Referendumul din 29 iulie a decis: Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni!

 

Autor: George Petrovai

 

            În orice bătălie – fie că-i militară, fie că-i politică – există un moment crucial, capabil să încline balanţa victoriei în favoarea acelei tabere care se arată atât de inspirată în aplicarea celei mai adecvate tactici de luptă, încât aceasta se vădeşte a fi însăşi purtătoarea favorii divine.

            Dacă pentru Aliaţii din cel de-al doilea război mondial, momentul de răscruce l-a constituit debarcarea cu succes (dar şi cu enorme jertfe umane) din Normandia, cu certitudine că 29 iulie 2012 poate fi considerată ziua cea mai lungă a României postdecembriste: Atât din punct de vedere fizic (prin vrerea inegalabilului Guvern Ponta, perioada „clasică” în ceea ce priveşte normalitatea şi limitele rezistenţei umane a fost lungită cu încă patru ore – de la 7 dimineaţa până la orele 23 ale nopţii!), dar mai ales din punct de vedere simbolic, altfel spus concret-istoric (drumul pe care de la această dată urma să o apuce fragila noastră democraţie).

            Iar voinţa majorităţii românilor (prin votul dat împotriva demiterii preşedintelui ales în urmă cu trei ani, prin abţinerea de la vot a acelor cetăţeni care în acest chip au refuzat să legalizeze manevrele politicianiste cu iz pucist şi în pofida enormelor fraude la care s-a dedat USL), voinţa majorităţii românilor, prin urmare, este ca ţara să-şi urmeze drumul început la 1 ianuarie 2007 spre o deplină integrare euro-atlantică.

            De unde rezultă nu doar un mesaj cât se poate de clar pentru întreaga suflare de pe aceste meleaguri (e drept, un mesaj devenit imperativ şi de neocolit prin masiva neparticipare a maghiarilor la acest referendum!) – România refuză noi experimente din categoria bolşevismului, fie el chiar cu faţă umană, ci şi un serios avertisment adresat aventurierilor ahtiaţi după putere deplină şi sfidătoare în stat – România nu mai e dispusă să suporte necontenitele ofense şi atingeri pe care i le aduc răufăcătorii cu ştaif!

            Căci evenimentele derulate în forţă şi viteză pe parcursul lunii iulie de către actualele cumetrii politice ce-şi zic „majoritate”, evidenţiază cu limpezime două lucruri, deopotrivă îngrijorătoare pentru românii lucizi şi pentru străinii intens preocupaţi de stabilitatea politico-economică a Uniunii Europene:

            1)Acapararea totală a puterii în stat, fapt care în mod inevitabil – prin diminuarea opoziţiei până în vecinătatea inexistenţei – duce la apariţia prea bine cunoscutei monstruozităţi totalitare cu numele de partid-stat;

            2)Cu spijinul neprecupeţit al presei aservite, în mod deosebit prin trustul de presă al lui Dan Voiculescu, periculoasa şi înjositoarea tendinţă de a aduce o bună parte dintre români în starea de zombi sau, după caz, de mankurţi.

            Nu voi insista asupra termenului zombi, cu toate că el se arată extrem de tentant pentru acele fantezii înspăimântătoare, care caută să readucă în actualitate sinistra lume plăsmuită de mitologiile îndepărtate de noi în timp şi spaţiu, mitologii în care morţii însufleţiţi se plimbă printre vii.

            Mult mai aproape de condiţia istorică şi geografică a românilor, implicit de condiţia lor existenţială, este mankurtul prin sensul metaforic şi semnificaţiile îngrijorătoare pe care termenul le încorporează.

           

            Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz (fost sovietic) Cinghiz Aitmatov.

            Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki, năvălise blestematul popor al juajuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!

            Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de „căciulă” din pielea de pe gâtul unei cămile anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!

            Într-un asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau săvârşirea unei crime.

            În stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei, devenit mankurt după ce căzuse prizonier în mâinile juajuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…

            Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime), se comporta aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele „paşnice” de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, de regulă acolo se apela fără şovăire la arsenalul mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea „remodelarea” victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a „înrăiţilor” ce refuzau compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare conceput de Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor, securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…

            Regimul ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de opoziţie! Ori între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune semnul egalităţii.

            …Am sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cei 22 de ani scurşi de la acest eveniment nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să „gândească” cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov.

 

            P.S. Ce urmează după revenirea lui Băsescu la Cotroceni? Cu certitudine regrupări şi zvârcoliri ale puciştilor deocamdată puşi cu botul pe labe de referendum, care vor căuta noi şi noi căi de atac pentru a-şi atinge scopurile, ceea ce în primul rând se cheamă încercarea de salvare a celor mai preţioase piei de tâlhari din mâna justiţiei.

            Dar mai înseamnă şi o rapidă recâştigare a încrederii oficialilor europeni, practic a tuturor cancelariilor străine, precum şi a investitorilor, ceea ce induce pe de o parte speranţa că lucrurile vor reveni în cel mai scurt timp la stabilitate şi normalitate, iar pe de altă parte conferă românilor încrederea că sărăcia nu va deveni un coşmar atotstăpânitor prin continua devalorizare a leului.

(Sighetul Marmaţiei, 30 iulie 2012)

                                                                                                                       

Notificare publică

Posted by Stefan Strajer On July - 27 - 2012

Notificare publică

Autor: Ion Coja

Aflu că circulă pe Internet sub semnătura mea un text derutant pentru cititori, cu privire la referendumul din 29 iulie. Un text pe care eu nu l-am scris. În măsura în care există persoane dispuse să țină seamă de părerile mele, mă simt obligat să precizez că:

 

1. Nu fac și nu am făcut nici cel mai neînsemnat gest de susținere a lui Traian Băsescu. După părerea mea, nu există niciun motiv serios ca să ezităm în ziua referendumului: DA! Băsescu trebuie demis!

 

2. Mai presus de orice alt considerent, Traian Băsescu nu avea ce să caute printre candidații la preșidenție, necum să mai fie și ales președinte al Romîniei. Dezvăluirile care se vor face după 29 iulie sper să lămurească și acest subiect: fraudele electorale comise la alegerile de primar general al Capitalei, în 2000, și la alegerile prezidențiale din 2004 și 2009!

 

3. La referendumul din 2007 Traian Băsescu s-a dovedit un ins laș, lipsit de curajul de a se confrunta cu opinia liber și corect exprimată a alegătorilor. A reușit să vicieze din start referendumul prin introducerea unei chestiuni care nu avea ce căuta pe buletinul de vot: problema reformei Parlamentului (propunerea de renunțare la sistemul bicameral și de reducere a numărului de parlamentari). Alegătorii de bună credință au luat în serios promisiunile de reformă a Parlamentului și au votat pentru menținerea lui Băsescu! Au trecut cinci ani de atunci! Nu a întreprins nimic serios Băsescu și PDL în vederea reformei promise! Propriii săi parlamentari au fost primii împotriva acestei idei! Dar ideea, ca promisiune făcută la referendumul din 2007, a reușit să deruteze electoratul și să deturneze votul oamenilor.

 

4. Suspendat a doua oară, lașul nostru președinte încearcă o manevră și mai nerușinată: PDL a modificat din timp legea referendumului și de data aceasta, spre deosebire de 2007, pentru demiterea lui Băsescu este nevoie de participarea la vot a cel puțin 50% dintre cei înscriși pe listele electorale! Prevedere absurdă, care lipsește din legislația celor mai multe state. Știind bine că lumea nu-l mai vrea, speranța lui Băsescu este că românii care nu se vor prezenta la vot vor fi contabilizați în favoarea sa!…

 

5. Există așadar acest pericol: numărul românilor absenți de la vot să fie mai mare de 50%. Din diverse motive și mai ales din lehamitea pe care ne-o stârnește circul politic, mulți dintre noi vor fi tentați să rămână acasă! În plus, câteva milioane de români, plecați din țară din pricinile cunoscute, nici nu pot să se prezinte la vot! Numai lașitatea îl poate face pe un politician să imagineze asemenea stratagemă penibilă și să profite de această situație pentru a-și salva pielea! De aceea, fiecare dintre noi, cei conștienți că demiterea lui Băsescu este o condiție sine qua non a oricărui proiect de redresare a situației din Țară, este imperios necesar să ne implicăm de la sine, benevol, într-o acțiune de la om la om de convingere, de persuadare a prietenilor, rudelor, a colegilor, să se prezinte la vot! Să le cerem, să le explicăm de ce este nevoie să ne prezentăm cu toții la vot! Atât! Iar la urnă să voteze fiecare cum îi face plăcere, să voteze chiar și în favoarea președintelui suspendat, dar să voteze! Căci absența de la vot semnifică de fapt acceptarea acestui comportament nedemn și laș al președintelui suspendat și al acoliților săi! Înseamnă complicitate indirectă la infracțiunile deja făcute și viitoare ale lui Traian Băsescu.

Avem acum ocazia să spălăm rușinea de a fi suportat opt ani de zile în fruntea noastră un asemenea specimen! Avem ocazia să dăm de pământ cu cel mai mare impostor! Nu putem pierde această ocazie!

 

6. Altă diversiune, altă încercare de a prosti electoratul este aceea de a spune că la referendum vom alege între Băsescu și Crin Antonescu, între PDL și USL!… Eu unul nu am susținut niciodată vreunul dintre partidele din USL! Pe Crin Antonescu și mai puțin! Dimpotrivă! Avem motive serioase să votăm împotriva lor! Dar vom avea ocazia să votăm împotriva lor la toamnă, în septembrie și în noiembrie! Nu mai e mult! Iar prima condiție pentru ca la toamnă să avem un alt președinte la Cotroceni, un președinte demn de această funcție, este ca președintele nedemn să fie destituit!

Sunt convins că Crin Antonescu nu va fi ales președinte la toamnă! Sunt convins, sper și mă voi strădui ca la toamnă românilor să li se ofere una sau mai multe candidaturi mult mai îndreptățite, mai valabile decât candidatura lui Crin Antonescu! Imediat după 29 iulie vom aborda deschis acest subiect și voi aduce la cunoștința publicului câteva dintre aceste candidaturi, care vor veni nu din partea clasei politice, ci din partea societății civile, a românilor voitori de bine pentru această țară! A dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri!

 

7. Așadar, să nu amestecăm lucrurile! Cine nu-l iubește pe Crin Antonescu sau pe Ponta să nu se simtă îndreptățit să-l sprijine pe Băsescu! Băsescu nu trebuie destituit pentru că unii i-au găsit un înlocuitor în persoana lui Crin Antonescu, ci pentru că numai prin destituire Băsescu și ai lui vor fi împiedicați să mai facă vreun rău acestui popor și numai prin destituire Băsescu și ai lui vor ajunge să răspundă pentru fărădelegile săvârșite.

Cu această destituire nu se încheie cariera politică a lui Traian Băsescu! Cariera sa trebuie să continue prin redeschiderea dosarelor penale amânate sau ascunse, prin deferirea în justiție a infractorului și prin condamnarea sa binemeritată. A lui Traian Băsesu și a celorlalți politicieni participanți la trădarea intereselor naționale, la jefuirea și distrugerea Țării. Politicieni aflați atât în PDL sau UDMR ori UNPR, cât și în USL!

Nu-i putem lua pe toți o dată la scuturat! Ci pe rând! Acum i-a venit rândul lui Traian Băsescu! Nu ne iartă nici Dumnezeu dacă irosim această ocazie! Acest referendum! Acest cartuș!

București, 20 iulie 2012

 

Lacheii puciştilor s-au dezlănţuit împotriva mea!

Posted by Stefan Strajer On July - 27 - 2012

Lacheii puciştilor s-au dezlănţuit împotriva mea!

 

Autor: George Petrovai

 

În seara zilei de 17 iulie 2012 am fost sunat de Viorel Necula, redactorul şef al revistei Mioriţa din California, ca să mă anunţe că atât ei, cât şi alte publicaţii româneşti din America de Nord, au primit materiale de la niscaiva lachei ai USL-ului, în care sunt acuzat – atenţie! – că nu am mâncat salam cu soia alături de truditorii României proletare şi că, drept urmare, nu am căderea morală să semăn neîncrederea printre români în ceea ce priveşte constituţionalitatea proceselor ce acuma se derulează în ţară.

            Pentru aceşti iremediabil mutilaţi din punct de vedere moral-conceptual şi pentru alţii, care au tendinţa să le calce pe urme, este necesar să fac următoarele precizări:

            1.Nu vi se pare, domnilor tovarăşi, că ar cam fi timpul să depăşiţi faza argumentelor ce fac parte din primitiva categorie a „salamului cu soia”? Constat că pentru unii ca voi, înţelepciunea marxist-leninistă este atât de înrădăcinată în minţi şi trupuri, încât vi se pare absolut firesc să vă coborâţi conştiinţa la nivelul stomacului, ba chiar să vă descotorosiţi de ea odată cu fecalele.

            Acuzaţiile împotriva mea cum că n-am mâncat salam cu soia, deci că fizic n-aş aparţine acestei ţări aflată la cheremul ticăloşilor mai vechi şi mai (ciocoii vechi şi noi ai lui Nicolae Filimon în variantă modernă), îmi stârnesc râsul prin grosolana lor netemeinicie: N-am părăsit nicicând această ţară, chiar dacă interogatoriile şi supravegherea atentă din partea fostei Securităţi se constituie în argumente îndestulătoare pentru o decizie de acest fel!

            Incapabili să descifraţi nuanţele subtile ale logicii, trebuie să vă spun că, aidoma unui bumerang, de fapt acuzaţiile se îndreaptă împotriva voastră. Căci, la urma-urmei, prin astfel de învinuiri, voi faceţi o distincţie netă între românii din interiorul graniţelor, adică cei care au obligaţia patriotică să gândească şi să acţioneze conform standardelor usl-iste stabilite de ministerul propagandistic al Antenelor, şi românii din afara graniţelor, fapt pentru care mi-aţi făcut onoarea – e drept, fără voia voastră – să mă azvârliţi într-un spaţiu al gândirii libere şi corecte, de care (recunoşteţi iarăşi fără voie) românii din ţară încă nu au parte.

            Vă dau dreptate că n-am mâncat salam cu soia nici în vremurile tenebroase din iepoca de aur şi nici în timpul mineriadelor coordonate cu zel criminal şi indignare bolşevică de către Ion Iliescu. Dar n-am mâncat nu numai pentru faptul că de felul meu sunt lacto-vegetarian, ci mai ales pentru că unuia ca mine îi era practic imposibil să-l procure înainte de Decembrie ’89, iar epoca iliesciană m-a îngreţoşat atât de mult, încât mi se părea că până şi soia are un inconfundabil iz securisto-bolşevic.

            2.Mai are cineva nas să vorbească de constituţionalitatea asaltului purtat de pucişti împotriva instituţiilor statului? Păi, domnilor mâncători de rahat, pentru care – vorba adorabilului Petre Ţuţea – democraţia este contraindicată precum este contraindicat sifilisul la cugetare, marile cotidiene ale lumii (Le Monde, Washington Post etc.) sunt apreciate ca formatoare de opinii nu pentru ştirile incerte şi acuzele colportate ba de ortacii lui Traian Băsescu, ba de adversarii lui, ci pe baza informaţiilor indubitabile furnizate de ambasade, de agenţiile internaţionale de presă şi, nu în ultimul rând, chiar de declaraţiile contradictorii ale liderilor USL.

            Pentru că cine naiba mai poate să se încreadă în bunele intenţii ale unei grupări profitoare şi, în bună parte, infracţională din Parlamentul României, devenită atotputernică prin racolarea traseiştilor cu dosare penale în regulă, când nedemnii membri ai acestei grupări conjuncturale sunt de fapt servitorii preaplecaţi ai plutocraţiei lui Dinu Patriciu, Voiculescu sau Vântu, dar de ochii lumi cochetează cu democraţia în varianta sa ochlocratică?!

            P.S. O ultimă înştiinţare pentru înverşunaţii mei adversari de opinii, morală, comportament etc.: Presimţirile voastre negre nu v-au înşelat în ceea ce mă priveşte – nu ajunge că de ani şi ani fac parte din redacţiile unor prestigioase publicaţii româneşti din străinătate, precum Curentul internaţional (apare la Detroit) sau Pagini româneşti din Noua Zeelandă (apare la Auckland), dar, cu câteva zile în urmă, Viorel Necula m-a anunţat că am fost cooptat în colectivul redacţional al revistei Mioriţa. Cu precizarea că nu pot fi vândut sau cumpărat, întrucât nu primesc nici un ban de nicăieri pentru sutele de texte pe care le public în zeci de reviste din ţară şi străinătate…

 

                                                                                                       

Preşedintele României, jucăria Parlamentului

Posted by Gabriela Petcu On July - 8 - 2012

 

(Cele şapte “păcate” ale actului de suspendare a preşedintelui)

 

Indiscutabil că într-o ţară democratică, suspendarea preşedintelui este un act constituţional. Desigur, doar atunci când există probe irefutabile de încălcare gravă a Constituţiei, cu consecinţe la fel de grave pentru independenţa şi suveranitatea statului, respectiv pentru binele şi siguranţa cetăţenilor, nicidecum atunci când majoritatea parlamentară, o majoritate înjghebată pe criterii de gaşcă dictate de interesele oligarhice aflate în conflict ireconciliabil cu legea, consideră ori că s-a săturat de moaca preşedintelui, ori că-i încurcă socotelile, dar oricum sunt coapte condiţiile pentru victoria suspendării.

Iar pentru succesul încrâncenat al răfuielii, nu mai ia nimeni în calcul faptul că un asemenea demers înseamnă cu mult mai mult decât un simplu exerciţiu democratic, căci el se cheamă consum de bani şi timp. Ori România de azi nu-şi poate permite nici una, nici alta, din motive lesne de observat: România, codaşa Uniunii Europene (UE), a ajuns să împrumute bani (şi în curând, după cum stau lucrurile, nici asta nu va putea face!) pentru a putea plăti lefurile şi pensiile, deci ar trebui să-şi chivernisească fiecare leu, iar timp de irosit la fel nu are, căci fiecare clipă irosită măreşte decalajul îngrijorător dintre ea şi restul ţărilor din UE.

În cele ce urmează voi încerca să scot în evidenţă cele şapte “păcate” fundamentale ale actului brutal de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, act smuls cu forcepsul puterii conjuncturale din trupul muribund al ţării şi al instituţiilor sale.

 

1.Traian Basescu, ca om, m-a dezamăgit şi pe mine de nenumărate ori: prin ieşiri necontrolate, prin atitudini care vizau mai degrabă autoritarismul său de căpitan de navă decât înţelepciunea calmă a unui şef de stat etc. Iar ca preşedinte, m-a dezamăgit profund îndată după votarea referendumului din 2009, adică atunci când el avea obligaţia să vegheze neabătut şi fără tergiversări la aplicarea voinţei poporului român, inclusiv prin dizolvarea Parlamentului, dacă ar fi întâmpinat opoziţie (şi, e limpede, a întâmpinat!) din partea acestuia la punerea în practică a însăşi chintesenţei democraţiei…

Dar astăzi, prin intervenţiile mele, eu nu-l apăr pe omul Traian Băsescu, ci apăr principiul democraţiei şi instituţia prezidenţială, ultimul bastion al opoziţiei împotriva ofensivei usl-iste, care – după cum lesne putem observa -, este o jucărie (preşedinţia, se subînţelege) în mâinile jalnicului nostru Parlament. Dar, ceea ce cu bună ştiinţă se dă uitării de către “pucişti”, România este totuşi o republică semiprezidenţială, adică un soi de struţo-cămilă, şi că nimeni nu poate spune unde încep si unde se sfârşesc exact atribuţiile preşedintelui. Căci dacă acesta doreşte să se implice cât de cât în viaţa ţării, foarte lesne poate fi acuzat la modul general că şi-a încălcat atribuţiile, şi atunci este la mâna parlamentarilor aflaţi în majoritate prin cumetrii şi dezertări. Mai ales că grosul acestor ipochimene sunt cu musca pe căciulă…Bun pentru România este doar un preşedinte care pur şi simplu zace la Cotroceni – aşa cum a fost Iliescu, în spatele căruia s-au ridicat “baronii”, şi aşa cum se anunţă interimarul Antonescu.

2.Nici Curtea Constituţională a României (CCR) şi nici măcar înverşunaţii usl-işti nu au făcut dovada clară şi zdrobitoare că Băsescu ar fi încalcat grav Constituţia, cu toate că, har Domnului, mult lăudaţii jurişti ai USL-ului au avut suficient timp la dispoziţie pentru întocmirea actului de acuzare, nu ca judecătorii Curţii Constituţionale, care au fost somaţi pe un ton sfidător-imperativ de noii “democraţi” atotputernici, să-şi prezinte concluziile cu rang consultativ (sic!) în doar 24 de ore. Că doar debarcarea lui Băsescu era de mult timp dorită şi plănuită de strategii maculaţi ai USL-ului (alde Hrebenciuc), dovadă că în urmă cu câteva luni inavuabilul Dan Voiculescu trasa coordonatele generale ale acestui plan profund constituţional (sic!) şi dovadă racolările de parlamentari dezertori, astfel ca maşina votării să funcţioneze fără rateuri. Nu există decât trei explicaţii că actul de acuzare împotriva aşa-zisei comportări neconstituţionale a preşedintelui, un act care în mare măsură ne readuce în memorie acuzaţiile formulate împotriva Ceauşeştilor, nu a convins decât pe cei care, conduşi de ură şi patimă revanşardă, erau dinainte convinşi de temeinicia învinuirilor, oricare ar fi fost acestea: a)Din inabilitate sau poate din corectitudine (ştiau că acuzele formulate şi încadrate de ei vor fi analizate la sânge), juriştii usl-işti nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor celor mai înverşunaţi duşmani ai preşedintelui, aşa că avizul Curţii Constituţionale nu putea să le dea apă la moară, din moment ce nu s-au făcut referiri explicite la articole din Constituţie pentru susţinerea învinuirilor aduse; b)Grosul faptelor puse în cârca lui Băsescu nu sunt de natură constituţională, pentru că ele se impută omului, nicidecum preşedintelui; c)Actuala Constituţie a României este atât de compozită şi interpretabilă, încât schimbarea ei devine o grabnică necesitate.

De fapt este mai mult decât rizibil, este de-a dreptul stupefiant ca cei care încalcă grosolan şi repetat Constituţia să acuze pe altcineva. Hoţii strigă: “Uite hoţul”! Căci în doar două luni de guvernare, Ponta şi ciracii lui au încălcat grav Constituţia cu mai multă osârdie şi neruşinare decât au făcut toate celelalte guverne postdecembriste la un loc.

3.Antonescu şi-a format în decursul timpului o schemă a discursului incisiv şi arogant, care unora li se pare că-i atractiv şi cu virtuţi oratorice, dar care de fapt este doar superficial şi sunător din pricina preţiozităţilor, probabil îndelung studiate. Am putea spune că-i un veritabil limbaj de lemn, doar că niţel mai flexibil şi mai elaborat decât cel “clasic” din perioada bolşevică. La drept vorbind, îmi face impresia unui cabotin, incapabil să savârşească lucruri de mare demnitate şi substanţă! Nu numai că, vorba lui Papini, este un om sfârşit, dar prin el şi PNL a ajuns un partid sfârşit.

4.Ponta este un mincinos ordinar şi un plagiator oribil.Punctum. 

5.Ar trebui ca în România să se deschidă un tribunal internaţional al hoţilor şi borfaşilor, unul mai ceva ca cel de la Nürnberg, în faţa căruia să compară pentru a fi judecaţi de genocid toţi cei care în perioada postdecembristă au contribuit mai mult sau mai puţin la punerea ţării pe butuci – de-a valma pesedişti, pedelişti, penelişti, udemerişti, uneperişti şi din alte formaţiuni politice, împreună cu mulţimea nenumărabilă a impostorilor şi plagiatorilor. De altminteri, în urmă cu ceva ani, când Ecaterina Andronescu era ministrul Educaţiei, se vorbea de vreo 30.000 de diplome dubioase. Cu certitudine că şi pe atunci erau mult mai multe. Iar acuma, ce să mai vorbim! Dar, după puţină furtună într-un pahar cu apă, securea războiului a fost îngropată şi nimeni n-a mai suflat nici un cuvinţel despre această ruşinoasă pată pe obrazul mediului academic românesc: prea mulţi aşa-zişi dascăli universitari sunt implicaţi în acest descalificant negoţ al diplomelor fără acoperire valorică (cu certitudine că şi unii dintre ei şi-au dobândit diplomele şi rangurile universitare pe căi suspecte!) şi prea mulţi atotputernici ai zilei au tot interesul ca adevărul să fie ţinut în lesă. Însăşi Academia Română duce mare lipsă de valori autentice, atâta timp cât nu duce lipsă de cumetrii, impostori şi cacademicieni fără operă…

6.Se tot bate apa în piuă cu democraţia şi voinţa poporului. De ce atunci usl-işti de azi – ei in primul rând! – au sfidat şi ignorat referendumul votat în 2009? Căci referendumul este expresia cea mai vie a voinţei poporului, pe care dacă n-o aplici în timp rezonabil, se cheamaă că eşti un penibil demagog. Este clar, nu-s ei nebuni să-şi taie craca de sub picioare şi să-şi îngreuneze sarcina de-a reintra în Parlament! Nu-i greu de prevăzut că dacă referendumul era aplicat şi Constituţia schimbată, altele erau priorităţile de azi ale nedemnilor noştri aleşi, care – iată – îşi permit să procedeze după cum le dictează interesele, adică transformă la iuţeală identitatea imprecisă a României, în acest mod făcând-o ridicol de proteică: ba republică semiprezidenţială, ba republică parlamentară.

7.Este clar că se vizează o democraţie originală, o altă găselniţă iliesciană, atunci când scopul urmărit cu îndârjire, chiar prin violarea normelor constituţionale (aşa păcătoasă cum se prezintă Constituţia noastră actuală) este acela de-a decapita opoziţia. Chiar am auzit foarte multe voci – preşedintele suspendat, iar PDL desfiinţat!

Ţin să precizez un lucru: După imensul rău pe care mi l-au făcut detestabilele unelte ale Guvernului Boc (alde Nicoleta Orza şi Teodor Lupuţi), anume disponibilizarea mea, unelte care acuma s-au refugiat ca guzganii în partidele aflate azi la guvernare, pedeliştii n-au cum să-mi câştige simpatia!

Dar întreb: Spre ce ne indreptăm dacă aria lor de existenţă pe eşichierul politic este redusă până la inexistenţă? Căci, la suspendarea lui Băsescu am avut dovada clară a fermităţii politice de care dau dovadă udemeriştii şi uneperiştii, ba chiar şi parlamentarii independenţi. Să nu-mi spună cineva că Băsescu s-a comportat ca un tiran respingător cu foştii aliaţi la guvernare…

Sigur, democraţia şi îndeosebi viaţa sa parlamentară este de neconceput fără ciocniri de doctrine şi opinii şi fără veghea neîntreruptă la actul guvernării din partea opoziţiei, a societăţii civile şi a presei libere. Dar asta este o luptă de idei între adversari, nicidecum un război necruţător până la totala nimicire a adversarilor percepuţi ca nişte duşmani de moarte. Ori USL-ul urmăreşte să-şi asigure majoritatea confortabilă în Parlament, iar apoi –după cum deja ne-a demonstrat – acapararea puterii în stat, nu prin convingerea electoratului măcar de bunele sale intenţii (dacă în fapt se dovedeşte incapabil de înfăptuirile cu generozitate promise), ci pe căi certate cu legalitatea şi bunul-simţ: capturarea şi/sau subordonarea unora dintre instituţiile statului, restrângerea atribuţiilor altor instituţii prin ordonanţe de urgenţă extrem de nocive pentru traseul normal al legalităţii, minciuni şi dezinformări, încurajarea traseimului politic prin promisiuni tentante pentru profitori şi trădători etc.

După părerea mea, viitoarea Constituţie a României ar trebui să cuprindă (printre alte nenumărate simplificări, limpeziri şi explicitări) următoarele două articole:

A. Pentru a nu mai da naştere pe viitor la atâtea trăncăneli şi acuze, cel puţin judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie aleşi pe o perioadă de patru sau cinci ani. Atunci cu adevărat respectivele instituţii fundamentale ale statului ar scăpa de suspiciuni privind imixitiunea politicului şi şi-ar putea redobândi nu doar totala independenţă, ci şi credibilitatea;

B. Pentru demontarea definitivă a traseimului politic, pe care unii aleşi îl practică cu seninătatea şi nonşalanţa cotidianului devenit banal, cei care se dedau la atari nedemne jocuri cu iz inconfundabil de trădare, să fie pur şi simplu excluşi din viaţa politică pentru, să zicem, o perioadă de 10 ani. Iar cu tinicheaua atârnată de coadă, cine ar mai avea nevoie de asemenea lichele?!

N.B.De-abia acuma realizăm ce bună ar fi fost pentru români aplicarea Legii lustraţiei încă din 1990. Căci, în definitiv, toată lupta politică din România posdecembristă s-a centrat pe două axe: 1)Conflictul ideologic dintre adversarii bolşevismului, fie el şi cu faţă umană, şi apărătorii săi înverşunaţi (în speţă Iliescu şi tovarăşii lui de idei); 2)Lupta fără menajamente dintre apărătorii legalităţii, prin încercarea acestora de-a reteza ghearele jecmănitorilor, şi adversarii cu ştaif ai legalităţii, care – culmea! – se dau peste cap să apară în faţa alegătorilor şi străinilor curaţi ca lacrima. Pesemne că vlăguită de aceste necurmate lupte interne, România n-a mai avut resursele necesare (energie, bani, timp) pentru propăşirea sa. Iar rezultatele la care s-a ajuns în urma acestui război terfelitor sunt mai mult decât grăitoare…

Să nu uităm că, prin strădaniile şi înţelepciunea politică a preşedintelui Mustafa Kemal Atatürk, Turcia s-a modernizat în principal prin aplicarea rapidă şi fermă a Legii lustraţiei!

George PETROVAI

 

 

 

 

 

Sărăcia – starea de fapt a românilor

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2011

Sărăcia – starea de fapt a românilor

 

Autor: George Petrovai

 

            Așa cum omul are înclinația genetică spre păcat, minciună și strâmbătate, iar nu spre virtute, adevăr și dreptate, tot astfel societățile înclină mai degrabă către sărăcie și nefericire decât înspre prosperitate și fericire. Căci toate comunitățile umane (de la cele mai simple, cum ar fi familia, până la cele mai complexe – popoare, națiuni, conglomerate de națiuni) sunt în definitiv niște sisteme în necontenită mișcare și transformare, cu siguranță cele mai complexe și mai dificile sisteme pe care mintea omului caută să le cunoască, să le organizeze și să le dirijeze.

            În chip asemănător celorlalte tipuri de sisteme, comunitățile umane (sistemele sociale) sunt formate din indivizi (elemente) și din multitudinea relațiilor statornicite între aceștia – fie relații de consangvinitate, fie relații de liberă asociere, fie (grosul acestora) relații impuse prin legi cu caracter general și obligatoriu.

            Dificultatea înțelegerii și supervizării unor astfel de sisteme decurge atât din diferențele psiho-mentale dintre indivizii alcătuitori (înzestrare intelectuală, grad de cultură, nivel de pregătire profesională, rolul atribuit factorului moral prin credință și educație etc.), cât și din complicatele raporturi statornicite între aceștia deopotrivă de tradiție (vechi mecanisme de atitudine socială) și de legile emise de-a lungul timpului în vederea preîntâmpinării inerentelor conflicte generate de derapaje, care toate la un loc au menirea să facă sistemul social măcar mai ușor suportabil de către majoritatea cetățenilor, dacă armonizarea general umană rămâne pe mai departe un vis al utopiștilor.

            Iată motivul pentru care cârmuitorii de pretutindeni acordă prioritate principiului Decât dezordine mai bine nedreptate, chiar dacă unii dintre ei or fi fost cândva animați de idealuri precum binele și fraternitatea generală…

            Revenind la conceptul de sărăcie, trebuie subliniat că, deși ea (sărăcia) nu este un viciu decât conjugată cu degradarea moral-sprituală, ipostază în care cu adevărat se fac simțiți colții mizeriei și dezastruoasele consecințe ce decurg de-aici pentru sănătatea unei societăți, totuși, nici o societate nu poate cunoaște prosperitatea reală atunci când majoritatea cetățenilor sunt săraci și timorați.

            Ce-i de preferat, sărăcia morală ori cea spirituală?

            Marile și plinele de învățăminte exemple din morala și filosofia universală pun în evidență necesitatea acceptării sărăciei exterioare de către cel care dorește bogăția și pacea lăuntrică: Nemuritorul Buddha (Sakya-Muni) n-a șovăit să-și lepede privilegiile de prinț și să caute singurătatea, conștient fiind că numai prin meditație și asceză poate cunoaște ataraxia și prin ea fericirea eliberării depline; două sute de ani mai târziu, Socrate, acest nemuritor prinț al gândirii libere și curajoase, le-a oferit semenilor memorabile mostre din disprețul său suveran față de fast și bogăție; iar mai presus de toți, Mântuitorul Iisus s-a afirmat drept dușmanul neîmpăcat al bogățiilor adunate pe pământ, ”unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții”.

            Câți dintre slujitorii bisericilor din toate timpurile au urmat pilda și îndemnurile Învățătorului? Orientându-ne după opulența catolică, opulență împotriva căreia s-a ridicat Reforma (a doua mare schismă a creștinismului) și luând aminte la belșugul etalat de cam toți slujitorii bisericii orientale, avem dovada concludentă că numărul adevăraților urmași ai apostolilor este jenant de mic.

            Căci bisericile nu numai că au admis și continuă să admită bogăția, dar chiar se zbat din răsputeri să înșface noi și variate bunuri (donații libere ori impuse sub formă de zeciuială, diverse tranzacționări de acțiuni și alte valori etc.), banii și avantajele materiale oferite la schimb fiind de cele mai multe ori singura modalitate, pe cât de concretă pe atât de convingătoare, în acțiunile de atragere a neofiților, respectiv – așa ca în cazul bisericilor neoprotestante – în ofensiva răspândirii crezului ”până la marginile pământului”.

            Este adevărat că mai sunt pe ici-pe colo fețe bisericești care și-au făcut o datorie de conștiință din a trăi sobru, ba chiar la limita sărăciei, lucru demn de toată cinstea și prin aceea că astfel de existențe pilduitoare ilustrează netemeinicia sofismelor utilizate de regulă de către protipendada clericală pentru a-și justifica rușinoasa și neîntrerupta contradicție dintre vorbe și fapte, precum mult invocata spusă Să faci ceea ce zice popa, nu ceea ce face el

            Că bogăția reprezintă o stare exterioară și absolut întâmplătoare pentru om, rezultă cu prisosință și din exemplul dat de aceia care deodată, din îndemnuri doar de ei auzite, se hotărăsc să-și împartă averea celor defavorizați de soartă. Scriitorul Lev Tolstoi este prin el însuși un exemplu în acest sens, iar în scrieri ne înfățișează la un înalt nivel artistic schimbarea radicală petrecută în viața părintelui Serghi din splendida nuvelă cu acest nume, după ce în urma unei decepții în dragoste, tînărul ofițer Stepan Kasatski renunță la avere și carieră pentru a se călugări, respectiv prin prințul Nehliudov din romanul Învierea, cel care la rândul lui renunță la toate pentru a-și urma fosta iubită în Siberia, după ce aceasta o apucă din vina lui pe căi greșite și ajunge să fie condamnată pentru încurcăturile în care o vâră meseria de prostituată.

            Dar trebuie să facem distincție între sărăcia impusă și sărăcia autoimpusă. Prima formă ține aproape în exclusivitate de carențele organizatorice și de nepriceperea combinată cel mai adesea cu corupția gestionarilor averii unei țări – guvernanții și oamenii lor de încredere din  teritoriu.

            Cum acest păgubitor fenomen este tipic pentru România zilelor noastre, în partea a doua a prezentului articol îi voi acorda cuvenita atenție…

            Negreșit că sărăcia se datorează și unor factori aflați în inseparabilă legătură cu firea individului, cum ar fi lipsa de îndrăzneală a acestuia și – de ce nu? – ghinioanele ce se țin scai de el.

            Oricare ar fi cauza, sărăcia reprezintă principala sursă de erodare moral-spirituală și biologică a celor mai mulți dintre membrii unei societăți, precum și de încordare a relațiilor dintre ei, încordare care cu necesitate tinde spre conflict.

            Sărăcia autoimpusă este apanajul firilor dârze, de-o înaltă ținută axiologică, dar și a firilor excentric-veleitare. Însă mesajul veleitarilor este limitat, căci el se datorează plictiselii, teribilismului ori dorinței de-a șoca. Rezultă că numai persoanele din prima categorie sunt purtătoarele năzuințelor evanghelice, grație acelei atitudini rare, fecundată de generozitate și iubire sinceră. Fiind impusă doar de hotărârile hrănite cu credința în forța transfiguratoare a dragostei, măreția acestui comportament nu poate fi egalată decât de măreția imboldului său moral.

            Și atunci, este bogăția necesară sau nu este?

            Cred că bogăția ca scop în sine nu numai că nu e de dorit din pricina distorsiunilor spiritual-conceptuale și sociale pe care invariabil le generează, dar e cât se poate de nocivă prin influența tiranică exercitată asupra indivizilor și grupurilor umane, prin invidiile cărora le dă naștere și prin competițiile nimicitoare pe care le antrenează.

            Este adevărat că o situație materială bună se constituie într-o liniștitoare și productivă certitudine pentru spiritul pornit pe calea acumulării de bogății nepieritoare. Dacă Platon și Goethe, bunăoară, ar fi fost hărțuiți de lipsuri și de grijile sâcâitoare ale imediatului, oare cât ar fi izbutit ei să finalizeze din ceea ce au dat umanității? Greu de răspuns la această întrebare, deoarece geniile posedă resurse nebănuite de rostire întru eternitate…

            La celălalt pol se situează viața plină de neprevăzut și privațiuni a inegalabilului François Villon, precum și aceea a pictorului Vincent van Gogh. Dar creațiile celor doi, mai degrabă impulsionate decât frânate de precaritatea mijloacelor materiale, și-au ocupat cu autoritate locul binemeritat din loja de onoare a culturii universale.

            Așadar, o situație materială bună poate fi socotită cel mult ca o posibilitate în plus pentru împlinirea celor hărăzite de favoarea divină, nicidecum ca o condiție impusă destinului.

*

            Vorbeam mai sus de cele două linii de forță ale guvernanților români – incompetența și corupția, pe care sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a țării.

            Și în regimul bolșevic erau, har Domnului, destui incompetenți, căci Universitatea ”Ștefan Gheorghiu” chiar pentru așa ceva a fost înființată: Să dea cât de cât un lustru intelectual acelor activiști, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutați și trimiși pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de clănțăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate nivelele și în toate compartimentele sociale.

            Evident, întrucât scopul declarat al acestei instituții de tristă amintire era acela de-a crea cadre de nădejde pentru politica agresivă a partidului bolșevic, trierea aspiranților se făcea pe bază de dosar, conform înșeleptului principiu ”Câte locuri, atâția candidați”…

            Dar ce să ne mirăm de ce-a fost la acea vreme, când în zilele noastre noțiunea de examen este pe cale de dispariție, ba mai mult, unele dintre universitățile apărute după Decembrie ʼ89 ca ciupercile după ploaie, își asigură necesarul de cursanți doar cu ajutorul generos al absolvenților…fără bacalaureat.

            La urma urmei o admirabilă continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii dintre activiștii de frunte ai partidului comunist se trezeau ”studenți” mai înainte ca ei să-și terminat liceul. Și atunci, pentru ca voia partidului să fie deplină, așa ca în zicala cu nutrețul întreg și rumegătoarele sătule, pentru cei în cauză s-au înființat cursurile fără frecvență, adevărată mană cerească și pentru alții.

            Ar mai fi de adăugat că printr-o corectă comparație, incompetența antedecembristă ni se prezintă azi ca fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două motive:

            1)Este adevărat că politica promovată de partidul bolșevic țintea nelibertatea și sterilizarea intelectuală, dar tot așa de adevărat este că țara nu era înglodată în datorii externe, că șomajul era cunoscut pe aceste meleaguri doar din citite și auzite și că tot românul putea sta liniștit în ceea ce privește locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrânețe.

            Prin urmare, cu toate erorile de fond ale industrializării haotice și ale urbanizării turbate, se poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai aproape de nevoile vitale ale omului de rând.

            A, că apăruse în acele timpuri pătura subțire a privilegiaților nomenklaturiști și cea a învârtiților cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric și presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero! Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor, mână în mână cu ticăloșii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic și material pentru România cu niște oficiali aproape nebăgați în seamă de străini și cu hoardele sale de migratori situați în vecinătatea delictului?

            Chiar dacă milioane de români onești trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, țara sărăcește de la un an la altul, numărul șomerilor și al dezrădăcinaților crește într-un ritm mai mult decât îngrijorător, iar avalanșa datoriei externe stă gata-gata să o pornească la vale peste disperarea celor mulți și peste îngâmfarea celor puțini.

            Ce folos că galantarele supermagazinelor sunt doldora de produse străine atrăgător ambalate, dacă buzunarele grosului clienților sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură este mai umilitoare și mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când el avea niscaiva bani și vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul Iov?!…

            2)Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din cele două perioade – ante și postdecembristă, cu diplomele care le atestă școlile isprăvite.

            Ei bine, dacă Nicolae Ceaușescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar neîmplinit, dacă soția sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea achiziționării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare științifică și dacă unii dintre miniștrii de-atunci erau croiți după calapodul intelectual al șefului lor, conducătorii postdecembriști ai românilor fac mare tam-tam de școlile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite în străinătate.

            Carevasăzică, nu numai că moda inaugurată de sărmana Elena Ceaușescu cu diplome achiziționate în condiții suspecte a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către aleși că în cei 22 de ani scurși de la Decembriadă am avut parte de cele mai reprezentative exemplare extrase de vrerea democratică a poporului din străfundurile ființei sale, nu doar la capitolul bune intenții (înzestrare morală), ci și la cel al studiilor (înzestrare intelectuală).

            Asta fiind starea de lucruri reală cu aleșii postdecenbriști, este firesc să te întrebi și apoi să întrebi: Cum naiba se explică faptul că țara a fost preluată fără datorii în Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanțe, iar după 22 de ani de guvernări profund democratice a ajuns la coada țărilor din Uniunea Europeană și cu o datorie de peste 100 de miliarde euro?…

            Dacă nu cedăm binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama fatalității, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări și țări.

            Și când te gândești că Germania și Japonia n-au avut nevoie de atâția ani ca să se smulgă din molozul celei de-a doua conflagrații mondiale pentru a intra triumfător în grupul de elită al celor mai industrializate state din lume!

            Dar iată alte două paradoxuri moșite de perioada postdecembristă, la care după cum se vede România n-are de gând să renunțe cu una cu două:

            a)Paradoxul dintre uriașele resurse agricole ale țării (pământ bun de uns pe pâine) și postura sa penibilă de importatoare a circa 80% din necesarul de alimente. Unde sunt numeroșii noștri specialiști și cum de nu văd că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne impune ca țară producătoare (nu doar consumatoare) între partenerii din UE? Numai astfel vom putea afirma că suntem ce-am fost, ba chiar mai mult.

            b)Paradoxul dintre eforturile făcute pentru obținerea specialiștilor și condamnabila ușurință cu care ei sunt lăsați de autorități să plece în străinătate, astfel ca țările bogate (vestice) să devină și mai bogate, iar românii tot mai săraci.

            Deși se știe prea bine că pământul și materia cenușie reprezintă cele două locomotive de mare forță care trag națiunile moderne înspre prosperitate, iată că România își permite să le folosească doar din când în când și numai pentru manevre.

            De unde se vede limpede că lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaș normal, adică destins și productiv, atâta timp cât agricultura va rămâne în continuare cenușăreasa economiei noastre muribunde și atâta timp cât Traian Băsescu și ciracii lui vor susține că Nemulțumiții n-au decât să plece din țară.

            Păi chiar asta fac oamenii de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloși – pleacă din România, nemulțumiți până la ofensă de modul cum sunt tratați și retribuiți!

            Cât privește corupția, apoi ea este o plagă atât de înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiți și în sistemul lor instituțional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia după eliminarea focarului de infecție de pe Dâmbovița. Ceea ce se poate realiza fie printr-o reîmpărțire administrativ-teritorială a acelor părți din Europa unită care produc și exportă doar probleme (Balcanii în primul rând), fie prin diminuarea competențelor actualelor capitale (sau, mă rog, a unora dintre ele) și preluarea lor de către instituțiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul de Externe, Ministerul Apărării etc.

Ministrul Baconschi a ţinut o ședinţă de partid în faţa “Comunităţii Române” din New York!!!

 

Autor: Grigore L. CULIAN (New York)

Marţi…13 și marţi 20 septembrie 2011, trei ceasuri rele!

Hotărât lucru: ziua de marţi nu e una câștigătoare pentru locatarul vremelnic de la Cotroceni. Nici pentru Teodor Baconschi, fostul teolog ajuns ambasador în mai multe capitale europene, printre care și Paris, unde în 2009 a “făcut rost” de vreo 4.000 de voturi pentru Traian Băsescu (“gurile rele” – și nu numai – vorbesc despre fraudă!), care l-a recompensat cu postul de ministru de Externe al României! Dar să-i lăsăm pe cârcotași să vorbească la BEC (Biroul Electoral Central!) și să trecem la faptele petrecute în zilele de marţi 13 și marţi 20 septembrie 2011 la Washington și New York.

Fals și manipulare cu ajutorul “jurnaliștilor de serviciu”!

“Marţi, 13 septembrie 2011, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită de lucru la Washington, la invitaţia omologului său american Barack Obama”, scrie oficiosul prezidenţial Evenimentul Zilei. Fals! Comunicatul Casei Albe ne spune cu totul altceva: “US President Barack Obama held unscheduled talk with Romania’s President Traian Basescu. Basescu had a scheduled meeting with Vice President  Joe Biden in the Roosevelt Room of the White House, but Obama joined the meeting between Vice President Biden and President of Romania”. Traducere: “Președintele SUA, Barack Obama, a avut marţi o convorbire neprogramată cu Președintele României, Traian Băsescu. Băsescu avea programată o întâlnire cu Vice Președintele Joe Biden în Roosevelt Room de la White House, dar Obama s-a alăturat întâlnirii dintre Vice Președintele Biden și Președintele României”). Iată motivul pentru care vizita de o  zi a lui Traian Băsescu la Washington a fost ţinută la secret până în ultimul moment de Administraţia Prezidenţială de la Cotroceni, de Ambasada României la Washington și de consulatele din SUA, iar în avion au fost admiși numai ziariștii obedienţi puterii. În plus, la întâlnirea “Comunităţii Române” cu șeful statului, desfășurată la Ambasada României din capitala americană, au fost omiși – cu bună știinţă! – de pe lista de invitaţi jurnaliștii româno-americani, iar deputatul “nostru” Mircea Lubanovici, omul din Parlament al PDL în Colegiul 3-Diaspora, a fost complice la diversiune, deși conduce (teoretic!) ziarul (presupus) românesc Romanian Times.

 

Şedinţă de partid cu “Comunitatea Română” la New York!

Marţi, 20 septembrie, Consulatul General al României din New York (consul general: Marian Pârjol) a organizat o întâlnire a ministrului de Externe al României, Teodor Baconschi, cu reprezentanţi ai “Comunităţii Române” din New York (voi explica în continuare de ce am pus ghilimele la sintagma “Comunitatea Română”). Programată, conform invitaţiilor trimise, să se desfășoare în Salonul de Protocol, situat la etajul 4 al Consulatului, întâlnirea a fost mutată în Sala Auditorium a Institutului Cultural Român din New York (care stă goală, de trei ani de zile, din cauza “activităţii febrile” a directoarei Corina Şuteu și a echipei sale de la ICR-NY!), după un scenariu identic cu cel al întâlnirii premierului Emil Boc cu “Comunitatea Română (din septembrie 2010). Ca decor și în postură de aplaudaci, în locul reprezentanilor marcanţi ai Comunităţii Române (de data asta fără ghilimele), au fost aduși circa 30 de tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind copiii noii nomenklaturi de la București, trimiși la studii în străinătate de profitorii tranziţiei, după modelul preluat de la clanul Ceaușescu și îmbunătăţit de “EBA”, fiica cea mică a noului “mare conducător” Traian Băsescu. Cum cadrul unei ședinţe de partid în toată regula a fost creat, a urmat urcarea pe scenă (cu aplauzele de rigoare!) a protagoniștilor, (de fapt, a protagonistului, fiindcă restul alaiului nu a scos niciun cuvânt preţ de o oră și jumătate!): ministrul Teodor Baconschi; ambasadorul Adrian Vieriţă, care nici până azi (26 septembrie, n.C.I.) nu mi-a răspuns la scrisoarea de săptămâna trecută, în care îi ceream să ne informeze care au fost criteriile de selecţie a audienţei la recepţia oferită de Ambasada României la Washington în 13 septembrie 2011 (unde mai mulţi reprezentanţi ai presei de limba română din SUA au fost scoși de pe lista de invitaţi prin “ordin de sus”, selectaţi arbitrar și discriminatoriu sau înlocuiţi cu copii sau “yesmeni” gen Mircea Lubanovici) și să pună la dispoziţia presei lista completă cu persoanele invitate la evenimentul sus menţionat, pentru a fi publicată, astfel încât românii din America să afle cine le reprezintă interesele și vorbește în numele lor în cadrul întâlnirilor la cel mai înalt nivel cu oficialii români; ambasadorul la ONU, Simona Miculescu; consulul general, Marian Pârjoj, plus Corina Şuteu, directoarea ICR-NY și gazda aleasă în ultimul moment de organizatori. Încercând să identific “Comunitatea Română din New York”, mi-am dat seama că în sală se aflau câţiva jurnaliști români și tot atâţia oameni de afaceri, marea majoritate a audienţei fiind formată din tineri români care studiază în America, dar care nu trăiesc în această ţară și nu i-am văzut vreodată la o acţiune comunitară (cenaclu literar, festival etc.)!

Mesajul Asociaţiei Jurnaliștilor Români din Nord-America

“Membrii asociaţiei noastre sunt indignaţi și profund dezamăgiţi de faptul că la vizita efectuată în 13 septembrie la Washington de președintele României, dl. Traian Băsescu, invitaţia lansată jurnaliștilor români din Statele Unite a fost făcută preferenţial și discriminatoriu. Cu alte cuvinte, au primit invitaţii doar cei care scriu de bine despre actuala putere. Acest fapt este o jignire profundă adusă românilor din Statele Unite – și nu numai lor – care citesc presa de limba română. Un lucru mult mai grav este faptul că, în ciuda faptului că reprezentanţii  Ministerului Afacerilor Externe nu ar trebui să aibă o anumită culoare politică sau să fie aserviţi unui anume partid, se pare că sunt. Asociaţia noastră a transmis deja o scrisoare în care cere explicaţii Ambasadei României din Washington, D.C., dar și deputatului Mircea Lubanovici, cu privire la motivele pentru care aproape toată mass-media românească din SUA a fost ignorată. Un mesaj similar a fost formulat și de ziarul New York Magazin. Vă întrebăm, domnule ministru: de ce invitaţiile făcute de angajaţii presupus apolitici ai MAE au fost trimise numai unora la recepţia de la Washington?; de ce nu există bani pentru proiecte comunitare, dar există bani pentru plimbările diferiţilor politicieni, inclusiv la vizita președintelui Băsescu din 13 septembrie 2011; cine se face răspunzător, cine va fi sancţionat și în ce fel pentru cele întâmplate și de ce angajaţii MAE execută ordinele unui anumit partid, când ei ar trebui să reprezinte interesele tuturor româilor?; de ce președinţia comisiilor de votare din străinătate a fost trecută în 2009 în mâinile diplomaţilor şi nu a rămas la reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti care votează şi care au asigurat timp de 20 de ani un serviciu corect, evitând scandalul petrecut în 2009 la Ambasada României din Paris, condusă atunci de Dvs.?; pe ce bază aţi promis PDL un milion de voturi de la românii din străinătate şi cu ce drept, având în vedere faptul că, în calitate de ministru de Externe, aveţi datoria să reprezentaţi interesele tuturor românilor, nu ale unui partid politic? Marian Petruţa, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Români din Nord-America (NARPA)”

Acesta a fost mesajul pe care am fost autorizat să-l transmit din partea NARPA (al cărui membru şi deţinător al trofeului “Jurnalistului anului 2011 la categoria cel mai bun editorial” sunt) ministrului Baconschi la întâlnirea cu “Comunitatea Română” din New York. În loc de un răspuns punctual la întrebările incomode enunţate mai sus, dl Baconschi a lansat o serie de acuzaţii, afirmând că aş avea “vederi de stânga” şi că întrebările mele (!?) sunt “tendenţioase”, deşi ele erau adresate în numele unei asociaţii la care sunt afiliate opt publicaţii, două posturi de televiziune şi două posturi de radio româneşti din America! Cât priveşte “vederile mele de stânga”, îi aduc la cunoştinţă dlui ministru “de dreapta” că sunt refugiat politic în această ţară, încă din vremea când Domnia Sa profita din plin de avantajele comunismului… de stânga, că sunt membru, cu cotizaţia plătită la zi, al Partidului Republican (de dreapta!) din SUA şi patronul unui ziar românesc, ceea ce şi descalifică afirmaţiile şi prestaţia jenantă de la şedinţa de partid cu “Comunitatea Română” din 20 septembrie 2011, încheiată cu ropote de aplauze!

P.S. Spre final, o doamnă profesoară şi colegă, al cărui nume nu-l mai citez din respect pentru activitatea sa literară şi jurnalistică, a pus cireaşa pe tort (sau bomboana pe colivă!), afirmând în faţa ministrului Baconschi: “Sunt sigură, dle ministru, că Dvs. nu reprezentaţi un partid politic şi că apăraţi interesele ţării”! Îi recomand doamnei să viziteze mai des România şi să trăiască acolo un an cu salariul foştilor săi colegi dascăli. Şi, pentru a-i potoli “elanul patriotic”, am să-i dau două citate din “apoliticul” Baconschi: “Eu, Elena (Udrea – nota mea), sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să fac eforturi monumentale ca să nu cad sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti foarte frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinatatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare şi PDL are probabil nevoie de acest lucru” (Teodor Baconschi, conferinţa pentru alegeri în PDL Bucureşti din 21 noiembrie 2010). “Sunt convins că proiectul legii votului prin corespondenţă îi va face pe românii din comunităţile de peste hotare să ne aducă NU 100.000 de voturi, cum ne-au adus rândul trecut, ci un milion de voturi. Este un obiectiv pe care îl putem atinge, dacă vom reuşi să dăm acest necesar semnal de înnoire” (Teodor Baconschi, discurs de susţinere a candidaturii la funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, pe care o deţine şi în prezent!).

P.P.S. Păcat că postul de televiziune Romanian Voice nu a găsit spaţiu de emisie pentru a prezenta Comunităţii Române (fără ghilimele!) mesajul Asociaţiei Jurnaliştilor Români din  Nord-America (NARPA). A fost momentul cel mai fierbinte pentru ministrul Baconschi, iar românii din New York şi din toată America aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat la şedinţa de partid din 20 septembrie 2011. Poate altă dată…

New York, 26 septembrie 2011

Extemporale despre un ex-rex

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2011

Extemporale despre un ex-rex  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg,Canada)

 

 

POLEMOS

„Polemizez, deci sunt liber” (C.F.)

MOTTO

Minciuna stă cu regele la masă/ Dar asta-i cam de mult povestea/ De când sunt regi, de când minciuna este/ Duc laolaltă cea mai bună casă” – Alexandru Vlahuţă

Ca la comandă, după declaraţiile lui Traian Băsescu despre fostul rege (ex-rex) Mihai din 22 iunie 2011, mass media românească s-a umplut de articole şi interviuri despre ultimul rege, ultimul la propriu şi figurat, al României. Fiecare a scris ce a ştiut sau i s-a spus să scrie, cum a vrut sau nu a vrut, cum a fost sau nu a fost, dar s-a scris vârtos în toate felurile. Am citit din curiozitate din mai multe articole. E drept, eu consider monarhiile forme social-istorice depăşite de mult şi e adevărat ca am o desconsideraţie totală faţă de ultimii doi regi ce au domnit peste români, datorită evenimentelor trăite dar mai ales lecturilor generale despre monarhia românească. (La fel am dispreţuit şi detestat şi comunismul secolului XX). De data asta citind articolele m-au amuzat copios actualii lustragii regali; cât chin pe ei, săracii, să-l lustruiască pe cel ce a trădat România cum spunea Trăian Băsescu, care este o clonă al ex-rex-ului şi nu va face nimic pentru România şi Români cum nu a făcut nici Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen.  

Cristian Câmpeanu, editorialist la România Liberă  scrie Domnule preşedinte, până la monarhie! Liberă „România asta” dacă spune unui cetăţean cât să se întindă în exprimare. Bineînţeles că Traian Băsescu ar fi ultimul care ar avea voie să vorbească de trădarea intereselor românilor, el fiind de fapt trădătorul care strigă prindeţi trădătorul! Editorialistul scrie că la de-legitimarea monarhiei stă de fapt securitatea! Atenţie, deci, toţi care critică monarhia sau pe ex-rex sunt securişti sau oamenii securităţii. În cazul acesta editorialistul e doar un orb dus de mână!

Tot în România Liberă, tot pe această temă a apărut un editorial Slugă sau erou? referindu-se la Traian Băsescu care l-a făcut sluga ruşilor pe ex-rex!! Mă întreb de ce acum şi nu mai de mult, că doar a fost atât de mult timp de când ex-rex-ul a fost marioneta ruşilor pentru o decoraţie şi-un avion, marioneta comuniştilor instalaţi de ruşi în România după actul de la 23 August, când ex-rex-ul l-a arestat  pe  Ion  Antonescu,  la el în palat, şi l-a dat pe mâna comunistului Bodnăraş, care l-au predat ruşilor!! De ce tovarăşe Traian Băsescu tocmai acum ţi-a ieşit porumbelul adevărului din gură?!? Cum te ştim mojic răzbunător, nu cred că din motiv justiţiar, doamne fereşte, ci fiind din fire duşmănos ai vrut să te răzbuni pe ex-rex pentru că nu a pus o vorbă bună la verişoara sa, regina Angliei, să te primească în vizită, cum ai dorit de curând. Poate mă înşel io, poate mai mult decât atât, ex-rex-ul i-a scris verişoarei să nu te primească, dintr-o mie de motive. Cine să ştie toate dedesubturile, cine să le spună câte sunt? 

În Observatorul Cultural numărul 323 din iunie 2011 s-a scris mult, pro şi contra, despre trădarea si slugărnicia ex-rex-ului. Trec peste editorialul lui Ovidiu Şimonca Nu putem dormi!, în care sună goarna deşteptării pentru monarhişti  dând o lecţie de morală lui Traian Băsescu. O adevărată pierdere de timp fiindcă şeful statului nu are nimic în comun cu morala, şi îi trage de urechi pe cei ce vin cu argumente istorice veritabile împotriva ex-rex-ului. De subliniat că printre argumente, după întoarcerea armelor  declarată de monarh în 23 august, armata româna a fost practic predată pe mâna ruşilor, care a dezarmat o parte din ea pe frontul din Moldova, luând-o prizonieră  şi trimiţând-o în lagăre de muncă forţată în Rusia, iar cealaltă parte  a trimis-o în linia întâia a frontului de vest, până în Tatra şi porţile Vienei. Să mărim paranteza, adăugând că soldaţii şi ofiţerii români luaţi prizonieri după 23 august de către aliaţii sovietici  au stat în prizonierat  cinci ani de zile, fără ca ex-rex-ul, care în 1944, 1945, 1946 dădea şi participa la  banchete cu aliaţii sovietici, să ceară eliberarea şi repatrierea lor! Ţineţi minte! Mai mult, niciodată, ex-rex-ul nu a ridicat problema cobeligeranţei României în al Doilea Război Mondial. E doar una din laşităţile şi trădările ex-rex-ului, pe care monarhiştii o ascund în spatele grevei regale. Nişte amărâţi, elite ratate! 

În extemporalele din Observatorul Cultural, Sorin Ilieşiu îi trage o săpuneală lui Traian Băsescu, înşirându-i toate păcatele pe aţă. Mi-a plăcut cea cu neantizarea flotei şi concluzia sa Demisia specificând că toţi intelectuali adevăraţi gândesc ca mine! Just, aşa o fi la intelectualii adevăraţi dar asta cu demisia lui Traian Băsescu e veche, veche. Acum, aici îl socotim şi judecăm istoric pe ex-rex, că ne-a dat liber şeful statului! Nu? Geo Şerban scrie, pe o jumătate de pagină, Sfidarea stă cu preşedintele la masă  că este uluitor comportamentul şefului statului. Descoperire tardivă, dar mă rog mai bine odată şi odată, decât niciodată.  O altă descoperire tardivă este că are o ranchiună personală la adresa unora dintre exponentii Casei Regale.  Aşa-s ranchiunoşii, ranchiunoşi pe un nonagenar decorat de Stalin şi Putin pentru aportul adus înfrângerii fascismului german!! Uluitor comportament regal! Pe urmă autorul bate câmpii cu graţie, până ce ajunge la Elena Udrea, o altă necuviincioasă faţă de casa regală. Despre ex-rex tăcere de aur. De ce a scris Geo Şerban această jumătate de pagină?  De aflare în treabă românească! De la Bedros Horasangian mă aşteptam la ceva consistent în articolul său Istoria iresponsabilităţii prezidenţiale, dar este doar un extemporal de umplutură, în care dă din colţ în colţ, de la marele GDS bucureştean la Katyn-ul polonz, de la procesul lui Ion Antonescu la condamnarea holocaustului, de la cât de zdravăn băutor era Churchill la deţinuţii din Gulag. Orice dar nimic clar despre acuzele lui Băsescu şi  neviinovăţia ex-rex-ului în timpul domniei sale. De data aceasta Bedros Horasangian a decepţionat pe toţi cu învârtirea sa în jurul cozii. Hai, dragă Bedros, lasă Casa Regală şi treci în casa istoriei cele adevărate…

Ovidiu Pecican în O dezbatere care abia începe este singurul care merită citit cu atenţie, pentru că, într-adevăr  e la subiect, cu argumente şi curaj, fără menajamente faţa de unii sau alţii. Ovidiu Pecican scrie că Regele ar trebui să-şi asume măcar o parte din deciziile României în timpul războiului… şi… Un singur ţap ispăşitor (se referă la Ion Antonescu) oricât de important ar fi, nu epuizează lista responsabilităţilor… şi pune cărţile istoriei pe masă, din care subliniază faptele, după care îl judecă corect pe ex-rex. Am rămas agăţat de remarca lui: Mihai I care a patronat – formal – această guvernare între 1940 şi 23 august 1944 a întors foaia după această dată… Adevărat, semnificativ, poate şi pentru adevăraţii intelectuali a lui Sorin Ilieşiu, nu şi pentru Ovidiu Şimonca, care în mai multe ocazii a demonstrat că nu este suficient de pregătit în anumite probleme iar în altele are  probleme cu înţelegerea. Îmi pare rău de el, dar sper să-i treacă. Acum îi dau un mic test de verificare: de ce ex-rex-ul nu a făcut o grevă regala şi pe timpul lui Ion Antonescu ca pe vremea lui Petru Groza, dacă într-adevăr ar fi fost ceva de capul lui? Hai, draga Ovidiu, deşteptarea! Dacă ex-rex-ul chiar ar fost ceea ce îl plăsmuiesc idolatrii săi, a existat un moment istoric în timpul războiului, când trebuia să facă o grevă regală: atunci, când  Ion Antonescu a continuat războiul dincolo de Nistru!! Clar Ovidiule? Restul devine vacs albina fiindcă alţii au avut puterea să facă jocuri macabre în lume…

Am citit şi altele, dar nu mi-am spus părere, deşi, dacă Ovidiu şi Traian are voie să-şi spună părerea, de ce nu ar avea voie şi Dumitru lui Florea lui Stan Pădeanu sa şi-o spună? M-am luat cu altele, m-au dus altele până când, din nefericire, am dat peste articolul Regele Mihai I al României: curaj şi rezistenţă în faţa comunizării semnat de Lucia Hossu Longin în Observatorul cultural. Nu cred că Lucia Hossu Longin are nevoie de prezentarea mea; a muncit mult pentru ea de-a lungul carierei sale în mass media, ridicând în slavi epoca de aur şi pe fruntaşii ei făuritori. Apoi, după 1989 a încercat marea năpârlire cu Memorialul Durerii pentru care a fost apreciată. Şi dintr-odată a scris un interviu – odă despre Pacepa ce a produs greaţă multora, iar acum, fiindcă a trecut de la comunism la monarhism îi ia apărarea ex-rex-ului. Adună tot felul de  bucăţele de istorie şi citate de discursuri şi paradă, de la începutul monarhiei româneşti până astăzi, pe care le ţese anapoda pentru naivi să-l scoată curajos si rezistent pe ex-rex. Şiraguri aiuritoare, ameţitoare, laudative când false când deplasate de la topica în discuţie cu singurul scop, repet, de a-l face pe ex-rex curajos şi rezistent, ceea  baby-king, cum îi spunea Regina Maria, nu a fost niciodată. Dragă doamnă, eşti la senectute, nu te fă de râs, lasă-te… Cu toţii intram odată şi odată într-o ocupaţie sau profesie, şi facem ce facem, dar la urmă ieşim din ea. Încearcă, dragă doamnă, o ieşire cu demnitate! Nu ca ex-rex-ul tău pe care îl poleieşti ascunzându-i defectele personalităţii şi greşelile istorice  sub preşul Observatorului Cultural …

Corneliu Florea (Winnipeg – Canada, după 23 august  2011)

PS –  din câte am citit  despre  atacul  lui Băsescu la rege, profesorul Ion Coja documentat şi raţional, a scris cel mai corect despre acele timpuri, evenimente, oameni …

Capcana votului prin corespondenta

Posted by Stefan Strajer On August - 11 - 2011

Capcana votului prin corespondenta

Autor: Grigore L. Culian (New York)
Dupa ce la parlamentarele din 2008 si prezidentialele din 2009 Biroul Electoral Central (BEC) – controlat de banda mafiota rosie vopsita in portocaliu si aflata la putere – a luat controlul sectiilor de votare din strainatate din mâinile comunitatilor românesti si l-a pus la discretia personalului ambasadelor si consulatelor României, netezind astfel, prin frauda, drumul lui Traian Basescu spre al doilea mandat la Cotroceni, Puterea pune la cale o noua diversiune pentru parlamentarele din 2012 si prezidentialele din 2014: votul prin corespondenta. Schimbarea presedintilor sectiilor de votare din strainatate, (alesi pâna in 2008 din rândul membrilor comunitâtilor, care aveau legitimitate) nu a fost intâmplatoare. Prima dovada in sprijinul acestei afirmatii e faptul ca, pentru prima oara dupa 1990, atât in 2008 cât si in 2009 s-au inregistrat fraude masive la vot, mai ales la Paris, dar si in Spania sau Italia, lucru nemaiintâlnit pe vremea când sectiile de votare erau conduse de reprezentantii locali ai celor care votau. Daca aceasta masura abuziva a avut totusi o acoperire legala (desi imorala!), fiind vorba de o decizie a Biroului Electoral Central, iata ca puterea portocalie incearca inca de pe acum – cu ajutorul ambasadelor si consulatelor României – sa ne bage pe gât votul prin corespondenta, desi nu exista nicio lege in acest sens votata in Parlament! Scopul este pregatirea unor fraude de proportii la alegerile din 2012 si 2014, pentru mentinerea puterii in mâinile mafiei PDL-iste.
Unii se vor intreba – pe buna dreptate – ce probe am. Ei bine, prima dovada este declaratia facuta de actualul ministru de Externe, Theodor Baconschi, la “plenara” PDL, unde “diplomatul din jacuzzi” s-a angajat sa aduca partidului de guvernamânt peste un milion de voturi din strainatate! Sa fim seriosi! Am fost presedinte de comisie ani de zile si românii din strainatate nu au adus niciodata mai mult de 70.000 – 80.000 de voturi din intreaga lume! Sa-i fi apucat tocmai acum pofta de vot si sa vedem un milion sau doua la urne in 2012 si 2014? Daca iau ca exemplu sectia de votare din zona New York, unde se presupune ca ar trai circa 100.000 de români, la scrutinurile electorale din ultimii 20 de ani nu s-au prezentat mai mult de 1.000 – 1.500 de alegatori, recordul de peste 3.000 fiind stabilit la alegerile prezidentiale din 1996, 2000 si 2004. In aceste conditii, de unde poate scoate ministrul Baconschi un milion de voturi pentru PDL? Evident, din votul prin corespondenta, vot imposibil de controlat si/sau reclamat, fiindca atât inregistrarea cât  si numaratoarea o fac tot “EI”, care stiu foarte bine cum se poate fura in România “LOR”, mai ales ca au experienta hotiei, mostenita de la vechea nomenclatura comunista.
O alta ingrijorare a mea o reprezinta tentativa de invrajbire, dupa principiul “divide si stapâneste”, a românilor de acasa impotriva celor care au ales sa traiasca in strainatate. Prima diversiune apartine presedintelui Traian Basescu, care, imediat dupa “câstigarea” alegerilor prezidentiale din 2009, le-a multumit românilor din strainatate ca l-au facut din nou presedinte! Cu alte cuvinte, cele 70.000 sau 80.000 de voturi ar fi facut diferenta. Fals! Aceste voturi puteau veni din oricare judet din România, unde mai bine de 5 (cinci) milioane de romani l-au votat pe Traian Basescu, iar acum ne acuza ca noi le-am ales presedintele! Partial, au dreptate, iar operatiunea de dezbinare a reusit!
Va voi prezenta acum un scenariu perfect posibil pentru alegerile din 2012 si 2014. Sa presupunem ca in Romania se vor prezenta la vot circa 10 milioane de alegatori (cifra reprezinta participarea la prezidentialele din 2009) si 10 la suta (procentul actual in sondaje al PDL) vor vota cu candidatii partidului la parlamentare (si cu candidatul la prezidentiale). Asta ar insemna ca PDL va obtine un milion de voturi, iar Opozitia restul, ceea ce ar insemna pierderea puterii (cu eventuale consecinte penale pentru unii membri ai “partidului-stat”). Sa presupunem, de asemenea, ca ministrul Baconschi va aduce din strainatate, cu ajutorul votului prin corespondenta, milionul de voturi promis, plus alte doua milioane furate. Asta ar insemna un 30 la suta pentru PDL, plus 10 la suta din tara, adica aproape de 40 la suta. Vor urma negocierile cu UDMR, UNPR si alte partide – fantoma, plus dezertorii santajabili penal din Opozitie, care vor aduce mafia portocalie la un neverosimil 50+1 la suta, cu care va forma un nou guvern si va ramâne la putere! Aceasta e miza votului prin corespondenta al românilor din strainatate, o strategie cinica si o diversiune menita sa adânceasca prapastia dintre noi si cei aflati in suferinta in tara!
Ce autoritate morala avem noi, cei care traim in America sau aiurea, sa decidem  cine va conduce România in viitor? Platim noi taxe, ni se taie noua pensiile si salariile, sunt batrânii si copiii nostri lasati fara bani de hrana si medicamente, fara scoli si spitale? Suntem noi jefuiti de mafiile comuniste, travestite in democrati, care s-au rotit la putere in ultimii 22 de ani in România? Ce-ar fi sa ne alegem reprezentanti in Parlament care sa ne apere interesele si sa NU mai permitem unui activist de partid ca Mircea Lubanovici (PDL, Colegiul 3-Diaspora) sa doarma pe banii românilor si sa ridice mâna la comanda?! Nu e mai bine sa-i lasam pe cei din tara sa-si aleaga singuri parlamentarii, evitând astfel conflictul artificial inventat de actuala Putere pentru a ne controla prin dezbinare?!    
New York, 1 august 2011
(Grigore Culian, editorul saptamanalului New York Magazin)

Ţiganiada” maghiarilor şi… grijile „intelighenţiei” româneşti contemporane

Autor: prof. dr. Adrian Botez

…Aflăm, prin presa scrisă şi vizuală, că Ministrul Culturii Româneşti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamnă pe etnicii unguri, din România, să iasă în stradă – să „manifesteze” contra regionalizării în 8 „zone” (ale absurdului perfect şi distructiv de românie!!! – …dar aceasta/distrugerea, nu doar pentru şi nu în primul rând pentru maghiari…căci România, distrusă şi răstignită prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor… însă pe români, se vede treaba, nu-i mănâncă, încă, la… ”manifestaţie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem că nu vor ieşi în stradă ca să strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …că dacă, nici acum, urmaşii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fără îndurare!, Budapesta, 1939) nu-şi folosesc Garda Secuiasco-Maghiară, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi şi noapte de noapte, prin Vama Borş… 

…Oare maghiarii (cetăţeni români, cică!) ies să „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” şi… de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul să-i lipsească pe români de… orice drept (…foarte curând, până şi la limbă!), în Ţara lor, a Românilor! (Drept la care românii par a fi renunţat!)  – …şi pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel puţin moral, dar şi geografic, zic şi clamează ei, tot mai sfidător…!) România, la… piticul maghiar, băgat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – şi de fasciştii lui!

…Da-da, că ei, românii, n-au de ce să se răscoale şi să „manifesteze” (măcar cu oarece bolovani…!) – pentru că ei, românii, au „gătit” cu căpătarea drepturilor lor, în propria ţară… – …mai exact: cât au renunţat ei, de  bună-voie şi din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepădării de Demnitate şi de Căutare a Adevărului Hristic, drept: „creştinească”!), cât le-au fost „gătite”/isprăvite/”furluate” şi eludate toate drepturile, de către guvernanţi români trădători – … şi, de-acum, în România, au rămas, cu dreptul de a-şi cere drepturidoar maghiarii!

…”Bravo lor, ruşine nouă!!!” – ai fi tentat a zice, la o primă „ocheadă”.

…Pentru că Preşedintele Românilor, dl Traian Băsescu, după spusa popii Tökes, este cel mai „de inimă” prieten al secuio-maghiarilor… – şi asta, pentru că, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Şi astă vitregire ”de tătic” li se trage românilor… tot de la „Ieşi afară/Javră ordinară!” – ….că Traianu-i Traian odată şi el nu uită, el nu iartă…! – ce mai, adevărat „Român” (înlocuitor al lui Neulander… Petre „Romanul”)!!!

…Dar şi pentru că valahilor le-au înţepenit minţile, gâtul şi şalele, de când se to-o-o-ot uită în gura… tăcerii şi răbdării. De când jinduiesc după slujba de „apă şi balie a lui Băsescu”, cel îmbăiat (deşi nebotezat!), în mulţimea (gregară) a prostiei lui Gură-Cască cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe muncă şi viaţă: preferă „muieţi-s posmagii”, decât să „muncească” şi să lupte, în stradă ori pe câmpul de bătaie, precum moşii lui, martiri şi eroi – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

…Deci, cu „janalăii” şi „baroreii” şi „slobozanii” în frunte, maghiaro-„ţiganii” (deveniţi la fel de groteşti, ei, cei de „stradă”, ca şi maneliştii noştri, cei de …”e-stradă”!) ies la paradă, dând lecţii de autentic maghiarism… în buricul României! Să-şi ceară drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „ţiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Ţepeş Vodă… – de a-şi face stat… în stat!!!), într-o Românie, în care românii au renunţat, supăraţi doar… „în imagine”…îîîhhîîî: adicătelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Dă-le-e-e-ee…cui le-o lua!

Şi, iaca, se cam găsesc destui, care să vrea să ia/fure, din Grădina Maicii Domnului, Cea (acum!) Nepăzită de Arhangheli Grădină!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL… că toţi au fost (din 1990 şi până azi, în 2011!) la „puterea” hoţirii şi distrugerii barbare de Românie, cu UDMR-ul dimpreună!!!

…Să mai amintim, oare, că vecinii noştri iubiţi, ucrainienii, cărora le-am dat („Luaţi de ici, bre, de sufletul… bunicilor noştri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor… luaţi, vă rugăm frumos, chiar să nu ne refuzaţi… că tot se strică degeaba!”), cu mâna noastră („emilconstantinească” şi „adrianseverinească”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Muşatină! – vor acum şi treimea Moldovei de dincoace de Prut, ca s-o „în-sorească”, cu aia de dincolo de Prut („ca să nu se piardă de neamuri, deh!”) …sau că, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel puţin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parcă cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înţeles, a lor!)… sau că la Belgrad, de tare multă vreme, se strigă după cealaltă jumătate de Banat, cea românească, pentru ca să împlinească Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!!  – …la fel şi pe „sora” Oltenia…”de ce să n-o <<mărităm>>, peste Dunăre, cu Drina”?!

…Care va să zică, valahii stau şi se uită la televizor cum, în România, maghiarii ies să-şi ceară dreptul… la ce?! La „Ţara Secuilor”! La coridorul  de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mureş-Sălaj-Bihor… cu staţia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mureş/România, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: “ <<Să fie Ardealul CUM A FOST şi naţiunea ungară CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestările de marcare a Revoluţiei de la 1848-1849, organizate, marţi, de Partidul Civic Maghiar (PCM) şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), la Târgu Mureş”, relatează Agerpres.

Bravos, naţiune română… deznaţionalizată! Priviţi, români „verzi ca balega de gâscă”, la marşul glorios al „tandalerilor” şi „parpanghelilor” gingaşi, urmaşi ai „celei mai nobile rase”… cea a hunilor lui Attila – pentru a vă înlocui la Masa Drepturilor Româneşti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai suferă nici măcar să se asemene culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: deşi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revoluţionar-fascistoid, şi-l vor re-arbora, numai când va avea totul schimbat, faţă de cel al României, „tovarăşă şi pretenă”: „alb, pe margini cu triunghiuri roşii, albe şi verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am şi mutilat, cu o inconştienţă grotescă şi sinistră, în acelaşi timp…: l-am găurit, exact în dreptul „găurii” de autoritate statală românească de azi: în mijloc, exact acolo unde UDMR-ul şi Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes şi al lui Băsescu-naşul „partinic” – deci, partid egal „aparţinătoriu”, popii şi preşedintelui României, întru vină şi trădare de Românie!) „desenează”, azi, începutul visului lor de secesiune (faţă de România) a Ardealului Sfânt… urmând, într-o logică hunico-attiliană, alipirea forţată la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închişi a trădare mişelnică, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senină şi criminală, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Şi-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic şi ce fac, „pentru binele şi prosperitatea României”?! Păi, cam tot aşa fac… vorbesc! (Dacă o fac şi pe asta, de frică să nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, şi el academician, deh!): „Caţavencu: După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! Pristanda: –  Curat constituţional! Muzica! Muzica!

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNĂ!  – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea şi se zbate, oare?! Păi, nu prea zice nimic, ba şi doarme de rupe, şi nu se zbate nici în somn, măcar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, că Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt şi Sfâşiere din Trupul Basarabo-Muşatinilor – …este o necesitate naţională”!), acum a „schimbat macazul”, şi, cu clătinări din cap de babă cu dureri de dinţi, o face pe Pytia, slobozind, odată cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsă Maghiară!

…Din păcate, spusele lui de proroc întârziat acoperă un adevăr cumplit: s-a reuşit, prin ţesături diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânăr, din generaţia nouă, să nu mai aibă sentimentul de apartenenţă la un Dumnezeu-Hristos şi la un Neam, simţământul că s-a născut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav şi mai vechi, pe Pământ, decât toate celelalte, şi cu o Misiune Terestră Minunată!), aflat între nişte graniţe sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slăbiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri şi de Sfinţi… şi cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Dacă ar vedea, aceşti tineri, pe geamul de la bucătărie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, nişte tancuri, ceva… – ei nu că n-ar întreba măcar ale cui sunt şi cu ce drept trec pe-acolo (şi ce misiune ar avea ei, ei cei locuitori în acea casă, faţă de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de moşi şi strămoşi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (plăcându-le motorul „tare”!)… – … chit că, apoi, ar trebui să tragă, cu tunul de pe turelă, în casa lor de la bunici şi în carnea părinţilor şi fraţilor lor, de-o carne şi-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboţi numai buni de făcut sclavi, pe plantaţiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât să lucrăm pentru ei… iar de ne-om înghesui prea mulţi, ne vor învrăjbi (ca să nu cheltuiască, tot ei, muniţie ori cânepă de ştreang!), până ne vom măcelări noi între noi, de-om ajunge la un număr „raţional şi convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…două!!!

…Am devenit şi încă vom mai deveni o lume corcită straşnic, iar corceala „preste fire şi preste orice hotar de înţelepciune şi chibzuinţă” produce întunecarea Duhului şi slăbirea, până la uitare, a cugetului şi a instinctelor celor dumnezeieşti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, dacă tot eşti la o zvârlitură de băţ de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, bătrân istoric al neamului românilor şi din neam de bătrâni istorici ai neamului românilor! – de ce nu iei… băţul cu care ţi-ai măsurat „distanţa”, şi să-l altoieşti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „băuturile alcoolice”!), ranchiunos, hidos ca dracul… şi trădător (…deşi e greu ca Braunovici să-i trădeze pe Ion şi pe Gheorghe… – …măcar sperjur şi blasfemiator tot este, că a jurat pe biblie şi pe constituţie, egal!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucureşti, care sunteţi la doi coţi de el, de Traian şi de „ceata lui Piţigoi” pedelistă, de ce nu-i alungaţi cu pietre, din Ţara Românilor (nu „Ţara Secuilor”…logic, dacă asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmaşi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – să se instituie într-o ţară… şi, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toţi aceşti nemernici care, în vremuri normale şi de către un popor cu fond moral normal, ar fi spânzuraţi de crăcile primului copac mai zdravăn, mai de „Doamne,-ajută”?!

…De ce?! Pentru că românii nu mai au lideri morali, pentru că liderii morali (cum erau ei înţeleşi în veacurile trecute: oameni de ispravă şi gospodari, curaţi la suflet şi chibzuiţi la cuget şi faptă – dar năpraznici, în faţa nedreptului şi a umilinţei nemeritate!) au fost lăsaţi, sau…”ajutaţi” (precum Virgil Sahleanu, de la Tepro-Iaşi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hoţ şi escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -“Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocoţat”, prin privatizările banditeşti pe 1 LEU!!! – …pe care le-a început Neulander şi le continuă familia Băsescu-Braunovici!!!) să moară, rând pe rând… iar în locul lor, televiziunile cele parşive au fabricat lideri de mucava, plini, în guşă, de veninul cel negru al TRĂDĂRII!!!

…Uitaţi-vă, spre exemplu, nu doar la Academia Română (condusă de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalităţii –  poltron şi fricos şi de umbra lui, care se încălzeşte la proriile-i flatulaţii – Ionel Haiduc!), ci şi la U.S.R.! Scriitorii (cu excepţia câtorva sute… – în majoritatea lor, cică peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exasperează, prin „gonflarea” ei!) au devenit nişte negustori slinoşi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cărtărescu vorbeşte cu aceeaşi limbă pe care-o învârt, între dinţii lor ascuţiţi, „pleziriştii” de Liiceanu şi Pleşu (care-şi făceau, până mai ieri, un promo elegant şi sforăitor şi „căscăcios”, chiar pe TVR-1, sâmbăta, „la oră de vârf”, între orele 18-19!!!), şi toţi trei vorbesc, în esenţă, ca Patapieviceanul cel Viteaz… ”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastikă!… sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – şi toţi „seniorii” sunt „armonizaţi” la vorbă şi la ne-idee cu „juniorul-junele” Petre Fluieraşu… Flueraşu e la fel de coprologic precum Mihail Gălăţanu…, şi nu vrea niciunul (Niciunul, măcar, din liota asta de netrebnici şi păcălici greţoşi!) gloria ideilor, ci…vor, toţi, cu foame de boa constrictor şi anaconde, să-şi vândă, pe bani mulţi, cât mai multe cărţi, cât mai multor fraieri – …acum, şi cât mai degrabă să fie „acum”-ul!!!

Posteritatea este… posteriorul”, meditează şi grăieşte, cu fruntea-i încreţită, rău de tot, Înţelepciunea sa Gângavă, „canonizatul” (de către „Preafericitul” N. Manolescu!) – dl Mircea Cărtărescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel puţin, foarte apropiat de onestitate, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibilă, în aceste vremi… – …cel puţin aşa-l „pipăi” eu, după expresie şi scris…) vrea să strige (şi chiar strigă!) că „Împăratul e gol!” (adică, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-şi conduce „turma valahă”… de la Paris, pe multe miliarde pe lună, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigăcios” se alege cu „ştreangul de mătase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-şef de filială U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Văcărescu! Să-şi dea demisia adrian suciu, că i-a făcut de râs pe hoţi, zicându-le hoţilor – chiar…hoţi – şi impostorilor – chiar… impostori, şi şuşaneliştilor – chiar şuşanelişti!!!  Adică, a numit Adevărul, cu Numele Lui cel Adevărat/”Necosmetizat”.

Păi, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ţi-am şi dat  premii pentru Poezie, ca tu să nu ştii să ne acoperi, princiar, hoţia şi impostura şi şuşanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, dă-ţi, repejor, demisia, că nu ştii decât să vorbeşti pe şleau! Or, noi avem nevoie de adevăraţi artişti, care să-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!

…Iată ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-şef al Reţelei literare online (Gelu Vlaşin) s-a dezis urgent şi tăios, ca Iuda de Hristos:

Fariseul Manolescu şi sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria,  în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut, în amîndouă regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!

Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, câtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică, încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii,  în dauna oricărei evoluţii a literaturii române, încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură, cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabală a mediocrilor, de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală, la adresa acestuia-  şi permite o carieră literară internaţională, cu voie de la oficialităţile literaturii romane, doar unor mediocrităţi, care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române, ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie, majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment –  e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.

Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.

Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare, decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil, încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc,  deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!

            Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 – a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate,  încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reţeaua literară, 14 iunie, 2011

…Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeşte “ştreangul de mătase”, sub următoarea formă, subtil-parşivă, neo-fanariotă:

Domnule Adrian Suciu, am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

…şi mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, să “posede” şi răspuns demn şi inteligent, în faţa călăilor săi improvizaţi şi…improvizatori:

Dle. Ioan Radu Văcărescu,

Nu am motive să-mi dau  demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonului d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” –
 Reţeaua literară
, 16 iunie , 2011.

***

…Mda. Unii ar zice că “am picat în plasa fleacurilor şi bârfelor”. Eu vă zic aşa: câtă vreme românii din România nu vor avea suflete arzătoare şi cugete drepte şi mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adică, nimic!!! – …sfârtecări umilitoare, de steag şi de mândrie şi de teritorii geografice.

căci ţara cea sfântă vine după oamenii cei sfinţi şi de nădejde şi mândri şi de ispravă (…iar nu invers!!!) – iar oamenilor nemernici şi “fără şira spinării dreaptă” –  le fuge până şi pământul cât îl au ei sub picioare!!!

…Şi avem, mai avem, oare, oameni sfinţi?!

Avem, dar noi nu ne uităm în direcţia în care trebuie şi nu facem ce se cuvine: în loc să privim (ori să “tragem cu ochiul”, mereu şi numai!) la ecrane mincinoase şi paralizante de personalitate şi de dumnezeire – să ardem înspre mânăstirile şi chinoviile şi sihăstriile ortodoxiei!!!

Iar spre învăţătură, să nu ne luăm după cuvântul cel fals al iudelor “intelighenţiei” româneşti contemporan-trădătoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncălzesc prin posteriorul… băsesc?!), ci după graiul de flacără al Sfinţilor Părinţi şi Martiri!!!

…Nu să ne ghiontim la pomană, înlăturând pe fraţii noştri, cel puţin la fel de flămânzi şi lipsiţi, ca şi noi… –  şi să tratăm Sfintele Sărbători ori Sfintele Moaşte ca pe-un circ şi ca pe-o crâşmă ori ca pe-o zalhana a mieilor! – …ci s-ar cuveni ca noi să ardem întru duhul lui Hristos-mântuitorul lumii!!!

…Deci, şi Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocăi ca Dismas, fie şi în ultima clipită de viaţă/vreme/istorie!)…şi iertătorul tâmpeniilor şi lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

Poneiul cu svastica “bate” 9/11/2001!

Posted by Stefan Strajer On June - 23 - 2011

Poneiul cu svastica “bate” 9/11/2001!

Editorial de Grigore L. CULIAN

Stimate Domnule Grigore L.Culian,
Reprezint un grup de zece artisti romani, licentiati ai Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, aflati la inceput de cariera. Timp de un an de zile am realizat un proiect numit “TEN” si dedicat comemorarii a zece ani de la tragedia din 11 septembrie 2001. Am pictat impreuna peste 30 de tablouri (decente, serioase), reprezentand imagini din timpul tragediei, cu intentia de a le expune pentru cateva zile publicului din New York si a le dona apoi Primariei din New York, pentru a fi, eventual, expuse in muzeul WTC,  mai ales ca, intr-un interviu, dna Alice Greenwald, directoarea muzeului WTC, a declarat: “Le cerem oamenilor de pretutindeni sa ne ajute sa spunem aceasta poveste”. SI NOUA  NE PASA! iata proiectul pe scurt. Tema si titlul: “Ten”; subiectul: “Omagiu – zece ani de la tragedia care a zguduit o lume intreaga – patru romani au fost prinsi in iadul din zgarie nori; tehnici: lucrari executate in ulei, pe panza, cu inaltimea de 100 cm si latimi diferite.
Facem parte dintre acei artisti care considera ca “artistul trebuie sa aiba ceva de spus”, iar scopul operei este sa devina hrana spirituala. Zece artisti contemporani, zece stiluri diferite, zece mentalitati, un subiect comun: omagiu la zece ani dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, prin proiectul “TEN”, caci NOUA NE PASA!
 Pentru realizarea proiectului am apelat, asa cum se face, la o fundatie culturala, care a depus proiectul la ICR Bucuresti si apoi a luat legatura, in nenumarate randuri, pentru aprobare, cu ICR New York. Dupa mult timp de tatonari si asteptari, raspunsul ICR New York a fost clar: NU SE POATE! Noi credem ca acest proiect ar ajuta la promovarea imaginii tarii noastre in SUA si ar arata lumii cum vedem noi, de aici, din estul Europei, ce se intampla acolo, departe, peste Ocean. Si ar arata ca NOUA NE PASA! Suntem atat de departe, dar si atat de aproape, iar gestul nostru vrea sa fie doar o lacrima in oceanul vostru de lacrimi. Cand exista atat de rar astfel de gesturi pornite din suflet, ele trebuiesc inabusite? Noi nu reprezentam chiar nimic? Daca nu socam (cu ponei, svastici sau sex), nu avem dreptul la nimic? Eu, coordonatorul de proiect, sunt o femeie mai in varsta si  am facut Facultatea de Arte abia acum si din pura pasiune (am o alta meserie de baza),  dar acesti “copii”, colegii mei, au u muncit zi si noapte, asigurand singuri materialele si executand niste tablouri de exceptie. Ce facem noi cu sufletul lor? O mica paranteza: (trei dintre baieti sunt orfani de mama, nu au nicio sursa de venit si au realizat lucrarile fara niciun ajutor material; un altul, in timp ce lucra la un tablou cu Steagul Americii, din cadrul proiectului, a paralizat pe partea stanga).
 Am indraznit sa va trimit aceste randuri in speranta ca ne veti ajuta cu un sfat sau cu orice altceva, in vederea realizarii proiectului nostru. Trebuie sa il facem chiar si fara ajutorul ICR New York, caci putem exista si fara ei. Aici nu mai avem nicio speranta de ajutor. Concret, noi am trimis un e-mail Primariei din New York – caci avem nevoie de o confirmare din partea lor ca accepta modesta noastra donatie – si asteptam un raspuns (numarul este 1-1-660654596). Avem nevoie de o locatie, pentru cinci zile, in perioada 29 august – 5 septembrie 2011, pentru a ne expune lucrarile, a organiza un vernisaj si o conferinta de presa, unde sa o invitam si pe doamna Alice Greenwald si unde sa aiba loc predarea/donarea lucrarilor. Le donam din partea tuturor romanilor (nu a noastra).
VA MULTUMIM. in speranta ca si Dumneavoastra va pasa, asteptam un raspuns.
Bucuresti, 16 iunie 2011
Coordonator de proiect: Jana Biciusca, Bucuresti, Strada Apusului nr.51, Sector 6, Cod Postal 062282, telefon/fax : 01140-217-606-144, e-mail: artcoja@yahoo.com
In perioada 18 iunie – 15 august 2008, Institutul Cultural Roman din New York (ICR-NY) organiza (in galeria aflata la parterul cladirii din 38 Street a Misiunii Romaniei la ONU, unde functioneaza alte doua institutii ale Statului Roman – Consulatul General al Romaniei la New York si institutul Cultural Roman) scandaloasa expozitie de “street-art” intitulata “Freedom for Lazy People” (“Libertate pentru lenesi”). Doi artisti romani din New York – Robert Horvath si John Gabrian Marinescu – sesizeaza monstruozitatile pictate pe peretii galeriei si obiectele obscene expuse in interiorul ei, printre care si o menora (simbol al Statului israel) desecrata, un ponei roz cu o svastica pictata pe fund si multe alte “exponate” care scandalizeaza cea mai mare parte a vizitatorilor.
 La  sesizarea celor doi artisti romani din New York, m-am deplasat la ICR-NY, unde am declansat o investigatie jurnalistica, menita sa stabileasca in ce masura faptele erau reale, publicand, ulterior, pe 23 iulie 2011, articolul lui John Gabrian Marinescu  intitulat “Zvastica si sex in vitrina ICRNY” (New York Magazin nr. 580 din 23 iulie 2008), urmat de un editorial al meu intitulat “Clanul Patapievici, Suteu si Nea…Goe” (New York Magazin nr. 581 din 30 iulie 2008). Ambele articole aveau la baza probe de necontestat, (declaratii ale “artistilor”, fotografii si imagini video), care dovedeau faptul ca in cladirea unei institutii oficile a Statului Roman se consumase un act anticultural, antiromanesc si antisemit, chiar sub ochii  – si cu aprobarea – directoarei ICRNY, Corina Suteu! Scandalul ia amploare, iar sefii ICR de la Bucuresti (in frunte cu Horia-Roman Patapievici) dau din colt in colt, organizeaza conferinte de presa si apar in emisiuni de televiziune, unde spun numai minciuni, ignorand probele si evitand sa-mi ceara punctul de vedere, asa cum ar fi fost normal intr-o disputa in care fiecare parte are dreptul sa-si expuna argumentele. Pentru a intelege mai bine ce legatura are scrisoarea publicata in prima parte a  acestui editorial cu “expozitia” organizata de ICR-NY intre 18 iunie si 15august 2008,  va voi prezenta, in mare, faptele de atunci, facand o paralela intre modul in care ICR-NY promoveaza si finanteaza din bani publici pseudo-valorile, in detrimentul grupului de tineri artisti plastici romani care mi-au trimis scrisoarea si ale caror lucrari ar trebui sa reprezinte o prioritate pentru cei de la ICR-NY, mai ales ca subiectul 11 Septembrie 2001, abordat in lucrarile lor, este atat de sensibil in spatiul public american si poate constitui inca o punte de legatura intre Romania si SUA. Acesta este si scopul declarat prin statut al Institutul Cultural Roman, aflat sub “inaltul patronaj” al presedintelui Traian Basescu.
 Intre18 iunie si 15 august 2008, Cristian Neagoe (coordonatorul de programe al ICR-NY de atunci), cu aprobarea directoarei Corina Suteu, si-a invitat prietenii “artisti” romani din grupul autointitulat “Zacuska Senzual”, inventand o expozitie scandaloasa, pentru care ICR a platit din bani publici transportul din si spre Romania, plus cazarea si hrana pentru o luna si jumatate! Rezultatul: un scandal imens, generat de poneiul cu o svastica pictata pe fund, menorele desecrate (pictate de “romanul” de origine iraniana Omar Marwan Anbaki!), grafiti pe peretii balconului apartamentului de la etajul 17 al cladirii din 38 Street, unde au locuit “artistii” si unde functioneaza trei institutii oficiale ale Statului Roman (dovezile foto si video ale acestor afirmatii se afla in arhiva noastra si le pot pune oricui si oricand la dispozitie). in urma scandalului, Cristian Neagoe a fost destituit, ceea ce constituie inca o dovada clara ca investigatia jurnalistica a fost corecta, ca faptele sunt adevarate si ele demonstreaza modul scandalos in care s-au cheltuit zeci de mii de dolari din bani publici pentru clientela angajatilor ICR-NY!
 In final, o intrebare pentru directoarea ICRNY, Corina Suteu: cum ati gasit bani pentru prietenii fostului coordonator de programe Cristian Neagoe, dar “NU SE POATE” sprijini proiectul “Ten”, care face obiectul scrisorii tinerilor artisti plastici romani si care nu cer decat un mic spatiu de expunere pentru cinci zile si au trimis o cerere in acest sens si Primariei orasului New York?! Va asigur ca tinerii artisti de la Universitatea Nationala  de Arte din Bucuresti vor veni cu lucrari care nu vor scandaliza pe nimeni si va cer public sa sprijiniti proiectul “Ten”, mai ales ca vorbim despre un mesaj de solidaritate pe care un grup de tineri din Romania doresc sa-l transmita celor care au avut de suferit in urma acelui tragic 11 Septembrie 2001. in plus, lucrarile vor fi donate Primariei din New York si ele vor marca o prezenta culturala romaneasca in acest oras pentru totdeauna!
 P.S. Maine, 23 iunie 2011, marele actor, regizor si om de cultura Ion Caramitru, impreuna cu un magician al clarinetului, Aurelian – Octav Popa, vor sustine un recital Eminescu la Queens Public Library din Sunnysinde, New York, actiune organizata de ICR-NY, care, dupa ani de zile de dezinteres – si chiar ostilitate! – fata de Poetul National, pare sa revina la sentimente mai bune. initiativa de a aduce in “inima” Comunitatii Romane asemenea personalitati de prima marime ale culturii noastre este de salutat,  dar numai in masura in care ea NU reprezinta o apropiere formala si o falsa schimbare  de atitudine care sa ne “inchida gura”! Altfel, avantajele ar fi de ambele parti…
New York, 21 iunie 2011

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors