Ce nu se spune în campania electorală

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Ce nu se spune în campania electorală

virgil_ratiu.2

 

 

 

 

Autor: Virgil Raţiu

În 4 august 2014, în Canada a avut loc un eveniment catastrofal. Barajul iazului de decantare al exploatării de aur şi cupru al companieie Imperial Metals de la Muntele Polley a cedat. Deşi barajul construit din arocamente a fost ridicat la cele mai înalte standarde de siguranţă s-a prăbuşit şi cinci milioane de metri cubi de deşeuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek şi în lacurile Quesnel şi Polley, iar urmările dezastrului încă nici nu sunt calculate. Ceea ce se ştie e faptul că proiectanţii barajului iazului de decantare din Muntele Polley au lucrat şi pentru Gabriel Resources în vederea ridicării barajului de decantare de la Roşia Montană pentru exploatarea metalelor preţioase din Munţii Apuseni, lucrare în favoarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation. Astăzi cred că toată lumea cunoaşte deja proiectul şi cazul Roşia Montană Gold Corporation atât de dezbătut în România.
Se ştie foarte bine că în proiectul Roşia Montană Gold Corporaţion au fost implicate guverne şi preşedinţia ţării. Prima semnătură pe proiectul de colaborare canadiano-românesc a fost pusă de fostul prim-ministru de atunci, Adrian Năstase. Apoi proiectul a fost susţinut şi de Traian Băsescu şi, la începutul mandatului său de prim-ministru, în 2012, toamna, Victor Ponta era hotărât să pună în aplicare acest proiect la Roşia Montană cu toată opoziţia care a fost stârnită atunci în întreaga ţară.
De catastrofa petrecută în Canada la 4 august a.c. aţi auzit relatări prin mass-media cu privire la acel accident nedorit? Televiziunile au tăcut, ziarele au dat o informaţie pitită prin vreun colţ de pagină. Purtătorul de cuvânt al Guvernului nu a pomenit nimic despre catastrofa din Canada, nici Preşedintele Traian Băsescu, s-au făcut că plouă.
Păi sigur că nimeni a mai suflat o vorbă fiindcă mulţi au încasat atât de mulţi bani pe publicitate în favoarea Roşia Montană Gold Corporation încât acum le este târşeală să le pomenească numele în astfel de momente dificile şi nedorite!
În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale aţi auzit vreun candidat care să pomenească de cazul Roşia Montană şi maşina de exploatat aur canadiană? Nu, desigur! Doar nu-s atât de neghiobi să îşi de-a la ţurloaie şi să o încurce politic, fiindcă în astfel de cazuri niciun politician nu are replică. Nici un politician nu are ce explicaţii să ofere alegătorilor.
De o bună bucată de vreme, la Mirecurea Ciuc şi la Sfântu Gheorghe, Uniunea Democrată a Ungurilor din România (UDMR) agită spiritele în vederea realizării autonomiei teritoriale a aşa-numitului Ţinut secuiesc. Uniunea ungurilor din România organizează adunări populare ale ungurilor, întocmesc programe şi proiecte pentru dobândirea în mijlocul Transilvaniei a unui stat în stat al minorităţii din România. Toţi strigă lozinci antistatale şi antinaţionale, solicită ca în România limba ungurească să fie recunoscută ca limbă oficială de stat. Acolo ungurii luptă pe faţă, ajutaţi şi de lideri din Ungaria, împotriva actualelor prevederi constituţionale. Cer schimbarea Constituţiei.
Ati auzit prin posturile TV sau aţi citit în ziare vreo luare de atitudine faţă de aceste manifestări din partea vreunui candidat la preşediţia României? Eu nu am auzit, nici nu am văzut, nici nu am întâlnit. Toţi candidaţii pentru fotoliul de la Cotroceni vorbesc despre prosperitatea ţării, de crearea de noi locuri de mună, sunt îngrijoraţi de soarta Ucrainei şi de incisivitatea lui Putin. Toţi propun cam cât de repede ar trebui să ajungă pe teritoriul ţării noastre trupepele de supraveghere NATO. La fel, în Marea Neagră. Despre situaţia gravă de la Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe nimeni nici un candidat nu vorbeşte. Şi dacă ar declara vreunul ceva, oare ce ar putea să declare? Care candidat la preşedinţia României îşi permite să le spună ungurilor să încheie agitaţia pentru că aduc un afront clar intetigrărţii teritoriale ale României şi statului unitar român? Îndrăzneşte vreun candidat „să-i jignească” pe udemerişti şi pe Kelemen Hunor? Nu îndrăzneşte nici unul. Îndrăzneşte Victor Ponta o astfel de atitudine? Şi Victor Ponta şi toţi candidaţii pentru Cotroceni numără voturile ungurilor din România. Astea, în primul rând. Ha, ha!
Aşa că treaba nu este chiar atât de simplă. Săracă ţară rămânescă, în ce situaţie delicată te pun şacalii!

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

Integritatea României în pericol

Posted by Stefan Strajer On November - 12 - 2013

Integritatea României în pericol

Scrisoare deschisǎ a Comitetului Româno-American pentru Basarabia(1)

Adresatǎ preşedintelui României Traian Bǎsescu, primului ministru Victor Ponta, liderilor politici români şi tuturor forurilor de rǎspundere naţionalǎ!

 

Comitetul Româno-American pentru Basarabia a fost înfiinţat la Washington, D.C., dupǎ revoluţie cu scopul de a facilita reintegrarea României prin aducerea Basarabiei la matca ei naturalǎ. Acum însǎ, Comitetul se vede obligat sǎ ia atitudine pentru a evita dezintegrarea ţǎrii… De peste douǎ decenii România trece printr-o acutǎ crizǎ politicǎ, economicǎ şi moralǎ care a dezorientat populaţia şi a determinat milioane de tineri sǎ plece peste hotare. În ultimii ani însǎ, Secuii din mijlocul ţǎrii instigaţi de forţe strǎine şi încurajaţi de indiferenţa autoritǎţilor româneşti fluturǎ drapelul autonomiei urmǎrind de fapt ruperea de România.

În principiu, Budapesta e conştientǎ cǎ Occidentul nu acceptǎ o nouǎ dezmembrare violentǎ în mijlocul Europei şi de aceea în prezent doar îi încurajeazǎ, îi instigǎ şi îi ajutǎ pe Secui sǎ se separe administrativ de România. Moscova la rândul ei, înfuriatǎ de aderarea României la NATO şi mai recent de amplasarea scutului American anti-rachetǎ pe teritoriul ţǎrii, este hotǎrâtǎ sǎ sugrume în continuare Basarabia şi sǎ susţinǎ revanşismul maghiar. În acest context, printr-o politicǎ a paşilor mǎrunţi, Ungaria foloseşte metode viclene la care conducǎtorii României nu au rǎspuns aşa cum cer imperios interesele ţǎrii. Şi în timp ce Ungurii se prevaleazǎ de legile Europene pentru a-şi urmǎri scopul iredentist, autoritǎţile româneşti citeazǎ aceleaşi legi pentru a-şi justifica inactivitatea.

Între politicile maghiare menţionǎm: Acapararea puterii locale în centrul Transilvaniei de elemente maghiare extremiste; Marginalizarea limbii române în viaţa publicǎ din inima Transilvaniei; Eforturi continue vizând maghiarizarea etnicilor Români şi îndepǎrtarea din zonǎ a multora dintre ei; Acordarea de cǎtre Budapesta a cetǎţeniei Ungare Românilor Transilvǎneni, cetǎţenie cu care confraţii noştri obţin avantaje în Ungaria şi acces imediat la spaţiul Schengen… Şi dacǎ milioane de etnici Români vor accepta cetǎţenia Ungarǎ, Budapesta ar putea cere în mod „legitim” internaţionalizarea Transilvaniei. Menţionǎm deasemenea: Pregǎtirea subtilǎ a opiniei publice interne şi externe pentru a accepta de facto destrǎmarea ţǎrii şi Strecurarea maghiarilor în toate guvernele post revoluţionare de la Bucureşti pentru a şantaja partidele politice de la conducerea ţǎrii şi a-şi impune propriile lor obiective.

9b16b-hartaromaniei

Trebuie subliniat cǎ în timp ce minoritatea Ungaro-Secuiascǎ reprezintǎ aproximativ 6 la sutǎ din populaţia României, în Slovacia, Ungurii formeazǎ 10 la sutǎ din populaţie, dar ei nu îndrǎznesc sǎ confrunte cu autoritǎţile. Nici în Serbia minoritatea ungarǎ nu îndrǎzneşte sǎ-şi arate colţii. Conducǎtorii acestor ţǎri au ştiut sǎ ducǎ o politicǎ de necompromis şi nu s-au lǎsat îngenunchiaţi.

Deocamdatǎ, doar România a devenit un câmp experimental pentru interesele Ungariei. Nu vǎ pun pe gânduri ultimele declaraţii/ameninţǎri ale senatorului Laso Tokes?  Acesta a spus clar: ”Nu ne gândim numai la autonomie pe bazǎ etnicǎ ci la… autodeterminarea întregii Transilvanii… Ne vom folosi de toate mijloacele de nesupunere civicǎ pentru a obţine autonomia.” (Luare aminte!)  Adaugǎm totuşi pe un ton umanitar cǎ una este sǎ respecţi drepturile culturale ale unei minoritǎţi şi alta este sǎ o laşi sǎ-ţi ameninţe fiinţa naţionalǎ!

Cum se explicǎ indiferenţa ţipǎtoare la cer a autoritǎţilor româneşti? Chiar doreşte noua clasǎ politicǎ destrǎmarea ţǎrii? Nu uitaţi cǎ puterea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc de urmǎrire a obiectivelor naţionale. Deşteaptǎ-te Române pânǎ nu e prea târziu! Altfel, vom fi blestemaţi de generaţiile viitoare de Români care îşi vor pierde şi ţara, şi limba, şi istoria, şi indentiatea…

NB: La aceastǎ luare de atitudine au aderat mai multe organizaţii româneşti şi numeroşi Români din Statele Unite şi Canada. Îi rugǎm pe cei care nu au fost contactaţi sǎ-şi dea consimţǎmântul ori sa adopte atitutini similare.

Prof.Dr. Nicholas Dima

 

Nicolae_Dima1211

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Prof. Dr. Nicholas Dima

*

(1)The Romanian – American Committee for Bessarabia

5150 Leesburg Pike, Alexandria, VA 22302-1030.

E-mail : Bessarabia44@gmail.com

Rev. Fr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, (┼), Prof. Dr. Claude G. Matasa, (┼)

Prof. Dr. Nicholas Dima, President

Lia Roberts, Executive Vice President

Valentin V. Tepordei, Communications Vice President

Nicholas Buda, Vice President for Youth Issues

Alexandru Tomescu, Vice President for Canada

Dr. Silviu Ziscovici, Public Relations Vice President

 

Traian BĂSESCU la Roma 2013

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

ROMAN-Viorel-wbViorel ROMAN

Pontificatul papei Benedict XVI şi mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu aproape că se suprapun, de aceea ultima lor întâlnire, 15 februarie 2013, a marcat situaţia actuală a dialogului început atât de promiţător de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul 1999 şi mai ales liniile directoare pentru urmaşi.

 

În primul rând exista un consens privind promovarea acquis-ului comunitar, adică a drepturilor și a obligaţiilor, a normelor şi valorilor europene, a codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în permanenţă, fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog a occidentalilor cu toţi ortodocşii, care să depăşească nivelul mişcării ecumeniste din perioada Războiului Rece.

 

În al doilea rând, Biserica Romei este angajată în procesul educaţional, nu numai prin Colegiul Pio Romeno, care pregăteşte preoţi romani de aproape un secol, şi doreşte să participe în continuare cu vasta sa experienţă la depăşirea marasmului din sistemul de învăţământ actual din România. Pentru ca un tineret cu o slabă pregătire profesională n-are şanse într-o Europă unită.

 

În al treilea rând, milioanele de emigranţi, care vor să trăiască într-un spaţiu de civilizaţie occidentală în care acquis-ul comunitar este de la sine înţeles (nu ca în România unde nici nu e înţeles, nici nu e transpus în practică) se bucura de sprijinul Bisericii romano-catolice prin punerea la dispoziţie a sute de biserici unde greco-catolicii şi ortodocşii romani sunt bineveniţi. Integrarea lor în societate se face nu de rare ori cu sprijinul nemijlocit al Bisericii Romei.

 

În al patrulea rând, sărăcia mai ales a pensionarilor, actualmente mai numeroşi decât salariaţii sunt ajutaţi direct de Ordinul maltez, care a împlinit recent 900 de ani. În semn de apreciere preşedintele României s-a întâlnit cu Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta şi a decorat mai mulţi cavaleri.

 

În al cincilea rând, situaţia Bisericii romano-catolice şi greco-catolice sunt în mod firesc, permanent în atenţia papei de la Romei, mai ales ca jumătate de secol de dictatura ateistă, ortodoxo-comunista, catolicii au suferit privaţiuni şi persecuţii, care nici până în zilele noastre nu au fost înlăturate.

 

Preşedintele Băsescu a fost extrem de impresionat de întrevederea cu papa Benedict XVI: Să mă scuzaţi pentru sinceritate, dar dacă nu aş fi sincer, mai bine nu aş vorbi. Sentimentul cu care am plecat a fost acela că am avut o întâlnire unică, care nu se va mai repeta, şi care nici nu va mai putea avea vreodată un sentiment asemănător. În calitatea sa de şef al statului şi al bisericii ortodoxe, Traiana Băsescu lasă urmaşilor săi un sincer îndemn de continuarea dialogului cu Roma pentru integrarea de facto în marea familie europeană occidentală. În concepţia constantinopolitana, şeful statului este şi capul bisericii ortodoxe. În simfonie cu statut. Şi cu acest prilej preşedintele n-a lăsat nici un dubiu că în României şeful statului este şi capul bisericii, pentru ca absolut toţi preoţii şi ierarhii indiferent de rit sunt salariaţii săi, ai statului.

 

În anul 2005 am avut prilejul, încurajat de prof.unv.dr. Dan Popescu, prorectorul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, să prezint în cadrul unui simpozionul ştiinţific internaţional „Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE”, zece teze cu titlul Traian Băsescu la Roma. Fără să fac vreo modificare sau completare anexez această comunicare în speranţa ca importanţa dialogului cu Roma va fi mai uşor de înţeles.

——————————————-

 

*Simpozionul ştiinţific internaţional Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 20 – 21 mai 2005

 

**Traian Băsescu la Roma (10 teze)

 

I.

În tradiţia bizantină a culorilor definitorii pentru partide, la alegerile din 2004 au concurat pravoslavnicii „albaştrii” şi „portocalii” prooccidentali. După victoria surprinzătoare a celor din urmă până şi în Ucraina, ce obligaţii are de îndeplinit în est şi vest, România? Vizita noului Preşedinte Traian Băsescu la Chişinău, la poporul său din republica vecină direct subordonată politic Kremlinului şi religios Patriarhului întregii Ruşii Alexei ÎI, a fost de bun augur, dar piatra de hotar, de încercare a noului regim, ca şi a celor precedente de altfel, e vizita la Papă de Roma.

 

II.

Patriarhul occidentului, Papa Ioan Paul ÎI primeşte de la sine înţeles pe toţi şefi de state şi patriarhi orientali. Acesta este punctul de plecare a agendei noului Preşedintelui şi a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Europa, în lumea romano-catolicilor. Roma are din totdeauna, dar mai ales în zilele noastre, o deschidere fără precedent faţă de români, dar ea a fost boicotată şi de ortodoxo-comunistul Nicolae Ceauşescu şi de (neo) comunistul Ion Iliescu. Primul era oarecum încătuşat într-un „Lagăr”, după o Cortină de Fier păzită de Armata Roşie, în Pactul de la Varşovia, CAER. Al doilea era un agent de influenţă, pregătit de Moscova încă sub Stalin să-i apere pe români cu duhul şi sobornicia pravoslavnică în forma să secularizată, marxist-leninistă, de influenţa nefastă a capitalismului şi occidentului.

 

III.

Ceauşescu a fost la Roma şi a promis marea cu sarea occidentului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea şi bunăstarea anilor 70, dar când Mihail S. Gorbaciov a deschis larg porţile Lagărului comunist, Ceauşescu şi-a dat arama pe faţă şi a fost împuşcat. Iliescu cu Preafericitul au fost şi ei de nenumărate ori la Papă de la Roma, în occident şi au căutat să preamărească Revoluţia din 1989 şi reorientarea moldo-valaha de la est spre vest. Dar n-au fost nici credibili, nici la înălţimea momentului istoric după vizita Papei Ioan Paul ÎI la români şi sunt marginalizaţi.

 

IV.

Preşedintele democrat Traian Băsescu va trebui să-i depăşească pe predecesori ortodoxo-(neo) comunişti. El, împreună cu BOR-ul, Parlamentul etc., are voinţa şi legitimitatea de a-i scoate pe români din izolarea, mizeria milenară prin începerea unui dialog deschis şi sincer cu Roma. Acesta este fundamentul autentic şi singura garanţie a integrării durabile a României, Moldovei în Europa şi în acelaşi timp oferă şi şansa emancipări românilor din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia şi a milioanelor la munca în occident.

 

V.

Domnitorii moldo-valahi, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul până azi, cooperează pozitiv sau negativ, volens, nolens cu „a doua şi a treia” Romă, Imperiul Otoman şi Rus, dar şi cu Sfântul Imperiu Roman, Roma. Latini pravoslavnici, moldo-valahii sunt religios şi politic, duhovniceşte, soborniceşte, geostategic predispuşi şi într-un anumit sens, chiar condamnaţi la o duplicitate bine cunoscută şi în occident. În efortul lor de supravieţuire, cu un picior în răsărit şi altul în apus, sunt însă prinşi în final cu ocaua mică şi lichidaţi ca Ceauşescu, Ion Antonescu, Mihai Viteazul sau înlăturaţi de la putere ca tandemul Iliescu-Năstase, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alexandru Cuza moare în exil etc.

 

VI.

După marea invazie a slavilor din sec.7 în Europa şi grecizarea Imperiului Roman de răsărit, urmaşii romanilor, românii pierd legătura geografică şi spirituală cu Roma, iar alianţa greco-slavă împotriva elementului latin, i-a îngenunchiat definitiv, politic şi religios. De atunci greco-slavii îi pedepsesc pe românii, când ei înclină spre Vest mai mult decât consideră oportun Sultanul, Ţarul rus, ambi susţinuţi necondiţionat de Patriarhii greco-pravoslavnici. Şi occidentali trec la măsuri drastice când românii trădează. În acest conflict de interese, est-vest, atât turcii cât şi ruşii sunt interesaţi în cooperarea cu occidentul, aşa că românii se folosesc de această marjă de manevră, de regulă chiar la comanda stăpânilor lor, şi încerca să iasă de sub tutela Constantinopolului şi Moscovei, şi să revină la Roma.

 

VII.

Roma îi ajută pe români, ajunşi în robie la duşmanii lor naturali, grecii şi slavii. De la ocuparea Constantinopolului 1204, la Conciliul de la Florenţa 1439, la Unirea transilvănenilor 1700, la crearea Principatului moldo-valah 1859, a Vechiului Regat 1881, a României Mari 1920, la Revoluţie 1989, la vizita Papei Ioan Paul ÎI la Bucureşti 1999, la integrarea în UE 2007, occidentalii întind mai tot timpul o mână de ajutor românilor decăzuţi în captivitatea babiloniană greco-pravoslavnică. Dar moldo-valahii ori n-au reuşit prin ei înşişi, ori au fost boicotaţi, ori pur şi simplu n-au înţeles (cu excepţia uniţilor, a lui Cuza şi Kogălniceanu), că originea lor latină nu-i suficientă, ci trebuie refăcute şi legăturilor spirituale cu Roma, punctul de plecarea a civilizaţiei lor, singura din lume, care nu se defineşte rasial (anglo-saxonii, ungurii) sau geografic (ibericii, italienii), ci cultural – de la Roma.

 

VIII.

Moldo-valahi se tem de occident, pentru că nu cunosc „Acquis”-ul UE, de aceea, ori nu fac deosebire între normele, valorile vest europene şi cele ortodoxe, ori nu acceptă incompatibilitatea dintre estul şi vestul continentului. Românii sunt geografic în Europa. Dar asta nu-i însă de ajuns pentru UE. În „Lagărul” moscovit era instituţionalizată prăpastia dintre ortodoxo-comunism şi occidentul imperialist. Dar şi acum se refuză, în mod cu totul surprinzător, că două societăţii nu pot face casă comună în UE fără armonizarea normelor divergente, că UE se bazează pe codul canonic romano-catolic, nu cel greco-bizantin, că efortul de a eluda, cu paleative culturale occidentale fondul religios al integrării europene, e contraproductiv.

 

IX.

Religia e fundamentul şi cheia comportamentului politic, social-economic, aşa că aderarea românilor la UE, fără dialogul cu Roma şi reunificarea într-o formă sau alta a creştinismului e o minciună pioasă. Interdependenţa religie-politică tabuizată de ortodoxo-(post) comunişti, ca şi bariera de comunicare, de sorginte religioasă, cu care se luptă de secole colonialiştii, capitaliştii, comuniştii, imperialiştii, globaliştii, adepţii aderări tehnocratice, „fără Dumnezeu” la Europa, nu dispare peste noapte. Totuşi fără armonizarea valorilor orientale cu cele occidentale, integrarea europeană politică şi social-economică e numai o faţadă, a la prinţul rus Potemkin.

 

X.

Cele două state româneşti, ori se reorientează şi reorganizează după legislaţia UE, şi astfel se vor reunifica (ex. Germania), ori rămân la periferia Europei, unde divide et impera e la ordinea zilei. Dacă refuză sau nu înţeleg importanţa dialogului cu Roma, România are soarta Basarabiei dezmembrată. Banatul, Transilvania se vor „regionaliza” de Bucureşti, ca Ţările Baltice de Moscova, sau ca Slovenia, Croaţia etc. de Belgrad. De un mileniu se încearcă refacerii unităţi europene creştine şi apoi politice. Acum se implementează „Acquis”-ul UE, codului canonic romano-catolic modernizat şi apoi se speră că va avea loc automat armonizarea cu tradiţia ortodoxă. De un deceniu se introduc la moldo-valahi legi şi instituţii UE în speranţa că după eşecul „formelor fără fond”, acum formă va genera fondul. Dar pentru că s-a întârziat dialogul cu Roma – conditio sine qua non a aderări la UE -, rezultatele sunt modeste, la cel mai sărac neam latin din Europa.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

consilier academic la Universitatea din Bremen

www.viorel-roman.ro

februarie 2013

————————————————

Viorel Roman, cărţi şi articole:

 

– De la Râm la Roma. Studii, articole şi conferinţe, 1990-1999. Anexe: Discursuri prilejuite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România. Bucureşti 1999, 220 p.

– Iliescu la Roma. Cine va începe dialogul? Partidă Naţională sau Convenţia Neoliberală? În: Dimineaţa, Nr.184 (696), Bucureşti, 20 sept. 1992

– Integrarea în Europa/UE de la Împăratul Traian la Papă Ioan Paul ÎI. În: Dias natalis Traiani, Deva, 18 sep. 2004; În: România Mare, Bucureşti, 15 oct. – 5 noe. 2004

– Integrarea românilor în Uniunea Europeană. În: Timpolis, Timişoara, 1,8,17 martie 2004; în: Viaţa Basarabiei. Seria nouă, anul III, Nr. 2 (10), Chişinău 2004

– Putin la Papa de la Roma. În: Magazin, Timişoara, ian. 2004

– Revenirea românilor la Roma. În: România Mare, Nr. 700-704, Buc. 2004

– Roma, Bizanţul şi postcomuniştii. În: Vremea, Bucureşti, 6 apr. 1996

– Români şi maghiarii la Limes. În: Graiul Maramureşului, Baia Mare 6-22 martie 1995; în: Totuşi iubirea, Buc., mai 1996; în: Curierul Primăriei, Cluj-Napoca 1,1995,9-17

– România´s Transformation 1711-2003. În: The 27Th Annual Congress – ARA, Târgu Jiu, 3 iun. 2003; în: Lumina. Nr.4-5-6, Pancevo 2003; în: România Mare, Nr. 675-7, Buc. 2003

– Traian Băsescu. În: România Mare, Nr. 756, Buc., 7 ian. 2005; în: Clipă, Anaheim (USA) 20 ian. 2005; în: Alo, Bucureşti, ian. 2005

– Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale. Cu H. Hofbauer. Buc. 1989, 188 p.

– Transition în România. În: The BAL Baloldali Alternativa Egyesülés, Budapest, 1 noe. 1997

– Unirea cu Roma – 1698 şi 1998 – integrarea în Uniunea Europeană. În: România Mare, Buc., 16. Ian 1998; în: Graiul Maramureşului, Baia Mare, 17, 18 ian. 1998,

– Unirea cu Roma a Românilor. În: Clipa, Nr. 672-4, Anaheim (USA) 2004

 

 

ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

Posted by Stefan Strajer On October - 28 - 2012

„Munţii noştri aur poartă

Noi  cerşim din poartă-n poartă’’

(spusă cu durere de moţi, scrisă de Octavian Goga)

 ŞI IO AM FOST LA ROŞIA MONTANĂ

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

              În România, Salvaţi Roşia Montană sună prelung şi rugător din partea românilor cu minte bogată şi suflet ales, în timp ce preşedintele, guvernul şi alţi lefegii mărunţi fac strident reclamă abundenţei pe care o va aduce compania canadiană, Gold Corporation, dacă guvernul român va aproba deschiderea şi exploatarea aurului după proiectul şi condiţiile acestei companii. În final, după ani de exploatare intensivă, compania va pune mâna pe tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, după care va pleca extrem de îmbogăţită lăsând în locul muntelui de aur un munte otrăvitor de cianură. România va fi mult mai săracă iar moţii amăgiţi şi abătuţi vor spune: Munţii noştri numai cianură mai poartă…    

De data aceasta am fost mai atent la subiect, amplu dezbătut şi mediatizat şi ceea ce mi-a atras atenţia şi m-a revoltat a fost vizita şi mesajul preşedintelui Băsescu la Roşia Montană. Nu insist, argumentele sunt la îndemâna oricărui român lucid, Băsescu este o calamitate pentru România, este o adevărată cianură, ca să rămânem în subiect. Pentru mine, pentru foarte mulţi, Băsescu nu este mai mult decât un impostor ordinar, iar la Roşia Montană prin mesajul transmis, pur şi simplu a făcut reclamă şi propagandă în favoarea companiei străine, care în câţiva ani are să ia toate metalele preţioase şi în schimb ne lăsă un dezastru ecologic de zeci de ani. Video-clipul, probabil după un reportaj pedelistic cosmetizat, începe cu primirea lui Băsescu, înconjurat de garda personală şi mass media, într-un cadru sinistru din  curtea unei mine închise, părăsite şi cu clădirile ruinate, fără geamuri şi uşi, cu tencuielile căzute şi acoperişurile duse, iar în fundal nişte vagonete ruginite şi bălării. În acest cadru de ruina nepăsării, Băsescu s-a purtat indiferent şi relaxat, cu o mână în buzunar ca politicienii americani iar cu cealaltă despicând aerul, în sus şi-n jos, spunând banalităţi de piaţă. La vederea unui firicel de apă colorată ce se scurgea din mina părăsită a făcut remarca seamănă cu coniacul ceea ce atestă cine este şi ce îl preocupă întâi de toate. Apoi şi-a adus aminte de Gold Corporation, ce se ocupă de exploatarea aurului în ţările cu economii  ineficiente şi de mesajul pe care trebuia să-l transmită: statul nostru, în actuala condiţie cu 4.2 milioane de angajaţi şi 4.9 de pensionari, nu poate face faţă cheltuielilor, investiţiilor în mari proiecte industriale. Trebuie să se împrumute de bani pentru pensionari!! Deci companiile străine, investitoare sunt bine venite. Clar.

Se spune: Nu omorâţi mesagerul! Adevărat, dar nu acceptaţi mesajul adus de Băsescu. Informaţi-vă temeinic, aflaţi clauzele contractuale, documentaţi-vă la faţa locului, comparaţi, judecaţi şi apoi hotărâţi. Eventual, întrebaţi mesagerul sub ce preşedinţi şi guverne au apărut, şi de ce, atâţia şi atâţia pensionari în România după decembrie 1989.    

În 1945, România ieşea dintr-un război devastator pentru ţară şi poporul ei, plus că rămânea ocupată de ruşi, dar după aproape douăzeci de ani, Dej, într-o şedinţă de guvern, a scos un leu din buzunar şi a spus nici atâta datorie de război nu mai are statul român!!Să nu mai comentăm din nou, cu câtă datorie de război ne-a încărcat aliatul frate de la Răsărit, şi a luat-o întreit, dar să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă atunci eram o altă ţară, un alt popor?! Nu, tot noi eram dar nu era atâta corupţie în conducere şi administraţie.

Acum, Băsescu, în toate situaţiile critice, pune placa cu cei 4.9 milioane de pensionari, pe care a repetat-o şi aici de două trei ori, papagaliceşte. Păi aşa preşedinte jucător cum e nu are decât să adune toţi pensionarii României la un loc, ca într-un lagăr şi să aranjeze cu Gold Corporation să le dea şi pensionarilor, fiecăruia, câte o lingură de cianură cum are să le dea şi moţilor. Adevărul este că lui Băsescu nu-i mai pasă de moţi de acum înainte, nu mai trebuie să le ceară încă un mandat de preşedinte, aşa că poate să facă schimbul aurului pe cianură cum doreşte compania străină la ordinele căruia se vede că este. Pe Băsescu de asemenea nu-l interesează distrugerea frumosului mediu din Munţii Apuseni, nici că sunt ţări europene care au interzis folosirea cianurilor în minerit. El rămâne orb la faptul că toate celelalte  exploatări aurifere pe care a pus mâna Gold Corporation, sunt în alte ţări, nu în Canada, oare de ce, doar Canada are mai multe zăcăminte de aur decât România?! Nu a realizat nici amănuntul, semnificativ, că celelalte exploatări aurifere pe care a pus mâna respectiva companie sunt fie în deşerturi, fie în munţi sterpi, nepopulaţi, nu ca Roşia Montană o arie bogată şi majestoasă cu floră carpatică şi cu o populaţie densă, milenară în cincisprezece sate?!? Toţi oamenii liberi şi lucizi văd şi compară, numai el, cel mai josnic dintre vânzători de ţară, evită!! În schimb, degajat şi popular cum îi place să se dea în faţa camerelor de luat vederi, ne dă de ştire că i s-a arătat lui o exploatare auriferă la suprafaţă (în clasica formă de pâlnie – NA) în mijlocul unei aşezări. Formidabil, cum e pus să ne fraierească cu această reclamă a companiei, fără să ne spună cum se face exploatarea minereului şi unde-i procesarea cu cianură a minereului, nici faptul că acea aşezare e temporară, pe perioada exloatarii minereului. Simple omisiuni de propagandist cu cianură. 

În altă ordine de idei, habar nu are că la Baia Mare există un grup de cercetători romani, la ce-a mai rămas din fostul Institut de Metale Neferoase, care au lucrări originale, avansate şi experimentate legate de extragerea metalelor preţioase fără să folosească cianuri şi sunt pe cale de-a finaliza un întreg proces tehnologic de extragere a metalelor preţioase fără reziduri atât de toxice, dăunătoare mediului. Însă se zbat cu lipsurile financiare, au nevoie de 100.000 de euro, pe care nu-i găsesc în toată România şi nici Vasile Frank Timiş sau Gold Corporation, foarte tare interesaţi de aurul românesc, nu îi investesc! Vasile Frank Timiş la un Christmas Party la Londra, într-un cerc politic de vârf şi-a permis să facă o donaţie de 100.000 de dolari, iar Gold Corporation mai bine aruncă sutele de mii de dolari în propagandă ordinară decât să sprijine cercetarea ştiinţifică românească benefică mediului înconjurător. Banii lor, treaba lor, noi doar ne dăm seama de adevăratul lor profil moral. Grupul cercetătorilor de la Baia Mare îşi pun speranţa în academicianul Ionel Haiduc, o somitate în chimie, care a condus echipa academică ce a stopat programul companiei Gold Corporation, ce ar fi o devastatoare bombă cu cianură deasupra Roşiei Montane şi a celor cincisprezece sate din împrejurimi.

Pentru Băsescu toate astea nu au importanţă, el a venit la Roşia Montană să pună placa cu pensionarii şi să transmită mesajul de undă verde pentru cianurizarea Roşiei Montane. A plecat stăpânit de culoarea  apei ce ieşea din mină şi semăna cu coniacul. Mă mir că nu s-a aplecat să ia o gură. Ce tristă marionetă cu suspendări, încă doi ani va fi jucător în sforile străinilor pe urmă va fi azvârlită la coşul lor de gunoi, iar în istoria românilor va fi aşezat alături de vânzătorii acestei ţări. Pentru că nu a perceput acest popor de pe poziţia de preşedinte al ţării şi mult mai puţin a înţeles ce trebuia să facă pentru această  ţară.  Niciodată nu s-a oprit să judece ce au vrut să ne înveţe înaintaşii noştri lucizi şi iubitori de ţară, când ne-au îndemnat cu „Prin noi înşine” sau cât adevăr este în: cu cât eşti mai dator cu atât ai mai puţină libertate, independenţă, demnitate! Mi-e milă de el de-mi vine să-i dau un ban din pensia mea de şase sute şaptezeci de lei după şaptesprezece ani practicaţi ca medic în  România .        

 

ÎN DRUM SPRE ROŞIA MONTANĂ  

 

Acest video-clip cu preşedintele jucător după cum îi cântă străinii, alte informaţii de la moţii locali sau persoane competente prin pregătirea lor profesională şi imagini din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, încet au pus stăpânire pe mine şi am hotărât, ca la întoarcerea la Casa cu Flori din Bistriţa, să trec prin Munţii Apuseni, pe la Roşia Montană, să am eu propriile mele imagini, propriile mele păreri. 

Am plecat din Timişoara dimineaţa, după ce mi-am luat rămas bun de părinţii mei din cimitirul din Fratelia. Da, am eu un cult permanent şi profund pentru ei, îi pomenesc şi îi plâng cât voi trăi. Cred că ceva aparte, anume din sufletele lor au rămas şi în mine, în sufletul meu. Deşi nu-s religios, am un cult al morţilor marcat pentru că sunt istoria  rădăcinilor mele, a fiinţei mele într-o lume care trece fără noimă dacă nu-i ştim, îi uităm.

Şoseaua spre Lugoj e foarte bună, se merge rapid şi trece prin Recaş, comună mare bogată şi de fiecare dată, când trec prin ea, îmi aduc aminte de munca patriotică pe care o făceam împreună cu colegii mei, după sesiunile de examene din vară, la Gostatul Recaş. Acum nu mai este gostat, au mai rămas totuşi cramele de Cădarcă de Recaş! De la Lugoj o iau spre Nord, spre Deva, pe lângă  Munţii Poiana Ruscă trecând prin comuna în care s-a născut primul om din lume care a zburat cu o maşină proprie, prin forţă proprie şi fără alte anexe, Traian Vuia. Atunci, în 1872 când s-a născut, românii îi ziceau comunei Surducul Mic, azi în cinstea şi memoria unuia dintre pionierii aviaţiei mondiale îi spun Traian Vuia. Cu adevărat viu, ager, instruit cu două licenţe universitare de la Budapesta, pleacă la Paris să realizeze visul  omenirii: să inventeze o maşină cu care să poată zbura!! Şi în 1906, cu maşina sa cu aripi s-a ridicat de la pământ şi a zburat. O, da, e adevărat s-a ridicat numai câţiva centimetri şi a zburat numai câteva zeci de metri, dar a fost atunci la începutul începuturilor aviaţiei mondiale, când el şi alţi doi români, Aurel Vlaicu şi Henry Coandă, au fost în fruntea ei. Ce măreţie, ce  stare de mândrie pentru naţiunea al cărei fiu este.

Ce oameni de frunte în lume a dat mica noastă naţiune de-a lungul  istoriei ei europene iar acum a decăzut economic mai rău decât sub dictatura comunistă. Am zburat printre primii în lume, am minerit în Munţii Apuseni înainte de a veni romanii, iar acum am ajuns să facem programe şi contracte prin care vom ceda străinilor 80% (optzeci la sută) din aurul ce se va extrage de la Roşia Montană şi asta pentru că ne garantează că vor angaja câteva sute de români la moderna lor mină  în urma căreia, doar în câţiva ani, va rămâne un munte de cianură şi iar câteva sute de şomeri. Va fi mai rău decât acum!! Nu pot să cred că Băsescu e chiar atât de prost şi nu poate analiza o situaţie atât de simplă, fiindcă totuşi a dat dovadă de un IQ mediu, realizează ce se va întâmpla după extragerea totală şi rapidă a minereului de aur, dar el este un ticălos fără simţire faţă de această naţiune, fără caracter, un mare şarlatan.  

Înainte de a intra în Deva iau drumul care merge la Brad, trec podul peste Mureş şi am intrat în Ţara Moţilor din Munţii Apuseni. E o zi de vară, senină, într-o ţară de un  frumos pitoresc geografic, ridicată de pe nişte munţi vulcanici, care aici au scos la suprafaţă numai metale preţioase din mijlocul incandescent al micuţei noastre planete. Din nefericire, din mare nedreptate, metalele astea preţioase au generat o  istorie grea a celor ce au trudit în galerii să le scoată la suprafaţă, să strălucească pentru alţii, departe de această ţară. Cerule Mare, de câte ori am colindat prin munţii aceştia atât de frumoşi cu oameni cu suflet din lacrimi. Am început din studenţie cu rucsacul în spate pe jos, pe platformele trenurilor înguste trase de mocăniţă, cuvânt ce derivă de la mocan cum li se mai spun oamenilor de la munte, cu camioane de ocazie ce miroseau puternic a benzină şi se stricau des, lăsându-ne în drum în noapte, dar de fiecare dată un suflet din lacrimi ne găzduia, ne ospăta din puţinul lui. Apoi cu castravetele cum îi spuneam maşinii noastre familiale, cu Ica şi Florin. Acum cu VW, un golfuleţ ce strâmbă din nas pe drumurile noastre. Peisajul pe Valea Vălişoare, ce şerpuieşte printre dealuri împădurite şi largi păşuni montane îmi răscoleşte amintirile trecutului. De sus din Pasul Vălişoare cobor în Brad, un orăşel cu rezonanţe istorice şi tradiţii în mineritul metalelor preţioase. Urmează o intersecţie unde o iau spre Abrud pe un drum denivelat şi cu gropile petecite cu bitum de proastă calitate, străjuit de buruieni şi de ce mai aruncă unii trecători din goana maşinilor. Benzinării sărăcăcioase cu grupuri sanitare murdare.

Abrudul pentru mine are o rezonanţă istorică unică. Două semnificative  evenimente s-au petrecut aici pe care românii ar trebuie să le cunoască bine, să le judece şi să ia aminte. Evenimente de care preşedintele jucător şi ordonanţa lui, Boc, nu au ţinut cont, fiindcă acum mai mult ca niciodată în trecut, paragina micului orăşel este uluitoare, depresivă. E drept este şi vina administraţiei locale şi nepăsarea citadinilor greu încercaţi. Cea mai dărăpănată casă, intenţionat lăsată pradă unei distrugeri rapide, că să se şteargă istoria moţilor, care trebuie globalizaţi de către Gold Corporaţion, este cea de la o răscruce, pe care, încă se mai află două plăcii de marmură pe care scrie: În această casă s-a pus la cale trădarea şi prinderea lui Horia şi Cloşca în decembrie 1784 iar sub ea, pe a doua placă: În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou (1784 – 1785 ) iar în zorii zilei au fost escortaţi la Alba Iulia. Casa care ar trebui să fie un muzeu amplu documentat al răscoalei iobagilor din Munţii Apuseni conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan este o ruină strigătoare la cer, cu acoperişul spart şi ţigle furate ca distrugerea să se facă mai repede, cu geamuri sparte, cu tencuiala căzută şi cărămizi distruse de ape şi igrasie, iar gardul din faţă ruginit şi incomplet lasă să se vadă buruienile ce au început să crească şi pe trepte. Cerule mare, ce naţiune de trădători am ajuns! Nu am ajuns, am fost din totdeauna, genele plebei romane se văd în noi de la trădarea lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu,  dar astăzi sub Ion Marcel Ilici Iliescu şi Traian Băsescu s-a atins apogeul. Pe capetele conducătorilor răscoalei iobagilor s-a pus un premiu de 300 de galbeni, astăzi trădarea poporului român se face prin comisioane de douăzeci şi doi de ani. Atunci, în Secolul al XVIII-lea european, numit secolul luminilor şi al emancipării naţionale, s-a vorbit mult de răscoala iobagilor români, despre substraturi de vitejie şi legături masonice, despre  cele patru întâlniri a lui Horia cu împăratul habsburg, Iosif al Doilea, despre aurul moţilor care nu ar mai fi ajuns la Viena ci la Paris, pentru pregătirea revoluţiei franceze din 1789, dar acum guvernele post decembriste tac şi ascund emanciparea naţională distrugând evidenţele ridicării unei naţiuni împotriva tiranilor de orice fel. Au motive, dar au şi ordine străine în acest sens, trebuie să le execute ori adio guvernare.  

În centru se află o clădire cu etaj, cu restaurant la parter acum, pe care se află o altă placă pe care scrie: În această casă a suferit moarte de martir, pentru cauza revoluţiei de la 1848 – 1849 Petru Dobra prefectul ţinutului Zlatnei. Cine o fi hotărât acest text torsionat?  Despre ce fel de revoluţie se vorbeşte aici, de atunci din Munţii Apuseni? Câţi din cei ce cunosc adevărul istoric al Războiului  moţilor de neatârnare la Ungaria, împotriva honvedseg-lui lui Kossuth sunt de acord cu acest text, care ascunde marea ticăloşenie a maiorului Hatvani, care a transformat convorbirile de pace în masacrul moţilor şi conducătorilor lor. Avram Iancu a scăpat din asedierea Abrudului de către Hatvani, dar va reveni cu legiunile sale şi aspru va răzbuna omorârea prefectului Petru Dobra şi-a a celorlalţi români din Abrud. Îi va învinge şi izgoni pe unguri din Ţara Moţilor. În paranteză, pentru adevărul istoric, Petru Dobra, Ion Buteanu şi Ion Dragoş se aflau la Abrud la înţelegere de pace cu trimişii lui Kossuth, care a promis că pe timpul convorbirilor armatele lui nu vor ataca. Maiorul Hatvani nu s-a ţinut de promisiune, a atacat şi a luat prizonieri delegaţii români. Petru Dobra, pentru atitudinea sa intransigentă, a fost schingiuit groaznic, apoi împins şi aruncat pe fereastră de la etaj, în momentul în care a căzut honvezii l-au împuşcat strigând că a încercat să evadeze!!    

Tot în acest centru, cu clădiri şi biserici posomorâte şi neglijate am mai văzut şi casa în care a fost găzduit Nicolae Iorga, la doctorul Laurenţiu Pop, în 1905. Marele istoric a citit şi studiat şi scris enorm, dar a avut timp de peregrinări istorice în care simţea, trăia şi onora înaintăşii  românilor. Azi, nici istoricii din Bucureşti, poate nici cei din Transilvania nu au timp să vină la Abrud să vadă casa dărăpănată în  care au fost trădaţi şi apoi deţinuţi în lanţuri Horia şi Cloşca, să intervină pentru renovarea şi deschiderea unui muzeu pe măsura şi semnificaţia acelei răscoale, având drept rezultat abolirea iobăgiei în Transilvania ajunsă pe mâna nobililor unguri, dar sub stăpânire habsburgă.           

După câţiva kilometri am ajuns la un indicator mare, nou, ce indica direcţia spre Roşia Montană şi am văzut şi marele avânt economic adus de programul Gold Corporation, afişat printr-un ceas digital fixat în indicator. Dar mă opresc la ce ne indică istoria aurului de aici. 

 

O ISTORIE UNICĂ A AURULUI DIN MUNŢII APUSENI

 

De aproape două mii de ani fiecare stăpânire care a trecut prin Munţii Apuseni a exploatat aurul lor. În galeriile minelor de la ROŞIA  MONTANĂ au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 AD, atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior (Roşia Montană de azi, Abrudul a fost numită Alburnus Minor).

AURUL a fost primul dintre metale care a făcut cu ochiul omului primitiv, în urmă cu peste 20.000 de ani şi, oricât a evoluat omul de atunci, privirea sa tot de strălucirea aurului e atrasă şi, dacă de la început, a fost considerat metal sacru printre celelalte, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii, avuţiei şi puterii în lume. Metal nobil, fascinant prin strălucire, ademenitor, are duritate redusă şi este considerat cel mai plastic metal, învăluieşte orice, ambiţionează şi înşeală. E maleabil dar nu se lasă oxidat, acizii nu-l modifică în săruri, este stabil, aproape îţi vine să crezi că e etern, dacă ar există eternitate. Şi pentru că nu există eternitate nici aurul nu rezistă aşa zisei apei regale  – o combinaţie de acid clorhidric şi azotic – fiindcă omul nu mai e primitiv şi a inventat, între timp, şi anti-eternitatea! Se găseşte împreună cu alte metale rare, nobile, aproape pur, dar cum nici strălucirea soarelui nu e pură, la fel nici aurul.

HERODOT: Agatârşii sunt oameni înstăriţi şi poartă mult aur, locuiesc împreună ca fraţii şi nu se invidiază între ei. Agatârşii se pare că au venit odată cu sciţii pe meleagurile noastre – nouă sute de ani înainte de Christos – şi au adus cu ei aur din Munţii Urali. Agatârşii, oameni ai munţilor au fost atraşi de Munţii Apuseni unde, la fel ca în Urali, au început să caute aur în albiile râurilor. Şi l-au găsit din abundenţă!! Găsind aur în albia râurilor, au tot urcat pe firul lor şi au început să facă gropi, să-l caute şi-n adâncime, era logic, a fost cu succes. Astfel au apărut primele gropi, primele galerii pe marginea pâraielor, a râurilor, fiindcă în credinţa lor practică aurul venea din adâncuri!! Geto-dacii au observat îndeletnicirile agatârşilor şi au început să caute şi ei aur în albiile râurilor sau prin mineritul  primitiv şi au adunat mult aur. Atât de mult încât istoricul roman Diodor spune că regele geto-dacilor, Dromichaites, când l-a bătut pe Lisimach, generalul lui Alexandru Macedon, avea o mie de tone de aur curat!! Nu ştiu cum s-au făcut calculele – oricum se pare că avea mult aur, dar şi-a  invitat învinsul la o masă tare sărăcăcioasă ca să-l întrebe după ce sărăcie a venit în ţara lui. Apoi, sunt date istorice care precizează că fenicienii şi grecii cumpărau aur de la geto-daci, bazate şi pe faptul că la Roşia Montană s-au găsit monede macedonene din secolul patru înainte de Christos… deci de atunci stăpânii acestor munţi dădeau aur pe bănuţi de cupru…

EPOCA PREROMANĂ. La Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Mărturie fiind găurile din munte făcute prin metoda focului puternic după care aruncau apă rece cu oţet ce fisurau stâncile pe care le desprindeau mai uşor în căutarea aurului. Astfel, înainte de venirea romanilor, geto-dacii se îndeletniceau şi cu mineritul aurului. În anul 2000 o echipă de arheologi francezi a făcut cercetări la Roşia Montană şi a descoperit galerii vechi de mină cu susţineri din lemn. Cercetări cu Carbon 14 demonstrează că aceste bârne erau dinainte de Christos!!

EPOCA ROMANĂ. Înfrângerea Daciei în 106 AD a însemnat, întâi de toate, pentru Imperiul Roman 164 de tone de aur şi 331 tone de argint aducând Romei cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului. Mărturie la această afirmaţie stă sărbătorirea  victoriei la Roma timp de 150 de zile continuu!! A fost anul în care romanii au fost scutiţi de impozite iar moneda de aur a imperiului a devenit pe încă odată mai grea decât fusese înainte!! La atâta aur, era normal să i se ridice lui Traian cea mai mare columnă printre împăraţii imperiului. E momentul să lăsăm deoparte teoria făuririi poporului nostru din legionarii romani şi femeile dace. Gata, vremurile în care ne ameţeam şi încântam cu idila dintre romani şi daci în făurirea poporului român a trecut, chiar dacă într-un moment istoric, sau mai multe, ne-a fost de ajutor. Pe Columna lui Traian nu este nici cel mai mic semn în acest sens, doar cât de viteji au fost romanii şi câţi sclavi daci au adus cu ei. Astăzi, istoria a trecut de la fantezie la raţionament istoric, comparativ. Urmărind creşterea şi descreşterea imperiului roman nu găsim date care să ateste că legiunile romane, cu floricele în colţul gurii, au venit să procreeze popoare latine ci să cucerească, supună Dacia şi îmbogăţească Roma! După victoria legiunilor lui Traian în Dacia, Roma a fost de-a dreptul uluită, zguduită de atâta aur şi argint, de poveştile despre bogăţiile fabuloase ale noii provincii imperiale.  Toate aceste noutăţi, despre frumoasa şi bogata provincie, au determinat o parte din plebea Romei să ia drumul Daciei, să se procopsească. Cu siguranţă, judecând omenirea, care în anumite privinţe nu s-a schimbat deloc, a fost prima goană după aur din istoria lumii, fiindcă în istorie se vorbeşte despre un drum al aurului din Dacia la Roma. Mai mult, cu acelaşi raţionament istoric, printre cei veniţi au fost şi creştini ce au diseminat, noua religie cum s-au priceput, printre dacii în bună parte monoteişti deja. Drumul aurului s-a suprapus cu drumul creştinismului timpuriu.

Pentru cotropitorii Daciei, devenită provincie romană, nu leagănul unui nou popor latin ci exploatarea aurului a fost prima preocupare.  Ca să meargă treaba mai bine şi mai bine, cu spor mai mare, prefecţii romani au adus mineri din Dalmaţia şi Iliricum pentru exploatarea aurului din noua lor provincie. Descoperirile arheologice arată o mare dezvoltare romană la Roşia Montană. Mineritul a fost profitabil şi pe lângă minerii adulţi din alte părţi ale imperiului, numiţi hospites, cu experienţa şi tehnica acelor vremuri, ce cunoşteau şi metode de evacuare a apelor din galerii folosind ca mijloc roatele cu cupe, erau aduşi şi sclavi. Munca cea dură şi grea o făceau sclavii, care odată băgaţi în mină nu mai ieşeau decât morţi, fiindcă acolo traiau şi săpau după aur până la epuizare şi moarte. Inginerul miner Valentin Rus care a scris o documentată istorie a mineritului la Roşia Montană şi ne-a fost ghid în galeriile romane ale minei, ne-a spus: mulţi sclavi din mină cereau să devină gladiatori şi să se lupte pe viaţă şi moarte decât să mai rămână în întunericul minelor de aur de aici. În contrast, gladiatorii care nu dădeau dovadă de luptători cutezători şi viteji în arene erau ameninţaţi că vor fi trimişi în mina de aur de la Alburnus Maior, unde vor muri ca nişte şobolani în întuneric. Plebea romană, venită în goană după aurul noii provincii romane, răscolea mai mult  albiile râurilor din Munţii Apuseni, a Arieşului şi ale Crişurilor. Aurul adunat, se topea în creuzete de lut şi se turna în lingouri ce luau drumul de aur spre Roma. Se estimează că romanii de la Roşia Montană trimeteau trei tone de aur pe an şi astfel, în timpul stăpânirii lor în Dacia au dus la Roma trei sute de tone de aur, pe lângă cel prădat la început, în 106 AD, când Traian l-a învins pe Decebal, fără să-i aducă în dar nici măcar o lupoică deformată, cu trei ţâţe siliconate, cum au fixat-o nişte aberanţi de curând pe scările muzeului de istorie din Bucureşti. Mă rog, pentru câtă istorie românească ştiu bucureştenii e tocmai potrivită (îmi cer scuze de la excepţii, şi sunt destule, dar nu-i scuz pentru că o acceptă acolo, în continuare).

POPOARELE MIGRATOARE fiind în deplasarea jefuirii nu s-au oprit să minerească, s-au mulţumit cu ce au prădat. Hunii sufereau în spaţiile închise, muntoase, împădurite aşa că nu au lăsat nici o urmă de aşezare după trecerea lor. Ostrogoţii au fost mai receptivi la aurul de aici şi de la ei ne-a rămas Tezaurul de la Pietroasa „Cloşca cu pui de aur”.

FEUDALISMUL timpuriu a început cu ungurii care au aflat de aurul munţilor şi au urcat pe Mureş şi Crişuri pentru că în albiile acestor râuri încă se mai găsea aur, ajungând până la sursa cea fabuloasă auro-argentiferă din Munţii Apuseni. Cum ungurii nu aveau nici o pricepere, dar le plăcea aurul, s-au învrednicit să-l prade de la moţi iar regii lor au colonizat zona cu mineri saşi. Astfel, în 1325 Regele Carol Robert de Anjou a concesionat Baia de Arieş unor mineri din Saxonia, ce au venit cu unelte şi tehnică minieră mult mai avansată, deci au fost mult mai productivi. Odată cu minerii au sosit şi alţi meseriaşi ceea ce a dus la o superioară dezvoltare a localităţilor miniere. Atunci, galeriile romane ce însumau vreo şapte kilometri sunt prelungite cu alte galerii cu profil diferit, boltit, susţinut de zidărie uscată din piatră cioplită. După înfrângerea regatului ungar în 1526, Transilvania devine principat autonom dar vasal otomanilor, care nu îşi aduc prea mare contribuţie în minerit, doar în colectarea aurului prin toate mijloacele. Odată  învinşi otomanii, Transilvania este încorporată în Imperiul Habsburgic iar mineritul din Munţii Apuseni ia un avânt nemaiîntâlnit din epoca romană. Însăşi Maria Teresia se implică în accelerarea şi performanţa mineritului, dând poruncă să se facă tăuri speciale pentru apa necesară ştampurilor – instalaţie mecanică din lemn folosită la sfărâmarea minereului – după care numărul ştampurilor a depăşit mia, după cum reiese din raportul baronului Ignatz von Born, ce a fost trimis de curtea imperială la Roşia Montană pentru un raport amplu despre starea şi performanţa mineritului, după cum scrie şi inginerul miner Valentin Rus în istoria sa. Ei au deschis noi galerii, cărora le-au dat denumiri religioase ca: „Sfânta Treime”, „Înălţarea Domnului” sau „Sfânta Cruce”, ultima fiind cea mai lungă şi bogată în care vagoneţii de lemn pe şine din lemn au fost treptat înlocuite cu cele din fier. Astăzi, când privim cu admiraţie cât de măreaţă este Viena, fosta capitală a imperiului habsburgic, ştim că la baza ei stă munca perseverentă a habsburgului şi aurul moţului.

La sfârşitul secolului XIX-lea în Munţii Apuseni, scrie inginerul Valentin Rus în documentata sa lucrare istorică despre Roşia Montană: existau mici exploatări miniere, proprietate individuală sau proprietatea unor asociaţii miniere pe cuxe şi precizează că deşi mici proprietari lucrau rudimentar au atins cele mai mari şi bogate minereuri aurifere. De amintit, pentru că merită ca exemplu, printre micii proprietari individuali din vremea hasburgică se afla şi un mecena al moţilor, Mihail Gritta, care, fiind foarte norocos în exploatarea sa,  din aurul găsit a ridicat şapte biserici româneşti, printre care şi vechea biserică ortodoxă din Roşia Montană în 1781, cu un turn zvelt de 31 de metri, ceea ce a fost un semn de emancipare pentru moţi, printre celelalte confesiuni cu biserici mai mari.

SECOLUL XX. În timpul Primului Război Mondial mulţi mineri au fost recrutaţi şi duşi pe diferite fronturi, multe mine s-au închis iar, după 1918, noua administraţie românească a fost nepricepută şi obstruată, în fel şi chip, de fosta stăpânire. Au trecut nişte ani buni până ce mineritul la Roşia Montană sub administraţie românească să atingă ritmul anterior războiului, şi într-un deceniu a reuşit exploatări pe noi galerii în lungime de 20 Km. Când totul începuse să meargă ca pe roate a intervenit Al Doilea Război Mondial, ocuparea şi exploatarea României de către eliberatorii  sovietici, naţionalizările şi sovromurile impuse.

Naţionalizarea din 1948 a trecut automat toate asociaţiile şi societăţile miniere în proprietatea statului de democraţie populară ce era încătuşat şi tras, în marş forţat şi dur supravegheat, să ajungă comunismul fratelui de la răsărit. În vocabularul dictaturii comuniste apare sintagmele: sarcina principală, producţii mărite, întreceri socialiste, cincinale, victoria comunismului în întreaga lume. Chiar aşa, trebuie însă precizat că mineritul, în noua societate comunistă impusă, a beneficiat de foarte buni specialişti români, formaţi la Institutul de Mine din  Petroşani, care au proiectat minele şi instalaţiile miniere la parametri mondiali, dar la norme de producţie peste putinţe ce au fost trasate ca sarcina de partid şi stat.

Nevoia tot mai mare de aur a impus o cercetare riguroasă a zăcămintelor de aur din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, cu maximum de focalizare la Roşia Montană, unde au fost angrenate mai multe echipe complexe de specialişti, formate din ingineri, tehnicieni, geologi, topografi, forjori pentru eşantioane, care au adunat cu mult profesionalism date necesare, concrete. La sfârşitul cercetărilor concluziile au evaluat că la Roşia Montană se găsesc 300 de tone de aur şi 1.600 tone de argint, plus alte metale preţioase necesare în tehnologiile actuale, moderne. Pe aceste date Consiliului de Miniştri a hotărât ca din 1970 să se înceapă exploatarea minereului de aur de la suprafaţă, începându-se cu derocarea muntelui. Tehnologia exploatării la suprafaţă, chiar dacă nu a fost la cel mai ridicat nivel, a reuşit să exploateze minereu din care se extrăgea 340 Kg de aur şi 1.800 Kg de argint pe an. Din 1974 exploatarea subterană s-a sistat şi galeriile au fost părăsite împreună cu o mare parte din utilajele  din ele.

DUPĂ DECEMBRIE 1989, s-au instalat la guvernare oportunişti şi parveniţi dornici să se îmbogăţească mai rapid decât încrâncenaţii capitalişti. Capitaliştii străini, în patologica lor stare de înavuţire şi dominare economică, au găsit în guvernanţii post-decembrişti marionetele care răspund rapid, bine şi slugarnic la comenzile lor, mulţumindu-se cu mărunte favoruri şi comisioane. Prin strategia lor de dresori dominanţi le-au indus ideea că industria română este doar o grămadă de fier vechi ce trebuie blocată, stopată, degradată şi apoi vândută lor la preţul fierului vechi!! Iliescu cu Petre Roman şi Adrian Năstase au depus zel şi râvnă în acest sens şi rezultatele s-au văzut în câţiva ani. În industria mineritului, ruinarea se vede peste tot, dar Roşia Montana este un caz special de urmărire şi vânare a bogăţiei după o ruinare programată, ca apoi să fie vândută de zeci de ori sub adevărata ei valoare. Fapte: în 1989 exploatarea la suprafaţă funcţiona cu 1200 de angajaţi şi era în limitele eficienţei, în anul 2000 mai erau 800 de angajaţi cărora li se inducea ideea de ineficienţă, nerentabilitate, nesiguranţă şi în 2006 exploatarea de la Roşia Montană s-a închis, punând în şomaj de mizerie 450 de angajaţi. Cifrele sunt din volumul ROŞIA MONTANĂ – AUR şi ARGINT lucrare scrisă de inginerul miner Valentin Rus, director al Societăţii Roşiamin. Astăzi autorul este şi ghid turistic al galeriilor romane din Roşia Montană şi nădăjduieşte ca, odată şi odată, fostele galerii miniere să fie amenajate în cel mai mare muzeu minier al Europei, pentru că atât ca lungime cât şi în timp istoric este pe primul loc. 

După 1989, în întreaga Românie, industria mineritului a intrat într-un declin rapid până la închiderea majorităţii minelor. Acest colaps al mineritului se datorează celor trei factori majori: preşedinţilor şi guvernelor lor post-decembriste, minerilor dezorientaţi, dezinformaţi şi rapacităţii capitaliştilor străini. Guvernele corupte şi capitaliştii străini şi-au dat mâna în a deruta şi dezaxa societatea română, în a o depersonaliza şi deznaţionaliza, în a sărăci România şi a o supune intereselor străine. Guvernele lui Iliescu şi Băsescu au dus la îndeplinirea acestor interese străine, chiar mai mult decât se aşteptau bancherii globalizării şi pe lângă ei tot felul de impostori. Pentru afirmaţiile de mai sus este ilustrativ, edificator ce se întâmplă la Roşia  Montană, cea mai bogată în minereuri de metale preţioase din patrulaterul aurifer al Munţilor Apuseni, unde a apărut Gold Corporation, o companie caracatiţă în exploatarea aurului lumii, pozând aici cu oferte şi programe de binefaceri sociale, în spatele cărora se ascund adevăratele intenţii de profituri exorbitante.

Ajunşi aici cu istoria reală, trebuie făcută o paranteză, oprindu-ne un moment la Vasile Timiş, cel ce a deschis ochii, din calcule şi inginerii financiare, companiei Gold Corporation către Eldorado din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană. Fără nici o îndoială maramureşanul  Vasile Timiş, născut în 1963 la Borşa şi absolvent al şcolii profesionale auto-mecanică, este un om de afaceri înnăscut cu norocul de partea sa, dacă la vârsta de 45 de ani se înscria printre cei cinci sute cei mai bogaţi englezi, fiindcă acum trăieşte la Londra cunoscut sub numele de Frank Timiş, dar face afaceri şi în România unde se plasează între primii zece români căpătuiţi recent, dacă luăm în considerare că după absolvirea şcolii profesionale, a plecat din România cu mâinile goale şi s-a fixat în Australia unde a început ca şofer, camionagiu. Când a avut primul său camion s-a declarat companie, apoi a minerit vreo şase luni într-o regiune numită plastic pârâul ţânţarului şi şi-a deschis o companie proprie de minerit, mai mult o firmă, din spatele căreia s-a lansat în bursă, unde norocul îi mergea înainte deschizându-i toate uşile. Vasile Frank Timiş este o minte financiară efervescentă cu o voinţă şi cutezanţă rară, care a experimentat cu succes, până acum, metoda îndată ce dai faliment cu o companie, imediat deschide alta mai îndrăzneaţă şi astfel în 1995 a pus pe roate Gabriel Resources un adevărat cal troian la bursă cu care şi-a deschis alte oportunităţi de îmbogăţire. Printre porţile deschise se numără cele din România, începând cu Regia Autonomă a Cuprului din Deva, care s-a fălit cât de bogată este prezentându-i deschis toate cercetările şi documentaţia resurselor minerale din Munţii Apuseni făcute de specialiştii români în deceniile trecute. Sigur că l-a atras bogăţia Munţilor Apuseni, unde a început prospecţiunile de verificare a datelor. Vasile Frank Timiş nu a venit singur ci împreună cu calul troian, Gabriel Resources, dar al zeilor financiari pentru Roşia Montană şi aşa muntele de aur al moţilor se va  mistui în băncile zeilor financiari în timp ce moţii vor rămâne, câţi vor mai rămâne, cu încă o istorie amară, dar de data asta şi fără aurul munţilor lor.

 

ROŞIA MONTANĂ – 2012 

 

 

              Am ajuns în piaţa Centrului Istoric al Roşiei Montane, epicentrul propagandei RMGC pentru cei ce vin din alte părţi aici, condusă cu o strategie informaţională de Gabriel Resourses – companie de explorare şi dezvoltare din Toronto – care a obţinut dubios şi o licenţă de exploatare a întregului minereu, dar încă nu a primit aprobare de începerea extracţiei şi de prelucrare cu cianură. Între timp licenţa a expirat, s-au găsit mari abateri de la legile statului român şi internaţionale ale proiectului RMGC, dar compania de explorare şi dezvoltare persistă cu încăpăţânare diabolică, prin tot felul de negocieri şi târguieli, prin manipulări propagandistice să obţină aprobarea acestui proiect total dezavantajos economic României şi dăunător, nociv mediului natural. În aceşti ani a apărut o contracarare puternică din partea unor localnici ce susţin „suntem supuşi, manevraţi şi exploataţi mai rău ca pe vremea sovromurilor”. Acestora li s-au alăturat, şi continuă să se alăture, academicieni, cercetători de înaltă calificare, elite culturale şi artistice, sociologi şi alte categorii de intelectuali, cetăţeni lucizi din toată România şi împreună se opun cu argumente pertinente proiectului RMGC!!   

Piaţa veche e cu adevărat istorică, a fost sute de ani târgul de sâmbătă al moţilor, al meseriaşilor şi comercianţilor de la poalele muntelui de aur, nesecat în peste optsprezece secole de minerit continuu. Piaţa este înconjurată de clădiri vechi, de secole, marcate adânc de ruinare ce au fost lăsate aşa de noii proprietari. Dintre clădiri, din cea mai reprezentativă a mai rămas doar faţada şi aceasta în stare de pre-prăbuşire, pe care noii proprietari au acoperit-o cu nişte pânze, ca nişte tifoane groase, pe care au pictat cum va arata acea clădire renovată. Acest tratament de pansare cu tifoane pictate l-au aplicat şi altor clădiri din piaţă, ce vor fi scoase nou-nouţe ca din pălăria iluzionistului, după ce vor primi aprobarea să secătuiască definitiv nu numai un munte de aur ci patru munţi: Cetate, Cârnic, Orlea şi Jing consideraţi că ar conţine cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa şi unul dintre cele mai bogate din lume. Până la obţinerea aprobării clădirile rămân în agonia dărâmării, mascate de bandaje de tifoane groase pictate, pentru că guvernele Băsescu nu au fonduri de renovarea patrimoniului, numai pentru ICR-ul patibularului patapievici.  Pentru mine, la prima vedere îmi dau imaginea cadavrelor  din morgă acoperite cu cearceafuri, dar, în realitate sunt frescele propagandei,  manipulată economic şi psihologic de Gabriel Resources din Toronto, înfiinţată în 1995 de Vasile Frank Timiş, ce este preşedinte peste zece directori!! I-am găsit pe Internet, mari specialişti în jongleriile bursei torontone. Aceştia, au motive determinate să pună mâna pe acest tezaur românesc şi să-l bage în bursele şi băncile lor, după principiul capitalist: minimum de investiţie şi maximum de profit, la care, în globalizarea intensivă s-a adăugat prin orice mijloace de la manipulare psiho-economică şi ajungând, chiar, să se folosească de aranjamente teroriste (vezi cum se poate începe un război unde e mult petrol). 

În spatele acestui centru istoric atât de sărac şi părăginit, în letargie,  ajuns de comă şi în comă, printre turnuri de biserici vechi se vede strălucitor muntele de aur decapitat şi derocat de exploatările trecute, ale comunismului a tot biruitor! Strălucirea muntelui relevă bogăţia pe care o conţine şi parcă adevereşte cât de mare va fi profitul companiei de explorare şi dezvoltare oferit de către noii vânzători ai României. În câţiva ani de exploatare modernă, intensivă cum ni se  spune şi putem crede, îl vor rade împreună cu alţi trei dintre ceilalţi Munţi Apuseni. Atunci în această piaţă istorică vor rămâne doar nişte clădiri refăcute superficial, prin lucrări şi materiale ieftine, care în interior se vor sprijini pe consolidări cu bârne mascate, decorate cu sclipiciuri şi zugrăveli lavabile, pardosite cu plastic second hand, iar la  exterior, în locul bandajelor propagandistice de azi, vor fi nişte tencuieli netede şi colorate, uşi şi geamuri de termopan, tot din plastic. Pe faţade vor fi puse tăbliţe de alamă cu tot felul de informaţi istorice şi atenţionare: proprietate Gabriel Resources, fiindcă deja sunt ale companiei, achiziţionate între 2002 şi 2008 cum scrie în proiectul lor. Bineînţeles că au fost cumpărate la preţ de moloz, dar când  gabrielenii – am io motiv să-i numesc aşa pe cei zece directori conduşi de preşedintele lor Vasile Frank Timiş –  îşi vor lua tălpăşiţa cu munţii de aur în spinare, nu înainte de-a aranja cu guvernanţii statului român să le cumpere de la ei, dar la preţ de palate din marmură de Carrara. Şi ce nu fac guvernanţii români cu banii contribuabililor când cad comisioane grase!    

Dintre toate clădirile centrului istoric, numai una singură a fost restaurată, cea mai mică şi aceasta de către muzeele naţionale de istorie din Bucureşti şi Alba Iulia, este Casa 325 transformată în muzeul Aurul Apusenilor. Clădirea este bine renovată, muzeul nu prea mare şi nici prea bogat, dar profesional aranjat iar ghida foarte plăcută, binevoitoare şi doctă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost statuia zeiţei Terra Mater – Telus la greci – ce mi-a amintit imediat de Mather Earth a amerindienilor, acelaşi cult, dar la ce distanţă geografică între ele, la care adaug şi budismul tibetan. E un cult religios deosebit de înţelept, de-a trata planeta noastră ca pe mama tuturor fiinţelor şi al lucrurilor, de-a o respecta şi îngriji. Ecologiştii de astăzi, într-un fel sau altul, practică acest cult. Nu şi cei de la Gold Corporation ce va folosi  anual 91.800 tone substanţe dăunătoare mediului dintre care 12.000 tone vor fi sărurile de cianură puternic otrăvitoare Mamei Pământ!!

M-am întreţinut plăcut cu ghida ce mi-a explicat multe exponate şi mi-a arătat şi cele două replici după tăbliţele cerate, ce ne transmit date importante despre mineritul din timpul romanilor, aici la  Alburnus Maior. La sfârşit mi-a recomandat să vizitez mina romană. Bineînţeles este mai mult decât o curiozitate pe care am să mi-o  satisfac din multe puncte de vedere.  

Pe latura cealaltă a pieţii, în Casa 323 se află Centrul de informare a proiectului minier RMGC ce mă interesează. Este o veche clădire cu etaj şi ea cu faţada bandajată să nu se vadă starea de degradare în care se află şi pe care scrie mare, deasupra intrării: Suntem aici. Vino în centrul de informare ca să înţelegi proiectul miner Roşia Montană şi sigla lui Gold Corporation, care e afişată peste tot la Roşia Montană din zece în zece metri, numai că de data asta nu scrie sub ea Gold Corporation ci, cu aldine, Gabriel! Foarte frumos, gabrielenii noştri, proprietarii noştri din Toronto, care de ani de zile, duc cea mai murdară campanie de manipulare psihologică, de panică cum au să moară de foame foşti mineri şi se va dărâma toată istorica Roşie Montană dacă nu vin ei, gabrielenii  lui Vasile Frank Timiş să-i salveze.

Salvarea minerilor şi-a Roşiei Montane, gabrielenii au început-o cu achiziţionările: au achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona industrială a proiectului – aşa scrie în proiectul lor. Nu au restaurat nici măcar clădirea centrului lor de propagandă, doar au bandajat-o iar pe unii roşieni şi turişti îi îmbrobodesc cu palavre! Vino în, în cazul acesta, sună ca la tavernele cu băutură proastă şi scumpă ocolite de clienţi sau ca la bordelurile cu curve bolnave şi bătrâne.

Eu am intrat ca să înţeleg, cum scrie afară şi bine am făcut, mi-am dat seama că înţelesesem adevărul mai dinainte, de la cei competenţi şi oneşti, care trăiesc aici sau au cercetat mediul istoric şi social precum şi proiectul RMGC în amănuţime. Centrul are o sală mare, încărcată de machete şi grafice, în mijlocul căreia turuia, ca un Kalaşnikov, căreia i s-au ataşat şi difuzoare, o doamnă robustă şi agresivă, precum activistele de partid de pe timpuri, care băga în capetele unui mic grup, să înţeleagă, ce impotenţi economic suntem noi, statul român după 2006, când s-a oprit definitiv exploatarea minieră. Apoi, cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap trimiţându-ne gabrielenii din Toronto să cumpere Roşia Montană cu centrul istoric cu tot şi ce minuni economice vor urma aici. Deocamdată, vedem doar cum au bandajat şi pus în cârje clădirile, ca nu cumva să nu cadă peste cei, câţiva roşieni, ce stau nepăsători la o bere în apropiere, pe o terasă urâtă din scânduri. Ceilalţi roşieni, mult mai prevăzători au urcat la Tăul Brazi la un picnic sănătos, cu bere şi mici, îndeletnicire duminicală pe căldurile lunii cuptor!

Orice întrebări sau încercări de a discuta şi alte soluţii locale, judeţene sau de stat, de redresare a situaţiei economice, prin noi înşine, cum am făcut şi în trecut, erau stopate cu agresivitate de către vajnica propagandistă a gabrielenilor din Toronto şi răspicat te aducea la ordinile ei, să accepţi fără alte comentarii şi păreri ceea ce îţi spune şi să aduci admiraţie, omagiu şi veneraţie gabrielenilor altfel fiind  etichetat duşman al bunăstării roşienilor şi cu un IQ de dobitoc! Nu m-a impresionat, eu am fost şi duşmanul poporului muncitor în trecut, acum doar a roşienilor e floare la ureche, dar am plecat că mi se făcuse greaţă corticală. Adică, cei interesaţi de ce se întâmplă cu adevărat la Roşia Montană, cei ce au citit tot felul de surse despre aur şi mineritul lui, cei ce au comparat situaţiile şi mineritului intensiv, modern şi vin la faţa locului să cunoască mai bine situaţia nu au dreptul să-şi exprime nedumeririle sau părerile contradictorii proiectului RMGC. E foarte adevărat că paragina localităţii şi-a mediului se datorează în parte mineritului de întrecere socialistă, dar şi dezorientării localnicilor după 1989, dar sunt şi argumente ce susţin că paragina şi sărăcia este şi rezultatul manipulărilor companiei de explorare şi dezvoltare din Toronto  pentru  falimentarea companiei româneşti de minerit, ca să-i ia locul şi să facă mare profit rapid prin minerit ultramodern, ultrarapid şi mega-poluant. 

Mă întreb cât mai durează până ce gabrielenii ăştea, aici, pe noile lor proprietăţi din Munţi Apuseni nu fac şi un lagăr de reabilitare cu românii ce se opun proiectului RMGC iar pe doamna propagandistă de la centrul lor să o pună şefă? Ce ticăloşi, câtă rapacitate, ce iad otrăvitor vor lăsa în urma lor! I-am dat  dracului cu centrul lor după ce am aflat că deja sute de familii de aici au fost strămutate de pe proprietăţile lor strămoşeşti să le facă loc lor, gabrielenilor. La  sugestia unui alt duşman al proiectului venit din regat, am urcat să vedem starea şi spiritul roşienilor, duminica, sus la Tăul Brazi. Am fost uimit de două lucruri: de frumuseţea peisajului ce se află într-o zonă de mediu ocrotită prin lege şi de buna dispoziţie a roşienilor în jurul meselor şi-a grătarelor. Deschişi şi ospitalieri, totuşi unii refuză să vorbească, să-şi spună părerea, alţii direct susţin ca sunt minţiţi, înşelaţi şi furaţi de străini care iau 80% din aur iar statul român aproape 20%.  Auzi dumneata, aproape 20% , adică ei precis 80% iar noi aproape 20%, păi şi 12% e aproape, nu? Doar contractul e secret! Contract secret pe moştenirile noastre din moşi, strămoşi! Păi să nu-i trimiţi undeva? Îi ştim noi pe străini din istoria minei ăştia, dar nu credeam că  guvernanţii noştri să fie aşa mari curve cu noi, cu moţii!!

Se făcuse târziu şi până ce se lasă noaptea trebuia să fiu acasă, la mine, în Nordul României. Am coborât tulburat şi iritat de câte am văzut şi auzit, fiindcă toate au început să mă frământe şi ştiu că mă frământă degeaba, mai mult decât să scriu şi eu, ca alţii, şi să mă alătur roşienilori nu pot face singur. Nu am nici forţă economică, nici poziţie socială, sunt numai un străin cu accent, dar cu acelaşi suflet românesc ca foarte mulţi din România. În schimb lefegii mass mediei guvernamentale primesc forţă economică să trâmbiţeze, pe toate căile, cât de bine le va fi roşienilor de îndată ce gabrielenii din Toronto vor demara proiectul mineritului intensiv cu cianură, dar nu vorbesc despre modul şi dramele strămutării a 973 de familii de pe proprietăţile lor pentru că proiectul gabrielenilor are nevoie de 42 kilometri pătraţi, adică 42.000 de hectare! Mare discordanţă între propaganda locurilor de muncă pentru roşieni şi realitatea strămutării lor.  

Am aflat dintr-un pliant de la centrul RMGC, primit gratuit, că peste o treime  din aceste familii au fost deja strămutate în noul cartier Recea din Alba Iulia, iar unii în judeţele învecinate, în schimbul proprietăţii cedate gabrielenilor. Din alt pliant, tot  de la centru, aflu că pe perioada funcţionării minei, Oxford Policy Management a calculat că va fi nevoie de 3.600 angajaţi!! Păi de unde îi luăm, dacă strămutăm, aproape forţat, trei sferturi din populaţia Roşiei Montane între timp? Îi aducem de la Oxford?! Sau precum romanii au adus mineri din Dalmaţia şi Iliria, gabrielenii din Toronto îi vor aduce de pe undeva din lumea treia, unde mâna de lucru e foarte ieftină, după ce a  împrăştiat prin manipulare milenară o comunitate autohtonă, prin strămutări şi relocări, stingându-i tradiţia etnică şi îngropându-i istoria sub haldele de cianură…

 

ROŞIA MONTANĂ ÎMPINSĂ PE MARGINEA  PRĂPASTIEI DE GABRIELENI

 

Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istoriei s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când Gabriel Resources şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor! Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media.  

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă (în romgleză de la Facebook). Într-o sută de ani mass media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă:  pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le este favorabil sau pur şi simplu fabricarea lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal  manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashing şi mind programming cum este recunoscut internaţional! Într-o frază am punctat  aceste caracteristice ale mass mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţi! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784 -1785 şi 1848  -1849, tot aici, în  Munţii Apuseni!  Atenţie…

Insistenţa abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda lui Gabriel Resourses, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

Cel mai evident exemplu de manipulare a opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul anului 2006!! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum  minele secătuite din vestul sălbatic nord american!!

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei, un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje!! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!!

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă!! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani!! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz adus pe tava mass mediei de gabrielenii din Toronto!           

Din diferite surse scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia  Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă treptat de la această mono industrializare la activităţi alternative atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă statul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC! 

Să continuu ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales că au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani!! Să-l  aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul!! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, ca pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos cum o companie străină ne înşeală, cum ne jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani, patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.   

 

CREDINŢĂ ÎN FORŢELE NOASTRE, ÎMPOTRIVIRE UNITĂ, REUŞITĂ

 

Cred în cei ce se opun cu argumente şi idei cinstite proiectului RMGC. Sunt foarte mulţi cetăţeni români luminaţi, ce cred că putem reuşi prin noi înşine. Am urmărit în ultima vreme multe informaţii, interviuri, mese rotunde, dezbateri publice pe această temă. Marea majoritate, de la cetăţenii Roşiei Montane la academicieni, de la iubitorii Munţilor Apuseni la cercetători şi specialişti, se opun categoric acestui proiect, care ne bagă pe gât câteva miliarde de dolari şi ne desfiinţează identitatea, tradiţia, istoria şi ne lasă fără aur. Printre cei ce se opun cu argumente competente am să mă opresc la cadrele didactice din Academia de Ştiinţe Economice care au publicat un material intitulat 24 argumente contra proiectului RMGC, nici un argument pentru. Este un material academic de 15 pagini, ce spulberă toată propaganda gabrielenilor din Toronto. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai clare, raţionale şi complete materiale care spulberă  proiectul RMGC ce se sprijină numai pe propagandă, aranjamente, comisioane.

Redau, telegrafic, demonstraţia raţională a cadrelor didactice contra RMGC: 1- prezentarea şi performanţele companiei Gabriel Resources sunt slabe şi incompetente, gabrielenii nu sunt specialişti în minerit ci doar nişte investitori, cu banii naivilor, în explorare şi dezvoltare; 2 – Gabriel Resources a obţinut licenţă de exploatare prin aranjamente subterane nu prin licitaţie publică cum trebuia după lege; 3 – după încheierea contractului şi obţinerea licenţei, Gabriel Resources  şi-a însuşit noi terenuri inclusiv în vatra comunei Roşia Montană, ce este pe lista monumentelor istorice protejate; 4 – Gabriel Resources  calcă în picioare Legea Minelor care nu permite activităţi minere pe terenurile cu situri arheologice sau monumente istorice, guvernul şi parlamentarii închid ochii; 5 – Nu este în interesul ţării această mega exploatarea rapidă a aurului, pentru că Banca Naţională are aur în lingouri peste valoarea impusă de UE;  6 – Dacă s-ar aproba proiectul RMGC, Gabriel  Resources se va extinde şi la alte exploatări, ceea ce măreşte aria dezastrului mediului; 7 – utilajele gigantice, camioane de 150 de tone, şi substanţe toxice cu mari cantităţi de cianură sunt foarte dăunătoare comunităţii şi mediului; 8 – Gabriel Resources este incapabilă tehnic şi financiar să demareze şi să realizeze un asemenea mega proiect, se bazează pe inginerii financiare de bursă şi hazarduri favorabile pe parcurs; 9 – Gabriel Resources are experienţă limitată în exploatare, însă se bazează pe succes prin propagandă şi jonglerii de bursă; 10 – Neîncrederea în datele furnizate în proiect, fiindcă variază de la un raport la altul, în funcţie de preţul aurului la bursă, în timpul crizelor preţul aurului creşte întotdeauna; 11 – vestigiile arheologice sunt mai preţioase decât aurul rămas după optsprezece secole de exploatare; 12 – Gabriel Resources nu a fost capabil să facă exploatarea rentabilă anterior, între anii 2000 şi 2006, când capacitatea de exploatare era de trei ori mai mică decât în noul proiect RMGC; 13 –  neîncredere în angajamentele şi graficul lui Gabriel Resources datorită abaterilor şi amânărilor din trecut; 14 – Proiectul RMGC a fost  anulat definitiv de către Curtea Supremă, în 2008, pentru nerespectarea legii cu privire la protejarea siturilor arheologice; 15 – Proiectul RMGC este slab întocmit fără să ţină cont de marile riscuri care le generează;  16 – Relocarea sau strămutarea a circa 2000 de oameni (900 de familii) este un sacrilegiu; 17 – RMGC nu va aduce un beneficiu regiunii, localnicilor ci probleme de mediu pe termen lung, pentru că RMGC pleacă cu aurul, miliardele intră pe mâna guvernaţilor din Bucureşti, cei din Munţii Apuseni rămân la fel de săraci; 18 – Până acum Gabriel Resources a făcut bani prin emiterea de acţiuni la bursă şi în numele aurului din Roşia Montană unde a făcut investiţi foarte puţine dar multă propagandă; 19 – Atitudine nedreaptă, agresivă a lui Gabriel Resources faţă de locuitorii afectaţi de proiectul companiei; 20 – Înstrăinarea cu atâta nepăsare a bogaţiilor naturale şi calamitatea adusă mediului sunt sacrilegii la adresa generaţiilor viitoare; 21 – Proiectul RMGC este opus unei dezvoltări durabile, el produce numai un dezastru durabil; 22 – Roşia Montană face parte din patrimoniul naţional ca zonă protejată datorită monumentelor naturale, de asemenea se află şi pe lista monumentelor istorice, ceea ce conform legilor şi reglementărilor interzice proiectul RMGC; 23 – Conform PSA – Producţion Sharing Agreement – care face recomandări în asemenea proiecte ce se încheie între stat şi investitor, precizează că produsul finit (aurul şi argintul în cazul de faţă) revine 80% statului şi 20% investitorului ori la Roşia Montana e tocmai invers; 24 – comparând cu alte megaproiecte de exploatare a aurului din lume, vedem că prin contractul secret încheiat cu Gabriel Resources cetăţenii români sunt  grosolan manipulaţi şi înşelaţi de ambele părţi semnatare ale contractului.

Mi-am permis, pentru clarificarea realităţii, să reproduc telegrafic cele 24 de puncte de vedere ale cadrelor didactice ale Academiei de Studii Economice pentru că sunt competente şi conţin esenţa impactului dezastruos al proiectului RMGC.

Dacă am repetat, şi voi mai repeta, anumite puncte ce conţin opinii asemănătoare ale unor academicieni, cercetători, oameni de cultură, ziarişti autonomi şi mai ales ale localnicilor prin vocea lucidă, hotărâtă şi curajoasă a lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior vom ajunge la concluzia că avem, cu toţii, drepturi legitime şi raţionale să ne opunem acestui proiect. Iar dacă ne vom uni şi vom fi mai activi vom reuşi să oprim acest proiect. 

 

DIN NOU LA ROŞIA MONTANĂ

 

În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană  am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei Gabriel Resourses, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o. Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect. 

Mi s-au părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş–Bolyai şi membru al Academiei: În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţatşi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană scrie: se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens. Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim- ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care l-a aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe  profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie!! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat, ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint!! Atât i-a fost românului ardelean!! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc-–semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedică în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!!           

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-piratul, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de Gold Corporaţion din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.   

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la Aletheia până ce, într-o după masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună (făcută de o companie germană) şi să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee, trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapă de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea groapă de gunoi a Clujului!! Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!!

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a  dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul Gold Corporation, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!!

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. ai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând că sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâinea ei patru felii şi mi le-a dat.

Doamne, de ce ai făcut poporul ăsta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării?!? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă”. Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui Gabriel Resources vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

După Zlatna, spre Abrud,  drumul devine absolut pitoresc în apus de soare şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta?

Se mai găsesc, uită-te la noi!! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la bere Ursus. Noi ne-am dus în grădină într-un chioşc  frumos amenajat unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era seara noastră din Munţilor Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele,  târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784. Până la Roşia Montană mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa că atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul Gabriel Resourses unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum  curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea Roşiamin, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul minier Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul  în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul miner a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentele romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de „nu ştiu”, „nu cunosc” şi chiar de no comment!

Zâmbind, Virgil l-a întrebat cum se face de ştiţi aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani  şi nu ştiţi ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător un moment şi zâmbind blând a spus: Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici, pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt: Cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani trecând continuu prin toate epocile societăţi până astăzi..

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, sunt mult mai mici decât  Roşia Montană, dar  comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…       

(Iulie 2012, Winnipeg – Canada)

 

 

                                          

 

Referendumul din 29 iulie a decis: Traian Băsescu se întoarce la Cotroceni!

 

Autor: George Petrovai

 

            În orice bătălie – fie că-i militară, fie că-i politică – există un moment crucial, capabil să încline balanţa victoriei în favoarea acelei tabere care se arată atât de inspirată în aplicarea celei mai adecvate tactici de luptă, încât aceasta se vădeşte a fi însăşi purtătoarea favorii divine.

            Dacă pentru Aliaţii din cel de-al doilea război mondial, momentul de răscruce l-a constituit debarcarea cu succes (dar şi cu enorme jertfe umane) din Normandia, cu certitudine că 29 iulie 2012 poate fi considerată ziua cea mai lungă a României postdecembriste: Atât din punct de vedere fizic (prin vrerea inegalabilului Guvern Ponta, perioada „clasică” în ceea ce priveşte normalitatea şi limitele rezistenţei umane a fost lungită cu încă patru ore – de la 7 dimineaţa până la orele 23 ale nopţii!), dar mai ales din punct de vedere simbolic, altfel spus concret-istoric (drumul pe care de la această dată urma să o apuce fragila noastră democraţie).

            Iar voinţa majorităţii românilor (prin votul dat împotriva demiterii preşedintelui ales în urmă cu trei ani, prin abţinerea de la vot a acelor cetăţeni care în acest chip au refuzat să legalizeze manevrele politicianiste cu iz pucist şi în pofida enormelor fraude la care s-a dedat USL), voinţa majorităţii românilor, prin urmare, este ca ţara să-şi urmeze drumul început la 1 ianuarie 2007 spre o deplină integrare euro-atlantică.

            De unde rezultă nu doar un mesaj cât se poate de clar pentru întreaga suflare de pe aceste meleaguri (e drept, un mesaj devenit imperativ şi de neocolit prin masiva neparticipare a maghiarilor la acest referendum!) – România refuză noi experimente din categoria bolşevismului, fie el chiar cu faţă umană, ci şi un serios avertisment adresat aventurierilor ahtiaţi după putere deplină şi sfidătoare în stat – România nu mai e dispusă să suporte necontenitele ofense şi atingeri pe care i le aduc răufăcătorii cu ştaif!

            Căci evenimentele derulate în forţă şi viteză pe parcursul lunii iulie de către actualele cumetrii politice ce-şi zic „majoritate”, evidenţiază cu limpezime două lucruri, deopotrivă îngrijorătoare pentru românii lucizi şi pentru străinii intens preocupaţi de stabilitatea politico-economică a Uniunii Europene:

            1)Acapararea totală a puterii în stat, fapt care în mod inevitabil – prin diminuarea opoziţiei până în vecinătatea inexistenţei – duce la apariţia prea bine cunoscutei monstruozităţi totalitare cu numele de partid-stat;

            2)Cu spijinul neprecupeţit al presei aservite, în mod deosebit prin trustul de presă al lui Dan Voiculescu, periculoasa şi înjositoarea tendinţă de a aduce o bună parte dintre români în starea de zombi sau, după caz, de mankurţi.

            Nu voi insista asupra termenului zombi, cu toate că el se arată extrem de tentant pentru acele fantezii înspăimântătoare, care caută să readucă în actualitate sinistra lume plăsmuită de mitologiile îndepărtate de noi în timp şi spaţiu, mitologii în care morţii însufleţiţi se plimbă printre vii.

            Mult mai aproape de condiţia istorică şi geografică a românilor, implicit de condiţia lor existenţială, este mankurtul prin sensul metaforic şi semnificaţiile îngrijorătoare pe care termenul le încorporează.

           

            Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz (fost sovietic) Cinghiz Aitmatov.

            Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki, năvălise blestematul popor al juajuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!

            Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de „căciulă” din pielea de pe gâtul unei cămile anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!

            Într-un asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau săvârşirea unei crime.

            În stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei, devenit mankurt după ce căzuse prizonier în mâinile juajuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…

            Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime), se comporta aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele „paşnice” de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, de regulă acolo se apela fără şovăire la arsenalul mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea „remodelarea” victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a „înrăiţilor” ce refuzau compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare conceput de Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor, securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…

            Regimul ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de opoziţie! Ori între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune semnul egalităţii.

            …Am sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cei 22 de ani scurşi de la acest eveniment nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să „gândească” cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov.

 

            P.S. Ce urmează după revenirea lui Băsescu la Cotroceni? Cu certitudine regrupări şi zvârcoliri ale puciştilor deocamdată puşi cu botul pe labe de referendum, care vor căuta noi şi noi căi de atac pentru a-şi atinge scopurile, ceea ce în primul rând se cheamă încercarea de salvare a celor mai preţioase piei de tâlhari din mâna justiţiei.

            Dar mai înseamnă şi o rapidă recâştigare a încrederii oficialilor europeni, practic a tuturor cancelariilor străine, precum şi a investitorilor, ceea ce induce pe de o parte speranţa că lucrurile vor reveni în cel mai scurt timp la stabilitate şi normalitate, iar pe de altă parte conferă românilor încrederea că sărăcia nu va deveni un coşmar atotstăpânitor prin continua devalorizare a leului.

(Sighetul Marmaţiei, 30 iulie 2012)

                                                                                                                       

Notificare publică

Posted by Stefan Strajer On July - 27 - 2012

Notificare publică

Autor: Ion Coja

Aflu că circulă pe Internet sub semnătura mea un text derutant pentru cititori, cu privire la referendumul din 29 iulie. Un text pe care eu nu l-am scris. În măsura în care există persoane dispuse să țină seamă de părerile mele, mă simt obligat să precizez că:

 

1. Nu fac și nu am făcut nici cel mai neînsemnat gest de susținere a lui Traian Băsescu. După părerea mea, nu există niciun motiv serios ca să ezităm în ziua referendumului: DA! Băsescu trebuie demis!

 

2. Mai presus de orice alt considerent, Traian Băsescu nu avea ce să caute printre candidații la preșidenție, necum să mai fie și ales președinte al Romîniei. Dezvăluirile care se vor face după 29 iulie sper să lămurească și acest subiect: fraudele electorale comise la alegerile de primar general al Capitalei, în 2000, și la alegerile prezidențiale din 2004 și 2009!

 

3. La referendumul din 2007 Traian Băsescu s-a dovedit un ins laș, lipsit de curajul de a se confrunta cu opinia liber și corect exprimată a alegătorilor. A reușit să vicieze din start referendumul prin introducerea unei chestiuni care nu avea ce căuta pe buletinul de vot: problema reformei Parlamentului (propunerea de renunțare la sistemul bicameral și de reducere a numărului de parlamentari). Alegătorii de bună credință au luat în serios promisiunile de reformă a Parlamentului și au votat pentru menținerea lui Băsescu! Au trecut cinci ani de atunci! Nu a întreprins nimic serios Băsescu și PDL în vederea reformei promise! Propriii săi parlamentari au fost primii împotriva acestei idei! Dar ideea, ca promisiune făcută la referendumul din 2007, a reușit să deruteze electoratul și să deturneze votul oamenilor.

 

4. Suspendat a doua oară, lașul nostru președinte încearcă o manevră și mai nerușinată: PDL a modificat din timp legea referendumului și de data aceasta, spre deosebire de 2007, pentru demiterea lui Băsescu este nevoie de participarea la vot a cel puțin 50% dintre cei înscriși pe listele electorale! Prevedere absurdă, care lipsește din legislația celor mai multe state. Știind bine că lumea nu-l mai vrea, speranța lui Băsescu este că românii care nu se vor prezenta la vot vor fi contabilizați în favoarea sa!…

 

5. Există așadar acest pericol: numărul românilor absenți de la vot să fie mai mare de 50%. Din diverse motive și mai ales din lehamitea pe care ne-o stârnește circul politic, mulți dintre noi vor fi tentați să rămână acasă! În plus, câteva milioane de români, plecați din țară din pricinile cunoscute, nici nu pot să se prezinte la vot! Numai lașitatea îl poate face pe un politician să imagineze asemenea stratagemă penibilă și să profite de această situație pentru a-și salva pielea! De aceea, fiecare dintre noi, cei conștienți că demiterea lui Băsescu este o condiție sine qua non a oricărui proiect de redresare a situației din Țară, este imperios necesar să ne implicăm de la sine, benevol, într-o acțiune de la om la om de convingere, de persuadare a prietenilor, rudelor, a colegilor, să se prezinte la vot! Să le cerem, să le explicăm de ce este nevoie să ne prezentăm cu toții la vot! Atât! Iar la urnă să voteze fiecare cum îi face plăcere, să voteze chiar și în favoarea președintelui suspendat, dar să voteze! Căci absența de la vot semnifică de fapt acceptarea acestui comportament nedemn și laș al președintelui suspendat și al acoliților săi! Înseamnă complicitate indirectă la infracțiunile deja făcute și viitoare ale lui Traian Băsescu.

Avem acum ocazia să spălăm rușinea de a fi suportat opt ani de zile în fruntea noastră un asemenea specimen! Avem ocazia să dăm de pământ cu cel mai mare impostor! Nu putem pierde această ocazie!

 

6. Altă diversiune, altă încercare de a prosti electoratul este aceea de a spune că la referendum vom alege între Băsescu și Crin Antonescu, între PDL și USL!… Eu unul nu am susținut niciodată vreunul dintre partidele din USL! Pe Crin Antonescu și mai puțin! Dimpotrivă! Avem motive serioase să votăm împotriva lor! Dar vom avea ocazia să votăm împotriva lor la toamnă, în septembrie și în noiembrie! Nu mai e mult! Iar prima condiție pentru ca la toamnă să avem un alt președinte la Cotroceni, un președinte demn de această funcție, este ca președintele nedemn să fie destituit!

Sunt convins că Crin Antonescu nu va fi ales președinte la toamnă! Sunt convins, sper și mă voi strădui ca la toamnă românilor să li se ofere una sau mai multe candidaturi mult mai îndreptățite, mai valabile decât candidatura lui Crin Antonescu! Imediat după 29 iulie vom aborda deschis acest subiect și voi aduce la cunoștința publicului câteva dintre aceste candidaturi, care vor veni nu din partea clasei politice, ci din partea societății civile, a românilor voitori de bine pentru această țară! A dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri!

 

7. Așadar, să nu amestecăm lucrurile! Cine nu-l iubește pe Crin Antonescu sau pe Ponta să nu se simtă îndreptățit să-l sprijine pe Băsescu! Băsescu nu trebuie destituit pentru că unii i-au găsit un înlocuitor în persoana lui Crin Antonescu, ci pentru că numai prin destituire Băsescu și ai lui vor fi împiedicați să mai facă vreun rău acestui popor și numai prin destituire Băsescu și ai lui vor ajunge să răspundă pentru fărădelegile săvârșite.

Cu această destituire nu se încheie cariera politică a lui Traian Băsescu! Cariera sa trebuie să continue prin redeschiderea dosarelor penale amânate sau ascunse, prin deferirea în justiție a infractorului și prin condamnarea sa binemeritată. A lui Traian Băsesu și a celorlalți politicieni participanți la trădarea intereselor naționale, la jefuirea și distrugerea Țării. Politicieni aflați atât în PDL sau UDMR ori UNPR, cât și în USL!

Nu-i putem lua pe toți o dată la scuturat! Ci pe rând! Acum i-a venit rândul lui Traian Băsescu! Nu ne iartă nici Dumnezeu dacă irosim această ocazie! Acest referendum! Acest cartuș!

București, 20 iulie 2012

 

Lacheii puciştilor s-au dezlănţuit împotriva mea!

Posted by Stefan Strajer On July - 27 - 2012

Lacheii puciştilor s-au dezlănţuit împotriva mea!

 

Autor: George Petrovai

 

În seara zilei de 17 iulie 2012 am fost sunat de Viorel Necula, redactorul şef al revistei Mioriţa din California, ca să mă anunţe că atât ei, cât şi alte publicaţii româneşti din America de Nord, au primit materiale de la niscaiva lachei ai USL-ului, în care sunt acuzat – atenţie! – că nu am mâncat salam cu soia alături de truditorii României proletare şi că, drept urmare, nu am căderea morală să semăn neîncrederea printre români în ceea ce priveşte constituţionalitatea proceselor ce acuma se derulează în ţară.

            Pentru aceşti iremediabil mutilaţi din punct de vedere moral-conceptual şi pentru alţii, care au tendinţa să le calce pe urme, este necesar să fac următoarele precizări:

            1.Nu vi se pare, domnilor tovarăşi, că ar cam fi timpul să depăşiţi faza argumentelor ce fac parte din primitiva categorie a „salamului cu soia”? Constat că pentru unii ca voi, înţelepciunea marxist-leninistă este atât de înrădăcinată în minţi şi trupuri, încât vi se pare absolut firesc să vă coborâţi conştiinţa la nivelul stomacului, ba chiar să vă descotorosiţi de ea odată cu fecalele.

            Acuzaţiile împotriva mea cum că n-am mâncat salam cu soia, deci că fizic n-aş aparţine acestei ţări aflată la cheremul ticăloşilor mai vechi şi mai (ciocoii vechi şi noi ai lui Nicolae Filimon în variantă modernă), îmi stârnesc râsul prin grosolana lor netemeinicie: N-am părăsit nicicând această ţară, chiar dacă interogatoriile şi supravegherea atentă din partea fostei Securităţi se constituie în argumente îndestulătoare pentru o decizie de acest fel!

            Incapabili să descifraţi nuanţele subtile ale logicii, trebuie să vă spun că, aidoma unui bumerang, de fapt acuzaţiile se îndreaptă împotriva voastră. Căci, la urma-urmei, prin astfel de învinuiri, voi faceţi o distincţie netă între românii din interiorul graniţelor, adică cei care au obligaţia patriotică să gândească şi să acţioneze conform standardelor usl-iste stabilite de ministerul propagandistic al Antenelor, şi românii din afara graniţelor, fapt pentru care mi-aţi făcut onoarea – e drept, fără voia voastră – să mă azvârliţi într-un spaţiu al gândirii libere şi corecte, de care (recunoşteţi iarăşi fără voie) românii din ţară încă nu au parte.

            Vă dau dreptate că n-am mâncat salam cu soia nici în vremurile tenebroase din iepoca de aur şi nici în timpul mineriadelor coordonate cu zel criminal şi indignare bolşevică de către Ion Iliescu. Dar n-am mâncat nu numai pentru faptul că de felul meu sunt lacto-vegetarian, ci mai ales pentru că unuia ca mine îi era practic imposibil să-l procure înainte de Decembrie ’89, iar epoca iliesciană m-a îngreţoşat atât de mult, încât mi se părea că până şi soia are un inconfundabil iz securisto-bolşevic.

            2.Mai are cineva nas să vorbească de constituţionalitatea asaltului purtat de pucişti împotriva instituţiilor statului? Păi, domnilor mâncători de rahat, pentru care – vorba adorabilului Petre Ţuţea – democraţia este contraindicată precum este contraindicat sifilisul la cugetare, marile cotidiene ale lumii (Le Monde, Washington Post etc.) sunt apreciate ca formatoare de opinii nu pentru ştirile incerte şi acuzele colportate ba de ortacii lui Traian Băsescu, ba de adversarii lui, ci pe baza informaţiilor indubitabile furnizate de ambasade, de agenţiile internaţionale de presă şi, nu în ultimul rând, chiar de declaraţiile contradictorii ale liderilor USL.

            Pentru că cine naiba mai poate să se încreadă în bunele intenţii ale unei grupări profitoare şi, în bună parte, infracţională din Parlamentul României, devenită atotputernică prin racolarea traseiştilor cu dosare penale în regulă, când nedemnii membri ai acestei grupări conjuncturale sunt de fapt servitorii preaplecaţi ai plutocraţiei lui Dinu Patriciu, Voiculescu sau Vântu, dar de ochii lumi cochetează cu democraţia în varianta sa ochlocratică?!

            P.S. O ultimă înştiinţare pentru înverşunaţii mei adversari de opinii, morală, comportament etc.: Presimţirile voastre negre nu v-au înşelat în ceea ce mă priveşte – nu ajunge că de ani şi ani fac parte din redacţiile unor prestigioase publicaţii româneşti din străinătate, precum Curentul internaţional (apare la Detroit) sau Pagini româneşti din Noua Zeelandă (apare la Auckland), dar, cu câteva zile în urmă, Viorel Necula m-a anunţat că am fost cooptat în colectivul redacţional al revistei Mioriţa. Cu precizarea că nu pot fi vândut sau cumpărat, întrucât nu primesc nici un ban de nicăieri pentru sutele de texte pe care le public în zeci de reviste din ţară şi străinătate…

 

                                                                                                       

Preşedintele României, jucăria Parlamentului

Posted by Gabriela Petcu On July - 8 - 2012

 

(Cele şapte “păcate” ale actului de suspendare a preşedintelui)

 

Indiscutabil că într-o ţară democratică, suspendarea preşedintelui este un act constituţional. Desigur, doar atunci când există probe irefutabile de încălcare gravă a Constituţiei, cu consecinţe la fel de grave pentru independenţa şi suveranitatea statului, respectiv pentru binele şi siguranţa cetăţenilor, nicidecum atunci când majoritatea parlamentară, o majoritate înjghebată pe criterii de gaşcă dictate de interesele oligarhice aflate în conflict ireconciliabil cu legea, consideră ori că s-a săturat de moaca preşedintelui, ori că-i încurcă socotelile, dar oricum sunt coapte condiţiile pentru victoria suspendării.

Iar pentru succesul încrâncenat al răfuielii, nu mai ia nimeni în calcul faptul că un asemenea demers înseamnă cu mult mai mult decât un simplu exerciţiu democratic, căci el se cheamă consum de bani şi timp. Ori România de azi nu-şi poate permite nici una, nici alta, din motive lesne de observat: România, codaşa Uniunii Europene (UE), a ajuns să împrumute bani (şi în curând, după cum stau lucrurile, nici asta nu va putea face!) pentru a putea plăti lefurile şi pensiile, deci ar trebui să-şi chivernisească fiecare leu, iar timp de irosit la fel nu are, căci fiecare clipă irosită măreşte decalajul îngrijorător dintre ea şi restul ţărilor din UE.

În cele ce urmează voi încerca să scot în evidenţă cele şapte “păcate” fundamentale ale actului brutal de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu, act smuls cu forcepsul puterii conjuncturale din trupul muribund al ţării şi al instituţiilor sale.

 

1.Traian Basescu, ca om, m-a dezamăgit şi pe mine de nenumărate ori: prin ieşiri necontrolate, prin atitudini care vizau mai degrabă autoritarismul său de căpitan de navă decât înţelepciunea calmă a unui şef de stat etc. Iar ca preşedinte, m-a dezamăgit profund îndată după votarea referendumului din 2009, adică atunci când el avea obligaţia să vegheze neabătut şi fără tergiversări la aplicarea voinţei poporului român, inclusiv prin dizolvarea Parlamentului, dacă ar fi întâmpinat opoziţie (şi, e limpede, a întâmpinat!) din partea acestuia la punerea în practică a însăşi chintesenţei democraţiei…

Dar astăzi, prin intervenţiile mele, eu nu-l apăr pe omul Traian Băsescu, ci apăr principiul democraţiei şi instituţia prezidenţială, ultimul bastion al opoziţiei împotriva ofensivei usl-iste, care – după cum lesne putem observa -, este o jucărie (preşedinţia, se subînţelege) în mâinile jalnicului nostru Parlament. Dar, ceea ce cu bună ştiinţă se dă uitării de către “pucişti”, România este totuşi o republică semiprezidenţială, adică un soi de struţo-cămilă, şi că nimeni nu poate spune unde încep si unde se sfârşesc exact atribuţiile preşedintelui. Căci dacă acesta doreşte să se implice cât de cât în viaţa ţării, foarte lesne poate fi acuzat la modul general că şi-a încălcat atribuţiile, şi atunci este la mâna parlamentarilor aflaţi în majoritate prin cumetrii şi dezertări. Mai ales că grosul acestor ipochimene sunt cu musca pe căciulă…Bun pentru România este doar un preşedinte care pur şi simplu zace la Cotroceni – aşa cum a fost Iliescu, în spatele căruia s-au ridicat “baronii”, şi aşa cum se anunţă interimarul Antonescu.

2.Nici Curtea Constituţională a României (CCR) şi nici măcar înverşunaţii usl-işti nu au făcut dovada clară şi zdrobitoare că Băsescu ar fi încalcat grav Constituţia, cu toate că, har Domnului, mult lăudaţii jurişti ai USL-ului au avut suficient timp la dispoziţie pentru întocmirea actului de acuzare, nu ca judecătorii Curţii Constituţionale, care au fost somaţi pe un ton sfidător-imperativ de noii “democraţi” atotputernici, să-şi prezinte concluziile cu rang consultativ (sic!) în doar 24 de ore. Că doar debarcarea lui Băsescu era de mult timp dorită şi plănuită de strategii maculaţi ai USL-ului (alde Hrebenciuc), dovadă că în urmă cu câteva luni inavuabilul Dan Voiculescu trasa coordonatele generale ale acestui plan profund constituţional (sic!) şi dovadă racolările de parlamentari dezertori, astfel ca maşina votării să funcţioneze fără rateuri. Nu există decât trei explicaţii că actul de acuzare împotriva aşa-zisei comportări neconstituţionale a preşedintelui, un act care în mare măsură ne readuce în memorie acuzaţiile formulate împotriva Ceauşeştilor, nu a convins decât pe cei care, conduşi de ură şi patimă revanşardă, erau dinainte convinşi de temeinicia învinuirilor, oricare ar fi fost acestea: a)Din inabilitate sau poate din corectitudine (ştiau că acuzele formulate şi încadrate de ei vor fi analizate la sânge), juriştii usl-işti nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor celor mai înverşunaţi duşmani ai preşedintelui, aşa că avizul Curţii Constituţionale nu putea să le dea apă la moară, din moment ce nu s-au făcut referiri explicite la articole din Constituţie pentru susţinerea învinuirilor aduse; b)Grosul faptelor puse în cârca lui Băsescu nu sunt de natură constituţională, pentru că ele se impută omului, nicidecum preşedintelui; c)Actuala Constituţie a României este atât de compozită şi interpretabilă, încât schimbarea ei devine o grabnică necesitate.

De fapt este mai mult decât rizibil, este de-a dreptul stupefiant ca cei care încalcă grosolan şi repetat Constituţia să acuze pe altcineva. Hoţii strigă: “Uite hoţul”! Căci în doar două luni de guvernare, Ponta şi ciracii lui au încălcat grav Constituţia cu mai multă osârdie şi neruşinare decât au făcut toate celelalte guverne postdecembriste la un loc.

3.Antonescu şi-a format în decursul timpului o schemă a discursului incisiv şi arogant, care unora li se pare că-i atractiv şi cu virtuţi oratorice, dar care de fapt este doar superficial şi sunător din pricina preţiozităţilor, probabil îndelung studiate. Am putea spune că-i un veritabil limbaj de lemn, doar că niţel mai flexibil şi mai elaborat decât cel “clasic” din perioada bolşevică. La drept vorbind, îmi face impresia unui cabotin, incapabil să savârşească lucruri de mare demnitate şi substanţă! Nu numai că, vorba lui Papini, este un om sfârşit, dar prin el şi PNL a ajuns un partid sfârşit.

4.Ponta este un mincinos ordinar şi un plagiator oribil.Punctum. 

5.Ar trebui ca în România să se deschidă un tribunal internaţional al hoţilor şi borfaşilor, unul mai ceva ca cel de la Nürnberg, în faţa căruia să compară pentru a fi judecaţi de genocid toţi cei care în perioada postdecembristă au contribuit mai mult sau mai puţin la punerea ţării pe butuci – de-a valma pesedişti, pedelişti, penelişti, udemerişti, uneperişti şi din alte formaţiuni politice, împreună cu mulţimea nenumărabilă a impostorilor şi plagiatorilor. De altminteri, în urmă cu ceva ani, când Ecaterina Andronescu era ministrul Educaţiei, se vorbea de vreo 30.000 de diplome dubioase. Cu certitudine că şi pe atunci erau mult mai multe. Iar acuma, ce să mai vorbim! Dar, după puţină furtună într-un pahar cu apă, securea războiului a fost îngropată şi nimeni n-a mai suflat nici un cuvinţel despre această ruşinoasă pată pe obrazul mediului academic românesc: prea mulţi aşa-zişi dascăli universitari sunt implicaţi în acest descalificant negoţ al diplomelor fără acoperire valorică (cu certitudine că şi unii dintre ei şi-au dobândit diplomele şi rangurile universitare pe căi suspecte!) şi prea mulţi atotputernici ai zilei au tot interesul ca adevărul să fie ţinut în lesă. Însăşi Academia Română duce mare lipsă de valori autentice, atâta timp cât nu duce lipsă de cumetrii, impostori şi cacademicieni fără operă…

6.Se tot bate apa în piuă cu democraţia şi voinţa poporului. De ce atunci usl-işti de azi – ei in primul rând! – au sfidat şi ignorat referendumul votat în 2009? Căci referendumul este expresia cea mai vie a voinţei poporului, pe care dacă n-o aplici în timp rezonabil, se cheamaă că eşti un penibil demagog. Este clar, nu-s ei nebuni să-şi taie craca de sub picioare şi să-şi îngreuneze sarcina de-a reintra în Parlament! Nu-i greu de prevăzut că dacă referendumul era aplicat şi Constituţia schimbată, altele erau priorităţile de azi ale nedemnilor noştri aleşi, care – iată – îşi permit să procedeze după cum le dictează interesele, adică transformă la iuţeală identitatea imprecisă a României, în acest mod făcând-o ridicol de proteică: ba republică semiprezidenţială, ba republică parlamentară.

7.Este clar că se vizează o democraţie originală, o altă găselniţă iliesciană, atunci când scopul urmărit cu îndârjire, chiar prin violarea normelor constituţionale (aşa păcătoasă cum se prezintă Constituţia noastră actuală) este acela de-a decapita opoziţia. Chiar am auzit foarte multe voci – preşedintele suspendat, iar PDL desfiinţat!

Ţin să precizez un lucru: După imensul rău pe care mi l-au făcut detestabilele unelte ale Guvernului Boc (alde Nicoleta Orza şi Teodor Lupuţi), anume disponibilizarea mea, unelte care acuma s-au refugiat ca guzganii în partidele aflate azi la guvernare, pedeliştii n-au cum să-mi câştige simpatia!

Dar întreb: Spre ce ne indreptăm dacă aria lor de existenţă pe eşichierul politic este redusă până la inexistenţă? Căci, la suspendarea lui Băsescu am avut dovada clară a fermităţii politice de care dau dovadă udemeriştii şi uneperiştii, ba chiar şi parlamentarii independenţi. Să nu-mi spună cineva că Băsescu s-a comportat ca un tiran respingător cu foştii aliaţi la guvernare…

Sigur, democraţia şi îndeosebi viaţa sa parlamentară este de neconceput fără ciocniri de doctrine şi opinii şi fără veghea neîntreruptă la actul guvernării din partea opoziţiei, a societăţii civile şi a presei libere. Dar asta este o luptă de idei între adversari, nicidecum un război necruţător până la totala nimicire a adversarilor percepuţi ca nişte duşmani de moarte. Ori USL-ul urmăreşte să-şi asigure majoritatea confortabilă în Parlament, iar apoi –după cum deja ne-a demonstrat – acapararea puterii în stat, nu prin convingerea electoratului măcar de bunele sale intenţii (dacă în fapt se dovedeşte incapabil de înfăptuirile cu generozitate promise), ci pe căi certate cu legalitatea şi bunul-simţ: capturarea şi/sau subordonarea unora dintre instituţiile statului, restrângerea atribuţiilor altor instituţii prin ordonanţe de urgenţă extrem de nocive pentru traseul normal al legalităţii, minciuni şi dezinformări, încurajarea traseimului politic prin promisiuni tentante pentru profitori şi trădători etc.

După părerea mea, viitoarea Constituţie a României ar trebui să cuprindă (printre alte nenumărate simplificări, limpeziri şi explicitări) următoarele două articole:

A. Pentru a nu mai da naştere pe viitor la atâtea trăncăneli şi acuze, cel puţin judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie aleşi pe o perioadă de patru sau cinci ani. Atunci cu adevărat respectivele instituţii fundamentale ale statului ar scăpa de suspiciuni privind imixitiunea politicului şi şi-ar putea redobândi nu doar totala independenţă, ci şi credibilitatea;

B. Pentru demontarea definitivă a traseimului politic, pe care unii aleşi îl practică cu seninătatea şi nonşalanţa cotidianului devenit banal, cei care se dedau la atari nedemne jocuri cu iz inconfundabil de trădare, să fie pur şi simplu excluşi din viaţa politică pentru, să zicem, o perioadă de 10 ani. Iar cu tinicheaua atârnată de coadă, cine ar mai avea nevoie de asemenea lichele?!

N.B.De-abia acuma realizăm ce bună ar fi fost pentru români aplicarea Legii lustraţiei încă din 1990. Căci, în definitiv, toată lupta politică din România posdecembristă s-a centrat pe două axe: 1)Conflictul ideologic dintre adversarii bolşevismului, fie el şi cu faţă umană, şi apărătorii săi înverşunaţi (în speţă Iliescu şi tovarăşii lui de idei); 2)Lupta fără menajamente dintre apărătorii legalităţii, prin încercarea acestora de-a reteza ghearele jecmănitorilor, şi adversarii cu ştaif ai legalităţii, care – culmea! – se dau peste cap să apară în faţa alegătorilor şi străinilor curaţi ca lacrima. Pesemne că vlăguită de aceste necurmate lupte interne, România n-a mai avut resursele necesare (energie, bani, timp) pentru propăşirea sa. Iar rezultatele la care s-a ajuns în urma acestui război terfelitor sunt mai mult decât grăitoare…

Să nu uităm că, prin strădaniile şi înţelepciunea politică a preşedintelui Mustafa Kemal Atatürk, Turcia s-a modernizat în principal prin aplicarea rapidă şi fermă a Legii lustraţiei!

George PETROVAI

 

 

 

 

 

Sărăcia – starea de fapt a românilor

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2011

Sărăcia – starea de fapt a românilor

 

Autor: George Petrovai

 

            Așa cum omul are înclinația genetică spre păcat, minciună și strâmbătate, iar nu spre virtute, adevăr și dreptate, tot astfel societățile înclină mai degrabă către sărăcie și nefericire decât înspre prosperitate și fericire. Căci toate comunitățile umane (de la cele mai simple, cum ar fi familia, până la cele mai complexe – popoare, națiuni, conglomerate de națiuni) sunt în definitiv niște sisteme în necontenită mișcare și transformare, cu siguranță cele mai complexe și mai dificile sisteme pe care mintea omului caută să le cunoască, să le organizeze și să le dirijeze.

            În chip asemănător celorlalte tipuri de sisteme, comunitățile umane (sistemele sociale) sunt formate din indivizi (elemente) și din multitudinea relațiilor statornicite între aceștia – fie relații de consangvinitate, fie relații de liberă asociere, fie (grosul acestora) relații impuse prin legi cu caracter general și obligatoriu.

            Dificultatea înțelegerii și supervizării unor astfel de sisteme decurge atât din diferențele psiho-mentale dintre indivizii alcătuitori (înzestrare intelectuală, grad de cultură, nivel de pregătire profesională, rolul atribuit factorului moral prin credință și educație etc.), cât și din complicatele raporturi statornicite între aceștia deopotrivă de tradiție (vechi mecanisme de atitudine socială) și de legile emise de-a lungul timpului în vederea preîntâmpinării inerentelor conflicte generate de derapaje, care toate la un loc au menirea să facă sistemul social măcar mai ușor suportabil de către majoritatea cetățenilor, dacă armonizarea general umană rămâne pe mai departe un vis al utopiștilor.

            Iată motivul pentru care cârmuitorii de pretutindeni acordă prioritate principiului Decât dezordine mai bine nedreptate, chiar dacă unii dintre ei or fi fost cândva animați de idealuri precum binele și fraternitatea generală…

            Revenind la conceptul de sărăcie, trebuie subliniat că, deși ea (sărăcia) nu este un viciu decât conjugată cu degradarea moral-sprituală, ipostază în care cu adevărat se fac simțiți colții mizeriei și dezastruoasele consecințe ce decurg de-aici pentru sănătatea unei societăți, totuși, nici o societate nu poate cunoaște prosperitatea reală atunci când majoritatea cetățenilor sunt săraci și timorați.

            Ce-i de preferat, sărăcia morală ori cea spirituală?

            Marile și plinele de învățăminte exemple din morala și filosofia universală pun în evidență necesitatea acceptării sărăciei exterioare de către cel care dorește bogăția și pacea lăuntrică: Nemuritorul Buddha (Sakya-Muni) n-a șovăit să-și lepede privilegiile de prinț și să caute singurătatea, conștient fiind că numai prin meditație și asceză poate cunoaște ataraxia și prin ea fericirea eliberării depline; două sute de ani mai târziu, Socrate, acest nemuritor prinț al gândirii libere și curajoase, le-a oferit semenilor memorabile mostre din disprețul său suveran față de fast și bogăție; iar mai presus de toți, Mântuitorul Iisus s-a afirmat drept dușmanul neîmpăcat al bogățiilor adunate pe pământ, ”unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții”.

            Câți dintre slujitorii bisericilor din toate timpurile au urmat pilda și îndemnurile Învățătorului? Orientându-ne după opulența catolică, opulență împotriva căreia s-a ridicat Reforma (a doua mare schismă a creștinismului) și luând aminte la belșugul etalat de cam toți slujitorii bisericii orientale, avem dovada concludentă că numărul adevăraților urmași ai apostolilor este jenant de mic.

            Căci bisericile nu numai că au admis și continuă să admită bogăția, dar chiar se zbat din răsputeri să înșface noi și variate bunuri (donații libere ori impuse sub formă de zeciuială, diverse tranzacționări de acțiuni și alte valori etc.), banii și avantajele materiale oferite la schimb fiind de cele mai multe ori singura modalitate, pe cât de concretă pe atât de convingătoare, în acțiunile de atragere a neofiților, respectiv – așa ca în cazul bisericilor neoprotestante – în ofensiva răspândirii crezului ”până la marginile pământului”.

            Este adevărat că mai sunt pe ici-pe colo fețe bisericești care și-au făcut o datorie de conștiință din a trăi sobru, ba chiar la limita sărăciei, lucru demn de toată cinstea și prin aceea că astfel de existențe pilduitoare ilustrează netemeinicia sofismelor utilizate de regulă de către protipendada clericală pentru a-și justifica rușinoasa și neîntrerupta contradicție dintre vorbe și fapte, precum mult invocata spusă Să faci ceea ce zice popa, nu ceea ce face el

            Că bogăția reprezintă o stare exterioară și absolut întâmplătoare pentru om, rezultă cu prisosință și din exemplul dat de aceia care deodată, din îndemnuri doar de ei auzite, se hotărăsc să-și împartă averea celor defavorizați de soartă. Scriitorul Lev Tolstoi este prin el însuși un exemplu în acest sens, iar în scrieri ne înfățișează la un înalt nivel artistic schimbarea radicală petrecută în viața părintelui Serghi din splendida nuvelă cu acest nume, după ce în urma unei decepții în dragoste, tînărul ofițer Stepan Kasatski renunță la avere și carieră pentru a se călugări, respectiv prin prințul Nehliudov din romanul Învierea, cel care la rândul lui renunță la toate pentru a-și urma fosta iubită în Siberia, după ce aceasta o apucă din vina lui pe căi greșite și ajunge să fie condamnată pentru încurcăturile în care o vâră meseria de prostituată.

            Dar trebuie să facem distincție între sărăcia impusă și sărăcia autoimpusă. Prima formă ține aproape în exclusivitate de carențele organizatorice și de nepriceperea combinată cel mai adesea cu corupția gestionarilor averii unei țări – guvernanții și oamenii lor de încredere din  teritoriu.

            Cum acest păgubitor fenomen este tipic pentru România zilelor noastre, în partea a doua a prezentului articol îi voi acorda cuvenita atenție…

            Negreșit că sărăcia se datorează și unor factori aflați în inseparabilă legătură cu firea individului, cum ar fi lipsa de îndrăzneală a acestuia și – de ce nu? – ghinioanele ce se țin scai de el.

            Oricare ar fi cauza, sărăcia reprezintă principala sursă de erodare moral-spirituală și biologică a celor mai mulți dintre membrii unei societăți, precum și de încordare a relațiilor dintre ei, încordare care cu necesitate tinde spre conflict.

            Sărăcia autoimpusă este apanajul firilor dârze, de-o înaltă ținută axiologică, dar și a firilor excentric-veleitare. Însă mesajul veleitarilor este limitat, căci el se datorează plictiselii, teribilismului ori dorinței de-a șoca. Rezultă că numai persoanele din prima categorie sunt purtătoarele năzuințelor evanghelice, grație acelei atitudini rare, fecundată de generozitate și iubire sinceră. Fiind impusă doar de hotărârile hrănite cu credința în forța transfiguratoare a dragostei, măreția acestui comportament nu poate fi egalată decât de măreția imboldului său moral.

            Și atunci, este bogăția necesară sau nu este?

            Cred că bogăția ca scop în sine nu numai că nu e de dorit din pricina distorsiunilor spiritual-conceptuale și sociale pe care invariabil le generează, dar e cât se poate de nocivă prin influența tiranică exercitată asupra indivizilor și grupurilor umane, prin invidiile cărora le dă naștere și prin competițiile nimicitoare pe care le antrenează.

            Este adevărat că o situație materială bună se constituie într-o liniștitoare și productivă certitudine pentru spiritul pornit pe calea acumulării de bogății nepieritoare. Dacă Platon și Goethe, bunăoară, ar fi fost hărțuiți de lipsuri și de grijile sâcâitoare ale imediatului, oare cât ar fi izbutit ei să finalizeze din ceea ce au dat umanității? Greu de răspuns la această întrebare, deoarece geniile posedă resurse nebănuite de rostire întru eternitate…

            La celălalt pol se situează viața plină de neprevăzut și privațiuni a inegalabilului François Villon, precum și aceea a pictorului Vincent van Gogh. Dar creațiile celor doi, mai degrabă impulsionate decât frânate de precaritatea mijloacelor materiale, și-au ocupat cu autoritate locul binemeritat din loja de onoare a culturii universale.

            Așadar, o situație materială bună poate fi socotită cel mult ca o posibilitate în plus pentru împlinirea celor hărăzite de favoarea divină, nicidecum ca o condiție impusă destinului.

*

            Vorbeam mai sus de cele două linii de forță ale guvernanților români – incompetența și corupția, pe care sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a țării.

            Și în regimul bolșevic erau, har Domnului, destui incompetenți, căci Universitatea ”Ștefan Gheorghiu” chiar pentru așa ceva a fost înființată: Să dea cât de cât un lustru intelectual acelor activiști, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutați și trimiși pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de clănțăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate nivelele și în toate compartimentele sociale.

            Evident, întrucât scopul declarat al acestei instituții de tristă amintire era acela de-a crea cadre de nădejde pentru politica agresivă a partidului bolșevic, trierea aspiranților se făcea pe bază de dosar, conform înșeleptului principiu ”Câte locuri, atâția candidați”…

            Dar ce să ne mirăm de ce-a fost la acea vreme, când în zilele noastre noțiunea de examen este pe cale de dispariție, ba mai mult, unele dintre universitățile apărute după Decembrie ʼ89 ca ciupercile după ploaie, își asigură necesarul de cursanți doar cu ajutorul generos al absolvenților…fără bacalaureat.

            La urma urmei o admirabilă continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii dintre activiștii de frunte ai partidului comunist se trezeau ”studenți” mai înainte ca ei să-și terminat liceul. Și atunci, pentru ca voia partidului să fie deplină, așa ca în zicala cu nutrețul întreg și rumegătoarele sătule, pentru cei în cauză s-au înființat cursurile fără frecvență, adevărată mană cerească și pentru alții.

            Ar mai fi de adăugat că printr-o corectă comparație, incompetența antedecembristă ni se prezintă azi ca fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două motive:

            1)Este adevărat că politica promovată de partidul bolșevic țintea nelibertatea și sterilizarea intelectuală, dar tot așa de adevărat este că țara nu era înglodată în datorii externe, că șomajul era cunoscut pe aceste meleaguri doar din citite și auzite și că tot românul putea sta liniștit în ceea ce privește locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrânețe.

            Prin urmare, cu toate erorile de fond ale industrializării haotice și ale urbanizării turbate, se poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai aproape de nevoile vitale ale omului de rând.

            A, că apăruse în acele timpuri pătura subțire a privilegiaților nomenklaturiști și cea a învârtiților cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric și presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero! Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor, mână în mână cu ticăloșii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic și material pentru România cu niște oficiali aproape nebăgați în seamă de străini și cu hoardele sale de migratori situați în vecinătatea delictului?

            Chiar dacă milioane de români onești trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, țara sărăcește de la un an la altul, numărul șomerilor și al dezrădăcinaților crește într-un ritm mai mult decât îngrijorător, iar avalanșa datoriei externe stă gata-gata să o pornească la vale peste disperarea celor mulți și peste îngâmfarea celor puțini.

            Ce folos că galantarele supermagazinelor sunt doldora de produse străine atrăgător ambalate, dacă buzunarele grosului clienților sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură este mai umilitoare și mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când el avea niscaiva bani și vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul Iov?!…

            2)Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din cele două perioade – ante și postdecembristă, cu diplomele care le atestă școlile isprăvite.

            Ei bine, dacă Nicolae Ceaușescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar neîmplinit, dacă soția sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea achiziționării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare științifică și dacă unii dintre miniștrii de-atunci erau croiți după calapodul intelectual al șefului lor, conducătorii postdecembriști ai românilor fac mare tam-tam de școlile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite în străinătate.

            Carevasăzică, nu numai că moda inaugurată de sărmana Elena Ceaușescu cu diplome achiziționate în condiții suspecte a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către aleși că în cei 22 de ani scurși de la Decembriadă am avut parte de cele mai reprezentative exemplare extrase de vrerea democratică a poporului din străfundurile ființei sale, nu doar la capitolul bune intenții (înzestrare morală), ci și la cel al studiilor (înzestrare intelectuală).

            Asta fiind starea de lucruri reală cu aleșii postdecenbriști, este firesc să te întrebi și apoi să întrebi: Cum naiba se explică faptul că țara a fost preluată fără datorii în Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanțe, iar după 22 de ani de guvernări profund democratice a ajuns la coada țărilor din Uniunea Europeană și cu o datorie de peste 100 de miliarde euro?…

            Dacă nu cedăm binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama fatalității, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări și țări.

            Și când te gândești că Germania și Japonia n-au avut nevoie de atâția ani ca să se smulgă din molozul celei de-a doua conflagrații mondiale pentru a intra triumfător în grupul de elită al celor mai industrializate state din lume!

            Dar iată alte două paradoxuri moșite de perioada postdecembristă, la care după cum se vede România n-are de gând să renunțe cu una cu două:

            a)Paradoxul dintre uriașele resurse agricole ale țării (pământ bun de uns pe pâine) și postura sa penibilă de importatoare a circa 80% din necesarul de alimente. Unde sunt numeroșii noștri specialiști și cum de nu văd că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne impune ca țară producătoare (nu doar consumatoare) între partenerii din UE? Numai astfel vom putea afirma că suntem ce-am fost, ba chiar mai mult.

            b)Paradoxul dintre eforturile făcute pentru obținerea specialiștilor și condamnabila ușurință cu care ei sunt lăsați de autorități să plece în străinătate, astfel ca țările bogate (vestice) să devină și mai bogate, iar românii tot mai săraci.

            Deși se știe prea bine că pământul și materia cenușie reprezintă cele două locomotive de mare forță care trag națiunile moderne înspre prosperitate, iată că România își permite să le folosească doar din când în când și numai pentru manevre.

            De unde se vede limpede că lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaș normal, adică destins și productiv, atâta timp cât agricultura va rămâne în continuare cenușăreasa economiei noastre muribunde și atâta timp cât Traian Băsescu și ciracii lui vor susține că Nemulțumiții n-au decât să plece din țară.

            Păi chiar asta fac oamenii de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloși – pleacă din România, nemulțumiți până la ofensă de modul cum sunt tratați și retribuiți!

            Cât privește corupția, apoi ea este o plagă atât de înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiți și în sistemul lor instituțional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia după eliminarea focarului de infecție de pe Dâmbovița. Ceea ce se poate realiza fie printr-o reîmpărțire administrativ-teritorială a acelor părți din Europa unită care produc și exportă doar probleme (Balcanii în primul rând), fie prin diminuarea competențelor actualelor capitale (sau, mă rog, a unora dintre ele) și preluarea lor de către instituțiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul de Externe, Ministerul Apărării etc.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors