Memorandistul Nicolae Cristea, între oamenii-icoană ai neamului românesc

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri (text din noiembrie 2018, n.red.) mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul   memorandist Nicolae Cristea (n. 1834 la Ocna Sibiului – d. 1902 la Sibiu), redactor-șef între 1865 și 1883 la „Telegraful Român”[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată „până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea „este omul cel mai cu minte   și de omenie din toată nația dumneavoastră”.[3] Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M. Eminescu și I. Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.”[4]

Nicolae Cristea - Meditațiuni politico-istorice - Coperta 1

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent, în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998 de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist „providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul Ungariei și ziarele se încarcă până la saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează. Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu. Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr.

Nicolae Cristea

În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru „ținta” națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania, pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător cu arma condeiului: „Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte. “ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în „plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre în mic și mare.” (s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unire administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel, sunt nu numai un dialog impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv.   Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că în acest an de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii cărți dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm anului ce va veni.

[1] Cel mai longeviv ziar românesc al tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna, până în prezent.

[2] A.Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

[3] N.Cristea, File de memorialistică. Jurnal,   Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996,   p. 245.

[4] V.Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

(Corneliu Florea, Fierăria lui Staricu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2018)

Recenzie de Silvia Urdea

 

Pe scriitorul Corneliu Florea l-a urmărit demult gândul elaborării unei cărți despre obârșia sa în strânsă relație cu evenimentele care au brăzdat secolul al XX-lea. Ideea l-a obsedat cu atât mai mult cu cât ecoul întâmplărilor au fost „scrise în inima sa”, cum ar zice Neculce. La Mihail Sadoveanu în finalul romanului Neamul Șoimăreștilor descoperim aceeași implicare personală în istorie: „Bunicii mei sunt strănepoți acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris-o în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (wikipedia.org/Neamul Soimăreștilor). Dintr-o atitudine similară de congenialitate cu strămoșii s-a născut fresca istorică și autobiografică Fierăria lui Staricu. Este o poveste cu tâlc, care aduce în fața cititorului valorile morale tradiționale din ce în ce mai uitate și contestate în spațiul occidental, o poveste cu un substrat polemic. Nuanța polemică este mai vizibilă în dezbaterea unor aspecte din istoria Întregirii Neamului, a celor două conflagrații mondiale și a epocii staliniste. Scriitorul nu se sfiește să etaleze opiniile proprii despre subiecte controversate, urmărind adevărul și autenticitatea. Odissea familiei Pădeanu din satul Bârza de pe „Jii”, județul Dolj este reprezentativă pentru întreaga nație, care a fost supusă unor presiuni istorice abominabile. Ceea ce ne interesează este rezistența acestei familii în fața încercărilor vieții datorită solidarității, iubirii, întrajutorării și credinței sau, mai succint spus, datorită omeniei țărănești. Războaiele le mutilează chipul, dar nu și sufletul.

Valorile după care rudele din ramura paternă a autorului și-au rânduit viața, încercând să le transmită urmașilor i se par scriitorului atât de importante încât a considerat o datorie a sa să le fixeze într-o poveste. Corneliu Florea nu este nici primul nici ultimul care se entuziasmează în fața umanismului țărănesc. De la Coșbuc până la Arghezi, trecând prin opera lui Goga, de la Rebreanu la Marin Preda descoperim un viguros sentiment de identificare cu blazonul rural. Corneliu Florea încearcă să recupereze valorile umanismului țărănesc de inspirație creștină ca să demonstreze pe de-o parte nedreptatea unei istorii care i-a supus pe români la o imensă suferință și, pe de altă parte, să propună aceste valori ca modele de urmat într-o lume aflată vizibil în decadență.coperta-1-fieraria-lui-staricu

Familia bunicului patern Stan Pădeanu funcționa ca un univers coerent, guvernat de legi proprii, eficiente în confruntarea cu lumea. Originari din comuna Padea, frații Ilie și Ștefan, orfani crescuți din mila rudelor, se strămută în Bârza, aciuându-se la Stana, o bătrână sărmană, care îi îmbie pe noii sosiți să se așeze în gospodăria ei și să muncească împreună, argumentând că „oameni buni suntem și vorbele noastre la fel ca noi îs”. (op. cit., p. 26). Trebuie să remarc de la început intenția stilistică a autorului de a recrea ambianța locului prin inserarea cuvintelor din graiul oltenesc și chiar particularități lingvistice ale familiei. Autorul este mândru de genealogia Pădenilor pentru că sunt urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ce făcură Adunarea Norodului, luptând împotriva jugului otoman și asupririi fanariote. Tragedia slugerului Tudor îi făcură pe pădeni „aspri” și „drepți”, purtând în sânge „dreptatea pământului de la moșii lor” (p. 22).

Evenimente năprasnice brăzdează viețile clanului Pădeanu, dar ei rezistă ca arborii de esență tare în vuietul furtunilor existențiale datorită stabilității firii lor, a trăiniciei pe care o pun în tot ce construiesc, de la viața de familie, educația copiilor, relațiile cu semenii, ridicarea caselor lor. Ei se îndrăgostesc o dată pentru totdeauna, se leagă de o „fomeie” pe care o cheamă Marta-Maria, cea furată de la horă din Padea sau Siea-Anastasia, adusă de pe front din Basarabia, unde îl îngrijise pe Ilie ca infirmieră. Pe cât de iute se învolburează Pădenii când sunt nedreptățiți pe atât de blânzi sunt față de „fomeile” pe care le-au luat din dragoste curată. Nimic mai străin de acești oameni decât capriciile sau fițele. Cum s-ar spune, sunt oameni de încredere cu care nu ți-e frică să te însoțești. La toate aceste trăsături importante ale ființei lor se adaugă și, nu în ultimul rând, hărnicia, munca necontenită din zori până în noapte fără să se plângă. Ei caută armonia cu apropiații din familie sau cu cei la care lucrează. Nu o dată se subliniază în carte principiul conlucrării împreună, ca fiind o garanție a tuturor înfăptuirilor. Omul singur puțin lucru este, dar „toți împreună lucrară de schimbară casa și ograda…” (p.27). După ce Stan și Ilie se întorc din tranșeele primului război mondial cu chipul mutilat, în cazul lui Stan sau cu răni și suferință, în cazul lui Ilie ei reflectează asupra minunii învingerii atâtor obstacole și a supraviețuirii: „Rănile ni se vindecară, prin muncă ne înzdrăvenirăm și rămânând laolaltă, uniți le răzbirăm pe toate. Ne dădu atâta minte Cel de Sus ș-om răzbi și d-aci-nainte” (p.107). Uniți, împreună, laolaltă sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea filosofiei de viață a acestor oameni. La bine și la rău conceptul de împreună „era ca un crez în casa lor: trăiau împreună, gândeau și socoteau împreună, hotărau împreună, munceau împreună, le împărțeau pe toate împreună, credeau că așa e bine și folositor în viața lor.” (p. 125). Insistăm asupra acestor termeni deoarece ei oferă antidotul la nihilismul, narcisismul, egotismul și alte -isme, cauzând destrămarea morală a multor societăți contemporane. Acești oameni simpli sunt înfipți cu picioarele în treburile lor zilnice, la care revin iarăși și iarăși, indiferent de tragediile care-i marchează. Sunt călăuziți de credința în Dumnezeu și în soarta inerentă. Stan îi spune unui superior în armată că „pe fiecare dintre noi, ne trage sau ne împinge ursita pe câte-o cărare a vieții, mai bună, mai rea…”. (p. 39). De unde și percepția că tot ce li se întâmplă este în ordinea firii.

Recruții din comuna Bârza iau pregătirea pentru războiul de întregire a neamului foarte în serios, trăind solemn un moment ca acela al sosirii unui grup de ardeleni ca să se înroleze în armata regală. Locotenentul Ion Someșan îi recomandă cu căldură pe noii veniți, iar unul dintre ei „zâse rar și apăsat Tatăl Nostru și toată suflarea platoului parcă s-a ridicat la ceruri ca un jurământ de credință”. (p. 48). Sunt multe pasaje în cartea lui Corneliu Florea închinate plugarilor care s-au sacrificat fără ezitare în războiul de Întregire, Regelui Ferdinand și Reginei Maria, conducători luminați în momentul de răscruce în care s-a aflat atunci România, tuturor celor care prin efortul lor au pus o cărămidă la fundamentul țării, generali, oameni politici, vizionari. Cartea se vrea un elogiu al tuturor anonimilor care au făcut Unirea cea Mare, fiind implicit o critică la adresa guvernanților actuali de la București, năuciți de lupte sterile pentru putere, incapabili să se ridice la înălțimea simbolisticii Centenarului.

Corneliu Florea punctează adevăruri peste care se trece uneori în grabă. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt apreciați pentru dedicația lor față de cauza românească, „pentru comportamentul modest și profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli și mari nevoi” (p. 72). În schimb aliații ruși în primul război „ne-au lăsat singuri în toate luptele”, iar după instalarea lui Lenin la Petrograd cu ajutorul banilor nemțești, observă C. Florea, soldații ruși contaminați de morbul bolșevic „deveniseră doar niște paraziți precum păduchii tifosului exantematic” (p. 74). Ascuțișul satirei se îndreaptă și spre regele Carol al II-lea, „prințișorul”, comandant al unui regiment pe front în Moldova și care se găsi să dezerteze de la datorie, fugind la Odessa cu Zizi Lambrino ca să-și astâmpere năbădăile. A dezertat când îi era sărmanei țări mai greu, cu Bucureștiul ocupat de nemți, austrieci, turci. Țăranii din Bârza îl judecă aspru, considerându-l pe Carol un candidat la execuție, ceea ce nu se va întâmpla.

Evocând episodul înfrângerii lui Bela Kuhn, autorul insistă asupra nobleței armatei române, care nu a manifestat nici o clipă intenții anexioniste, ci a salvat Ungaria de molima bolșevică. Doi olteni, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt o opincă pe Parlamentul de la Budapesta ca răzbunare „pentru toată batjocura ungurească” și ca „avertisment pentru viitor” (p. 85). Dacă despre opincă știe toată lumea, în schimb despre incursiunea lui Nandor Urmanczy în Transilvania, la Beliș știu prea puțini. De aceea autorul ține să ni-l descrie detaliat. Urmanczy a descins cu o armată de mercenari în Transilvania, masacrând barbar pe moții de la Beliș și din împrejurimi. În toată campania armatei române împotriva sovietizării Ungariei nu s-a pomenit de nici un act bestial, deoarece soldații români au reprezentat trăsăturile noastre de națiune pașnică, dornică să apere ce este al nostru, dar nu să pună mâna pe teritorii străine.

Țara încă plină de durere și-a mobilizat energiile pentru a sărbători miraculosul act al Măritei Uniri, cum i s-a spus în epocă. Autorul inserează informații care, în general, ne scapă, dar care sunt foarte revelatorii. În mai puțin de doi ani s-a ridicat la Alba-Iulia Catedrala Reîntregirii pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului în care a stat Legiunea a 13-a, Gemina. La 15 octombrie 1922 dimineața la ora 9:00 a sosit la Alba-Iulia cu trenul familia regală. S-au sfințit coroanele, a regelui Ferdinand făcută din oțelul unui tun de la 1877, iar a reginei făcută din aurul Munților Apuseni. Suveranii au semnat actul unirii într-un palat devenit muzeul reîntregirii. Apoi au urmat dejunurile: unul de 300 de persoane pentru oaspeții străini, unul de 700 de persoane pentru reprezentanții națiunii și unul de 20.000 de persoane pentru oamenii de rând, înfăptuitorii Măritei Uniri. Momentele înălțătoare evocate cu atâta bucurie și cu entuziasm de Corneliu Florea ne implică emoțional în cel mai însemnat moment din istoria noastră. Constituția promulgată în 1923 statuează chiar de la început adevărul care este piatra din capul unghiului: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

România a fost jefuită la sânge de ocupantul german, țițeiul, sarea, lemnul, produsele agricole luând calea Vaterlandului. Țăranii din Bârza, cărora nu le scăpa nici un eveniment din istoria pământului strămoșesc, participă și ei la euforia generală. Tricolorul a fost ridicat la primărie, iar vătășelul Petru, corespondentul lui breaking news de astăzi, s-a pornit cu toba „să afle tot leatul că România deveni dodoleață, adicătele rotundă” (p. 111). Autorul reflectează cu amărăciune la sensul celor petrecute cu națiunea română în prima conflagrație mondială, subliniind absurditatea demersurilor beligerante împotriva României: „Aceste armate străine s-au repezit asupra românilor, să le împiedice unirea cea firească ca națiune pe vechea lor vatră istorică, ce de drept le aparținea fiind poporul primordial. L-au copleșit numeric cele șase națiuni ce își aveau țările lor, de la care românii nu au avut nici o pretenție teritorială, doar au cerut și au luptat pentru ceea ce a fost și era românesc.” (p. 93).

Prefacerea României după reforma agrară întreprinsă de regele Ferdinand, pe care bârzanii îl vedeau ca pe „un dar dumnezeiesc” nu întârzie să se producă. Boierii, care au cedat din pământul lor, s-au dovedit adevărați patrioți, înțelegând necesitățile sociale. Intelectualii, preoțimea satelor toți laolaltă și-au adus contribuția la „schimbarea la față” a țării. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți” (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. De aceea Tudor Vladimirescu îndemna „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.

Țăranii din Bârza întâmpină noul cu „uimiri neliniștitoare și uluiri tulburătoare”. Candida lor nedumerire este bine surprinsă pe tot cuprinsul cărții. Recruții din Bârza care trebuiau să ajungă la Craiova la Comandamentul militar nu fuseseră cu „trinul” niciodată și se minunează cum de există toaletă în tren. Scena cu recrutul care se închide involuntar la toaletă și cu opintirea confraților ca să-l scoată, manevrând ușa mai s-o scoată din țâțâni, conține un umor savuros. Și prima trăsură fără cai, citește automobil, îi miră atât de mult încât atunci când boierul le spune că dihania are caii în față, aluzie la motor, țăranii se îmbulzesc să vadă caii cei atât de mici de puteau să încapă sub capotă. Ei nu rămân nepăsători la viteza pe care secolul 20 începuse s-o etaleze, dar se întrebau naiv „de ce atâta grabă, încotro o luară la picior așa de iute, ce și cine-i mână cu bici nevăzut din spate, până unde vor ajunge”. (p. 123). Sunt întrebări de înțelepți.

Binele nu ține mult la români. Cu moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu se încheie „epoca astrală” a Regatului Român. După instalarea pe tron cu iuțeală de scamator a lui Carol al II-lea începe nebunia politică a ciocnirii ideologiilor de extremă dreaptă și stângă, care au condus la a doua și atât de nimicitoarea conflagrație mondială. Autorul nu are simpatie pentru nici una dintre extreme. Bolșevismul îl detestă din toată ființa. Notează cu tristețe că monarhia constituțională era sugrumată la repezeală de dezertorul Carol al II-lea, care, între timp, făcuse pasiune pentru Lupeasca, zisă și duduia, o evreică ce se amesteca influențându-l pe rege în deciziile lui. Crimele odioase comise de Carol împotriva legionarilor îl expuse lumii întregi ca fiind nelegiuit, instabil, slab de caracter. Se punea de un nou război apocaliptic.

Valuri de neliniște se răspândiră printre țăranii din Bârza. Cu toate acestea ei își urmau neclintiți rostul cotidian. Așa ajunse Nistor, zis și Staricu, unul din cei șase copii ai lui Stan Pădeanu și ai Martei-Maria, ucenic și apoi calfă la un meșter din Craiova ca să învețe meștesugul de fierar. În septembrie 1939 lumea a fost târâtă într-un nou război. Înfrângerea Franței și a Marii Britanii în vara lui 1940 a lăsat complet descoperită România în fața Germaniei, fără nici un fel de aliați, ceea ce a împins-o să accepte alianța cu Germania în mai 1940. De acum începe dezastrul pentru țara noastră. Ce reușiserăm să cucerim la 1918 ne este răpit din nou, soarta nefiindu-ne favorabilă de această dată. Mai marii lumii hotărâseră peste capul popoarelor mici. Eram ca și tranșați în abatorul războiului.

Din nou ne captează atenția detaliile selectate de autor pentru a zugrăvi fresca apocalipsei. La 26 iunie 1940 noaptea Molotov îl chemă pe ambasadorul român la Moscova, Davidescu ca să-i dea un ultimatum privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Hitler nu mișcă un deget pentru că ne vânduse demult. Prin Dictatul de la Viena din august 1940 Hitler cadorisește Ungaria cu Nord-Vestul Transilvaniei. Carol al II-lea abdică și pleacă, jefuindu-ne și el, cu un tren încărcat. Din nou C. Florea ne oferă un amănunt semnificativ. Pe peronul gării, în văzul tuturor regele Mihai îl imploră pe tatăl său „Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine” (p. 192). Acest detaliu anunță critica acerbă la adresa regelui Mihai, intreprinsă de autor ori de câte ori are prilejul. Pe cât este de fervent admirator al regelui Ferdinand, pe atât de sever îl judecă pe regele Mihai și îl desființează pe regele Carol al II-lea.

Aprecierea reală a autorului se îndreaptă spre Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut ordine militară în țară, a ordonat mobilizare națională pentru eliberarea pământurilor românești tranzacționate de diabolicul caporal, l-am numit pe Hitler. Antonescu era văzut ca eliberatorul românilor după toată pacostea ce-o adusese asupra țării aventurierul dezertor, Carol. Mobilizarea i-a prins și pe Pădeni. Staricu a fost trimis ca fierar la un batalion, iar Florea în trupele de geniu prin stepa Calmucă spre Don, în cadrul Armatei a 3-a române. Antonescu a ordonat trecerea Prutului și până la sfârșitul lui octombrie Bucovina și Basarabia erau eliberate. Mareșalul a greșit însă continuând campania și dincolo de Nistru. Ce eroare de judecată să nu vadă că un caporal ticălos ca Hitler nu merita în nici un caz loialitatea absolută, pe care Mareșalul o datora doar armatei lui și țării. „Ce greșeală majoră față de un caporal ticălos care, după ce a fost factorul principal al dezmembrării României, în această campanie, zisă anti-bolșevică, nu a vrut să echipeze modern armata română, nici contra preț în aur negru”, cade greu judecata lui Corneliu Florea (p. 198). A nu se uita însă că Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru armata sa, fiind „singurul conducător de stat și de armată ce s-a aflat mai mult pe front, alături de soldații și ofițerii lui, decât în țară în această campanie…” (p. 199). Mareșalul a fost singurul care a ținut piept urgiei în acele momente de cumpănă pentru țară. România se afla în fața uriașei invazii a armatei roșii, urmată de coloana a cincea a evreilor comuniști și de torționarii NKVD-eului.

Prin contrast, arată C. Florea, Curtea Regală a manifestat nepăsare față de durerile românilor. Elena, mama regelui Mihai, se amuza cu amantul ei grec, Jacques Vergotti, iar fiul ei cu Dolly Chrissoleghos, fiica unui comunist grec, ea însăși tovarășă de încredere a lui Emil Bodnăraș. Contextul acesta explică toate concesiile regelui Mihai față de puterea sovietică. Comportarea regelui față de Ion Antonescu a fost infamă. Constituțional, regele avea dreptul să-l demită din funcție, dar nu să-l aresteze. Regele Mihai a fost singurul monarh care și-a arestat comandantul armatei regale și l-a dat pe mâna lui Stalin. Surprins de un asemenea gest de supunere, se spune că Stalin ar fi exclamat: „Cu asemenea rege aliat facem comunism în România mai înainte de-a termina acest război victorios” (p. 216). N-a fost singura decizie catastrofală a regelui. C. Florea, un judecător aspru al ultimilor doi monarhi din dinastia de Hohenzollern, subliniază vinovăția lui Mihai față de cei 150.000 de soldați români, dezarmați la ordinul lui după semnarea armistițiului, lăsați la voia batjocurii armatei sovietice. Acești bieți români au fost luați prizonieri și trimiși în Gulagul siberian. Țăranii din Bârza se întrebau sarcastic cum de a fost posibil ca o armată aliată, cea sovietică, să facă prizonieri pe soldații unei alte armate aliate. Logică inexpugnabilă! Biata țară lăsată fără apărare se afla în calea tuturor răutăților. Titlurile capitolelor spun totul despre starea disperată a oamenilor și a țării: Americanii cu bombe, rușii cu tancuri, Americanii nu mai vin, rușii nu mai pleacă, Cartela noastră cea de toate zilele, Viitorul comunist vine cu duba neagră. Ocupanții au trecut cu șenilele peste sufletele oamenilor care se simțeau pustiiți, jefuiți, dominați de o adâncă lehamite.

Cartea excelează prin judecăți curajoase asupra istoriei românești, smulgând orice văl de ipocrizie, de convenționalism comod, practicat atâta vreme în istoriografia noastră prea obedientă față de un stăpân sau altul, care ne-a dictat scrierea unei istorii conjuncturale, mincinoase. Fierăria lui Staricu este o carte document, o cronică de familie și o profesie de credință, scrisă dintr-un sentiment de datorie și recunoștință față de înaintașii care au făcut istorie. Reverența față de adevăr este principiul călăuzitor al cărții, dublat de o subliniată atitudine polemică față de măsluitorii istoriei noastre și față de cleptocrația care a confiscat puterea în România de astăzi. Ce contrast izbitor, pare a spune autorul, între generația Marii Uniri și politicienii de doi bani de astăzi! Călător pe diferite meridiane, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

 

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Mai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. UDMR-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se   întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși” (vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7). Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice   referitoare la „Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé (v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați), istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei (Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav). Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune.   Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale” (op. cit. p. 83). Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare” (op. cit. p. 107).

Viziunea Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE”.

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice”, (cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149) să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)” (Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.). Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței.” (idem, ibidem). Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală. (cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017). Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți.” (Mathias Bernath, op. cit. p. 241). Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna – ROMÂNI” (cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

(Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Pelerinaj întru adevăr

Posted by Stefan Strajer On April - 19 - 2017

Pelerinaj întru adevăr

Autor recenzie: Silvia Jinga-Urdea (Florida,SUA)

 

Medicul scriitor Corneliu Florea, pe numele adevărat Dumitru Pădeanu, autor a cinsprezece cărți de memorialistică, pamflete mordante, reflecţii, comentarii la problemele arzătoare ale României, un activist social sui-generis, compune în ultimul volum, Vara pisicilor negre (editura Aletheia Bistrița, 2015) tabloul unei țări jefuite de politicieni și ignorate în suferința ei de aproape trei decenii. Autorul este un imigrant incomod, care s-a stabilit în Canada în timpul dictaturii ceaușiste, dar abia a așteptat să se întoarcă după căderea Cortinei de Fier să-și revadă locurile dragi. Practică o transhumanță originală: iarna se îngroapă în zăpezile preeriei canadiene, iar primăvara ia drumul țării pe care o poartă mereu în suflet.

Corneliu Florea este cunoscut pentru robustul său spirit polemic, care lovește în punctele nevralgice ale democrației „de salvare națională”, aluzie la Frontul Salvării Naționale inițiat de Ion Iliescu spre folosul famelicilor capitaliști de sorginte securistă, nicidecum al întregii nații. Patosul acuzator al lui Corneliu Florea este pe măsura fărădelegilor care-i sar în cale la tot pasul. La Casa cu flori din Bistrița bucuria îi este umbrită de stupiditatea primarului municipal, care nu-i aprobă tăierea a trei brazi din propria curte, considerând-o defrișare, în schimb rade într-o veselie gorunii de pe coama dealului. Constată sarcastic decimarea nemiloasă a avuției forestiere, în totală desconsiderare a relației ancestrale, a „codrului, frate cu românul”. „Avem scut antirachetă”, observă amarnic autorul, „stăm la umbra lui.” (op.cit., p. 12)

Este o carte a strigătului de durere al unui intelectual profund, al unui patriot nedezmințit, al unei conștiințe oneste și neînfricate, oripilate de dezmățul elitelor politice, antrenate într-un proces de trădare a interesului național în toate domeniile societății românești. Aceste elite au dat numele de revoluție unei lovituri de stat cu numeroase victime omenești, au distrus ceea ce trebuia păstrat din economia noastră, au împins afară din țară milioane de români lăsați șomeri dintr-odată, au adus la sapă de lemn majoritatea populației. Au pus pe butuci o țară pe care dictatorul a lăsat-o fără datorie externă, ca acum să se zbată în coada clasamentelor Uniunii Europene. Politicienilor li s-au adăugat în marea trădare și intelectuali de faimă, aceia de la care ne-am fi așteptat să fie luminătorii nației, așa cum au fost considerați cărturarii din totdeauna la români.

Critica cea mai acerbă a autorului vizează căpeteniile intelectuale, care, după obediența practicată în timpul comunismului, s-au înregimentat la sacul cu bani al noului stăpân. Principiul mult trâmbițat al corectitudinii politice, atacurile la identitatea națională și la integritatea statului român, folosirea minorităților împotriva majorității românești, nepăsarea față de simbolurile culturii românești, tentativa de falsificare din nou a istoriei naționale, detractarea valorilor românești în frunte cu geniul literaturii române, Mihai Eminescu, promovarea unei literaturi pornografice, gen Mircea Cărtărescu, a subculturii, în general, toate acestea declanșează resorturile mâniei justificate a autorului. Două sunt pamfletele de rezistență ale volumului: Un pușcas numit Breban și Alexopatul rătăcitor. Primul demontează farsa isterică pusă la cale de Horia Roman Patapievici, susținut îndeaproape de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Este cunoscută reacția normală de furie a scriitorului academician Nicolae Breban împotriva denigrării poporului român și a culturii lui cuprinsă în volumul Politice de Patapievici. N. Breban a folosit condiționalul verbului a împușca. Condiția era ca injuriosul volum să fi apărut în Polonia. Mai clar formulat: ceea ce românii au înghițit, polonezii n-ar fi făcut-o nici în ruptul capului pentru că sunt o nație care se respectă. Extrapolând absurd verbul incriminat din context, onorabilii de la GDS au provocat o furtună într-un pahar cu apă, menită a îngenunchea o personalitate a scrisului românesc ca Nicolae Breban. Să fie liniștiți că n-au reușit, pentru că cine are bun simț vede de la o poștă ce clică mercenară s-a aciuat pe la GDS-ul patronat de finanțele milionarului american George Soros, ferventul militant pentru globalizare și societate deschisă, deschisă pentru globaliștii de la centru ca să poată umbla în voie la resursele naturale și la manipularea oamenilor.

Corneliu Florea pune în paralel viața de martir a tatălui lui Nicolae Breban, preot greco-catolic maltratat de unguri în 1940, apoi trimis de comuniști la canal, unde a murit și biografia lui Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman, evreu din Cernăuți, „tovarăș de drum” al Armatei Roșii pentru implementarea comunismului la noi. În vreme ce patrioții români erau exterminați la canal din ordinul partidului unic, Dionisie Patapievici era răsplătit cu funcții înalte în Ministerul de Finanțe, să sprijine sovromurile în jefuirea statului român, notează revoltat autorul. Stigmatul de origine nesănătoasă l-a urmărit pe N. Breban de-a lungul anilor de studii mereu întrerupte și niciodată terminate, dar, în ciuda ostracizării sale, a manifestat îndârjire, realizându-și plenar talentul de prozator. În vreme ce Roman Patapievici s-a bucurat de privilegiile nomencalturii comuniste, Breban a suportat, într-o bună parte a vieții sale presiunile unui regim vinovat de moartea tatălui său. Bunicul lui Breban a ridicat în Nordul Transilvaniei biserică de piatră și școală românească în timpul opresiunii maghiare. Breban descinde dintr-un șir de patrioți români, pe când familia Patapievici s-a aliniat celor care au slujit politica de ocupație a României. Cunoscând toate aceste antecedente, s-ar fi impus un minim sentiment de decență din partea lui Roman Patapievici.

Pamfletul este strivitor, punându-le oglinda în față tuturor celor care gravitează în jurul „trinității” Liiceanu, Patapievici, Pleșu. Concluzia extrem de tristă prin adevărul ei cade greu: „scriitorimea, cu puține excepții, și-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip și-l ține în majoritatea timpului în ultimii șaptezeci și cinci de ani” (op. cit. p. 123).

Defăimarea neamului românesc și a istoriei sale este și obiectivul lui Dan Alexe în cartea Dacopatia și alte rătăciri românești, nu întâmplător publicată la editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu. Dan Alexe, fost membru al grupului dizident de la Iași, împănat cu informatori securiști, printre care și Ion Petru Culianu, este și el un stipendiat al Înaltei Porți de la Bruxelles. Mare păcat că-și folosește inteligența în mod cu totul păgubitor pentru el și pentru poporul din care face parte.

Corneliu Florea ne introduce mai întâi în istoricul problemei scriitorilor mecenari, hack writers, producând o savuroasă proză despre Grub Street din Londra, unde a originat stirpea celor care își vindeau talentul. Autorului îi plac digresiunile, care pun în valoare cultura sa clasică europeană. Fiecare din piesele volumului fac dovada bucuriei taifasului pe teme puțin cunoscute sau doar date astăzi uitării. Îi place postura de pedagog doct, care recurge frecvent la dictonul latin, combinat cu vorbe populare de duh, imprimând o coloratură ardelenească scrisului său. Demersul ironic la adresa scrântelilor lui Dan Alexe despre istoria dacilor este pus fastuos în scenă, cu insistență asupra semanticii cuvintelor hack și hackney (cal de închiriat, de călărit, mârțoagă) pentru a ridiculiza prostituția intelectuală prezentă atât în comunism cât și în capitalism. „În comunism, observă cu umor sec autorul, nu au fost cai de închiriat, toți caii au fost rechiziționați, cei care s-au opus au ajuns la abator” (op. cit, p. 168) și continuă ”majoritatea s-au lăsat convinși să devină voluntar, cai de călărit spre realismul socialist” (idem, ibidem). Îl citează pe Voltaire care spunea despre mercenarii peniței ”că sunt mai prejos decât prostituatele” (op. cit. p. 169. Îi face lui Dan Alexe un portret cu totul defavorabil pentru că nu scrie despre adevăr, ci ”după urechea grefată la Bruxelles” ca să-i denigreze pe geto-daci, după cum cer stăpânii lui cu intenții politice ascunse.

Sursele antice care mărturisesc despre traco-daci sunt, după D. Alexe, egale cu zero, tot ce știm noi despre strămoșii noștri sunt invenție a romantismului naționalist de la Bălcescu la Pârvan. În opinia lui dacii n-au avut o limbă, împrumutând cuvinte din stânga și din dreapta, ținându-se de beții, iar nevestele lor de lucruri slabe, deci un fel de neam de retardați. Pe bună dreptate, se întreabă C. Florea, de ce au fost dacii înveșniciți pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare, de ce se găsesc statui de daci prin multe muzee ale lumii, dacă ar fi fost un neam de rușine, cum încearcă detractorul D. Alexe să ne convingă. În realitate, tot mai mulți cercetători serioși avansează ideea că limba dacilor ar fi fost similară cu latina pe care a premers-o. Tăblițele de la Tărtăraia ne vorbesc despre folosirea scrisului la noi înainte de Sumer.   Contraargumente arheologice la aberațiile lui Dan Alexe sunt numeroase. Reaua credință și reaua lui voință sunt de domeniul evidenței. Nu este nici primul nici ultimul care scoate de la lada de gunoi a istoriei teorii răsuflate, drapate diferit pentru uz iredentist. Concluzia lui D. Alexe despre români se rezumă la constatarea că ”suntem niște tembeli”(op.cit.,p. 174). Dacopatia lui Dan Alexe ne întărește în ideea că la editura Humanitas se consolidează o mișcare antiromânească menită a ne distruge identitatea națională pentru a ne pregăti intrarea în statul globalist. Spiritul de deriziune în care Dan Alexe a comis pseudoistoria sa este dovada unui ”neam prost”, a unui cărturar care ”vrea să sară mai sus ca puricii”, îl ridiculizează Corneliu Florea.

coperta 1

 

 

Cu stupoare constată Corneliu Florea că libertatea de conștiință și de expresie sunt cenzurate datorită noii invenții, cea a corectitudinii politice comandată din exterior, un fel de cal troian periculos. Românii au crezut că după căderea dictaturii comuniste vor fi cu adevărat liberi. Cei care au murit împușcați la revoluție au strigat „vom muri, dar vom fi liberi”. S-a adeverit că nu putem fi atât de liberi pe cât am dori-o. Decretul 217/2015 și restricțiile impuse de Institutul Wiesel în cercetarea adevărului asupra unor teme considerate încă tabu, cum ar fi mișcarea legionară, îl contrariază pe autor. Minuțios, cum este, intreprinde o incursiune în istoria documentelor care au consfințit drepturile omului, începând cu Magna Charta din 1215, continuînd cu Bill of Rights (1689) – Declarația Drepturilor, în 1789 Declaration des droits de l’homme et du citoyen, în 1948 – Declarația Universală a Drepturilor Omului dată la ONU. „S-au scris degeaba pentru români, care după 200 de ani în România Institutului Wiesel (…) acceptă și propagă corectitudinea politică chiar și în istorie, în loc să-și îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine” (op. cit. p.120). „Ce decădere, ce deșert!, (p.120) exclamă autorul. Nemulțumirea lui este cauzată de estomparea adevărului despre drama românească, ”copleșitoarea, terifiantă dramă românească, începută cu jertfele de război, cu ocuparea sovietică și dictatura comunistă impusă de alogeni, cu lichidarea în închisorile comuniste a patrioților români și distrugerea țărănimii prin colectivizare …” (p. 22). În numele atâtor declarații, care circumscriu drepturile omului, ar trebui să fie posibil să putem spune cu exactitate ce s-a întâmplat în realitate cu poporul român, supus experimentului comunist. Corneliu Florea amintește, de pildă, un aspect asupra căruia se trece cu vederea și anume rolul evreilor activiști trimiși de la Moscova să comunizeze România. În schimb, se aruncă integral vina pe legionari, ignorându-se caracterul patriotic al mișcării lor, în ciuda limitelor ei. „Cu amărăciune îmi vin în minte vremurile când politrucii evrei trimiși de Moscova, cu o ură înverșunată, dădeau vina pe legionari și Securitatea lor le ținea isonul:   legionarii sunt de vină! După politrucii evrei, legionarii lui Corneliu Codreanu erau vinovați pentru că s-au devotat dreptății naționale și nu au acceptat să fie instrumentele lui Carol al II-lea”. Speră să vină vremea adevărului și să se spună „că cei mai mari vinovați au venit de la Moscova. Restul? Niște instrumente”(op. cit. p. 58).

Patosul adevărului despre istoria românească îl ajută să descopere cărțile revelatoare, cum ar fi lucrarea lui Petre Țurlea, Studențimea română din Cluj 1944-1946 (Ed. Renașterea, Cluj, 2016), pe care le opune celor false, compuse la comandă pentru denigrarea poporului român. De ce este importantă cercetarea din punctul de vedere al intereselor poporului român? Pentru că ne arată negru pe alb că studenții români patrioți s-au opus ferm comunismului instalat prin forță și, pe de altă parte, minoritatea maghiară din Cluj a comis „josnice acțiuni revanșarde antiromânești… împotriva eliberării Ardealului de Nord-Vest de sub ocupația ungurească horthistă”(op.cit., p. 23). Muncitorimea maghiară de la Dermata a atacat căminul studențesc Avram Iancu, strigând „să curgă sânge de valah”. Nici unul dintre agresori n-a fost arestat, în schimb au fost întemnițați douăzeci dintre studenți, represaliile împotriva studenților și a unor profesori patrioți, precum Victor Papilian, nerezumându-se doar la atâta. La alegerile din noiembrie 1946 românii ardeleni au votat pe flanc pentru Iuliu Maniu, în schimb maghiarii s-au plasat de partea comuniștilor. UDMR-ul face și astăzi niște jocuri foarte încurcate. Dar de ce să ne mirăm de UDMR când îi avem pe guvernanții români tranzacționiști și trădători. Prin fraudarea alegerilor în 1946, căci vorba lui Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile, Uniunea Populară Maghiară a câștigat 29 de locuri în parlament, toți acei parlamentari fiind”naționaliștii Ungariei Mari, ce urau barbar tot ce era românesc în Ardeal și din fortăreața comunistă în care s-au aciuit, sperau să submineze Tratatul de Pace de la Paris, hotărârea deja luată de reîntregirea Ardealului românesc.(op.cit., p. 32-33).

Manipulările politicienilor maghiari de atunci sunt atât de similare cu cele de astăzi ale urmașilor lor, dacă n-ar fi să amintim decât de Laszlo Tökes devenit peste noapte revoluționar anticomunist fervent, acomodându-se jocului Marilor Puteri pentru a servi însă cauza iredentistă. Vinovat nu este Tökes, vinovați sunt partidele și guvernanții români care nu sancționează cum se cuvine, la timp, atacurile antiromânești. Dar de ce să vorbim numai de guvernanți, când un filozof ca G. Liiceanu adăpostește la faimoasa-i editură lovituri sub centură date poporului român în numele corectitudinii politice și al toleranței.

Înțeleg verdictul lui Corneliu Florea în comparația dintre cărțile adevărate și făcăturile unor autori de la GDS. Cei din urmă eludează aspectele majore ale istoriei și culturii noastre. De aceea, zice C. Florea lucrarea lui Petre Țurlea ”depășește ca valoare cultural-istorică românească toate scriiturile luate împreună, ale celor trei boieri de pe malurile Dâmboviței”. Un lucru este cert, Corneliu Florea nu se ferește să atingă aspectele vulnerabile ale vieții sociale și culturale românești, evitate de cei mai mulți analiști. Celor care din răsputeri încearcă să dilueze conștiința identității naționale a românilor, autorul le răspunde prin demersuri de recuperare a valorilor trecutului, abandonate în uitare, pentru că în România de la Petre Roman și Adrian Năstase până astăzi nu sunt bani pentru menținerea patrimoniului național. În timpul ministeriatului lui Kelemen Hunor, medic veterinar instalat la cultură de președintele Băsescu, s-au găsit bani pentru restaurarea conacelor grofilor din Transilvania. Dar pentru cetățile dacice, declarate monumente UNESCO, nu sunt bani nici pentru pliante, nici pentru drumuri de acces, nici pentru o amenajare civilizată. În schimb, după cum spun localnicii, au fost storși bani grei din jefuirea siturilor arheologice, din furtul de brățări dacice, de obiecte de aur, care au fost împărțite între paznicii acestor situri și guvernanți. O întreagă mafie a fost creată ad hoc pentru stoarcerea cât mai rapidă a profitului chiar și din locurile sfinte ale istoriei noastre. Încât te întrebi: cum de-a ajuns țara noastră pe mâna unor asemenea criminali? Exasperat de nelegiuirile întâlnite în cale, C. Florea rostește o imprecație ca să se răcorească: ”Cerule Mare nu mai ai fulgere și trăsnete pentru vânzătorii de țară românească?!” (op.cit., p. 20).

Cred că dl. Liiceanu și asociații lui ne pot răspunde: când scrii cărți ca să-ți bați joc de istoria și cultura unui popor culegi ceea ce ai semănat. Ca să nu creadă distinșii intelectuali că nu poartă chiar nici o răspundere pentru dezastrul generalizat din România ultimelor trei decenii.

Este amarnic de trist să constați că obediența față de dictatul străin este un fenomen recurent la români. Nu trebuie decât să ne amintim cum a fost tratat Brâncuși căruia nu i s-a permis să se repatrieze în 1955 ca să moară la Hobița. Cât despre procesul verbal de la Academie, în legătură cu moștenirea pe care sculptorul dorea s-o lase poporului său, n-are rost să mai vorbim pentru că este prea cunoscut. Erau implicate atunci nume mari ca M. Sadoveanu, președintele Academiei, G. Călinescu, Al. Graur și trepăduși de serviciu ca A. Toma. Din nefericire M. Sadoveanu, aflăm de la C. Florea, s-a purtat execrabil și față de Mitropolitul Bucovinei, fost coleg de școală la Pașcani, Visarion Victor Puiu, de la care și-a însușit pe nedrept casa de la Schitul Vovidenia, pregătită de către mitropolit pentru rugăciune și solitudine. Tot acolo își pregătise Mitropolitul și mormântul, dar datorită ”sprijinului” tovărășesc al lui Sadoveanu a fost privat de totul și condamnat să moară în străini. Urâte vremuri, bicisnice purtări!

Ca să se curețe de sentimentele negative inspirate de neorânduielile observate la tot pasul, autorul, călător prin definiție, se aruncă în ciuda vârstei avansate, pe drumurile esențiale pentru fibra noastră națională: se duce la mănăstiri, pe Via Imperatorum, drumul străbătut de împărații romani între 106 și 271 a.d. de la Porolissum la Drobeta, se duce să cerceteze Maramureșul, provincia lui de adopție, se chinuie, dar răzbate pe drumurile bolovănoase ale cetăților dacice. În toate aceste călătorii trebuie să vedem responsabilitatea cărturarului Corneliu Florea, care vrea să trezească, mai ales în sufletul tinerilor, dragostea de glie, respectul și gratitudinea pentru   poporul întotdeauna zămislitor de valori. Drumurile peregrinului Florea au menirea să reinstituie firescul în relația românilor cu țara lor, să spubere batjocura unor scribi plătiți și să ne întoarcă la conștiința noastră mai bună. Ne îndeamnă la pietate față de eroii noștri prin unele dintre mărturisirile lui de credință: „fac o pauză în Alba-Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai-Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moții moților, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra, cei care sub dominații străine au avut tăria de-a ne păstra identitatea, limba și religia.”(op.cit., p. 197) Frumos și emoționant.

Celor care l-ar putea acuza de provincialism îngust, izolaționism ne grăbim să le răspundem că întreaga carte reflectă un spirit cultivat la izvoarele clasice europene, Elogiul nebuniei de Erasmus de Rotterdam fiind una dintre cărțile favorite. Recurgerea la clasicism, tehnica divagațiilor bazate pe asocieri de lectură amintesc de proza lui Alexandru Odobescu.   Deplânge copierea grăbită de către români a vestimentației americane cu blugi și teniși în orice circumstanță, precum și abandonarea politeții noastre tradiționale, înlocuită cu vulgarități de mitocani. Se întoarce mereu cu bucurie la valorile consacrate, precum O scrisoare pierdută în interpretarea unor monștri sacri ai scenei românești.

Nu doar prin ceea ce scrie, dar și prin acțiunile sale Corneliu Florea ne îndeamnă să ne întoarcem la sursele esențiale ale istoriei și culturii noastre pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a nu uita cine suntem. Trei dintre drumurile lui prin țară: pe Via Imperatorum, la câteva mănăstiri din Moldova, la cetățile dacice ne arată cât de bogați suntem, dar, din păcate, cât suntem de risipitori cu zestrea noastră sub guvernările nepăsătoare care susțin ”cel mai abject sistem ipocrit și impostor”. (op. cit., p. 199).

Corneliu Florea este un spirit care veghează de la distanță sau de aproape, din casa lui cu flori de la Bistrița la tot ce se întâmplă în România nu doar ca să-și exerseze condeiul, ci ca să îndrepte nereguli, crezând în acel ridendo castigat mores. Dozându-și patosul și sarcasmul, el repune în drepturi adevărul într-o vreme a mistifăcărilor și a minciunii generalizate, implicându-și cititorul în demersul efervescent al unei inteligențe vii.

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Cum a fost asasinat Mihai Viteazul

Şi câteva consideraţii peste timp…

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

În publicația Valahia-Dacia Nemuritoare nr.42 – februarie 2017, în pag.2 este publicat articolul Călugăreni 1595 – o victorie categorică (I), autor prof. Marin Alexandru Cristian, doctor în istorie. Autorul dă explicația că a scris acest material ca replică la opiniile mai multor istorici renumiți privind Bătălia de la Călugăreni publicate în revista Historia, dar Ion Cristoiu a refuzat să-o publice.

Autorul prezintă o serie de teze ale istoricilor cu ștaif, pe care le combate, dar noi vom trata doar momentul asasinării lui Mihai Viteazul în ziua de duminică 9/19 august 1601 în tabăra sa de la Câmpia Turzii.

Conform istoriei oficiale Mihai Viteazul a fost asasinat din ordinul generalului Gheorghe Basta, așa cum am învățat și noi la școală, din motive de invidie.

Autorul demonstrează că lucrurile stau astfel: „În dimineața zile de duminică 9/19 august 1601 Mihai Viteazul discuta în cortul voivodal cu Ludovic Rakoczi, comandantul pedestrașilor unguri. A fost anunțat că în tabăra sa au sosit trupe imperiale conduse de germanul Johann Heinrich Petz și valonul Jacques de Beauri. Voievodul valah s-a bucurat crezând că i-au venit în ajutor să-l însoțească în Valahia, așa cum îi promisese Gheorghe Basta. A ieșit din cort să-i întâmpine cu prietenie. Căpitanul neamț l-a somat să se predea spunându-i că a fost declarat prizonierul împăratului și i-a arătat ordinul imperial. Mihai Viteazul a spus Ba și a încercat să scoată sabia din teacă. În acest moment valonul Jacques de Beauri i-a înfipt halebarda, mișelește, în spate de a ieșit prin abdomen un lat de palmă în față. Voievodul valah a căzut și când încă nu murise, trăgându-și ultima suflare, Johann Heinrich Petz i-a luat sabia și i-a retezat capul“.

Ca să vă dați seama cât de mare a fost mișelia împăratului Rudolf trebuie spus că această crimă a avut loc la două săptămâni după ce trupele Voievodului Mihai Viteazul împreună cu cele austriece al generalului Basta au obținut victoria de la Gorăslău prin care Transilvania a devenit vasală curții de la Viena. Mihai Viteazul tocmai trimisese 63 de steaguri capturate, din totalul de 130, la Viena, după o dispută cu Basta care voia el să le trimită pe toate. Logic în aceste condiții împăratul trimitea trupe lui Mihai Viteazul doar dacă se hotărâse să-l ajute să recucerească Valachia căzută vasală turcilor. Nimeni nu trimite trupe cu o scrisoare de răspuns negativ. De aceea Voievodul Mihai Viteazul a ieșit în cămașă din cort fără nicio măsură de contracarare neputându-și imagina că un împărat poate să se coboare la nivelul unui tâlhar.

Asasinarea-lui-Mihai-Viteazul

Cavalerul valon și cel german, exponenți ai civilizației occidentale, s-au comportat și ei ca niște tâlhari. Chiar dacă împăratul le-ar fi dat de înțeles că l-ar prefera mort pe valah, onoarea cavalerească le cerea ca-n cazul opunerii la arestare să lupte față-n față, mai ales că erau doi și probabil cu alți soldați în apropiere.

Să vedem cum s-au comportat doi țărani români, soldați în ultimul război mondial, într-o situație asemănătoare. Întâmplarea am auzit-o de la Miclăuș, un prieten al tatălui meu, pe vremea când eram copil, dar am reținut-o. Miclăuș împreună cu un camarad înarmați cu o pușcă mitralieră se aflau în Munții Tatra, în linia întâi, pe o zăpadă până la genunchi, într-o poziție avansată având obiectivul să supravegheze o cărare a inamicului aflată la circa o sută și ceva de metri. La un moment dat pe cărare apare un soldat neamț, cu automatul atârnat de gât, care se deplasa fluierând. Miclăuș povestea că aveau de ales să-l someze să se predea sau să-l lase-n pace. Nici prin cap nu ia trecut lui Miclăuș, sau camaradului său, a treia variantă, să-l curețe pe neamț cu o rafală, fără somație. Nu s-a gândit atunci și nici când relata n-a amintit de o asemenea variantă posibilă. Așa au fost educați acești fii de țărani sau meseriași români de-a lungul secolelor, că nu poți să ucizi o ființă umană, chiar dacă ești în conflict cu ea, fără să-i lași șansa să se apere. Poate de aceea în armata română nu există lunetiști. A trage în capul unui om ca-ntr-un bostan la țintă nu se încadrează în morala creștină a neamului nostru. În schimb sovieticii și americanii îi fac eroi pe lunetiștii lor dedicându-le filme (Al 41-lea, sovietic, pe care l-am văzut la căminul cultural din sat pe când eram copil) sau cărți (Sniper – ul american).

Dar, povestea în continuare Miclăuș, după un timp apare pe cărare o grupă de șapte soldați unguri. Românii îi somează să se predea, ungurii aruncă armele jos și ridică mâinile sus. Miclăuș se duce la ei, le adună armele escortându-i până la camaradul său și apoi la comandament. Când Miclăuș ajungea la final cu această relatare el se minuna cât de inconștient a fost pentru că dacă ungurii văzând că sunt numai doi români s-ar fi răzgândit și ar fi opus rezistență camaradul său risca să-l împuște și pe el. Pe lângă omenia dovedită de cei doi soldați români trebuie să remarcăm inteligența lor nativă și mobilitatea lor spirituală care le-a permis să ia cea mai bună hotărâre în condițiile date într-un timp foarte scurt.

Ce a câștigat împăratul austriac Rudolf în urma asasinării Voievodului Mihai Viteazul? Pe termen scurt Basta a devenit guvernator al Transilvaniei suprimând constituția. După trei ani însă transilvănenii se răscoală îl alungă pe Basta și trupele sale austriece. În 1604 devine princepe al Transilvaniei independente Ștefan Bocskai.

Cu turcii în coasta lor în urma transformării regatului maghiar în pașalâc, ca urmare a bătăliei de la Mohacs din 1526, cu Banatul transformat în pașalâc în urma cuceririi de către turci a cetății Timișoara în 1552, a unei raiale turcești la Oradea, cu o Transilvanie independentă, austriecii sunt nevoiți să facă pace cu turcii în 1604 la Zsitvotorok. În urma acestei păci cele trei țări românești intră treptat în sfera de influență otomană dar în condiții mai ușoare.

Voievodul Mihai Viteazul ceruse ajutor în bani sau trupe de la împăratul Rudolf pentru a recuceri Valahia. Papa Clement VIII îi promite ajutoare în bani cu condiția să treacă la catolicism. Mihai Viteazul îi răspunde cu o contrapropunere ca papa să revină la dreapta credință (ortodoxie). Mai cunoașteți o asemenea propunere făcută unui papă? Păi dacă Mihai Viteazul era un simplu aventurier ambițios, fără conștiință de neam, cum îl prezintă câțiva istorici, n-ar fi primit el propunerea papei?

De ce a fost răspândită varianta că Voievodul Mihai Viteazul a fost ucis din ordinul generalului Basta din invidie. Între Mihai Viteazul și Basta au fost relații proaste, se antipatizau reciproc și s-au certat de multe ori. De ce a fost nevoit împăratul Rudolf să trimită un detașament special de la Viena pentru a-l asasina pe Mihai Viteazul când îl avea pe generalul Basta și trupele sale la doi pași de victimă? Singura explicație este că generalul Basta, care nu putuse refuza un asemenea ordin al împăratului, a tărăgănat executarea lui din motive de morală cavalerească. Adică după ce ai luptat umăr la umăr cu un camarad să-l omori mișelește, ca un tâlhar?

Asasinarea mișelește a Voievodului Mihai Viteazul era o pată pe obrazul monarhiei habsburgice, de aceea istoricii oficiali, inclusiv cei de astăzi, au făcut tot posibilul să arunce vina pe Basta, un italian.

Un urmaș al habsburgilor a intrat în posesia Castelului Bran. N-am auzit ca cineva din casa imperială de Habsburg să-și fi exprimat regretul pentru asasinarea Voievodului Mihai Viteazul. Pe vremea când Voievodul Mihai Viteazul aducea mari servicii austriecilor prin lupta sa împotriva turcilor, împăratul Rudolf îi dăruiește cetatea Konigsberg din Silezia, împreună cu moșia care aparținea de ea, pentru vecie. Atenție urmași ai Voievodului?

Mareșalul Ion Antonescu, s-a dus cu inima deschisă la palatal regal și a fost dat pe mâna inamicului de un rege de origine germană.

Germania și Franța se opun intrării României în spațiul Schengen după ce ne-au impus să cheltuim peste 700 milioane de euro pe un sistem de securizare achitat unui concern franco-german. Iată că lanțul trădărilor a ajuns până în zilele noastre. Ce mai urmează cu un președinte de origine germană sprijinit de numeroasele cozi de topor din jurul său?

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Dumnezeu s-o ierte, dar n-a fost regina României!
Autor: Diana Maria Popescu

Servilism total faţă de străini! Terminaţi odată cu ploconeala în faţa fantomelor trecutului, care au făcut mult rău Ţării! Monarhia din România a murit cu 69 de ani înaintea morţii Annei Antoinette Francoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon-Parma (acesta este numele ei adevărat) titularizată – fără nicio bază istorică şi legală – “regină a României”. Membrii aşa-zisei familii regale sînt doar nişte paraziţi care au aterizat cu cîntec în România după lovitura de stat din 1989 şi cărora guvernele româneşti le-au cadorisit ilegal şi cu nemiluita averi de tot felul – de la pămînturi la palate, inclusiv bunuri de patrimoniu! A murit un om, o cetăţeancă franceză de religie romano-catolică, soţia unui ex- rege trădător care ne-a vîndut bolşevicilor şi a deschis porţile Armatei Roşii şi comunismului în ţară. Fie-i ţărîna uşoară!, cum spunem noi, creştinii. A fost o mamă ca atîtea miliarde, tot respectul pentru asta! Dar… Atît! Însă, ca să fie înmormîntată în pămîntul patriei române, cu onoruri militare şi cu doliu naţional, să li se construiască un mausoleu în cetatea istorică de la Curtea de Argeş, e un afront mult prea mare şi de neîngăduit adus Istoriei Românilor şi marilor personalităţi româneşti care au fost conduse la groapă cu tristeţea şi respectul poporului. Soţia fostului rege, cel care a refuzat graţierea patriotului-mareşal Ion Antonescu nu are aceste drepturi. „Chiar aşa, s-a căsătorit cu un fost rege, nu a avut picătură de sânge românesc în vene, nu s-a străduit să înveţe câteva cuvinte în limba română. A cui regină? Poate a bărbatului său, în nici un caz a românilor. Ce doliu naţional? A activat în folosul statului român? Nu! Au venit toţi ca nişte corbi de pradă, pentru a oprima din nou poporul român. Dacă îi sunt atât de dragi, să ţină individual doliu Johannis, Cioloş Guvernul şi Parlamentul de hoţi. Cât despre mine, ca un bun ortodox mă rog lui Dumnezeu să o ierte şi să-i ierte toate păcatele”, scrie Ioan Florescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Ana a devenit soţia fostului rege trădător după abdicarea acestuia

Lui Antonescu îi recunosc toate meritele istorice, în scopul idealului sfînt al neamului românesc, acela de reîntregire a Ţării. Fostul rege n-ar fi trebuit să primească de la statul român nici măcar o pensie de agricultor! Habar n-avea, nici nu-l interesa cît de greu trăiau şi trăiesc ţăranii români! După ’89, a zis şi a făcut precum Lăpuşneanul: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Numele Anei de Bourbon-Parma, care nu ştia decît să pronunţe „pa” şi „la revedere”, în limba română (Dumnezeu s-o odihnească, dar nu pe cheltuiala românilor, nu e drept!), a cotropit prima pagină a ziarelor prin publicitatea agresivă făcută de jurnaliştii dresaţi să mintă cu tupeu şi lipsă de bun simţ. La trecerea la cele veşnice a soţiei fostului rege Mihai, se cuvine să oferim publicului adevărul. România este Republică, cetăţeanul Mihai nu mai e rege de 69 de ani! A abdicat în 1947, în urma unui tîrg cu oficialităţile Ţării, tîrg favorabil lui, deci nu are dreptul să fie numit rege astăzi. Actul de abdicare consemnează clar faptul că acea abdicare de la 30 decembrie 1947 s-a produs ca ”o decizie la care s-a ajuns în comun, între Guvern și rege şi vorbea despre divorţul amiabil între poporul român şi monarhie: […] actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri […]. Poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie”. În plus, este extrem de important și faptul că nunta, căsătoria lui Mihai cu Ana s-a făptuit pe 10 iunie 1948, când fostul rege nici nu mai era cetățean român, fiindcă cetățenia română îi fusese retrasă – lui și celorlalți membri ai familiei regale – încă din 22 mai 1948! Fostul rege a plecat din ţară la mai bine de trei ani de la actul de trădare de la 23 August 1944, negociindu-şi plecarea cu ruşii. Adică, nu aşa, cu mîna goală, ci cu cîteva vagoane de tren încărcate cu valorim cu o rentă lunară grasă din partea statului român, pe care Ceauşescu, bravo lui, i-a sistat-o după anii ’70. şi cu o alta, din partea Rusiei. Fostul rege Mihai s-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma la Atena. Acolo ea a bătut cu pumnul în masă ca să i se oficieze căsătoria în Biserica Ortodoxă, şi au trăit în Elveţia, puţin, prin Marea Britanie şi cînd îşi încasa renta, prin Statele Unite…. Deci, care regină? Ana devenise soţia unui fost rege. În momentul căsătoriei, Mihai nu mai era rege şi nici cetăţean român, iar soţia sa, Ana, nici nu călcase în România. Acolo, în Elveţia s-au născut cele cinci fete cucuiete, care, nici ele, nu aveau cum să mai fie prinţese, din moment ce Mihai nu mai era rege. Ca să nu mai vorbim despre fiica Irina, condamnată în SUA pentru trafic de droguri şi lupte ilegale cu cocoşi!

O gaşcă de fripturişti

Putem vorbi de un fost rege străin de neamul românesc, cu origine incertă, a cărui soţie, Ana, nu are nici cea mai mică legătură cu România. Ana de Bourbon nu a fost regină pe tronul României, nu a avut cetăţenie română şi nu a fost de religie ortodoxă. Nu mai minţiţi cu atîta obrăznicie, nu ne mai intoxicaţi, ni se face silă de servilismul vostru, nu mai aburiţi generaţia tînără, n-o mai induceţi în eroare cu aceste falsuri istorice condamnabile. România şi Biserica Ortodoxă Română nu au nicio o obligaţie morală faţă de o străină care nu a făcut nimic pentru România, dar e înmormîntată în pământul României.Ce sacrilegiu, Doamne Sfinte! De regulă, familia îşi îngropaă mortul! Ce treabă are Statul cu familia unui fost rege? Familia ex regelui s-o înmormînteze pe cheltuiala proprie. Cine oare ne-a adus pe cap această gaşcă de fripturişti care se autointitulează nobili şi regi şi prinţi imaginari ai unei republici, o gaşcă de oportunişti, veniţi în ţară cu pretenţia retrocedării unor domenii care nu le aparţin, veniţi după pomeni şi onoruri nemeritate? După cum se spune în popor, prost nu este cel care cere, ci acela care dă!

„Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”

Ce funeralii naţionale, ce onoruri militare, dacă Ana nu a fost nici măcar cetăţean român? Auziţi, înmormîntare cu reguli şi interdicţii drastice, de te cruceşti! Fără telefoane şi drept de fotografiere, fără copii în cărucior, fără sacoşe, fără ţigară aprinsă, fără genţi, cu buletinul la purtător. Probabil, de teama teroriştilor ISIS sau a puciştilor lui Erdogan… să nu dezgroape morţii. Guvernul şi statul nu se preocupă de eradicarea sărăciei din România, de salariile şi pensiile de lumea a treia, dar se dau în stambă la moartea unor străini de ţară şi de cauzele ei? Aţi uitat,oameni buni, că fostul rege , cu puţin timp înainte de lovitura de stat din 1989, a semnat Declaraţia de la Budapesta prin care nemernicii semnatari voiau să rupă Transilvania de trupul Ţării! Altă trădare extrem de gravă, nu-i aşa! Şi, ca să închei apoteotic, Francois scrie pe ziare.com. „Acești pretinși tipi care se cred viță regală, sunt de fapt niște șarlatani care sute de ani au jefuit țăranul roman așa cum fac și actualii conducători și clica lor. De ce să le urăm de bine? Cine știe istoria reală a acestei Case Regale, știe că nemțălăii au venit cu un geamantan și acum au moșii și averi pe spatele oamenilor, așa cum fac și neciopliții Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta, generalul Izmană, guvernul și toată clica parlamentului care, ca niște viermi, subjugă și mai mult o țară și așa falită. Prostia e la modă, mulțimea o inghite mereu”. Bravo, Francois!
(10 august 2016)

Maria-Diana-POpescu

Foto. Maria Diana Popescu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors