Sfințirea Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Philadelphia, după ample reparații – Aniversarea bicentenarului ei

Interviu cu preotul paroh Nicolai Buga

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

Ioan Ispas: Prea-cucernice părinte, duminică întâi noiembrie a avut loc slujba de sfințire a bisericii. Este un eveniment care încheie mai mulți ani de muncă și de nădejde că lucrarea va fi dusă la bun sfârșit din partea enoriașilor, a Consiliului Parohial și al dvs în mod deosebit. Dar mai întâi cine a participat la această slujbă?

Pr. Nicolai Buga: Mai întâi, aș vrea să vă mulțumesc pentru interesul dvs. față de biserica noastră și pentru că aveți bunăvoința de a face cunoscute eforturile comunității românești din Philadelphia și împrejurimi de a restaura această frumoasă biserică, monument istoric federal. Am ținut mult să avem sărbătoarea sfințirii în anul Bicentenarului clădirii bisericii. Iată că Dumnezeu a fost bun cu noi și ne-a ajutat să reușim. Trebuie să vă mărturisesc că, inițial, am vrut să o sfințim în 2013, anul în care comunitatea din Philadelphia a sărbătorit 100 de ani de la întemeierea primei parohii ortodoxe române, care a funcționat în această biserică. Din păcate, acum doi ani a fost prea devreme. Ar fi fost cu adevărat imposibil să terminăm lucrările până atunci. Dar, pe 1 noiembrie 2015, ne-am văzut visul împlinit: Înaltpreafinția Sa, Arhiepiscopul Nicolae Condrea, al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi, cu sediul la Chicago, IL, însoțit de Preasfințitul Episcop Vicar Ioan Casian Tunaru, și de un numeros sobor de preoți, a sfințit biserica prin ungerea cu Sfântul Mir și stropirea cu apă sfințită, pecetluind Sfânta Masă în care au fost puse sfinte moaște, hrisovul oficial și pomelnicele celor care au dorit ca numele lor și ale celor din familie să fie pomenite în veci.

Ioan Ispas: Ce lucrări s-au realizat, cine le-au făcut, cu ce fonduri și cine sunt principalii donatori?

Pr. Nicolai Buga: Sărbătoarea de pe 1 noiembrie a încununat un efort imens al întregii comunități a Bisericii Sfânta Treime, care a durat nouă ani. Am început în 2007. Dispunând de un grant obținut de Consiliul parohial din acea vreme de la fundaţia Partners for Sacred Places din Philadelphia, pe care l-am dublat cu fondurile proprii strânse de la membrii parohiei, s-au reparat și consolidat zidurile exterioare, s-au adus mici reparații exterioare la ferestre și s-a realizat sistemul de alarmă contra incendiilor. În anii următori, cu fondurile colectate de membrii parohiei și cu cele obținute, prin programul Andrei Șaguna, de la Direcția pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni, am consolidat fundația casei parohiale și a sălii de festivități, adiacente bisericii. Întrucât zidurile de est și de sud ale Sălii sociale se aflau într-o stare avansată de degradare, punând în pericol însăși integritatea clădirii, din aceleași fonduri am refăcut și consolidat o suprafață importantă a acestor ziduri. A urmat apoi remodelarea Sălii sociale. A fost o inițiativă inspirată, căci timp de cinci ani de zile în această sală aveam să săvârșim Sfânta Liturghie și celelalte taine și ierurgii bisericești – fără ca în momentul efectuării lucrărilor să bănuim măcar că pregăteam astfel locul unde atâția ani urma să ne închinăm.

Ioan Ispas: Mărturisesc că în urmă cu circa opt ani când am fost pentru prima dată la slujbă în această biserică am fost surprins neplăcut de starea deplorabilă în care arăta și mirosul neplăcut care emana din podele. Când am auzit de câți bani sunt necesari pentru reparații am fost sceptic că se vor finaliza. Optimismul dvs mi-a dovedit încă odată că omul sfințește locul. Deci cine sunteți și cum ați ajuns aici, Prea-cucernice părinte paroh?

Pr. Nicolai Buga: Când am început restaurarea interiorului bisericii, am crezut că în câteva luni vom ne vom întoarce înapoi în biserică. Ne-am imaginat că pereții îi puteam repara în câteva luni, iar în privința pardoselii, ne închipuiam că este necesară doar o simplă supra-înălțare a zonei altarului. Când am desfăcut însă podeaua și am văzut ce ne aștepta, am înțeles că deschisesem o adevărată „cutie a Pandorei”. Am descoperit atunci că grinzile care susțineau întreaga structură a „floor”-ului, în zona unde ele pătrundeau în zid, erau complet putrede. Aceasta a fost prima surpriză de proporții pe care am avut-o. În plus, am fost nevoiți să   scoatem peste optzeci de tone de moloz și pământ, care fusese folosit inițial drept material izolator, dar care devenise cu timpul sursa unui miros greu, de mucegai, care – așa cum ați observat și dvs. – era ușor de detectat în întreaga biserică. A doua surpriză a fost aceea că, pe mai bine de jumătate din suprafața tavanului, tencuiala era desprinsă de pe grinzile care se presupunea că ar fi trebuit să o susțină. Din cauză că timp de zeci de ani apa de ploaie și cea rezultată din topirea zăpezii s-au prelins prin acoperișul bisericii, plin de găuri, distrugând astfel nu numai zidurile ei. Se ajunsese în situația când, dacă ploua torențial, apa nu se mai preligea ci curgea șiroaie din tavan, pe pereți, de parcă s-ar fi deschis un robinet imens. Ne-a păzit Dumnezeu că nu s-a întâmplat nici o nenorocire în toți acești ani. Abia în timpul părintelui Florin Șalgău aceste probleme s-au rezolvat prin repararea acoperișului. Au rămas însă consecințele.

Cât despre mine, nu sunt prea multe de spus. Sunt un smerit slujitor al Bisericii lui Hristos, care și-a început cariera preoțească la Solca, un orășel de la poalele Obcinelor Bucovinei, acum mai bine de 38 de ani, și care – după ce a slujit acolo 15 ani – a ajuns, în 1990, profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București și preot slujitor la Biserica Sfântul Visarion din Piața Romană. Iată-mă, însă acum, în postura de a număra nouă ani de când mi s-a oferit onoarea și privilegiul de a sluji comunitatea românească a credincioșilor ortodocși din Philadelphia. Îi sunt recunoscător soţiei mele, presbitera Rodica, nu numai pentru încurajare și pentru sprijinul continuu pe care pe care mi l-a dat de-a lungul întregii mele cariere de preot, dar mai cu seamă pentru că mi-a fost aproape și m-a secondat în acești ultimi nouă ani, când ne-a fost cel mai greu: printre străini, departe de Țară, de copii și de părinți, de prieteni… Recunoștința mea se îndreaptă către părinții mei, Leon și Eleonora, din Bucovina, și, desigur, către fii mei, Lucian și Andrei, care au ales să rămână în țară.

Ioan Ispas: La amploarea unor asemenea lucrări e nevoie de sponsori dar și de oameni care pun umărul la activități care aduc banii necesari. Cine sunt cei care v-au sprijinit în mod deosebit și constant în aceste activități?

Pr. Nicolai Buga: Cei care au contribuit de-a lungul acestor ani la reușita acestui proiect sunt mulți iar spațiul tipografic nu ne îngăduie să-i menționăm pe toți, fără a nedereptăți pe cineva. Totuși, dintre toți, se distinge în mod deosebit dl Nicolae Grigoraș, care s-a implicat literalmente cu timp și fără timp, cum spunem noi într-o expresie bisericească, cheltuind efort, plătind muncitorii, donând materiale și bani (în toatal, peste 50 de mii de dolari), muncind el însuși adeseori până noaptea, târziu, după ce venea de la business-ul său (dl Grigoraș este proprietarul unei firme de reparații auto). Dânsul a fost și rămâne un exemplu de devotament și modestie, inclusiv pentru noi, clericii. Trebuie să-l menționez apoi pe dl Michael Chiriac, de la New York, care, fiind președintele Consiliului parohial, a făcut posibil să primim în dar iconostasul de la Biserica „Sfânta Maria”, iar apoi ne-a donat materialul lemnos pentru întregirea iconostasului, lucrare săvârșită impecabil de dl Ioan Pop. Cum spuneam, lista donatorilor este lungă. În fruntea ei stă familia Constantin și Maria Ioniță. Deși s-au mutat în Baltimore, dânșii continuă să se socotească membri ai bisericii noastre. Urmează apoi o tânără familie de medici, Adrian și Andra Popescu, și mulți alții, față de care îmi cer iertare că nu-i pot menționa pe toți. Lucrul cel mai important este că, atât dânșii cât și ceilalți ctitori și binefăcători, au făcut această jertfă cu dragoste, din toată inima. Cei mai mulți fără să spună nimănui cât au cheltuit pentru biserică. Toți au ajutat biserica având convingerea că prin aceasta împlinesc o întreită datorie sacră; față de Dumnezeu, căci biserica este „casa Domnului”, față de semeni și față de propriul suflet. Mă bucură faptul că ei au înțeles că, sprijinind biserica, investesc în bunăstarea spirituală a fiilor, nepoților și strănepoților lor, care vor avea nevoie de biserică: aici își vor găsi ei alinare în momentele grele din viață și binecuvântare în cele fericite. Când noi nu vom mai fi, ei vor fi cei în purtarea de grijă a cărora va rămâne acest sfânt lăcaș. Nutrim speranța că vor fi mândri că au primit o asemenea moștenire.

DSCN6340

Mă bucur deasemeni că toți cei care și-au arătat generozitatea față de biserica noastră, ctitorii, binefăcătorii și sprijinitorii ei, au făcut acest lucru și pentru sufletul lor, căci nu e jertfă mai plăcută și mai bine primită de Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor pe care toți le avem, decât aceea de a ctitori sau de a ajuta la repararea unei biserici. Pentru ei se roagă preoții nu numai la proscomidie, înainte de a începe Sfânta Liturghie, ci și la încheierea ei, când rostesc: „Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale (Psalmul 93:5); Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta” (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă, în pofida atâtor obstacole și greutăți financiare, am reușit să restaurăm această biserică veche, aceasta este pentru că Dumnezeu ne-a ascultat ruga; ne-a ajutat trimițându-ne oamenii pe care el i-a ales și care n-au precupețit nici un efort pentru a-și arăta în felul acesta recunoștința pentru binefacerile primite de la El. Când spun că datorăm Bunului Dumnezeu faptul că am reușit să o restaurăm, o spun nu pentru a diminua rolul celor care ne-au fost de ajutor, ci pentru că sunt conștient că Dumnezeu lucrează prin oamenii Săi și că fiecare dintre noi avem un rost, rânduit de El, în această lume; suntem instrumente ale Proniei Divine, ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. El este Cel care a făcut această biserică, pe care a dăruit-o bunicilor noștri, pentru noi, cei de azi, iar azi ne sprijină pe noi s-o lăsăm nepoților noștri. „Mare esti, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale !… ” (Rugăciunea de la Sfințirea Apei, din Molitvelnic, inspirată din Psalmi 85: 9; 138: 14).

Ioan Ispas: Biserica renovată are o vechime de 200 de ani și este monument istoric. Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre arhitectul construcției, prin ce se evidențiază ea ca și monument istoric și care a fost destinația ei inițială?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost construită între 1815 și 1816, pentru comunitatea credincioșilor episcopalieni (anglicani) din Northern Liberties. St. John’s Episcopal Church – cum se numea atunci – a fost proiectată de un tânăr care avea să devină foarte curând unul din marii arhitecți americani: William Strickland (1788-1854). Socotit cel mai valoros și mai talentat dintre studenții marelui Benjamin Henry Latrobe, Strickland era la a doilea proiect care i se încredința. Chiar anul când începea construcția acestei biserici, avea sa-l învingă pe propriul său profesor cu design-ul clădirii cunoscute drept Second Bank of America. Strickland este unul dintre părinții   stilului neo-clasic american, numit și „American Greek revival”. Dat fiind faptul că „Sfânta Treime” a rămas   cea mai veche clădire care s-a păstrat până azi, am putea spune, pe drept cuvânt, că – alături de Second Bank – biserica noastră reprezintă certificatul de naștere a acestui stil. Biserica a fost sfințită în 20 septembrie 1816. Un articol publicat în numărul de a doua zi al ziarului Relf’s Philadelphia Gazette and Daily Advertiser descrie noua ctitorie din Northern Liberties drept un „edificiu curat și elegant”, al cărei „design a fost realizat de dl William Strickland, din acest oraș”. Reporterul anonim al evenimentului sfințirii era de părere că „punerea în operă este pe măsura gustului Arhitectului”. El remarca deasemeni decorațiile în stucatură ale vestitului meşter William Thackara, o realizare despre care autorul articolului spune că „a depășit orice lucrare de acest gen din acest oraș” (Jeffrey A. Cohen, 1983).

Ioan Ispas: Când și în ce împrejurări această biserică a ajuns în proprietatea parohiei ortodoxe române?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost preluată de comunitatea credincioșilor ortodocși români după aproape 100 de ani de la inaugurarea ei. Istoria ei se înscrie într-un șir de posibile exemple care ar exemplifica, din perspectiva Teologiei Istoriei, ideea purtării de grijă a lui Dumnezeu față de poporul Său. Pe la începutul veacului al XX-lea, în Philadelphia au sosit mulți români din Ardeal și Banat. Sătui de „binefacerile” Imperiului Habsburgic, sub care se aflau atunci provinciile lor (Transilvania încă din 1699, iar Banatul din 1716), mulți români au luat calea bejeniei ajungând în America. Așa se face că, cei mai mulți dintre cei sosiți în Philadelphia s-au așezat în jurul acestei biserici, care avea să joace un rol fundamental în istoria comunității. În 1906, ei înființează Societatea „Bănățeana”, pentru ca apoi, în 1913, în duminica Rusaliilor, la îndemnul părintelui misionar Moise Balea, să se hotărăscă să întemeieze prima lor parohie. Întrucât comunitatea românească abia se încropea, neavând putință să-și cumpere o biserică, românii dau curs invitației preotului episcopalian de atunci de la Biserica „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflată peste drum de sediul societății, să folosească spațiile bisericii, în schimbul unei sume modice. Astfel, prin grija lui Dumnezeu, biserica aceasta avea să joace un rol crucial în viața lor. În 1929, ei dobândeau dreptul de folosință nelimitată a bisericii și a clădirilor aferente, iar în 1972, românii devin stăpânii de jure ai unei proprietăți pe care de facto o dețineau de aproape jumătate de secol. În actul de vânzare-cumpărare întocmit, se arată că au plătit pentru aceasta un dolar. Trebuie să adaug însă că, dobândind această proprietate, pe care au primit-o în dar, românii s-au pomenit cu o imensă povară pe umeri: povara unei biserici mari și vechi, care trebuia nu numai întreținută, ci și reparată. Era o perspectivă care i-a speriat pe mulți, așa cum îi speriasecu câțiva ani înainte pe o parte importantă dintre membrii Consiliului parohial de atunci (suntem în anii ’70) care au hotărât să părăsească biserica și să se mute în Elkins Park. E adevărat că aceasta nu era principala motivație a plecării lor din Strada Brown, ci degradarea zonei Northern Liberties.

Astăzi lucrurile s-au inversat, cartierul nostru devenind unul extrem de căutat, mai ales de către tineri, dar și extrem de scump. Din păcate, casele pe care românii le-au vândut atunci pentru câteva mii, astăzi nu le-ar putea redobândi nici măcar cu jumătate de milion. Dar mentalitatea aceasta de a ridica mâinile în fața greutăților și de a da bir cu fugiții am întâlnit-o și eu. Chiar până de curând, mai erau unii în comunitate care o vedeau deja abandonată și înstrăinată. Acestora eu le-am răspuns că, dacă avem această biserică, lui Dumnezeu o datorăm. Și tot bunul de El ne va ajuta să o și păstrăm frumoasă și luminoasă, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, cum mi se pare a fi azi; caldă și primitoare, cum trebuie să fie orice biserică, după modelul Capului Bisericii, Blândul nostru Mântuitor Iisus Hristos.

DSCN6337

Ioan Ispas: În Philadelphia sunt două biserici ortodoxe române. La slujba de sfințire am văzut foarte mulți oameni care sunt membri ai parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” din Elkins Park. Nu l-am văzut însă pe părintele Adrian Grigoraș printre preoții care au oficiat. Adică enoriașii celor două episcopii participă fără probleme la evenimentele fericite ale celor două biserici în timp ce ierarhii și preoții se ignoră reciproc. Cine va sparge gheața?

Pr. Nicolai Buga: Vă rog să nu vă supărați, dar aș prefera să nu comentez. Doar atât vreau să vă spun că, din partea noastră, a celor de la „Sfânta Treime”, s-au făcut repetate încercări de apropiere, de „spargere a gheții”, cum spuneți. Vreau ca românii să știe că prima mea vizită după sosirea la Philadelphia, în 2006, a fost la Biserica din Elkins Park. Cei care erau la vecernie în acea seară, acolo, își amintesc. Când, la un moment dat apăruseră zvonuri cum că eu nu aș da voie enoriașilor mei să meargă la evenimentele organizate la Elkins Park, am hotărât împreună cu tot Consiliul parohial și cu enoriașii să participăm cu toții la spectacolul lor cu Junii Sibiului. Am fost la spectacol și nu regret. Vă mărturisesc că m-am bucurat să văd că sala era plină de credincioși care veneau și vin regulat la slujbele noastre. Cât despre invitația la sfințirea bisericii noastre, mă limitez să vă dau și dvs. textul trimis prin e-mail atât părintelui paroh cât și membrilor consiliului parohial, pe adresele existente pe web-site-ul bisericii. Iată textul invitației:

„Dear Reverend Father,

Holy Trinity Romanian Orthodox Church in Philadelphia has the honor to invite you to the celebration of the Bicentennial of our church and the consecration of the sanctuary, which will take place Sunday, November 1, 2015, starting at 9 am.

The consecration service, followed by the Divine Liturgy, will be performed by His Eminence Archbishop Nicolae, of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas, headquartered in Chicago, IL, and His Grace Bishop Ioan Casian, Auxiliary Bishop of our Archdiocese.

The celebration starts Saturday evening October 31, 2015 with Great Vespers and the presentation of the Holy Relics for the Holy Table.

Friday and Saturday we will be holding the Conference of the US East Coast Deanery, a meeting of our Romanian Orthodox   priests, deacons and parish delegates belonging to our deanery, which takes place every two years.

I will be very grateful to you if you could serve the Vespers or/and the Divine Liturgy together with our hierarchs and priests. Also, I would appreciate very much If you could tell the faithful in your church about our celebration.

Thank you.

For your GPS, our physical address is: 230 Brown St. Philadelphia, PA 19123.

There are great chances for us to have the opportunity to worship the relics of both St Calinic of Cernica, from Romania, and St John Maximovitch. I will keep you informed.

I am looking forward to having you among our guests.

Your brother in Christ,

Fr. Nicolai Buga”

Ioan Ispas: Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Nicolae a ținut predica în limba engleză. Personal am simțit o amărăciune amintindu-mi cât de mult au luptat strămoșii noștrii pentru ca limba română să fie limba liturgică. A fost însă opțiunea Înaltpreasfinției Sale explicată în sensul că în engleză va fi înțeles de mai multe persoane. Pe de altă parte, trăgând cu urechea la conversațiile dintre copiii românilor se poate observa că ei discută în engleză. Cum vedeți viitorul limbii române ca limbă liturgică?

Pr. Nicolai Buga: Observația dvs. este de natură să sublinieze justețea hotărârii ierarhului nostru. Vorbind despre viitorul limbii române ca limbă liturgică pe teritoriul nord american, trebuie să spun că este de datoria noastră, a clerului, să menținem aprinsă, pe cât este cu putință, flacăra culturii și limbii românești în comunitatea pe care o păstorim. Este însă cel puțin la fel de important, dacă nu cumva chiar mai important, să păstrăm duhul credinței ortodoxe în sufletele enoriașilor noștri. Iar acest lucru este aproape imposibil de realizat atunci când, slujind și predicând exclusiv în românește, mesajul preotului nu poate ajunge la inima și mintea enoriașului său vorbitor de limbă engleză. Nu este ușor, în contextul vieții americane, ca românii ajunși imingrați pe acest continent să-și păstreze tradițiile și limba moștenite de la părinți. Din experiența mea americană, constat că la a treia generație, românii – și nu numai ei – nu mai vorbesc limba părinților. Repet, fenomenul este general.

Ioan Ispas: Noi, ca români nu ne deosebim în cadrul rasei albe de ceilalți decât prin limbă și religie. Dacă ne pierdem limba va mai exista oare motivația de a pierde o oră pe drum pentru a ajunge la o biserică ortodoxă română când la câteva minute se află o altă biserică creștină cu limba liturgică engleză?

Pr. Nicolai Buga: Desigur, aveți dreptate. Este important ca frumusețea cântării noastre liturgice și muzicalitea cu totul specială a limbii române să constituie o motivație puternică pentru ca românii americani sau, dacă vreți, americanii de origine română să frecventeze bisericile noastre, în care se slujește în românește. Dar trebuie să nu uităm că cei doi factori, oricât de importanți ar părea la prima vedere, nu sunt singurii și nici cei mai importanți care să-i mențină pe acești credincioși printre membrii bisericii noastre. Factorul principal mi se pare a fi, pe de o parte, seriozitatea și zelul pastoral izvorât din credința preotului și din dragostea lui față de fiecare membru al turmei cuvântătoare care îi este încredințată, iar, pe de altă parte, din perspectiva credincioșilor păstoriți, sunt importante: respectul, încrederea și dragostea fiiască a enoriașilor față de preotul lor. Aceste sentimente sunt cele care cimentează o relație preot – enoriaș, care devine fundamentală pentru bunul mers al comunității. Odată stabilită această relație, problema limbii în care slujește preotul devine secundară.

Ioan Ispas: Cunosc multe familii de români care vorbesc în casă în engleză cu copiii lor. Personal cred că aceștia fac o triplă greșeală: ratează șansa copiilor de a învăța o limbă pe gratis, distrug o punte de legătură cu țara și îi învață o engleză de baltă. Când nepotul meu de trei ani (născut în Canada) care nu știa o boabă în engleză, noi vorbind româna în familie, a ajuns la grădiniță (în SUA) și am avertizat-o pe educatoare despre această situație, ea ne-a răspuns: „Nicio problemă. Ocupați-vă dvs de română că de engleză ne ocupăm noi!”. Ce credeți că ar putea face biserica pentru a convinge tinerele familii de români să vorbească româna cu copiii lor?

Pr. Nicolai Buga: Îi dau mare dreptate acelei educatoare despre care vorbiți. Din nefericire, noi, ca părinți, păcătuim adesea din exces de grijă față de ceea ce ar putea să i se întâmple copilului nostru la școală. Nu vrem să fie traumatizați, să râdă copiii americani că el nu știe sau nu vorbește engleza ca ei. Este greșeala subestimării capacităților de adaptare și învătare ale copilului nostru. Ca slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române din cele două Americi, încercăm să facem tot ce ne stă în putință să încurajăm studiul limbii române, prin lecțiile Școlii parohiale, prin slujbele duminicale, prin săvârșirea preponderent în românește a Sfintei Liturghii, prin tălmăcirea Sfintei Evanghelii în limba română, prin evenimentele culturale pe care le organizăm, etc. Dar repet, sunt foarte multe situații când trebuie să ținem cont de faptul că mulți copii care vin la biserică nu înțeleg, pentru că la școală și, de cele mai multe ori chiar și acasă, ei vorbesc englezește, mai ales când e vorba de familii mixte. Eu mă străduiesc, atât în predici cât și prin discuții personale, să le explic românilor că, în acest context al bunelor relații economice, financiare, militare și culturale dintre România și S.U.A, vorbind românește, copii lor vor avea o șansă în plus pentru un loc de muncă. În plus, vorbind și o altă limbă decât engleza, ei au șansa unei ferestre în plus, deschisă către cunoaștere. Unii americani învață românește pentru că urmează să lucreze sau să fie trimiși de către firmele lor cu diverse misiuni în România. Personal, cunosc mulți americani care doresc să învețe limba nostră pentru că România este o țară frumoasă, de care s-au îndrăgostit, vizitând-o. Alții au învățat românește pentru a înțelege versurile cântecelor unor formații românești (am întâlnit, de exemplu, pe cineva care se străduia să învețe limba noastră ca să cânte Dragostea din tei, a fraților basarabeni de la O-Zone), sau pentru a aprofunda muzica unor copozitori români sau operele unor scriitori sau teologi. Aș vrea să-l menționez aici pe prietenul nostru, Mark Klus, care a învățat românește din admirație pentru părintele Arsenie Boca și din dorința de a aprofunda scrierile sale, în special Cărarea Împărăției, pe care a și tradus-o în engleză, alături de un român.

Revenind la copiii din comunitatea noastră, pentru ei se străduiește preoteasa Rodica Buga, ca profesor la Școala duminicală, să-i învețe în românește rugăciuni, cântări, să le spună povești, și pilde, etc. Atunci când există colaborarea părinților, șansele de reușită sunt mult mai mari. S-ar resimți nevoia distribuirii, la un preț accesibil, a unor cărți gen Mica Biblie, cu desene frumoase și atractive pentru copii. Viețile Sfinților povestite pentru copii ar avea mare succes.

De aceea îndrăznesc să propun editurii Sfintei Patriarhii și altor edituri bisericești din Țară să se ocupe de acest segment al publicului lor cititor, copiii. În felul acesta, am avea și noi un sprijin mai consistent, iar roadele acestui efort pe care Biserica noastră l-ar face în acest sens s-ar putea vedea peste ani. N-ar strica dacă editurile noastre bisericești s-ar inspira din activitatea în acest sens a editurilor ortodoxe din Rusia. Avem nevoie să ne asigurăm că mâine bisericile noastre nu vor fi goale, că nu vom fi obligați să le închidem, din lipsă de credincioși, cum se întâmplă aici, în S.U.A., cu alarmant de multe biserici catolice, transformate peste noapte în restaurante, apartamente de locuit, dacă nu sunt demolate.

Deasemeni, ar fi nevoie de cărți cu povești și de CD-uri cu desene animate, în limba română. Ce bine ar fi dacă Institutul nostru Cultural, pe lângă evenimentele culturale de mare anvergură și de mare importanță, ar avea fonduri, așa cum au toate celelalte institutii similare din S.UA. și pentru asemenea investiții. Ce grozav ar fi dacă la ICRNY s-ar organiza piese de teatru pentru (și cu copii), lecții model ținute de specialiști, care să deschidă copiilor noștri vorbitori doar de limbă engleză apetitul pentru basmele românești. La aceste spectacole sau lecții să fie invitați activiști culturali din diverse comunități, profesorii nostri de la școlile duminicale, care ar putea astfel să deprindă tehnica de a-i apropia pe copii de asemenea frumuseți ale literaturii noastre populare. Iată o propunere pentru distinsa scriitoare, doamna Doina Uricariu!

DSCN6330

Ioan Ispas: Am fost surprins plăcut de împodobirea pereților bisericii cu multe și mari icoane, toate având ca fundal o frumoasă culoare albastră (o fi albastru de Voroneț?). Unde au fost pictate aceste frumoase icoane?

Pr. Nicolai Buga: Icoanele la care vă referiți sunt copii după cele de la Biserica din Victor (Rochester), NY, și sunt nespus de îndatorat Părintelui paroh Daniel Ene, colaboratorilor săi de la Rochester pentru bunăvoință, precum și tuturor celor care m-au ajutat să le avem expuse pe pereți în timp util.

Ioan Ispas: Nu am privit fiecare icoană în parte dar senzația mea este că sfinții martiri români nu sunt prezenți în aceste icoane. Anul viitor vom comemora pe Sfinții Brâncoveni. Există vreo icoană care să-i reprezinte în bisericile noastre? De la cine credeți că ar trebui să vină inițiativa reprezentării sfinților martiri români în icoane?

Pr. Nicolai Buga: E adevărat că nu am primit și icoane ale unor sfinți români, pentru că cele originale aveau alte dimensiuni, nepotrivite pentru nevoile noastre de moment. Pe viitor, vom încerca să avem și sfinți români. Vă reamintesc însă că cel de-al doilea hram al bisericii noastre – cel de toamnă – este Sfinții Mărturisitori Ardeleni. Icoana lor ne de pe catapeteasma bisericii este un omagiu pe care această comunitate românească, întemeiată acum maibine de 100 de ani de către transilvăneni și bănățeni, îl aduce apărătorilor Ortodoxiei din Transilvania, care au trăit în secolul al 18-lea și care au pătimit atâtea chinuri pentru dreptul românilor de a-și păstra credința ortodoxă în Ardeal.

Ioan Ispas: Patriarhia Română a apreciat eforturile depuse de d-vs și de Consiliul parohial în restaurarea bisericii. Cum s-a concretizat această apreciere?

R: Prin bunăvoința Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Nicolae, atât eu cât și Părintele Diacon Timotei Avram am primit primit din partea Patriarhiei Române ordinul Crucea Sfântului Andrei, pentru care îi suntem recunoscători Prea Fericitului Patriarh Daniel și îi mulțumim din suflet Părintelui Arhiepiscop.

Ioan Ispas: Acum, la final, vă rog să răspundeți la întrebări care considerați că ar fi trebuit puse dar au fost omise. Profit de ocazie pentru a vă transmite admirația mea pentru ceea ce ați reușit să realizați.

Pr. Nicolai Buga: Vă mulțumesc! Mi se pare că nu a rămas nici un aspect important neacoperit. Vă mulțumesc mult pentru onoarea de a-mi solicita acest interviu. Vă sunt recunoscător mai ales pentru interesul dvs. față de biserica noastră. Cred că despre acest monument istoric federal (inclus încă din 1983 în Registrul Național al Siturilor Istorice) merită să se vorbească mai mult; despre eleganța și frumusețea lui, despre locul și importanța lui în istoria arhitecturii americane.

(Wilmington, noiembrie 2015)

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

Apel la memoria românismului: replici celebre ale lui Avram Iancu

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2015

Apel la memoria românismului: replici celebre ale lui Avram Iancu

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Motto: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară” (Mihai Eminescu)

Vemurile actuale şi „trend”-ul pe care s-a înscris clasa politică românească, ca de altfel şi propaganda anilor din urmă, au afectat serios, după cum e lesne de observat, memoria naţională. Se vorbeşte tot mai mult despre pericolul crizei de identitate naţională, nuanţându-se conjunctural consecinţele pe care aceasta le induce.

Mărturisesc că sunt un pătimaş admirator al lui Avram Iancu, figura ilustră a Revoluţiei Române de la 1848-1849, „crăişorul munţilor” rămânând peste secole un simbol incontestabil al luptei românilor împotriva asupritorilor.

Convins că exemplele de înţelepciune politică din istoria românilor din Ardeal se constituie într-un preţios tezaur al fiinţei noastre naţionale, voi evoca în continuare câteva replici ale acestui pe cât de glorios, pe atât de tragic erou, adevărată icoană a ardelenilor, în contextul în care au fost rostite ca adevărate sentinţe.

Situaţia politică premergătoare Revoluţiei Române de la 1848-1849 din Transilvania, starea socială a românilor şi nedreptăţile la care erau supuşi românii în acea perioadă sunt convingător cuprinse în îndemnul care circula în Ardeal în preajma întrunirii din anul 1847 a Dietei Transilvaniei: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare veţi convinge pe aceşti domni, ci cu lancea lui Horea”, îndemn ce probează starea de spirit existentă în care avocatul Avram Iancu se implica din ce în ce mai profund, dovedind că este dăruit de soartă nu numai cu inteligenţă, dar şi cu o putere aparte, imperios necesară unei lupte de mare angajament şi sacrificiu.

Astfel, la Adunarea Naţională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat împreună cu Ioan Buteanu în fruntea a 2.000 de moți, fiind de notorietate faptul că românii prezenţi la adunare l-au primit cu mare entuziasm. Sosirea la adunare este descrisă astfel: „Au sosit Iancu şi Buteanu, venind la adunare cu muntenii. Purta [Iancu] un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini. O simplă pălărie neagră cu pene de cocoş pe ea. Prezenţa lui dă adunării măreţia de sărbătoare şi de luptă (…). De acum Iancu nu mai era al moţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania” (Florian Dudaş, „Avram Iancu, erou al românilor”).

La 1 mai 1848, ceata numeroasă a moţilor a pornit spre casă, condusă de Avram Iancu care în munţi a început să-i mobilizeze pe români să participe la o a doua adunare naţională programată să aibă loc la Blaj la data de 3/15 mai 1848. În perioada următoare situaţia se agravează, moţii încetând să se mai considere iobagi şi refuzând să mai presteze vechile slujbe impovărătoare şi să mai plătească taxe urbariale. Cu alte cuvinte, moţii nu au mai aşteptat deciziile politice ale austriecilor şi maghiarilor.

În aceste condiţii, autorităţile au trimis un reprezentant la Vidra de Sus pentru a discuta cu românii la 5 mai 1848, care era o zi de duminică, oamenii fiind la biserică. Venind la faţa locului după ce a aflat că li s-a citit românilor o hotărâre, Iancu a cerut-o, tatăl sau, Alisandru Iancu, i-a citit-o, după care a replicat:

„Românii nu vor cerşi libertatea (…), ei sunt destul de tari ca să şi-o stoarcă prin luptă”.

avram-iancu

Imediat după sfârşitul revoluţiei, o dată cu încheierea ostilităţilor în anul 1849, reprezentanţii austrieci trimişi de împărat în Transilvania au dovedit că nu apreciază contribuția românilor la cauza Casei de Habsburg, ignorând sacrificiile materiale şi umane ale acestora. Meritele românilor nu au fost luate în seamă la adevărata lor valoare, ba mai mult, au fost rău înţelese şi chiar suspectate în mod nefondat. În atare situaţie, Iancu îi dă împaratului o lecţie de reală demnitate naţională refuzându-i la Viena decoraţiile şi afirmând:

„Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate”.

După înapoierea de la Viena, Iancu s-a implicat în obţinerea pe cale legală a drepturilor moţilor privind pădurile şi terenurile pierdute în favoarea nobililor şi a statului austriac pe vremea iobăgiei, întocmind şi trimiţând mai multe memorii în numele moţilor guvernului, iar unul dintre ele chiar împăratului. Reacţia guvernului a fost concretizată în trimiterea la faţa locului a unor comisii de investigaţie, o evidentă şi binecunoscută metodă de tergiversare a unei eventuale soluţionări a situaţiei. Avram Iancu a refuzat să se prezinte în faţa acestor comisii, îndemnându-i pe moţi să procedeze la fel.

În aceste condiţii, împăratul Franz Josef a decis să viziteze Transilvania. Este important de menţionat, având în vedere desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, că Iancu s-a ocupat intens de pregătirile pentru primirea împăratului.

La 21 iulie 1852, împăratul a sosit la Muntele Găina unde spera să fie întâmpinat de Iancu, dar acesta nu s-a prezentat, nimeni neavând cunoştinţă despre locul unde s-ar afla. Mama lui Iancu l-a întâmpinat călare în fruntea unui grup de femei, iar în fața casei lui Avram Iancu l-a aşteptat cu un pahar de vin tatăl său Alisandru. Toţi se aşteptau ca Iancu să fie la Câmpeni, dar acesta nu a fost găsit nici aici, prietenii săi scuzându-l în fața guvernatorului spunând că e bolnav. Seara, au încercat să-l convingă pe Iancu să se întâlnească cu împăratul la Roşia Montană, răspunsul acestuia fiind că nu are de gând să se întâlnească cu împăratul. Totuşi, fruntaşii românilor sperau că nu e încă totul pierdut şi că Iancu s-ar putea întîlni cu împăratul la Cluj pentru clarificarea situaţiei pădurilor moților, pentru Iancu fiind evident însă că revendicarea nu se poate obţine pe cale legală. Iancu pleacă la Cluj în fruntea a 120 de călăreți care îl întâmpină pe împărat între Someşeni şi Apahida, urmând să ia parte la audienţa programată, dar, invariabil, Iancu refuză participarea.

Este de necontestat că Avram Iancu, în numele luptei românilor cu care s-a identificat, nu a putut să accepte nici măcar împăratului Austriei tărăgănarea, ignorarea faptelor şi recunoaşterea drepturilor românilor care luptaseră şi muriseră în Revoluţia de la 1848-1849 şi în folosul Austriei, din acest motiv refuzând să stea de vorbă cu Franz Josef căruia i-a transmis:

„Toate sunt în zadar, un nebun şi cu un mincinos nu se pot înţelege.”

În România, Camera Deputaților, printr-un gest de adevărat patriotism, a adoptat recent un proiect de lege care prevede conferirea titlului de Erou al Națiunii române lui Avram Iancu pentru viaţa închinată şi jertfită spre propăşirea neamului românesc. Proiectul, în cazul căruia Camera Deputaților este for decizional, prevede că „pentru cinstirea în mod deosebit a memoriei lui Avram Iancu (1824-1872), considerat cel mai mare erou naţional din Transilvania, cu merite excepţionale în afirmarea identităţii şi a drepturilor naţionale pe teritoriul strămoşesc, se conferă fostului conducător al revoluţiei române 1848-1849 din Transilvania titlul de Erou al Naţiunii Române”.

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

13-14 Septembrie 1940

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2013

13-14 Septembrie 1940

Virgil Ratiu.1

Autor: Virgil Raţiu (Bistriţa)

De la noaptea de 13 spre 14 septembrie au trecut 40 de zile. Înǎlţarea Sfintei Cruci s-a petrecut şi în acest an, numai memoria noastră colectivă de locuitori ai Transilvaniei a rămas undeva înţepenită, ca anesteziată. O exepţie am întâlnit: cu două săptămâni în urmă, am citit pe „Gogea’s Blog” o bruscă aducere aminte cu titlul „Mai avem dreptul la memorie?”. Vasile Gogea se întreba uitat, oare de ce nu a scris în 14 septembrie ceea ce a scris şi publicat acum, cu întârziere? de ce? Ca să nu supărăm populaţia ungurească din România şi din Ungaria? Ca să nu supărăm Berlinul? Ca să nu ofensăm Bruxelles? Ca să nu ofensăm Moscova?

Recunosc că nici eu nu mi-am amintit la datele respective despre crunta noapte de 13 spre 14 septembrie 1940 când în localitatea Ip şi localitatea Trăznea din judeţul Sălaj, trupele horthyste, abia ce-au devastat România de Nord la 30 august acelaşi an, au comis cele mai crunte masacre umane imaginate de cineva până atunci pe pâmânt. Iniţial s-a afirmat cu trompete că Nordul Transilvaniei va fi ocupat de unguri în baza „unui arbitraj” între părţi, adică Germania şi Italia contra României, pe de altă parte. (Notă: Astăzi nu este corect politic să-i aminteşti aşa, măcar într-o doară, Angelei Merkel despre Diktatul de la Viena din vara lui 1940! Nu-i aşa?) Din păcate s-a dovedit atunci că expresia „arbitraj” a fost o vorbă goală, bine rumegată de către revizionişti: Hitler, Mussolini, Horthy, cu binecuvântarea lui Stalin. Dar puterile Axei războinice de atunci şi-au exersat cuvântul cu vârf şi îndesat. Basarabia picase la ruşi demult.

Masacrul de la Ip

Măcelul românilor de la Ip a fost pus la cale de comandantul militar, de comandantul civil, de membrii „Rongyos Garda” şi „Nemzetorseg”, toţi unguri, de preotul reformat Kovacs Bela, moşierul Farago Pista, învăţătorul Uthelyi Adalbert şi poştaşul satului. Ghidaţi de unguri localnici, horthyştii înarmaţi au intrat în casele românilor şi au ucis tot ce au înâlnit, bărbaţi, femei, batrâni, copii, copii în leagăn, femei gravide spintecate cu baioneta. Spre dimineaţă trupele ungureşti au mai tras o raită, au împuşcat ce-au mai găsit gemând, apoi au pregătit căruţe, au adunat morţii cu ajutorul ţiganilor şi-au trasnportat cadavrele la o groapă comună săpată lângă cimitir. Unul dintre conducătorii unguri a zis la final de măcel către un soldat: „Clacă faină am făcut astăzi!”. Şi nu au omorât decât 157 de români. La fel s-a întâmplat la Trăznea, la fel s-a întâmplat la Moisei. Iar politicienii din Bucureşti doar vorbeau. Românii ardeleni se zbăteau zadarnic. Atunci nici o ţară din Europa nu a luat în seamă crimele comise de unguri în Nordul Transilvaniei, şi nici după aceea până în 1944 vara!

De la 13 spre 14 septembrie au trecut 40 de zile. Prin ziarele locale şi prin posturile TV bistriţene nu am auzit un cuvânt despre masacrul de la Ip şi mai ales despre victimele Diktatului de la Viena. Doar Victor Ştir şi-a amintit într-o anumită împrejurare – când la Bistriţa au fost comemorate victimele Holocaustului, deoarece această comemorare a victimelor evreilor este obligatorie în România – şi-a amintit că în localitatea Viţa din judeţul nostru s-a ridicat o statuie unui criminal de război ungur. Nici la posturile TV centrale nu am auzit pomenindus-se de victimele româneşti din Nordul Transilvaniei din anul 1940. De publicaţiile tipărite nici nu mai vorbesc. Doar Editura Eikon din Cluj a lansat zilele trecute volumul „Plânge Ardealul!…”, „Mărturii de epocă despre Diktatul de la Viena”, carte în care sunt grupate textele din broşurile apărute în acei ani groaznici, texte semnate de Emil Boşca-Mălin, Corneliu Coposu, Constantin Hagea şi Victor Papilian. Mulţi intelectuali contemporani habar nu mai au ce a însemnat pentru România Diktatul de la Viena!

Cu privire la astfel de crime ar trebui să afirmăm răspicat că nu vom uita şi nici nu vom ierta niciodată. Felul cum etnicii evrei îşi comemorează victimele din Cel de-al Doilea Război Mondial ar trebui să ne fie exemplu. Iar ei, evreii, nu numai că îşi amintesc de crimele produse în Europa împotriva evreilor, ci au şi cerut despăgubiri celor vinovaţi. Şi România a plătit destul. Pentru victimele produse în Transilvania de către armata ungurească România a cerut Budapestei despăgubiri?

(Octombrie 2013)

De ce e „bun pentru România“ un Lac Otrăvit, mai mare decît Monaco?

Posted by Stefan Strajer On October - 16 - 2013

De ce e „bun pentru România“ un Lac Otrăvit, mai mare decît Monaco?

Scrisoare deschisă către Consiliul Naţional al Audiovizualului

Vasile-ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile Zărnescu

 

Am citit că pe marginea subiectului Roşia Montană s-au strîns la CNA, în ultimele luni, în jur de 2.000 (două mii!) de „sesizări, plîngeri, reclamaţii“. Şi totuşi, incredibil, acest subiect major, de interes naţional, nu a încăput pînă acum pe ordinea de zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră.

Prin prezenta scrisoare deschisă – pe care o puteţi înregistra şi ca pe o „plîngere deschisă“ – solicit membrilor CNA stoparea imediată şi totală a reclamelor legate de Roşia Montană, care au invadat audiovizualul românesc.

Aceste reclame contravin dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului. Pînă şi la reclamele unor medicamente care se eliberează fără reţetă, privitorul e avertizat obligatoriu: „Citiţi cu atenţie prospectul“. Pe cînd la reclamele aşa-zisului „minerit modern“, nu! El e „BUN PENTRU ROMÂNIA“, se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neştire, însoţit de somaţia „Spune Da mineritului!“, ca într-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta – un film, un autor, un bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice –, ţi se înfige în ochi, zbang!, „Spune Da mineritului!“… Într-un fel, e de înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi, totuşi, cînd e vorba de un subiect care a răvăşit România, şi care e încă în dezbatere naţională, nu credeţi că aţi putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ publicitar, generator de confuzie? Am văzut, în arhiva CNA-ului, că, în 2009, după multiple tergiversări, a fost interzisă o campanie publicitară RMGC, pe aceeaşi temă, pentru că vehicula sume inexacte (cu care ni se povestea, în reclame, cîte şi mai cîte am fi putut noi face!). Vi se pare că enunţul „bun pentru România“ e mai puţin inexact decît o simplă cifră? Vi se pare că, de la acea campanie care – o spunea atunci o voce a CNA-ului – „dezinformează şi manipulează, spune mari neadevăruri“, s-a schimbat ceva? Aceste noi reclame contravin Codului de practică în publicitate (art. 1.3, potrivit căruia „comunicarea trebuie să evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela consumatorii, inclusiv prin omisiune, sugerare, ambiguitate ori exagerare“; sau art. 5.1, potrivit căruia „anunţatorul trebuie să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor, afirmaţiilor folosite în comunicare“). Toată această campanie încalcă şi art. 114 din Decizia nr. 187 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (nu mai invoc şi alte articole, pentru că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argumentaţia juridică pentru o hotărîre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice, ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar trebui să merite să fie perceput nu ca o sumă de funcţionari care distribuie licenţe şi sancţiuni, mereu atenţi la recomandările celor care i-au recomandat acolo şi, cu atît mai puţin, ca un spaţiu al unor sinecuri, ci ca un for intelectual, al unor conştiinţe independente, arse de dorul sănătăţii audiovizualului românesc…

Se ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă; nu degeaba a avut atîta succes titlul: „Nu-i spuneţi mamei mele că lucrez în publicitate, ea crede că sunt pianist într-un bordel!“… „Bun pentru România“? De ce am crede nişte oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu oraşul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că proiectul „e bun“, şi nu am crede, în schimb, PROFESIONIŞTII acestei ţări (geologi, chimişti, economişti, arhitecţi) care ne spun – e drept că mult mai rar, şi nu în spaţiile publicitare – că NU e deloc bun?! Printre altele, toată această lungă poveste, „Roşia Montană“, e un exemplu de umilire publică a profesioniştilor, care nu au un cuvînt hotărîtor şi limede de spus, acoperiţi fiind de hărmălaia politicienilor şi de tradiţionalele cozi de topor.

În economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să funcţioneze ar fi: în primul rînd să nu faci rău. Dacă românul neinformat ar citi „prospectul“ s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în proporţie de 100 la sută, cu o uriaşă tumoră malignă pe faţă? Şi ce altceva decît o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit uriaş, mai mare decît Monaco, rămas în Apuseni în urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decît solidar cu minerii din Roşia Montană şi cu problema de fond: ei au dreptul la muncă şi dreptul la demnitate, la fel cum au – sau ar trebui să aibă – şi oamenii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de oriunde din România. Dar aceşti „roşieni“, aflaţi în epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie „prospectul“, şi dacă l-ar înţelege la dimensiunile lui de perspectivă, aceşti oameni ar respinge, ei înşişi, mutilarea ţării lor. „Ţara moţilor“, aşa se chema impresionantul documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939, la Veneţia… Dacă vrei să salvezi ce e frumos în ţara ta, nu înseamnă că eşti păşunist, nu înseamnă că eşti eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de „Fefelegi“ şi de ciobani Ghiţă care caută o reţea de socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci România la o „grădină botanică“ (deşi, la rigoare, e de preferat să fii sărac într-o grădină botanică, decît sărac într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu întorci capul de cîte ori treci, de pildă, prin Drumul Taberei, pe lîngă un maidan de pe care tot nişte „investitori“ au ras Tricodava, cîndva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strînge inima cînd vezi, la televizor, dinamitarea unui furnal de uzină părăsită… Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe altarul unei false industrializări; toate sunt ca un spectru al Eşecului, care nu ne dă pace…

Să compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care riscă să ne urîţească şi să ne îmbolnăvească Transilvania, cu succesul autohton al unei celebre uzine de automobile, e aberant! Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ pentru investitori, e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte sperioase domnişoare de pension; „Dumnezeul“ lor e unul singur: Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfigureze o zonă istorică, cu cea mai veche atestare documentară, faptul că refuză să înlocuiască un paradis natural cu acea baltă cianurată mai mare decît Monaco, nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea ce contează mai mult, pentru investitori, e să fim o ţară corectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioanelor ilicite, şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru „imaginea României“, e mult mai important un rest de demnitate, decît gramele de aur pe cap de locuitor!

Am auzit şi văzut, la televizor, reprezentanţi RMGC, ca nişte mutanţi ai patriotismului, cu figuri inocente şi cu un discurs obsesiv, gen „bun pentru România“; dar cînd vine vorba de slalomul printre ilegalităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea chema „lungul drum al Roşiei către moarte“, „şeful“ îl ia în braţe pe „eu sunt mic nu ştiu nimic“, eu sunt „nou“, eu sunt venit „după“!

Un impact economic minor şi tranzitoriu nu justifică, în nici un fel, desfigurarea feţei României, cu grave consecinţe asupra „subconştientului nostru colectiv“. Pentru că una e să ştii că ai o ţară cu frumoşii Apuseni care ascund o comoară, la care poate vei ajunge o dată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Daneliuc, şi în ciuda tuturor aparenţelor, eu nu cred că „preocuparea principală a românului e grătarul cu mici“! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectînd savante strategii de manipulare a mulţimii, ei subestimează ceea ce se cheamă iubirea pentru Transilvania!

Pentru că una e să desfăşori un asemenea şantier în deşertul australian, sau lîngă Polul Nord, sau în fundul Africii, şi cu totul altceva e să-l trînteşti în inima istorică a unei ţări, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga zonă. Am făcut ocolul lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! Pentru asta ar fi trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de RMGC, în Noua Zeelandă! Oricît de modernă sau de cochetă ar fi o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urît! Îşi poate imagina, cineva, un asemenea proiect industrial devastator, pe valea Loirei, sau în Toscana? „Apusenii sunt mai frumoşi decît Toscana“, am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat că o exploatare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost un agent sorosian, plătit gras ca să ne împiedice să prosperăm)! Am văzut şi că există avocaţi ai diavolului, care se dau de ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nici o instanţă de pe glob nu ar putea acuza o ţară pentru că îşi apără identitatea şi avuţia naţională. Dimpotrivă, populaţia României ar putea cere daune morale, pentru că a fost dezinformată şi tocată publicitar agresiv, în tot acest timp! Posibilelor „presiuni politice transoceanice“, în favoarea acestui proiect economic de proporţii monstruoase, dar deosebit de interesant pentru conturile unora, li s-ar putea răspunde, „Vade retro!“, în afaceri se mai şi pierde! Ar putea fi invocat şi scandalul recent, pornit de la Washington, dar cu ecouri în întreaga Americă, percutat şi la Casa Albă, legat de o serie de morminte de eroi, găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne dărîmă biserici şi ne distruge cimitire, lăsînd în urmă un Lac Mort mai mare şi decît Central Park! (Vorba unui umorist, ne-eco-anarhist, „Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare Moartă!“)… Apropo, Central Park e vizitat, anual, de 25 de milioane de turişti. Cîţi turişti ar mai fi amatori să viziteze Apusenii, cu o zonă toxică, secătuită, şi cu un Lac Mort băltind ameninţător, apărat, ni se spune, de „cel mai sigur baraj din lume“, care „zice mamă, zice tată, zice ţară adorată“? Am mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo… În orice afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul, restul e pură fantezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte va reuşi să controleze compoziţia fină a unor minereuri. Am mai auzit şi varianta că „aurul va rămîne acasă“: deci le asigurăm investitorilor şi vînzarea mărfii, iar noi ne cumpărăm propriul aur – asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări politicianiste că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu cel vechi, şi am auzit mai ales că „vom renegocia“! Domnilor şi doamnelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima României nu e negociabilă!

Într-adevăr, trebuie să ai o inimă de plumb şi un nume predestinat, PLUMB, ca să poţi vorbi, şi încă în calitate de „ministru al mediului“, e drept, cu o limbă de lemn, despre „maximizarea beneficiilor de mediu aduse de proiectul RMGC“!!! Principalul beneficiu fiind, desigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, „reecologizat“, care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor miniere, dacă preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum ni se spune, atunci el ar putea fi deversat în Marea Neagră? Sau, tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel gunoi prietenos? Şi dacă da, cît ar costa ca să-l primească? Nu cumva ar fi mult mai mult decît firfiricii-mizilic cîştigaţi din toată afacerea?

Am dat clik pe „Auri sacra fames“ (e de prisos să mai spun că şi aici a apărut, zbang!, „Spune DA mineritului“!), „blestemata foame de aur, la cîte ticăloşii nu i-ai împins tu pe oameni“, de la Vergiliu încoace… Stupefiant e că, de azi-mîine două decenii, această „corporaţie“, investind masiv în publicitate şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stînga, avansează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centimetru cu centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor „plîngerilor“ din jur! Cred că aşa au venit multe catastrofe în istorie. O temă care s-ar putea discuta ar fi adaptarea la actualitate a conceptului de „crimă împotriva umanităţii“… Natura înseamnă Viaţă, natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în secolul nostru, misterul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru mii de ani. În cazul Roşia Montană e vorba de o agresiune violentă şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani, cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate, fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi…

Un mare scriitor, Camus, spunea: „Singura solidaritate umană indiscutabilă e solidaritatea în faţa morţii“. Ca o solidaritate în faţa morţii se explică faptul că protestele împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri, tineri şi bătrîni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile, fotbalişti şi academicieni… Toţi nu pot decît să spere că votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar fi ca fiecare votant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a istoriei, răspunderea opţiunii sale, ca să nu existe sentimentul difuz şi apăsător că „toată lumea e de vină“. Am auzit şi varianta că „dacă votul e politic, proiectul nu va trece“. Cred că e exact invers.

Oricum, în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă, în viitor, ar fi obligat de viaţă (sau pe viaţă) să-şi ducă zilele în localitatea numită Piatra Albă (creaţie RMGC), pe malul Lacului-Mort-mai-mare-decît Monaco, şi să respire praful ridicat de vînt de pe întinderile de piatră golaşă… Şi totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, negru pe alb, sau gri pe gri: „AICI A FOST AURUL DUMNEAVOASTRĂ! NOROC BUN!“

…Iată de ce, aşadar, solicit CNA-ului să stopeze orice publicitate comercială pe marginea acestui subiect dureros. Sau să impună mesajul corect, cum ar fi: Spune Da locurilor de muncă la Roşia Montană, dar spune NU unui lac otrăvit mai mare decît Monaco! Spune Da mineritului modern în Apuseni, dar spune NU unui proiect industrial de suprafaţă, cu efect distrugător!…

13 octombrie 2013

Cu tristeţe şi cu speranţă,

Eugenia Vodă

Sursa: http://www.cotidianul.ro/de-ce-e-bun-pentru-romania-un-lac-otravit-mai-mare-decit-monaco-224357/

 

ADDENDA

Această Scrisoare deschisă a fost trimisă de d-l colonel (r.)-diplomat Marian ILIE şi următoarelor mass media: presa@conservatorii.ro, subiectiv@antena3.ro, relatii@antena1.ro, stiri@antena3.ro, public_relations@b1tv.ro, tvr1@tvr.ro, tvrinfo@tvr.ro, tvri@tvr.ro, tvr3@tvr.ro, tvr2@tvr.ro, miscareaderezistenta@jurnalul.ro, presa@psd.ro, presa@pnl.ro, pr@protv.ro, office@primatv.ro, pr@acasatv.ro

Distinsa producătoare de televiziune Eugenia Vodă a realizat multe emisiuni de referinţă şi a avut, de multe ori, opinii corecte. Prin această Scrisoare deschisă către Consiliul Naţional al Audiovizualului obţine, datorită curajului civic dovedit şi simţirii patriotice autentice, un spor de apreciere din partea opiniei publice. Dar, ca să nu se creadă că devin prea subiectiv şi o laud excesiv, trebuie să apelez tot la Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) să îi aplice şi ei o amendă pentru utilizarea inadmisibilă, aici, dar şi în emisiunile sale, a cuvîntului ţigănesc „şpagă“.

E-adevărat că acest cuvînt a devenit un parazit verbal al tuturor vorbeţilor pe ecranele televizoarelor, indiferent că individul/individa care-l scoate pe gură este un pastor citit ca Mihai Gâdea, un ziarist sagace ca Adrian Ursu, o apariţie încîntătoare ca Alessandra Stoicescu, un vorbete atoate-ştiutor ca Mugur Ciuvică, un ironist vitrolat tot-mai-vulgar ca Mircea Badea, un avocat versat ca Sergiu Andon – ca să indic numai apariţii de la Antena 3 –, dar limbajul acesta ţigănizat este utilizat pe aproape toate posturile serioase de televiziune, care, prin forţa lucrurilor, sunt factor de educaţie a opiniei publice.

Limba română este şi ea un element important al Patrimoniului Naţional, ba poate cel mai important, căci ea este generatoare de naţiune şi păstrătoare de naţiune, chiar înainte ca aurul să fi fost găsit la Roşia Montană. De aceea, Limba Română este o instituţie care trebuie apărată cu prioritate şi, implicit, ferită de poluarea prin ţigănizare sau în alt mod. Evident, Scrisoarea deschisă a Eugeniei Vodă este importantă prin faptul că devine un exemplu mobilizator de ziarist de mare notorietate, în jurul căruia se pot aglutina alte exemplare de ziarişti patrioţi şi conştienţi că escrocheria numită R.M.G.C. trebuie oprită, iar promotorii şi susţinătorii fraudei de la Roşia Montană, mai vizibili sau mai oculţi, trebuie priponiţi sau chiar eliminaţi: ei sunt, realmente, asasini economici ai României la propriu şi nu există nici un motiv – juridic sau moral – ca lor să nu li se aplice aceeaşi formă de contracarare. Perseverenţa şi tupeul cu care escrocii de la R.M.G.C. ne măcelăresc pămîntul, ne fură aurul, argintul şi celelalte metale rare de la Roşia Montană ne fac să ne dorim apariţia şi la noi, ca în Argentina, a „escadroanelor morţii“.

Ceea ce este cu adevărat grav este faptul că, aşa cum a relevat Eugenia Vodă în această vibrantă Scrisoare deschisă, C.N.A.-ul are o tolbă de „sesizări, plîngeri, reclamaţii“ contra R.M.G.C., dar nu a luat nici o măsură. Fireşte că C.N.A.-ul nu va lua nici acum vreuna şi nu va trece la interzicerea reclamelor mincinoase plătite de R.M.G.C., pentru că are scuza-şablon: „este prea mic pentru un război aşa de mare“. De vreme ce există membri ai guvernului, ca parvenitul Dan Şova sau chiar ca prim-parvenitul Victor Ponta, care susţin proiectul Roşia Montană şi chiar ameninţă România pe care o conduc – spre prăpastie! – cu plătirea unor „despăgubiri“ către R.M.G.C., nu or să treacă nişte lefegii ca membrii C.N.A.-ului la interzicerea reclamelor frauduloase ale R.M.G.C.!

Argumentul forte prin care anticipez inacţiunea C.N.A.-ului, aflat sub pulpana şi la cheremul guvernului trădător al României, este că, pe lîngă recentele proteste din Piaţa Universităţii şi din alte oraşe, au existat, în ultimii 12-15 ani, luări de poziţii ale unor ziarişti, oameni politici, publicaţii, ca, recent, ale lui Mihai Goţiu, Gheorghe Funar, colonelului-procuror Gheorghe Oancea, revistelor Vox Publica, Lumea Justiţiei, Cotidianul ş.a., care au denunţat opiniei publice escrocheria R.M.G.C., dar guvernele trădătoare au ignorat aceste alarme. Şi cum o acţiune paşnică de înlăturare a guvernului şi Parlamentului, ca în Islanda, nu este posibilă, dar cum prăbuşirea României se produce în mod vertiginos, singura soluţie este încă o revoluţie – adică o lovitură de stat militară, ca aceea din decembrie 1989, dar făcută de români patrioţi, în favoarea României!

14 octombrie 2013

 

DĂLTUIRI de Radu Stanca – O Carte surprinzătoare

Posted by Stefan Strajer On March - 25 - 2013

DĂLTUIRI de Radu Stanca – O Carte surprinzătoare

 Foto.Anca Sirghie

Autor: Prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Teoretician al speciei moderne a baladei, pe care a ilustrat-o cu un talent unic, inspirat de pitorescul cetății Sibiului și al altor orașe-burg din Transilvania, Radu Stanca a fost și un complet om de teatru, ca actor, regizor, eseist al actului scenic, cronicar de spectacole și dramaturg.  Făuritor a 16 texte dramatice originale, rămase în sertar, fără ca autorul să fi avut bucuria de a-și vedea tipărite sau interpretate piesele sale la Teatrul de Stat din Sibiu, unde a pus în scenă peste 30 de spectacole, sau pe alte scene din țară, Radu Stanca a avut un destin tragic. Acum când  s-au împlinit 50 de ani de la moartea sa prematură (din 26 decembrie 1962), se cuvine să ne amintim că Radu Stanca, în cei 42 ani de viață, a lăsat literaturii române imaginea unui excepțional creator de poezie și teatru din acel „întunecat deceniu”, (ne referim la deceniul al VI-lea din secolul XX), cu care începea epoca socialistă în România, el fiind „salcia plângătoare” a generației sale, cum l-a numit criticul literar Eugen Simion.  

Abia în perioada postumă operele sale au fost antologate în volume de teatru și de publicistică. Poezia autorului s-a bucurat de o ediție critică datorată Monicăi Lazăr și apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca sub titlul Versuri. S-au scris eseuri, chiar și studii monografice, cum a fost teza mea de doctorat din care un segment a devenit cartea Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, prefațată de Eugen Todoran, unul dintre eminenții membri ai Cercului literar de la Sibiu.

Dar adevărata imagine a creatorului complex care a fost Radu Stanca nu poate fi realizată până nu se cunoaște opera sa în întregime. În acest sens, noul volum cu texte ale sale, unele amenințate să fie „uitate” în presa românească a celor trei decenii antume ale activității scriitorului (1932-1962), intitulat Dăltuiri, apărut la Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2012, 330 p., este o carte neașteptată. Editată de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, cu o prefață semnată de Anca Sîrghie, Dăltuiri este o carte surprinzătoare chiar și pentru soția autorului, actrița Dorina Stanca, nonagenară. Așa cum și-a consacrat viața memoriei lui Radu, ca o preoteasă dintr-un templu sacru, ea fusese convinsă că sub veghea sa au fost cuprinse în volume toate creațiile  scriitorului, care așteaptă acum o ediție de Opere, ca sinteză așteptată a întregului. Volumul Dăltuiri vine în întâmpinarea unei asemenea editări viitoare. Îngrijitorii ediției au asigurat cărții un aparat critic complex, capitolul Notelor (p.289-306) fiind util pentru localizarea textelor în presa epocii. O noutate prezintă și Ilustrațiile din final, cuprinzând fotografii de familie, unele inedite, oferite de nepoata scriitorului, Ruxandra Sofronie.

Descoperirea textelor care sunt încadrate în noul volum a presupus o preocupare asiduă de peste 10 ani de popasuri la mari biblioteci, de trecere în revistă a colecțiilor cu publicații din acea periodă în întregul lor. Recolta unei navigări atente prin presa românească interbelică și prin cea a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, realizată de Marin Diaconu cu o acribie impresionantă, constituie cuprinsul cărții de față. În noua anologie se pot citi poezii inedite editorial din toate perioadele de creație, accent punându-se pe începuturile sale lirice (Invitație la vals, Olimpică, Dăltuire, Nocturnă), articole, recenzii de carte (M.Sadoveanu, Frații Jderi și Nopțile de Sânziene, V.Voiculescu, Urcuș), cronici de teatru și cronici muzicale,  eseuri, excepționale ca rafinament al analizei fenomenului artistic. Cel puțin îndemnul la lectură din eseul În loc de o “carte pe zi”, despre cărțile de totdeauna ar trebui să figureze în manualele de literatură ale liceelor din țară. Am selectat în volum chiar și acel unic fragment din piesa publicată de scriitorul însuși în 1957, Grâuian și Dragomara. Autorul încercase să o pună în scenă la Sibiu, dar i s-a interzis spectacolul, la care regizorul Radu Stanca făcuse numai câteva repetiții. Prietenului său Ion Negoițescu el avea să-i mărturisească această bucurie tristă a unei asemenea experiențe fără finalitate scenică: „Piesa mea care s-a repetat până de curând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune și de teatru, acum se găsește la minister, care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuși satisfacția câtorva repetiții, în care mi-am „auzit” pentru prima oară un text de-al meu spus de alții..” Această confesiune epistolară expediată de Radu Stanca din Sibiu în 8 aprilie, 1957, va fi cuprinsă în volumul Un roman epistolar, (Editura Albatros, 1978, București,p.343-344), carte în care găsim și alte dovezi ale tentativelor autorului și regizorului Stanca, eșuate din motive politice. Posteritatea a acționat reparator, sens în care la capitolul Addenda am adăugat și versiunea postumă a piesei, prelucrată de regizoarea Nicoleta Toia, care a montat în 1975 la Teatrul de Stat din Sibiu spectacolul visat de Radu Stanca.

Așadar, o carte nou editată în România care ne apropie de un geniu prea puțin cunoscut, scriitorul  Radu Stanca.

           

PS: Volumul se găsește în România. Pentru cumpărarea lui puteți apela la adresa e-mail: sirghieanca@yahoo.com ca el să vă fie trimis prin colet.

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Posted by Stefan Strajer On March - 13 - 2013

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Astă-seară, 10 martie 2013, la emisiunea sa despre problema „secuilor“, Radu Tudor i-a invitat, printre alţii, pe sociologul conf. univ. dr. Radu Baltasiu, directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice (C.E.S.P.E.) al Academiei Române, şi pe europarlamentarul Victor Boştinaru, despre care s-a spus că este „expert“, dar nu s-a precizat ce expertizează. Oricum, acesta este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Geografie a Universităţii Bucureşti (iunie 1974) şi, ulterior, al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii Bucureşti (iunie 1981), adică este licenţiat în patru domenii, ceea ce înseamnă că nu este competent în nici unul dintre ele (poate ar fi în domeniul istoriei, fiindcă l-a aprofundat de două ori: între 1971-1974, apoi între 1978-1981!). Încă de la începutul emisiunii, Radu Baltasiu a făcut o expunere despre ceea ce au fost şi sunt secuii şi a repetat o afirmaţie făcută în emisiunile anterioare pe Antena 3 şi de notorietate în toate mass media serioase: anume că, după datele ultimului recensămînt, s-au declarat „secui“ doar vreo 300 (trei sute) de indivizi. Ca atare, nu se mai poate vorbi de secui, mai ales că şi ăştia vorbesc numai ungureşte, se îmbracă ungureşte etc. şi nu ca secuii de acum peste două secole, înainte de a fi fost complet maghiarizaţi. Deci, secui nu mai există! Totuşi, în acea emisiune, expertul Victor Boştinaru, deşi, printre cele patru domenii în care este licenţiat, are şi calitatea de istoric-cu-repetiţie, vorbea, în tot timpul emisiunii, de „secuime“ – la fel ca alde Gheorghe Frunda, Bela Marco (de la românescul Marcu), Petru Lakatos (pronunţat „Làcatoş“, adică de la Lăcătuşu), Gabor Kozsokar (din românescul Cojocaru) şi alţi asemenea români maghiarizaţi. Idioţenia şi mai mare a acestor maghiarizaţi este conţinută de expresia folosită frecvent tot de ei: „maghiarii din secuime“ (sic) – idioţenie care are, totuşi, prin sinceritatea ei, meritul că le dă de gol fariseismul, impostura şi demagogia! Păi, dacă sunt „maghiari“, de ce se mai referă la „secuime“, de vreme ce secui nu mai există, fiindcă fuseseră maghiarizaţi de peste două secole?! În plus la inventarul inepţiei cu „secuii“ – inepţie preluată şablon de toate prompter-istele ironizate de Mircea Badea –, chiar pe burtiera emisiunii lui Radu Tudor figura titlul „Secuii cer autonomie în inima Transilvaniei“, iar această inscripţie a zăcut acolo pe toată durata emisiunii, deşi, repe, sociologul Radu Baltasiu clarificase de la început numărul lor insignifiant, număr care, în asociere cu faptul maghiarizării lor depline şi definitive, marca inexistenţa lor!

Impotriva separatismului maghiar_opt

După emisiunea lui Radu Tudor a urmat emisiunea „Sinteza zilei“, care l-a avut ca invitat pe premierul Victor Ponta, în care s-a glosat cel mai mult tot pe tema „secuilor“ inexistenţi, dar trataţi în discursul emisiunii ca fiind o entitate demografică reală. Gazda emisiunii, Mihai Gâdea, l-a întrebat, la obiect, ce opinie are premierul despre arborarea steagului „secuiesc“ şi acţiunile revizioniste manifestate cu acest prilej. Victor Ponta a minimalizat pericolul propagandei revanşarde hungariste, că e steagul secuilor aliaţi ai lui Mihai Viteazul, care secui etc. Adică a dat-o şi el pe glumă, pe rolul său conciliant important, că tocmai fusese el, „ieri [adică în 9 martie], la Budapesta, la congresul socialiştilor maghiari unde discursul său fusese aplaudat“ etc., etc. Unde era Theodor Stolojan, care, cu vreo două decenii în urmă, clamase sentenţios: „Cu suveranitatea naţională nu se glumeşte!“? Unde erau ceilalţi politicieni care, sub o formă sau alta, recitaseră aceeaşi placă? Erau pe nicăieri, căci pozaseră în naţionalişti nu pentru că ar fi avut intenţia să apere interesele şi valorile naţionale, ci doar din motive politicianiste, demagogice! De aceea, Ungaria, via U.D.M.R., a continuat escaladarea revizionismului, pînă azi. Dar Mihai Gâdea nu şi-a putut reprima pofta de a-l umili niţel pe premier cu calitatea închipuită de „coleg cu Mihai Viteazul“ a Iui Valeriu Zgonea, căruia – din spirit partinic şi de „generaţie“ – Victor Ponta i-a luat apărarea, deşi ar fi fost mai bine să-l trimită la strîns şuruburile căii ferate, căci asta învăţase el la facultatea făcută la fără frecvenţă! Cum s-a văzut, premierul Victor Ponta s-a complăcut şi el în postura de „pacificator“ în relaţia România-Ungaria, bagatelizînd, ca şi Zgonea et ejusdem farinae, problema steagului „secuiesc“ şi, în esenţă, politica revanşardă a Ungariei, via U.D.M.R., care iterează pretextele Dictatului de la Viena! În mod evident, Victor Ponta este mai instruit, poate chiar mai cult decît C.F.R.-istul Valeriu Zgonea sau decît geograf-filozof-istoricul-dublu Victor Boştinaru. De aceea, nu-l suspectez pe premierul Ponta de a suferi de cecitate politică mai mult decît de oportunism politic. Pentru că el vrea „linişte“ internă şi externă, cum îi dictează stăpînii din U.E., ca să stăpînească mai bine cu toţii: şi stăpînii noştri, interni – cleptocraţia postdecembristă –, şi cei externi.

Maghiarii se cred irlandezi

Consider că, inclusiv în cazul premierului Ponta, este vorba de oportunism în mai multă măsură decît incapacitate de a distinge realitatea politică internă şi externă, deoarece falsa problemă a „secuilor“ – etalată tot mai agresiv de maghiarizaţii din România, manevraţi de Ungaria – datează de la Trianon, continuată prin Dictatul de la Viena şi reluată în etapa postdecembristă. Chiar şi la Antena 3 s-a mai glosat pe această temă, aşa cum se poate constata din articolul de mai jos, pe care este oportun să-l republic, tocmai pentru a releva jocul perfid dintre „moderaţii“ din U.D.M.R. şi „radicalii“ spionului şi adulterinuluiLaszlo Tokes – joc pe care guvernanţii şi politicienii (care, în majoritatea lor, sunt doar politicaştri) din România se prefac, de 23 de ani, că nu-l văd! Între cele trei steluţe redau, ad litteram, articolul din Gardianul, preluat pe site-ul Antenei 3.

***

 Szekelyfold nem Romania

Ziarul secuilor cheamă la luptă armată pentru dezmembrarea României

Autor: C. T. Sursa: http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1219356133, preluat din Gardianul, 22 august 2008

♦ Ziarul de limbă maghiară Haromszek“ („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), care apare la Sfântu Gheorghe şi care este editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente

♦ Articolul, intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, îndeamnă la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“. Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă. Cotidianul Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., iar din acţionariatul ei fac parte Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între anii 2004-2008, şi Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc

♦ Virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect. Reacţiile politicienilor nu au întârziat să apară. Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs ne-a declarat că o astfel de instigare la violenţă reprezintă o enormitate

Ziarul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, în urmă cu două luni, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei ziarului care apare zilnic la Sfântu Gheorghe, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente. Nu este pentru prima dată când apar astfel de îndemnuri la separare prin forţă de România, însă virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect.

De câţiva ani de zile, de când în vocabularul liderilor U.D.M.R. şi al celorlalte organizaţii maghiare din Transilvania a intrat expresia „autonomie teritorială“, o bună parte a presei maghiare transilvănene (în special cea din judeţele Covasna şi Harghita) găzduieşte constant articole de-o virulenţă incredibilă împotriva a tot ce este românesc. Dacă, în zonele unde maghiarii sunt inferiori numeric, tonul articolelor şi emisiunilor radio-tv e mai ponderat, în cele două judeţe unde maghiarii sunt majoritari, jurnaliştii maghiari îşi permit să scrie aproape ca în epoca în care Transilvania era ocupată de trupele horthyste. În ultima perioadă, tonul gazetelor de limba maghiară din zonă a devenit încă şi mai vehement, aproape belicos. Până în urmă cu vreo doi ani, liderii şi figurile marcante ale minorităţii maghiare vorbeau despre autonomie „culturală“ ori „personală“. De prin anii 2006-2007 încoace, a început să se vorbească explicit despre autonomie teritorială. Anul acesta, cotidianul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), în ediţia sa cu numărul 5419, apărută luna trecută, a dat tonul trecerii la solicitări şi mai radicale. Potrivit articolului intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, apărut sub semnătura unui anume Zoltan Bedo, nu mai e la modă revendicarea autonomiei teritoriale. Ungurii din România sunt îndemnaţi acum să ceară „autodeterminare“. De ce autodeterminare în loc de autonomie? Ne lămureşte chiar autorul articolului citat: pentru că, prin autodeterminare, „popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă, în sine, şi dreptul alegerii libere a regimului politic. Adică dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător“. Idee cu care dacă noi, majoritarii, nu suntem de acord, ne spune ziarul Haromszek ce ne aşteaptă: nesupunerea civică sau chiar lupta armată. Şi până acum, multe din discursurile propagate în presa maghiară din Transilvania se situau la graniţa penalului. Acum, însă, odată cu aceste îndemnuri explicite la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“, ceea ce se scrie în presa de acolo intră în coliziune frontală cu Constituţia României. Ca să nu fim acuzaţi că exagerăm, redam mai jos câteva pasaje mai semnificative din articolul respectiv. Intertitlurile ne aparţin.

spanzurare_or

Vrem dreptul la propria patrie!

            În epoca modernă, putem vorbi de realizarea autonomiei minoritare atunci când statul transferă drepturi ale puterii de stat unor organizaţii înfiinţate şi alese pe cale democratică de către minorităţi. Dat fiind faptul că scopul primordial este păstrarea identităţii, trebuie să presupună validarea următoarelor drepturi: – dreptul folosirii limbii materne în viaţa particulară, în învăţământ, justiţie şi administraţie publică – dreptul înfiinţării propriului sistem de învăţământ – dreptul la funcţii publice şi servicii publice – dreptul la patrie (care patrie? – n.r.) – dreptul de a dispune liber de bogăţiile naturale – dreptul la reprezentanţă politică locală

După cum rezultă şi din enumerare, în cazul autonomiei, nici vorbă de lezarea integrităţii teritoriale a statului în cauză, respectiv de divizarea ei teritorială. Cu atât mai mult, cu cât până şi preşedintele României pune semnul egalităţii în mod conştient între acestea. Şi nu în mod întâmplător.

Autodeterminarea este preferată

Să vedem despre ce este vorba. Autonomia administrativă înseamnă transferarea anumitor elemente ale puterii centrale unităţilor administrative locale în cazul soluţionării unor sarcini care au un caracter local şi care pot fi rezolvate cel mai eficient pe plan local. Nu este permisă confundarea cu autonomia minoritară, pentru că nu garantează drepturile fundamentale care slujesc păstrării identităţii, deoarece constituie doar o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru păstrarea existentei noastre naţionale. Cunoscând toate acestea, trebuie să precizăm că în cazul autonomiei minoritare a se vorbi de divizarea ţării înseamnă minciună, a se oferi autonomie în loc de autonomie minoritară înseamnă inducere în eroare. În ambele cazuri, scopul este menţinerea puterii centrale, în interesul căreia bucureştenii nu se sperie nici de declanşarea unui conflict interetnic.

Un alt concept utilizat frecvent, dar al cărui conţinut nu este clarificat suficient, este autodeterminarea, care nu este identic cu varianta în maghiară a autonomiei. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, însemnătatea acesteia ascunde mult mai multe.

Revizionism hungarist

Vrem stat de sine stătător

Dreptul la autodeterminare se referă, mai ales, la faptul că popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă în sine şi dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător. Deci, în cazul în care secuimea se autodefineşte ca popor, în conformitate cu dreptul internaţional, ea poate profita şi de dreptul înfiinţării unui stat…

Din istoricul Pământ Secuiesc, având un teritoriu de 12.800 kmp, dacă scădem Scaunul Arieş, românizat, rămâne un teritoriu de 10.876 kmp. Numărul locuitorilor acestui teritoriu este de 888.827, dintre care 153.405 (19 la sută) sunt de naţionalitate română şi 655.422 (81 la sută) de naţionalitate maghiară. Dacă studiem actuala împărţire teritorială a lumii, trebuie să observăm că numai în Europa există cinci ţări independente mai mici decât Pământul Secuiesc, atât din punct de vedere al teritoriului, cât şi din cel al locuitorilor. Iată-le: – Andorra – suprafaţa 468 kmp, 71.000 locuitori. – Liechtenstein – suprafaţa 160 kmp, 28.000 locuitori. – Luxemburg – suprafaţa 2586 kmp, 364.000 locuitori. – Malta – suprafaţa 325 kmp, 350.000 locuitori. – San Marino – suprafaţa 61 kmp, 23.000 locuitori.

Şi dacă, în cazul lor se poate, nouă de ce nu ni se cuvine dreptul înfiinţării unui stat? Răspunsul este simplu. Ni se cuvine şi nouă. Trebuie doar profitat de el. Trebuie revendicat, trebuie luptat pentru el, dacă este nevoie. Dacă parcurgem evenimentele istoriei universale, punând un accent deosebit pe secolul XX, putem constata că niciodată nu i s-a dat nimic în dar nici unei naţiuni. Fiecare a trebuit să lupte pentru libertate, pentru validarea drepturilor, pentru menţinerea existenţei sale statale sau pentru redobândirea acesteia. Această luptă a fost întotdeauna complexă, dusă pe mai multe căi, prin lansarea diferitelor mijloace. Au fost cazuri când s-a derulat paşnic doar prin mijloace politice, uneori s-a recurs şi la diferite forme ale nesupunerii civice, iar alteori, chiar şi armele şi-au spus cuvântul. În interesul libertăţii, toate acestea trebuie asumate. Un singur lucru era, însă, comun în fiecare. Solidaritatea. Dacă aceasta există, forţarea autodeterminării este doar o problemă de timp… Cum se poate realiza autodeterminarea? Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă…

Legături strânse cu Fides şi Laszlo Tokes

Cotidianul de limbă maghiară Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., cu sediul în Sfântu Gheorghe. Firma a luat fiinţă în anul 1992 şi are un capital social în valoare de 3.060 lei, având ca principal obiect de activitate „editarea ziarelor“. Ca obiecte secundare, societatea se ocupă de la activităţi de servicii anexe silviculturii la activităţi de consultanţă în domeniul relaţiilor publice şi al comunicării. S.r.l.-ul cu pricina are 17 asociaţi persoane fizice, cu participaţie egală la capitalul social, în procentaj de 5,88 la sută. Acestea sunt Torma Sandor Csaba, Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între perioada 2004-2008, Aros Carol, Simo Erzsebet, Farkas Arpad, Sylvester Lajos, Paljanos Maria, Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, Ferencz Reka, Iochom Istvan, Kisgyiorgy Zoltan, Benko Levente, Albert Levente (cel care, pare-se, a publicat respectivul articol, pe care l-a semnat cu pseudonim), Peter Anton, Torma Clara, Malnasi Emese-Melinda şi Peter Laura. Societatea H-PRESS S.r.l. are nu mai puţin de 12 puncte de lucru în regiunea Har-Cov. Potrivit wikipedia.org, un alt cotidian de limbă maghiară, fondat în 1999 şi care apare la Cluj, a fost demarat iniţial de un grup de interese apropiat Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), prin editura S.C. Scripta S.A. din Oradea – aflată în proprietatea senatorului Attila Verestoy –, pachetul majoritar de acţiuni al publicaţiei fiind, însă, preluat în anul 2000 de către un grup de investitori apropiaţi partidului Fidesz din Ungaria, prin firma Hungarom Media Kft din Budapesta. Editorul „Kronika Kiadohaz“ a înfiinţat un serviciu propriu de curierat şi difuzare în zona Transilvaniei. Sistemul derulat prin transportul auto al exemplarelor nu a funcţionat în mod eficient şi a generat pierderi în special la capitolul combustibil. În perioada 2001-2006, publicaţia a înregistrat pierderi masive, iar în paralel difuzarea nu a cunoscut creşteri semnificative. Redacţia şi administraţia au cunoscut o fluctuaţie masivă de personal din cauza salarizării slabe între 2001-2006. În anul 2005, redactorul-şef Samu Csinta a contactat, fără succes, mai mulţi acţionari ai editorului principalului cotidian local Haromszek din judeţul Covasna, SC H-PRESS S.r.l., pentru a-i convinge să vândă partea lor de acţiuni pentru sume cuprinse între 200 şi 300 milioane lei vechi, la valoarea monedei naţionale din anul respectiv. H-PRESS are un număr de 17 acţionari, iar regulamentul de ordine interioară nu permite înstrăinarea acţiunilor decât în cadrul cercului de acţionari ai s.r.l.-ului. Valoarea H-PRESS era estimată, în 2005, la circa trei miliarde lei vechi. Potrivit unor estimări financiare, Kronika s-ar fi capitalizat prin obţinerea pieţei de publicitate a Haromszek, aflat în situaţie de monopol în judeţul Covasna, cu un venit estimat provenit din încasări lunare din publicitate cuprinse între 500 milioane şi un miliard lei vechi. Kronika a fost achiziţionată în anul 2006 de firma Inforg Zrt. (afaceri imobiliare şi consultanţă în afaceri) din Ungaria, membră a holdingului Vegyepszer Zrt. al miliardarului Elek Nagy, apropiat al aceluiaşi Fidesz. Inforg are în proprietatea sa şi canalul de telviziune „Hir TV“ din Budapesta, de asemenea un susţinător al Fidesz. În cursul anului 2004, ziarul a susţinut campania pro-autonomie etnică promovată de către Consiliul Naţional Secuiesc în cadrul unui turneu organizat în mai multe aşezări din Transilvania. Unul dintre cei doi redactori-şefi adjuncţi al ziarului, Arpad Gazda, este un susţinător al episcopului reformat de Piatra Craiului, Laszlo Tokes, iar fratele lui din municipiul Sfântul Gheorghe este vicepreşedintele organizaţiei judeţene Covasna a Partidului Civic Maghiar (P.C.M.) şi secretar al organizaţiei Sfântul Gheorghe al Consiliului Naţional Secuiesc. (Sorin Simion)

Eckstein Kovacs: «Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune» Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs a declarat, ieri, pentru Gardianul că o astfel de instigare la violenţă reprezintă, din punctul său de vedere, „o enormitate, ceva fantezist“. „Eu sunt un pacifist convins. Îmi plac şi cei din Sfântu Gheorghe, dar şi cei din secuime. Ar fi bine să lăsăm armele pentru Hemingway. Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune. Mă declar străin de orice astfel de gândire“, a mai spus senatorul.

Tinutul secuiesc - pamant romanesc

Bolcaş: „Trebuie opriţi!“

La rândul său, vicepreşedintele P.R.M., Lucian Bolcaş, ne-a precizat că sunt subtili „ungurii aceştia“, ştiu cum să instige. „Până nu le dăm peste bot acestor iredentişti, lucrurile nu or să se calmeze“, a mai adăugat Bolcaş.

***

            Ziarul Gardianul nu a mai consemnat răspunsul purtătorului de cuvînt al S.R.I., iar, între timp, au dispărut atît ziarul, cît şi arhiva sa de pe Internet. Norocul nostru, al naţionaliştilor, este că articolul a fost reprodus pe site-ul Antenei 3 şi, astfel, îl putem accesa şi demonstra atît politica revanşardă a Ungariei, cît şi „impotenţa guvernanţilor români“ – cum vitupera Adrian Năstase înainte de a deveni premier şi a se alia cu „duşmanul de mai ieri“, fascista U.D.M.R., căreia avea să îi facă tot felul de concesii, la fel ca defuncta C.D.R., concesii obţinute prin şantaj politic inclusiv ulterior, sub regimul lui Traian Băsescu, îndeosebi în timpul guvernelor trădătoare Boc! Dar ameninţarea cu apelul la „lupta armată“ nu fusese comisă doar atunci, ea fiind reluată, inclusiv zilele trecute, de către preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Csaba Borboly, care îl avertiza pe prefect asupra protestelor violente din Belfast, pornite de la un steag. Numai că atitudinea revanşardă a revizionismului hungarist nu este echivalentă cu lupta pentru independenţă a Irlandei, care este un stat cotropit de Perfidul Albion, pe cînd maghiarizaţii din România (reprezentînd circa 90 la sută dintre „maghiarii“ din România) sunt doar efectul acţiunii rasiste a maghiarizării – începută cu virulenţă prin decretele de maghiarizare, date încă din etapa cînd Ungaria fusese încorporată în Imperiul Austro-ungar, maghiarizare continuată, cum s-a arătat frecvent, în etapa tranziţiei din cauza guvernelor trădătoare postdecembriste. Un exemplu epatant al maghiarizării, dar mai puţin cunoscut, este cazul celor „13 generali maghiari martiri“, executaţi pentru trădare de către împăratul austriac şi comemoraţi cu atîta pompă de propaganda hungaristă, deşi doar trei erau maghiari (numai unul fiind „maghiar pur“, născut în Budapesta), ceilalţi zece fiind maghiarizaţi din alte minorităţi conlocuitoare în cadrul Imperiului Austro-ungar, supranumit „închisoarea popoarelor“! Oricum, aceşti „13 generali maghiari“ pot fi judecaţi, şi acum, post mortem, drept criminali de război, deoarece, prin masacrele comise, ei au s-au făcut vinovaţi de crime contra umanităţii, care sunt imprescriptibile! În schimb, guvernanţii postdecembrişti, în lichelismul lor, le-au ridicat statuia „Ungaria Mare“ în Parcul „reconcilierii“ din Arad! Această slugărnicie a guvernanţilor şi preşedinţilor României le-a dat apă la moară revizioniştilor moghiori, care, aplicînd politica „paşilor mărunţi“, acum ameninţă cu „lupta cu arma în mînă“! Iar premierul Victor Ponta face glumiţe despre steagul „secuilor“, preluînd afirmaţiile năroade ale lui Valeriu Zgonea şi, totodată, îşi etalează persoana sa importantissimă de „făcător de pace“! Şi împăratul roman, cînd reprima răscoalele popoarelor asuprite, se autointitula „făcător de pace“, „pacificator“, care, în limba latină are forma pacalis! Spiritualitatea daco-geţilor a făcut ca, în limba daco-română, acest cuvînt să devină „păcălici“. Premierul Victor Ponta, ca ex-procuror instruit şi ca intelectual cult, nu dovedeşte cecitate politică, ci este un carierist, un oportunist, este un exemplu de păcălici, care păcăleşte poporul român!

Chiar dacă acest articol a apărut acum aproape cinci ani, despre aşa-zisul ţinut secuiesc – inexistent sub aspect geografic, politic, juridic, administrativ etc. –, despre „secuii“ inexistenţi fiindcă au fost maghiarizaţi de multă vreme, despre criminala Divizie Secuiască, înfiinţată în 1848, care a comis crime oribile şi imprescriptibile în 1848, în 1916 şi în 1940-1944, despre urmaşii acesteia care au comis crime oribile şi în decembrie 1989, s-a mai scris şi, deci, liderii U.S.L. şi ai altor partide, redactorii de la Antena 3 şi de la toate mass media care relevă problema „secuiască“ ar trebui să ştie că este o falsă problemă, că e doar un pretext pe care-l folosesc horthyştii din U.D.M.R. şi din Ungaria pentru a face presiuni asupra României în contextul unei conspiraţii internaţionale, iar cînd scriu despre „secui“ trebuie să scrie aşa, cu ghilimele, iar cînd vorbesc trebuie să spună „aşa-zişii secui“. Dacă nu procedează astfel, ziariştii sunt nişte mercenari sau doar „idioţi utili“ – cum îi numea Lenin –, iar politicienii, parlamentarii ş.a. nu sunt decît oportunişti, demagogi – iar, în final, toţi sunt trădători de ţară şi contribuie, fie că-şi dau seama, fie că nu, la secesiunea teritorială pretinsă de moghiori!

            10 martie 2013, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors