy Nandor, din Cimitirul romano-catolic din Topliţa Română, poate fi citit următorul text: “Fondator şi conducător al mişcarii iredentiste împotriva Păcii de la Trianon”. Am recurs la aceste dovezi, tocmai pentru a atrage atenţia miopilor care au aprobat, fără a citi măcar, statutul unei asociaţii aşa-zise “culturale”. Cum au semnat ei, români fiind, un text anticonstituţional? Urmează o întrebare, gravă prin conţinutul şi sensul ei: cum respectă, cei care au aprobat şi autentificat statutul (procuror, judecător, notar public!), legea? Cu toate acestea în faţă, nu ne mai miră nimic. Nici afirmaţia, de la Miercurea Ciuc, a liderului UDMR, Markó Béla, prin care, pe un ton jignitor, distant-dispreţuitor, arogant-nemeşesc, ne anunţă procentele de 7%, 25% şi, respectiv, 80%, pe care ei, maghiarii, sunt proprietari în România, în Ardeal, în aşa-zisul Ţinut Secuiesc, nici faptul că, la Odorheiul Secuiesc, “scăunaşii” şi-au aprobat stema, drapel, imn, însemne distinctive secuieşti în inimă de Românie! Dacă autorităţile statului român dorm, totul este posibil. Încălcarea Constituţiei, sfidarea Codului Penal, insulta adusă românilor nu mai contează! Ne mai putem convinge, încă o dată, că, într-adevăr, “somnul raţiunii naşte monştri”!

 

15 MARTIE 1848 ŞI ROMÂNII ARDELENI

Posted by Stefan Strajer On March - 18 - 2011

15 MARTIE 1848 ŞI ROMÂNII ARDELENI

 

Autor: Dr. Dr. Gelu Neamţu

 

Mesajul lui 15 Martie 1848 pare a fi: „lanţuri pentru români!”

 

Mereu mi-am pus întrebarea ce a însemnat cu adevărat 15 Martie 1848 pentru românii din Transilvania, deoarece istoriografia maghiară şi aceea impusă de Mihail Roller la noi în perioada stalinistă au făcut din această zi un mit.În fapt, momentul 15 Martie a fost expresia împletirii unor idei liberale cu idei conservatoare-naţionaliste cultivate cu mult înainte de 1848 şi care atunci au atins apogeul. Programul revoluţiei ungare elaborat în 15 Martie 1848 conţinea 12 puncte, dintre care 11 se regăseau şi în programul revoluţiei românilor din Transilvania, formulat în 15 Mai 1848 la Blaj.Al 12-lea punct prevedea uniunea Transilvaniei la Ungaria adică anexarea unui teritoriu care nu făcea parte din Ungaria şi care a şi constituit germenele unui război civil nimicitor.Uniunea forţată avea drept scop să salveze dominaţia etnică a aristocraţiei maghiare din Transilvania care se găsea într-o netă inferioritate numerică faţă de români. De altfel, Kossuth Lajos conştient de inimenta prăbuşire a feudalismului, prevestea (încă din 16 august 1846) că „Dacă miile de nobili şi-ar pierde averea, iar naţionalitatea lor s-ar reduce, cea mai mare parte a milioanelor care i-ar ocupa locul, nu va mai fi maghiară”1.Se impunea deci intensificarea deznaţionalizării celorlalte etnii şi concomitent intensificarea naţionalismului maghiar atât în Ungaria cât şi în Transilvania. 

Veştile despre izbucnirea de la 15 Martie ajung în Transilvania cam în 6-7 zile. La Cluj, o primă manifestaţie are loc în 21 martie când studenţii maghiari demonstrează cu 12 steaguri roşu-alb-verde pentru a-şi sublinia adeziunea la cele 12 puncte de la Pesta. De atunci încolo, culorile roşu-alb-verde s-au identificat în aşa măsură cu uniunea încât maghiarii şi românii de o potrivă le-au şi numit: „simbolul uniunii”.Exaltarea naţionalistă din oraşele maghiare şi secuieşti nu cunoaşte margini: se fac demonstraţii zgomotoase sub lozinca: „uniune sau moarte!”De cele mai multe ori aceste demonstraţii iau forme şovine; demonstranţii nesocotesc sentimentele naţionale ale românilor şi saşilor, forţând pe români şi pe saşi să-şi pună cocarde maghiare care simbolizau uniunea2.În timpul războiului civil, secuii executau pe loc orice persoană care nu purta cocarda simbolică „roşu-alb-verde”, considerând că respectivul se opunea uniunii3.

Realitatea demonstrată de documente arăta însă că 70 % din populaţia Transilvaniei se opunea la uniunea care la urma urmelor era un act de trădare izvorât din frica de adăvărata democraţie care se prăvălea ca un ţunami peste grofii şi baronii feudali ce încălcau de secole orice drept omenesc al iobagilor.Un exemplu relevant de cum înţelegeau autorităţile principiul democratic al libertăţii presei este scrisoarea guvernatorului Teleki care la 23 martie 1848 îi scria cancelarului Jósika: „Unii tineri nechibzuiţi au vociferat pentru libertatea presei dar după ce le-am explicat celor cu mai multă judecată că cenzura nu se poate desfiinţa, din cauza presei române şi germane, chiar în interesul maghiarilor, tinerii s-au liniştit”4.

Aristocraţia şi autorităţile maghiare intuind că uniunea va fi o nucă prea tare pentru ea, încearcă să lege desfiinţarea iobăgiei, de acceptarea uniunii.Reacţia nu s-a dovedit a fi cea scontată de autorităţi. Au fost sate care au refuzat desfiinţarea iobăgiei dacă ea este legată de uniunea Transilvaniei la Ungaria.Refuzul de a mai presta robota începe în fapt imediat după Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 Mai 1848 şi în popor se consideră că iobăgia a fost desfiinţată de către împărat, de către Simion Bărnuţiu şi de către episcopul Andrei Şaguna.

Deşi oficial iobăgia a fost desfiinţată în 18 iunie 1848 de „Dumineca Sfintei Treimi”, dată fixată de către dietă, românii n-au vrut să accepte ideea că evenimentul s-a produs din mila domnilor, ci pentru că în epoca modernă deschisă de revoluţie, aceştia nu o mai puteau menţine, sau cum spunea poporul „i s-a plinit timpul!”, „i-a venit vremea”.Şedinţa dietei de la Cluj în care s-a proclamat formal desfiinţarea iobăgiei (6/18 iunie 1848), este descrisă extrem de plastic şi sugestiv de către un martor ocular (Ioan Oros alias Rusu).

Iată cum o prezintă acesta: Cu o voce metalică tunătoare aproape, Wesselény Miklós îşi rosteşte discursul. După terminarea discursului, îşi aminteşte Oros, corpul dietal şi publicul «numai printr-o strigare năduşită şi scurtă, aşa zicând printr-o mârâitură de „să trăiască” (ejen) au dat expresiune bucuriei sale silite. Wesselényi s-a iritat şi le-a zis că la cuvintele de ştergere a robotelor şi dijmelor a crezut că o să-i crape urechile de strigătele de „să trăiască” pe care le va auzi; însă cu părere de rău a observat că aceea numai printr-o mârâitură lină („lossu morai altal”) aţi exprimat-o, din care trebuie să conchid că şi în viitor aţi voi a susţine robotele”5.

Multe sepranţe sincere s-au legat de 15 Martie 1848, mulţi români erau edcaţi la şcoli maghiare şi în spirit maghiar şi credeau dacă nu în „Primăvara popoarelor” cel puţin în „spiritul timpului” Masa mare a românilor ardeleni a îmbrăţişat însă drumul arătat de Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, drumul propriei revoluţii şi al egalităţii reale între fostul stăpân şi fostul iobag. Dar trebuie înţeles şi momentul istoric. Nu se putea trabsforma dintr-o dată mentalitatea unui stăpân de iobagi obişnuit să domine, într-o mentalitate de simplu cetăţean.

Punctul 12 (uniunea), mentalitatea de stăpân şi şovinismul exacerbat au influenţat şi au grăbit izbucnirea războiului civil din Transilvania. Blestemul acestui război civil s-a concretizat în circa 40.000 de morţi (cifra e în curs de cercetare), în sute de sate devastate şi incendiate.Ca expresie a intoleranţei religioase faţă de români au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe şi 30 de biserici greco-catolice (şi 12 biserici greco-catolice arse parţial). Biserici ortodoxe jefuite în întregime 319, iar biserici greco-catolice 396.Deci rase de pe suprafaţa pământului 71 de biserici româneşti, numai pentru că erau româneşti şi complet jefuite 715 biserici româneşti, numai pentru că erau româneşti6.

Nu e de mirare că un jude primar, Buci Mihái intrând cu pipa aprinsă în biserica din Hunedoara, în 11 aprilie 1849, spărgând şi stricând totul în jur, printre sudalme, zicea că „Dumnezeul românilor o murit”7.

În 25 martie 1848 când ştirea despre evenimentele de la Pesta ajunge şi la Târgu Mureş, cancelistul român Samoil Poruţiu se adresează colegilor săi maghiari: „Fraţilor, pentru ce pretindeţi că toate sunt numai ungureşti? Haid’ să zicem şi să jurăm pe Dumnezeul popoarelor! Aceste puţine cuvinte au fost respinse cu dispreţ şi zgomot teribil”8.Cele două documente (cu Buci şi Samoil Poruţiu) nu sunt întâmplătoare; la 1848 dar şi mai târziu, Dumnezeu era perceput de maghiari ca fiind exclusiv „Dumnezeul mare al ungurilor”.

Iată cum consemnează aceasta un document inedit până azi şi emis după un an de la 15 Martie 1848. Documentul ordonă sărbătorirea zilei de 15 Martie 1849 şi bisericilor ortodoxe şi greco-catolice (un fel de „dragoste cu de-a sila”).Reproducem documentul care poate fi grăitor nu numai pentru etnia lui Dumnezeu ci şi pentru calrificarea etniei libertăţii care s-a câştigat la 15 Martie 1848.

Este ordinul comisiei militare din Târgu Mureş către consiliul oraşului Târgu Mureş pentru a sărbători ziua de 15 Martie (documentul este din 12 martie 1849).

Către consiliul oraşului liber regesc Târgu Mureş

15 Martie 1848, ziua de naştere a libertăţii ungureşti [sb.n.] e însemnată fiindcă a acordat drepturi umane milioanelor şi a scos în evidenţă o naţiune, care s-a impus de atunci în atenţia Europei. A făcut să răsară un semizeu [e vorba de Kossuth Lajos – n.ns.], care punând stăpânire pe mâna dreaptă şi prin aceasta pe puterea naţiunii, a fost în stare să apere timp de un an fătul libertăţii şi să păstreze naţiunea în puterea ei plină de curaj şi în neistovită pregătire. Ziua aceasta a creiat patrioţi, care în curând s-au prefăcut ca prin farmec în washingtoni maghiari şi au devenit în războiul pentru libertate distrugători de oşti.

Un an s-a strecurat şi această naţiune trăieşte încă şi va mai trăi, căci are un dumnezeu, care a dăruit sălaş străbunilor săi, care a susţinut-o timp de un mileniu în mijlocul milioanelor de bătălii, care i-a restituit libertatea jefuită şi care nici anul trecut n-a lăsat-o să se scufunde în potopul plin de intrigi al pismei. Către această fiinţă cerească, către dumnezeul mare al ungurilor [sb.ns.] trebuie să se îndrepte la apropiatul 15 martie cererea şi rugăciunea de mulţumire, implorând ajutorul său pentru fericirea naţiunii. Aceasta urmează să se aranjeze de către consiliu prin intermediul preoţilor respectivi. Se dispune totodată ca oraşul să fie luminat în acea zi seara, iar ducheanurile să se închidă.Din şedinţa comisiei de ocârmuire militară din Târgu Mureş, la 12 martie 1849.conte Lazar Dionisie, locot. colonel9 

Şi ca să încheiem cu această ciudăţenie pentru noi românii să vedem ce spune marele ziarist slovac Gustav Augustini la sfârşitul secolului al XIX-lea (1899). Într-un articol intitulat „Ura naţională”10 Gustav Augustini arată că pentru un popor creştin este o adevărată „aberaţie” a avea „Dumnezeu naţional” – adică un „Dumnezeu al maghiarilor” („a magyarok Istene”). Făcând o incursiune în psihologie, Gustav Augustini se întreabă dacă nu cumva în acest fenomen al Dumnezeului naţional se găseşte explicaţia pentru „ura naţională?”

Ura, dispreţul pentru alte popoare, şovinismul, indiferent ce susţine istoriografia naţională maghiară, s-a manifestat din plin în războiul civil.Am putea da numeroase exemple, dar nu e locul aici. Vom menţiona doar 2-3 mai grăitoare şi mai puţin cunoscute.

Unul ni s-a părut extrem de eclatant, acela al execuţiilor de la Uioara, când 150 de români au fost împuşcaţi. După fuecare împuşcătură, românului mort i se striga: „No, acuma cântă Deşteaptă-te române!”11 (Acest cântec naţional era deja cântat peste tot în Transilvania începând cu vara anului 1848).Un alt exemplu zguduitor care denotă şi el dispreţ pentru „dreptul ginţilor”, este executarea prizonierilor de război români. Reiterăm: cazurile au fost numeroase. Aici îl dăm doar pe cel din Iernut.Bethlen János junior, comisarul gubernial al scaunului Mureş sesizează pe comandantul trupelor militare că în 28 octombrie 1848, la Iernut au fost spânzuraţi 23 de români prizonieri de război (fără aprobarea unui consiliu militar)12.

Comisarul atrage atenţia că astfel de practici „ar putea degenera într-un război de exterminare etnică”. Din păcate din octombrie 1848 şi până în 13 august 1849 războiul acesta a şi devenit un război de exterminare etnică (sau, dacă vreţi, un război pentru „libertatea ungurească”).

În acest sens am mai putea menţiona două momente semnificative. Sunt destul de bine cunoscute luptele din Munţii Apuseni şi mai ales tratativele lui Ioan Dragoş, ca şi atacul mişelesc al maiorului Emeric Hatvani. Silviu Dragomir n-a avut voie să spună direct cine s-a făcut vinovat de respectivul atac al lui Hatvani chiar în timpul tratativelor de pace cu românii, dar printre rânduri o face destul de lămurit: „Dragoş – scrie S. Dragomir – îl conjurase (pe Kossuth) să-i publice ultima scrisoare, în caz că desfăşurarea acţiunii i-ar fi fatală” […] „Kossuth însă nu s-a socotit dator a servi dreptate crainicului păcii nici chiar dincolo de mormânt…” Şi S. Dragomir încheie cu o concluzie surprinzătoare din care reiese că I. Dragoş a fost pur şi simplu o victimă: „Nu încape nici o îndoială că deputatul român era sincer hotărât să servească interesele politicii de împăcare chiar cu jertfa vieţii, dar a căzut înfrânt datorită dublului joc al lui Kossuth”13 (sb.n. G.N.).

Dublul joc al lui Kossuth în această tragedie este confirmat mai nou, pe bază de documente de arhivă şi de o sursă care până acum nu a intrat în circuitul istoriografic. Este vorba de memoriile generalului Henryk Dembinski, care l-a cunoscut bine pe Kossuth şi, care în memoriile sale, i-a analizat cu obiectivitate calităţile şi defectele. Referindu-se la tratativele de pace româno-maghiare, Dembinski consemenază: „Puţina francheţe a caracterului său îl înfăţişează ca în acest caz, în care el s-a făcut vinovat de un act de reacredinţă din cele mai nedemne, când, în dispreţul deplinelor puteri date deputatului Dragoş pentru a trata cu românii din Transilvania, el autoriza pe foarte faimosul Hatvany să atace fără veste pe aceiaşi români care, văzându-se trădaţi, masacrară pe propriul lor compatriot Dragoş, crezându-l în mod necesar un complice al lui Kossuth şi Hatvany, şi puseră pe acesta din urmă pe fugă, exterminând detaşamentul care-i fusese încredinţat de Kossuth pentru această josnică întrebuinţare, încredinţat numai pentru că Hatvany, un veritabil şarlatan, l-a asigurat că românii cu uşurinţă, puteau fi supuşi. Astfel deci, nici o consideraţie, lipsă de loialitate, de calm pentru viitorul ţării, pentru a termina cu prietenie discuţiile cu o parte notabilă a populaţiei”14.

Celălalt moment a fost ordinul lui Kossuth către generalul Josef Bem de a lua ostateci pe principalii conducători ai „răzvrătirii săseşti”, care vor trebui „neîntârziat condamnaţi la moarte”, precum şi ordinul de a rade de pe suprafaţa pământului oraşul Sibiu. Bem nu a executat cele două ordine, ba mai mult, i-ar fi declarat colonelului Kiss: „Am cucerit un oraş şi vreau să stăpânesc un oraş, nu un morman de cenuşă şi dărâmături”15.

În închisoarea Primăriei de la Cluj, remarcabilul scriitor Alecu Russo a petrecut ceva timp şi înafară de a redacta memorii către autorităţi şi scrisori către prieteni, a redactat şi o serie de cugetări, mai toate în legătură cu revoluţia ungară, dar şi cu „semizeul” din fruntea ei (desigur, fără să declare acest lucru pentru că în acel caz n-ar mai fi ieşit de acolo).

Iată câteva cugetări extrem de semnificative:

  • Oamenii libertăţii sunt pentru respectul şi neviolabilutatea omului; falşii patrioţi sunt pentru măsurile de sânge, de inchizişie, de turburare („turbare”).
  • „Zelul degeneră în patimă şi patima în nedreptate. Judecătorii extra-ordinari, tribunalele excepţionale, puterile discreţionare, etc. nu fundează libertatea, ci terorismul”. [În această cugetare este evident că se referă la „tribunalele de sânge” din Transilvania].
  • „Terorismul naşte despotismul în numele libertăţii! Despotismul naşte o suferinţă surdă ce deschide în inimi izvoare nesecate de ură şi de răzbunare”16.

Recapitulând şi concentrând tema dezbătută trebuie să constatăm că pentru români 15 Martie 1848 a însemnat un pas spre a declanşa propria lor revoluţie. S-a alcătuit un program revoluţionar în 16 puncte. S-au afirmat conducători destoinici care au reuşit să blocheze maghiarizarea şi să respingă uniunea. S-a realizat desfiinţarea iobăgiei între 15 mai şi 18 iunie când formal a fost acceptată şi de dietă.

Revoluţia democratică a românilor din Transilvania nu a reuşit însă din păcate să ocolească războiul civil deoarece punctul 12 al programului maghiar era menit să salveze dominaţia etnică a aristocraţia maghiare, o minoritate care a fost sprijinită cu trupe militare din afară.

Toate aceste puncte, şi altele pe care nu le-am cuprins aici, au fost însă sintetizate genial de acelaşi distins scriitor Alecu Russo  care a ajuns să cunoască temeinic adevărata situaţie din Transilvania.

El îi scrie lui Vasile Alecsandri: „În Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar: „Ellyen sabadcág însemnează lanţuri pentru români”17. În concluzie, mesajul lui 15 Martie 1848 pare a fi: „lanţuri pentru români!”Aşa a şi fost din 1867 până în 1918 şi din 1940 până în 1944. Din 1989 şi până azi de nenumărate ori politica a învins istoria.

Dar dacă românii au învăţat ceva din istorie, cu ocazia aniversării zilei de 3/15 Mai 1848, ziua Revoluţiei românilor, va trebui să fie sărbătorită grandios iar preoţii ambelor confesiuni româneşti vor trebui să se roage pentru zecile de mii de români care şi-au vărsat sângele pentru libertate, egalitate şi fraternitate, deoarece, aşa cum spunea George Bariţiu, sângele lor nu este cu nimic mai puţin preţios decât al altor popoare.

Cele câteva gânduri sintetizatoare adunate pentru aceste eseu sunt bazate pe documente; aceasta a fost situaţia istorică reală din acea vreme şi noi istoricii nu trebuie să mai lăsăm să ni se falsifice istoria sau să fim aburiţi, iar fraţii maghiari este politic corect să-şi asume şi ei trecutu lor şi să se împace cu el.Aceasta este istoria şi nu poate fi schimbată.

            Ce putem schimba totuşi, este relaţia de azi dintre maghiari şi români care trebuie să fie una de respect şi toleranţă. Respectul şi toleranţa să fie însă reciprocă, pentru că aşa cum a prezis Ioan Slavici, „va veni o vreme când va trebui să lucrăm împreună”18 şi acea vreme a venit, deci socot că acum ne putem ruga împreună la „Dumnezeul popoarelor”.

Dr. Gelu Neamţu

Cercetător ştiinţific I

10.III.2011


1 Silviu Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-49, V, Cluj, 1946, p. 14.

2 V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 194.

3 G. Neamţu, Simboluri naţionale în timpul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, în D. Prodan. Puterea modelului, Cluj-Napoca, 1995, p. 173-189.

4 Arhiva istorică Filiala Cluj, fondul Jósika fidei comisionale. Apud V. Cheresteşiu, op. cit., p. 190.

5 Ioan Oros alia Rusu, Memorii, Text îngrijit de I. Ranca, Bucureşti, 1989, p. 46.

6 Gelu Neamţu, “Religia română” în Transilvania 1848-1849, Ed. Argonaut, 2010, p. 27.

7 Arhiva Consistoriului Sibiu, nr. 265.

8 Ilie Dăianu, Cronica anului 1848, [f.a.], p. 11-12.

9 Serviciul Judeţean Târgu Mureş al Arhivelor Naţionale, Fond Primăria oraşului Tg. Mureş, Dosar Nr. 1799/1849.

10 Tribuna Poporului, III, nr. 20 din 28 ianuarie/9 februarie 1899, p. 1.

11 Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, 1944, p. 120.

12 Elena Mihu, Pagube materiale şi umane la 1848-1849 în protopopiatul ortodox al Târgu Mureşului, (lucrare în manuscris).

13 Silviu Dragomir, Avram Iancu, ed. a II-a, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 186.

14 Anastasie Iordache, Din memoriile generalului Henryk Dembinski. Despre relaţiile dintre români şi unguri la 1848-1849, în “Revista istorică”, tom IV, 1993, nr. 11-12, p. 1137.

15 Ela Cosma, Presa săsească şi revoluţia în Transilvania la 1848/1849, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 130.

16 Al. Russo, Scrieri postume, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, [f.a.], p. 149-150.

17 Idem, ibidem, p. 144.

18 Albina, Pesta, VIII, nr. 67 din 2/14 sept. 1878, p. 2-3.

Gavrilă Olteanu în arhivele mureşene

Posted by Stefan Strajer On February - 24 - 2011

 Gavrilă Olteanu în arhivele mureşene – Informaţii inedite

 Autor: Nicolae Balint

Despre Gavrilă Olteanu şi cele întâmplate la Aita Seacă, au scris într-un mod foarte documentat dr. Ioan Lăcătuşu şi dr. Petre Ţurlea. Studiile elaborate de domniile lor, se bazează preponderent pe documentele obţinute din arhivele militare române. Remarcabil este faptul că tratarea unui subiect atât de sensibil cum a fost şi este acesta  şi după mai bine de 60 de ani, cei doi istorici români, o fac într-un mod cât se poate de pertinent şi echilibrat. Informaţii interesante, dar necunoscute până acum şi care recompun traseul urmat de Gavrilă Olteanu, după plecarea de la Aita Seacă şi până la arestarea sa, în august 1946, am descoperit însă şi în arhivele mureşene.   

O cumplită tragedie. Putea fi oare evitată?

Eliberarea Ardealului de Nord de către trupele româno-sovietice a început în toamna anului 1944. Pe data de 3 septembrie 1944, subunităţi din cadrul Corpului Român al Vânătorilor de Munte, aflate în dispozitiv de luptă la nord de localitatea Aita Seacă, au fost obligate – sub puternica presiune a unor forţe germano-maghiare superioare ca număr – să se retragă. O zi mai târziu, pe 4 septembrie, militari români izolaţi şi aflaţi în retragere, au fost interceptaţi de localnicii maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, apoi torturaţi şi asasinaţi. Însă numărul total al militarilor români asasinaţi în această localitate, nu a putut fi stabilit cu precizie până în prezent. Declaraţiile date de martori au fost contradictorii, aceştia indicând între 13 şi 100 de victime din rândul militarilor români. Abia în anul 2003, în urma unor îndelungate investigaţii făcute în arhivele militare, au putut fi identificaţi 13 militari români decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă. Nu există însă certitudinea că ar fi unii şi aceiaşi cu cei ucişi de localnici, fapt pe care documentele militare eliberate cu această ocazie, îl specifică dealtfel. Corpul Român al Vânătorilor de Munte a reluat ofensiva pe data de 7 septembrie 1944, iar pe 10 septembrie a ajuns pe aliniamentul Micfalău, Băţanii Mari, Biborţeni, Baraolt, Racoşul de Sus, adică la nord de Aita Seacă. Pe data de 29 septembrie 1944, în Aita Seacă a sosit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov “Iuliu Maniu”. Acesta, după o anchetă sumară asupra celor petrecute pe data de 4 septembrie, a ordonat executarea a 11 etnici maghiari, din care 9 au fost împuşcaţi, 2 decapitaţi, dar alţi 2 răniţi atunci, au murit câteva zile mai târziu. A fost în mod evident un exces de autoritate, generat de sentimente de răzbunare exacerbate, pe un fond de instabilitate şi incertitudine politică determinat şi de opoziţia iniţială a sovieticilor în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în zonele eliberate din Transilvania.

 Foto. O carte despre ”Sumanele Negre”, organizație condusă de Gavrilă Olteanu

De la Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu”, la „Sumanele Negre”

Sovieticii declaraseră că rezolvarea problemei Transilvaniei de Nord rămânea cea prevăzută la art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu, dar „timpul şi modul instalării administraţiei româneşti”, trebuie să fie rezolvate „prin tratări între Guvernele URSS şi al României”. La cererea părţii române de a se permite restabilirea autorităţilor româneşti militare cel puţin în oraşele Cluj şi Oradea, generalul Malinovski, a răspuns pe data de 20 noiembrie 1944, că „până la semnarea Tratatului de Pace nu este posibil a se reînfiinţa în Transilvania administraţia românească”. Pe data de 2 noiembrie 1944, Vîşinski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, prezent în România, îi va cere generalului Sănătescu desfiinţarea acestui „detaşament înarmat care comite acte arbitrare criminale”, şi trimiterea în judecată a lui Gavrilă Olteanu. După cererea sovietică, Marele Stat Major al Armatei Române se va delimita de activităţile lui Olteanu, ordonând desfiinţarea acestui batalion şi arestarea comandantului său. Simţind pericolul – fapt care nu-l va mai ajuta prea mult în viitor – omul politic Iuliu Maniu, se va delimita şi el, afirmând public că nu şi-a dat asentimentul pentru ca respectiva unitate să-i poarte numele, lucru pe care însă nu-l făcuse atunci când aceasta se constituise. Nu putea însă nega că formarea acestuia fusese o iniţiativă a PNŢ. Voluntarii ardeleni ce au fost încadraţi în această unitate, trebuiau să asigure spatele frontului şi reinstalarea administraţiei româneşti, dar foarte mulţi au fost încadraţi şi în unităţile operative de pe front. Conform ziarului „Ardealul”, un total de 50000 de voluntari, toţi români ardeleni, ar fi intrat în aceste formaţiuni de voluntari, precum şi în unităţile operative. Batalionul de Voluntari Braşov, a desfăşurat activităţi în spatele frontului, în judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Batalionul de Voluntari va fi desfiinţat la Aiud, dar Olteanu va reuşi încă o perioadă de timp, până în vara anului 1946 să se sustragă arestării, timp în care va organiza şi conduce alături de Emil Dumitru Şteanţă, în zona Bistriţa-Năsăud şi Vatra Dornei, organizaţia anticomunistă „Sumanele Negre”, formată în special din foşti ofiţeri ai armatei regale române, dar şi din foşti legionari. 

Foto Pădurea de la marginea localității Aluniș-Mureș i-a găzduit în cursul anului 1945 pe Olteanu și oamenii săi

Mureşeanul Gavrilă Olteanu se întoarce în părţile natale

În documentele din arhivele mureşene, Olteanu este indicat ca fiind „de profesie avocat, născut în Mureşeni, în 1888.” Tot din cuprinsul acestora mai aflăm că în perioada 1940-1944, după Dictatul de la Viena, s-ar fi refugiat la Braşov. Însă unul dintre cele mai interesante documente din arhivele mureşene, se referă la o prezenţă a sa, în cursul anului 1945 – nu ştim pentru cât timp – în zona Aluniş-Mureş. Cetăţeanul maghiar Kocsis Andrei din localitate, probabil membru de partid, adresa o notă informativă PCR din Târgu-Mureş, în numele „locuitorilor terorizaţi şi a locuitorilor de câmp şi de pădure.” Kocsis făcea şi un denunţ indicându-i pe mai mulţi locuitori din comuna Aluniş-Mureş, ca fiind sprijinitorii lui Olteanu şi chiar participând la unele dintre acţiunile acestuia. Astfel, spunea el „Buta Leon a lui Ioan, Cornea Aurel a lui Petru, Boşca Teodor a Catalinei, Buta Grigoraş a lui Ioan, domiciliaţi în comuna Aluniş, împreună cu alţi câţiva tovarăşi de ai lor, fac agresiuni în contra noastră (?!) de când s-a retras glorioasa Armată Sovietică din comuna noastră şi a sosit Olteanu Gavril, fost conducător al gardei lui Maniu.” Kocsis mai indica în informarea sa, faptul că grupul lui Olteanu se află în pădure unde locuieşte într-o casă de vânătoare ce i-ar fi aparţinut şi pe care o ridicase în 1940. Tot Kocsis, arăta că Olteanu şi cei din grupul său, se deghizează în uniforme sovietice şi apoi, noaptea, le intră în case şi îi tâlhăresc. „Este lipsă parte de o soluţie radicală – scria Kocsis – şi de aceea rugăm Partidul Comunist ca împreună cu Comandamentul Sovietic şi celelalte autorităţi publice (…) să încercaţi a ne uşura în situaţia noastră…” „Încolţit” probabil în zona Aluniş-Mureş, Olteanu şi grupul său, va pleca în zona Bistriţa – Vatra Dornei, zonă pe care, ca vânător pasionat, o cunoştea bine şi de foarte mult timp. Acolo va conduce organizaţia „Sumanele Negre”. Pe data de 1 mai 1946, la Vatra Dornei, în casa avocatului Octavian Fedorciuc,vicepreşedintele local al PNŢ, unde se găsea şi locotenentul american Bill Hamilton, avându-l ca interpret pe Theodor Manicatide, şi-au făcut apariţia studenţii Dumitru Steanţă, adjunctul lui Olteanu în organizaţia „Sumanele Negre” şi Nicolae Paleacu, sub numele conspirative de Oprea şi, respectiv Moldoveanu, ambii foşti participanţi în Gărzile ”Iuliu Maniu”. Se discutau probleme legate de un eventual ajutor american în realizarea rezistenţei anticomuniste. În august 1946 însă, Olteanu, la fel ca şi Şteanţă şi alţii, a fost arestat. La puţin timp după arestare, Gavrilă Olteanu s-a sinucis într-o celulă din arestul Ministerului de Interne, luând o fiolă de stricnină. Potrivit însă istoricului Petru Ţurlea, Gavrilă Olteanu ar fi fost de fapt asasinat.

Nicolae BALINT

„Preajma prezentului și viața care a devenit istorie” – Interviu cu Cornel Cotuțiu

 Autor: Mihaela Solomon

Mihaela Solomon: E greu, e ușor să devii scriitor?

Cornel Cotuțiu: E ușor, dacă-l consideri scriitor pe cel care scrie cu creta o înjurătură pe gard ori pe îndrăgostitul care alcătuiește o epistolă de amor către femeia visurilor sale; sau pe infractorul care dă declarații la poliție. Nu?

M.S.: Nu. Știți prea bine că am avut în vedere omul de condei – cum se spune -,adiică poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul literar ș.a.

C.C.: Desigur că glumeam. E greu să ajungi scriitor, asta chiar dacă nu ești membru al acestei bresle. Nu există o rețetă, o vârstă. Definirea noțiunii de scriitor e inevitabil ambiguă, inevitabilă incompletă. De la Vasile Cârlova au rămas doar cinci poezii, însă a intrat în istoria literaturii române. Mateiu Caragiale a scris un singur roman, dar e considerat unul dintre cei mai originali prozatori români. A.Toma, în plin avânt proletcultist, era considerat de către propaganda comunistă nici mai mult nici mai puțin decât un geniu; astăzi, doar câțiva vârstnici își mai amintesc de el, așa, ca să-l dea de exemplu cum o nulitate poate fi socotită, într-un anume context socio- politic, o personalitate scriitoricească nemaipomenită. Ca să ajungi scriitor veritabil, aceasta presupune un cumul de trebuințe: talent (dar ce e… talentul?), vastă lectură, inspirație (dar ce e… inspirația?), curajul de a căuta forme proprii de exprimare, perseverență,   sacrificiu, noroc, poate și un dram de nebunie (dar ce e… nebunia?), iscusința de a te comunica pe tine însuți prin virtuțile conotative ale cuvântului și încă altele și altele. Încât, îl invoc pe esteticianul italian Benedetto Croce, parafrazându-i o afirmație năucitoare: Scriitorul este ceea ce toată lumea știe că este. Parcă e…simplu. Nu?

M.S.: Cum ați trăit momentul intrării dv. în Uniunea Scriitorilor din România?

C.C.: Sunt uneori clipe când dorești ceva cu ardoare, dar împlinirea, intrarea în posesie întârzie, e amânată. Până la urmă, visul, dorința, aspirația se concretizează, însă constați că trăiești o stare lăuntrică potolită, stoarsă; nu e de amploarea celei pe care o anticipai.             Am devenit scriitor cu „patalama” în primul an postdecembrist. Până atunci avusesem „la activ” trei cărți tipărite, cronici în reviste literare, recomandări. Și totuși – nu! Eram printre cei câțiva zeci de autori refuzați. De ce?  Pentru că asta era politica organismelor ceaușiste în domeniul creației artistice. În primul deceniu de după război se putea intra în obștea scriitoricească chiar dacă nu scoseseși nici măcar o carte, însă aveai în tolbă cinci articole și trei poezii de preamărire a regimului impus de Kremlin. E de reținut și faptul că în ultimii ani ceaușiști scriitorimea devenise o categorie de intelectuali incomozi și, în bună măsură, retractilă pentru omagiile către dictator. În consecință, se intra în USR „cu țârâita”.

M.S.: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?

 

C.C.: Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-au plăcut cel mai mult această carte.

M.S.: Ce izvoare de inspirație stau la baza scrierii uneia sau alteia dintre cărțile dv?

C.C.: Preajma prezentului și viața care a devenit istorie.

M.S.: Există câteodată o insinuare malițioasă cum că scriitorii nu citesc decât propriilor lor cărți. Sunteți… în situația asta?

C.C.: Cunosc o astfel de opinie, însă nu e decât o mică răutate, o maliție ieftină. Recent am citit o plachetă de versuri, Coarda curcubeului, a româncei Doina Popa, stabilită în SUA, dar cartea tipărită la Eikon Cluj-Napoca. Apropo de asta și de interesul pentru lectură: Am încredințarea că, treptat-treptat, poezia și proza scurtă sunt speciile literare care vor face…carieră în viitor.

M.S.: În această ipostază de scriitor, desigur că ați participat de-a lungul anilor la tot felul de manifestări culturale. E vreun eveniment care v-a rămas în suflet ca fiind unul special?

C.C.: O, iarăși o întrebare dificilă pentru cel intervievat! Au fost momente, unul mai frumos decât celălalt, mai emoționant, începând cu turneul în Transilvania, organizat de Editura Dacia, în 1978 (când debutam editorial) până mai deunăzi, când Editura Eikon (prin directorul ei, poetul George Vasile Dâncu) a organizat la faimoasa cafenea „Arizona” de la Cluj-Napoca o triplă lansare de cărți semnate de Viorel Mureșan, Radu Țuculescu și Cornel Cotuțiu. Hai să zicem că iese din comun „Revelionul Saeculum” din pragul anului 1984, pe care l-am organizat la Beclean, la sugestia (de acum) a  regretatului Radu Săplăcan. Au participat atunci nu numai membri ai cenaclului„Saeculum”, ci și invitați. Au fost prezenți scriitori de la București, Brașov, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Baia Mare. A fost un revelion al prieteniei și solidarității într-o atitudine de neaderență la slugărnicia cerută de regimul comunisto-securist din anii aceia.

M.S.: Mai toți tinerii își gândesc viitorul având un idol, un model de viață. Presupun că și dv.ați avut.           

C.C.: Da! Un „da” din toată inima. În timpul liceului (și după aceea) am fost fascinat de personalitatea profesorului Petru Săplăcan (tatăl poetului și criticului literar Radu Săplăcan). Nu l-am avut la clasă nici măcar o oră. Ne-am apropiat când am îndrăznit să-i dau spre lectură primele mele încercări literare. Purtam după amiezile discuții pe teme culturale, cunoștea culisele vieții literare din anii 5o, din vremea șederii la București, apoi fusese regizor la un  teatru din Baia Mare. Ajuns profesor la Beclean (originar fiind dintr-o comună la câțiva km. de oraș), a întemeiat o trupă de teatru a corpului profesoral din localitate și una a elevilor (din care făceam parte și eu), ceea ce a însemnat turnee, ecouri în presă notorietate. Era o bucurie chiar să-ți răspundă la salut; o făcea cu o expresie și un glas de bunăvoință vie, afectuoasă. Râsul, surâsul, timbrul vocii, ironia fină, privirea de cărbune luciu – toate, tot atâtea mângâieri pentru adolescentul ce eram. Sugestia pentru povestirea  Luna, cu care am debutat în „Tribuna”, el mi-a dat-o. Nu mai zic că primele articole de ziar publicate (licean fiind) în „Făclia” clujeană, la îndemnul lui le-am scris. În anii studenției, când mai trăgeam câte o fugă acasă, mă chema să asist la câte o lecție de română, apoi, în altă ocazie, schimbam locurile, el trecând în banca din spatele sălii, eu trecând la catedră. Faima de dascăl excepțional și om de aleasă cultură a sporit când s-a stabilit la Dej. Îl vizitam și acolo, mai cu seamă că, între timp, mă împrietenisem cu Radu, fiu-său. Iată modelul și norocul meu, ca profesor și condeier.

M.S.: Vi s-a întâmplat în viață ceva ce n-ați fi vrut să vi se întâmple?

C.C.: Andre Gide spune undeva: Ceea ce nu s-a întâmplat, nu putea să se întâmple. Întorcând foaia: Ceea ce a fost, nu putea fi evitat. Așa cred. Doi oameni de decizie mi-au hotărât nefast destinul. Decanul Mircea Zaciu m-a exmatriculat, fără temei, din facultate. Chiar dacă mai târziu, într-o dedicație pe o carte a sa, mărturisea că se simte vinovat pentru ce a făcut – vină pe care el însuși nu și-o iartă, preciza el -, asta nu putea să repare ceva, mă mutase ireversibil, pe altă cărare. A doua persoană, tot om de decizie, un  secretar cu propaganda al proaspătului înființat județ Bistrița-Năsăud (1968). Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înființatul ziar de la Bistrița („Ecoul”) avea nevoie în redacție de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei și să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut așa ceva, redacția mă dorea încadrat, nu și acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la țară! Așadar, precum zice tot omul: Așa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș hotărî așa cum îmi propusesem încă din clasa a VII-a: mă voi face dascăl de română. De aceea, obligația de a intra în pensie a fost pentru mine o ofensă. Politrucul de atunci, demnitarii de azi? Aceeași varză stricată.

M.S.: Se acreditează ideea că s-a pierdut interesul pentru lectură, mai ales în rândul tineretului. Sunteți de acord?

C.C.: Parțial. Atitudinea față de carte depinde de mulți factori. Exercițiul lecturii, nevoia de a citi o carte de beletristică, de istorie, de filozofie poate începe încă din familie. Dacă pruncul crește obișnuindu-și privirea cu cele câteva rafturi de cărți din casă, dacă o vede pe mama adâncită în lectura unei cărți, dacă își vede tatăl  scoțând din mapă, la întoarcerea de la serviciu, o carte tocmai cumpărată, dacă în oraș intră în librărie însoțindu-și unul dintre părinți, atunci acest interes pentru carte intră în firescul existenței diurne. Cred că nu exagerez considerând că deprinderea lecturii este un element component a ceea ce se numește „cei șapte ani de acasă”. Mama mea a fost o împătimită a cititului. În tinerețe, a făcut pe menajera câțiva ani în casa unei familii bucureștene. Mare mirare a fost pentru surorile ei mai mici când, întoarsă la casa părintească, au văzut că jumătate din geamantanul ei era ocupat de cărțile cumpărate în timpul șederii la București. Rețin apoi o scenă de acasă (eu abia intrasem la școală): tata trebăluind la măsuța lui de pantofar și, alături, mama, citind cu voce tare din ”Anna Karenina”. Asta m-a stârnit să împrumut și eu o carte de la bibliotecă. Doamna bibliotecară s-a înveselit și mi-a replicat condescendent: „Ești încă mic pentru așa ceva”. Interesul pentru lectură poate fi cultivat sau diminuat de calitatea școlii, a profesorilor, mai cu seamă, desigur, a celor de limba și literatura română. Când ora la clasă e însuflețită de dialog, de problematizări (pornind de la o frază, de la o strofă), când elevul este ajutat să decodeze frumusețea unui enunț, așa apropierea de carte nu mai e silită, plicticoasă, ci dorită.  Nu e mai puțin adevărat că mass-media și internetul pot tenta, mai cu seamă tineretul, îndepărtându-l însă de actul lecturii unei cărți. Curiozitatea pentru computer, nevoia de el, snobismul,  pot deveni un viciu periculos, îndeosebi pentru sănătatea psihică. Treptat, în  cel contaminat de „sticla” calculatorului, se strecoară și persistă o stare de însingurare, de izolare și, pe de altă parte, se clădește în mentalul lui o zestre culturală mediocră, rezultată din informații trunchiate, uneori greșite, din texte manipulate, mesaje tendențioase. În ultimă instanță – un ghiveci. Diapozitivele, filmele, documentarele așează privitorul într-un fel de nișă unde nu e loc decât pentru el. Dimpotrivă, citind o pagină de roman (de pildă), te situezi într-o intimitate a relației dintre emițător și receptor, într-o interacțiune care stimulează sensibilitatea, imaginația; ceea ce echivalează cu o prelungire a dialogului, cu o replică proprie la metaforă, la nuanțele gestului tocmai descris de scriitor. Nu poate fi însă ocolită și o altă ipostază a actului lecturii, a contactului cu litera tipărită: adulții, vârstnicii citesc, dar, nu puțini, preferă un ziar, cărți de umor ieftin, eventual volume  cu documente, mărturii, integrame, publicații tabloide; deci, mai rar beletristică. Și totuși, librarii au observat, în ultima vreme, că a sporit numărul cumpărătorilor de carte, chiar dacă prețul lor crește mereu. E un semn de reviriment al actului lecturii? Concluzionând: E drept că multă tinerime își potolește hormonii în discoteci ori prin tufișuri sau devine dependentă de calculator, dar nu puțini tineri au pasiunea lecturii. Da, deocamdată mass-media și internetul precumpănesc (deocamdată!), ceea ce nu înseamnă că lectura unei cărți e un fapt marginalizat sau pe cale de dispariție.

M.S.: Să trecem acum la presa scrisă. Din experiența dv. de ziarist, ce condiții credeți că ar fi necesare să îndeplinească un  text pentru a merita să vadă lumina tiparului?

C.C.: Să fie persuasiv în opinie, să aducă informații proaspete, să convingă prin discernământ, să pledeze pentru adevăr, să atragă prin acuratețea limbajului, prin argumente serioase (în cazul unui text critic, al unei polemici, dezvăluiri), să atragă prin obiectivitate și echidistanță.

M.S.: În prelungirea întrebării anterioare: Care credeți că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist?

C.C.: Mai întâi: jurnalistul nu poate fi decât bun sau foarte bun. Ceilalți sunt impostori; eventual, jenanți veleitari, fanfaroni, cameleoni. Ziaristului adevărat îi pretind coloană vertebrală, ochi limpede în a vedea ceea ce alții neglijează, cunoașterea fără reproș a limbii române, subtilitate în stil (dar nu prețiozitate), evitarea improvizației în redactarea articolului, evitarea supozițiilor debile, a insinuărilor de prost gust. Avem, din păcate, gazetari (e drept, de duzină) care fac texte-chisăliță, amestecând informația cu opinia. Unii se descalifică prin însăși formularea titlului: sintagme obosite de prea multă folosință, ziceri prăfuite, incolore, luate (din lene ori lipsă de imaginație) din tolba limbajului de lemn.

M.S.: În textele dv. de gazetă ce problematică abordați?

C.C.: Nu am un anume program tematic. Scriu când și cum „îmi vine”. Imboldul de a alcătui un articol e uneori neașteptat, neprevăzut, el țâșnind din reacția la ceea ce se întâmplă în jur, în această societate din ce în ce mai debusolată, mai bolnavă. Am speranța că mă situez în categoria formatorilor de opinie, că mă situez exponențial. Textele mele sunt stârnite de te miri ce: o afirmație din mass-media, o zicere năucitoare a președintelui de la Cotroceni, un  gest de generozitate al cuiva, o mitocănie de pe stradă, un colț de natură, un obicei tradițional, o personalitate a locului, lacrima unui copil, căderea unei frunze, apariția unei cărți, declarația incalificabilă a vreunui demnitar. În general, sunt dintre cei care văd jumătatea goală a paharului și de aici apoi tonul meu uneori persiflant, acid, cu inserții pamfletare. Ceea ce, am observat de-a lungul anilor, place cititorului. Adesea primesc mesaje de genul: Bine ai zis-o! Ține-o tot așa!

M.S.: În postura de cititor de ziare și reviste, ce căutați mai cu seamă?

C.C.: Caut, întâi de toate, paginile, rubricile de sport, apoi știrile, reportajele din domeniul culturii, rar texte de informație din sfera politicului. Din păcate, cele mai multe dintre cotidiene au început să se manelizeze. În revistele de literatură și artă mă interesează cronicile literare, interviurile, eseurile pe anumite teme ; rar, beletristica.

M.S.: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să se afirme ca jurnalist și/sau scriitor?

C.C.: Nu se dau sfaturi decât celor care le cer. Prin urmare, nu pot să-ți dau decât ție sfaturi, fiindcă mi-ai cerut. Să scrii, să scrii, să scrii! Să exersezi deprinderea de a sesiza metonimiile vieții cotidiene. Până la urmă, se va vedea ce iese: floare ori buruiană. Desigur, te vreau floare.

M.S.: Vă mulțumesc pentru bunăvoința și timpul acordate.

Mihaela SOLOMON

MONOGRAFIA SĂTEASCĂ, ACT DE IDENTITATE POZITIVĂ

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2011

MONOGRAFIA  SĂTEASCĂ,  ACT  DE  IDENTITATE  POZITIVĂ

  

Autor: Viorica Pop

În răvăşeala  de peste două decenii din societatea noastră, cu unele izbucniri care neagă  tot ce a fost înainte de ’89, amintindu-ne parcă de ‚,mânia proletcultistă’’,

se instituie, în viaţa ideilor culturale, serii de recuperări şi restituiri ale valorilor trecutului ca întemeieri de continuitate şi inovaţie.

Necesară şi firească se dovedeşte, în acest sens, politica managerială a Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti de a publica documentele rezultate din cercetările monografice ale Şcolii Sociologice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul muzeului care îi poartă numele.

După tipărirea documentelor despre satele Nereju şi Fundu Moldovei, apare   în 2009, la Editura ,,Universitaria’’, Craiova, în condiţii grafice excelente, cartea ,,Drăguş după 80 de ani de la prima campanie monografică’’, de doctor Paula Popoiu, actualul director al muzeului. Autoarea menţionează în paginile introductive dificultăţile studiului de arhivă, în special în condiţiile de conservare proaste şi în lipsa unei evidenţe ştiinţifice adecvate, aşa cum s-a dovedit istoria zbuciumată a documentelor despre Drăguş. Efortul dobândeşte însă bucuria de a oferi satului actual o moştenire preţioasă, însemnând comentariu ştiinţific, identitate a documentului scris şi fotografic ca inventar de patrimoniu. Dincolo de verificarea riguroasă a metodei  gustiene, de cercetare  sistematică  şi integrală a cadrelor şi a manifestărilor, realizată de echipe complexe, inter- şi multidisciplinare, cartea se  dezvăluie şi ca un veritabil roman existenţial: familia, neamul, vecinătăţile, instituţiile rurale, relaţiile cu vecinii, prietenii, duşmanii, relaţiile între vârste şi sexe, procese sociale etc. Există o dimensiune etică presupunând criterii de apreciere, capacitate de înţelegere şi compasiune, opinie publică, manifestată prin indivizi, trăitoare atâta timp cât  este împărtăşită de aceştia. Cartea poate fi citită în cheia unui roman de idei şi atmosferă, fiinţarea ,,Clubului Husarilor’’ fiind în egală măsură o ,,Poiană a lui Iocan’’ (Marin Preda, „Moromeţii”) sau  un sadovenian „Han al Ancuţei”. Ancheta lui Traian Herseni cu privire la „Clubul Husarilor” arată mentalitatea drăguşeană ca replică la replicile cetăţeanului turmentat din comedia lui Caragiale şi ca aluzie la vremurile actuale,  „…noi trebuie să ştim cum merg lucrurile ca să ştim cu cine votăm, altfel ne vindem pe un pahar de rachiu, aşa-i mai bine?”.

Nu în ultimul rând paginile respiră nostalgia copilăriei. Dosarul nr. 3551 cuprinde si interviul luat de Traian Herseni despre jocurile de copii: locul de joacă (pe câmp, cu vitele la păscut, în grădină, pe stradă), cercurile de vârstă şi vecinătate, cercurile pentru colindat, toate întregind imaginea unei aşezări tradiţionale repuse în drepturile ei. Fotografiile care completează în mod fericit datele şi comentariile imortalizează o civilizaţie a lemnului, a culturii şi artei populare apropiate de natură, echilibrate, departe de stresul contemporan. Cadre fotografice în mişcare ne oferă primul film sociologic de la noi şi din lume, „Drăguş. Viaţa unui sat românesc’’ (1929).

Programul „Pe urmele lui Gusti” îşi propune, potrivit afirmaţiilor autoarei, relevarea, prin comparaţie, a transformărilor petrecute pe parcursul a 80 de ani de la prima campanie monografică.

Între timp, renaşterea studiilor de monografie sociologică sătească este confirmată la Drăguş de cartea  ,,Studii şi confesiuni despre Drăguşul contemporan’’,  de Codrina Şandru, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Sociologie a Universităţii  ,,Transilvania’’  din Braşov. Despre importanţa acestei lucrări, profesorul universitar doctor Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române ,  preciza  în ,,Prefaţă’’:  ,,Cartea este deopotrivă complexă şi elegantă, îmbinând tehnica studiilor interdisciplinare de eminentă tradiţie gustiană cu tehnica retro, sugerând o nevoie teribilă, fondatoare, de întoarcere la origini chiar şi pentru intelectualul cel mai sofisticat, dacă vrea să nu se piardă în pâcla asfixiantă a plictisului şi disperării, cum ar spune Heidegger (plictisul ca o pâclă profundă…).  Cartea este una riguroasă şi deopotrivă lirică, întrunind calităţile uneia dintre cele mai frumoase şi mai riguroase cărţi de sociologie monografică rurală dintre cele care se vor fi scris la noi în ultimii şaizeci de ani.’’

     Codrina Şandru este şi coordonator al monografiei  ,,Drăguş. Imaginile unui  sat românesc’’ (autori, Codrina Şandru, Romulus Oprica, Vasile Pop,  o ,,micromonografie în imagini a satului în anii 2004-2005’’, în care textul ştiinţific (în limbile română, engleză şi italiană)   şi  documentaţia imagistică alcătuiesc o ,,lucrare de graniţă’’ care  ,,să trezească sau să întărească identitatea, conştiinţa, reflecţia   şi analiza critică’’ a drăguşenilor şi a tuturor celor interesaţi de resursele din viaţa satului românesc  menite a-l plasa pe ,,orbita dezvoltării’’ (Codrina  Şandru).

     Pe dimensiunea ,,Manifestări spirituale’’  poate fi menţionată şi cartea  ,,Drăguş, un sat românesc. Folclorul literar local, între tradiţie şi inovaţie’’, de Viorica Pop, (Editura ,,Romprint’’, Braşov, 2006), o confruntare a categoriilor folclorice cu realitatea de azi pentru a demonstra că adevăratul progres, modern în esenţa sa,  nu exclude tradiţia ca firesc al profilului spiritual într-o comunitate rurală.

     Memoria colectivă şi memoria genealogică din aceste cărţi cuprind experienţa construirii trăitoare a identităţii drăguşene ca orizont spiritual îndrumător pentru generaţia tânără.

     Dintr-o generaţie anterioară este autorul ,,Monografiei satului Drăguş’’,  Gheorghe Sofonea, drăguşean stabilit în Braşov ca profesor de fizică la renumitele colegii „Andrei Şaguna” şi „Dr. Ion Meşotă”. Convins că omul credincios iubeşte sărbătorile, profesorul octogenar face din strădanie o sărbătoare a spiritului, cum ar putea fi numită cartea sa, născută din respectul pentru echipa de monografişti a profesorului Dimitrie Gusti şi din dragostea pentru satul natal. Urmând metoda gustiaană a  cadrelor şi a manifestărilor, monografia de la  editura „Negru-Vodă” Făgăraş, impresionează prin documentarea riguroasă (lucrările monografiştilor interbelici, munca de teren, studii recente despre satul Drăguş, raportarea la monografii ale satelor din zonă) prin capacitatea de a îmbina atitudinea obiectivă şi precizia informaţiei cu experienţa trăiristă, care propagă în pagini o undă lirică pozitivă:  admiraţie pentru civilizaţia ţărănească, purtătoare de valori morale, şi sensibilitate a expresiei metaforice, evocator-nostalgice, specifice unei lumi rurale dureros uitate în vremea noastră.

Ocrotirea şi restituirea valorilor trecutului, dominante ale primei cărţi, sunt completate în celelalte cu o identitate pozitivă, aceea a drăguşenilor strămutaţi la oraş preluând matca stilistică a satului natal şi prefăcând-o în satul-idee.

România, un tren spre nicăieri?

Posted by Stefan Strajer On January - 12 - 2011

România, un tren spre nicăieri?

 

Autor: Nicolae Balint

„Cei ce uită, nu merită!”

Ca român, dar şi ca membru al Forumului Democratic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FDRCHM), nu pot să nu reacţionez faţă de aberanta Lege a Educaţiei, promulgată recent. Cred sincer, că este o datorie de onoare pentru toţi cei care simt româneşte, din ţară sau din diaspora română, să ia atitudine şi să reacţioneze faţă de această lege antiromânească, antieuropeană şi discriminatorie, menită a adânci şi mai mult prăpastia artificială creată deliberat, între românii şi maghiarii din Transilvania. Dincolo de anumite prevederi, indiscutabil corecte, într-un mod însă cât se poate de insidios şi parşiv, se pune baza segregărării educaţiei pe criterii etnice. După aberanta Lege a Educaţiei, care între noi fie vorba, nu va dura – fiind, în mod cert şi necesar, schimbată de următoarea guvernare – aflu acum, că pe Preşedintele României nu-l mai „încape” nici Constituţia. Ce vrea să schimbe de fapt domnia sa? Pretextul că avem nevoie de un Parlament unicameral, este unul „subţire”, nefundamentat. În tradiţia noastră istorică, Parlamentul a fost şi trebuie să rămână bicameral. Se poate schimba, desigur, modul de reprezentare, astfel încât Parlamentul – bicameral pe mai departe, evident – să fie compus din mai puţini parlamentari. Cine vă împiedică domnule Preşedinte şi domnilor parlamentari PDL, să iniţiaţi o lege electorală care să stabilească pragul electoral la 10%? Atunci, cu siguranţă, şantajul politic n-ar mai fi posibil, iar partide (uniuni?) liliputane, precum anacronicul UDMR, n-ar mai intra la guvernare făcând diverse jocuri politice cu iz iezuit. Nu cumva, de fapt, adevărata miză a revizuirii Constituţiei o constituie sintagma de ”stat naţional unitar”? Vreţi reorganizarea administrativă a României pe regiuni? În ce idee? Pe criteriul de necesitate economică? Haideți, să fim serioși…Motivațiile ascunse sunt altele. Şi cam care ar fi regiunile pe  baza cărora urmează să „redesenaţi” harta României? Domnule Preşedinte, domnilor deputaţi PDL, ţara aceasta, atâta câtă a mai rămas după vitregiile istoriei, se reazămă pe oasele albite a peste 2 milioane de români morţi, căzuţi pe câmpurile de bătălie ale celui de-al doilea război mondial. Printre ei, sunt poate şi părinţii şi bunicii voştri…Atunci, ei, morţii noştri din trecutul și prea încercatul veac, pentru ce au mai murit în cele două războaie? Se aude, mai nou, că sunt discuţii legate de o posibilă schimbare a imnulnui, chiar şi a Zilei Naţionale? Oare ce v-ar îndreptăţi să faceţi aşa ceva? Chiar nu mai aveţi nimic sfânt? Dar demnitate mai aveți? Sunteți dispuși chiar la orice compromisuri? Fără nicio limită? Eu, cred că de fapt, problema este alta. Voi, actuala guvernare, trebuie să fiţi schimbaţi. În frunte cu Preşedintele. Niciunul dintre actele voastre din ultimii doi ani, nu mai justifică rămânerea voastră la guvernare. Când ai o popularitate de sub 10% – şi ca partid, dar şi ca Preşedinte – atunci trebuie să-ţi faci bagajele…şi să pleci. Câtă răbdare credeţi că mai are acest popor umilit şi obidit? Pe voi, domnilor, nu vă mai vrea nimeni. Nici românii, dar nici europenii. V-aţi decredibilizat total. România nu este o ţară de „mâna a doua”, iar noi nu suntem un popor de „râme” şi nici nu ne închinăm la „licurici”. Voi, cei care ne conduceţi, sunteţi cei care nu ne meritaţi. În puținele voastre momente de luciditate politică, nu v-aţi pus niciodată problema, cum aţi ajuns acolo unde sunteţi acum? În al doisprezecelea ceas, Dumnezeu să vă dea mintea cea de pe urmă!      

Nicolae BALINT   

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors