Un puşcaş numit Breban

Posted by Stefan Strajer On February - 3 - 2016

Un puşcaş numit Breban

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Dintr-odată s-a pornit un vârtej, în jurul unei vorbe aruncate în vânt, ce s-a preschimbat într-o adevărată furtună de vorbe mari şi grele, de replici şi acuze scrise cu aldine, să facă impresie puternică, vijelioasă de să ia ţiglele de pe case. Furtuna boierilor minţii din capitală m-a captivat fiind o comedie bufă iscată din prologul spuselor unui octogenar mult încercat de viaţă, luminos, clarvăzător, valoros scriitor român, prolog pe care, nişte personaje parvenite şi ipocrite post-decembriste, nişte false elite româneşti, l-au tălmăcit şi răstălmăcit atingând înalte cote de fabricaţii neîntemeiate, ridicole şi stupide, exprimate în toată mass-media centrală în ton grav, sever dar lipsite de orice chibzuinţă ceea ce a mărit grotescul desfăşurării acţiunii. Am urmărit-o cu atenţie, cu pasiune, trăind senzaţia unui mare spectacol dat de boierii minţii din capitală ce îşi exhibă direct individualitatea şi indirect, inconştient, prin manifestări personale, originale, dâmboviţene, IQ-ul! Nu le contest IQ-ul, pare a fi în limite normale, dar au demonstrat cu vârf şi îndesat că se comporta la fel ca cei ce îl au mult scăzut. Au reuşit pe deplin, cu vulgaritate şi talent foburg, să-şi pună mintea, cultura, poziţia socială pe altarul Stupidităţii. Felicitări lor.

Într-o dimineaţă, toată mass-media centrală a lansat: Patapievici şi Liiceanu ar trebui împuşcaţi pentru că au atacat neamul românesc!! Toată românimea, cititoare şi ascultătoare de cultură post-decembristă a celor doi, a încremenit aşteptând să apară puşcaşii, să asiste la   eveniment, fiindcă nu se spusese nicăieri că este numai folosirea unei vechi zise rumâneşti „ar trebui împuşcat” sau la plural împuşcaţi, o vorbă în vânt, drept încheierea unei discuţii, un verdict presupus la adresa unuia sau altuia, care făcuseră ceva, nu mare lucru, dar nu era pe placul celui ce dădea această exclusivă sentinţă capitală, în locul unei neaoşe injurii de moment.

Când eram în România o auzeam des, foarte des peste tot şi o luam ca pe o vorbă aruncată în vânt, văzându-mi de treabă, de drum sau de poveşti unde mă aflam cu prietenii, la bufet sau făgădău, pe vreo terasă sau în restaurant. Numai prima dată, când am auzit-o m-am speriat rău, fiindcă, deşi copil, ştiam deja că cei ce sunt împuşcaţi mor cu adevărat, iar bunicul meu, ţăran oltean, căruia îi ziceam Alde Bâtu strigă la un om cu şapcă pe cap: Bă, zdrenţă, tu ai trebui împuşcat, pe loc! Era unu ce umbla după cote. Eu m-am speriat, şi tremurând, m-am dus repede la unchiul Staricu, fierarul, care le ştia pe toate pentru a mă lămuri, când şi unde-l împuşcă pe cel cu şapcă. A râs de i s-au văzut toate cele douăzeci şi patru de măsele olteneşti: Băi nepoate, asta-i, numai aşa, o vorbă de pe la noi, o spunem când ne asmuţim pe vreu’. E o vorbă, nu-l împuşcă nici dracu’, deşi pe zdreanţa ăsta cu şapcă mare bucurie ne-ar face de l-ar lua cu el în iad. Vorba asta-i ca povestea aia cu şoriceii ce se adunară să se sfătuiască ce să facă să nu-i mai prindă pisica neagră, că nu o vedeau noaptea când se apropia. Şi unul mai deştept dintre ei a venit cu cea mai bună găselniţă; să-i lege pisicii un clopoţel de coadă ca ei să o audă când vine. A fost o mare bucurie şi uşurare printre şoareci, până ce unul mai bătrân, ce trecuse prin ghearele pisici şi scăpase ca prin minune, întrebă: cine va lega clopoţelul de coada pisicii? Înţelegi, nu se întâmplă aşa ceva, aşa şi cu ăl cu şapcă, toţi îl înjură şi drăcuie, dar de   împuşcat, îl împuşcă doar cu gura, cu degetul. De atunci, nu mai iau în serios românii ce aruncă sentinţa asta. Zâmbesc, când îmi amintesc cu drag de Alde Bâtu şi de arătătorul unchiului Staricu îndreptat spre mine, atunci. Unchiul Staricu şi cu tata făcuseră tot războiul, până în Cotul Donului şi pe urmă până în Munţii Tatra, ştiau ei cum e cu adevăraţii puşcaşi, nu cu palavrele oamenilor.      

M-am amuzat de reacţia şi panica lui Patapievici şi Liiceanu, maturi numai la anii care îi au şi cei mai mari boieri ai minţii din capitală, când au auzit această sentinţă ce a răsunat în Academia României din gura aurită a scriitorului Nicolae Breban, jumătate ardelean, jumătate alsacian şi în întregime academician. Neliniştea morţii virtuale a pus stăpânire pe sfincterele celor doi. A doua zi, mass-media centrală duduia despre soarta necruţătoare a celor doi, în timp ce GDS-ul 22, în stare de alarmă maximă, îşi lua tehnica de luptă să-i apere cu sângele propriu pe ai lor camarazi de nădejde. Andrei Pleşu nu a ratat nici de data asta să fie penibil, pozând prosteşte în erou, afirmând: vreau să fiu împuşcat alături de cei doi. Marele fanfaron, ce tot timpul se dă atotştiutor, ştie mai mult decât sunt de toate, le ştie pe cele neştiute de restul lumii, mare flecar pe toate ecranele tv. De data aceasta a impresionat admiratorii nu numai cu logoreea lui stearpă dar şi cu un insipid curaj de operetă, după brevetul „Ceata lui piţigoi, Da-i în unu’ ţipă doi!” Astfel, admiratorii lui îl şi vedeau cum se îndrepta, cu pieptul dezvelit, spre zidul execuţiei unde cei doi tovarăşi ai săi stăteau ca doi martiri în faţa camerelor tv în aşteptarea lui Breban, puşcaşul puşcaşilor, ce va îndrepta indexul spre ei şi îi va lichida cu pac, pac din gură. Pe Pleşu nici nu l-a luat în seamă. Ce om cu judecată îl mai ia în seamă, după atâţia ani, pe acest parvenit perfid care, câtă minte are numai pentru aşa ceva o foloseşte. Şi de data aceasta, înainte de a se îndrepta spre eşafodul imaginat, în care se vedea căzând ca un martir, a înşirat cu aceeaşi nărăveală de parvenire, cât de mari boieri ai minţii sunt ei trei, ce merite au: Liiceanu 30.000.000 de cărţi publicate la Humanitas, Patapievici şapte ani spectaculoşi în fruntea ICR, iar el, el Pleşu Andrei, îi şi întrece cu realizări de muzee, festivaluri, teatre şi cele două cinematografe deschise în Bucureşti când era mini-nistru culturii. Păi, la banii de la buget ce le-au trecut prin mâini şi buzunare trebuia să lase ceva în urma lor, aşa de ochii lumii. Denumirea de boierii minţii dată acestei „cete de piţigoi” a introdus-o Sorin Adam Matei, un istoric din Statele Unite, în cartea sa apărută la Editura Compania. Petre Roman l-a proiectat pe Pleşu în guvern la Ministerul Culturii, Pleşu l-a împroprietărit imediat pe Liiceanu cu Editura Politică, Liiceanu l-a lansat prin propagandă debordant de greţoasă pe Patapievici. Lanţul parveniţilor. Mai aflăm de la Sorin Adam Matei că la „Târgul de carte” de la Bucureşti din Iunie 1995, Liiceanu a garantat că Patapievici e geniu şi îl vede ca pe un profet ce va fi Mesia culturii româneşti!! Care aţi rămas cu gura căscată, aşa să rămâneţi, care vreţi să vărsaţi mergeţi repede în baie, io am scris-o pentru ca puşcaşul Breban să-şi dea seama, în al 12-lea ceas, că nu se face să tragi după profeţi şi Mesia (…să tragă după profeţi, mai treacă meargă că sunt mulţi de tot, dar Mesia, în cazul de faţă e doar unul… se pierde stirpea… mă înţelegi).

Liiceanu

În apărarea cetei lui piţigoi (nu eu am lansat metafora asta am preluat-o de la un internaut) a sărit, mai deplasat decât de obicei, Theodor Paleologu care, fără elementar bun simţ, direct şi public, fără vreo acoperire profesională îi pune lui Nicolae Breban un diagnostic de psihiatrie: delir şi demenţă senilă cu puseuri de violenţă verbală. Asta e adevărata culme pe care a ajuns cultura românească sub foştii ei miniştri ai culturii post-decembriste, Pleşu şi Paleologu. Maestre Breban, cere-i Paleologului diploma de medic şi, dacă nu are, dă-l pe mâna judecătorilor, să-l împuşte ei.

Nicolae Breban nu i-a împuşcat nici cu indexul, i-a făcut doar haimanale şi derbedei pentru daunele deliberate aduse culturii româneşti. Văzându-i atât de livizi, mai cu seamă pe Liiceanu, academicianului i s-a făcut milă de ei şi încercând să le dea curaj, un strop de viaţă aievea, să-i liniştească, le-a spus: a fost o metaforă!! Şi a mai precizat că pe Liiceanu, fost filosof cum îl numeşte, nici nu l-a avut în cătare, doar, doar şi-o reveni mai repede. Fără rezultat, inutilă metaforă populară adresată unor amărâţi limitaţi cu tot IQ-ul lor normal, pe care-l folosesc anormal, fenomen foarte des întâlnit în România de azi la boierii minţii din capitala de pe Dâmboviţa. După unii specialişti, ăştia doi plus unu, care întotdeauna se bagă ca musca în zăr, ar fi un fel de plante saprofite, inferioare, fără clorofilă ce se înmulţesc după ploaie pe bălegar. Aşa îi văd şi eu şi în acest caz; veşnici prefăcuţi care, de data asta, fac dintr-o metaforă neînsemnată drama majoră a vieţii lor, dovadă de discernământ precar şi mai ales total lipsiţi de reacţii spirituale. Sunt nişte fazi cu morgă. Pe Liiceanu nu l-am văzut în emisiunile sale niciodată deschis, însufleţit, jovial ci are mereu aceeaşi mimică de depresiv sub tratament intensiv, în timp ce Patapievici are o mimică schimonosită de microcefal ce îşi propteşte mereu capul cu mâna în falcă de parcă ar avea în el un creier de plumb, plumb. Asta-i părerea mea de observator şi cititor liber, o tot spun şi repet, eu nu sunt înregimentat în nici o asociaţie scriitoricească sau gazetărească, nici în vreo societate civilă sau para-politică, pe când ei, pe dovezi, sunt nişte servi, logopaţi străini de neamul romanesc.

Cât despre Nicolae Breban, în acest caz, apare ca un puşcaş întârziat cu vorbe banale împotriva celor doi plus unu, care timp de două decenii în mod susţinut, au frânat adevărata identitate şi cultură a românilor. S-a trezit târziu, maestrul Breban, între timp ei şi-au îndeplinit misiunile demolării perfide pas cu pas a culturii noastre. Oare, numai acum a descifrat crezul lui Patapievici publicat în urmă cu două decenii? Târziu şi degeaba acum, când majoritatea vede ce s-a ales din   identitatea, istoria şi cultura noastră. Jurnalistul şi scriitorul sibian Gabriel Constantinescu a fost primul care a tras semnalul de alarmă în revista „Puncte Cardinale”, când a apărut cartea Politicile lui Patapievici în 1996. Atunci era momentul să se unească într-o acţiune comună intelectualitatea şi scriitorimea română şi prin articole şi eseuri să atragă atenţia asupra blasfemiilor proferate de Patapievici la adresa românilor şi României scrise în „Politice”, apărută la Humanitas bineînţeles. Atunci trebuia chemat în instanţă, pentru că cele scrise şi publicate contraveneau Constituţiei României, dar nu s-a făcut aproape nimic, afară de articole critice apărute sporadic în presa independentă, pauperă şi marginalizată. Atunci am scris şi eu de aici, din preeria canadiană, mai multe articole critice, pe care apoi le-am adunat şi publicat într-un volum de pamflete şi polemici „Polemos”, sunt nouăzeci de pagini de analize critice la adresa patibularului Patapievici. În 2007, am trimis volumul la redacţiile revistelor cultural literare din România, printre care unul, direct, maestrului Nicolae Breban. Altum silentium! Acum e târziu, maestre Breban, Patapievici şi ceilalţi ca el, elitele post-decembriste, au distrus cultura noastră perenă. Acum e prea târziu şi degeaba pui mâna pe metafora puşcă, doar cunoaşteţi vorba ardeleanului: No, amu, poate să-l … puşte-n cur! Asta-i şi punct.

Cei trei, şi alţi ca ei, ştiuţi acum de toată lumea românească, nu trebuie împuşcaţi nici măcar cu vorbe, trebuie criticaţi corect literar şi public, apoi marginalizaţi din cultura şi viaţa noastră publică, aşa cum procedează ei cu unii scriitori oneşti, integri, independenţi din provincie şi diasporă. Poate aşa ar încolţi în ei urme de conştiinţă, de regrete. Miram-aş! Eu, cititorul, înţeleg supărarea, mâhnirea, revoltaă lui Nicolae Breban, pentru că pe lângă ce a scris, biografia familiei sale şi a sa personală, relevă cât de mult îşi iubeşte sincer şi respectă rădăcinile, că este un patriot român, un luptător integru în viaţă, în societate pentru a se afirma în folosul neamului. A luptat şi a învins, s-a afirmat prin mare performanţă literară ce i-a adus prestigiu, dar şi invidie, ură. Ar trebui să-şi amintească vechea lege fundamentală a speciei umane: pe acelaşi cap se pot pune cununi de lauri de către unii şi cununi de spini de alţii. E nescrisă, dar fără excepţii!

Nicolae Breban s-a născut în 1934 la Recea, de lângă Baia Mare. Tatăl său, a avut o soartă care l-a marcat afectiv, definitiv în viaţă, era preot greco-catolic şi a fost arestat şi maltratat de unguri în 1940, după Dictatul de la Viena. Obligat să se refugieze cu familia, ajunge la Lugoj, După ce a fost înlăturat horthysmul din Ardeal, peste toată România s-a instalat comunismul şi după desfiinţarea Bisericii Unite în 1948, preotul Vasile Breban a fost arestat din nou şi trimis la canalul distrugerii patrioţilor şi intelectualităţii române, unde moare în urma regimului de maltratare continuă. Această nedreptate strigătoare la cer nu se iartă, nu se uită. Trebuie amintită şi influenţa bunicului asupra copilului Nicolae, protopopul greco-catolic Nicolae Breban ce în plină dominaţie ungurească, din timpul dualismului austro-ungar, a ridicat biserică de piatră şi şcoli româneşti în acea parte a Ardealului de Nord. Toată familia lui a fost fruntaşă în viaţa naţională românească şi el a continuat tradiţia într-o perioadă în care adevărata iubire de neam devenise un delict anti-comunist. Acum este şi mai grav fiind considerat politic incorect.

Ce a făcut Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman Patapievici, în viaţa lui pentru români, pentru România? Comunism anti-românesc încă din liceu, când armata roşie a intrat în Cernăuţi, în iunie 1940, le-a ieşit în întâmpinare, alături de tinerii evrei, cu steaguri roşii şi urale de bucurie. Dacă ar fi fost polonez, cum se falsifică acum datele reale, nu le-ar fi ieşit în întâmpinare fiindcă Polonia lui era deja tranşată între Hitler şi Stalin. Când un an mai târziu armata română a eliberat Cernăuţiul, polonezul Dionisie Patapievici a trecut în Polonia ocupată de ruşi şi de acolo la Viena direct în partidul comunist austriac. A aşteptat cu încredere şi lucrând informativ pentru armata roşie, la a cărei sosire a fost răsplătit pentru serviciile făcute. Fiind omul lor de încredere, în 1948, este trimis la Bucureşti, direct în Ministerul de Finanţe, să afle totul, să sprijine din plin Sovromurile care spoliau bogăţiile României pentru marea Uniune Sovietică! Tovarăşul Dionisie Patapievici a fost inspector general în Centrala Băncii Naţionale a României, decorat cu Ordinul Muncii pentru frăţia economică dintre RPR şi URSS. De fapt, după canoanele şi informaţiile celor din contraspionaj, decoratul regimului comunist făcea spionaj şi tranzacţii economice în favoarea URSS-ului, după cum reiese din „Fereastra serviciilor secrete” a generalului Aurel I. Rogojan. Din informaţii aflăm că Dionisie Patapievici a avut trei copii din două căsătorii; din prima cu Odarca Drăgan a avut două fete pe care le-a abandonat total şi dintr-a doua pe Roman Patapievici, crescut în puful nomenclaturiştilor comunişti şi aşchia nu a sărit prea departe de trunchi sau, dialectic spus, din rădăcinile comuniste cresc buruieni comuniste.

În paralel, ne întoarcem la Nicolae Breban, care în ultima clasă de liceu este exmatriculat fiind fiul unui duşman al clasei muncitoare decedat la canal. Pleacă la Oradea, unde îşi găseşte o slujbă şi termină liceul la fără frecvenţă. E înzestrat cu inteligenţă, vrea să-şi continue educaţia dar originea nesănătoasă de român din neam de români patrioţi era şi încă este o barieră. La Bucureşti face o şcoală profesională, este certificat strungar în fier şi lucrează la Uzinele 23 August, de unde caută o portiţă să intre la Universitate şi intră la Filozofie, falsificându-şi actele cerute la admitere. Face o mare greşeală, devenind suspect pentru că citea şi comenta mai mult pe Nietzsche şi Schopenhauer decât pe Lenin şi Stalin!! Se umblă la dosarul lui de cadre, se verifică în teren şi este exmatriculat. Origine nesănătoasă! Nelegiuirea pe pământ în mâna tiranilor! Nicolae Breban luptă în continuare şi de la filozofie trece la volan, la şcoala de şoferi profesionişti pe care o termină cu alt certificat muncitoresc şi ajunge în altă slujbă pentru existenţă. Dorinţa de educaţie universitară rămâne aceeaşi şi din nou ajunge student, în 1956, de data aceasta la Cluj, la Filologie, să înveţe pe de rost toată literatura sovietică. Dezamăgit, consideră o pierdere de timp şi de necrezut, după atâtea zbateri, se retrage pentru a citi ceea ce vrea, caută şi găseşte. E autodidact doi ani, începe să publice în reviste, e apreciat şi se lansează în literatură cu romanul „Francesca”, de aici înainte este stăpân pe un Pegas cu aripi puternice! Cu ambiţie şi stăruinţă se afirmă tot mai mult, iar în 1968 e dus şi el, ca atâţia alţii, de valul admiraţiei faţă de curajul lui Nicolae Ceauşescu direct în partidul comunist care-i deschide porţile CC-ului şi îl propteşte, redactor şef la revista „România literară”. Îi apare mult cititul roman „Animale Bolnave” şi fiind de acum membru supleant în CC, critica literară îi este la picioare, studiourile îi ecranizează cartea şi pleacă cu filmul la Festivalul de la Cannes. Şi, în culmea succesului, auzind de Tezele din Iulie 1971 ale Tovarăşului Nicolae Ceauşescu din care se desprinde o revoluţie culturală „a la Coreea de Nord”, rămâne uluit, se consideră înşelat! Se dă jos de pe Pegas, e din nou cu picioarele pe terra ferma şi se apucă de criticat tezele conducătorului în presa pariziană. Partidul îl exclude şi el îşi dă demisia din postul de redactor şef al revistei, rămânând în străinătate. Când toată scriitorimea din România a pus verdictul Breban i-a tras în piept şi a fugit, plus altele, Breban se întoarce senin, ca de la băi, avea din ce trăi; strungar în fier era, şofer profesionist era, deci aparţinea clasei muncitoare conducătoare şi în plus avea şi pană literară. Totuşi e marginalizat şi supravegheat în ţara epocii de aur în care toţi se supraveghează unii pe alţii, ca în întrecerea socialistă. Breban continuă să scrie, şi scrie bine dar cu greu îi apar scrisele. Totuşi, la Iaşi în 1977, i se editează „Bunavestire” considerată de critica literară a timpului printre primele zece romane româneşti. Fără alte comentarii. Breban scrie ca un obsedat, când în ţară, când în străinătate, beneficiind de un paşaport german după mama alsaciană. Plimbările lui libere, când toţi ceilalţi stăteau în spatele Cortinei de Fier au generat invidie, discuţii maliţioase şi suspiciunea colaborării cu Securitatea. După Decembrie 1989, mulţi au căutat dovezi prin dosarele Securităţii în acest sens, rezultatul fiind negativ. Suspiciunea a rămas argumentată cu aşa zisa grupa mare a informatorilor orali, fără contract, ce erau protejaţi de Securitate prin instrucţiuni speciale, sub un moto codificat: „Noi nu lăsăm urme, noi facem doar urme false, dezinformatoare!” Executarea!

În timpul acesta, Roman Patapievici (pentru cei ce nu sunt la curent, în familia lor numai mama îi spunea Horia, Dionisie Patapievici întotdeauna, numai şi numai Roman, aşa şi eu, e mai aproape de adevăr.) s-a făcut băiat mare şi deştept, ascultătorul tatei de la care, printre altele, a preluat ceva călăuzitor în viaţa lui: „Mintea şi educaţia o foloseşti numai pentru interesele tale, nu o risipeşti pentru binele altora. Pentru ei doar te prefaci”. (Comuniştii adevăraţi nu ţin cont de morala burgheză, tovarăşi.) În 1981 Roman termină Facultatea de Fizică şi spre deosebire de ceilalţi colegi, ce sunt risipiţi prin repartizare prin provincie, fiului de nomenclaturist i s-a pregătit o poziţie de cercetător în capitală, post pe care stă, sprijinindu-şi capul cu mâna în falcă, până la revoluţie!! Ştiu serviciile de informaţii cine l-a trimis în focul revoluţiei, dar asta e treaba lor. A fost arestat ca huligan pentru 36 (treizeci şi şase) de ore, după care devine cel mai mare revoluţionar de pe Dâmboviţa si afluenţii ei şi toate porţile cele mari i se deschid, cu plecăciune!! Ştiu serviciile de informaţie de ce, cum şi din ce ordine, treaba lor. A fost trimis în Germania cu bursă să studieze ceva, la întoarcere devenind directorul Centrului German de Studii din Bucureşti (?!?). Scrie două cărţi, groase cât lamele de ras, cum le plac bucureştenilor să spună despre cei pe care-i iubesc nespus de mult şi fiind uns scriitor autorizat al Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei şi face „programe de dreapta” celor de la GDS-22, Soros bacsi plăteşte! Prin plecarea lui Roman Patapievici de la Institutul de Cercetări Fizice, lumea ştiinţifică pierde un al doilea Einstein, dar pasiunea lui de cercetător rămâne dominantă şi trece la studierea şi cercetarea dosarele Arhivei Securităţii, în cadrul Colegiului CNSAS, avându-i colegi nedespărţiţi pe Dinescu şi Pleşu, ceea ce multora le-a spus multe. Întâi de toate, trebuie să ştiţi că dosarele Securităţii nu sunt moarte, ele sunt continuu cercetate, resuscitate, supuse unei chirurgii plastice de specialiştii neo-securişti, care le cosmetizează la ordine cu foi noi-nouţe de compromitere sau din alte dosare dispărând foi compromiţătoare. Au şi o secţie maternă unde se nasc în continuare dosare şi o secţie funerară unde dispar dosare, precum cel al tovarăşului Traian Băsescu! (Sic transit gloria mundi = Aşa trecu Grigore munţii, în traducere liberă, în care Grigorie e nume conspirativ.) La CNSAS dosarele Securităţii au fost şi bune ciolane de ros, mulţi au ros, mulţi ar fi vrut să roadă, s-au bătut ca chiorii pentru ele. Şi Roman Patapievici şi-a rupt caninul de minte în Dosarul Sorin Antohi şi după legea 187/1999 trebuia să facă puşcărie, dar s-a muşamalizat cu o muşama trimisă din străinătate, probabil, prin poşta diplomatică. A părăsit prin demisie, demisia muşamalizării, cercetarea asta, lăsându-ne cu încă o gaură neagră în adâncul universului. Când a ajuns, cum a ajuns, preşedinte unul Traian Băsescu, scriitorimea română s-a trezit uluită că Augustin Buzura a fost dat afară de la conducerea Institutului Cultural Român, de-a dura pe scări, şi în locul lui a fost instalat cercetătorul de dosare securiste, de data aceasta de către preşedintele care din copilărie nu mai citise o carte de literatură! Stupoare şi dilemă: cine dracu’ i-a ordonat-o şi pe asta marinarului? Primul lucru, pe care l-a făcut noul director a fost să sisteze cât mai multe reviste literare româneşti, ce aveau o mare valoare în dezvoltarea culturii autohtone prin redactorii şi colaboratorii lor. Roman Patapievici ştia acest lucru şi intenţionat le-a desfiinţat. În schimb a scos el una de manipulare şi dezinformare, pe cât de scumpă pe atât de proastă şi de necitită. De la început s-a instalat, seară de seară, pe ecrane tv dădăcindu-i politico-filosofic pe cei ce îl priveau şi lăudându-l pe Traian Băsescu, care l-a şi decorat pentru recunoştinţa faţă de el. Asinus asinum fricat, nu traduc fiindcă se înţelege că e vorba de Roman Patapievici şi Traian Băsescu.

Am făcut aceste paralele, inegale, biografice pentru cei ce nu cunoşteau aceste noţiuni necesare unei corecte aprecieri, a situaţiei create în urma metaforei lui Nicolae Breban.

„Atât pentru astăzi. A bon entendeur. Salut. Aşa citeşte Zoe pe scenă. Scena e aceeaşi.

Venind în România în fiecare vară, după 1989, i-am făcut o vizită de curtoazie scriitorului Gabriel Constantinescu din Sibiu, care edita de ani de zile revista „Puncte Cardinale” pe care o primeam şi eu în preeria canadiană. Era o revistă tradiţională de dreaptă românească, în care apăreau articole istorice, politice, culturale corect exprimate, importante pentru că încercau să facă o punte, o legătură între trecutul românesc şi ceea ce ar fi potrivit şi drept, acum şi în viitor, pentru neamul nostru. CriticA situaţia politică şi culturală din ţară, era criticată şi marginalizată de la centru, dar Gabriel Constantinescu era de nemişcat din adevăratele sale cunoştinţe de viaţă şi istorie, din ideile sale nobile faţă de poporul român, respectând principiile de bază ale concordiei şi democraţiei. Când i-am strâns mâna era un octogenar de statură impunătoare fizică şi intelectuală cu un palmares impresionant. Era fiul scriitorului sibian Paul Constant, a fost ofiţer, a fost pe frontul dezrobirii Basarabiei şi Bucovinei, a căzut prizonier la ruşi ce l-au trecut prin cinci lagăre de muncă forţată, în condiţii inumane, cum numai ruşii se pricep cel mai bine. Repatriat a intrat pe mâna Securităţii care l-a purtat în lanţuri prin Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Gherla şi apoi a avut domiciliu forţat în Bărăgan. Cu douăzeci şi cinci de ani din viaţa sa a plătit pentru că a fost român şi a rămas român adevărat. Copleşitor ce a trăit şi rezistat şi miraculos cât de luminos şi lucid este, cât s-a educat, cu studii de literatură, filozofie, cibernetică făcute într-o vreme când statul de democraţie populară nu-i permitea mai mult decât a fi salahor!! Acest român mi-a arătat „Politicile” lui Patapievici, şi mi-a citit, poticnindu-se în emoţii şi revoltă, de cele scrise despre români şi limba română, despre istoria şi cultura românilor. Nu am putut crede că pe această lepădătură comunistă Băsescu l-a pus să facă ce vrea din cultura noastră românească. Am pus mâna pe condei şi am scris, cum mă pricep io, un român obişnuit, toată înverşunarea mea împotriva patibularului Patapievici, fiindcă şi el face parte din cei 23 de milioane de omuleţi patibulari, cum a afirmat în scris că este poporul român. Am scris din revoltă ce a pus stăpânire pe mine după lectură, am scris din admiraţie şi respect pentru Gabriel Constantinescu, o elită naţională a generaţiei sale, întruchipare a intelectualului român de mare valoare, dedicat cu totul, hotărât şi nestrămutat, neamului nostru.

 

„Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, Constituţia României, Articolul 80, Aliniat 2.

 

Scrisoare deschisă domnului preşedinte Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,

Sunt român, cetăţean roman stabilit în străinătate de 25 de ani. Deşi mă aflu la distanţă de mii de kilometri de România am continuat să îmi păstrez identitatea, dragostea şi respectul faţă de ţara şi neamul meu. În toţi aceşti ani, pe lângă faptul ca m-am integrat corect în societatea canadiană, am urmărit continuu, cu emoţii şi speranţe, societatea românească. Mereu am fost şi sunt interesat de viata şi gândirea conaţionalilor mei, de direcţiile prin educaţie şi propagandă, de randamentul lor social, de cultura şi aspiraţiile lor.

Cu mare tristeţe mărturisesc că, locul entuziasmului şi al speranţelor de acum şaisprezece ani au fost luate, an de an, de tot mai multe surprize neplăcute şi decepţii. În paranteză, precizez pentru clarificare, nu mi-am făcut nici un calcul pentru interese personale în România, sunt medic practician în Canada şi sunt mulţumit de ce am prin muncă cinstită. Speranţele mele au fost legate de ansamblul libertăţilor, de randament şi bunăstare, de viitorul Romaniei.

Preşedinţii, guvernele, partidele şi unii oamenii de cultură din aceste trei cincinale de îndatorare la străini au transformat aspiraţiile şi speranţele majorităţii cetăţenilor români în iluzii.

Trebuie adăugat că pe lângă corupţia instalată la toate nivelele şi regresul economic general, este şi o degradare educaţională şi culturală cumplită. Mass-media româneasca, scrisă sau electronică, zilnic ne   exemplifica afirmaţiile de mai sus.

Eu am să mă opresc la Institutul Cultural Român (ICR) al cărui tutore şi preşedinte de onoare sunteţi. În Decembrie 2004, când cu 51,23% din voturi aţi fost ales preşedintele României, speram să fii realizat nişte amănunte după care trebuie să vă călăuziţi activitatea.

Întâi, să realizaţi că aţi devenit preşedintele tuturor cetăţenilor din România, nu doar a unui partid, şi al doilea în democraţie cetăţenii nu îşi aleg conducător ştie tot, face tot ci un concetăţean, care prin funcţia încredinţată, veghează respectarea legilor. În acest sens, vă aduc la cunoştinţă, a doua oara în acest an, cazul publicistului Horia Roman Patapievici (HRP) pe care cu expresia: fiecare vine la   putere cu oamenii lui l-aţi instalat preşedintele ICR, funcţie care în ţările democratice nu este treaba omului   venit la putere…

Expresia la putere nu sună cu adevărat democratic, ne aduce aminte de dictatori şi tirani, de carierişti, de indivizi cu tulburări grave de personalitate, de paranoici. Vă sugestionez să o evitaţi, chiar dacă credeţi ca aţi venit la putere. Ţineţi minte că, numai 51.23% dintre cetăţenii României v-au ales şi dintre aceştia la limită, majoritatea v-au votat să „nu-l vadă pe bombo-nelu şi preşedinte” nu pentru vreo putere.

În al doilea rând, HRP prin scrisele sale publicate în volumul „Politice” aduce grave defăimări României şi Românilor, ceea ce denotă o lipsă de respect faţă de concetăţenii săi şi o gravă încălcare a Constituţiei României – aprobată prin referendum în August 1991 – pe care atât HRP cât şi DVS, prin articolul 51, trebuie sa o respectaţi. DVS, domnule preşedinte, şi prin jurământ (Articolul 82, aliniatul 2).

Publicistul Horia Roman Patapievici, prin cele publicate în acest volum a încălcat Constituţia României, articolul 30, aliniat 7 care precizează pentru toţi cetăţenii români: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii…” Iată acum, câteva din defăimările aduse ţării şi naţiunii din volumul său „Politice” editat la „Humanitas” în 1996:

Despre România:

„Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” – Politice, HRP, pag. 63.

Despre populatia României:

„23 de milioane de omuleţi patibulari” – Politice, HRP, pag 53

„Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” – Politice, HRP, pag 34, iar la pag. 64: „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă…”

Despre Limba Română:

„Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai pentru înjurături…” – „Politice’’, HRP, pag. 64. 

Despre Istoria Românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având băşica udului mai mare… i-au dovedit” (pag.63)

Despre Cultura Românilor:

Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos” – „Politice”, HRP, pag.49;

„Cu o educaţie pur românească nu poţi face Nimic” (pag. 56).

Mai sunt şi altele, domnule preşedinte, dar vreau să închei această scrisoare, sperând că este suficient să realizaţi în ce situaţie jenantă, para-constituţională vă aflaţi folosind principiul nedemocratic „fiecare vine la putere cu oamenii lui”. Situaţie pe care trebuie sa o remediaţi prin obligaţia de serviciu constituţională pe care o aveţi şi să-i retrageţi funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român lui Horia Roman Patapievici, care trebuie să-şi ceară scuze publice pentru aceste defăimări cetăţenilor români. Prin sondajele făcute pe această temă, atât printre românii din ţara cât şi printre cei din străinătate, s-a adunat o documentaţie acuzatoare la adresa lui Horia Roman Patapievici şi cerinţa expresă de-a fi schimbat şi dat in judecată fiindcă în Constituţia României scrie: Nimeni nu este mai presus de lege (Articolul 16).

Corneliu Florea, 5 decembrie 2005, Winnipeg – Canada

            *

Rezultatul acestei scrisori a fost un răspuns din partea Domnului Bogdan Tătaru – Cazaban, consilier de stat pentru cultură. O ruşine de serv umil, a bătut câmpii cu graţie, îmbrăcat în frac şi cu papion, lăudând intenţiile excelenţei sale. Trăind în Ardeal, mi-o trăbuit o ţâră de vreme până am priceput că preşedintele ţării îi excelenţă şi nu se va atinge de Roman Patapievici pentru încălcarea grosolană a Constituţia României. Răspunsul acesta, din partea cancelariei de la Cotroceni, mi-a reînnoit ideea, şi nu este numai a mea, că Traian Băsescu la rândul său, nu e nimic altceva decât un serv. I-am răspuns consilierului-serv cum am crezut eu de cuviinţă şi m-am hotărât să nu mai scriu scrisori servilor de la Bucureşti. Cât priveşte pe Roman Patapievici a mai scos trei ediţii cu aceleaşi blasfemii la adresa României şi Românilor să înţelegem că e mai presus de Constituţia României iar excelenţa sa îl serveşte când sună clopoţelul! Am început să înţeleg şi mai bine ce funcţii îndeplinesc preşedinţii republicii după decembrie 1989 şi, în acelaşi timp, mi s-a făcut milă de supunerea multor scriitori din ţară.

Şi acum înapoi la puşcaşul Breban. Îi înţeleg mâhnirea ce i s-a transformat în suferinţă cronică, dar nu a luat cea mai bună decizie cu metafora-puşcă şi nu a luat în considerare spatele lui Patapievici şi nici gărzile sale de corp. Era să uit ceva la fel de important: poltronismul boierilor minţii din capitală şi al unor elite loco ce au deviza lor „Nihil sine… utilitas!” Exemplu: În mai 2015, Radu Boroianu este uns de către Senat director la ICR, instalare cu tam-tam, presă şi invitaţi printre care şi maestrul Breban. Noul director ICR îl propune preşedinte onorific al Institutului, călăuzit de ideea că e nevoie de înţelepţi în consiliul institutului şi i se dă cuvântul. De la început, maestrul îi atacă deschis, frontal pe Patapievici şi pe adjunctul Mircea Mihăieş „o echipă catastrofică pentru cultura română” Drept, şi a continuat „…noi am exportat mizerabilismul, o literatură de cur şi pizde… exprimate pe înţelesul tuturor celor de la Institutul Cultural Român. Aşa pare a fi, dar reacţiile anti-Breban s-au declanşat în forţă, ca din puşti mitraliere, după afirmaţia: Mircea Mihăieş, Patapievici, Liiceanu îs în slujba lui Soros, cel care crede că nu mai este nevoie de statul român. Imediat s-a dat alarma codificată, pe firul albastru: „Breban e politic incorect” iar noul director al ICR, care în timpul şedinţei s-a mulţumit să zică numai: „ceea ce e permis lui Nicolae Breban nu e permis lui Radu Boroianu” (poltron!!) după şedinţă, după discuţii particulare a scris, semnat şi publicat‚ „Despărţirea de Breban” ceea ce clar dă de înţeles că va continua linia directoare a lui Patapievici la ICR.

Nicolae Breban a rămas neclintit, statornic şi a continuat să-şi susţină opiniunile sale despre mizerabilismul mizerabilului Patapievici chiar şi într-o şedinţă a secţiei de filologie şi literatură a Academiei Române, unde a scos metafora şi l-a împuşcat pe Patapievici; pac, pac! Mare scandal, mare din Academie până la grădiniţa de copii handicapaţi din sectorul unu. Un fost ministru de-a lui Băsescu – cum e turcul şi pistolul – a cerut Academiei măsuri drastice împotriva octogenarului scriitor, probabil în ideea să-l dea afară din Academie şi să-i ia el locul. Puşcaşul Breban a greşit când în apărarea sa spune că în alte ţări, şi dă exemplul Poloniei, Patapievici ar fi fost exclus şi terminat. Astfel   scandaluţul nostru dâmboviţean devine scandal internaţional, diplomatic fiindcă, ambasadorul Poloniei a fost pus să sară până-n tavan, lovindu-se rău la cap şi ameţit a declarat, citez: Patapievici şi Liiceanu se află printre cei mai străluciţi intelectuali români, ceea ce dovedeşte fără tăgadă că habar nu are de cultura română, dar deh, şi el un slujbaş amărât a fost pus să-şi bage nasul unde nu-i fierbea… cultura, susţinând că Nicolae Breban a adus daune prestigiului Poloniei, care în clasamentul internaţional deţine o poziţie superioară în libertatea presei. Păi, atunci, de ce se bagă în presa românească? De dragul lui Patapievici ce are libertatea presei, şi îi neagă libertatea de expresie lui Nicolae Breban! Aşa-i democraţia în Polonia sau numai în capul ambasadorului după ce a dat cu el în tavan? M-am lămurit, are şi Polonia ambasadori cu ieşiri penibile, ceea ce a reieşit şi din comentariile internauţilor pe care le-am citit.

Culmea penibilităţii a atins-o depresivul Gabriel Liiceanu într-un articol: „Nu sunt de acord să fiu împuşcat” înşirând că este a treia oară, din 1990, când este ameninţat cu împuşcarea: odată de mineri, care şi ştiau cine e Liiceanu, apoi de Vadim Tudor, care ştia foarte bine cine e Liiceanu şi acum de către un academician. Vai, vai, vai, ce români fără milă, faţă de Liiceanu ce a scris, semnat şi publicat: „…Patapievici care poate şi chiar trebuie să înjure România din prea multă iubire, în baza unei ideii filosofice personale că iubeşte România atât de mult încât are dreptul la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului iubit (în cazul de faţă România e un obiect oarecare pentru cei mai străluciţi intelectuali români ai ambasadorului polonez). Să întrebăm pe fostul filosof, dacă Nicolae Breban, care iubeşte cu adevărat foarte mult România şi cultura ei, are aceleaşi drepturi la blesteme, critici acerbe, invective la adresa obiectului Patapievici sau nu? Dacă nu, de ce nu?

Constituţional toţi cetăţenii României au aceleaşi drepturi de conştiinţă şi expresie, dar mie îmi pare rău că maestrul Nicolae Breban nu a ales calea justiţiei. Să-l acuze pe Patapievici de cele scrise şi publicate referitor la naţiunea romană. Să-i citească judecătorului că: „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă la semnul fierului roşu… sunt 23 de milioane de omuleţi patibulari … cu substanţă tarată … roşi de spirocheta românească până la erupţia terţiară” la care apărătorii lui Patapievici vor aduce ca argument că toate acestea sunt de fapt expresia înaltei sale iubiri faţă de români! Judecătorul să judece corect, cum îl judecă poporul român. Teamă îmi e că la Bucureşti se va găsi judecătorul potrivit care să o înghită şi pe asta, dar poporul român nu. Au fost şi sunt mulţi iubitori de ţară care critică aspru ceea ce se întâmplă la noi, din cauza preşedintelui, guvernului, parlamentarilor, dar au avut un vocabular decent, nu au insultat ordinar poporul român cum a făcut şi face Patapievici, care în „Politice” a atins limite anormale, paranoice ce, într-un fel sau altul nu trebuie acceptate, trebuie tratate cu judecată.

Eu, un român obişnuit, care după paranoia lui Patapievici sunt patibular – adică demn de spânzurat – alături de ceilalţi 23 de milioane români, acum la sfârşitul Secolului XX, revoltat am făcut un Denunţ Penal la Parchetul Tribunalului Municipiului Bucureşti, pe care l-am trimis recomandat cu aviz de primire şi la care, în aproape zece ani, nu am primit nici un răspuns! În schimb, simt din plin braţul lung al institutului tovarăşului Roman Patapievici, fiindcă ei de acolo de pe Aleea Alexandru sunt mitomani şi duplicitari, ticăloşi răzbunători pe la spate.

Denunţ penal

 

Către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti – România

 

Subsemnatul Dr. Padeanu Dumitru (Corneliu Florea, n.red.), cetăţean român şi canadian, domiciliat în 11 Trowbridge Bay, Winnipeg, Manitoba, R2N 2V9, Canada, cu legitimă indignare cetăţenească, fac acest denunţ penal împotriva cetăţeanului român Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român din Bucureşti, Aleea Alexandru nr. 38, pentru încălcarea Constituţiei României, articolul 30, aliniatul 7 care stipulează: sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii.

Cetăţeanul Horia Roman Patapievici a publicat în 1996, când actuala constituţie românească era deja în vigoare de câţiva ani, un volum intitulat „Politice” la Editura „Humanitas” în care scrie şi semnează, publică si răspândeşte, următoarele:

Despre România:

„Radiografia plaiului mioritic este ca al fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” – Politice, HRP, pag. 63.

Despre populatia României:

„23 de milioane de omuleţi patibulari” – Politice, HRP, pag 53

„Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” – Politice, HRP, pag 34, iar la pag. 64: „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă…”

Despre Limba Română:

„Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai pentru înjurături…” – „Politice’’, HRP, pag. 64. 

Despre Istoria Românilor:

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având băşica udului mai mare… i-au dovedit” (pag.63)

Despre Cultura Românilor:

Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, tropăind veselă într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită, inima devine piftie iar creierul un amestec apos” – „Politice”, HRP, pag.49.

Locuiesc în Canada din 1980, profesez ca medic, sunt informat prin limba engleză de ceea ce se petrece si întâmplă în lume, dar nu am auzit ca în lumea civilizată, o persoană care se pretinde educată şi este proiectată ca atare de mass-media, să aducă public asemenea insulte, denigrări şi defăimări naţiunii în mijlocul căreia trăieşte. De asemenea, până la cetăţeanul Horia Roman Patapievici, în România au existat foarte mulţi intelectuali superiori lui, ce au realizat corect starea noastră istorică şi socială, dar au avut măsura inteligenţei şi-a bunei cuviinţe în exprimarea ei. Respectăm libertatea de expresie, dar nu acceptăm să fim denigraţi şi defăimaţi în mod   grobian, anti-constituţional.

Am încercat să-mi exprim starea de indignare faţă de aceste defăimări, fiind român, născut, crescut şi educat în România, dar mass-media „liberă şi democrată” nu dă dreptul la replică tuturor românilor. Văzând că sunt lipsit de drepturile cetăţeneşti, m-am adresat preşedintelui Traian Băsescu care a jurat să respecte Constituţia României. A jurat de formă, de protocol.

Niciodată nu am să accept asemenea insulte la adresa mea şi-a conaţionalilor mei, deci în ultimă instanţă mă adresez DVS, cu speranţa că Justiţia Română veghează la respectarea CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI   şi apără demnitatea cetăţenilor români.  

Chiar dacă acest denunţ penal vine numai din partea mea acum, vă asigur că mulţi cetăţeni români sunt la fel de indignaţi – domniile voastre nu? – şi pretind cetăţeanului Horia Roman Patapievici să ceară scuze publice, verbal şi în scris, cetăţenilor români pe care el îi consideră omuleţi patibulari, taraţi, roşi de spirocheta românească. De asemenea să părăsească funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român. Atât.

Dr. Pădeanu Dumitru, 20 August 2006, Winnipeg – Canada       *            

NU am primit nici un răspuns din partea parchetului bucureştean, nici măcar avizul de primire ce trebuia semnat şi rambursat. Aşteptând, m-am lămurit încă odată, de instituţiile noastre bucureştene, de reţeaua de stat a nelegiuirilor ce domină în România preşedintelui Traian Băsescu. (Folosesc aici termenul de nelegiuire în sensul nerespectării Constituţiei şi a legilor în vigoare). Doamna Monica George Tudor din Toronto, soţia poetului George Tudor, mergând la Bucureşti, s-a interesat personal de situaţia denunţului trimis de mine. Pe un ton bădărănesc, de obor, i s-a refuzat orice informaţie. S-a întors deziluzionată şi mi-a părut foarte rău pentru dânsa. Apoi, am fost prins de probleme personale, m-am luat cu ele, dar, din când în când, zâmbeam cu amărăciune ce naiv sunt: nu s-a găsit în tot Bucureştiul alt rumân care, sprijinit de alţii la fel ca el, să-l dea în judecată? M-am găsit io, din nordul preeriei canadiene, să fac ce trebuia făcut de la început de intelectualitatea şi scriitorimea liberă acum în ţară. Probabil, am minte de naiv şi suflet depăşit, dacă aştept altceva de la înalta lume a boierilor minţii, a Institutului Patapievici şi al guvernelor şi instituţiilor subordonate culturii lor. Indiferent, de prestigiul cu care se freacă unii pe alţii, eu nu accept aceste nelegiuiri anti-româneaşti, anti-constituţionale ale lui Patapievici, trebuie să le contracarez public. Am făcut-o pentru Gabriel Constantinescu şi Doamna Maria Blaj soţia sa care, din dragoste şi dăruire adevărată pentru România, a făcut şi dânsa ani grei de puşcărie comunistă, o fac pentru patria mea. Mă simt liber şi mulţumit, este o datorie.    

Acum privesc, cum pot eu privi, cât e de prins puşcaşul Breban de haita nelegiuită. Naiv cum sunt îmi pare rău, pentru că trece printr-o traumă psihică şi ca medic ştiu ce înseamnă asta. Ce păcat că nu a acordat atenţie cărţii pe care i-am trimis-o, Polemos, în urmă cu douăzeci de ani, poate nu ar fi pus mâna pe puşcă ar fi scris un denunţ penal, mult mai bine decât mine, pe care parchetul bucureştean nu-şi permitea să-l arunce la coşul de gunoi fiindcă venea de la scriitorul Nicolae Breban! Repet, maestre, aţi greşit, aţi dat cu oiştea-n gard. Dar vorba ardeleanului: Nu-i bai, cu treabă bună tocmiţi şi gardu’ GDS-lui 22 şi oiştea carului.

Sănătos să fiţi! Veţi trece cu bine şi peste astea, pentru că aveţi dreptate.

 

Corneliu Florea, Ianuarie 2016, Winnipeg – Canada

 

PS – Salutări Doamnei Magda Ursache, i-am trimis recomandat, astă vară, din România un volum Polemus pentru Contemporanul, pentru DVS, gândindu-mă, io naivul, că v-ar putea fi de vreun folos, că şi de aici din Nordul Lumii e cineva alături de DVS. Încă nu am primit nici măcar acel mic semn de confirmare din partea dânsei, probabil … încă nu a ajuns poşta ….

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Posted by Stefan Strajer On December - 11 - 2015

Pe când un plan Valev în Uniunea Europeană?

Autor: George Petrovai

 

Apărut în anul 1964, planul Valev (după numele iniţiatorului său, economistul sovietic Emil Borisovici Valev) urmărea specializarea economică a ţărilor comuniste din Europa printr-o diviziune a muncii decisă de moscoviţi şi apoi impusă tuturor sateliţilor europeni. URSS, Cehoslovacia şi Germania de Est, ţări mai avansate din punct de vedere industrial, urmau să se ocupe pe viitor de producerea mijloacelor de producţie pentru întreg blocul bolşevic, iar în agricultură doar de creşterea animalelor, pe când Ungaria, România, Bulgaria şi partea de vest a fostei Uniuni Sovietice (Basarabia, Ucraina de sud) primeau sarcina să asigure hrana pentru toţi tovarăşii (grânarul bolşevismului european) şi, desigur, să devină principalele furnizoare de materii prime pentru ramurile conexe ale agriculturii – industria alimentară şi industria uşoară.

În acest scop, Valev prevedea în planul său supranaţional constituirea unui vast complex agricol în zona Dunării de Jos, complex în care urmau să fie cuprinse hălci însemnate din Moldova de peste Prut şi sudul Ucrainei (aproximativ 12.000 km²), din România (100.000 km²) şi Bulgaria (38.000 km²), cu vreo 12 milioane de locuitori.

Dar deşi bulgarii au fost îndată de acord cu respectivul plan, plenara C.C. a Partidului Muncitoresc Român a îmbrăţişat obiecţiile economistului Costin Murgescu din articolul publicat în Viaţa economică, aşa că l-a respins, motivând că România are posibilitatea industrializării şi că punerea în practică a acestui proiect ar afecta unitatea ţării, mai exact ar duce la dezmembrarea teritoriului său naţional.

De menţionat că la scurt timp după asta, C. Murgescu a afirmat că n-a fost de acord cu planul Valev doar ca patriot, dar că din punct de vedere economic acesta era întru totul realizabil!…

De la 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Dar numai ca o ţară de rangul doi, dacă – pe lângă “jucăria” numită spaţiul Schengen – avem în vedere numeroasele restricţii de ordin economico-financiar şi politico-strategic ce tot acuşi-acuşi îi sunt aduse la cunoştinţă, fireşte, în prima fază sub formă de recomandări, pentru ca niţel mai târziu, în cazul în care acestea nu sunt urmate punct cu punct, să ia chipul încruntat al poruncilor şi ameninţărilor.

Adică aceeaşi Mărie dar cu altă pălărie. Pe vremuri comisarii moscovito-bolşevici, cu scurte de piele şi pistoale la brâu, care tăiau şi spânzurau potrivit poruncilor primite de la Kremlin, căci acţionau cu nesimţirea ce caracterizează brutele învestite cu puteri discreţionare, astăzi comisarii vest europeni, care – îmbrăcaţi la patru ace şi cu greţoase maniere de ipochimeni hipercivilizaţi – nu se deosebesc cu nimic în conţinut de predecesorii lor orientali, îndeosebi atunci când în joc sunt interesele prezente şi de viitor ale păpuşarilor-stăpâni din târla FMI sau Uniunea Europeană, ci doar în formă.

Iată de ce spun că astăzi, când România – la “recomandarea” Uniunii Europene – ori admite să cultive rapiţă (rapiţa vlăguieşte într-un asemenea hal solul, încât acesta are nevoie de câţiva ani pentru refacere!), ori îl lasă în paragină, ori îl vinde străinilor interesaţi de tot ce mişcă-n ţara asta (deja circa un sfert din pământul românesc este în mâna unora ca aceştia), astăzi, deci, tare bine i-ar prinde un alt plan Valev…

Mai ales că acuma avem un tehnopremier cu dublă cetăţenie şi multiple specializări în agricultura europeană, mai puţin în cea românească, pe care n-a ajutat-o cu nimic nici cât a fost ministrul ei în guvernul Tăriceanu, nici mai târziu când, împins de la spate de Traian Băsescu (gura lumii spune că şi de serviciile secrete), a ajuns comisar european în branşă. Ba parcă dimpotrivă, dacă luăm aminte că jumătatea lui, specialistă în vinaţuri, a adus acel faimos deserviciu vinurilor româneşti, iar el n-a mişcat un deget ca să-i salveze pe români (pesemne că după căsătorie şi alte cele, francezii sunt compatrioţii săi) de sinistrul experiment numit Codex Alimentarius.

(Sighetu Marmaţiei, 5 dec. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

O moschee uriașă la București?!

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O moschee uriașă la București?!

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

„Gândul se sparie”, cum ar spune cronicarul, la aflarea știrii că în inima Bucureștiului se va construi, cu banii Turciei, cea mai falnică moschee din Europa. Te întrebi de ce-au căzut sorții pe români să îndure asemenea înplant de religie musulmană tocmai în capitala lor. De ce nu în Ungaria care a fost pașalâc turcesc, de ce nu la Viena cea asediată de turci, de ce la București, unde o biserică ne amintește de uciderea prin decapitare a voevodului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui de către mai marii Imperiului Otoman? Oare jertfele principatelor române prădate de atâtea ori de Poartă, oare simbolul iconic al lui Ștefan cel Mare, a cărui sabie stă și acum la Istambul, nu vorbesc împotriva oricărui gest de sfidare venit dinspre Turcia, și planul construirii moscheii este unul. Pentru că dacă s-ar fi ridicat o nouă moschee în Dobrogea, unde viețuiesc în pace cu românii în jur de șaizeci, șaptezeci de mii de etnici turci, ar fi fost un fapt normal, expresie a respectării libertății religioase într-o democrație. Construirea moscheii în mijlocul unei populații covârșitor românești, în București continuu să spun că este un gest de sfidare, pentru că locuitorii capitalei vor trebui să audă la miezul nopții cântecul din vârful minaretului, vor fi obligați să asiste la practicarea unei religii care nu este a lor. De ce nu este lăsată religia să fie practicată acolo unde este intrinsecă unor comunități organice cărora le transmite mesajul. Ca să nu mai vorbim, că, așa cum s-a observat, la intrarea în capitala României moscheea va fi edificiul dominant al peisajului. Noi știm că la București ne aflăm într-o țară de religie creștin ortodoxă, dar plasarea moscheii i-ar putea induce în eroare pe străinii necunoscători ai locului.   Nu încetăm a ne întreba de ce se înalță cea mai mare moschee din Europa în lumea românească, atât de îndelung hărțuită de Imperiul Otoman! Fără a fi ranchiunoși, totuși considerăm că se cuvine a avea puțină reverență față de istorie. Avem o anumită sensibilitate peste care n-ar trebui să se treacă. Nu mai putem vorbi de political correctness, când în joc sunt acțiuni de nesocotire a specificului național.

Dar nu se încearcă oare prin globalizare tocmai un atentat la ceea ce este aproape de esența specificului național? Dimensiunea ortodoxiei practicată veacuri de-a rândul la noi a fost un scut pentru oprirea ofensivei catolicizării dinspre Vest și piatră unghiulară de rezistență față de mahomedanism. Sprijinindu-ne pe ortodoxie am rezistat ca popor, păstrându-ne ființa națională. Nu degeaba a fost Ștefan cel Mare supranumit și cel Sfânt. Istoria și tradiția ne-au transmis lecția de nobilă umilință a voevodului, care, după fiecare victorie antiotomană, ridica o mănăstire sau o bisericuță. Ștefan cel Mare nu s-a rezemat numai pe paloșul său, pe oștirea sa, ci și pe credința sa ortodoxă, și-a înclinat fruntea în fața Atotputernicului.

Mai este de relevat apoi aspectul secretos al înțelegerii dintre guvernanții români și oficialitățile turcești. Din nou ca și în atâtea alte circumstanțe poporul român a fost pus în fața faptului împlinit. Acordul a fost perfectat încă din timpul președenției lui Traian Băsescu, din 2004 și pus în aplicare acum, în 2015 sub guvernarea Ponta, care a atribuit terenul guvernului de la Istanbul, premierul profitând de ocazie să se și opereze la genunchi acolo, pentru a-și temporiza demisia, punând pentru a câta oară paranoia lui deasupra interesului țării. Românii au fost din nou luați prin surprindere de o hotărâre de guvern, care într-o societate democratică ar fi trebuit să fie obiectul unei dezbateri deschise. Când lucruri esențiale, care privesc într-un fel sau altul soarta românilor, se aranjează în spatele ușilor închise să ne mai mirăm că oamenii sunt aruncați în totală confuzie, simțindu-se mereu trădați, mereu trași pe sfoară? Întreaga politică de douăzeci și cinci de ani încoace a fost lipsită de transparență. Nu se cunoaște nici până azi adevărul despre lovitura de stat/revoluția din decembrie 1989, despre instigatorul la mineriade, căci Ion Iliescu neagă din răsputeri că el ar fi fost implicat, despre fenomenul securist românesc care a rămas un deziderat pe hârtii; legitimitatea mișcării din Piața Universității este contestată, giganticele rețele de hoți și borfași, care au prădat economia României de un sfert de veac, abia au început a fi investigate, după ce excrocarea marii majorități a românilor și a fondurilor europene a fost pe deplin înfăptuită. Haosul administrațiilor guvernamentale a fost întreținut cu bună știință, ca la adăpostul lui baroni, parlamentari, magistrați, miniștrii și prim-miniștrii să se poată ocupa în voie nu de durerile reale ale țării, ci de acumularea dementă a averilor personale cu o lăcomie bestială. Au dispărut hărți importante de la Institutul Geologic, indicând bogățiile acelui pământ, dar nimeni nu știe nimic. Cert este că multe dintre ele au ajuns în mâinile unor investitori străini, avizi de îmbogățire rapidă. România pare a fi supusă unui regim neocolonial. Lista neregulilor este nesfârșită. Hoția și incompetența înaltei administrații din România au reușit să alunge trei milioane de români ca să ajungă slugi în spații vestic europene. Între a rămâne în țară și a muri de foame și a te autoexila pentru supraviețuire judecați și dumneavoastră că bieții oameni n-au avut de ales. Deși am auzit muncitori intrați în greva foamei la combinatul de apă grea de la Turnu-Severin, căpușat și distrus, care au strigat că nu vor să plece slugi la străini. O fetiță din acel oraș condamnat la inaniție a mărturisit unui reporter că de ziua ei de naștere și-ar dori să mănânce salam. Acolo au adus guvernările tembele România!

Furturile masive de la CNADR care au condamnat România la o țară fără infrastructură, în ciuda sumelor astronomice cheltuite de multe ori fără cap în lucrări făcute de mântuială abia acum intră în colimatorul unor jurnaliști de investigație. Toți oamenii de bună credință acuză pe mahării din Ministerul Tranporturilor de lipsă de coerență, pasiunea pentru para-ndărăt, grija părintească pentru prăsirea rețelelor de furt în haită. Da, îndrăznim să spunem că s-au strâns în haită politicienii români și înalții demnitari, dedați unei corupții fără precedent. Cât de trist arată istoria ultimilor douăzeci și cinci de ani pentru România.

Și când toate acestea se întâmplă la noi, planul plantării unei moschei triumfale în centrul capitalei României vine colac peste pupăză. Exact asta lipsea românilor extorcați de hoții de la guvernare?! Înțelegem de aici că românii nu trebuie să fie doar ruinați materialicește, ei trebuie și umiliți în propria lor țară, desconsiderați. De ce când propaganda musulmană se întețește, constituirea enclavelor care impun legea Sharia, vandalizarea marilor orașe amenință stabilitatea statelor europene, de ce într-un asemenea moment s-a decis construirea tocmai la București a grandioasei moschei? Vedem în acest act o invitație la năvălirea în masă a populației musulmane la noi, orientarea ei dinspre Europa Vestică spre România. Acesta să fie oare scopul, având în vedere că nu departe de România, în fosta Iugoslavie s-a constituit prin abuz primul stat musulman în Kosovo cu sprijinul NATO și al administrației Clinton.

Din nefericire, soarta țării noastre continuă să fie trasă la sorți de alții cu sprijinul nemijlocit al înalților demnitari români, indiferent de apartenența lor partinică, uniți prin duhul trădării naționale și al jafului unui popor vlăguit de câte rele s-au abătut asupra lui.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Stâlpii societăţii infracţionale (1)

Posted by Stefan Strajer On March - 9 - 2015

Stâlpii societăţii infracţionale (1)

Autor: Corneliu Leu

Trei adevăruri – candide în măsura în care pot fi la mizera sa condiție morală – a debitat Băsescu în perioada de când se tot silea să elibereze Cotrocenii și până acum când încă nu se-ndură să părăsească locuința prezindențială. Ambele lucruri, dar mai ales acesta din urmă, făcându-l la modul cât se poate de nedemn: Ca și cum ar încerca să amâne, în speranța că se culcă în același pat, iar dimineața se va trezi ca și cum n-au avut loc alegerile, aghiotanții și girofarurile așteptându-l ca să-l ducă la serviciul din care încă nu-i vine să creadă că a fost concediat.  Sfidează băiatul la modul penibil și abuziv; condiția lui de mincinos notoriu facilitându-i chiar și automințirea.

Un singur lucru, însă, nu-i facilitează această aroganță cu care i-a molipsit aproape pe toți ministeriabilii, din toate partidele: Neîndemnarea de a-și ascunde neadevărurile. Faptul că ea, aroganța de șmecherie descurcăreață dovedind cât de virulentă a fos tulpina de golănie a microbilor săi în contaminarea clasei politice, a ajuns a-i juca renghiul făcându-l să creadă că, orice spune pe gură, e un lucru „dăștept”. Și, astfel, să se dezvăluie cu maximum de naivitate.

Păi ce altceva poate însemna faptul că, încă la Cotroceni, pe ultima sută de metri fiind, spunea: „…Sunt la sfârșit de mandat; nu mai am de ce să mint sau să mă prefac!”… Și o spunea cu atâta nonșalanță, încât vajnicii ziariști acreditați să-i stea cu reportofonul la buze, nu numai că n-au comentat, dar poate că nici n-au sesizat, atât părea de normal-băsesciană aserțiunea că nu mai are de ce minți. Asta recunoștea cu nerușinare președintele încă în exercițiu, considerând a fi un lucru atât de firesc, încât îi fascina și pe vajnicii gazetari obișnuiți să se dea mari în diverse provocări superficiale, dar ne simțind nevoia să comenteze o asemenea monstruozitate: …acum, la sfîrșit de mandat, trebuie să mă credeți: nu mai am de ce minți ori mă preface”… Ceea ce, în fondul lucrurilor, era o concluzie fermă asupra politicii practicată cu cinismul minciunii vreme de zece ani.

Și iată că, acum, când chiar că „nu mai are de ce”,  fostul președinte  mai face două declarații despre modul cum, cu imoralitatea sa a stălcit modelul de relație interumană: Cu câteva zile în urmă, vrând să se laude că-i un domn care continuă cavalerește relațiile cu pușcăriabila Udrea, iarăși scăpa o păsărică de sinceritate: M-am dus la ea, la arest, acolo unde era, la domiciliu…ca s-o conving că n-am abandonat-o”… Adică, de fapt, ticălosul o abandonase. Îmi permit să mă exprim ca-n telenovele, numai datorită faptului că acum îl vedem cum se dă mare gentleman. Dar când ea, încă neîncătușată, s-a dus la el la poartă – după ce fusese și la cuscrul după Eba, pesemne spre a se pune de acord cu cât au dat pentru campania electorală a acesteia – a făcut-o pe inocentul care se simte bine-n familie și nu mai vrea să audă de guvernare, de justiție și de alte implicații care se declină la feminin. A trebuit ca feminina cu care s-a conjugat atât de sentimental-politicește să-i facă semn cu degetul la nas, ca la Sile Cămătaru, pentru ca el să ia poziția de protocolară erecție a cavalerului care duce flori, străduind s-o convingă că n-a abandonat-o.

Acum, suntem martorii unui al treilea acces de involuntară sinceritate din partea fostului președinte:  Ieșit la rampă în condiția sa civilă, după zece ani de  strădanie de a duce societatea  noastră pe culmile civilizației infracționale, Traian Băsescu are un remediu clar pentru infracționalitatea cu care partidele și-au făcut rost de bani într-un mod atât de consecvent, folosind toate pârghiile guvernării, ale puterii de decizie și ale relațiilor de influență. Au făcut-o cu atâta persuasiune și perseverență, încât au influențat întreaga societate în încurajarea actului penal. Iar acum, cu senină convingere de guru al unei asemenea mentalități a fraudării, el vine să ofere remediul, reucnoscând cam așa: … Da, e o practică curentă; s-au furat și se fură oricum și de oriunde bani pentru partide (acesta devenind  nu numai un scop ci și un  exemplu de cum se poate fura, un adevărat model social pe care, apoi, cei puși să-l practice pentru partid, îl utilizează și în folosul propriu). Pe fostul nostru președinte l-a preocupat problema aceasta intens, așa că, bine-nțeles, după vasta experiență căpătată pe seama siluirii noastre, are și soluția: Să li se dea partidelor bani de la guvern… Câți? Cât de mulți, până îi facem pe ștrengari să nu mai fure!…

Aplicând  acest remediu ex-prezidențial la nivelul societății adânc contaminate de  sentimentul furăciunii prin ideologia infracțională – singurul element doctrinar practicat și propagat  din plin de partide pentru „educarea politică”  a societății românești –  ar însemna că, acum, după exemplul acestor partide guvernante sau parlamentare am ajuns, dacă nu o națiune de hoți, oricum o națiune cu o clasă conducătoare bazată pe hoție și crescută în hoție. Asta am ajuns, de vreme ce fostul președinte ne îndeamnă să nu vrem să ne transformăm destinul hoțesc spre care am fost împinși, să nu arătăm cu degetul spre corupția politică, să nu mai apelăm la  justiție, la poliție, etc, pentru eradicarea prin coerciție a unui asemenea rău. Ci să combatem infracționalitatea dând bani, cât mai mulți bani, celor care sunt tentați să fure. Și, astfel, ei nu vor mai fura.

Știți cum vine asta? E ca și cum, după ce s-ar dovedi că povestea cu zece la sută mită din tot ce trecea prin ministerul ei, s-ar proba juridic, Madam Udrea să nu primească sentința penală corespunzătoare, ci să fie lăsată a-și conduce partidul spre victorii, completându-se de la buget cee ce ar mai avea nevoie pe lângă sumele incriminate cu măsură de sechestru preventiv.

Dumnezeule ce soluție!… Atât de irațională încât poate trece numai printr-o minte furibund chinuită de ceea ce ar putea dezvălui în continuare femeia care încă-l mai asigură cu gest cavaleresc, precum toată atitudinea ei sfidătoare că: ea nu va proceda precum  subalternii ei; adică nu va plasa mai sus vina și dezvăluirile”… Ce-nseamnă acest „mai sus”, când e vorba de Elena Udrea și de banii pe care, poate, nu i-a băgat în buzunar ci i-a folosit pentru campaniile electorale, își dă seama oricine! Așa că, bietului fost președinte îi trece prin minte să mituiască partidele cu o asemenea promisiune, doar-doar o scăpa mai ușor:Bă, voi mai aveți nevoie de mine; eu creez curent de opinie publică în așa fel încât, șpăgile voastre de azi, să se completeze și cu o subvenție de la Buget, pe măsură!… Nu trageți în mine și, dacă ajung prim-ministru, așa cum vede în scufundările lui politice Onaca, prima Hotărâre de Guvern, asta va fi!

Dar, chiar și fără acest interes personal al său, tot putem spune: Ce concluzie grandioasă trage intelectul lui Băsescu după zece ani de guvernare!… Păi, o societate se costruiește prin exemple, prin modele. Aceste modele trebuie  să fie vizibile, să se afle în atenția tuturor. Cine e în atenția tuturor astăzi?  Udrea ca un Robin Hood  avertizând ascensiunea lui Arturo Ui, Hrebe și Mitrea silențioși, mulțumiți să-și poată alege pușcăria preferată, Sârbu ca secătură care dă vina pe  subalterni, Vosganian ca laș penibil, tremurând jalnic pentru ce-l paște și folosind pantalonii parlamentarilor ca un copil plângăcios care se ascunde de bătăuși agățându-se de pulpana unui adult. Printre ei, cu frumosul său obraz inert în expresie, trece mai puțin pedepsit și mai puțin observat Videanu, cu pasul bine exersat în a ocoli bordurile, cariera lui politică parcă mai având marmură de-o guvernare. Pe toți aceștia, în sobor, la modul evanghelic, îi urmează în cătușe cei 33 de baroni locali, președinți de Consilii județene, jurându-se cu candoarea din versurile copilăriei noastre mioritice: „Cățeluș cu părul creț…”!… Și totul arată ca o frescă votivă pictată în cel mai pur stil bizantin, deasupra căreia ex-președintele binecuvântă: ”Adevăr spun vouă: Primi-vor partidele bani de la guveeern”…

Cu alte cuvinte: Pornind de la prezumpția de nevinovăție care e sfântă pentru dorința de inamovibiliatate a lui Băsescu, partidul îl învață pe politician să fure, iar guvernul e cel care trebuie să-l dezvețe de asta. Dar nu prin mijloace coercitive, ci întinzînd celălalt obraz. Sau, mai bine zis, cealaltă mână cu care să-i dea un avans legal din  banii pe care, când va ajunge la guvernare, va începe să-i fure.  Fiindcă asta nu vrea să recunoască Băsescu: În societatea  adusă de el la maximumul de corupție, cheltuielile electorale sunt numai acontoul pentru grosul de bani care se fură la guvernare.

Progresistă viziune!…

Care se vrea tot mai bine consolidată de cei care au devenit în deceniul băsist stâlpii  acestei societăți de generalizată infracționalitate.

(va urma)

Corneliu Leu

Foto. Corneliu Leu

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Posted by Stefan Strajer On February - 6 - 2015

„Duduia” şi Elena „Gură de Aur”

Autor: general br. (r) Aurel I. Rogojan

Vreme de un deceniu, Traian Băsescu s-a folosit de o portavoce feminină pentru a-şi testa intenţiile sale şi a anticipa cele mai importante mişcări pe scena politică. Poate că, din acest motiv, portavocei i s-a spus Elena „Gură de Aur“. Nu ştim dacă utilizatorul porta-vocii o fi cunoscut zicala: „Poţi să scoţi ţiganca din mahala, nu poţi să scoţi mahalaua din ţigancă“.

O paralelă şi asemănările între tarele regimurilor politice ale regelui dictator Carol al II-lea şi preşedintelui jucător Băsescu nu pot rămâne neobservate.

ElenaLupescuUdrea-CarolBasescu

Grafica – Ion Măldărescu

Şi sub „carlism“, ca şi sub „băsism“, axa în jurul căreia gravita politica de la Bucureşti, ca să-l cităm pe Argetoianu, avea un pol sub centura capului statului şi celălalt în poala unei Elene. „Duduia“ Elena Lupescu (Tâmpeanu, Magda Wolf, Duta Grunberg) în prima ipostază a istoriei şi Elena „Gură de Aur“, în cea de-a doua.

Ambele dudui s-au dovedit piese de mare rezistenţă. Prima în ierarhia camarilei regale, a doua în Administraţia Prezidenţială. Şi una, şi cealaltă tronau ca „regine“ ale unei triade mafiote a puterii (Politică-Bani-Servicii Secrete)

După cum relata revista Time, Elena Lupescu „este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea. Favorurile economice şi protecţia regală acordate de cuplul Carol al II-lea-Elena Lupescu veneau proporțional cu sumele de bani încasate de la oamenii de afaceri veroşi, recomandaţi de către roşcovana Elena“.

După cum ne dezvăluie scurgerile de informaţii, adevărate bombe informaţionale teleghidate, Elena „Gură de Aur“ şi-a folosit poziţia în Administraţia Prezidenţială în aceleaşi scopuri ca şi „Duduca“. Un serviciu de informaţii, încă neîngenunchiat de noua camarilă, a crezut că-l va proteja pe preşedinte, determinând publicarea transcriptului unei convorbiri telefonice (octombrie 2005 ), care atestă indubitabil îndeletnicirile oneroase ilicite ale şefei Cancelariei Prezidenţiale. Se vede însă că, în afara plecării ei oficiale din serviciul preşedintelui, nu s-a obţinut un alt rezultat.

Duduca a avut un „serviciu“ secret privat de informaţii şi influenţare. Mijloacele prin care funcţiona acest „serviciu“ erau inspirate din cele mai clasice metode informative, de la ascultarea convorbirilor telefonice la interceptarea corespondenţei. Bineînţeles că, pentru a desfăşura asemenea activităţi, „Duduia“ a trebuit să-şi asigure colaborarea unor profesionişti ai spionajului.

Acestea sunt şi concluziile la care ajunge şi Raportul întocmit, la 29 iunie 1935, de către „Corpul Detectivilor“ din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei („Notă referitoare la Elena Lupescu – influenţa sa asupra unor personalităţi politice“).

Una dintre concluziile raportului este că Elena Lupescu „regiza specula pe spinarea ţării“. Se face afirmaţia deosebit de gravă după care Carol al II-lea, prin mijlocirea Elenei Lupescu, a devenit o „unealtă oarbă a Internaţionalei a III-a“.

Trezită din adormire, vigilenţa publică ne semnalează că Elena „Gură de Aur“ a avut un traseu politic ghidonat, fiind plasată în mediile politice (P.S.D., P.N.L., P.D.L., P.M.P.), infiltrată pe lângă primul demnitar al statului şi… Mai departe ar trebui să ne lumineze concluziile controlului intern, servit ca pretext de amânare a audierii conducerii interimare a S.R.I. de către Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii S.R.I. Simplul fapt al iniţiativei acestei amânări şi acceptarea ei sunt cât se poate de simptomatice în privinţa raporturilor dintre „controlor“ şi „controlat“.

Printre scopurile şi „curiozităţile“ Elenei Lupescu, satisfăcute cu ajutorul serviciului secret personal, erau controlul Siguranţei Generale, obţinerea de informaţii din interiorul armatei, dar mai cu seamă despre chestiunile financiare şi economice.

Despre un serviciu privat de informaţii al Elenei „Gură de Aur“ au existat palide referiri în presă, în contextul premergător campaniei prezidenţiale din anul 2009. Interesul ei pentru domeniul securităţii, rezervat Armatei şi Serviciilor, era de notorietate. Ca să-şi motiveze interesul şi preocupările de informare i-a „venit“ ideea unui doctorat în domeniu, cu o temă şi plan de cercetare în politica regională de securitate în arealul geostrategic al Mării Negre. Credem că nu cu acest gen de informaţii a concurat Comunitatea Naţională de Informaţii despre care, oare cu gura aurită” (?!), a lăsat să se înţeleagă că-l mai şi dezinforma pe idolul şi protectorul ei, ex-preşedintele Traian Băsescu. E bine să ne aducem aminte că şi preşedintele S.U.A., F. D. Roosevelt, a mai fost dezinformat, în unele chestiuni, când F.B.I.-ul a stabilit că mai tânărul amant al primei doamne, Anna Eleanor Roosevelt, avea curiozităţi politice stârnite de ofiţerii spionajului sovietic din Ambasada URSS la Washington.

În perioada dictaturii carliste, apucăturile de „Mata Hari“ ale metresei regale au fost dezaprobate de clasa politică. Printre cei mai puternici critici s-au aflat Alexandru Averescu şi C. I. Brătianu. Ei au avut grijă ca un pamflet care demasca spionajul practicat de Elena Lupescu să fie tipărit în Italia şi introdus în ţară prin intermediul Legaţiei acestei ţări. Elena „Gură de Aur“ a fost sfătuită să se autodemaşte, fiind meticulos pregătit întreg scenariul, inclusiv mise en scene.

Pentru cei vizaţi de dezvăluirile de vineri seara nu a fost nimic senzaţie sau ceva neaşteptat. Monitorizată complet, cu toate mijloacele „Big Brother“, introduse în art. 14 alin. (2) al Legii nr. 51/1991 (modificată şi republicată în M.O. nr.190 din 18 martie 2014), purtătoarea gurii „aurite“, atât de frecvent folosită de Traian Băsescu pentru adecvarea agendei publice, a ieşit doar la o repetiţie înainte de premiera oficială.

Ce nu ştiam din lista relativ bogată a matrapazlâcurilor maleficei combinaţii „politică- bani-servicii secrete“, obţinută cu „inteligenţă şi trudă jurnalistică“ de către Dan Tăpălagă şi Cristian Pantazi? Câteva detalii. Din categoria „cheii de boltă“. Cum vor fi valorizate detaliile ţine, pe de o parte, de profesionalismul şi probitatea anchetatorilor, iar, pe de altă parte, de presiunea opiniei publice şi probitatea care mai există în presă. Cei care puteau opri evoluţiile letale spiritului statului de drept, şi chiar mai mult şi mai rău, sunt arătaţi cu degetul de dincolo de gratii, sunt obligaţi să se abţină. Bine ar face să şi elibereze societatea de stresul prezenţei lor, de bunăvoie, din motive personale nespecificabile.

În timpul lui Carol al II-lea, un individ cu ascendent în francmasoneria de rit Memphis era sponsorizat, cu ştiinţa regelui, ca să le denigreze pe regina Elisabeta şi regina mamă, dar să „promoveze imaginea luminoasă şi inteligentă a Elenei Lupescu“.

În zilele noastre, alţi slujitori ai aceluiaşi rit, cu ştiinţa „Marii Umbre“, varsă bani negri pentru potolirea foamei gurilor mari şi spurcate ale oficinelor de propagandă televizată şi ale institutelor de sondare şi manipulare a opiniei publice.

Cele ce se întâmplă, cred artizanii spectacolului, „o să dea satisfacţie revendicărilor justiţiare ale poporului“. Dar socotelile sunt greşite, dacă nu se atacă frontal şi din rădăcini întreg răul. Elena „Gură de Aur“ este doar emblema caracatiţei corupţiei care s-a consolidat şi dezvoltat în România, într-un deceniu de continuare a guvernărilor cleptocraţilor.

Stadiul în care se află lupta împotriva corupţiei, trădării şi spionajului care au carotat fundamentele economice ale statului de drept şi decredibilizat Parlamentul, Justiţia şi guvernele este doar incipient, fără ca de partea legii să se afle şi conducători ai luptei temerari, dedicaţi înălţimii cauzei.

Serviciile naţionale de informaţii nu au conducători. Competenţa managerială în alte structuri speciale este contaminată de bolile ultimului deceniu.

Oricât de voinică şi hotărâtă ne-ar fi oastea, fără anvergura comandanţilor, onestitatea şi competenţa strategilor, în faţa inamicilor dezlănţuiţi va fi doar o pradă lupilor, precum turma fără ciobani şi fără câini.

În contextul geostrategic grav şi complicat, subminarea prin scandaluri a componentelor informative ale securităţii naţionale ar însemna un pericol major, motiv ca undeva, cineva să se felicite şi să-şi râdă în barbă de cât de bine i-au ieşit socotelile.

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2015

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Petrovai-4_opt

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Aristotel spunea cu aproape două milenii şi jumătate în urmă: „Există două posibilităţi: să ai o poziţie filosofică sau să nu ai o poziţie filosofică. Oricare dintre premise ai accepta-o, concluzia logică este, inevitabil, aceeaşi: faci filosofie!”.

Făcând această afirmaţie, se subînţelege că Aristotel avea în vedere nevoia de filosofare a omului, adică ceea ce Karl Jaspers va explicita în Originile filosofiei: „Orice filosofare este o depăşire a lumii, un analogon al mântuirii”.

(Constantin Noica va spune la timpul lui cam la fel de sugestiv că „prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul…”)

Însă putem fi convinşi că marele gânditor antic grec, chiar dacă nu a precizat acest lucru, viza în silogismul mai sus amintit nu doar pe cei puţini şi înzestraţi care se dedică filosofării, ci şi pe aceia mulţi ca frunza şi iarba, care, incapabili să acceadă la actul pur al filosofării, se dedau la filovrăgeală – filosofarea vlăguită şi împopoţonată în pălăvrăgeală.

Căci numai după prostituarea ei pe centura gândirii, aceştia (că sunt canalii de sus sau de jos, respectiv politruci sau manelişti, dar cu toţii, vorba lui Petre Ţuţea „contraindicaţi la cugetare”) se pot folosi în orice timp, în orice loc şi-n orice împrejurare de filovrăgeală, sora decăzută a filosofării în continuare neatinsă de păcatul trufiei, subculturii sau al interesului material.

Dar iată patru mostre elocvente de filovrăgeală, să le spunem de ultima oră:

1) Noul drum al politicii româneşti după alegerile din noiembrie 2014, mai precis speranţele pe care şi le pun în preşedintele Klaus Iohannis nu doar milioanele de români care l-au votat, astfel condamnându-l la cea mai înaltă şi mai ingrată funcţie în stat, ci cam toţi românii, inclusiv aceia mulţi ce, atunci ca şi altădată, nu s-au dus la vot. Ba chiar şi aceia care i-au dat voturile lui Victor Ponta, acuma tot spre Iohannis privesc ţintă, că, de, a vrut să fie preşedinte, vrem să vedem dacă-l ţin curelele.

Iar curelele nu prea-l ţin pe preşedinte, întrucât nu-i permite Constituţia, bat-o vina! Prin urmare, pentru ca preşedintele să se facă auzit şi băgat în seamă de tot ce mişcă-n ţara asta, ar trebui ca printr-un referendum să fie schimbată nenorocita asta de Constituţie, care face din România un soi de struţo-cămilă – nici tu republică parlamentară, nici tu republică prezidenţială, adică ceva numai bun ca preşedintele să fie jucăria parlamentarilor, îndeosebi a acelora corupţi şi grozavi de nemulţumiţi când acesta îşi permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Referendumul, însă, trebuie să fie aprobat de Parlament. S-o creadă mutu’ că bravii parlamentari ai zilelor noastre, zilele lui „Trăieşte-ţi clipa!” şi „Ce-i în mână nu-i minciună”, vor vota împotriva intereselor lor prezente şi viitoare. Pe meleagurile româneşti, o singură dată s-a văzut o atare minune: La sfârşitul primului război mondial, când parlamentarii latifundiari din România întregită au votat la unison (din respect faţă de măreţia evenimentelor şi faţă de promisiunea regelui Ferdinand) reforma agrară, adică împroprietărirea ţăranilor-soldaţi cu pământ luat din propriile lor moşii…

Şi iac-aşa se cheltuiesc bani cu campania electorală şi nenumărate energii cu filovrăgeala pentru un preşedinte legat de mâini şi de picioare, mai cu seamă atunci când nu provine din arcul guvernamental. Iar dacă provine din el, ceea ce automat înseamnă majoritate parlamentară, este tot un captiv, doar că de data asta este captivul intereselor nelegiuite ale camarilei care-l susţine şi-i creează iluzia că l-a făcut preşedinte…

Asta fiind starea de drept şi de fapt a preşedintelui României, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât următoarele două alternative: ori stă cuminte în banca lui la Cotroceni, uitând ca mort de promisiunile făcute şi lăsând ţara pe mâna lichelelor din Parlament şi Guvern, lucru pentru care va fi răsplătit de toţi politrucii cu un mandat fără bătăi de cap şi cu calificativul de preşedinte bun, rampă sigură de lansare spre cel de-al doilea mandat, ori va căuta cu curaj şi abilitate (are aceste calităţi?) să-şi asigure sprijinul parlamentar în vederea realizării obiectivelor clamate în campania electorală, ceea ce inevitabil îl va pune în conflict deschis cu hoarda dezlănţuită a parlamentarilor penali şi va atrage după sine lesniciosul pericol al suspendării cu prezenţa a doar 30% din cetăţenii cu drept de vot.

Cale de mijloc nu există. Ea a fost încercată de Traian Băsescu, cu consecinţele bine ştiute – circ prelungit, plus două suspendări…

N.B.Paradoxal, dar ajutorul lui Klaus Iohannis va veni de la PSD! Semne încurajatoare în acest ajutor nesperat deja se întrevăd în interiorul PSD: critici dure la adresa lui Ponta şi a acoliţilor lui (în principal Liviu Dragnea) pentru pierderea Cotroceniului, excluderi spectaculoase din partid (Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Dan Şova), străduinţa lui Geoană de a şubrezi şi mai mult partidul-mamut prin formarea unui partid-alternativă din pesediştii nemulţumiţi de actuala conducere.

Congresul extraordinar din luna februarie va avea de soluţionat marea dilemă: Rămâne în continuare Ponta la timona partidului (de fapt tandemul Ponta-Dragnea), ceea ce indiscutabil că va spori nemulţumirile şi va genera sciziuni, ori campionii improvizaţiilor şi eşecurilor (i-am numit pe cei doi) vor fi mătrăşiţi, guvernul va cădea, iar PSD va trece în opoziţie cu o altă conducere şi cu strategia adecvată în vederea câştigării alegerilor generale din 2016?

Ultimul şi cel mai greu cuvânt în această chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru unii lideri, ci chiar pentru PSD, îl va avea Ion Iliescu, care – sunt convins – nu va ezita să taie în carne vie în încercarea de a-şi salva de la fărâmiţare şi pieire singura bucurie a sufletului său liber-cugetător…

2) Tot omul cu scaun la cap constată că sărbătorile de iarnă nu numai că nu sunt ce-ar trebui să fie (prilej de împăcare cu Domnul, cu sine însuşi şi cu semenii prin cumpătare şi armonie lăuntrică), ci – pe filiera occidentală eminamente comercială şi aproape deloc creştină – parcă de la un an la altul devin tot mai agresive din pricina îmbrâncelilor unei adevărate armate de ahtiaţi după zorzoane şi de-ale gurii cu mult peste trebuinţele fireşti, încât ajungi să te întrebi cu îngrijorare: Oare necumpătarea asta grosolană până la îngreţoşare o aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile de mare sărbătoare moral-spirituală?…

Atunci când pentru tot mai mulţi creştini de diverse vârste, diferenţa dintre Naşterea şi Învierea Mântuitorului se face doar cu stomacul („De Crăciun mâncăm cârnaţi şi sarmale, iar de Paşti ne ospătăm cu cozonac, ouă roşii şi miel”, răspund standard intervievaţii), consider că pentru toţi aceştia credinţa este de faţadă, iar creştinismul lor se reduce la o tainică şi interminabilă filovrăgeală.

3) „Uneori când n-ai ce face îţi dai foc la casă”, spune un proverb românesc. Taman asta au făcut apusenii cu deschiderea graniţelor pentru neomigratorii veniţi nu numai din fostele colonii, ci şi din Turcia şi alte multe ţări musulmane, încât pe bună dreptate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul islamizării Europei şi a Rusiei. În paranteză fie spus, românii au apărat secole la rând Europa apuseană de turci, astfel dându-i şansa să-şi dezvolte cultura şi civilizaţia, pentru ca astăzi, cu consimţământul iresponsabil al oficialilor, ei să aibă comunităţi consistente în cam toate ţările occidentale. În Germania, de pildă, comunitatea turcă este de ordinul milioanelor…

Taman asta a făcut şi revista franceză de caricaturi Charlie Hebdo: N-a jignit niciodată mozaismul şi sentimentele religioase ale evreilor, în schimb şi-a făcut un scop în viaţă din batjocorirea sistematică a creştinismului apusean şi din ofensarea islamismului prin înfăţişarea caricaturală a profetului Mohamed.

Dacă ierarhii bisericii catolice n-au protestat dintr-o îngăduinţă care teamă mi-e că merge până la totala nepăsare în faţa blasfemiei repetate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu mahomedanii fanatici. Drept urmare, nechibzuinţa încăpăţânată a revistei şi redactorilor ei a fost înecată în baia de sânge a celor 12 persoane asasinate cu sânge rece.

Două concluzii trebuie îndată desprinse din această tragedie:

a) Cum nu te joci cu focul, tot aşa nu-i pentru nimeni recomandabil să se joace cu fanatismul islamicilor;

b) Poate că ceea ce s-a întmplat în Franţa nu este decât avertismentul lui Dumnezeu pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru Occident, având în vedere faptul că porunca divină Crescite et multiplicamini (Creşteţi şi vă înmulţiţi) este de mulţi ani dispreţuită cu precădere prin împerecheri împotriva firii şi că sporul natural al acestor popoare aservite sodomiei se datorează doar formidabilei fertilităţi a neomigratorilor mahomedani.

4) Tam-tam-ul ce se face în legătură cu victimele creşterii francului elveţian este o altă veritabilă filovrăgeală izvodită de români. (Maestrul Corneliu Leu o numeşte dramoletă. Mă rog, fiecare cu gusturile lui…Important este faptul că noul născut nu a rămas cu buricul netăiat, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul plozilor cu mai multe moaşe.)

Fireşte, este cât se poate de regretabil că vreo câteva zeci de mii de români au fost din nou ţepuiţi de bănci. Eu unul stau şi mă minunez că, după atâtea dezastre provocate de bănci României, persoanelor juridice şi fizice, încă mai sunt naivi care au încredere în ele.

Dar iarăşi zic: Deşi politrucii plâng cu lacrimi de crocodil de mila ţepuiţilor, ce reprezintă durerea lor strigată în gura mare pe lângă durerile înăbuşite în minciună şi tâlhărie ale milioanelor de români striviţi de nevoi, adevărata tragedie naţională pasată cu incalificabil cinism de la o campanie electorală la alta, de la un guvern incapabil la altul?!

Un sfat gratuit pentru politrucii solidari cu înşelaţii: Dacă vreţi cu adevărat să faceţi un pustiu de bine României şi românilor, atunci maziliţi-l odată pe Mugur Isărescu, acest dezgustător lacheu al Grupului Bilderberg.

(25 ian. 2015)

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2014

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Autor: George Petrovai

Rezultatele primului tur al prezidenţialelor n-au constituit o surpriză, fie şi pentru aceea că toţi oamenii cu scaun la cap din ţară şi străinătate i-au văzut pe Ponta şi Iohannis în turul doi, la mare distanţă de ceilalţi catindaţi. Mai departe. Având în vedere divizarea dreptei, treabă la finalizarea căreia Traian Băsescu a avut o importantă contribuţie, precum şi deruta premeditată creată de cei doi falşi liberali (licheaua de Tăriceanu şi bătrânul securist Meleşcanu), nu-i o surpriză nici diferenţa de 10 procente dintre „greii” calificaţi pentru turul doi. Căci la o adică, prin însumarea voturilor smulse cu intenţii bune şi mai puţin bune de la electoratul de dreapta, nu numai că se reface de îndată echilibrul (poate că gândul ăsta îl rodea pe Pontaur, încât a afirmat că turul secund începe de la scorul de zero la zero!), dar Iohannis chiar devine câştigătorul primului tur de scrutin. Doar astfel de calcule la rece explică atât marea îngrijorare a lui Ion Ilici Iliescu, cât şi rapida deplasare a acestuia la sediul PSD, unde fosila bolşevică i-a făcut cu ou şi cu oţet pe discipolii Ponta şi Dragnea pentru faptul că au atras prin fel de fel de maşinaţiuni peste 500 de primari („Fără aceştia ce scor aţi fi obţinut?” a tunat el), după care a plecat în trombă, nu înainte de-a proroci că PSD riscă să dispară dacă nu va fi câştigată preşedinţia…
Nu-i o surpriză nici măcar divizarea clară şi categorică a României după acest tur. Ea în fond este o realitate, care-i onorează pe locuitorii spaţiului românesc intracarpatic (Ardealul şi Banatul), în aceeaşi măsură în care locuitorii provinciilor extracarpatice ar trebui să se simtă dezonoraţi pentru îndârjirea cu care ţin morţiş să taie craca de sub picioarele tuturor generaţiilor actuale cu secera roşie a obişnuinţelor, nostalgiilor şi prejudecăţilor.
Călăuziţi fără greş de un admirabil instinct al alegerii juste, ardelenii şi bănăţenii demonstrează de fiecare dată în astfel de situaţii că s-au îndepărtat într-atât de mult de uniformitatea sterilizantă a bolşevismului, încât au ajuns să-şi trăiască prezentul gândindu-se neîncetat la viitorul ţării şi al urmaşilor.
Totuşi, au fost şi surprize plăcute, precum acelea că pentru prima dată de la Decembriadă, un candidat nemaghiar (l-am numit pe Klaus Iohannis) izbuteşte să adune cele mai multe voturi în judeţul Mureş, iar în judeţul Covasna reuşeşte să se situeze între cei doi candidaţi ai maghiarilor!
De aici se desprind două semnale: unul mai mult decât încurajator pentru Iohannis în turul următor, celălalt mai mult decât dispreţuitor la adresa alianţelor încheiate, alianţe conjuncturale dictate de interese personale ori de grup restrâns şi pe care grosul alegătorilor are posibilitatea să le calce în picioare. Păi ce cred ipochimenii fără caracter de teapa lui VC Tudor, Tăriceanu şi Meleşcanu, că voturile primite sunt proprietatea lor exclusivă, cu care pot negocia şi pe care le pot vinde pentru a-şi satisface lăcomia şi setea de putere?
Că ăsta sau altul o fi motivul, cert este că Iohannis a anunţat îndată după încheierea scrutinului că el nu negociază cu nimeni pentru turul următor, ci se bazează numai şi numai pe votul românilor! Ceea ce nu înseamnă că va fi lipsit de ajutoare în confruntarea viitoare. În mesajul său, preşedintele Partidului Popular European (PPE) solicită ca toate formaţiunile politice româneşti afiliate (PNL, PDL, PMP, UDMR şi PNŢCD) să-l sprijine în turul doi pe Iohannis…

imag0584_41671100
Dar marea surpriză vine dinspre diaspora românească. Sigur, nu dinspre toată diaspora (aici intră de-a valma românii fugiţi din ţară înainte de Decembriadă, milioanele de români plecaţi la muncă în lumea largă după această dată, basarabenii, bucovinenii, românii din Ungaria şi Serbia, dar şi românii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din sudul Dunării), ci acele sute de mii de români din Europa occidentală (Italia, Spania, Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie etc.), din America de Nord (SUA, Canada), din Australia şi Noua Zeelandă, ba chiar şi din Orientul Îndepărtat (China, Coreea), care înţeleg să stea ore în şir la rând ca să-şi dea votul pentru „România lucrului bine făcut”, deşi atâţia români din ţară (sau, poate, tocmai de aceea) votează taman pe dos în virtutea unei inerţii alimentată cu promisiuni deşarte şi pomene electorale, iar autorităţile la rândul lor fac tot ce le stă în putinţă ca exercitarea dreptului la vot de către foarte mulţi dintre aceştia să fie un obiectiv greu de atins, ba chiar de neatins de către alţii.
Însă ei trăiesc de ani şi ani în medii sociale unde drepturile general umane şi cele constituţionale sunt sfinte pentru toată suflarea. În plus, de la distanţă şi prin neîncetată comparaţie cu ceea ce au sub ochi zi de zi şi ceas de ceas, neroziile, stângăciile şi relele intenţii ale cârmuitorilor români ies şi mai pregnant în evidenţă.
Fireşte că ei protestează şi strigă cu scârbă „Jos Ponta!” atunci când uşile secţiilor de votare se deschid greu, iar mai la urmă se închid în nasul celor care încă n-au apucat să voteze, spunându-li-se cu impertinenţă „asta este, ne pare rău, poate cu altă ocazie veţi avea mai mult noroc…”
Căci ei, românii din diasporă, sunt cu adevărat vârful de lance al schimbării îndelung aşteptată, sunt acul busolei sociale care poate să orienteze România pe direcţia bună şi mai sunt santinelele care veghează la prestigiul ţării-mamă şi la firavul bine al compatrioţilor rămaşi acasă, şi asta deoarece ei sunt primii dintre români care aderă la celebra parabolă antică chineză: „Dacă îi dai un peşte unui om, el îl va mânca îndată; dar dacă-l înveţi să pescuiască, el va mânca peşte întreaga viaţă”, cam aşa cum ea (parabola) îi călăuzeşte pe japonezi încă de la Restauraţia Meiji (1867), iar pe chinezi în aceste ultime două decenii de dezvoltare exponenţială.
Cinste tuturor românilor din diasporă care luptă cu armele democraţiei pentru binele României, ruşine acelora mulţi români din ţară, care – fie din apatie, fie din inerţie – caută să le slăbească eforturile depuse, prin încrederea acordată impostorilor, pungaşilor şi trădătorilor! Bunul Dumnezeu să facă într-un asemenea chip, încât mulţi dintre aceştia să nu fie nevoiţi să exclame cu năduf peste puţin timp: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Deoarece avem atâtea pilde vrednice şi responsabile sub ochi, pe care ruginita seceră roşie se străduieşte din răsputeri să nu le urmeze, lamentările tardive sunt numai bune să alimenteze politeţea rece şi distantă a străinilor exasperaţi de bătuta noastră pe loc: „Aveţi conducătorii pe care-i meritaţi”.
Din păcate, alături de catâri şi indolenţi, trag ponoasele unui mandat din start ticăloşit toţi românii, şi iaca aşa amarnica fatalitate (sic!) se simte pe meleagurile româneşti mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 nov. 2014)

Victor Ponta – un impostor care are de dat socoteală pentru fărădelegile comise
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Fiecare popor cu faliţii săi, în cazul de faţă cu impostorii săi: Franţa l-a avut pe presupusul frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea („Masca de Fier”), pe care Alexandre Dumas, în romanul Vicontele de Bragelonne, îl scoate din Bastilia şi-l aşază pe tronul Franţei pentru câteva ore printr-o senzaţională rocadă gândită şi înfăptuită de îndrăgitul lui erou Aramis, ruşii l-au avut pe falsul Dimitrie I (călugărul Grişka Otrepiev) şi pe nefericita prinţesă Tarakanova, aceasta din urmă înfăţişată cu multă simţire artistică de către scriitorul G.P. Danilevski în romanul omonim, iar noi, prin specificul istoriei noastre, l-am avut în vremurile medievale pe interesantul aventurier grec Despot din Samos, cel care chiar domneşte în Moldova timp de doi ani sub numele de Despot Vodă, şi azi avem o puzderie de şarlatani, în rândul cărora – prin incompetenţă, minciună, fraudă şi neruşinare – se detaşează premierul Victor Ponta.
Ajuns preşedintele Partidului Social Democrat prin sforării de culise, apoi luând cu asalt funcţia de premier, după ce Traian Băsescu refuzase să-l numească prim ministru pe Klaus Iohannis (deci, pe vremea când Uniunea Social Liberală era atotputernică, prin însăşi poziţia adoptată, Ponta recunoaşte că Iohannis este mai vrednic ca el!), pentru ca acuma – fără ca în cei doi ani şi jumătate de când conduce jenantele guverne doldora de incapabili, penali şi plagiatori să-şi dovedească măcar bunele intenţii, ci dimpotrivă – iată că acuma el se dă de ceasul morţii, doar-doar va înşfăca funcţia supremă în stat, de parcă pentru o atare meserie este îndeajuns să devii faimos peste mări şi ţări prin găunoşenie, potlogării şi trădări.
Păi, bine, nenicule! Oi fi tu un alogen gros de obraz şi, cel mai probabil, fără niciun Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea cu ilustra secătură bolşevică Ion Ilici Iliescu, cel care se mândreşte cu faptul că-i ateu (el îşi spune liber cugetător), dar chiar aşa de proşti îi crezi pe români, încât tu, nici măcar umbra unui adevărat om de stat, îţi permiţi să joci la cacealma într-o treabă atât de serioasă pentru ţară?
Chiar crezi că i-ai dat gata pe toţi românii cu pomenile tale electorale şi cu hazoasa promisiune că după ce vei ajunge preşedinte o să faci tot posibilul ca România să revină la monarhie? Nu că ar fi rău (mă număr printre românii care cred cu tărie că monarhia reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă pentru scoaterea ţării din actuala fundătură), dar mă întreb dacă mai sunt naivi care cred în promisiunile tale, când ştie cam tot omul că la o adică te-ai dezis de ele (ai întors-o mai ceva ca la Ploieşti cu Roşia Montana, gazele de şist şi ungurii) şi că în continuare, cu monumentala ta nedemnitate, te vei dezice de tot ce stă în calea ambiţiilor tale de ins fără caracter.
Şi încă ceva, cetăţene Ponta. Cum prin jocul întâmplării norocoase ai ajuns preşedintele celui mai corupt partid postdecembrist şi mai apoi prim ministru, logica nestatornică a hazardului te-a desemnat mai la urmă candidatul stângii la prezidenţiale. Dar asta nu presupune automat că eşti cel mai bun din această parte a eşichierului politic. (Sau – mai ştii? – poate că aşa stau lucrurile, şi atunci vai şi amar de lichelele ce-şi spun baroni, de izmănarii lui Oprea şi de năpârstocii lui Dan Voiculescu…)
Prin urmare, partea asta a politicii româneşti postdecembriste, demnă urmaşă a unanimităţii bolşevice, funcţionează ca la carte prin întovărăşirea disciplinei de partid (disciplina celor care ar trebui să scandeze „Noi nu muncim şi nu gândim”) cu lipsa de discernământ a alegătorilor apatici sau sfătuiţi de preoţi, ceea ce înseamnă că numărul voturilor adunate (fireşte, cu inerentele furtişaguri, îndeosebi când te afli la guvernare) este aproximativ acelaşi, indiferent de numele catindatului.
Indiscutabil că în asemenea condiţii otova, cetăţeanul Victor Ponta ar fi avut numai de câştigat dacă făcea un mic pas înapoi, astfel luându-şi o necesară vacanţă politică pentru a-şi revedea trecutul greu de păcate (te cutremuri când citeşti mulţimea, felurimea şi gravitatea fărădelegilor sale în scrisorile deschise pe care i le-a adresat senatorul Valer Marian, fost pesedist şi de profesie procuror) şi pentru a cunoaşte dulceaţa căinţei.
Căci căinţa sinceră este singurul leac ce reuşeşte să pună pe picioare o conştiinţă muribundă. Iar omul astfel renăscut moral-spiritual, nu numai că nu se va teme pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, ci – aidoma lui Rodion Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian din romanul Crimă şi pedeapsă – el o va dori din toată inimă, şi asta deoarece numai ispăşirea este capabilă să-l purifice şi să-l pregătească pe păcătos pentru urcuşul anevoios spre mântuire.

Petrovai-4_opt

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. George Petrovai

 

 

Ce nu se spune în campania electorală

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Ce nu se spune în campania electorală

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

Autor: Virgil Raţiu

În 4 august 2014, în Canada a avut loc un eveniment catastrofal. Barajul iazului de decantare al exploatării de aur şi cupru al companieie Imperial Metals de la Muntele Polley a cedat. Deşi barajul construit din arocamente a fost ridicat la cele mai înalte standarde de siguranţă s-a prăbuşit şi cinci milioane de metri cubi de deşeuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek şi în lacurile Quesnel şi Polley, iar urmările dezastrului încă nici nu sunt calculate. Ceea ce se ştie e faptul că proiectanţii barajului iazului de decantare din Muntele Polley au lucrat şi pentru Gabriel Resources în vederea ridicării barajului de decantare de la Roşia Montană pentru exploatarea metalelor preţioase din Munţii Apuseni, lucrare în favoarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Astăzi cred că toată lumea cunoaşte deja proiectul şi cazul Roşia Montană Gold Corporation atât de dezbătut în România.
Se ştie foarte bine că în proiectul Roşia Montană Gold Corporaţion au fost implicate guverne şi preşedinţia ţării. Prima semnătură pe proiectul de colaborare canadiano-românesc a fost pusă de fostul prim-ministru de atunci, Adrian Năstase. Apoi proiectul a fost susţinut şi de Traian Băsescu şi, la începutul mandatului său de prim-ministru, în 2012, toamna, Victor Ponta era hotărât să pună în aplicare acest proiect la Roşia Montană cu toată opoziţia care a fost stârnită atunci în întreaga ţară.
De catastrofa petrecută în Canada la 4 august a.c. aţi auzit relatări prin mass-media cu privire la acel accident nedorit? Televiziunile au tăcut, ziarele au dat o informaţie pitită prin vreun colţ de pagină. Purtătorul de cuvânt al Guvernului nu a pomenit nimic despre catastrofa din Canada, nici Preşedintele Traian Băsescu, s-au făcut că plouă.
Păi sigur că nimeni a mai suflat o vorbă fiindcă mulţi au încasat atât de mulţi bani pe publicitate în favoarea Roşia Montană Gold Corporation încât acum le este târşeală să le pomenească numele în astfel de momente dificile şi nedorite!
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale aţi auzit vreun candidat care să pomenească de cazul Roşia Montană şi maşina de exploatat aur canadiană? Nu, desigur! Doar nu-s atât de neghiobi să îşi de-a la ţurloaie şi să o încurce politic, fiindcă în astfel de cazuri niciun politician nu are replică. Nici un politician nu are ce explicaţii să ofere alegătorilor.
De o bună bucată de vreme, la Mirecurea Ciuc şi la Sfântu Gheorghe, Uniunea Democrată a Ungurilor din România (UDMR) agită spiritele în vederea realizării autonomiei teritoriale a aşa-numitului Ţinut secuiesc. Uniunea ungurilor din România organizează adunări populare ale ungurilor, întocmesc programe şi proiecte pentru dobândirea în mijlocul Transilvaniei a unui stat în stat al minorităţii din România. Toţi strigă lozinci antistatale şi antinaţionale, solicită ca în România limba ungurească să fie recunoscută ca limbă oficială de stat. Acolo ungurii luptă pe faţă, ajutaţi şi de lideri din Ungaria, împotriva actualelor prevederi constituţionale. Cer schimbarea Constituţiei.
Ati auzit prin posturile TV sau aţi citit în ziare vreo luare de atitudine faţă de aceste manifestări din partea vreunui candidat la preşediţia României? Eu nu am auzit, nici nu am văzut, nici nu am întâlnit. Toţi candidaţii pentru fotoliul de la Cotroceni vorbesc despre prosperitatea ţării, de crearea de noi locuri de mună, sunt îngrijoraţi de soarta Ucrainei şi de incisivitatea lui Putin. Toţi propun cam cât de repede ar trebui să ajungă pe teritoriul ţării noastre trupepele de supraveghere NATO. La fel, în Marea Neagră. Despre situaţia gravă de la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe nimeni nici un candidat nu vorbeşte. Şi dacă ar declara vreunul ceva, oare ce ar putea să declare? Care candidat la preşedinţia României îşi permite să le spună ungurilor să încheie agitaţia pentru că aduc un afront clar intetigrărţii teritoriale ale României şi statului unitar român? Îndrăzneşte vreun candidat „să-i jignească” pe udemerişti şi pe Kelemen Hunor? Nu îndrăzneşte nici unul. Îndrăzneşte Victor Ponta o astfel de atitudine? Şi Victor Ponta şi toţi candidaţii pentru Cotroceni numără voturile ungurilor din România. Astea, în primul rând. Ha, ha!
Aşa că treaba nu este chiar atât de simplă. Săracă ţară rămânescă, în ce situaţie delicată te pun şacalii!

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors