Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!
Autor: Diana Maria Popescu

Servilism total faţă de străini! Terminaţi odată cu ploconeala în faţa fantomelor trecutului, care au făcut mult rău Ţării! Monarhia din România a murit cu 69 de ani înaintea morţii Annei Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon-Parma (acesta este numele ei adevărat) titularizată – fără nicio bază istorică şi legală – “regină a României”. Membrii aşa-zisei familii regale sînt doar nişte paraziţi care au aterizat cu cîntec în România după lovitura de stat din 1989 şi cărora guvernele româneşti le-au cadorisit ilegal şi cu nemiluita averi de tot felul – de la pămînturi la palate, inclusiv bunuri de patrimoniu! A murit un om, o cetăţeancă franceză de religie romano-catolică, soţia unui ex- rege trădător care ne-a vîndut bolşevicilor şi a deschis porţile Armatei Roşii şi comunismului în ţară. Fie-i ţărîna uşoară!, cum spunem noi, creştinii. A fost o mamă ca atîtea miliarde, tot respectul pentru asta! Dar… Atît! Însă, ca să fie înmormîntată în pămîntul patriei române, cu onoruri militare şi cu doliu naţional, să li se construiască un mausoleu în cetatea istorică de la Curtea de Argeş, e un afront mult prea mare şi de neîngăduit adus Istoriei Românilor şi marilor personalităţi româneşti care au fost conduse la groapă cu tristeţea şi respectul poporului. Soţia fostului rege, cel care a refuzat graţierea patriotului-mareşal Ion Antonescu nu are aceste drepturi. „Chiar aşa, s-a căsătorit cu un fost rege, nu a avut picătură de sânge românesc în vene, nu s-a străduit să înveţe câteva cuvinte în limba română. A cui regină? Poate a bărbatului său, în nici un caz a românilor. Ce doliu naţional? A activat în folosul statului român? Nu! Au venit toţi ca nişte corbi de pradă, pentru a oprima din nou poporul român. Dacă îi sunt atât de dragi, să ţină individual doliu Johannis, Cioloş Guvernul şi Parlamentul de hoţi. Cât despre mine, ca un bun ortodox mă rog lui Dumnezeu să o ierte şi să-i ierte toate păcatele”, scrie Ioan Florescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ana a devenit soţia fostului rege trădător după abdicarea acestuia

Lui Antonescu îi recunosc toate meritele istorice, în scopul idealului sfînt al neamului românesc, acela de reîntregire a Ţării. Fostul rege n-ar fi trebuit să primească de la statul român nici măcar o pensie de agricultor! Habar n-avea, nici nu-l interesa cît de greu trăiau şi trăiesc ţăranii români! După ’89, a zis şi a făcut precum Lăpuşneanul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Numele Anei de Bourbon-Parma, care nu ştia decît să pronunţe „pa” şi „la revedere”, în limba română (Dumnezeu s-o odihnească, dar nu pe cheltuiala românilor, nu e drept!), a cotropit prima pagină a ziarelor prin publicitatea agresivă făcută de jurnaliştii dresaţi să mintă cu tupeu şi lipsă de bun simţ. La trecerea la cele veşnice a soţiei fostului rege Mihai, se cuvine să oferim publicului adevărul. România este Republică, cetăţeanul Mihai nu mai e rege de 69 de ani! A abdicat în 1947, în urma unui tîrg cu oficialităţile Ţării, tîrg favorabil lui, deci nu are dreptul să fie numit rege astăzi. Actul de abdicare consemnează clar faptul că acea abdicare de la 30 decembrie 1947 s-a produs ca ”o decizie la care s-a ajuns în comun, între Guvern și rege şi vorbea despre divorţul amiabil între poporul român şi monarhie: […] actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri […]. Poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie”. În plus, este extrem de important și faptul că nunta, căsătoria lui Mihai cu Ana s-a făptuit pe 10 iunie 1948, când fostul rege nici nu mai era cetățean român, fiindcă cetățenia română îi fusese retrasă – lui și celorlalți membri ai familiei regale – încă din 22 mai 1948! Fostul rege a plecat din ţară la mai bine de trei ani de la actul de trădare de la 23 August 1944, negociindu-şi plecarea cu ruşii. Adică, nu aşa, cu mîna goală, ci cu cîteva vagoane de tren încărcate cu valorim cu o rentă lunară grasă din partea statului român, pe care Ceauşescu, bravo lui, i-a sistat-o după anii ’70. şi cu o alta, din partea Rusiei. Fostul rege Mihai s-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma la Atena. Acolo ea a bătut cu pumnul în masă ca să i se oficieze căsătoria în Biserica Ortodoxă, şi au trăit în Elveţia, puţin, prin Marea Britanie şi cînd îşi încasa renta, prin Statele Unite…. Deci, care regină? Ana devenise soţia unui fost rege. În momentul căsătoriei, Mihai nu mai era rege şi nici cetăţean român, iar soţia sa, Ana, nici nu călcase în România. Acolo, în Elveţia s-au născut cele cinci fete cucuiete, care, nici ele, nu aveau cum să mai fie prinţese, din moment ce Mihai nu mai era rege. Ca să nu mai vorbim despre fiica Irina, condamnată în SUA pentru trafic de droguri şi lupte ilegale cu cocoşi!

O gaşcă de fripturişti

Putem vorbi de un fost rege străin de neamul românesc, cu origine incertă, a cărui soţie, Ana, nu are nici cea mai mică legătură cu România. Ana de Bourbon nu a fost regină pe tronul României, nu a avut cetăţenie română şi nu a fost de religie ortodoxă. Nu mai minţiţi cu atîta obrăznicie, nu ne mai intoxicaţi, ni se face silă de servilismul vostru, nu mai aburiţi generaţia tînără, n-o mai induceţi în eroare cu aceste falsuri istorice condamnabile. România şi Biserica Ortodoxă Română nu au nicio o obligaţie morală faţă de o străină care nu a făcut nimic pentru România, dar e înmormîntată în pământul României.Ce sacrilegiu, Doamne Sfinte! De regulă, familia îşi îngropaă mortul! Ce treabă are Statul cu familia unui fost rege? Familia ex regelui s-o înmormînteze pe cheltuiala proprie. Cine oare ne-a adus pe cap această gaşcă de fripturişti care se autointitulează nobili şi regi şi prinţi imaginari ai unei republici, o gaşcă de oportunişti, veniţi în ţară cu pretenţia retrocedării unor domenii care nu le aparţin, veniţi după pomeni şi onoruri nemeritate? După cum se spune în popor, prost nu este cel care cere, ci acela care dă!

„Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”

Ce funeralii naţionale, ce onoruri militare, dacă Ana nu a fost nici măcar cetăţean român? Auziţi, înmormîntare cu reguli şi interdicţii drastice, de te cruceşti! Fără telefoane şi drept de fotografiere, fără copii în cărucior, fără sacoşe, fără ţigară aprinsă, fără genţi, cu buletinul la purtător. Probabil, de teama teroriştilor ISIS sau a puciştilor lui Erdogan… să nu dezgroape morţii. Guvernul şi statul nu se preocupă de eradicarea sărăciei din România, de salariile şi pensiile de lumea a treia, dar se dau în stambă la moartea unor străini de ţară şi de cauzele ei? Aţi uitat,oameni buni, că fostul rege , cu puţin timp înainte de lovitura de stat din 1989, a semnat Declaraţia de la Budapesta prin care nemernicii semnatari voiau să rupă Transilvania de trupul Ţării! Altă trădare extrem de gravă, nu-i aşa! Şi, ca să închei apoteotic, Francois scrie pe ziare.com. „Acești pretinși tipi care se cred viță regală, sunt de fapt niște șarlatani care sute de ani au jefuit țăranul roman așa cum fac și actualii conducători și clica lor. De ce să le urăm de bine? Cine știe istoria reală a acestei Case Regale, știe că nemțălăii au venit cu un geamantan și acum au moșii și averi pe spatele oamenilor, așa cum fac și neciopliții Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta, generalul Izmană, guvernul și toată clica parlamentului care, ca niște viermi, subjugă și mai mult o țară și așa falită. Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”. Bravo, Francois!
(10 august 2016)

Maria-Diana-POpescu

Foto. Maria Diana Popescu

Sărbătoarea Floriilor la Cenaclul Românesc Literar „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Autor: Dana Anadan

 

Puţini sunt cei care ştiu că în „oraşul la altitudinea de o milă” care este Denver, capitala Statului american Colorado, comunitatea românească, în plină creştere, pulsează cultural prin activitatea Cenaclului literar „Mircea Eliade”, susţinut de R.A.F.A. din localitate şi de Liga Culturală din Sibiu. Îniţiativa a aparţinut acum 5 ani profesorilor Simona Sîrghie şi Sebastian Doreanu, care organizează periodic în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Denver reuniuni culturale pe teme incitante. Păstrând intimitatea unei structuri de cenaclu, participanţii nu sunt numeroşi, dar foarte motivaţi să asigure reuniunilor un autentic caracter interactiv, drept care textele literare pregătite din timp, unele pentru recitare, altele pentru lectură, creează o stare emoţională, ce ne poate aminti de lecţiile şcolilor din ţară, când clasicii literaturii noastre erau la mare cinste şi capodoperele lor memorate fără rezerve. Dacă ne-am referi numai la acest an, teme ca Ziua naţională a poeziei. Mihai Eminescu, poet naţional sau universal şi Basarabia la răscruce de vânturi au trezit interesul iubitorilor de cultură din zonă.

Sărbătoarea Floriilor în 24 aprilie 2016 a fost marcată în comunitatea conaţionalilor noştri din Denver printr-o nouă reuniune a Cenaclului literar românesc „Mircea Eliade”, având ca invitată pe scriitoarea Anca Sîrghie, care a sosit cu braţele pline de noutăţi de la Sibiu, unde continuă şi după pensionare activitatea didactică la Universitatea „Alma Mater”. Astfel, cartea-document Lucian Blaga şi ultima lui muză din 2015, care fusese lansată la Cenaclul din Denver acum un an, imediat după publicare, tocmai a fost desemnată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Radu Stanca. Profil spiritual (720 p.), apărută în 2015 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie, cu o prefaţă de acad. Eugen Simion, şi Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai (462 p.), Editura Technomedia, Sibiu, 2016, unde invitata cenaclului este semnatara Cuvântului înainte intitulat În Sibiul lui Radu Stanca la 95 ani de nemurire, este realizatoarea majorităţii inteviurilor, semnatara capitolului Interpretări, a unor Reportaje şi îngrijitoarea volumului.

În cuvântul conferenţiarei s-a semnalat faptul că au apărut la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu numerele 15 şi 16 ale publicaţiei „Lumina slovei scrise”, în care alături de autori consacraţi sunt încurajaţi să scrie şi studenţii cu rezultate deosebite în cercetarea ştiinţifică. Iată o iniţiativă unică în peisajul universitar românesc, de care profesoara Sîrghie, ca redactor coordonator, este foarte mulţumită.

P1100316

Foto. Prof. Sebastian Doreanu lansează cartea „Radu Stanca – Evocări şi interpretări în evantai” de Anca Sîrghie

Într-un an când pe toate meridianele românismului este comemorat Constantin Brâncuşi, cadoul special pe care invitata l-a adus din ţară este un DVD cu înregistrarea emisiunii radiofonice realizate de Mihai Lungeanu cu titlul Infinitul Brâncuşi, rolul principal fiind interpretat de actorul Ştefan Iordache, moment artistic care marcase finalul carierei lui strălucite. S-a făcut propunerea ca într-o viitoare reuniune de cenaclu a acestui an comemorativ, tema să fie Revoluţia creată în sculptura contemporană de Constantin Brâncuşi.

Deschizând reuniunea cu o prezentare a noilor apariţii, profesorul Sebastian Doreanu, ca director al cenaclului, a semnalat prima ediţie în limba engleză a cărţii Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, sub titlul Novel of a short-sighted adolescent, Istros Books, London, United Kingdom, 2016. Cartea aceasta a avut un destin aparte, căci textul românesc al romanului a rămas inedit timp de 6 decenii, ca în 1990 la Editura Minerva să apară prima lui ediţie, prefaţată de Mircea Handoca şi prezentată la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Un moment emoţionant a fost cel al prezentării unor cărţi scrise de copii, respectiv Povestea celor trei căţeluşi,- The Story of the 3 Puppies-o carte bilingvă de Alyssa Sîrghie şi alta creată pentru cei mai mici cititori, intitulată The hugging trees, de Laura Poole,   ilustrată de Ileana Barbu.

A urmat lansarea de carte recent publicată de Anca Sîrghie, intitulată Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai. Ca preambul, profesorul Sebastian Doreanu a precizat că scriitoarea Anca Sîrghie şi-a dedicat o bună parte a activităţii de cercetare în domeniul istoriei literare lui Radu Stanca, începând cu studiul monografic, teză de doctorat, din care un fragment a devenit volumul Radu Stanca şi obsesia Thaliei, Ipostazele omului de teatru în 1996, urmată de îngrijirea în colaborare cu Marin Diaconu şi prefaţarea volumului Dăltuiri din 2012 şi a celorlalte două cărţi mai recente, deja semnalate, care se constituie drept un reper bibliografic important în exegeza scriitorului. Cuvântul „evantai”, a observat Sebastian Doreanu,   are multiple semnificaţii, dacă îl raportăm la viaţa teatrului sau sugerând o anumită structurare a celor două capitole, cel mai amplu, al Evocărilor, şi Interpretările, unde sunt însumate ultimele abordări ale autoarei, prezentă la sesiuni şi simpozioane ştiinţifice cu mereu alte investigaţii făcute în universul creat de scriitorul regizor. După opinia prezentatorului, noua apariţie de la Editura Technomedia din Sibiu este o carte tulburătoare, datorită mărturiilor făcute de actori, regizori, prieteni sibieni, unii dintre ei nonagenari, cărora Anca Sîrghie le-a oferit ultima şansă de a relata întâmplări din viaţa teatrului sibian şi a regizorului care a dat strălucire spectacolului scenic. Amintirile soţiei Dorina Stanca şi cele ale fratelui Octavian, care a fost ca medic lângă Radu în clipa morţii, sunt fără îndoială cele mai interesante, chiar cutremurătoare. Aşadar, o paletă de o mare diversitate de prisme din care este privit Radu Stanca, o carte valoroasă pentru exegeza scriitorului şi pentru cititorii pasionaţi de frumos.

Tema propusă pentru conferinţa anunţată pe afişul reuniunii este Poezia Transilvaniei de la George Coşbuc la Ioan Alexandru. Universitara de la Sibiu a punctat cele mai rodnice, sub raport creator, momente din viaţa lui George Coşbuc, privit nu numai ca “poet al ţărănimii” şi monograf al satului transilvănean, evocat liric în poeziile   sale, de la Noapte de vară, Numai una, Mama, Iarna pe uliţă, la O scrisoare de la Muselin Selo, Moartea lui Fulger etc., ci şi ca un traducător   al unor capodopere de literatură universală în limba română, precum Odiseea şi Eneida, şi un cunoscător al cărţilor înţelepciunii indiene în limba sanscrită. Stilizând experienţe avute la Năsăud şi la Gura Râului din vecinătatea Sibiului, geneza poemului Nunta Zamfirei, care l-a impus pe G.Coşbuc în conştiinţa contemporaneităţii literare, ilustrează modul cum poetul a   valorificat tradiţia sempiternă a românilor.

În continuare, au fost evocaţi sensibilul Şt.O. Iosif, Octavian Goga, poetul Unirii, Lucian Blaga cu evoluţia de la Poemele luminii la Nebănuitele trepte şi ciclurile postbelice, Aron Cotruş cu versul său aspru şi dârz. Oprit asupra colegului primilor ei ani de facultate la Cluj, poetul Ioan Alexandru, comentariul conferenţiarei a scos la lumină fapte de istorie literară necunoscute, privind modul cum talentul a răzbit în lupta cu sărăcia materială,cu rigorile studiului universitar, astfel ca puiul de ţăran din Ţopa Mică a Clujului să devină un spirit naţional, manifestat patriotic în ciclurile lui de „Imne”, şi chiar universal, prin interesul pentru filozofia heidegerriană, pentru arta bizantină, pentru limba şi străveche civilizaţie ebraică, pentru literatura biblică din care a tradus impecabil poemul Cântarea cântărilor, prefaţat de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Ioan Alexandru practica un gen de oratorie efervescentă, amintindu-l pe marele profesor Nae Ionescu prin temele creştine dezvoltate.Petre Ţuţea sintetiza esenţa acestei alăturări când afirma că ”Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”. Terminându-şi conferinţa, Anca Sîrghie a primit felicitările unor participanţi la cenaclu. Între ei, doamna Ioana Ilieş, invitată pentru a doua oară la o reuniune a acestui cenaclu, a mărturisit: “Eu am savurat grozav modul pasionat în care i-aţi evocat pe poeţii noştri şi vieţile lor. Într-adevăr aveţi un dar de a aduce la viaţa şi personalităţile oamenilor de geniu şi evenimentele lor. Vă mulţumesc tare mult pentru această oportunitate.” Decizia dânsei de a deveni o membră activă a Cenaclului “ Mircea Eliade” din Denver ne-a apărut tuturor semnificativă.

Din partea Cenaclului literar românesc “Mircea Eliade“, scriitoarei Anca Sîrghie i s-a oferit o Diplomă de Excelenţă “pentru activitatea neobosită de promovare a valorilor româneşti în Lumea Nouă (S.U.A. şi Canada) şi pentru înalta ţinută academică a lucrărilor publicate de-a lungul vremii.“ Mulţumind directorilor Cenaclului pentru acest semn de recunoaştere a contribuţiei sale la cercetarea de istorie literară, distinsa doamnă a mărturisit că este cu totul încântată de activitatea culturală care se desfăşoară la Denver în comunitatea conaţionalilor noştri şi că ea socoteşte Cenaclul “Mircea Eliade” o inimă ce pulsează româneşte aici, în capitala statului Colorado, pe care o apropie în felul acesta de ţară.

P1100319

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie primeşte Diploma de excelenţă a Cenaclului „Mircea Eliade” din Denver

Momentul cel mai efervescent al evenimentului a fost recitalul interactiv susţinut de câţiva membri ai cenaclului. Un grup coral a cântat versurile poeziei La oglindă de G.Coşbuc. Monica Doreanu a ales Nunta Zamfirei, Eugen Stan a citit cu emoţie Noi vrem pământ, Mariana Hortensia Croitoru a ales poezia Nebuna de G. Coşbuc. Georgeta Popa a citit Cântăreţilor de la oraş şi Plugarul, Simona Sîrghie Bătrânii de Oct. Goga, Sebastian Doreanu a citit Horia de Aron Cotruş, Alexandru Montano-Îzvorul, iar pr. Ioan Bogdan- Lumină lină, ambele de Ioan Alexandru.

Ca o înălţare în sacralitate, s-a ascultat în final melodia compusă şi interpretată de Tudor Gheorghe la poezia lui Ioan Alexandru Lumină lină, tocmai recitată, căci sub veghea crucii şi a flăcării de lumânare, care tronau pe ecran, altarul de biserică din fundal dobândea pentru toţi participanţii la acest eveniment literar noi dimensiuni. Am plecat de la Cenaclul literar românesc “Mircea Eliade” cu convingerea că sărbătorirea Floriilor   îşi găsise la Denver expresia culturală cea mai adevărată, chiar cea mai înălţătoare pentru iubitorii de frumos din comunitatea conaţionalilor noştri.

Philadelphia (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Philadelphia (I)

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Istoria românilor americani relevă însemnate evenimente legate de această mare metropolă care simbolizează incontestabil naşterea democraţiei americane, aici fiind declarată independenţa Statelor Unite. Ilustrul nostru istoric Nicolae Iorga, vizitând-o cu prilejul îndelungatei călătorii în America, afirma că Philadelphia păstrează „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertăţii americane”.

Consider că prezintă interes evocarea câtorva momente de o reală importanţă din viaţa românilor americani care s-au petrecut în acest mare oraş încărcat de o copleşitoare istorie.

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului Marii Uniri, 1918, când prăbuşirea Austro-Ungariei devenise iminentă, emigranţii români din America şi-au intensificat eforturile pentru zădărnicirea oricărei tentative de salvare a imperiului şi au expediat numeroase memorii detaliat argumentate şi telegrame pe adresa Departamentului de Stat american în scopul recunoaşterii de către guvernul S.U.A. a dreptului românilor la unitate. Urmarea acestor strădanii a fost că guvernul american, prin secretarul de stat Lansing, a recunoscut public că „nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât în afară, cât şi înlăuntrul graniţelor Regatului…, simpatizează profund cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să întrebuinţeze la vremea potrivită influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină”.

Trebuie remarcat că, în acest context, românii americani desfăşurau o strânsă colaborare cu emigranţii aparţinând celorlalte naţionalităţi aflate sub opresiunea Austro-Ungariei, în cadrul „Uniunii Europei Centrale”. Manifestările, constând în susţinute întruniri publice la New York şi în alte mari oraşe americane, au culminat cu organizarea marii adunări din 23-26 octombrie de la Philadelphia, când în celebra sală „Independence Hall” au avut loc importante reuniuni vizând condiţiile viitoarei păci şi procesul de eliberare a naţiunilor din Europa centrală şi răsăriteană. Trebuie subliniat că la 26 octombrie, în aceeaşi sală şi la aceeaşi masă unde se semnase „Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite”, reprezentanţii românior din America, împreună cu cei ai celorlalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria, au semnat un document conceput în spiritul cunoscutei declaraţii americane de la 1776 şi a principiilor wilsoniene de organizare a lumii postbelice. La marea adunare de la Philadelphia au fost prezenţi reprezentanţi ai guvernului Statelor Unite şi ai presei americane, manifestaţia repurtând un mare răsunet şi bucurându-se de aprecierea Casei Albe care a trimis o scrisoare de felicitare, prefigurând, cu mai bine de o lună înainte, Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Meritul esenţial al acţiunilor întreprinse de românii americani a fost acela că a determinat o substanţială schimbare de atitudine în opinia publică şi cercurile guvernamentale americane din Statele Unite. De asemenea, aceste acţiuni au constituit un preţios sprijin pentru iniţiativele politico-diplomatice româneşti în procesul de importanţă majoră de creare a statului unificat naţional.

Perioada care a urmat Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) a fost marcată de activitatea tot mai accentuată a grupărilor revizioniste. O primă acţiune a grupurilor etnice originare din fostul Imperiu Austro-Ungar, având ca scop contracararea revizionismului, a constat în convocarea şi pregătirea unei adunări antirevizioniste româno-cehoslovaco-iugoslave în zilele de 12-13 octombrie 1935, la Philadelphia. Delegaţii la cea de-a 27-a Convenţie a „Uniunii & Ligii S.R.A.”, reunită la Warren, OH (1-7 septembrie), în calitate de cetăţeni americani, au adoptat în unanimitate o rezoluţie de protest care condamna implicaţiile nefaste ale revizionismului, document pe care l-au trimis preşedintelui Statelor Unite. Adunarea generală a mai adoptat şi o altă rezoluţie îmbinând în plină recesiune economică revendicări sociale cu revendicări antirevizioniste ale românilor emigranţi, primul înscris politic al acestora din perioada interbelică, exprimând în termeni fără echivoc poziţia antifascistă şi antirăzboinică a comunităţii româneşti.

La sfârşitul lunii septembrie, grupările revizioniste au anunţat că au obţinut 225.000 de aderenţi şi că intenţionează să strângă două milioane de semnături pe petiţia de revizuire ce urma să fie înaintată preşedintelui şi forului legislativ al Statelor Unite. Printre semnatari s-au numărat şi o serie de politicieni, guvernatori de state, senatori, deputaţi, primari, ziarişti, profesori universitari, jurişti şi alţi intelectuali.

În pregătirea acţiunii de la Philadelphia au avut loc întruniri premergătoare, mai importante fiind cele din 29 septembrie şi 6 octombrie de la Weirton, WV şi Youngstown, OH, organizate de societăţile „Plugarul” şi „Unirea Română” şi, respectiv, „Gloria Română”. Un moment însemnat al acţiunii l-a constituit în organul de presă al „Ligii antirevizioniste din America” („Uniunea & Liga S.R.A.”), la 5 octombrie, a „Apelului” de mobilizare la marea adunare antirevizionistă, în care se preciza: „Ca cetăţeni americani, trebuie să ne reamintim, ori de câte ori auzim numele de Philadelphia, că acest oraş este leagănul democraţiei, că aici s-a declarat Independenţa Statelor Unite. Apoi trebuie să ne aducem aminte că din Philadelphia s-a revărsat mai întâi minunata lumină a cărţii în jurul ei, apoi pe continentul american şi pe urmă în alte părţi ale lumii, din teascurile lui Benjamin Franklin. Şi, în sfârşit, trebuie să ne aducem aminte că în anul 1918, în Philadelphia, s-au întrunit reprezentanţii naţiunilor oprimate din Europa, că aici, în aceeaşi Sală a Independenţei unde s-a declarat libertatea Statelor Unite, s-a declarat şi ruperea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Transilvaniei din corpul Ungariei milenare şi că acest eveniment a fost vestit aici, în America, prin sunetul aceluiaşi clopot care la 1776 a vestit coloniştilor independenţa Statelor Unite. Cei care vor citi aceste rânduri să nu uite a povesti aceste lucruri copiilor mai mari sau mai mici, învăţându-i de pe acum ce înseamnă pentru românii din America şi pentru neamul românesc, în general, oraşul Philadelphia.

Romani americani in Philadelphia

 

Foto. Grup de romani in port popular in Philadelphia

Adunarea antirevizionistă a grupurilor etnice emigrate din fosta monarhie austro-ungară a avut loc în 13 octombrie la Philadelphia în „Sala slovacă” a emigranţilor cehoslovaci, iar reuniunea „Comitetelor centrale de acţiune ale mişcărilor antirevizioniste” ale celor trei grupuri s-a desfăşurat în sala societăţii româneşti „Bănăţeana şi Vasile Alecsandri”. La adunare au participat câteva mii de români, cehi, slovaci şi iugoslavi americani din statele Pennsylvania, New York, Ohio şi New Jersey. Adunarea a adoptat în unanimitate „Rezoluţia împotriva revizuirii Tratatului de la Trianon” al cărei text a fost citit şi supus spre aprobare de către Joseph A. Ferko, deputat în Congresul S.U.A. Din partea românilor au luat cuvântul Rudi Nan, preşedintele „Comitetului central de acţiune al mişcării antirevizioniste româneşti din America”, Gheorghe Danciu, director-administrator al Tipografiei şi ziarului „America”, Ion Podea, reprezentant al României şi Nicolae Balindu, preşedintele „Uniunii & Ligii S.R.A.”.

Ţinută tot la 13 octombrie şi tot la Philadelphia, adunarea grupărior revizioniste din S.U.A. s-a soldat cu un usturător eşec datorat, pe de o parte, acţiunilor susţinute şi bine coordonate iniţiate de grupurile etnice antirevizioniste român, cehoslovac şi iugoslav, iar pe de altă parte, poziţiei corecte, democratice şi antihortyste a cercurilor largi ale emigraţiei maghiare care era ostilă manevrelor guvernării de la Budapesta. În fine, mai merită menţionat că primarul oraşului Philadelphia a refuzat să participe la adunare şi că în cursul adunării s-au înregistrat divergenţe serioase între liderii intelectuali şi membrii de rând ai emigraţiei, formată în majoritate din muncitori industriali, cu concepţii politice democratice şi pacifiste.

Marea adunare din 13 octombrie 1935 de la Philadelphia a constituit, indubitabil, un eveniment deosebit de important în activitatea antirevizionistă a românilor americani şi a fost urmată de acţiuni asemănătoare la Chicago, Indiana Harbor, Deaborn şi Warren, finalizate cu adoptarea de rezoluţii trimise Preşedintelui, Guvernului şi Congresului Statelor Unite, guvernatorilor de state şi principalelor ziare americane. Activitatea antirevizionistă a avut ample ecouri şi în ţară unde presa a informat pe larg despre eforturile organizatorice şi propagandistice ale românilor din America.

Despre Philadelphia identificată cu Benjamin Franklin, the Liberty Hall, Philadelphia City Hall şi Independence Hall…într-un eseu viitor.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2016
Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Problema Ardealului văzută de un american

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Prezentarea scriitorului american

 

În prefaţa volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Pătroiu face o scurtă prezentare a autorului, jurnalistul şi scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizează drept un om de cultură, perfect informat, observator atent şi obiectiv, având un stil concis prin selectarea esenţialului. În continuarea prefeţei, Ion Pătroiu care, în 1991 împreună cu soţia autorului, doamna Edith Lehrer, a îngrijit ediţia volumului apărut la Editura Vatra Romanească – Cluj Napoca, precizează că obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevărului istoric şi social din Transilvania, a monstruozităţii Dictatului de la Viena (August 1940) şi a metodelor propagandei ungureşti: falsul deliberat, minciuna sfruntată, neruşinarea cinică.

Milton G. Lehrer s-a născut în 1906 la New York. Tot din prefaţă aflăm că părinţii săi erau evrei din România care, după un timp trăit în Statele Unite s-au reîntors în ţară. Milton şi-a continuat studiile în România deprinzând limba română foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare şi a obţinut doctoratul în drept internaţional. Fiind cetăţean american şi vorbind ebraică, engleză, română şi franceză a făcut ziaristică la diferite publicaţii europene, dar angajat permanent era la La Tribune des Nations. În 1939, datorită unei zgomotoase propagande despre aşa zisele nedreptăţi pe care le suferă minoritatea ungară în statul român, redacţia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania să se informeze şi să informeze corect despre realitatea minorităţilor din Transilvania unită cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea incriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. În continuarea articolului: „Dacă, pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei abia în 1867 – cum este posibil să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una.” Drept care a fost din nou, reafirmat şi consfinţit, în Tratatul de la Paris din 1947 al naţiunilor europene. În următoarele luni Milton G. Lehrer publică în La Tribune des Nations alte articole pe această temă printre care şi unul intitulat Transilvania, pământ românesc ce va fi şi titlul volumului   său, de mai târziu, în care a adunat toată, repet toată documentaţia disponibilă la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvăneni cu ajutorul căreia a pledat, informat şi magistral, ideea că Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una, pe cea făcută secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

După ocuparea Parisului de către trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate să părăsească capitala franceză şi se refugiază în România, la Bucureşti. Astfel, trăieşte alături de poporul român tragedia Ultimatului de la Moscova şi a Dictatului de la Viena. Observă atent situaţia internaţională, stă de vorbă cu refugiaţii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria şi adună materiale pentru volumul intitulat Le probleme transylvain vu par un americain cu subtitlul La Transylvanie – terre roumaine, terminat în franceză şi română în 1944, an în care versiunea românească este editată şi publicată în primă ediţie. Din nefericire pentru naţiunea română, versiunea franceză nu a putut fi publicată în Franţa din motive financiare şi este încă o ruşine a guvernanţilor români care aveau posibilităţi de finanţare, dar nu au făcut-o! Şi nu numai a guvernanţilor dar şi a Academiei Române, a istoricilor şi scriitorimii române, a avuţilor din acea vreme printre care nu s-a găsit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publică occidentală nu a fost informată corect despre le probleme transylvain, lăsând cale liberă propagandei ungureşti de atunci şi până în prezent.

Ediţia de faţă, a treia, este de fapt prima ediţie completă a volumului document, imbatabil martor al adevărului şi se datorează soţiei autorului, doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei părţi a volumului, în care se arată continuitatea populaţiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicată în ediţiile anterioare. Apariţia ediţiei de faţă se datorează şi Uniunii Naţionale Vatra Românească şi istoricului Ion Pătroiu.

Am lăsat pentru altă dată, comentariile asupra interzicerii reeditării acestui volum necesar cunoaşterii istoriei romaneşti din 1944 până acum şi de acum înainte, pentru că actualii guvernanţi ai statului român sunt înscăunaţi de udemeriştii iredentişti, cărora le sunt vasali pentru această înscăunare. Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evreii din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru români sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile şi trebuie aşezat alături de marile personalităţi istorice româneşti care au pledat şi luptat pentru drepturile româneşti în Ardeal. Acum însă, când propaganda udemeriştilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman şi pseudo-elitele bucureştene ce domină mass media romaneâscă nu o contracarează real, subliniez real, din contră anihilează unitatea naţională, denigrează Uniunea Naţională Vatra Romanească şi îl marginalizează, discriminează istoric şi intelectual pe MILTON G. LEHRER. Tăinuirea şi dosirea acestui volum, şi a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ură în tânăra generaţie de unguri şi secui ardeleni, demonstrează, încă odată, că actualii guvernanţi români şi o parte din elitele culturale nu sunt nici măcar trestii gânditoare, ci doar nişte trestii de baltă aplecate după cum bate vântul şi interesele lor meschine.

 

Spicuiri notabile din prefaţa volumului

 

Istoricul Ion Pătroiu cu seriozitate istorică şi curaj civic scrie o prefaţă de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citită, meditată.

Prefaţa începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a ţinut la Abrud conferinţa Lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc, prin care documentat arată efectele negative ale propagandei ungureşti, deformările şi minciunile în trombă prin care se încearcă să se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional prin negarea   identităţi şi a continuităţii.

În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Pătroiu vine cu un exemplu prin care ne arată cât de departe merg ungurii cu dezinformarea şi falsul istoric. De curând s-a aflat, din Cronica de la Saint Denis – cronica considerată buletin oficial al regatului Franţei –   cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la   Rovine, împotriva lui Baiazid!! Da, aţi citit bine, aşa scrie în cronica franceză că a avut loc o mare procesiune şi s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bătăliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Bătrân, când bătălia luase sfârşit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrăgeau, cu Baiazid cu tot, peste Dunăre după cum scriu chiar cronicile otomane. După   înfrângerea lui Baiazid la Rovine de către Mircea cel Bătrân, solii unguri au dus la Veneţia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a bătut corp la corp cu Baizid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns până la Paris. Da, se practică din toate timpurile, ca unii să se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toţi şi mă mir cum de s-au oprit aici cu fabulaţia, fără să ne spună cine a învins din bătaia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu să adauge: viteazul rege al Ungariei i-a tăiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul că la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o săptămână, în loc de o zi.

 

Milton G Lehrer.Ardealul.Coperta buna

Lăsând la o parte ridicolul propagandei ungureşti, Ion Pătroiu arată că, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinţa şi faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de alţii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate şi exemplifică cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioară, din Dacia lui Burebista şi Decebal, spulberându-ne din Europa!

Mai trebuie reţinute din prefaţă şi alte aspecte ale propagandei ungureşti. În timp ce toţi vecinii Ungariei sunt distorsionaţi prin fals şi minimalizaţi cu ură, ei, ungurii cu aroganţă vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumătate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine stătător. Cu tot acest adevăr istoric, ei nu contenesc nici astăzi să tipărească şi să răspândească hărţi cu marele regat ungar ce a existat înainte de pierderea Dalmaţiei (1430) şi a bătăliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii ungureşti, istoricul Ion Pătroiu face o comparaţie pertinentă cu Turcia şi Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tipăresc, pentru răspândire şi propagandă, cât de întinse le-au fost imperiile lor. Chestie de bun simţ social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionişti de astăzi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi şi Viktor Orban de la ei.

Spre sfârşitul prefeţei, autorul ajunge la concluzia că românii nu cunosc adevărata istorie şi propaganda vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Menţionez două: obstrucţia de astăzi a adevărului despre propagandă iredentistă anti-românească şi inexistenţa unei istorii corecte a ungurilor scrisă de un român pentru români. E adevărat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul Ardealul pământ românesc scris de americanul Milton G. Lehrer.

 

Scurtă prezentare a volumului

 

Această prezentare succintă o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce nu ungur, să facă rost şi să citească întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, româneşti şi străine, despre Transilvania, despre populaţia şi istoria ei. Milton G. Lehrer îşi împarte volumul în cinci părţi.

Partea I-a: Ce este Transilvania?

La această întrebare autorul răspunde pe cât de direct, pe atât de corect: Transilvania este unitatea pământului locuit de români şi începe cu poporul daco-get. Şi ca să dovedească acest fapt recurge la diferite recensăminte ale populaţiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensământ a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care până la urma s-a sfârşit ca un dictat prin ameninţare cu forţa. După acest recensământ în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, saşi şi şvabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensământ demonstrează că românii formează marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, că sunt autohtoni, armonios răspândiţi, pe când celelalte minorităţi sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douăzeci de autori străini, atestă continuitatea populaţiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spaţiu pustiu, un vid.

Partea a II-a: Transilvania leagănul românismului

În această parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, succint dar esenţialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea şi transformarea poporului daco-get în spaţiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, susţinându-le existenţa permanentă aici şi, prin dovezi şi raţionament istoric, demolează pe rând toate teoriile propagandistice anti-româneşti prin care Dacia romană ar fi rămas goală după retragerea aureliană (247 A.D.). Pentru cei mai puţin informaţi şi pentru tânăra generaţie post decembristă, care este complet dezinformată istoric şi politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevărul istoric, dându-ne dispăruţi de acasă pentru o mie de ani. În esenţă, după plăsmuirile ungureşti odată cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a părăsit Dacia lui Decebal şi a pribegit păstorind pe nu ştim unde şi după o mie de ani s-a întors înapoi, ca nişte valahi arhaici, năpădind marele lor principat transilvan. Şi după ce ne-au primit, din milă, ne-am numit popor român şi ne-am făcut stăpâni la ei acasă. Citiţi: Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertilă şi mai bogată regiune a continentului, gol pe care aveau să-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea (Ardealul pământ românesc, ediţia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult să născocească o asemenea teorie a discontinuităţii şi exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe şi raţionamente istorice aceste născociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demolează prin erudiţie istorică. Întâi de toate, nu există un fenomen asemănător în tot imperiul roman, adică, odată cu retragerea legiunilor   romane să plece şi populaţia autohtonă după ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului? A doua întrebare fără răspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor şi istoricilor lor, prin care să ateste acest exod şi nomadism al poporului geto-dac prin ţările lor, cunoscut fiind că în asemenea situaţii inevitabil ar fi fost mari confruntări, lupte între băştinaşi şi intruşi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile şi raţionamentul istoric din teoriile ungureşti. Unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români, se întreabă celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru că ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu există documente şi nici logică istorică, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi şi considerente raţionale împotriva teoriei nomadismului nostru şi al vidului din Transilvania! Cititi pagina a şaptea, de exemplu sau capitolul Anonymus – Belae regis notar – care a scris în latină cea mai veche şi importantă cronică despre unguri. Notarul regelui scrie: în momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, ţinutul era locuit de către vlahi şi slavi organizaţi în ducate (voivodat = ducat în latină). Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilău, de la voivodatul lui Menumorut din Crişana şi de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iartă ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreşte la Anonymus, care răstoarnă tot zbuciumul falsificării istoriei de cate unguri, el aduce şi alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuităţii folosirii limbii latine, în proporţie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasă în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si raţionament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fără să se poată preciza pe unde a fost nomad, după care îl regăsim pe vatra strămoşilor săi vorbind aceeaşi limbă ca ei?!?

 

Partea a III-a: Transilvania după năvălirea ungurilor

 

Este o parte condensată de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu anul 896, când ungurii pătrund în Panonia şi, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge până la Tratatul de la Trianon din 1920, când Ungaria devine stat independent, de sine stătător după o jumătate de mileniu de atârnări şi compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta şi mai încărcată de fapte, personalităţi istorice şi documente din istoria noastră, a ungurilor şi cea universală. La sfârşitul lecturii acestui capitol, am imaginea clară a unei fresce istorice de o mie de ani şi am ajuns la ideea, pe care nu am găsit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare   a românilor ardeleni de   către unguri!!

Fresca istorică prezentată de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia şi fiind opriţi din incursiunile lor de jaf şi pradă de Otto Cel Mare lângă Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric şi încă odată autorul demonstrează că teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propagandă ungurească nefondată. Odată pătrunşi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea şi deznaţionalizarea timpurie a românilor prin mai multe căi. Unele forţate prin administraţie, şcoală, religie, armată, şi una voluntară, prin care unii români văzând ce drepturi şi privilegii au ungurii faţă de ei, se maghiarizează de la sine.

Spaţiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numărul lor redus, pentru a face faţă autohtonilor nemulţumiţi şi acestea sunt motivele reale ale colonizării Transilvaniei, care s-a făcut în trei rânduri consecutiv cu saşi, şvabi şi unguri. În primul rând, în secolele XI şi XII, au fost aduşi spre colonizare saşi şi teutoni la marginea de sud-est a Transilvaniei, care, pentru împroprietăririle primite, deveneau supuşii regilor unguri, îndatoraţi, obligaţi să le apere domeniile de năvălitori, dar mai ales să contrabalanseze populaţia autohtonă. Cum o altă mare parte a pământurilor românilor erau deja stăpânite de nobilimea ungară, iobăgindu-i pe valahii toleraţi, tensiunile cresc între intruşi şi românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e menţionat în cronicile latine ale timpurilor, până ce se ajunge la Răscoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apără şi printr-o alianţă împotriva răsculaţilor autohtoni numită Unio Trium Nationum în care se unesc ungurii, secuii şi saşii. Cele trei naţiuni, secuii se considerau naţiune separată de unguri, prin această uniune iau cele mai diabolice hotărâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii toleraţi deşi erau cei mai vechi în Transilvania iar numărul lor întrecea toate cele trei naţiuni unite la un loc! Toleraţi în propria lor ţară aveau de suportat asuprirea ca o clasă inferioară. În Dieta Transilvaniei în 1653, s-a votat legea Approbatae et Compilatae prin care: Românii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu în această ţară, atât timp cât va place principelui domnitor şi nobililor.

Episcopul unit al românilor ardeleni, Inocenţiu Micu – Klein, în Dieta transilvană ia apărarea toleraţilor după pofta principelui şi-a nobililor demonstrând că sunt cei mai vechi şi numeroşi în Transilvania. El scrie 24 de petiţii la Viena, împăratului prin care cere drepturi românilor, pentru că cine are obligaţii trebuie să aibă şi drepturi!! Nobilimea ungurească îl urăşte de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocenţiu Micu–Klein este chemat la Viena pentru o judecată, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, după lectura acestei părţi din acest tratat istoric, este că românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetăţenească şi naţională, în care începuse un proces puternic de renaştere naţională. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan este o continuare importantă a acestui proces al emancipării. Cât de hotărâţi, dar săraci erau românii reiese din faptul că Horea şi delegaţia sa a mers pe jos până la Viena, patru săptămâni la dus şi tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi şi lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii răscoalei, în număr de douăzeci şi cinci în frunte cu Horia şi Cloşca. Crişan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roată, apoi l-au despicat în patru părţi, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium şi Mihăleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îşi dădeau aere de mari creştini şi luminători ai noii spiritualităţi europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revoluţiei ungureşti din 1848–1849, autorul le aduce, pe de o parte date de reţinut despre intenţiile ungurilor faţă de românii ardeleni, în frunte cu Kossuth şi pe de altă parte înfăţişează lupta pentru libertate a românilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învăţa, a nu uita şi mai ales a ţine seamă, mă rezum doar la bilanţul plătit de români: două sute treizeci de sate şterse de pe suprafaţa pământului, viaţa a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge până în Statele Unite şi concepe un sistem dunărean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendidă realizare a speciei umane. Săracă splendidă subspecie!

Împăratul austriac cade cu picioarele pe pământ şi concepe un nou sistem imperial bazat pe individualităţile istorico-politice din imperiul său. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor naţionalităţilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungurească, care din acest motiv începe să-l urască pe împărat. Totuşi ceva s-a mişcat în privinţa drepturilor valahilor toleraţi până în anul 1867, când se instalează dualismul austro-ungar iar   românii ardeleni cad sub jurisdicţie ungurească şi pentru următorii cincizeci şi unu de ani se instalează cea mai neagră pagină de opresiune şi maghiarizare a lor forţată. Românii ardeleni îşi cer drepturile şi trimit împăratului în 1881 un Memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide şi-l trimite parlamentului de la Budapesta. Rămânând fără efect la curtea de la Viena, memorandiştii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternică impresie în Franţa şi celelalte ţări europene, declanşând vii şi puternice proteste împotriva austro-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandiştii au fost arestaţi, judecaţi şi aspru pedepsiţi. Răzbunarea ungurească s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresivă de deznaţionalizare impusă de guvernul Tisza Istvan şi legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare şi reviste româneşti, s-au desfiinţat şi maghiarizat şcolile primare şi secundare româneşti în Transilvania.

Odată cu începerea războiului în 1914, când unii l-au declanşat şi aclamat şi cu totul alţii au fost sacrificaţi, nimeni ne prevăzând că va degenera într-un război mondial, o jumătate de milion de români ardeleni a fost târât şi sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îşi trăia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârşit şi mileniul de împilare a românilor ardeleni de către unguri.

Milton G. Jehrer, în repetate rânduri consemnează, în baza dovezilor milenare, că ungurii au făcut şi continuă să facă propagandă şi paradă, cu infatuare şi aroganţă, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui să le tot socotim cât au fost ei de stăpâniţi şi atârnaţi de alţii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie să-l cunoaştem, ci ar trebui, mult mai mult, să cunoaştem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentării pe larg, spre cunoştinţă, a volumului ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC din care reiese cu prisosinţă mileniul împilării românilor ardeleni de către vecinii noştri de la apus. Aceştia, după Tratatul de la Trianon, au început şi continuă insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvaniei, vituperând în toate formele România şi pe Români, acuzându-i în toată lumea că îi privează de drepturi cetăţeneşti pe etnicii lor de la noi. Perfidie şi palavre.

 

Partea a IV-a: Ungaria de la Trianon

 

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârşitul abominabilului război în 1918 a declanşat desprinderea naţiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbră după compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii şi polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertăţi flutură la Zagreb şi la Ljubljana, apoi începe o revoltă în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungară, iar la 1 Decembrie Transilvania se uneşte cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric şi demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu acceptă realitatea şi nemulţumirile lor degenerează într-o stare revoluţionară de care profită comuniştii. Astfel Ungaria devine republică sovietică după modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi fără nici o declaraţie de război, armata ungară atacă România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse până pe linia Tisei şi astfel Bela Kun recunoaşte unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoaştere falsă, de moment pentru că era învins şi avea nevoie de timp să urzească cu Lenin un nou atac, împreună de data aceasta, ei din vest şi ucrainenii din nord-est. Şi din nou, fără declaraţie de război, atacă România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc până la Budapesta, unde victorioase ridică tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opincă pentru luare aminte de către cea mai splendidă dintre naţiuni. Nu românii au declanşat ostilităţile, le-au contracarat şi au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta până la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de poliţia vieneză şi folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietică. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgraţie sub suspiciosul Stalin care i-a hotărât sfârşitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiţi că au fost scăpaţi de Bela Kun, de republica lui, dar au rămas profund afectaţi de tricolorul şi opinca românească de pe parlamentul lor. Această victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit şi mai puternic vechile resentimente faţă de români, declanşând cea mai cumplită campanie de distorsiune şi calomniere la adresa Armatei Române deşi i-a scăpat de Bela Kun şi nu s-a amestecat în viaţa socială şi politică a Ungariei, care în acest timp, după voinţa ei a redevenit regat. Din lipsă de rege s-a mulţumit cu un regent, un fost amiral, care, rămas fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal. Armata română s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

După semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul şi scriitorul american scrie că ungurii s-au plâns în cele patru colţuri ale lumii de marea nedreptate care li s-a făcut prin ceea ce ei numesc dictatul păcii, dar el şi conchide: li s-a luat ungurilor atât cât au încălcat ei în cursul vremurilor prin violenţă. Cu o răbdare şi meticulozitate, pe care o găsim doar la puţini intelectuali români, Milton G. Lehrer citează, în pagini după pagini, date demografice din multe monografii şi recensăminte străine ce atestă drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal; documentaţi-vă despre acestea citind paginile de la 348 la 373. După acestea urmează pagini şi pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denaturează adevărul şi ridică stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputaţii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare. Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenară?!?

 

Partea a cincea

 

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pământ românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere şi consideraţie doctorului în drept internaţional, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între Septembrie 1940 şi Octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplită teroare împotriva românilor ardeleni: de la detenţie, deportări, muncă forţată, şi crime antiumane împotriva populaţiei civile la deznaţionalizare şi maghiarizare forţată.

Înainte de-a demonstra cu date şi cifre cele menţionate mai sus, trebuie să reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940:

Întreaga Ungarie este recunoscătoare Fuhrerului Hitler şi Ducelui Mussolini pentru opera lor constructivă, care, după ce a desfiinţat Tratatul de la Versailles, suprimă şi Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constată că actualul arbitraj de la Viena contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor amicale dintre Ungaria şi puterile Axei. Ungaria îşi asumă cu mândrie rolul ce o aşteaptă în noua Europă alături de puterile Axei. Ungaria va sta şi în viitor cu aceeaşi fidelitate şi amiciţie nestrămutată ca şi până acum alături de puterile Axei.”

Şi acum să vedem ce rol cu mândrie şi-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 şi 495 ne ilustrează elocvent rolul lor: Furia ungurească s-a dezlănţuit vijelioasă asupra ţărănimii şi intelectualităţii româneşti şi citând din „Les Assassinants”, aflăm că în primele două luni ale ocupaţiei Transilvaniei, au fost ucişi 919 români, 771 persoane torturate,   3.373 bătute şi maltratate, peste 13.000 de români deţinuţi. Ungaria   horthystă poate fi mândră de acest rol. Şi era numai începutul, numai două luni din cele 49 de luni de ocupaţie! Citiţi aceste pagini şi veţi găsi cazuri concrete de cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale şi de teroare cum le-au numit mulţi autori.

Sfârşitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de către unguri conţine trei mici părţi: Epilogul ocupaţiei şi bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citează pe Henry Barbusse: omul este o maşină care uită şi să fim atenţi cum se vor prezenta ungurii la conferinţa de pace fără să sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionistă. Şi a avut dreptate…

Postfaţa, este scrisă de soţia autorului doamna Edith Lehrer, care face nişte dezvăluiri pe care să le citim cu multă luare aminte. Întâi ne vorbeşte despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 Ianuarie 1945, când la Athenee Palace înconjuraţi de personalităţi din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalişti, prieteni au lansat prima ediţie a cărţii, ce a fost primită cu entuziasm şi pe drept apreciată ca o valoare academică. Nu trece prea mult şi schimbările politice şi sociale trec de la democraţia sperată spre dictatură ce încorsetează toată societatea românească şi doamna Edith Lehrer scrie: Numeroşii prieteni ai soţului meu – mari patrioţi –   au fost pe rând împrăştiaţi. O atitudine glacială din partea noilor oficialităţi s-a instalat treptat şi faţă de soţul meu … Nu mult timp după aceea, cartea, tipărită şi aşa într-un tiraj simbolic, a fost pusă la index, iar autorul a început să fie prigonit. Am fost daţi afară din toate serviciile, ori de câte ori reuşeam să găsim o slujbă   … Prigonit, hărţuit, în cele din urmă soţul meu s-a îmbolnăvit şi a murit în 1969 …

Această carte a fost pusă la index 47 (patruzeci şi şapte ) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie să-şi spună suferinţa iar urmaşii lor să nu cunoască nimic despre mileniul împilării românilor ardeleni, şi în acest timp propaganda iredentistă şi revizionismul unguresc ne defăimează insistent în toată lumea. Oare chiar să fi ajuns o naţiune degenerată în care patriotismul este anemic, hulit şi interzis de politicieni şi de lefegii lor din cultură şi de mass media. Speranţele românilor după Decembrie 1989 s-au spulberat ca şi cele din 1944–1945, numai propaganda şi speranţele ungureşti au rămas aceleaşi. Se pare că şi astăzi cartea această este pusă la index!

Au trecut 21 (douăzeci şi unul) de ani de la ultima ei ediţie şi cât de necesară este.

(Corneliu Florea – din volumul istoric „Cine tulbură liniştea Transilvaniei”)

Toleranța sinonimă cu prostia

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Toleranța sinonimă cu prostia

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Din 1990 pe teritoriul României se sărbătorește Ziua Națională a Ungariei la 15 martie. Ciudată coincidență între această dată și Idele lui Martie, funesta zi intrată în istorie datorită asasinării lui Iuliu Cezar. Pentru unguri memoria colectivă a reținut această dată ca început al revoluției de la 1848, care trebuia să le aducă eliberarea de habsburgi. Printr-o regretabilă coincidență, deloc întâmplătoare, parlamentul maghiar la 15 martie vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, în totală ignorare a voinței națiunii majoritare din Transilvania. Cap al revoluției maghiare, Kossuth Laios, pe atunci și prim-ministru al guvernului revoluționar, acționează ca un înveterat tiran împotriva românilor, mai ales, dar și împotriva sașilor, a sârbilor și slovacilor. Noblețea ideilor, care au înflăcărat Europa anului 1848, a fost întinată în activitatea lui Kossuth de refuzul sălbatic al egalei îndreptățiri a celorlalte neamuri. Proclamarea abuzivă a încorporării Transilvaniei în Ungaria a declanșat demonstrația a patruzeci de mii de români la 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertății la Blaj, sub conducerea lui Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și a altor fruntași ai luptei naționale. Nichifor Crainic a evocat statura măreață a neînfricatului moț, care a aruncat mănușa despotului de la Budapesta. A scris redactorul „Gândirii”: „Puterea de fascinație a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întruchipează marea răzbunare a unui neam ținut în subteranele pline de caznă ale istoriei …”(Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996). În Proclamația sa din 10 octombrie 1848, Kossuth, numindu-i pe români „gunoaie ingrate”, „bandiți valahi”, „hoardă mai josnică ca vita” (vezi Liviu Maior, 1848-1849. Românii și ungurii în revoluție, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, p. 378), le cerea nici mai mult nici mai puțin decât să renunțe la recunoașterea lor ca națiune și să revină la ordine și supunere. Demagogul cu mască de revoluționar a trecut prin foc și spadă populația românească în cursul anului 1849, îndemnând la exterminarea celor care îi stăteau în calea obsesiei lui paranoice de a reface regatul „Coroanei Sfântului Ștefan”. Să înțelegem că lipsea tocmai nestematul din coroană, principatul Transilvaniei. Ura viscerală a acestui pseudorevoluționar, venerat de unguri, se va concretiza în distrugerea a două sute treizeci de sate românești și masacrarea a patruzeci și două de mii de români, care au fost împușcați, spintecați, spânzurați. Imaginați-vă că tot acest măcel l-au făcut gărzile naționale ale lui Kossuth în numele Sfântului Ștefan. Nu era prima dată în istorie când sfinții erau luați ca protectori ai nemerniciei.

Amintirea schematică a acestor fapte odioase naște întrebarea firească asupra legitimității celebrării Zilei Nationale a Ungariei pe teritoriul României. Conotațiile ei sunt atât de îmbibate de sânge românesc nevinovat încât eu consider că noi ca nație ne facem vinovați acum, că necinstim memoria victimelor barbariei lui Kossuth, că desconsiderăm martirajul unui erou național ca Avram Iancu. „Românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței …” observă profesorul Lucian Boia în eseul său De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Credem că cele câteva răscoale ale iobagilor români în Evul Mediu și încleștarea tragică de la 1848, ca să ne rezumăm acum doar la acestea, îl contrazic pe profesorul grăbit să catalogheze neamul românesc ca unul aflat mereu la coada istoriei, un neam, zice domnia sa, care a bătut pasul pe loc din secolul al XIV-lea până în prezent. Cu destul cinism, comentând așa zisa ostilitate a românilor față de străini, notează că „ungurii, „asupritori” ai românilor transilvăneni, au parte de o imagine defavorabilă de durată”(op. cit, p. 37). Dl. Boia adresează problema relației româno-maghiare ca și cum n-ar ști despre Unio Trium Nationum, de uciderea a o mie o sută de români inocenți în timpul ocupației hortyste din Nordul Transilvaniei, de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, când țăranul Cofariu a fost bătut măr și lăsat pe caldarâm în fața hotelului, pe atunci, Continental. Culmea minciunii a fost aceea că fotoreporterii maghiari au disipat în toată lumea imaginea lui Cofariu inversând situația. În reportajele lor cel agresat era un maghiar care suportase barbaria românilor. Acest detaliu este semnificativ pentru reaua credință a multor maghiari, care vor să-și atragă de partea lor opinia publică prin orice mijloace, fie ele și necinstite. Dar ce contează la o casă mare ca regatul Coroanei Sfântului Ștefan! Culmea este că profesorul Lucian Boia crede că toate relele din cutia Pandorei s-au vărsat la români, văzând paiul din ochiul lor, dar nu și bârna din ochiul ungurilor. Vom analiza cu altă ocazie în detaliu istoria scrisă cu condescendență și pe alocurea cu cinism de dl. Boia. Acum vrem doar să subliniem că nu ne este rușine cu istoria noastră, care nu are în ea vreun act similar cu cel al lui Kossuth, nici o politică de deznaționalizare forțată cum este cea practicată în Ungaria, unde numărul celor care se mai declară români scade pe zi ce trece, până la inexistență. De altfel, în Europa se pare că nici un popor nu a practicat teroarea deznaționalizării în maniera ungurească. Și încă ceva, suntem mândri că nu am râvnit în istoria noastră la bunul oprit, la pământul altor popoare asupra cărora să năvălim cu gânduri diavolești.

vise-de-hunguri

Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roșu de mai mult de un secol toate guvernările ungurești și toate partidele și asociațiile (subl. ns). Fasciștii, regaliștii conservatori și comuniștii maghiari și-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze. Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât și sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populației prin fluturarea pretențiilor teritoriale privind Transilvania. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naționalist Bela Kun a unit foști ofițeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicală, formând Armata Roșie al cărei scop, așa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei și atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu. Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010), tradusă în românește în 2011. De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o obsesie constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești.

Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, arătând fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste. Și pentru că suntem acuzați de obediență, pasivitate, apatie să amintim cât de energică a fost reacția trupelor române față de atacul forțelor militare ale lui Bela Kun. Cu toată coaliția lui cu răii nu i-a reușit chiar dacă a mizat pe vulnerabilitatea statului român unitar, care tocmai atunci se plămădea. În ciuda acestor vicisitudini ale momentului armata română intră la 4 august 1919 în Budapesta, Bela Kun trebuie să demisioneze și ungurii sunt salvați de instaurarea comunismului. Să le reamintim ungurilor că opinca românească a fluturat pe parlamentul lor. Așa că dle. profesor Boia a se slăbi cu acuza de supușenie a românilor. Atunci când împrejurările au cerut-o românii nu și-au cruțat viața, ci și-au dat-o, dar au acționat cu înțelepciune, nu cu isterică înflăcărare.

Ne îndoim că Ion Iliescu, ajungând la putere prin uzurparea lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat realizată cu ajutor străin, nu avea cunoștință de conotațiile cu totul negative pentru români ale Zilei Naționale maghiare. Știa totul, dar trădător al intereselor naționale precum este, a aprobat celebrarea acestei zile nefaste pentru poporul român în patria poporului român. Și nu este vorba numai de perimetrul restrâns al acestei zile naționale, ci de întreaga istorie confruntațională prelungită până azi, întreținută de o nație mică, lovită de obsesia anexării Transilvaniei. Este vorba de activitatea defăimătoare a lui Laszlo Tokes, propulsat tocmai în parlamentul Uniunii Europene ca să ne feștească mai cu spor, este vorba de iredentismul ascuns sau pe față al UDMR-ului, este vorba de aprobarea existenței unui partid structurat pe criterii etnice, cum nu există în alte țări, este vorba de atacurile concertate ale mercenarilor condeiului, precum Lucian Boia, împotriva statului național unitar român, de organizarea iredentei maghiare în ținutul secuiesc autonomizat, de complotul cu bombă pregătit la Tg. Secuiesc de Ziua Națională a României. În ce fel de țară trăim domnilor?! Într-o țară în care toleranța românească frizează absurdul!

Dl. Boia își permite să ironizeze sintagma stat național unitar român, considerând-o revolută. Desigur, desigur sintagma deranjează pe toți cei care plănuiesc în viitor o Românie federalizată, federalizată cu Ungaria dacă se poate.   Profesorul de la Universitatea București ignoră însă timpul lung al suferinței românilor, populație majoritară, trăitoare de secole pe pământul ei, dislocată din drepturile ei firești de urmașii unor triburi imigrate din stepele mongole. Și acești români au murit cu sutele de mii în tranșeele Primului Război Mondial în speranța Unirii cu Țara. Dle. Boia, nu luați în răspăr lucrurile sfinte. „Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, observă profesorul Ion Coja, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost nici un ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! (Ion Coja, Ungaria Mare nu a existat, 15 martie 2014 blog spot).

Prin ce concurs de împrejurări au ajuns cei care „vomesc cu condeiul” împotriva românilor să aibă poziții privilegiate în societatea românească din România de astăzi. De mirare nu este că se găsesc cu duiumul detractori ai românilor, ci faptul că asemenea indivizi sunt selectați de universități și edituri. Eseul De ce este România altfel apărut la Humanitas în 2012 este o mostră de rea credință, nu de râvnă pentru căutarea adevărului. Demersul șchiop al lui Lucian Boia pe deasupra istoriei românilor de la etnogeneză până în contemporaneitate se vrea o alternativă la istoria reală a românilor scrisă de cercetători riguroși. Faptul istoric este pentru dl. Boia un mit creat de imaginația românilor ca să se vindece de tot felul de complexe de care ar suferi, printre care cel de inferioritate s-ar evidenția.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto.Silvia Jinga

Teoriile noi despre Holocaust infirmate de amintirile vechi

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Prin librăriile americane

Teoriile noi despre Holocaust infirmate de amintirile vechi

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Prezentarea unei cărți în care se afirmă că vom găsi explicații noi la ceea ce s-a întâmplat în perioada Holocaustului mi-a stârnit interesul de a o răsfoi în ideea că voi găsi ceva și despre România. Cartea respectivă a apărut în 2015, editura Tim Duglan Books, New York, autor Timothy Snyder, cu titlul Black Earth. The Holocaust as History and Warning, și din cele 462 de pagini pe care le are, cinci se referă la situația din România.

Puținele pagini rezervate României sunt însă pline de erori și interpretări răutăcioase care aruncă grave acuzații asupra armatei noastre și a românilor în general. Deși în prezentarea cărții se afirmă că noile interpretări au la bază o documentare la surse mai puțin cunoscute, în bibliografia aferentă capitolului respectiv nu apare nicio sursă primară. Pentru a demonta câteva din noile explicații ale d-nului Timothy Snyder vom apela doar la memoriile publicate în USA ale unor evrei români deportați în Transnistria.

Se afirmă că jandarmii români care excortau coloanele de deportați pe drumurile din Transnistria s-au lăsat mituiți pentru a permite localnicilor să-i răpească pe evreii care păreau bogați și să-i omoare pentru a-i jefui. „Other bribed gendarmes for the right to pick prosperous-looking Jews from the columns in order to murder them for their clothing” (pag.232). Amintirile martorului ocular Rubin Udler spun cu totul altceva. Iată cum descrie Rubin Udler comportarea jandarmilor care însoțeau coloana de deportați, din care făcea parte și familia sa, atunci când zărind niște puncte negre care se mișcau pe întinderea de zăpadă au oprit coloana pentru a-i aștepta pe cei care rămăseseră în urmă: „Măsura a fost corectă, pentru că în curând o mulțime de sănii pline cu etnici germani ne-au înconjurat. Jandarmii s-au interpus între noi și ei cu armele îndreptate spre germani spunându-le să plece de acolo…. După ce au plecat excorta a început să respire ușurată acum, pentru că ei n-au fost nevoiți să folosească armele sau să se încaiere cu acești obraznici aliați1. Deci jandarmii români i-au apărat pe evreii din coloană și nu s-au lăsat mituiți. Nu este singurul caz. Meir Teich, în memoriile sale2 arată cum în ghetto-ul din Șargorod pretorul român a acceptat înființarea unei poliții evreiești pentru ca această comunitate să fie mai bine apărată de milițiile ucrainiene care ziua îi bătea pe evrei și noaptea îi jefuia. Ulterior Prof. Alexianu, guvernatorul Transnistriei, l-a chemat pe Meir Teich la Odesa, pentru a împărtăși din experiența privind organizarea comunității din Șargorod și altor lideri evrei adunați acolo într-o întâlnire de trei zile.

O nouă teorie este lansată privind represaliile de la Odesa din octombrie 1041 ca urmare a uciderii a 93 de ofițeri români (și câțiva ofițeri germani), în urma aruncării în aer a Comandamentului militar, în 26 oct. 1941, la șase zile de la cucerirea orașului. D-nul Timoty Snyder susține că au fost uciși 26.000 de evrei ca o răzbunare pentru pierderile suferite în luptă de armata română. “Romanian troops, meanwile, carried out mass shootings of Jews as revenge for combat losses to the Red Army. After seventy thousand Romanian troops were lost in the battle for Odesa in octomber 1941, Romanian soldiers shoot twenty six thousand Jews beyond the city“ (pag.232). Deci, în imaginația lui Timothy Snyder, după o săptămână de la cucerirea Odesei soldații români își aduc aminte de pierderile suferite și încep să se răzbune pe evrei. Apelăm și de data asta la un martor ocular evreu ca să dovedim că lucrurile stau cu totul altfel. Rubin Udler, un tânăr evreu de 16 ani, asistă de la fereastra apartamentului său la represalii. Observă patru spânzurători la colțul străzii, alte spânzurători în care atârnau patru corpuri la următoarea intersecție a străzii Karl Marx, pe care se deplasa dinspre gară un grup de 20-25 de oameni, păziți de soldați români. El nu spune nimic despre originea etnică a ostaticilor, singura observație făcută fiind că ei păreau să fi fost bătuți. Rubin Udler nu spune nimic nici despre o eventuală razie prin zona evreiască a orașului care să se finalizeze cu arestarea unor evrei. El descrie și cum a decurs execuția. Un soldat citea ceva și un ostatec se urca pe scăunel, își punea ștreangul pe gât și aștepta în tăcere. Urma un alt ordin și un alt ostatec lovea cu piciorul scăunelul. Se aștepta un timp apoi procedura se repeta. Ultimul nu mai rezistă psihic și fuge, dar este împușcat. Deci represaliile s-au făcut prin spânzurarea unor ostatici (printre care probabil au fost și evrei) și prin plasarea spânzurătorilor în principalele intersecții din oraș s-a urmărit descurajarea altor acte teroriste. Din arhivele regimentelor staționate în Odesa, Radu Theodoru3 a aflat că de fapt numărul victimelor a fost de 417, mare dar nu uriaș cum este prezentat în anumite lucrări.

Autorul găsește și o explicație pentru faptul că guvernanții români, n-au deportat evreii din Transilvania de Sud (spre deosebire de administrația maghiară din Transilvania de Nord care în 1944 a deportat pe toți evreii din zona pe care o controlau), și anume că le-a fost frică să nu crească influența etnicilor germani în zonă. They worried that the removal of Jews would benefit the German ethnic minorities in towns in Transilvania and thus increase German influence in Romania. Cu alte cuvinte românilor le era mai mare frică de influența germană decât de cea evreiască. Evident că aici autorul are o derapare de la logica lucrării cu scopul de a anula orice sămânță de umanitate a românilor. Nu e de mirare că nu spune nimic despre faptul că mulți evrei care au fugit din zona ocupată de unguri și-au găsit adăpost în România.

Autorul lansează și o teorie potrivit căreia în spatele liniei frontului acționau unități speciale care aveau misiunea de a provoca pogromuri. „Like German soldiers, they were followed by special units whose initial assignment was to provoke pogroms“ (pag. 232). Este invocat un ordin prin care se cerea ca aceste pogromuri să aibă aparența că sunt spontane. „On July 6, 1941, an order from Romanian counter intelligence specified that pogroms were to organized and given the appearance of spontaneity” (pag. 232). Dar pentru că aceste pogromuri planificate nu au luat amploare, forțele române s-ar fi simțit frustate. „Romanian forces, like German ones in these some weeks, were frustraded that pogroms were not more wisdspread “. (pag. 232). De fapt pogromuri în localitățile eliberate de armata română nu au avut loc. Nu sunt prezentate nici în literatura de specialitate și nici în amintirile evreilor din asemenea localități. Liby Stern1 din Bucovina de Nord își începe memoriile cu deportarea, nu amintește de nici un pogrom anterior. Max Godman4, din Rădăuți, în amintirile sale de asemenea nu pomenește de nici un pogrom. Iudith Fehrmann4, fiica unui fermier dintr-un sat din Bucovina de Nord, în amintirile sale nu apare nici un pogrom. Nici Iacob Pesate5 din Cernăuți în amintirile sale nu pomenește despre faptul că ar fi avut loc un pogrom în oraș. În amintirile lui Ruth Glasberg Gold6 din Cernăuți despre această perioadă apare un pogrom în satul Milie, dar tot ea precizează că fost făcut de ucrainienii din banda lui Bandera. Mirian Kober7, născută în Câmpulung Moldovenesc a ținut un jurnal în perioada deportării dar nu face referire la nici un pogrom.

Pentru un istoric specializat în Europa Centrală și de Est este ciudată și data prezentată ca dată a intrării în război a României, cu 11 zile mai târziu decât cea reală. When on Jully 2, 1941, Romanian troops joined the German Eleventh Army in on attack on the USSR from Romanian teritory, this was, like the German company generally, a reinvasion (pag. 231). Lăsând la o parte termenul de reinvazie, preluat din istoriografia sovietică, autorul a împins probabil   deliberat la 2 iulie data intrării în război pentru ca să poată să încadreze la pogromuri luptele din perioada respectivă: Massive pogroms were initiated on Romanian teritory in the days before the invasion, far exceding anything posible in prewar Germany (pag.232). Prin împingerea datei intrării în război în 2 iulie autorul sugerează că pogromul de la Iași din 26 iunie n-ar avea nicio legătură cu bombardamentul nocturn sovietic și cu focurile de semnalizare aprinse de evrei pentru încadrarea țintelor, România nefiind încă în război! Așadar masivele pogromuri inițiate pe teritoriul României în zilele premergătoare războiului se reduc de fapt la unul care cu greu putând fi asimilat cu un pogrom (a se vedea definiția)8 și acela după începerea războiului.

Culpabilizarea excesivă a românilor, punându-le în spinare și ceea ce n-au făcut, nu poate duce la armonizarea relațiilor cu evreii. Atunci la ce servesc asemenea lucrări?

Un articol referitor la această lucrare de pe un site are titlul Timothy Snyder: The Newton of the Holocaust?9. După cum a prezentat pe români în cartea sa cred că acestui istoric, profesor la Universitatea Yale, care vorbește în cinci limbi și poate citi în zece limbi, membru al mai multor organizații legate de Holocaust, i se potrivește însă mai degrabă întrebarea: Timothy Snyder: un mercenar al Holocaustului?

Bibliografie

1. Flares of Memory. Stories of childhood during the Holocaust. Editori Anita Brostoff și Sheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001, pag.74

  1. The destruction of European Jewry, 1939-1945, de Nora Levin, editura Shoken Books, N.Y., 1973, pag.590 ș.a.
  2. A fost sau nu Holocaust?, de Radu Theodoru, editura LUCMAN, 2003, pag.299
  3. Witnesses to the Holocaust. An Oral History, editor Rhoda G. Lewin, ed. Twayne Publishers Boston, 1990.
  4. Remembering: Voices of the Holocaust. A new History in the words of the men and women who survived, de Lyn Smith, ed. Casale and Graf Publishers, 2006, New York.
  5. A Survivor’ s Memoir. Ruth’ Journey de Ruth Glasberg Gold, ed. University Press of Florida, 1996.
  6. Salvaged Pages. Young Writer’ s Diaries of the Holocaust, editor Alexandra Zapruder, editura Yale University Press, 2002.
  7. Pogrom (< rus) s.n. Masacrare a unui grup minoritar, național sau rasial, organi zată de elemente ultranaționaliste, șovine , Mic Dicționar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008.
  8. http://mosaicmagazine.com/observation/2015/11/timothy-snyder-the-newton-of-the-holocaust/

(Wilmington, DE, Decembrie 2015)

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Testamentul lui Avram Iancu a fost donat BCU Cluj-Napoca – eveniment de reală rezonanţă istorică

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Agerpres ne informează că testamentul olograf al lui Avram Iancu, document socotit pierdut vreme de decenii, poate chiar timp de mai bine de un secol, a fost donat vineri 6 noiembrie 2015, după peste 160 de ani de la data redactării, Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”din Cluj-Napoca. Testamentul, datat 20 Decembrie 1850, scris cu cerneală neagră, într-o grafie deosebit de îngrijită, este în  stare bună.

Documentul a fost conservat de familia Raţiu, considerată de majoritatea istoricilor o exponentă a familiilor româneşti transilvănene „dedicate idealurilor naţionale şi de unitate politică a românilor”. Donaţia a fost făcută de familia Raţiu prin Indrei Raţiu, fiul lui Ion Raţiu, fost candidat la preşedinţia României la alegerile din anul 1990, care a predat o mapă conţinând testamentul lui Avram Iancu, mapă ce cuprinde şi alte documente privind familia şi viata conducătorului revoluţiei paşoptiste din Transilvania. În ciuda tuturor vicisitudinilor şi împrejurărilor nefaste prin care a trecut, familia Raţiu a reuşit să păstreze peste 150 de ani valorosul document. Astfel, după înmânarea testamentului de către însuşi Avram Iancu părintelui Basiliu Raţiu de la Episcopia Greco-Catolică din Blaj, actul a fost transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre. Cel care a moştenit responsabilitatea păstrării preţiosului document a fost bunicul lui Indrei Raţiu, Augustin Raţiu, fost primar în Turda. Testamentul a trecut şi pe la doctorul Radiu Raţiu care prin anii ’80 s-a stabilit la Paris, nu înainte de a transmite mapa cu documente mătuşii lui Indrei, Mia Raţiu, de la care a ajuns la Ion Raţiu. Cel care a păstrat în ultimii 15 ani acest testament, făcându-i posibilă recuperarea pentru istorie, a fost Mihai Bănică, fost bodyguard şi apropiat prieten al liderului Partidului Naţional Ţărănesc, care afirmă: „Dorinţa domnului Raţiu era clară: testamentul să fie ori la Cluj, ori la Turda”.

11-testament_40d8a6278e

Documentul, datat la doar un an de la înabuşirea revoluţiei maghiare de către trupele austriece şi ţariste, probează fără echivoc viziunea postrevoluţionară a fostului tribun, precum şi crezul său mărturisit că doar făcând uz de lege românii vor putea învinge. Conţinutul testamentului este clar şi explicit:

„Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, [cu] durere, fără mult succes, dar tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jerfta adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi [am] hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi.

Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat”.

Avram Iancu

Câteva comentarii şi observaţii se impun a fi remarcate cu îndreptăţire. În primul rând, se poate constata de la început mărturisirea idealului întregii sale vieţi („Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită”), urmată de confirmarea tenacităţii puse în realizarea acestui ideal („după puteri am şi lucrat până acuma, [cu] durere, fără mult succes”). Emoţionează apoi înţelegerea lucidă a liderului politic şi militar învins în final („tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jerfta adusă se prefac în nimica”). Este impresionantă recunoaşterea cu onestitate a eşecului, concluzia fiind fără îndoială determinată de trista experienţă practică trăită în timpul revoluţiei şi în cadrul tratativelor purtate cu imperialii (marcate, desigur, de negocierile lui Kosuth, mediate de Bălcescu). Este evident că în mintea sa se prefigura un viitor sumbru („Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur”), ceea ce explică incontestabil căderea sa psihică, inducând o deteriorare tot mai accentuată a stării sale de sănătate. Testamentul este elaborat foarte clar în favoarea românilor transilvăneni („Voiesc dară şi [am] hotărât ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii), precizând în mod expres visul său de a veni „[…] întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi”. Această ultimă menţiune relevă credinţa omului legii, a celui care alesese domeniul legal ca obiect de studiu şi profesia de a apăra drepturile românilor în spiritul legilor, precum şi convingerea că numai studiile de nivel academic şi folosirea legii ca armă pot fi soluţia „scoaterii” drepturilor naţiunii.

Manuscris de o mare valoare documentară şi în egală măsură cu o puternică valoare simbolică și emoţională pentru istoria modernă a românilor transilvăneni şi a românilor în general, testamentul olograf original care înnobilează colecţia bibliotecii clujene, se alătură marilor înscrisuri ale vieţii politice, spirituale şi culturale ale naţiunii române.

Dorin-Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Sfințirea Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Philadelphia, după ample reparații – Aniversarea bicentenarului ei

Interviu cu preotul paroh Nicolai Buga

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

Ioan Ispas: Prea-cucernice părinte, duminică întâi noiembrie a avut loc slujba de sfințire a bisericii. Este un eveniment care încheie mai mulți ani de muncă și de nădejde că lucrarea va fi dusă la bun sfârșit din partea enoriașilor, a Consiliului Parohial și al dvs în mod deosebit. Dar mai întâi cine a participat la această slujbă?

Pr. Nicolai Buga: Mai întâi, aș vrea să vă mulțumesc pentru interesul dvs. față de biserica noastră și pentru că aveți bunăvoința de a face cunoscute eforturile comunității românești din Philadelphia și împrejurimi de a restaura această frumoasă biserică, monument istoric federal. Am ținut mult să avem sărbătoarea sfințirii în anul Bicentenarului clădirii bisericii. Iată că Dumnezeu a fost bun cu noi și ne-a ajutat să reușim. Trebuie să vă mărturisesc că, inițial, am vrut să o sfințim în 2013, anul în care comunitatea din Philadelphia a sărbătorit 100 de ani de la întemeierea primei parohii ortodoxe române, care a funcționat în această biserică. Din păcate, acum doi ani a fost prea devreme. Ar fi fost cu adevărat imposibil să terminăm lucrările până atunci. Dar, pe 1 noiembrie 2015, ne-am văzut visul împlinit: Înaltpreafinția Sa, Arhiepiscopul Nicolae Condrea, al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi, cu sediul la Chicago, IL, însoțit de Preasfințitul Episcop Vicar Ioan Casian Tunaru, și de un numeros sobor de preoți, a sfințit biserica prin ungerea cu Sfântul Mir și stropirea cu apă sfințită, pecetluind Sfânta Masă în care au fost puse sfinte moaște, hrisovul oficial și pomelnicele celor care au dorit ca numele lor și ale celor din familie să fie pomenite în veci.

Ioan Ispas: Ce lucrări s-au realizat, cine le-au făcut, cu ce fonduri și cine sunt principalii donatori?

Pr. Nicolai Buga: Sărbătoarea de pe 1 noiembrie a încununat un efort imens al întregii comunități a Bisericii Sfânta Treime, care a durat nouă ani. Am început în 2007. Dispunând de un grant obținut de Consiliul parohial din acea vreme de la fundaţia Partners for Sacred Places din Philadelphia, pe care l-am dublat cu fondurile proprii strânse de la membrii parohiei, s-au reparat și consolidat zidurile exterioare, s-au adus mici reparații exterioare la ferestre și s-a realizat sistemul de alarmă contra incendiilor. În anii următori, cu fondurile colectate de membrii parohiei și cu cele obținute, prin programul Andrei Șaguna, de la Direcția pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni, am consolidat fundația casei parohiale și a sălii de festivități, adiacente bisericii. Întrucât zidurile de est și de sud ale Sălii sociale se aflau într-o stare avansată de degradare, punând în pericol însăși integritatea clădirii, din aceleași fonduri am refăcut și consolidat o suprafață importantă a acestor ziduri. A urmat apoi remodelarea Sălii sociale. A fost o inițiativă inspirată, căci timp de cinci ani de zile în această sală aveam să săvârșim Sfânta Liturghie și celelalte taine și ierurgii bisericești – fără ca în momentul efectuării lucrărilor să bănuim măcar că pregăteam astfel locul unde atâția ani urma să ne închinăm.

Ioan Ispas: Mărturisesc că în urmă cu circa opt ani când am fost pentru prima dată la slujbă în această biserică am fost surprins neplăcut de starea deplorabilă în care arăta și mirosul neplăcut care emana din podele. Când am auzit de câți bani sunt necesari pentru reparații am fost sceptic că se vor finaliza. Optimismul dvs mi-a dovedit încă odată că omul sfințește locul. Deci cine sunteți și cum ați ajuns aici, Prea-cucernice părinte paroh?

Pr. Nicolai Buga: Când am început restaurarea interiorului bisericii, am crezut că în câteva luni vom ne vom întoarce înapoi în biserică. Ne-am imaginat că pereții îi puteam repara în câteva luni, iar în privința pardoselii, ne închipuiam că este necesară doar o simplă supra-înălțare a zonei altarului. Când am desfăcut însă podeaua și am văzut ce ne aștepta, am înțeles că deschisesem o adevărată „cutie a Pandorei”. Am descoperit atunci că grinzile care susțineau întreaga structură a „floor”-ului, în zona unde ele pătrundeau în zid, erau complet putrede. Aceasta a fost prima surpriză de proporții pe care am avut-o. În plus, am fost nevoiți să   scoatem peste optzeci de tone de moloz și pământ, care fusese folosit inițial drept material izolator, dar care devenise cu timpul sursa unui miros greu, de mucegai, care – așa cum ați observat și dvs. – era ușor de detectat în întreaga biserică. A doua surpriză a fost aceea că, pe mai bine de jumătate din suprafața tavanului, tencuiala era desprinsă de pe grinzile care se presupunea că ar fi trebuit să o susțină. Din cauză că timp de zeci de ani apa de ploaie și cea rezultată din topirea zăpezii s-au prelins prin acoperișul bisericii, plin de găuri, distrugând astfel nu numai zidurile ei. Se ajunsese în situația când, dacă ploua torențial, apa nu se mai preligea ci curgea șiroaie din tavan, pe pereți, de parcă s-ar fi deschis un robinet imens. Ne-a păzit Dumnezeu că nu s-a întâmplat nici o nenorocire în toți acești ani. Abia în timpul părintelui Florin Șalgău aceste probleme s-au rezolvat prin repararea acoperișului. Au rămas însă consecințele.

Cât despre mine, nu sunt prea multe de spus. Sunt un smerit slujitor al Bisericii lui Hristos, care și-a început cariera preoțească la Solca, un orășel de la poalele Obcinelor Bucovinei, acum mai bine de 38 de ani, și care – după ce a slujit acolo 15 ani – a ajuns, în 1990, profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București și preot slujitor la Biserica Sfântul Visarion din Piața Romană. Iată-mă, însă acum, în postura de a număra nouă ani de când mi s-a oferit onoarea și privilegiul de a sluji comunitatea românească a credincioșilor ortodocși din Philadelphia. Îi sunt recunoscător soţiei mele, presbitera Rodica, nu numai pentru încurajare și pentru sprijinul continuu pe care pe care mi l-a dat de-a lungul întregii mele cariere de preot, dar mai cu seamă pentru că mi-a fost aproape și m-a secondat în acești ultimi nouă ani, când ne-a fost cel mai greu: printre străini, departe de Țară, de copii și de părinți, de prieteni… Recunoștința mea se îndreaptă către părinții mei, Leon și Eleonora, din Bucovina, și, desigur, către fii mei, Lucian și Andrei, care au ales să rămână în țară.

Ioan Ispas: La amploarea unor asemenea lucrări e nevoie de sponsori dar și de oameni care pun umărul la activități care aduc banii necesari. Cine sunt cei care v-au sprijinit în mod deosebit și constant în aceste activități?

Pr. Nicolai Buga: Cei care au contribuit de-a lungul acestor ani la reușita acestui proiect sunt mulți iar spațiul tipografic nu ne îngăduie să-i menționăm pe toți, fără a nedereptăți pe cineva. Totuși, dintre toți, se distinge în mod deosebit dl Nicolae Grigoraș, care s-a implicat literalmente cu timp și fără timp, cum spunem noi într-o expresie bisericească, cheltuind efort, plătind muncitorii, donând materiale și bani (în toatal, peste 50 de mii de dolari), muncind el însuși adeseori până noaptea, târziu, după ce venea de la business-ul său (dl Grigoraș este proprietarul unei firme de reparații auto). Dânsul a fost și rămâne un exemplu de devotament și modestie, inclusiv pentru noi, clericii. Trebuie să-l menționez apoi pe dl Michael Chiriac, de la New York, care, fiind președintele Consiliului parohial, a făcut posibil să primim în dar iconostasul de la Biserica „Sfânta Maria”, iar apoi ne-a donat materialul lemnos pentru întregirea iconostasului, lucrare săvârșită impecabil de dl Ioan Pop. Cum spuneam, lista donatorilor este lungă. În fruntea ei stă familia Constantin și Maria Ioniță. Deși s-au mutat în Baltimore, dânșii continuă să se socotească membri ai bisericii noastre. Urmează apoi o tânără familie de medici, Adrian și Andra Popescu, și mulți alții, față de care îmi cer iertare că nu-i pot menționa pe toți. Lucrul cel mai important este că, atât dânșii cât și ceilalți ctitori și binefăcători, au făcut această jertfă cu dragoste, din toată inima. Cei mai mulți fără să spună nimănui cât au cheltuit pentru biserică. Toți au ajutat biserica având convingerea că prin aceasta împlinesc o întreită datorie sacră; față de Dumnezeu, căci biserica este „casa Domnului”, față de semeni și față de propriul suflet. Mă bucură faptul că ei au înțeles că, sprijinind biserica, investesc în bunăstarea spirituală a fiilor, nepoților și strănepoților lor, care vor avea nevoie de biserică: aici își vor găsi ei alinare în momentele grele din viață și binecuvântare în cele fericite. Când noi nu vom mai fi, ei vor fi cei în purtarea de grijă a cărora va rămâne acest sfânt lăcaș. Nutrim speranța că vor fi mândri că au primit o asemenea moștenire.

DSCN6340

Mă bucur deasemeni că toți cei care și-au arătat generozitatea față de biserica noastră, ctitorii, binefăcătorii și sprijinitorii ei, au făcut acest lucru și pentru sufletul lor, căci nu e jertfă mai plăcută și mai bine primită de Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor pe care toți le avem, decât aceea de a ctitori sau de a ajuta la repararea unei biserici. Pentru ei se roagă preoții nu numai la proscomidie, înainte de a începe Sfânta Liturghie, ci și la încheierea ei, când rostesc: „Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale (Psalmul 93:5); Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta” (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă, în pofida atâtor obstacole și greutăți financiare, am reușit să restaurăm această biserică veche, aceasta este pentru că Dumnezeu ne-a ascultat ruga; ne-a ajutat trimițându-ne oamenii pe care el i-a ales și care n-au precupețit nici un efort pentru a-și arăta în felul acesta recunoștința pentru binefacerile primite de la El. Când spun că datorăm Bunului Dumnezeu faptul că am reușit să o restaurăm, o spun nu pentru a diminua rolul celor care ne-au fost de ajutor, ci pentru că sunt conștient că Dumnezeu lucrează prin oamenii Săi și că fiecare dintre noi avem un rost, rânduit de El, în această lume; suntem instrumente ale Proniei Divine, ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. El este Cel care a făcut această biserică, pe care a dăruit-o bunicilor noștri, pentru noi, cei de azi, iar azi ne sprijină pe noi s-o lăsăm nepoților noștri. „Mare esti, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale !… ” (Rugăciunea de la Sfințirea Apei, din Molitvelnic, inspirată din Psalmi 85: 9; 138: 14).

Ioan Ispas: Biserica renovată are o vechime de 200 de ani și este monument istoric. Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre arhitectul construcției, prin ce se evidențiază ea ca și monument istoric și care a fost destinația ei inițială?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost construită între 1815 și 1816, pentru comunitatea credincioșilor episcopalieni (anglicani) din Northern Liberties. St. John’s Episcopal Church – cum se numea atunci – a fost proiectată de un tânăr care avea să devină foarte curând unul din marii arhitecți americani: William Strickland (1788-1854). Socotit cel mai valoros și mai talentat dintre studenții marelui Benjamin Henry Latrobe, Strickland era la a doilea proiect care i se încredința. Chiar anul când începea construcția acestei biserici, avea sa-l învingă pe propriul său profesor cu design-ul clădirii cunoscute drept Second Bank of America. Strickland este unul dintre părinții   stilului neo-clasic american, numit și „American Greek revival”. Dat fiind faptul că „Sfânta Treime” a rămas   cea mai veche clădire care s-a păstrat până azi, am putea spune, pe drept cuvânt, că – alături de Second Bank – biserica noastră reprezintă certificatul de naștere a acestui stil. Biserica a fost sfințită în 20 septembrie 1816. Un articol publicat în numărul de a doua zi al ziarului Relf’s Philadelphia Gazette and Daily Advertiser descrie noua ctitorie din Northern Liberties drept un „edificiu curat și elegant”, al cărei „design a fost realizat de dl William Strickland, din acest oraș”. Reporterul anonim al evenimentului sfințirii era de părere că „punerea în operă este pe măsura gustului Arhitectului”. El remarca deasemeni decorațiile în stucatură ale vestitului meşter William Thackara, o realizare despre care autorul articolului spune că „a depășit orice lucrare de acest gen din acest oraș” (Jeffrey A. Cohen, 1983).

Ioan Ispas: Când și în ce împrejurări această biserică a ajuns în proprietatea parohiei ortodoxe române?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost preluată de comunitatea credincioșilor ortodocși români după aproape 100 de ani de la inaugurarea ei. Istoria ei se înscrie într-un șir de posibile exemple care ar exemplifica, din perspectiva Teologiei Istoriei, ideea purtării de grijă a lui Dumnezeu față de poporul Său. Pe la începutul veacului al XX-lea, în Philadelphia au sosit mulți români din Ardeal și Banat. Sătui de „binefacerile” Imperiului Habsburgic, sub care se aflau atunci provinciile lor (Transilvania încă din 1699, iar Banatul din 1716), mulți români au luat calea bejeniei ajungând în America. Așa se face că, cei mai mulți dintre cei sosiți în Philadelphia s-au așezat în jurul acestei biserici, care avea să joace un rol fundamental în istoria comunității. În 1906, ei înființează Societatea „Bănățeana”, pentru ca apoi, în 1913, în duminica Rusaliilor, la îndemnul părintelui misionar Moise Balea, să se hotărăscă să întemeieze prima lor parohie. Întrucât comunitatea românească abia se încropea, neavând putință să-și cumpere o biserică, românii dau curs invitației preotului episcopalian de atunci de la Biserica „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflată peste drum de sediul societății, să folosească spațiile bisericii, în schimbul unei sume modice. Astfel, prin grija lui Dumnezeu, biserica aceasta avea să joace un rol crucial în viața lor. În 1929, ei dobândeau dreptul de folosință nelimitată a bisericii și a clădirilor aferente, iar în 1972, românii devin stăpânii de jure ai unei proprietăți pe care de facto o dețineau de aproape jumătate de secol. În actul de vânzare-cumpărare întocmit, se arată că au plătit pentru aceasta un dolar. Trebuie să adaug însă că, dobândind această proprietate, pe care au primit-o în dar, românii s-au pomenit cu o imensă povară pe umeri: povara unei biserici mari și vechi, care trebuia nu numai întreținută, ci și reparată. Era o perspectivă care i-a speriat pe mulți, așa cum îi speriasecu câțiva ani înainte pe o parte importantă dintre membrii Consiliului parohial de atunci (suntem în anii ’70) care au hotărât să părăsească biserica și să se mute în Elkins Park. E adevărat că aceasta nu era principala motivație a plecării lor din Strada Brown, ci degradarea zonei Northern Liberties.

Astăzi lucrurile s-au inversat, cartierul nostru devenind unul extrem de căutat, mai ales de către tineri, dar și extrem de scump. Din păcate, casele pe care românii le-au vândut atunci pentru câteva mii, astăzi nu le-ar putea redobândi nici măcar cu jumătate de milion. Dar mentalitatea aceasta de a ridica mâinile în fața greutăților și de a da bir cu fugiții am întâlnit-o și eu. Chiar până de curând, mai erau unii în comunitate care o vedeau deja abandonată și înstrăinată. Acestora eu le-am răspuns că, dacă avem această biserică, lui Dumnezeu o datorăm. Și tot bunul de El ne va ajuta să o și păstrăm frumoasă și luminoasă, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, cum mi se pare a fi azi; caldă și primitoare, cum trebuie să fie orice biserică, după modelul Capului Bisericii, Blândul nostru Mântuitor Iisus Hristos.

DSCN6337

Ioan Ispas: În Philadelphia sunt două biserici ortodoxe române. La slujba de sfințire am văzut foarte mulți oameni care sunt membri ai parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” din Elkins Park. Nu l-am văzut însă pe părintele Adrian Grigoraș printre preoții care au oficiat. Adică enoriașii celor două episcopii participă fără probleme la evenimentele fericite ale celor două biserici în timp ce ierarhii și preoții se ignoră reciproc. Cine va sparge gheața?

Pr. Nicolai Buga: Vă rog să nu vă supărați, dar aș prefera să nu comentez. Doar atât vreau să vă spun că, din partea noastră, a celor de la „Sfânta Treime”, s-au făcut repetate încercări de apropiere, de „spargere a gheții”, cum spuneți. Vreau ca românii să știe că prima mea vizită după sosirea la Philadelphia, în 2006, a fost la Biserica din Elkins Park. Cei care erau la vecernie în acea seară, acolo, își amintesc. Când, la un moment dat apăruseră zvonuri cum că eu nu aș da voie enoriașilor mei să meargă la evenimentele organizate la Elkins Park, am hotărât împreună cu tot Consiliul parohial și cu enoriașii să participăm cu toții la spectacolul lor cu Junii Sibiului. Am fost la spectacol și nu regret. Vă mărturisesc că m-am bucurat să văd că sala era plină de credincioși care veneau și vin regulat la slujbele noastre. Cât despre invitația la sfințirea bisericii noastre, mă limitez să vă dau și dvs. textul trimis prin e-mail atât părintelui paroh cât și membrilor consiliului parohial, pe adresele existente pe web-site-ul bisericii. Iată textul invitației:

„Dear Reverend Father,

Holy Trinity Romanian Orthodox Church in Philadelphia has the honor to invite you to the celebration of the Bicentennial of our church and the consecration of the sanctuary, which will take place Sunday, November 1, 2015, starting at 9 am.

The consecration service, followed by the Divine Liturgy, will be performed by His Eminence Archbishop Nicolae, of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas, headquartered in Chicago, IL, and His Grace Bishop Ioan Casian, Auxiliary Bishop of our Archdiocese.

The celebration starts Saturday evening October 31, 2015 with Great Vespers and the presentation of the Holy Relics for the Holy Table.

Friday and Saturday we will be holding the Conference of the US East Coast Deanery, a meeting of our Romanian Orthodox   priests, deacons and parish delegates belonging to our deanery, which takes place every two years.

I will be very grateful to you if you could serve the Vespers or/and the Divine Liturgy together with our hierarchs and priests. Also, I would appreciate very much If you could tell the faithful in your church about our celebration.

Thank you.

For your GPS, our physical address is: 230 Brown St. Philadelphia, PA 19123.

There are great chances for us to have the opportunity to worship the relics of both St Calinic of Cernica, from Romania, and St John Maximovitch. I will keep you informed.

I am looking forward to having you among our guests.

Your brother in Christ,

Fr. Nicolai Buga”

Ioan Ispas: Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Nicolae a ținut predica în limba engleză. Personal am simțit o amărăciune amintindu-mi cât de mult au luptat strămoșii noștrii pentru ca limba română să fie limba liturgică. A fost însă opțiunea Înaltpreasfinției Sale explicată în sensul că în engleză va fi înțeles de mai multe persoane. Pe de altă parte, trăgând cu urechea la conversațiile dintre copiii românilor se poate observa că ei discută în engleză. Cum vedeți viitorul limbii române ca limbă liturgică?

Pr. Nicolai Buga: Observația dvs. este de natură să sublinieze justețea hotărârii ierarhului nostru. Vorbind despre viitorul limbii române ca limbă liturgică pe teritoriul nord american, trebuie să spun că este de datoria noastră, a clerului, să menținem aprinsă, pe cât este cu putință, flacăra culturii și limbii românești în comunitatea pe care o păstorim. Este însă cel puțin la fel de important, dacă nu cumva chiar mai important, să păstrăm duhul credinței ortodoxe în sufletele enoriașilor noștri. Iar acest lucru este aproape imposibil de realizat atunci când, slujind și predicând exclusiv în românește, mesajul preotului nu poate ajunge la inima și mintea enoriașului său vorbitor de limbă engleză. Nu este ușor, în contextul vieții americane, ca românii ajunși imingrați pe acest continent să-și păstreze tradițiile și limba moștenite de la părinți. Din experiența mea americană, constat că la a treia generație, românii – și nu numai ei – nu mai vorbesc limba părinților. Repet, fenomenul este general.

Ioan Ispas: Noi, ca români nu ne deosebim în cadrul rasei albe de ceilalți decât prin limbă și religie. Dacă ne pierdem limba va mai exista oare motivația de a pierde o oră pe drum pentru a ajunge la o biserică ortodoxă română când la câteva minute se află o altă biserică creștină cu limba liturgică engleză?

Pr. Nicolai Buga: Desigur, aveți dreptate. Este important ca frumusețea cântării noastre liturgice și muzicalitea cu totul specială a limbii române să constituie o motivație puternică pentru ca românii americani sau, dacă vreți, americanii de origine română să frecventeze bisericile noastre, în care se slujește în românește. Dar trebuie să nu uităm că cei doi factori, oricât de importanți ar părea la prima vedere, nu sunt singurii și nici cei mai importanți care să-i mențină pe acești credincioși printre membrii bisericii noastre. Factorul principal mi se pare a fi, pe de o parte, seriozitatea și zelul pastoral izvorât din credința preotului și din dragostea lui față de fiecare membru al turmei cuvântătoare care îi este încredințată, iar, pe de altă parte, din perspectiva credincioșilor păstoriți, sunt importante: respectul, încrederea și dragostea fiiască a enoriașilor față de preotul lor. Aceste sentimente sunt cele care cimentează o relație preot – enoriaș, care devine fundamentală pentru bunul mers al comunității. Odată stabilită această relație, problema limbii în care slujește preotul devine secundară.

Ioan Ispas: Cunosc multe familii de români care vorbesc în casă în engleză cu copiii lor. Personal cred că aceștia fac o triplă greșeală: ratează șansa copiilor de a învăța o limbă pe gratis, distrug o punte de legătură cu țara și îi învață o engleză de baltă. Când nepotul meu de trei ani (născut în Canada) care nu știa o boabă în engleză, noi vorbind româna în familie, a ajuns la grădiniță (în SUA) și am avertizat-o pe educatoare despre această situație, ea ne-a răspuns: „Nicio problemă. Ocupați-vă dvs de română că de engleză ne ocupăm noi!”. Ce credeți că ar putea face biserica pentru a convinge tinerele familii de români să vorbească româna cu copiii lor?

Pr. Nicolai Buga: Îi dau mare dreptate acelei educatoare despre care vorbiți. Din nefericire, noi, ca părinți, păcătuim adesea din exces de grijă față de ceea ce ar putea să i se întâmple copilului nostru la școală. Nu vrem să fie traumatizați, să râdă copiii americani că el nu știe sau nu vorbește engleza ca ei. Este greșeala subestimării capacităților de adaptare și învătare ale copilului nostru. Ca slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române din cele două Americi, încercăm să facem tot ce ne stă în putință să încurajăm studiul limbii române, prin lecțiile Școlii parohiale, prin slujbele duminicale, prin săvârșirea preponderent în românește a Sfintei Liturghii, prin tălmăcirea Sfintei Evanghelii în limba română, prin evenimentele culturale pe care le organizăm, etc. Dar repet, sunt foarte multe situații când trebuie să ținem cont de faptul că mulți copii care vin la biserică nu înțeleg, pentru că la școală și, de cele mai multe ori chiar și acasă, ei vorbesc englezește, mai ales când e vorba de familii mixte. Eu mă străduiesc, atât în predici cât și prin discuții personale, să le explic românilor că, în acest context al bunelor relații economice, financiare, militare și culturale dintre România și S.U.A, vorbind românește, copii lor vor avea o șansă în plus pentru un loc de muncă. În plus, vorbind și o altă limbă decât engleza, ei au șansa unei ferestre în plus, deschisă către cunoaștere. Unii americani învață românește pentru că urmează să lucreze sau să fie trimiși de către firmele lor cu diverse misiuni în România. Personal, cunosc mulți americani care doresc să învețe limba nostră pentru că România este o țară frumoasă, de care s-au îndrăgostit, vizitând-o. Alții au învățat românește pentru a înțelege versurile cântecelor unor formații românești (am întâlnit, de exemplu, pe cineva care se străduia să învețe limba noastră ca să cânte Dragostea din tei, a fraților basarabeni de la O-Zone), sau pentru a aprofunda muzica unor copozitori români sau operele unor scriitori sau teologi. Aș vrea să-l menționez aici pe prietenul nostru, Mark Klus, care a învățat românește din admirație pentru părintele Arsenie Boca și din dorința de a aprofunda scrierile sale, în special Cărarea Împărăției, pe care a și tradus-o în engleză, alături de un român.

Revenind la copiii din comunitatea noastră, pentru ei se străduiește preoteasa Rodica Buga, ca profesor la Școala duminicală, să-i învețe în românește rugăciuni, cântări, să le spună povești, și pilde, etc. Atunci când există colaborarea părinților, șansele de reușită sunt mult mai mari. S-ar resimți nevoia distribuirii, la un preț accesibil, a unor cărți gen Mica Biblie, cu desene frumoase și atractive pentru copii. Viețile Sfinților povestite pentru copii ar avea mare succes.

De aceea îndrăznesc să propun editurii Sfintei Patriarhii și altor edituri bisericești din Țară să se ocupe de acest segment al publicului lor cititor, copiii. În felul acesta, am avea și noi un sprijin mai consistent, iar roadele acestui efort pe care Biserica noastră l-ar face în acest sens s-ar putea vedea peste ani. N-ar strica dacă editurile noastre bisericești s-ar inspira din activitatea în acest sens a editurilor ortodoxe din Rusia. Avem nevoie să ne asigurăm că mâine bisericile noastre nu vor fi goale, că nu vom fi obligați să le închidem, din lipsă de credincioși, cum se întâmplă aici, în S.U.A., cu alarmant de multe biserici catolice, transformate peste noapte în restaurante, apartamente de locuit, dacă nu sunt demolate.

Deasemeni, ar fi nevoie de cărți cu povești și de CD-uri cu desene animate, în limba română. Ce bine ar fi dacă Institutul nostru Cultural, pe lângă evenimentele culturale de mare anvergură și de mare importanță, ar avea fonduri, așa cum au toate celelalte institutii similare din S.UA. și pentru asemenea investiții. Ce grozav ar fi dacă la ICRNY s-ar organiza piese de teatru pentru (și cu copii), lecții model ținute de specialiști, care să deschidă copiilor noștri vorbitori doar de limbă engleză apetitul pentru basmele românești. La aceste spectacole sau lecții să fie invitați activiști culturali din diverse comunități, profesorii nostri de la școlile duminicale, care ar putea astfel să deprindă tehnica de a-i apropia pe copii de asemenea frumuseți ale literaturii noastre populare. Iată o propunere pentru distinsa scriitoare, doamna Doina Uricariu!

DSCN6330

Ioan Ispas: Am fost surprins plăcut de împodobirea pereților bisericii cu multe și mari icoane, toate având ca fundal o frumoasă culoare albastră (o fi albastru de Voroneț?). Unde au fost pictate aceste frumoase icoane?

Pr. Nicolai Buga: Icoanele la care vă referiți sunt copii după cele de la Biserica din Victor (Rochester), NY, și sunt nespus de îndatorat Părintelui paroh Daniel Ene, colaboratorilor săi de la Rochester pentru bunăvoință, precum și tuturor celor care m-au ajutat să le avem expuse pe pereți în timp util.

Ioan Ispas: Nu am privit fiecare icoană în parte dar senzația mea este că sfinții martiri români nu sunt prezenți în aceste icoane. Anul viitor vom comemora pe Sfinții Brâncoveni. Există vreo icoană care să-i reprezinte în bisericile noastre? De la cine credeți că ar trebui să vină inițiativa reprezentării sfinților martiri români în icoane?

Pr. Nicolai Buga: E adevărat că nu am primit și icoane ale unor sfinți români, pentru că cele originale aveau alte dimensiuni, nepotrivite pentru nevoile noastre de moment. Pe viitor, vom încerca să avem și sfinți români. Vă reamintesc însă că cel de-al doilea hram al bisericii noastre – cel de toamnă – este Sfinții Mărturisitori Ardeleni. Icoana lor ne de pe catapeteasma bisericii este un omagiu pe care această comunitate românească, întemeiată acum maibine de 100 de ani de către transilvăneni și bănățeni, îl aduce apărătorilor Ortodoxiei din Transilvania, care au trăit în secolul al 18-lea și care au pătimit atâtea chinuri pentru dreptul românilor de a-și păstra credința ortodoxă în Ardeal.

Ioan Ispas: Patriarhia Română a apreciat eforturile depuse de d-vs și de Consiliul parohial în restaurarea bisericii. Cum s-a concretizat această apreciere?

R: Prin bunăvoința Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Nicolae, atât eu cât și Părintele Diacon Timotei Avram am primit primit din partea Patriarhiei Române ordinul Crucea Sfântului Andrei, pentru care îi suntem recunoscători Prea Fericitului Patriarh Daniel și îi mulțumim din suflet Părintelui Arhiepiscop.

Ioan Ispas: Acum, la final, vă rog să răspundeți la întrebări care considerați că ar fi trebuit puse dar au fost omise. Profit de ocazie pentru a vă transmite admirația mea pentru ceea ce ați reușit să realizați.

Pr. Nicolai Buga: Vă mulțumesc! Mi se pare că nu a rămas nici un aspect important neacoperit. Vă mulțumesc mult pentru onoarea de a-mi solicita acest interviu. Vă sunt recunoscător mai ales pentru interesul dvs. față de biserica noastră. Cred că despre acest monument istoric federal (inclus încă din 1983 în Registrul Național al Siturilor Istorice) merită să se vorbească mai mult; despre eleganța și frumusețea lui, despre locul și importanța lui în istoria arhitecturii americane.

(Wilmington, noiembrie 2015)

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Vara războaielor mari (3)

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Vara războaielor mari (3)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Renaşterea naţională în Moldova

Dintre cei ce au făcut mare cinste poporului român, în aceste vremuri grele, au fost întâi de toţi Regina Maria şi Regele Ferdinad, prin faptul că au rămas alături de români, deşi nu erau români, apoi prin comportamentul modest dar profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli şi nevoi. Vintilă Brătianu ca politician naţional şi gospodar priceput, generalul Prezan devine Şeful Statului Major, boieri aplecaţi asupra gliei strămoşeşti, intelectualitatea şi preoţimea. Organizare. Renaştere. Din cele patru armate iniţiale, s-au mai putut forma numai două, mai bine instruite şi echipate. Fiecare divizie – au mai rămas numai 15 – dispunea de un regiment de vânători de munte, după exemplul Corpului alpin bavarez. În primăvară Regele ţării se leagă să dea pământ ţăranilor pe care să-l muncească şi să-l apere. Dovedind un spirit de largă înţelegere istorică, boierimea ţării consimţi de bună voie împroprietăririi.
De Zece Mai au depus jurământul voluntarii ardeleni şi a fost un fior de încredere şi nădejde. Din nefericire veşti alarmante veneau din Rusia imperială, în care Nicolaie al 2-alea a fost forţat să abdice, iar guvernul provizoriu care i-a urmat a fost înlocuit de unul menşevic, iar armata a devenit anarhică, saturaţie de tranşee!

Mărăşeşti – Mărăşti

Au fost zilele de glorie militară românească în Primul Război Mondial. Despre aceste bătălii, istoricii de toate categoriile, scriitorimea cu înclinaţii şi capacităţi diferite în ale scrierilor de tot felul, au scris şi vor mai scrie. Eu mă opresc la două rânduri scrise de Mircea Vulcănescu în a sa istorie, fiindcă mi se par cardinale, „Câştigarea unei bătălii nu înseamnă ocuparea unui teritoriu, ci impunerea unei voinţe”. În vara lui 1917, în care Puterile Centrale nu mai aveau loc nici de mica parte liberă a Moldovei lui Ştefan cel Mare, câştigarea acestor bătălii însemna înainte de toate voinţa libertăţii, a demnităţii, a rădăcinilor noastre naţionale. Adaug, pentru imaginea istorică, că presiunea asupra celor două Armate româneşti din Moldova a fost continuă, dar in iulie 1917, germanii au vrut să le înfrângă total şi definitiv. Astfel de la Bucureşti pleacă să conducă operaţiunile militare, spărgatorul de fronturi, Mackensen, care declară cu grandilocvenţă: „În două săptămâni voi fi la Iaşi”. Nu a fost, pentru că generalul Eremia Grigorescu a spus: „Pe aici nu se trece!” Şi nu a trecut, pentru că a fost voinţa de care vorbea marele nostru cărturar şi filosof Mircea Vulcănescu.

Între bolşevici şi germani

Saturaţia de război în Rusia Imperială pe de o parte şi interesele străine pe de altă parte au instalat bolşevicii la putere în Octombrie 1917. Lenin a fost adus din Elveţia şi instalat la putere pe cheltuială germană şi imediat a declarat pace cu Germania, acesta fiind preţul ce trebuia să-l plătească pentru instalarea la putere. Prin obţinerea păcii în Răsărit, Germania şi-a dislocat forţa militară de aici transportând-o în Apus în ideea biruinţei. Armata rusă, absolut saturată de tranşee şi infestată de propaganda bolşevică intră în insubordonare şi îşi face dreptate prin jaf şi omoară la cea mai mică rezistenţă. La fel s-a întâmplat şi în Moldova unde soldaţii ruşi deveniseră doar nişte paraziţi precum păduchii tifosului exantematic. În această situaţie, armata română i-a dezarmat, încolonat şi repatriat. Simplu şi corect. Guvernul bolşevic, în frunte cu marele pacifist Lenin, s-a simţit ofensat şi a declarat război României. Lenin, omul păcii, care a încheiat imediat pace cu Germania, a găsit imediat motiv să declare război unei ţări dezmembrate. Câtă ipocrizie, atâta lipsă de caracter, tipic pentru bolşevici. Cu această ocazie arestează Ministrul României de la Petrograd şi blochează restituirea tezaurului românesc!! Aceste fapte istorice şi politice, noi şi urmaşii noştri până în zilele de astăzi, nu le aflăm, nu le învăţăm, pentru că marea majoritate dintre cei ce ne conduc sunt poltroni, grandomani, mitomani cu poporul român şi slugi plecate în faţa străinilor.
Şi parcă declaraţia de război a sovietelor lui Lenin nu ne-ar fi fost destul, vin şi Puterile Centrale, în frunte cu Mackensen ce emite un ultimatum guvernului român: ori pace cum doresc Puterile Centrale or reducerea României la doar o expresie geografică. Ce însemna o simplă expresie geografică venită din vocabularul diplomatic al Ministrului de Externe al Austo-Ungariei Contele Ottokar von Czernin? Însemna: „Moldova până la Siret va fi cedată Rusiei, Muntenia Austriei, Dobrogea Bulgariei, iar România să rămână doar un simbol de suveranitate asupra Deltei Dunării” Bestialitate şi batjocură în Europa Secolului XX la adresa unui popor, atestat istoric de peste două milenii în acest spaţiu, cu o identitate naţională proprie. În paranteză, acest Czernin conte de Bohemia, pe cât era de dotat şi educat, pe atât de eratic şi inconsecvent, un scutier devotat al monarhiei austo-ungare, a fost ministrul austriac în Regatul Român între 1913-1916, cunoştea istoria, latinitatea şi stabilitatea noastră foarte bine. Aşa se face că la un moment dat, a lansat în guvernul imperial ideea de-a restitui Bucovina şi Transilvania Regatului Român, ceea ce ar face din România un aliat de obedienţă şi siguranţă. Să-l mănânce ungurii cu ardei iute, nu altceva. Nu a făcut-o de dragul adevărului istoric, a făcut-o pentru că era un maghiarofob inveterat, avea el motivele lui, prea erau ungurii libidinoşi şi ipocriţi la curtea de la Viena. Dar asta a fost atunci, acum în evoluţia războiului urmarea alte scopuri, acum ne ameninţa că ne pot transforma doar într-o expresie geografică. În situaţia care ne aflam putea fi o posibilitate. Aşa că, cei pe care soarta i-a pus să conducă şi să slujească poporul român în această grea cumpănă, sub ameninţare au semnat, pentru că vremurile sunt deasupra noastră. În 7 mai 1918, la Bucureşti, şeful guvernului a semnat un armistiţiu foarte greu pentru români, pe care Regele nu l-a ratificat. Regele, Regina, Brătienii, generalii şi armata, nu au părăsit ţara, au rămas uniţi împreună cu poporul.

Vânturile autodeterminărilor

Trebuie să recunoaştem că ideea şi aplicarea autodeterminărilor a apărut în Rusia sovietelor lui Lenin. Imediat Ucraina s-a declarat republică şi s-au iscat nişte perturbări cât un război civil, acolo. În decembrie 1917 Basarabia se declară autonomă şi devine republică. Bolşevicii care, răsăriseră peste tot ca ciupercile otrăvitoare, ies în evidenţă prin atrocităţi mergând până la asasinarea românilor ce militau pentru principiile autodeterminării pe considerente naţionale. Sfatul Ţării noua formă de guvernământ a Basarabiei, cotropită şi anexată de ruşi în 1812, cere ajutor fraţilor români de peste Prut. Cu toată nenorocirea şi sărăcia în care se aflau, nu au ezitat să trimită Armata Română în ajutorul Basarabei pentru a-şi menţine autonomia. Se dau bătălii în serie cu bolşevicii, la Spătăreşti, Mihăileni, Bender şi Ismail până la înfrângerea şi alungarea bolşevicilor din Basarabia. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării declară Basarabia independentă iar în 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu România, recunoaşte şi iniţiază aceeaşi reformă agrară. Această unire atât de năzuită, venită într-un moment atât de greu, este cea mai mare dovadă de frăţie naţională, de împlinire a dreptăţii istorice. Şi a fost de bun augur pentru reîntregirea poporului român într-un singur stat.
Drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, închistate în mari imperii, mai vechi şi mai noi, au venit şi din Statele Unite în ianuarie 1918 prin faimoasele Paisprezece Puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson specific prin punctele zece şi unsprezece ce se refereau la eliberarea teritoriilor ocupate din România, Serbia şi Muntenegro şi la autonomia naţiunilor din Imperiul habsburgic. Aceste Paisprezece Puncte, pe care le-a expus şi în congresul american au fost viu comentate în Europa, în care forţe militare americane luptau alături de aliaţi din aprilie 1917, în urma declaraţiei de război. Acest document a avut un puternic efect în Austo-Ungaria printre naţiunile înglobate prin uneltiri, ameninţări, războaie, naţiuni care, acum încep să pretindă pace şi autodeterminare. Din partea românilor ardeleni, deputatul Vaida Voievod, din parlamentul de la Budapesta, susţine prin date istorice şi demografice dreptul la autodeterminare a românilor din Austo-Ungaria, la fel au pretins şi deputaţii slovacilor şi croaţilor. Ungurii cad rău în această nouă ordine europeană, pentru că, pe deoparte ei nu au mai fost autonomi de la Bătalia de la Mohacs din1526, practic patru sute de ani, şi ar dori independenţa, pe de altă parte punctul zece din cele paisprezece ale preşedintelui american, cu care aliaţii lui sunt de acord, Ungaria va fi redusă la cât era de fapt şi drept, adică fără Croatia, Slovacia şi mai ales fără Ardeal.

Prăbuşirea Puterilor Centrale vine din Balcani

Generalul francez Franchet d’Esperey, recunoscut pentru palmaresul său militar de pe frontul din Apus, este trimis să întărească şi să preia conducerea Frontului din Macedonia. Aici organizează într-un tot unitar cele 21 de divizii (6 franceze, 6 sârbeşti, 9 greceşti, plus un corp militar al imperiului britanic) şi atacă armata bulgară pe care o înfrânge şi ocupă Sofia. Bulgaria capitulează. Urmează înfrângerea şi capitularea Turciei. Panică la Viena şi Berlin, speranţe la Iaşi. Citez din Istoria lui Mircea Vulcănescu: „Primul ministru francez, Clemenceau, trimite, cu avionul de la Salonic, prin căpitanul Victor Antonescu, un răvaş lui Ionel Brătianu, să fie gata pentru că la momentul oportun, armata română să poată cădea în spatele lui Mackensen.”
Roata războiului a luat-o înapoi foarte repede şi marele „spărgator de fronturi” de altădată stătea, acum, pe malul Dunării româneşti, privind cum curge apă în sens invers retragerii lui. Germania, forţa militară numărul unu a întregului război, se poticneşte atât din interior, saturaţia de război aduce revoltă şi alungarea Kaiserului Wilhelm al Doilea, iar pe frontul de la Răsărit a pierdut doi aliaţi şi peste tot este asaltată de Antantă. Generalul Berthelot, care conduce aripa dreaptă a frontului din Balcani, intră în legătură cu Regele Ferdinand, în vederea reluării războiului pentru eliberarea Regatului şi a Ardealului. În acel moment cele şase divizii româneşti, cât mai rămăseseră nedezarmate în Moldova, pornesc să elibereze Muntenia şi Bucureştiul. Şi Armata Română a pornit spre Bucureşti, au fost printre ultimile picături pe care Germania le-a mai putut suporta înainte de a cere armistiţiu şi încetarea focului. Era 11 Noiembrie 1918.
După această dată pentru poporul român începe înfăptuirea dorinţei fireşti de întregire naţională scăpând din chingile dominaţiei celor trei imperii înconjurătoare: otoman, habsburgic, ţarist, care în urma acestui război se prăbuşesc, confirmându-mi, încă odată observaţia: viaţa imperiilor e mai scurtă decât a popoarelor statornice. În fruntea Armatei Române, Regele Ferdinand, Regina Maria, Generalul Berthelot, intră în Bucureşti după doi ani de ocupaţie, în timp ce forţele centrale se tot duceau de unde au venit, regatul era liber acum unit cu Basarabia. Sfatul naţional din Bucovina votează alipirea la România şi cheamă Armata Română în sprijin şi stabilitate împotriva tulburărilor pricinuite de ucrainenii minoritari şi ruşii bolşevici. Adunarea naţională de la Alba Iulia proclamă unirea Ardealului cu România şi instituie Consiliu Dirigent. Convorbirile cu Adunarea Naţională a Ungurilor nu duc la nici un rezultat. Adunarea Naţională a Saşilor întrunită la Mediaş a votat pentru unirea cu România, păstrându-şi toate drepturile etnice, drepturi ce au fost oferite şi garantate, în mod egal, tuturor minorităţilor din România Întregită, plus împroprietăririle conform reformei agrare regale.

Marele Război a încetat în 1918, Bela Kun începe altul în 1919

Nu se poate vorbi de sfârşitul Primului Război Mondial, pentru România, fără a se scrie şi despre furibundele atacuri ale armatei ungureşti conduse de Bela Kun împotriva României, pentru care Armata Română a trebuit să facă ultima ei campanie militară până la Budapesta pentru a încheia şi acest ultim act belicos, ocazie cu care a luat sfârşit republica sovietică ungară prin fuga marelui ei conducător, nimeni altul decât ardeleanul evreu ungur, Bela Kun.
Bela Kun s-a născut la Lelei, în Nordul Ardealului, în 1886 dintr-o familie mixtă: tata evreu şi mama protestantă. A urmat colegiul calvin din Zalău apoi şi-a continuat studiile la Cluj. În Ardeal, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar, s-a înteţit procesul de maghiarizare totală a tuturor şi astfel, în 1904, Moritz Kohen devine Bela Kun pentru istorie. Până la război a făcut ziaristică, fiind un mare admirator al poetului revoluţionar Petofi, apoi a plecat la război cu armata austo-ungară până ce a căzut prizonier la ruşi în 1916. Prizonierii unguri au fost trimişi într-un lagăr în Urali unde Bela Kun a învăţat ruseşte şi a devenit comunist, atât de mare încât a înfiinţat un partid comunist maghiar. Pentru această rapidă transformare din inamic în amicul comunismului, şi a lui Lenin, în 1918 a fost trimis de Comintern, împreună cu tovarăşii lui, la Budapesta să ducă vestea cea bună a comunismului şi să o instaureze şi în Ungaria. A reuşit de minune prin promisiuni economice şi mai ales a realizării Ungariei Mari. În paranteză, când ungurilor li se promite o Ungarie Mare ei intră în transă şi-l urmează cu ochii închişi pe cel ce le face promisiunea, în cazul de faţă a fost Bela Kun, care pentru început a declarat Ungaria republică sovietică în martie 1919 şi a introdus, la fel ca în sovietele lui Lenin, naţionalizarea, colectivizarea şi descreştinizarea. Unii unguri şi-au dat seama în ce au intrat, dar mirajul Ungariei Mari era mai puternic, merita toate aceste sacrificii. Totuşi, a fost o încercare de răsturnare a lui Bela Kun, nereuşită. După această împotrivire Bela Kun a introdus în Ungaria ce urma să fie mare, teroarea roşie cum este cunoscută în istoria lor şi care, după modelul lui Lenin, a dus la înlăturarea cu glonţul a tuturor oponenţilor. Ajuns în această fază de glorie comunistă i-a mai rămas de înfăptuit Ungaria Mare şi Comunistă şi a pornit război împotriva Cehoslovaciei, ocupând o mare parte din Slovacia şi a României ce se instalase în Transilvania până la linia de demarcare provizorie până la Tratatul de Pace. Armata Română i-a respins, dar e greu cu ungurii când e vorba de Ungaria Mare. Bela Kun a avut o promisiune din partea lui Lenin, cel mai mare pacifist, că îl va sprijini armat, atacând pe români prin Bucovina. Odată planul aranjat Bela Kun, sigur pe steaua lui roşie, atacă din nou România, cu vitejii lui unguri comunişti.

35-500x291Foto. Militari romani in Budapesta – 1919
Când Armata Româna a trecut Tisa, ungurii, cu toţii, au strigat ca din gură de şarpe ca sunt invadaţi de mămăligari şi opincari! Şi opincarii, în opinci şi cu pălării de paie în cap, cum descrie Louis Birinyi în „Tragedia Ungariei” Armata Română, i-au tot bătut pe vitejii unguri cu cizme şi pene în cap până ce au ajuns la Budapesta, în august 1919. Bela Kun s-a retras şi opincarii mămăligari, sau invers, l-au urmărit până ce s-a urcat într-un tren blindat şi-a părăsit ce-a mai rămas din viteaza lui armată, fugind cu o parte din tovarăşii săi şi o parte din visteria Ungariei Mari, plus Coroana lui Ştefan cel Sfânt, în Austria. Ceea ce dovedeşte că nu numai opincarii fură ci ceilalţi maghiarizaţi indiferent cât de înaltă le este descendenţa. Opincarii noştri le-au pus o opincă pe parlament, ca amintire, şi aşa doar într-o opincă s-au întors acasă, să se elibereze şi să se bucure de pace şi pământul promis şi înfăptuit de Regele Ferdinand.
Un oarecare Louis Birinsky a scris o carte, câţi nu au scris, şi în capitolul „Jefuirea Ungariei în timpul armistiţiului” descrie în amănunt cum evreii din guvernul contelui Karoly au jefuit Ungaria, apoi a urmat Bela Kun şi tovarăşii lui, iar la urmă, ce a mai rămas din sărmana Ungarie, au curăţat opincarii mămaligari, sau invers, care, din acest capitol aflăm că au venit şi dezbrăcaţi şi acum se îmbrăcau pe alese de prin casele ungureşti. Ceea ce ne duce cu imaginaţia la mirarea lui badea Grigore care când i-o văzut, la întoarcere, a tăt cujetat şi într-un târziu o zîs: „Ni mă, şi la regăţenii aieştea or plecat soldaţi români şi s-or întors birăii ungureşti” Răi pot fi ungurii, dar şi mai răi, necinstiţi şi îngâmfaţi sunt cei ce-i îi laudă să-i instige la rele.
Deocamdată să ne întoarcem unde am rămas cu tovarăşul Bela Kun. A fost arestat la Viena, devalizat de ce luase din republica lui sovietică, el cu tovarăşii lui, şi au fost schimbaţi cu un lot de prizonieri austrieci, deci s-a întors în braţele lui Lenin. În 1921, Cominternul îl trimite în Germania să facă şi acolo o republică sovietică, nu reuşeşte pentru că nu le-a promis germanilor că le va face un Grosse Reich. Ce scăpare, pentru care Lenin l-a catalogat: „les betises de Bela Kun”. Apoi Lenin a murit şi Bela Kun a rămas pe lângă Stalin de unde îşi pâra pe unii tovarăşi unguri care, imediat luau drumul Siberiei sau al glonţului. Totul a fost călduţ, până ce într-o noapte, Stalin a avut un coşmar cu troţkistul Bela Kun, care a doua zi, una din 1937, a fost arestat, după care nu s-a mai auzit nimic de el, pentru că într-o altă zi, dimineaţă a fost judecat şi după masă era deja îngropat. Aici tovarăşul Stalin a greşit, a recunoscut şi şi-a făcut autocritica ca un adevărat comunist ce era. Dacă în loc de glonţ îl punea să taie lemne în Siberia până la războiul care a urmat, îl putea pune prim secretar în Ungaria, unde ungurii îl aşteptau cu braţele deschise pentru naţionalizare, colectivizare şi descreştinizare şi promisa Ungaria Mare.
Această ultimă campanie a Armatei Române, condusă magistral de generalii Moşoiu şi Mărdărescu, începută cu înfrângerea trupelor secuieşti din Munţii Apuseni şi văile Crişurilor s-a terminat cu înfrângerea totală a vitezei armatei sovietice ungare a lui Bela Kun, până la Gyor şi Balaton. E adevărat, consemnat şi în istorii, că un sergent oltean când a pus tricolorul pe Parlamentul din Budapesta a pus şi o opincă, pentru că, peste măsură, ungurii îşi bătuseră joc de vechea noastră încălţăminte dacică, uitând cum au venit ei desculţi în Panonia. Nu are importanţă, păcat este că Armata Română nu s-a oprit la Tisa, atunci Bela Kun le-ar fi dat ungurilor o cumplită porţie de dictatură comunistă de nu mai intra, veci, Horthy pe cal alb în Budapesta! „Dar, aşe o fost voia lui Dumnezeu, să-l încerce pe Horthy, să vadă cum le-o mulţumi opincarilor români pentru că l-o scăpat de Bela Kun. Da-apoi, când o văzut ce o făcut la Ip şi Trăsnea, în tăt Ardealul Românesc, s-o mâniat pe el şi tăt Ungarie Mare i-o dat, păstă bot”
Cât priveşte propaganda ungurimii de defăimare a Armatei Române în această campanie, trebuie contracarată de români cu fapte istorice, cu prezentarea corectă a situaţiei politico-sociale a acelui moment european. Întâi, această campanie a fost făcută la cerinţa aliaţilor pentru a opri răspândirea comunismului în Europa. După doi ani de război mondial, în care am sacrificat atâtea, am suferit atâtea, făcuserăm şi noi saturaţie de război nu ne mai trebuia o campanie în pusta ungurească, în care nu aveam nici un interes, noi nu suntem cotropitori, e o realitate istorică. Dar atunci, în acel an de armistiţiu european, de care Bela Kun nu a ţinut cont, atacând şi Cehoslovacia si România, noi aveam anumite obligaţii faţă de aliaţii noştri, pe care ei ni le-au amintit. Clar. Al doilea, un adevăr comun: războaiele, afară de cele de apărare sau întregirea neamului sunt nedrepte, ceilalţi sunt de condamnat. În ambele cazuri, cu părere de rău, pe lângă lupte se şi jefuieşte. Şi se mai ştie că învinşii suferă mai mult, vae victis, ştiu că şi românii au luat ce le-a căzut la mână, dar nu au jefuit. A fost o mare deosebire între comportamentul Armatei Române în Ungaria şi cel al unor soldaţi din Armata Ungară în Ardealul Românesc: românii au luat, ce au luat, şi au plecat fără să maltrateze sau să ucidă civili, pe când ungurii au ucis cu bestialitate civilii şi apoi au jefuit şi distrus ce nu puteau căra cu ei. Să exemplificăm corect ceea ce am afirmat, facta non verba, cu atrocităţile ungureşti în Ardeal din 1919.

Detaşamentul de mercenari a lui Nandor Urmanczy

Janos Urmanczy era proprietarul a peste 15.000 de hectare de pădure pe versanţi nordici ai Munţilor Apuseni, la Beliş, proprietate care, înainte de năvălirea ungurilor în Ardeal, era tot aici, nu au venit ei cu ea, şi a aparţinut nemului lui Urmănaş. În aceşti ani, Janos avea aici, în Apusenii Moţilor, o mare exploatare forestieră în munte, gatere şi depozite de lemn la Beliş, unde avea şi reşedinţa într-un castel. În timpul războiului, a rămas fără iobagi la aceste munci, în schimb a primit prizonieri italieni, sârbi şi ruşi care trebuiau să muncească la pădure, gatere şi depozite. Când vestea armistiţiului de încetarea războiului a ajuns şi la Beliş, Janos Urmanczy împreună cu familia a plecat la Budapesta, la fratele său, Nandor Urmanczy grof de Topliţa şi parlamentar la Budapesta, tulburaţi de situaţie creată şi îngrijoraţi de viitorul Ungarii Mari. După plecarea lor, prizonierii au dat năvală la administraţie să le dea alimente şi bani de drum să plece acasă pentru că s-a făcut pace. Administraţia i-a refuzat cu sfidare şi i-a trimis înapoi la muncă. Atunci prizonierii s-au revoltat, i-au agresat, au omorât doi dintre ei, au spart magaziile de alimente, au devastat ce le-a căzut la mână şi ce nu au putut lua au dat foc. Un jandarm unguresc a scăpat şi s-a dus până la Huedin de unde a raportat lui Janos Urmanczy ce s-a întâmplat la Beiuş şi a dat vina şi pe moţii care îşi luau şi ei revanşa după toate câte le-au suferit sub Austo-Ungaria. Parlamentarul Nandor Urmanczy, ce îi ura de moarte pe românii ardeleni, cu acordul Ministrului de Război, Jaszi, de la Budapesta, imediat a organizat un detaşament de mercenari dintre foştii soldaţi ungari sub comanda căpitanului Antal Dietrich şi bine înarmaţi au plecat cu un tren special spre Ardeal, la Beliş.
După Ciucea, în Halta Bologa erau mai mulţi români, în treaba lor, pe care mercenarii lui Nandor Urmanczy i-au înconjurat, i-au urcat cu forţa într-un vagon şi au pus pază. În următoarea haltă, la cariera de la Morlaca, se aflau alţi români, pe aceştia nu i-au mai urcat în tren, au pus mitraliera pe ei şi i-au secerat acolo pe peron, plecând mai departe. La Huedin au fost primiţi de ungurii localnici ca nişte eliberatori cu muzică, cuvântări, coruri patriotice, bunătăţi. Căpitanul, să impresioneze şi mai mult asistenţa, i-a dat jos pe românii luaţi ostatici de la Bologa şi a dat ordin să-i execute, fără vină, fără judecată, numai pentru că erau români. Să se ştie ce se va întâmpla cu toţi românii ardeleni, acum că a sosit el să facă dreptate ungurească. Au scăpat de împuşcare datorită unui avocat ungur. Îmi pare rău dar nu i-am găsit numele, păcat, făcea parte dintr-o specie ungurească rară, ce între timp a dispărut. Totuşi, căpitanul nu s-a lăsat, a pus să fie bine bătuţi românii, spunând, cu rânjet barbar, că acum e rândul lor să dea un spectacol pentru gazde. A fost un spectacol de barbarie după toată nelegiuirea ungurească, doi români au murit după aceste bătăi. Când au văzut cum ştiu honvezii să bată, mulţi unguri din Huedin i-au admirat şi s-au înrolat şi ei, mercenari cu 300 de coroane pe zi, şi au plecat mai departe până la Călăţele, unde au debarcat şi au luat-o pe jos, în sus, spre Beliş. Pe drum au întâlnit un bărbat cu o muiere, i-au întors din drum şi pe urmă i-au împuşcat, bravând că sunt cu doi români mai puţini în Ardeal.
În seara zilei de 7 noiembrie 1918, de Sfinţii Mihai şi Gavril, detaşamentul de mercenari unguri a declanşat un adevărat masacru barbar împotriva moţilor din Beliş şi din în împrejurimi. A doua zi moţul Nicolae Neagu, îngrijitor acolo, a fost trimis cu carul să strângă cadavrele de pe drumuri şi case şi să le aducă la fostul depozit de cherestea ce se transformase în jăratic şi să-i arunce în acel jăratic, să-i ardă ca pe rug, iar Todea Gheorghe Dodu a fost obligat, sub ameninţarea armei, să ajute la aruncarea cadavrelor în jăratic, să pună lemne pe ei, să ardă. Numărul morţilor la Beliş, este specificat în Procesul Verbal al Comisei Mixte Româno-Ungară venită de la Cluj să cerceteze această atrocitate şi la punctul 4, scrie: „La ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăraticul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse”. Aceasta este cifra dată de Comisia Mixtă, dar în primăvara următoare în pădurile din împrejurimi s-au găsit mai multe cadavre, ceea ce ridică cifra masacrului de la 20 la 40. Vinovăţia detaşamentului de mercenari, organizat şi finanţat de Nador Urmanczy, este menţionată în acelaşi Proces Verbal al Comisiei Mixte Româno-Ungară la punctul 3: „Detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Clar, şi să amintim pe cei seceraţi cu mitraliera în halta carierei de piatră, a celor ce au murit în bătaie la Huedin, a cadavrelor din împrejurimile Belişului. În retragerea lor de la Beliş, în gara Poeni au prins pe sublocotenentul român Tamaş, l-au bătut, i-au tăiat urechile şi l-au pus s-şi sape groapa lângă calea ferată, înainte de a-l omorî i-au scos ochii şi l-au lăsat acolo. Aceste abominabile masacre, cu arderi pe rug a unor civili, neînarmaţi, în secolul XX a făcut ocolul Europei şi a indignat opinia ei publică. Toate acestea au devenit motivul esenţial al întreruperilor convorbirilor româno-ungare de la Arad. În acest sfârşit de an 1918, faptele acestui detaşament de mercenari şi jandarmi ungureşti care omorau fără discernământ români, l-au determinat pe Iuliu Maniu, pe bună dreptate, să hotărască desfacerea totală de ungurime. (Urmează ep.4)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors