Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2017

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Moni Bordeianu

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu concert in anii 1960 la Timisoara

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu pleaca in turneu national in luna martie Vremuri – Remember the 60

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Dorin Nadrau

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau

Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Piața Obedienței din Timșoara

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

Piața Obedienței din Timșoara

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

Dacă veți căuta pe harta municipiului Timișoara nu veți găsi nicio piață cu acest nume. Numele oficial este Piața Libertății. Acest loc era o oază de verdeață și liniște unde pe bănci, la umbra copacilor se odihneau pensionarii, discutând, citind sau admirând covorul de flori multicolore, copiii alergau după porumbeii, care după ce primeau ceva de mâncare se adăpau la fântâna arteziană amenajată special pentru ei.

Nimic din toate acestea nu mai există. Copacii au fost tăiați fără milă, fântâna a fost demolată, băncile au dispărut, iar porumbeii privesc peisajul arid al pieții pietruite de pe acoperișul primăriei vechi. Dintr-un loc de recreere și odihnă a devenit doar un loc de trecere pe care simți nevoia să-l părăsești cât mai repede.

02.piata-obedientei

Foto. 01. Așa arată Piața Libertății după „reabilitare”

Toate acestea le datorăm aleșilor locali, care au dovedit cu această ocazie o gravă lipsă de cultură ecologică. Peste tot în lumea civilizată copacii sunt respectați, se adaptează proiectele pentru a-i încadra în construcția arhitectonică și nu invers, în numele unui proiect se rade tot. În locul copacilor se pare că vom avea arbuști în ghivece. Cum să numim această operație de a tăia copacii verzi și a pune în locul lor ghivece cu arbuști?

Dar nici cu istoria nu stau prea bine, pentru că obiectivul central al pieței, de la care converg cercuri concentrice de dale roșii, este monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, care nu are nicio legătură cu istoria Timișoarei sau a României. El a fost preot catolic vicar în Boemia. Pentru că nu a vrut să divulge regelui taina spovedaniei (regina era bănuită de infidelitate), el a fost aruncat în Vistula, nu în Bega.

Sfântul Ioan de Nepomuk nu are nicio semnificație pentru ortodocși și nici sfinții Rochus, Carol Boromeu și Sebastian plasați pe celelalte trei laturi ale monumentului. Nici statuia Sfintei Fecioare Maria, amplasată la partea superioară a monumentului nu are semnificație pentru ortodocși. Creștinii ortodocși nu se închină la statui, numai la icoane, iar Maica Domnului este reprezentată întotdeauna împreună cu Pruncul Isus. Deci nici măcar prezența Sfintei Fecioare Maria nu se poate invoca în sensul confiscării pieței de către monumentul respectiv.

În perspectiva candidaturii Timișoarei pentru Capitala Culturală Europeană în 2021 situația prezentării pieții axată pe acest monument, ca ceva deosebit, este jenantă pentru că în Arad, Oradea și Sibiu mai sunt statui ale sfântului Ioan de Nepomuk. În plus monumentul din Piața Unirii este aproape identic cu cel pus în valoare din Piața Libertății. Nu este penibilă lipsa de imaginație a edililor Timișoarei?

Despre patriotismul aleșilor locali ce să mai spunem decât că lipsește cu desăvârșire. Bustul regelui Decebal a rămas amplasat ca un satelit la marginea ultimului cerc care radiază de la grupul statuar al Sfântului Ioan de Nepomuk. Cele două tunuri, fabricate la Reșița, din apropierea bustului au dispărut. Timișoara nu are nicio statuie a unor personalități ale istoriei românilor. Nici un primar cu nume românesc care s-a perindat pe la conducerea Timișoarei din 1919 și până astăzi n-a reușit să ridice o statuie. Pe la începutul mandatului, domnul primar Nicolae Robu anunțase că va ridica o statuie ecvestră a lui Iancu de Hunedoara. A prezentat chiar și o machetă la primărie, dar se pare că au apărut „alte priorități”. Dacă nu sunt bani pentru o statuie românească, haideți să amplasăm bustul lui Decebal în mijlocul cercului, iar statuia Sfântului Ioan de Nepomuk să fie amplasată în fața unei catedrale catolice, fiind patronul catolicilor din Banat. Ioan de Nepomuk a avut, conform legendei, o moarte de martir apărând o dogmă religioasă, dar în realitate el a fost omorât pentru că a fost amestecat în intrigi bisericești împotriva regelui. Decebal a murit ca martir apărând țara în care trăim noi astăzi.

Recent primarul Nicolae Robu a anunțat că în afară de statuia ecvestră a lui Iancu de Hunedoara mai are intenția să ridice o statuie lui Eugen de Savoia care are o măreață statuie ecvestră și la Budapesta. Dacă pentru grofii maghiari Eugen de Savoia era un eliberator, pentru țăranii români din Banat el n-a fost decât un cuceritor care a înlocuit jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac (de fier, pentru că administrația austriacă era mai eficientă în colectarea dărilor, în plus față de impozitele imperiale românii erau obligați să presteze anumite servituții și pentru grofi maghiari).

Dar dacă nu găsim cultură ecologică, istorică, religioasă și patriotism la primarul nostru liberal, cu obediența față de minorități stă bine. Pe vremea primarului țărănist Gheorghe Ciuhandu la intrările în municipiu s-au montat plăci cu numele Timișoarei în trei limbi străine (maghiară, germană și sârbă) plus limba română. Asta, în interpretarea legii care permite montarea de plăci indicatoare și în limba unei minorități dacă are o pondere de peste 20%, ar însemna că ungurii, germanii și sârbii reprezintă 60% din populația Timișoarei, restul fiind țigani, evrei, arabi, bulgari, slovaci, italieni și poate câțiva români. Aceste plăci sunt la locul lor și astăzi.

Pe primar nu-l deranjează că-n orașul pe care-l păstorește limba română este tratată ca limbă second hand de către instituții publice. Toate afișele Teatrului German de Stat și ale Teatrului Maghiar de Stat au înscrisurile mai întâi în limba germană sau maghiară. Nu se respectă limba oficială a statului și se sugerează că aceste teatre ar fi ale Germaniei sau Ungariei, ceea ce nu este adevărat, ambele teatre fiind finanțate în totalitate de la buget.

Anual în Timișoara are loc un festival internațional al teatrelor de limbă maghiară, subvenționat de la bugetul local. Festivalul respectiv este popularizat printr-o prezentare în care prima limbă este maghiara, apoi româna și engleza. Aceasta sugerează că Timișoara s-ar afla în Ungaria, ceea ce pe domnul primar nu-l deranjează.

03.indicatoare-intrare-timisoara

Foto. 02. Așa arată plăcile indicatoare de la intrările în municipiul Timișoara

Dacă acestea le-a moștenit de la vechiul primar, iată un exemplu din timpul mandatului domniei sale. Este vorba de Monumentul pentru deportații în fosta URSS, amplasat în fața casei „Adam Muller-Guttenbrunn” din Timișoara, dezvelit în 8 martie 2015 în prezența unor înalte oficialități române și germane. Pe acest obelisc există un text scris mai întâi în limba germană și apoi în limba română. La câțiva metri distanță este placa pe care scrie sus CASA, jos Adam Muller-Guttenburg și dedesupt HAUS, pusă prin anii ’90. Atunci încă mai era respectată limba română.

Mi-am pus mereu întrebarea de unde atâta obediență față de minoritari și lipsă de mândrie națională la primarii Timișoarei, fie ei țărăniști sau liberali. Singura explicație este că atât de gustos este osul de la primărie încât ei fac orice ca să-l obțină și apoi să-l păstreze. Electoratul minoritarilor este disciplinat și votează cu cei pe care-i indică liderii lor.

Monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, bustul regelui Decebal și cele două tunuri au conviețuit în armonie, fără a se eclipsa unul pe altul, zeci de ani într-o piață bine echilibrată, prietenoasă și plăcută. Această armonie a fost distrusă prin ambiția bolnăvicioasă a unor capete înfierbântate care vor să-și arate disprețul față de românii majoritari și simbolurile lor, profitând de grețoasa obediență a oficialităților locale față de străinătate.

Acum răul a fost făcut. Oficialii se vor scuza că proiectul putea fi consultat la primărie. În alte țări nu cetățenii trebuie să meargă la primărie ci primăria vine la cetățeni. Adică se afișează planul proiectului pe un panou amplasat pe locul unde se va aplica cu mult timp înainte. Astfel cetățenii afectați văd ce-i așteaptă și pot să trimită la primărie obiecțiile lor. Sunt convins că oficialii locali au văzut pe unde au umblat asemenea panouri, dar pentru interesele lor este mai bine ca cetățenii să fie puși în fața faptului împlinit.

Pentru faptul că un loc plăcut, cum a fost Piața Libertății, a fost distrus, timișorenilor nu le rămâne decât să-și dea pumni în cap că n-au reacționat când a început tăierea primului copac. Lipsa de reacție, apatia, dezinteresul, încrederea oarbă în aleși, lipsa de solidaritate și de patriotism, lipsa de mândrie națională și de simț civic, toate acestea plus altele se răzbună și în final toți avem de suferit mai devreme sau mai târziu.

(Timișoara, 31 martie 2015)

Mezzosoprana Andreea Ilie în premiera unui nou videoclip

Posted by Stefan Strajer On April - 7 - 2015

Mezzosoprana Andreea Ilie în premiera unui nou videoclip

Andreea Ilie cucerește prin talentul său inimile tuturor românilor de peste oceane. Mezzosoprana Andreea Ilie a lansat la Timişoara al doilea videoclip intitulat Wishing you were somehow here again, piesa fiind preluată din Fantoma de la opera scrisă de Andrew Lloyd Webber, interpretând rolul Christine Daae. Videoclipul a fost filmat la Palatul Baroc din Timişoara în regia lui Ionuţ Trandafir; rolul fantomei fiind interpretat de Adi Ene, un model deja cunoscut şi la Hollywood. Andreea Ilie este foarte apreciată şi pe podiumurile modei, ea fiind asigurată mereu de marii designeri în aparițiile ei pe scenă. Marea creatoare Aura Dumitru a creat special pentru Andreea un corset cu paiete şi Swarovski extrem de deosebit şi o fustă neagră amplă de mătase potrivită pentru conceptul videoclipului şi muzica cântată de ea. Ea o ajută mereu când vine vorba de ținute speciale! Este important să subliniem că ea a cântat şi alături de cunoscuta trupa Holograf, piesa Nu mai e timp, fiind un duet aplaudat la scenă deschisă. În aceste momente ea studiază cu o mezzosoprană consacrată, Lucia Papa, de fapt cea care a ajutat-o în carieră şi să ajungă unde este acum. În videoclip putem observa tot ce este Andreea, sensibilitate şi emoție.

(Material realizat de Maria Cantoreanu, Timişoara)

Curentul International îi urează mult succes Andreei Ilie!

Videoclip:

 

4

3

 

1

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2015

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Vreau să spun pentru început că nu e uşor lucru să scrii despre Ilie Stepan, un muzician român „de rasă”, special, în peisajul muzicii noastre rock. Mă voi strădui însă cu cerbicie să-i dezvălui parcursul, motivat de convingerea profundă că merită. Dificultatea în a vorbi despre cariera artistului rezidă și din faptul că celebritatea sa, una dintre condiţiile ce definesc ascensiunea artistică, este, cred eu, sub cea care ar trebui să fie, modestia lui și lipsa unui advertising mult mai agresiv susținandu-mi fără îndoială această opinie. Aș dori, o recunosc cu toată tăria, ca și aprecierile din cele ce urmează să contribuie la o cȃt mai reală poziționare a muzicianului în ierarhia muzicii româneşti.

Atât în vremurile vechiului regim, cât și în perioada agitată urmatoare, Stepan a demonstrat că a fost și a rămas un rob al chitarei, știind, cu multă dibăcie, să transpună realitatea în muzică, cântul și poezia fiind preocupările sale primordiale. Creația sa muzicală, în ciuda influenţelor inevitabile, evidențiaza o notă caracteristică aparte ce îşi pune în mod viguros amprenta, atât pe sistemul său, cât și pe procedeele și tehnica muzicală adoptate. Compozitor expresiv, chitarist, instrumentist, dar și producator radio, televiziune, muzică de teatru și film, este un creator foarte personal, dar care, în același timp, nu poate fi conceput decât ca un autor care cunoaște bine folclorul românesc pe care îl prelucreaza cu mare măiestrie în multe piese ale sale.

Prima remarcă în evaluarea sumară a carierei artistice este indubitabil meritul de a fi simbolul trupei rock Pro Musica, formaţie ce s-a impus de multă vreme pe un loc din partea superioară a oricărui top al band-urilor rock din România și care a trecut de 40 de ani. Începuturile formaţiei se identifică cu superba creaţie “Glossă” pe versurile poetului-nepereche, cosiderată de mulți, critici sau melomani, drept piesa de referinţă a folk-ului nostru “clasic”. Piesele de început ale Pro Musicii, cântece din perioada 1973-1975 (“Glossă”, “Creanga de cireș”, “Menestrel”, “Copilul care a coborât din cer”), sunt piese folk, constituind o muzică preponderent lirică. Valoarea formației a fost recunoscută in martie 1974 la Festivalul “Primăvara Baladelor”, unde Pro Musica a obținut Premiul de Popularitate și Premiul pentru cea mai bună formație folk.

Ilie Stepan.web

Foto. Ilie Stepan

Între 1975 si 1978, Ilie Stepan a fost membru activ (chitară acustică si bas) al cunoscutei formații Progresiv TM (inițial, Clasic XX), iar în anul 1978 a reorganizat Pro Musica, orientând-o spre rock. Poezia lui Eminescu este una din obsesiile sacre ale formației care, în afară de “Glossă”, mai are în repertoriul de succes “Dintre sute de catarge” și “Și dacă…”
Un reper de însemnătate majoră al carierei lui Ilie Stepan este piesa “Timişoara”, cântec dedicat Revoluţiei române de la 1989 pentru care semnează muzica, devenită adevărat imn al oraşului de pe Bega. Piesa este deosebit de impresionantă, expresia voinţei, suferinţei și idealului de dreptate fiind dublata video de imagini dramatice din acel decembrie insângerat filmate atât in Timisoara, cât si in București.

O dată cu anul 1996 când apare albumul “Stepan Project. Sensul vieții”, incepe o nouă perioadă de creație reprezentată de o muncă tenace si asiduuă, trădând ulterior hotărârea sa incontestabilă de a crea un stil deosebit de complex în care se întâlnesc instrumente dintre cele mai diferite  (chitare electrice, instrumente clasice, instrumente specifice populare, dar și sintetizatoare), efectele contopindu-se într-o muzică de o frumuseţe expresivă desfășurată pe ample spații de folclor, muzică clasică, jazz, muzică sacră, rock, în care toate genurile fraternizează degajând parfumul unei specii noi de muzică, pe cât de naturală, pe atât de originală.

Stăpânit evident de crezul său că pentru un muzician “dincolo de corectitudinea interpretării contează enorm ceea ce transmiți”, Ilie Stepan lansează în anul 2001 albumul “Undeva în Europa” constituit din două CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, în total, douăzeci și două de piese.

Apogeul viziunii muzicale a lui Ilie Stepan îl reprezintă fără îndoială triplul album “Lumina” alcătuit din trei CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, treizeci si trei de cântece, în total, o lucrare absolut monumentală care a apărut după 11 ani de la precedentul album, constituindu-se într-o reuşită mostră de îmbinare fericită a unor genuri, ca rock, folk, jazz, muzică clasică, folclor autentic, fiind o adevărată demonstrație de forţă a interpretării, virtuozității și complexității muzicale.

Fascinant din toate punctele de vedere, proiectul a fost realizat desigur cu concursul unor oameni a caror aport a fost deosebit de important: ingineri de sunet, muzicieni, scriitori, designeri, pictori, fotografi, operatori, artiști din alte domenii. Proiectul include personalităţi din lumea poeziei, coruri religioase, cântăreți de operă, muzicieni de rock, folk, jazz, specialiști în electronică și muzică computerizată.

Lansarea albumului s-a făcut într-un loc încărcat cu o profundă nostalgie emoţională, Club A din București, o adevărată citadelă a rock-ului românesc ce proiectează oricând in imaginar figurile altor promotori ai muzicii atât de apreciate de români, ca Dorin Liviu Zaharia, Florian Pittiș, Nicu Vladimir, Anda Călugăreanu, la eveniment fiind prezenți mulți colegi de breaslă printre care Mircea Florian, Mircea Baniciu, Doru Stănculescu. “Lumina” constituie cu certitudine albumul în jurul căruia gravitează întreaga producţie discografică a acestui veteran al rock-ului românesc.

Concertul susţinut în seara zilei de 5 octombrie 2014 in Sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timişoara, sugestiv intitulat “Pro Musica 41”, relevă cu prisosinţă cariera acestui valoros muzician al rock-ului românesc, personalitate artistică de primă mână dăruită cu talent, modestie și voinţă excepţională, calităţi ce îl fac neîndoielnic remarcabil.

În opinia mea și muzica lui Stepan face parte din acel soi de muzică aptă nu doar să-i ofere ascultătorului satisfacții inteligente, dar și să-i dea satisfacția de a se simți oarecum mai inteligent el insuși…

Pe Ilie Stepan l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe atunci neputându-ne închipui că el va deveni cetăţean de onoare al Timişoarei şi/sau că eu voi ajunge să scriu aceste rânduri în America…

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Întâlniri în cetate

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Întâlniri în cetate

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Zidurile de apărare ale Cetăţii Timişoarei au rezistat de-a lungul istoriei multor atacuri, multor asedii, începând cu cele ale otomanilor şi sfârşind cu asediul Honvedseg-ului lui Kossuth, care a avariat cumplit cetatea dar nu a putut să o cucerească, fiind înfrânt de armatele imperiale habsburgice sub comanda generalului Haynau. Habsburgii au refăcut vechile fortificaţii şi cetatea, cu toate că în jurul cetăţii începuse formarea unor cartiere. După compromisul austro-ungar, nefast pentru habsburgi şi ne-unguri, s-a pus problema de-fortificării cetăţii pentru o mai bună legătură cu cartierele din jur dar s-au lovit de rezistenţa militarilor ce nu renunţau la gloria militară. Şi totuşi, timpurile sub influenţa modernizării, industrializării au fost de partea civililor şi s-au deschis larg porţile Cetăţii. După care au urmat primele spărturi în zidurile fortificate pentru tramvaiul cu cai şi astfel calul civil a devenit groparul fortificaţiilor militare.
Cetatea istorică a devenit miezul unui oraş larg deschis, însufleţit de concordie şi avansat social, cultural, economic. În istoria României secolului XX, Cetatea Timişoarei va rămâne înscrisă cu litere de aur pentru că s-a ridicat de două ori împotriva orânduirii comuniste. Întâi studenţii, în octombrie 1956, împotriva cotropitorului şi ocupantului comunist sovietic, ce stăpânea ţara în forţă comunistă şi o jefuia barbar, iar, a doua oară, în decembrie 1989, când se împlineau o sută de ani de la de-fortificarea cetăţii, s-au ridicat revoluţionar toţi cetăţenii şi au învins, aici în cetate, pentru prima dată în România, dictatura comunistă autohtonă.

Intalniri in cetate
Timişoara este oraşul meu natal, îl iubesc şi preţuiesc. Vreau să scriu şi eu despre el un sincer omagiu, despre generaţia mea timişoreană care a trăit şi participat direct la ambele mari evenimente istorice. Din acest motiv, am revenit mai hotărât, de data aceasta în cetate să mă întâlnesc cu timişorenii, să îi ascult, să citesc şi să scriu şi eu despre ei, considerând că toată scriitorimea română, profesionistă sau amatoare, ar trebuie să scrie despre oamenii cetăţii.
Îmi făcusem din timp un plan şi luasem legătura cu unii din colegii mei de liceu şi de facultate ce cunoşteau sau au participat la aceste evenimente istorice. Colegul meu de liceu, Dorin Dărăbanţiu ce păstra amintirile toamnei anului 1956, când începuse studenţia, şi apoi participase direct la revoluţia timişoreană din decembrie 1989, era la curent cu planul meu şi încă din primăvară mi-a trimis un pachet de cărţi şi articole despre evenimente şi mă aştepta să mă ajute în continuare. A rămas cu aceeaşi faţă bună, colegială, înseninată poate mai mult acum de un zâmbet luminos, de parcă viaţa iar fi fost o trecere liniştită prin rai, nu prin iadul comunist până ce nu a mai răbdat şi a fost alături de concitadinii lui pe străzile cetăţii în decembrie 1989.
Ne-am întâlnit pe treptele catedralei, împreună şi cu fosta noastră colegă de la Carmen Silvia, Stela Ciutacu cu care de ani de zile eram într-o corespondenţă literară, ea având la activul ei câteva biblioteci întregi lecturate, ceea ce îi dădea o prestanţă culturală de admirat şi dreptul legitim de critic literar. Cărţile pe care mi le recomanda, erau întotdeauna cărţi analitice de evenimente şi idei sociale de prim ordin. De data asta mi-a adus un volum de Dan Negrescu, om al cetăţii universitare timişorene, spunându-mi „are să te captiveze până la admiraţie”. Şi aşa a fost, dintre toate cărţile citite în 2014 va rămâne cea mai distinsă lectură, prin cultură şi inteligenţă, prin pătrundere şi obiectivitate, prin critică complexă a societăţii de la noi după decembrie 1989. La rândul meu recomand cărţile lui Dan Negrescu, ce este profesor universitar de latină şi asta spune de la început cât de adânci îi sunt rădăcinile în cultura lumii şi a noastră.
Dorin Dărăbanţiu ne-a aranjat şi întâlnirea cu dr. Traian Orban, directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara. Ei au fost colegi de serviciu la acelaşi mare trust agro-zootehnic, au participat activ şi la revoluţie, unde din nefericire doctorul Traian Orban a fost rănit grav în Piaţa Libertăţii. Spitalizat de urgenţă, salvat în ultimul moment prin hemostază şi transfuzii, după care au urmat alte intervenţii şi recuperare la Viena. Deşi, a rămas pentru tot restul vieţii marcat fizic şi sufleteşte de acele evenimente este foarte activ şi o fire deschisă. Convorbirea noastră, a fost o revelaţie pentru mine, având un interlocutor degajat şi spontan ceea ce a prelungit peste aşteptările mele convorbirea noastră. Eu venisem cu întrebările, observaţiile şi părerile mele, dintre care unele incomode, dânsul a păstrat acelaşi ton agreabil, era bine informat şi argumenta impenetrabil. Înainte de-a ne întâlni, o doamnă de la protocol ne-a prezentat într-un mic auditoriu filmul încropit, înjghebat cu puţinele şi săracele secvenţe filmate sau fotografiate atunci, şi bazat pe acest film, am adus în discuţie şi personajul zis „scânteia revoluţiei”. Am fost surprins bucuros să constat că avem păreri asemănătoare despre el şi să ajungem la concluzia: Tokes a fost o falsă scânteie revoluţionară, el este doar marele ei profitor, CETATEA era de mult o vatră incandescentă ce dintr-o dată s-a aprins revoluţionar! Am discutat şi despre rolul iredentist al cărţii sale „The Fall of Tyrants” pe care a publicat-o în Statele Unite şi în care ideile, bătute şi răzbătute, sunt iredentismul, segregaţia şi revizuirea tratatului de la Trianon, omiţând că după acel tratat a mai urmat unul, Paris 1947, care a atestat şi reconfirmat valabilitatea primului. Consfinţirea dreptăţii istorice. Dacă iredentiştii îl omit intenţionat pentru manipularea ungurilor lor, românii nu-l folosesc drept argument cum s-ar cuveni. Din nefericire propaganda anti-românească a lui Tokes Laszlo şi a UMDR-ului a dus la degenerarea binecunoscutei şi beneficei concordii dintre români şi unguri, chiar şi aici în Cetatea Timişoarei! Este o observaţie pe cât de corectă pe atât de nedorită a cetăţenilor lucizi ai vremurilor europene de acum, în care nici dracul nu duce lipsă de toate drepturile, doar unii cetăţeni nesocotesc că au şi obligaţii în orice societate trăiesc!! S-a interesat de cartea lui Tokes, considerând că ar fi fost necesar să fie tradusă şi în limba română, ar fi fost încă un exemplu în plus al propagandei anti-româneşti pe care trebuie să o contracarăm cu argumente. La despărţire i-am promis un exemplar iar dânsul mi-a dat volumul „Procesul de la Timişoara”.
Dorin Dărăbanţiu mi-a mai făcut şi o surpriză deosebită, întâlnirea cu colegii de liceu, noi fiind promoţia 1956 de la Loga. E un fapt, peste care niciodată nu pot trece, noi nu am mai făcut adevăratul liceu românesc, ci o şcoală medie de zece ani după modelul impus de sovietici printr-o reformă a învăţământului. Noi nu am mai dat un bacalaureat, ci un examen de maturitate, deşi nici nu ajunseserăm nici la majorat, dar eram tobă de istoria şi geografia URSS, de limba lor slavă, obligatorie din şcoala primară. Ulterior ne-am completat carenţele prin universităţi şi facultăţi, prin lecturi şi experienţele vieţii. Colegii mei de la Loga au ajuns ingineri, medici, profesori universitari, au devenit maturi, cu o maturitate complexă, dar la întâlnirea noastă nu s-a vorbit de realizări profesionale şi materiale, ci de colegialitatea noastră de atunci, amintindu-ne de te miri ce, sărind de la una la alta. Ne-am amintit de noi înşine din tot felul de episoade ilare, de anecdote. Eram deja student la Medicină şi încă mai aveam coşmaruri cu tezele şi extemporalele de matematică, la care am fost o tufă de Veneţia cum se zicea atunci şi aceşti colegi m-au salvat trei ani la rând cu explicaţiile şi temele lor, cu fiţuicile lor. Le-am mulţumit, le voi mulţumi şi pe lumea cealaltă, când ne vom întâlni. Comparând rezultatele bacalaureaţilor de azi cu examenul nostru de maturitate, noi ne-am ros coatele pe băncile şcolii mai mult decât ei şi am încheiat maliţios: noi trebuia să fim bine pregătiţi ca să îngropăm capitalismul, ei vor fi îngropaţi în globalizare unde nu-i nevoie de cultură doar de randament şi taxe. Despre vremurile politice româneşti pe care le trăim, abia le-am atins ne vroind să ne stricăm şi acum buna dispoziţie, aşa că am rămas la frumoşii noştri ani de la Loga, ce păcat că au fost numai trei…
De când am citit ”The fall of Tyrants” a lui Tokes Laszlo o manipulare iredentistă pentru unguri, plină de ură la adresa României, am vrut să mă întâlnesc, discut şi să pun câteva întrebări colonelului de Securitate Radu Tinu, care s-a ocupat de acesta din 1986 până în momentul în care a fost mutat, conform deciziei judecătoreşti, la o parohie reformată din Judeţul Sălaj. Am intrat în legătură telefonică, m-am prezentat şi lejer a acceptat să ne întâlnim la dânsul la birou. Ştiam că este o personalitate puternică, inteligentă şi intransigentă, dar cunoscându-l direct am descoperit un domn politicos, manierat, fin şi rafinat, ce m-a făcut să mă simt confortabil de la început să intru în temă. În paranteză, trebuie să ţinem seama că au trecut 25 de ani de când a fost ofiţer superior de Securitate, timp în care noi toţi ne-am schimbat comportamental în noua stare socială, în care libertatea avantajează oamenii inteligenţi şi întreprinzători. Dar asta nu mă împiedecă să bănuiesc, datorită profesiei de atunci, că se informase despre mine de la informatorul Internet, aşa că nu a arătat nici un semn de aversiune că l-am abordat despre Tokes, de care, sunt convins că îi e silă şi nu ar mai vrea să audă, dar m-a ascultat cu luare aminte. În cartea sa, Tokes scrie că după ce a fost mutat la Mineu, trei zile în rând a fost dus la Securitatea din Sălaj, la interogatoriu condus de un ofiţer venit special de la Bucureşti, ocazie cu care a scris cincizeci or şaizeci de pagini de declaraţii în româneşte şi adaugă: My grasp of that language improved very much adică a prins limba aia foarte mult. Ură şi îngâmfare ungurească, fiindcă trăind în România desconsidera şi limba oficială a ţării. Întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu acele 50 – 60 de pagini după 23 decembrie 1989. Interlocutorul meu, mi-a spus că aude pentru prima dată de cartea lui Tokes, ştie că a fost interogat de un colonel, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu acele declaraţii. Am susţinut că acele declaraţii sunt foarte compromiţătoare pentru Tokes, ţinând cont că în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie în România era încă la conducere Nicolae Ceauşescu şi Tokes, stăpânit de anxietatea situaţiei, încerca să se salveze, turnând totul la securitate, cum se obişnuise. Colonelul Radu Tinu ştia aproape totul despre Tokes, ar putea scrie un tom, dar ce i-am prezentat eu i s-a părut interesant şi mi-a promis că se va interesa şi-mi va comunica. Am fost mulţumit de interesul arătat şi de promisiune. În continuarea discuţiei am aflat şi alte fapte ale acestui iredentist şi revizionist obsedat. Dar cel mai important a fost o concluzie a sa, pe care nu am mai auzit-o: Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite!! Este un adevăr esenţial, pe care colonelul Radu Tinu, l-a spus şi dovedit la proces, nu a fost luat serios în consideraţie cum ar fi trebuit. Atât mass-media, elitele culturale, de politicieni şi guvernanţi nici nu vorbesc, nu au contracarat iredentismul lui de la început aşa că, acum, teza colonelului Radu Tinu se redemonstrează prin activitatea pastorului, transformat peste noapte în episcop, şi-a UDMR-ului iredentist cu prisosinţă. Ca rezultat al acestor activităţi insistente de iredentism şi segregaţie astăzi şi în Cetatea Timişoarei se constată o răcire şi o distanţare a udemeriştilor faţă de români, ceea ce nu s-a mai întâmplat din vremea ocupaţiei horthiste în Transilvania de Nord. Ne-am despărţit cordial, înţelegându-ne reciproc că în trecut nu mai putem schimba nimic, dar adevărul trebuie spus şi consecinţele actuale comentate. Cu amabilitate mi-a oferit cartea dânsului „Timişoara …no comment” pe care a scris-o după ce a ieşit din închisoare. Ştiam că a fost arestat şi condamnat în mult mediatizatul „Lot Timişoara”, a fost achitat după doi ani de închisoare. Practic, în zilele revoluţiei, îşi făcuse doar datoriile de serviciu conform ordinilor primite, fără să folosească forţa sau arma. Acum, ştiu cu certitudine că Securitatea simţise din plin furtuna care bântuia prin lagărul comunist şi care se apropia de România. Alertă neliniştitoare. La plecare m-am mai uitat odată la unicul tablou pe care-l avea colonelul Radu Tinu pe un perete în biroul său, era al Mareşalului Ion Antonescu. Este şi una din icoanele mele istorice şi curios îl văd din ce în ce la mai mulţi români în suflet şi casă.
În 1990 la Timişoara a apărut un volum de trei sute de pagini „Reportaj cu sufletul la gură” a scriitorului Titus Suciu, care s-a epuizat imediat fiindcă a fost prima carte integrală despre Revoluţia Cetăţii, ce depăşea cu mult reportajele, interviurile şi fragmentele revoluţionare de până atunci, fiind de fapt o istorie atotcuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat în Cetate între 17 – 22 decembrie 1989. Considerată pe bună dreptate cea mai bună lucrare a fost căutată şi solicitată în continuare până ce în acelaşi an Editura „Seicon” a scos a doua ediţie, din care am primit şi eu un exemplar cu un personalizat autograf din partea autorului. Am fost bucuros şi i-am mulţumit lui Titus Suciu, pe care-l ştiam de prozator şi romancier, purtaserăm corespondenţă anterioară fiindcă eram din aceeaşi generaţie şi vehiculam idei asemănătoare, amândoi eram fiii cetăţii universitare timişorene, cu deosebirea că el avea inteligenţa de matematician pe când eu mă mulţumisem să fiu tocilar la Medicină.
În întâlnirea pe care am avut-o la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, directorul Traian Orban mi-a arătat masivul volum „Candelă împotriva timpului” recent apărut, o prestigioasă documentaţie a lui Titus Suciu în care este consemnat ceea ce nu trebuie uitat despre Revoluţia Cetăţii. M-a interesat, dar şi acest volum se epuizase în librării, aşa că am apelat direct la autor. Cu mare bucurie m-am întâlnit cu Titus Suciu, trecuseră anii peste noi şi am ajuns la senectute zisă şi vârsta înţelepciunii. Din nou am constatat cât de asemănătoare ne sunt observaţiile şi ideile când vorbim de mersul societăţii româneşti în acest sfert de veac. Senectutea este captivată de scepticism. La despărţire pe lângă volumul cerut mi-a dat şi „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” ediţia 2012, pe care o începe cu definiţia revoluţiei după DEX, apoi, matematic, ca la tablă, o demonstrează că în Cetatea Timişoarei a fost o revoluţie în 1989.
În cele două vizite şi întâlniri, pe care le-am avut la Timişoara, cel mai mult, pe îndelete ardeleneşte, am stat la multe vorbiri cu colega mea de facultate Rodica, doctor primar psihiatru Rodica Novac. De la apropiatul meu coleg şi prieten din studenţie Doru Bordoş, decanul zeflemiştilor pe an, acum profesor universitar ce a făcut revoluţia cu bisturiul în mână în secţia de chirurgie a spitalului judeţean, am aflat că buna noastră colegă Rodica a devenit directorul direcţiei sanitare chiar cu câteva luni înaintea revoluţiei. Şi ea a făcut revoluţia în spital, zbătându-se să facă rost de materiale necesare în situaţia de urgenţă creată, în care secţiile de chirurgie deveniseră adevărate spitale de război din prima linie. Şi dacă această situaţie a reuşit să o rezolve cu toate lipsurile şi sărăcia de atunci, partea cea mai grea a fost pentru ea faptul că spitalul judeţean era ocupat de militarii armatei, miliţiei, securităţii, care supravegheau, controlau şi ordonau totul la care tovarăşa directoare Dr. Rodica Novac trebuia să fie trează şi prezentă tot timpul, să răspundă şi să se conformeze instrucţiunilor militare şi de partid. Era în menghină, între datoria de medic suferind moral văzând tragedia din spitalele cu secţii chirurgicale pline de răniţi grav şi pe de altă parte prin funcţia de directoare a direcţiei sanitare devenise subordonată militarilor ocupanţi. A rezistat cu demnitatea moştenită şi datorită faptului că era psihiatru. Prin specialitatea lor, psihiatrii câştigă forţele neuropsihice de apărare puternice. După revoluţie a fost eliberată din funcţie, ceea ce a fost o adevărată uşurare, dar a urmat procesul Lotului de la Timişoara, în care a fost şi ea chemată şi anchetată. Procuratura a găsit-o nevinovată şi a încetat orice urmărire asupra ei. Evenimentele şi schimbările se succedau ameţitor, cu toţii erau prinşi în vârtejul lor, cu toate traumele psihice ce le aveau. Colega mea desluşea, cu uimire, o nouă faţă a concitadinilor ei şi o obseda faptul că nimeni nu a recunoscut deschis strădania personalului medical, nimeni nu a mulţumit medicilor, personalului medical pentru efortul şi dăruirea lor în acel decembrie. Din contră, s-a găsit un doctor, ajuns ministru al sănătăţii, să înfiinţeze o comisie care să analizeze gradul de vinovăţie al unor medici din timpul evenimentelor.
„Ce lovitură mizerabilă pentru corpul medical. Comisia, care de la început a avut sarcina să găsească vinovaţi, nu să înţeleagă adevărata situaţie, după doi ani de investigaţii a aruncat o umbră perfidă asupra unora, etichetându-i colaboratori cu organele de represiune. Ştii e greu de înţeles istoria, dar mult mai greu le este celor care au trăit-o.”

BASARABIA – DOCUMENTE ISTORICE, LITERARE, POESEURI…

Posted by Gabriela Petcu On March - 27 - 2014

PREPELITA-Mihai-BASARABIA-cop-wb Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Una dintre interesantele cărţi lansate vineri, 24 Ianuarie 2014, în sala „Orizont“ a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, este Basarabia – 200*, de Mihai Prepeliţă (născut în 19 octombrie 1947, în satul Bahrineşti**, „satul băgrinilor“, adică „al salcâmilor-de-aur“, «sat de pe graniţă, tăiat în jumătate de frontiera nedreaptă dintre români şi români» – după cum ne încredinţează autorul –, din fostul judeţ al României, Rădăuţi, astăzi, satul Bahrineşti purtând numele „cu semnificant ajustat limbii postbolşevicei stăpâniri“, Bagrinivka, din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi-Ukraina).

 

Înainte de a face „radiografia“ valoros-recentului „op“ semnat de Mihai Prepeliţă, bahrineanul/băgrineanul de astăzi, purtătorul unei impozante bărbi ca de patriah de Moscova („smulsă cu mosoare/bigudiuri cu tot de la purtătorul sacru din Piaţa Roşie“, după cum mi-a declarat, în faţa „nenumăraţilor martori“, vineri, 24 Ianuarie 2014, la Tibissiara > Timişoara, cu prilejul lansării cărţilor lui şi, totodată, al sărbătoririi infinitei noastre zile de re-Unire parţială a Daciei), „scriitor-galaxie“ şi important cercetător de arhive din spaţiile valahofon, rusofon, turcofon etc., ortodox suflet/spirit generos de ens tolstoian (după cum ni-l arată şi tabloul de mai jos, făcut de de Ivan Holomeniuk), adept al propunerii mele (încă de pe când ne-am cunoscut, în 4 august 1995, la Asociaţia Istoricilor Bănăţeni) de a ne numi Ţara, ca şi anticii noştri strămoşi, Dacia, şi militant în acest sens, spre a nu mai fi confundaţi (pe „radical“ de Roma/România, români, istroromâni, macedoromâni/aromâni, meglenoromâni etc.“, de către propaganda sorosistă şi a scursorilor imperiilor evmezice/contemporane) cu aşa-zişii „rromi“ (ţigani indo-europeni), „scriitor-galaxie“ (mai întâi, poet/haijin, apoi, lirosof, romancier, povestitor, nuvelist, dramaturg, eseist, jurnalist/publicist, istoric, traducător în/din mai multe limbi, între care, pe locul I, se află limba rusă, critic literar, pictor etc.), având în „cuiul cătării de la pistolul-mitralieră“ premiul Nobel, trebuie precizat pentru Distinsului Receptor de Carte că tomul prepeliţean de sub lentila noastră, Basarabia – 200, „magnetizează neuronii de aur“, după cum s-a şi dorit, înainte de toate, printr-o serie de documente istorice autentice, asupra unui segment temporal de două secole, 1812 – 2012, din existenţa unei provincii (a unei „ţări de râuri/munţi“) din Pelasgo-Dacia > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, aflată/sfârtecată între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice – Imperiul Turc/Otoman, Imperiul Austriac/Habsburgic (din anul 1867, Imperiul Austro-Ungar) şi Imperiul Rus/Ţarist (din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Imperiul Sovietic/U.R.S.S., sau „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“) şi „caracatiţo-prelungirile“ lor în contemporaneitate, Basarabia, provincie ale cărei părţi reprezintă astăzi pe harta Europei „ciopârţitul“ stat evmezic-valah al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („rege“/„domnitor“-scut al Întregii Creştinătăţi Valahe/Europene dintre anii 1457 şi 1504 în faţa năvălirilor mongolo-tătaro-otomane), desigur, „mereu-ciuntitul-stat“ de la împărţirile administrativ-teritoriale ale Imperiului Ţarist/Sovietic, îndeosebi, cele dintre 1917, de sub dictatorii Stalin, Hruşciov ş. a., şi până în 1991, cu „statut“ de „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească“: (1) Republica Moldova, (2) Ukraina-de-Sud-Prut-Dunăreano-Pontic-Nistreano-Nipruiană şi (3) Ukraina Nord-Vestico-Bucovineano-Maramureşeană. În legătură cu toponimul Basarabia ca „provincie“ (sau „ţară de râuri/munţi“) a Daciei, a Pelasgimii>Valahimii Nord-Pontic-Dunărene, mai trebuie precizat în ciuda „djuvarienilor mancurţi“ („aberant-cumanizatori“) şi a pseudoistoricilor „semănători de confuzii“ (din solda imperiilor evmezice/contemporane):

(1) desemnând deşertul/„arabia“ neamului pelasgo-> valaho-thrac al besilor (dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Hemus/Balcani), „deşert“/„arabie“ (chiar oximoronică, nord-pontic-dunăreană, „harap-albie“) de pe hărţile antice/evmezice, peste secolul al XIX-lea şi până dincoace de primul deceniu al secolului al XX-lea, toponimul pelasg > valah, Basarabia, este grafiat Bessarabia, după cum se vede şi pe harta întocmită în anul 1716, de enciclopedistul prinţ/domnitor Dimitrie Cantemir, pentru Descriptio Moldaviae…, (infra, harta. I); când se „retrage în mare măsură“ deşertul de la Dunărea de Jos, de prin dreptul Bechetului/Dăbulenilor, către nord-est, persistând şi astăzi în Dacia Nord-Pontică de pe Nistrul/Niprul Inferior, toponimul Bessarabia > Basarabia, fireşte, îşi „restrânge aria semantică“ şi, ca provincie a Valahimii, a desemnat/desemnează marea parte din „Moldova Inferior“/„Moldova/Ţara de Jos“;

 

(2) până în 6 ianuarie 1857, după cum se vede foarte bine din „harta sfârtecării statului medieval-valah al Moldovei (lui Ştefan cel Mare/Dimitrie Cantemir) de către Imperiul Otoman/Turcia şi Imperiul Ţarist/Rusia“, hartă prin care era stabilită frontiera bessarabiană/basarabeană (harta II, infra), de la gura Nistrului, „direct“ la cetatea-oraş-valah Bolgrad şi de-aici către Prutul de Mijloc/Superior, toponimul Bessarabia > Basarabia îşi extinsese sfera asupra Moldovei dintre Nistru, Marea Neagră, Prut (până către izvoarele acestuia);

 

(3) în Imperiul Ţarist/Rus, devenit, din 1917, Imperiul Sovietic/URSS., partea Daciei cu Valahimea dintre Nistru, Marea Neagră, Prut şi, la nord, izvoarele celor două râuri, devine gubernia Bessarabia > Basarabia (harta III, supra);

 

(4) după Primul Război Mondial (1914 – 1918), când are loc secunda re-Unire parţială a Valahimii nord-dunărene între hotarele anticului stat strămoşesc al Daciei, tot sub numele de România (ca în 1859), provincia Bessarabia > Basarabia revenise la Patria-Mumă (supra, harta IV), aşa cum se vede şi din harta republicii Ukraina, prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris, din anul 1919 (o Ukraină aşa cum a intrat, în 1922, în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste/U. R. S. S., statul/imperiul bolşevic/comunist întemeiat de Vladimir Ilici Lenin [n. 1870 – d. 1924], preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului/„premier al U. R. S. S.“ între anii 1917 şi 1924);

 

(5) Cu „ajustările strategic-administrativ-teritoriale“ (în mereu-actualul spirit al testamentului lăsat de modern-vestitul conducător al Rusiei, Petru I [7 mai 1682 – 8 februarie 1725], ce prevedea „înstăpânirea“/„controlul“ Imperiului Ţarist/Rus asupra Mării Baltice, Mării Negre şi Gurilor/Deltei Dunării), „ajustări“/„chirurgii“ făcute de Iosif Vissarionovici Stalin (n. 1878 – d. 1953; secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1922 şi 1953), de Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 1894 – d. 1971; secretar general al P. C. U. S. între anii 1953 şi 1964) ş. a., Republica Moldova, nou stat valah-contemporan, adică valaha Basarabia, la care face trimitere şi lucrarea Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, s-a desprins din componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, din Imperiul Sovietic, la 27 august 1991, cu partea nordică din Bucovina României şi cu partea de sud a Basarabiei, părţi amputate, date şi rămase în stăpânirea Ukrainei (cf. supra, harta V).

 

Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, are în „deschidere“, nu întâmplător, reproducerea „articolelor patru şi cinci“ din Tratatul de pace ruso-turc încheiat în Bucureşti, la 16/28 mai 1812 (extrase din Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791 – 1812, Bucureşti, 1986, p. 361 sq.), articole care atrag atenţia asupra limitelor geografice ale străvechii provincii, ale „ţării de râuri/munţi“, din Pelasgo- > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Bassarabia (pe hărţile străvechi, cum s-a mai spus, toponimul este caligrafiat „mai înrădăcinat în semnificat“, Bessarabia, adică „deşertul“/„arabia“ neamului bessi-lor – trib pelasgo- > valaho-dac, „spaima hunilor“, îndeosebi, ce a „ţinut sub control“ migraţiile de la Dunărea de Jos, nume la care face trimitere şi onomasticul valah-contemporan, Băsescu; în antichitate, zona deşertică nord-dunăreano-pontică ţinea de la Dăbuleni/Bechet-România şi până dincolo de stepele de astăzi ale Odessei-Ukraina): «…se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în [statul/„principatul“ medieval-valah] Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la [Neagra] Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. […] Dat fiind că Înalta Împărăţie [Imperiul Turc/Otoman] a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state. […] Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut […], precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia…» (p. 6 sq.).

 

Interesante sunt şi referirile acestui tratat ruso-turc din 29 mai 1812 la statutul insulelor Valahimii din nord-vestul Mării Negre: «Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Izmailului şi până la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne în stăpânirea Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule niciun fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşarte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.» (ibid.; în text, supra, trebuie urgent corectat: în loc de Ţara Românească, Valahia, toponim turcizat în Eflak, spre a nu se mai da prilej de „semănături de confuzii“ între România, statul modern de azi şi antic-evmezic-burgheza provincie, sau „ţară de râuri/munţi“, Ţara Românescă, în sinonimie cu Muntenia, confuzii cultivate/întreţinute de istorici falşi, „neşcoliţi“ – spre a nu spune „proşti“, „idioţi“/„idiotizaţi“ etc. –, ori „scoşi la normă“, puşi în solda/slujba „scursorilor din evmezicele/contemporanele imperii“).

 

În continuare, Mihai Prepeliţă publică (în română şi în franceză) Memoriul adresat lui Napoleon I, de către iluminist-înrăzărita intelectualitate valahă nord-dunăreană, datat «octobre/octombrie 1807», un alt important document istoric pentru Valahime («după Emil Vîrtosu», un studiu publicat în 1965, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807 – în Studii, tom 18, nr. 2/1965, p. 411/416 sqq.), memoriu în care-i din nou afirmată irepresibila dorinţă de re-Unire – sub numele de Dacia – a „Statelor“/„Principatelor“ Valahilor (după cum se ştie, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii, imperiile evmezico-burgheze ale anotimpului de-atunci, Turc/Otoman, Austriac/Habsburgic şi Rus/Ţarist nu au permis în 1859 nici numele de Dacia, nici pe cel de Principatele Unite ale Valahilor/Valahimii): «Este demonstrat că ambele provincii, cunoscute […] sub numele de Moldova şi Valahia au format […] parte din vechea Dacie […]»; «În cazul nostru special este de dorit, în primul rând, ca provinciile actuale Moldova şi Valahia să constituie un singur stat suveran, fie sub vechea denumire de Dacia, fie sub una mai modernă, cea de Valahia Mare (Grande Valaquie), aşa cum fusese înaintea separării celor două state…» (p. 8 sq.).

 

A nu se uita că studiul lui Em. Vîrtosu (Vârtosu), din anul 1965, arată un deosebit curaj în faţa cenzurii de pe acel segment temporal, chiar dacă-i considerat an al ieşirii ştiinţei/culturii noastre din conul de umbră al stalinismului/proletcultismului, deoarece „directiva Moscovei“ (din 1878, de la înfiinţarea statului Bulgariei în urma războiului ruso-valaho-turc) era a se face vorbire numai despre Ţaratul Bulgar, nicidecum (nu a permis nici istoricilor/traducătorilor) a se grăi, traduce, ori scrie ceva despre marele stat medieval al Valahimii, datorat Dinastiei Valahe a Asăneştilor, stat cunoscut în documentele secolelor XII – XIV (îndeosebi „cruciate“, în limba franceză) drept Valahia Mare/La Grande Blàquie (cuprinzând mari părţi din Dacia Sud-Dunăreană/Balcanică şi din Dacia Nord-Dunăreană, adică partea cea mai mare a anticei Dacii Burebistane/Regaliene), stat de care s-a temut şi pe care l-a ocolit însuşi Genghis Khan (1206 – 1227), ale cărui armate au făcut cale-ntoarsă imediat după biruinţa-i de la râul Kalka, din 31 mai 1223, când au zdrobit mai numeroasa armată de sub conducerea prinţilor Rusiei (de-atunci înrobită de mongoli pentru vreo trei veacuri).

 

Aşadar, în 1807, elita/intelectualitatea Valahimii (nu cum cea de azi) păstra în conştiinţa-i naţională sinonimia „perfectă“, Dacia – Valahia Mare (La Grande Blàquie, din vremea Dinastiei Asăneştilor), relevând (dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre/Carpaţi ale celor trei imperii evmezice menţionate mai sus – austriac, turc şi rus –, cu speranţă într-un veritabil spirit justiţiar-istoric-iluminist şi „reparator“) puternicului Imperiu Francez şi împăratului acestuia, Napoleon I (1769 – 1821), idealu-i aproape bimilenar de re-Unire.

 

Celelalte importante documente istorice („turceşti“, „ruseşti“ etc.) antologate în această carte de Mihai Prepeliţă – extrase din diferite „lucrări de referinţă“: turcescul Raport […] în legătură cu măsurile ce se impuneau pentru întărirea apărării hotarului de la Prut  (p. 10 sq.); V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, dintre anii 1711 şi 1821, după Documente turceşti, editate în Bucureştii anului 1984; Istoria Românilor, vol. VI, apărut sub egida Academiei Române, în anul 2002, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti (pp. 11 sq.); Basarabia – recensământul rusesc din a. 1817 (p. 13); Raportul amiralului Pavel Câceagov către ţarul Alexandru I ; Memoriu către regele Carol al II-lea al generalului de divizie I. Antonescu (p. 23 sq.); Situaţia militară şi civilă din Basarabia, copie de pe radiograma nr. 19771/16 august 1940 a Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă către Direcţiunea Generală a Poliţiei (p. 25 sq.); Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din 10 octombrie 1940 (p. 27 sqq.); General Ion Antonescu, comandant de căpetenie al Armatei [Române], Vă ordon: treceţi Prutul…! (textul integral, din 22 iunie 1941, necenzurat, aşa cum se păstrează în Arhivele Militare Române; în carte, la p. 35); extrase despre „problema Basarabiei“ din texte politice/istorice, semnate de Mihai Eminescu, Vladimir Ilici Lenin, mareşalul Ion Antonescu, Zamfir C. Arbure, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Viaceslav Samoşkin, Nicolae Ciachir, Nichita Stănescu, Leonida Lari, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Gheorghe Ghimpu, Andrei Vartic, Gh. Buzatu ş. a. (p. 36 sqq.); Lege pentru instituirea Zilei Naţionale de Cinstire [la 1 Aprilie] a Memoriei Românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (p. 46 sq., desigur, în afara „superstiţiosului polisemantism pâcâlitor al zilei de-ntâi april“) etc. – ne aduc în „prezentul“ Basarabiei ca (stalinistă) Republică Socialistă Sovietică Moldovenească, „eliberându-se“ din chingile Imperiului Sovietic-Rus (U. R. S. S.) în 27 august 1991 (cf. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, pp. 14 – 16).

 

Mai în valea textelor prepeliţiene din acest „op“, Distinsul Receptor („de Literatură-Document“) descoperă: valoroase pagini comemorative ale lui Mihai Prepeliţă, pentru Leonida Lari (p. 48 sq.), Ion Macovei (p. 55 sqq.), cât şi extrase din opera celor amintiţi, interviuri (Aneta Grosu în dialog cu Ion Macovei, pp. 59 – 61; Tatiana Cortun – Mihai Prepeliţă, pp. 62 – 67; Sandor Kalloş – M. Prepeliţă, pp. 78 – 98; august, 2010: Mihai Prepeliţă şi mătuşa Mărioara Cucoară din Parcova, la 106 ani, pp. 189 – 197), pagini de jurnal (puse sub un grăitor motto: „Să tot scriu şi să tot mor în fiecare zi…“: Jurnal „moscovit“… sau 33 de zile din viaţa mea fără de sens, pp. 99 – 121), eseuri (cel despre Lev Tolstoi „transferat în Armata Dunăreană“, de ocupaţie a Valahimii de la Dunărea de Jos, aflată în „năvodul“ imperial-otoman, din 12 martie până în 19 iulie 1854: Despre Bucureşti… mi-a rămas o impresie poetică, pp.122 – 135), scrisori deschise (O scrisoare adresată preşedintelui interimar al Republicii Moldova şi un răspuns strict…„cancelăresc“, pp. 144 –147) şi Dosarul Nobel – Mihai Prepeliţă „candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii“ (pp. 201 – 289), un veritabil dosar cu care ar putea obţine – aidoma nouă – chiar şi Premiul Nobel al Rândunicilor de sub Auroră (nu vă grăbiţi la solstiţial-iunienii urşi albi, că nu-i vorba de numele crucişătorului de pe care, la Sankt Petersburg/Leningrad, a fost trasă prima salvă de tun a declaşării Marii Revoluţii Bolşevice/Socialiste Sovietice din Octombrie 1917, ci de Aurora) Boreală, mai ales pentru faptul că şi acest dosar este înaintat „departamentului Nobel“ al Academiei Regale Suedeze din Stockholm de către Academia Dacoromână din Bucureşti (S[e]R[e]L[eul] d-lui dr. Geo Stroe).

(18 mărţişor, 2014, la Piramida Extraplată  de Tibissiara > Timişoara)

___________________

* Mihai Prepeliţă, Basarabia – 200, Bucureşti, Printech (colecţia: Românii uitaţi în Imperiul Răului ; ISBN 978–606–521–824–6), 2012 (pagini A-5: 290).

** Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Bahrineşti/Băgrineşti < pelasgo-dac. bagrina/paegrina „salcâm-auriu/de Dacia“ (Laburnum anagyroides), cuvântul/numele de plantă e atestat documentar din orizontul anului 50 d. H. + suf. top. -estes > -eşti, desemnând „localitatea/satul celor din băgrini/salcâmi-aurii“ (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 195 sq.); cele cinci hărţi privind Basarabia se află în circuitul internetizat, de la Enciclopedia Liberă Wikipedia (http:// ro.wikipedia.org) citire…

Şase ani de la dispariţia unui geniu fotbalistic – Nicolae Dobrin

Posted by Stefan Strajer On October - 30 - 2013

Şase ani de la dispariţia unui geniu fotbalistic – Nicolae Dobrin

 

Autor: Viorel Vintilǎ (California)

Pe 26 octombrie 2013, s-au ȋmplinit 6 ani de când magicianul balonului rotund, Nicolae Dobrin, a plecat dintre noi lǎsând ȋn urma sa amintiri de neuitat şi un mare vid printre iubitorii fotbalului care l-au adorat şi venerat pe perioada când ne ȋncânta cu driblingurile şi golurile sale de neuitat. Acum, probabil, continuǎ sǎ-şi etaleze driblingurile sale ameţitoare şi fascinante, dincolo de nori şi sǎ ȋmpǎrtǎşeascǎ talentul şi geniul sǎu fotbalistic cu cei din lumea ȋngerilor. Nicolae Dobrin este, ȋn opinia mea, cel mai mare talent fotbalistic pe care l-a dat România. Pe 26 octombrie 2013, Gicu Dobrin ar fi ȋmplinit 66 de ani…

dobrin_poza

Dobrin nu a fost numai al Piteştiului, el a aparţinut şi Târgoviştei, şi Botoşaniului, şi Braşovului, şi Timişoarei, a fost un „bun naţional” al tuturor, a fost al României.

Dacǎ Marin Preda a scris ȋn anii ’80, „Cel mai iubit dintre pǎmânteni”, Dobrin a fost, ȋn opinia mea, „Cel mai iubit dintre fotbalişti”, a fost cel mai fotbalist dintre fotbalişti, a fost „the man”, vorba americanului.

A fost un suflet mare care şi-a trǎit viaţa la maxim, cum mulţi dintre noi poate am fǎcut-o de altfel, un fotbalist de geniu, acest „Pele de Trivale” a adus zâmbet, suspine şi fericire românilor care ȋn anii ’70 şi ’80 aveau de ȋndurat grijile sociale din acele timpuri.

A iubit Piteştiul cǎruia i-a rǎmas fidel şi la care a evoluat pânǎ la final de carierǎ când a plecat pentru un an la F.C Târgovişte.

A fost curtat de Real Madrid la ȋnceputul anilor ’70 când personal preşedintele clubului a ajuns pânǎ la Ceauşescu şi i-a oferit 2 milioane de dolari plus o instalaţie de iluminat ȋn „Trivale”. Ȋnsǎ Ceauşescu a refuzat pe motivul cǎ era „bun naţional”. Ce ar fi fost dacǎ Gicu Dobrin ar fi ajuns la Real Madrid?

Am lǎcrimat – ȋn fapt, ca sǎ fiu sincer pânǎ la capǎt, am plâns cu adevǎrat – acum 6  ani când am aflat despre moartea lui Gicu Dobrin. Gica Dobrin, soţia lui Gicu Dobrin, nu se mai despǎrţea de sicriul zeului din Trivale dupǎ ce acesta a plecat pe alte tǎrâmuri. Aceasta iubire extraordinarǎ pe care Gica i-a purtat-o tot timpul, i-a prelungit lui Gicu viaţa pǎnǎ când nu mai era nimica de fǎcut!

Iatǎ, cum foarte pitoresc l-a descris soţia sa, Gica Dobrin, pe Dobrin:

L-am cunoscut pe Gicu in ’64. Eu aveam 14 ani, el 16 şi jumǎtate. El stǎtea pe strada Gh. Şincai, eu pe Viilor. La ȋnceput nu l-am bǎgat ȋn seamǎ, deşi ȋl vedeam mereu cum se duce la Argeş, la fotbal, pe „Maracana”.

Dupǎ un timp, am remarcat faptul cǎ el era ȋntotdeauna ȋn fruntea celorlalţi bǎieţi. Pe unde ȋl ȋntâlneam, el era capul! Ceilalţi se luau dupǎ el. M-a amuzat când am auzit cǎ-i ziceau „Gâscanul”, dar aşa şi arǎta, ţanţoş ca un gâscan ȋn fruntea lor, iar ei se ţineau dupǎ el ca gâştele… Eu, cum v-am spus, nu-l bǎgam ȋn seamǎ.”

Am avut onoarea şi plǎcerea sǎ-l ȋntâlnesc pe Gicu Dobrin ȋn Poiana Braşov, ȋn anul 1981, când era ȋn cantonament cu F.C. Argeş. M-am apropiat timid de el şi i-am cerut un autograf. S-a uitat la mine şi m-a ȋntrebat cu ce echipǎ ţin. I-am rǎspuns cǎ, braşovean fiind, ţin cu „Steagu’ Roşu Braşov”. „Bine mǎi braşovene” – zice Dobrin zâmbind şi ȋmi semneazǎ pe o bucatǎ de hârtie numele lui. Eu nu sunt vânǎtor de autografe din fire, dar nu am putut rezista sǎ nu am o amintire peste timp de la „Pele din Trivale”.

Am fost şi la unul din ultimele lui meciuri când juca la CS Târgovişte… „gâscanul” era la sfârşit de carierǎ. Era ȋn 1982 când a jucat contra echipei Tractorul Braşov… lume puhoi… eram cocoţat ȋn stadion pe o schelǎ foarte aproape de gazon urmǎrindu-l pe Gicu şi ascultându-i indicaţiile (ȋntr-adevǎr preţioase) cǎtre coechipierii mai tineri.

„Gâscanul” evolua ȋn stilul sǎu caracteristic cu jambierele lǎsate-n jos, când, la o loviturǎ liberǎ, Gicu a dat o pasǎ prea tare cǎtre Greaca, extrema dreaptǎ de atunci, care deşi a fugit ca un disperat nu a mai reuşit sǎ o ajungǎ… Dobrin ȋl apostrofeazǎ şi ȋl ceartǎ – mai mult ironic – pe Greaca, spunându-i: „Ce dracu faci mǎi, nici pe asta nu o poţi ajunge?” La aceastǎ apostrofare, Greaca ȋi rǎspunde simplu şi foarte umil: „Ȋmi pare rǎu!”. Ȋncǎ o dovadǎ de respect pentru un fotbalist unic, care, chiar şi când mai greşea, era tratat cu multǎ veneraţie.

Dacǎ Gicu nu s-ar fi nǎscut, ar fi trebuit inventat. Fǎrǎ Gicu Dobrin, România ar fi fost mult mai sǎracǎ; din fericire „Gâscanul” a existat şi ne-a bucurat zilele ȋn clipe mai grele din acei ani. Am aşternut aceste rânduri ȋn amintirea unui fotbalist de excepţie, pe care l-am idolatrizat şi pe care ȋl consider cel mai mare fotbalist al României – Nicolae Dobrin.

 

Școala Basarabeană

Posted by Stefan Strajer On August - 31 - 2013

Școala Basarabeană

Foto.Ion Coja

Autor: prof.univ. Ion Coja

 

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna februarie anul acesta.

Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?

Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții…

De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!

Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.”

Ecoul a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc, deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă. Se poate spune că acești români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și …România, Parlamentul României!… Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și acest ceas sărbătoresc!

570-02-ziua-lb-ro-chisinau

Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!… A fost ca și cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvântul de ordine, al cărui înțeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…

ÎntruUnirea de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!

Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!

Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!

Și mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și Lege!

Se naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și integral, Adunarea de la Chișinău?

Mi-aduc aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș! Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu Licoi, din Rășinari!

Mulți sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii ardeleni. Da, știa și dânsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!

Există multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!

Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean, dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!

Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația, Moesia… Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie! Înzecindu-și moștenirea!

Spațiul în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!

E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.

Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…

Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!

Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!

…Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții, mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această zi de sărbătoare:

La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!

Doamne, ajută!

Buriaș, 31 august 2013

ZIUA-LIMBII-ROMANE-ARMENESCU-xwb

Elena ARMENESCU

 

Sunt cunoscute mărturiile literare antice care îi localizează pe geto-daci, ca popor locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei, mai exact in teritoriul carpato-danubiano-pontic, adică în ţinuturile locuite azi de români. De pildă, din descrierile lui Strabon,  aflăm – pe lângă datele geografice – şi despre felul cum arătau bărbaţii daci, care erau de statură înaltă, „laţi în umeri” şi aveau „pumnii ca ciocanele de spart ziduri” prin urmare,  bărbaţii  daci erau înalţi şi robuşti,  aveau în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat.

 

Populaţia Daciei era compusă din nobili, oameni liberi şi sclavi.

 

Principalele documente asupra costumelor dacice atestă şi unele deosebiri de rang. Nobilii aveau dreptul să-şi acopere capul cu o căciulă de pâslă cu formă ţuguiată numită „pilos” sau „pileus” de la care li se trage şi denumirea de „pileati”, în timp ce ceilalţi „comati”, care formau grosul armatei, (ţăranii şi meşteşugarii) purtau părul lung „capillati”. O altă deosebire a ţinutelor nobililor era centura decorată cu o pafta ornamentală la care era ataşată sabia. Diverse izvoare iconografice şi surse literare ajunse pînă în zilele noastre, permit reconstituirea unei imagini veridice despre costumul strămoşilor noştri daci.

 

Cele mai importante surse de studiere a costumului dacilor rămîn a fi metopele monumentului triumfal de la Adamclisi (Dobrogea), basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma) precum şi fragmente de stele funerare descoperite pe teritoriul Daciei, cum sunt cele de la Costeşti-Blidaru, din cimitirul de la Densuş, la care adăugam uimitoarele descoperiri din ultimii ani in apropiere de Sibiu in timpul sapaturilor pentru viitoarea autostrada Sibiu-Nădlac cu dovezi că zona a fost nu numai locuită din neolitic, ci a fost un puternic centru economic si administrativ – loc devenit un vast şantier arheologic, ca să nu mai vorbim despre statuile dacilor care împodobesc Arcul de Triumf din Roma, al împăratului Constantin Cel Mare. În majoritatea cazurilor dacii sînt reprezentaţi purtînd bărbi şi plete. Reprezentările cioplite sau sculptate în antichitate, îi înfăţişează pe daci avînd siluete robuste puse în valoare de veşmintele confecţionate din ţesături de casă, simple ca croială, comode, lipsite de elemente decorative expresive. Un aspect important care trebuie menţionat este decenţa costumului purtat de daci, lipsit de decolteuri sau volum exagerat.

 

Acum se ştie că statuile antice erau colorate, dar este dificil să fie determinată cromatica costumului, putem doar presupune că aceasta era susţinută de nuanţele naturale ale materialelor utilizate: nuanţe de alb-bej, griuri şi brumărie – culoarea naturală a lînii de oi. Materialele folosite pentru îmbrăcăminte erau de provenienţă vegetală precum cînepa şi inul, şi animală: pieile şi blănurile. Bărbaţii asortau cămaşa cu pantaloni pînă la glezne, destul de strîmţi, uneori foarte lungi şi încreţiţi, formînd cute transversale asemenea iţarilor de lînă, purtaţi de ţăranii moldoveni pînă la începutul secolului al XX-lea.

 

Subliniez  – in legătură cu aspectul vestimentar şi nu numai – ilustra lucrare de doctorat a domnului Profesor Leonard Velcescu, din care rezultă studiul statuilor de daci aflati atat pe Arcul de Triumf al Imparatului Constantin Cel Mare ridicat in Roma, in proximitatea Coloseumnului, cat si in marile muzee ale lumii: Roma (Vatican) Luvru (Paris) Ermitaj (Petrograd) s.a. Pe langa vestimentatie, domnia sa analizeaza atitudinea meditativa a chipurilor frumoase, cu robusteţe bărbătească, demne, care sugereaza inteligentă, eternizate in neuitarea pietrei, incat se pune intrebarea legitimă: Cine este invinsul si cine invingatorul? Vă rog să urmăriţi în derulare, imaginile care ilustrează aceste statui!

 

Straiul, sau portul popular cunoscut până în zilele noastre, isi are originile in imbracamintea stramosilor nostri traci (daci si geti) si se identifica cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanica -aromâni, vlahi, macedo-români.

 

O sursă valoroasa de informaţie asupra continuitaţii portului se regaseste in tinuta domnitorilor, boierilor si a taranilor alaturi de diverse documente si cronici pictate, jurnale, tablouri, armure cu gravuri. Dupa sec XX apar si albume cu diferite variante fotografice, transformate ulterior in carti postale valoroase.

 

Costumul purtat de bărbaţi

 

Piesele, care definesc aspectul vizual – decorativ ale costumului bărbătesc sînt: cămaşa, iţarii şi brâul, căciula sau pălăria, sumanul, cojocul şi mantaua. Cămaşa de in sau cînepă, cu lungimea pînă mai jos de genunchi (in sud, ca la echipele actuale de dansatori dîn Teleorman), sau scurta, pana la jumătatea coapsei, ca la mocani) De regulă cămaşa era cu mîneca lungă şi avea o croiala simplă fiind asamblată din fîşii drepte de ţesătură. Accesorii ca: brâul, agrafe de prins tunica, braţări etc. In funcţie de anotimp, (iarna adăugau cojoace, căciuli) iar încălţămintea sub formă de opinci, era  confecţionată din piele şi ciorapi  împletiţi din lână, aşa cum mai întâlneam în copilărie ţărani de la munte. etc.

 

Privitor la cămaşa bărbătească – conform croielii este cunoscută prin răspîndirea unor tipuri de bază: „cămaşa dreaptă tip tunică”, „cămaşa cu platcă”, „cămaşa de mire”, „cămaşa cu fustă” etc. Cămaşa dreaptă de tipul „tunică” este o formă arhaică de largă răspîndire teritorială în toate zonele Moldovei, deosebindu-se după dimensiuni. Deosebit de frumoase erau „cămaşele de mire”, care se brodau mărunt cu multă chibzuială de către fete pentru ziua nunţii. Acesta era de fapt cadoul miresei pentru mire, adăugîndu-se şi un brîu cu motive alese. Ea se broda în cruciuliţe sau neted – „alb”, „butuc” la guler, piept, mangete, tivindu-se pe margini cu găurele. Se îmbracă în pantaloni.

 

În partea de la talie în jos bărbaţii purtau pantaloni, care sînt de mai multe tipuri: „izmene”, „iţari”, „bernevici”, „nădraji” şi „meşini”. Cele mai răspîndite erau „izmenele”, care vara serveau şi ca pantaloni, erau cusuţi din pînză de bumbac cu in, sau cînepă. Mai tîrziu ei se îmbrăcau ca lengerie de corp din pînză de bumbac.

 

Tipic, erau „iţarii”, care se coseau din ţesătură de lînă cu bumbac şi aveau o lungime de

2 m, dar fiind şi înguşti se încreţeau pe picior de la gleznă pînă la genunchi. Se purtau vara şi iarna. Peste cămăşă se îmbrăca pieptarul în sezonul rece.

 

Accesorii ca: brâul, agrafe de prins tunica, braţări etc. In funcţie de anotimp, (iarna adăugau cojoace, căciuli) iar încălţămintea sub formă de opinci, era  confecţionată din piele, ciorapii  împletiţi din lână, aşa cum mai întâlneam în copilărie la ţăranii de la munte. etc.

 

Brâul (chimirul) confecţionat din piele, lat de până la două palme, împodobit cu modele de cârmă bătută se încingea peste cămaşă dând acesteia în partea de jos aspectul unor fustanele care coborau până la jumătatea coapselor, sau mai lungi.

 

Cioarecii erau confecţionaţi din pânză albă de bumbac ţesută în casă – pentru vară, iar pentru sezonul rece din lână, ca şi cea pentru căputuri. (Iata explicarea cuvântului in:

  • DEX:  ”cioáreci – 1. Pantaloni tipici ţărăneşti, din postav alb făcut în casă. – 2. În anumite regiuni, ciorapi de pînză sau postav purtaţi de femei iarna. – 3. Postav făcut în casă, stofă de lînă groasă. – cioaric „postav”; cioariţi „ciorapi de pînză”. Origine necunoscută. Pare a fi acelaşi cuvînt iţari, prin intermediul unui *iţari(ci). Dacă această ipoteză este corectă, este vorba aproape sigur de un cuvînt din fondul tradiţional. Explicaţiile date pînă acum sînt insuficiente: din szövedék „ţesătură” (Cihac, II, 490); din çarek „cizme orientale”, τσαρούχια, tšarihe (Şeineanu, II, 132; Meyer 439; Lokotsch 401); din cioară „şireturi pentru picioare” (Capidan, Dacor., IV, 265); de la benevreci, contaminat cu čoa (‹ çohe) „stofă de lînă groasă” (Weigand, Jb., XVI, 222). – ciorecar, (ţăran, sătean).

 

  • Sursa: DER (1958-1966): cioareci pl. 1. nădragi ţărăneşti foarte strâmţi, din lână ţesută în patru iţe şi deci mai groşi decât iţarii; 2. (Banat) ciorapi de dimie pentru femei. [Turc. ČARIK, încălţăminte de piele groasă: sensul intermediar e «ghetre», accepţiunea vorbei în macedo-româna (cf. fr. chausses, nădragi, lit. încălţăminte)].
  • Sursa: Şăineanu, ed. a VI-a (1929): cĭoárecĭ m. pl. (var. din turecĭ. V. tureac). Vest. Pantalonĭ ţărăneştĭ strimţĭ de dimie. V. bernevecĭ, ceacşirĭ, poturĭ.
  • Sursa: Scriban (1939) | Definiţii din dicţionare specializate. Aceste definiţii pot explica numai anumite înţelesuri ale cuvintelor: cioáreci, s.m., pl. – Pantaloni de lână ce se poartă iarna: „Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi mi-oi fa” (Memoria 2001: 29). – Probabil cuv. autohton (NDU); Din tc. čaryk (MDA). Fara comentarii!”

 

Haina exterioară purtată de daci, mai ales iarna, era un cojoc cu blana pe dinăuntru sau pe dinafară. În acest sens poetul Ovidiu menţiona: „Trec băştinaşii înfofoliţi în miţoasele blănuri” (Tristele, III, 10). Pe vreme rea, în afară de cojoace se mai purta gluga – ajustată în jurul gâtului cu un şiret şi garnisită la terminaţii cu franjuri. Apanaj al păstorilor, gluga a rezistat în timp transformîndu-se în costumul popular moldovenesc în manta cu glugă. În picioare, dacii încălţau opinci legate cu nojiţe, rămase şi ele în costumul ţărănesc de-a lungul veacurilor. Imagini cu costume pupulare din secolul trecut – sunt prezentate in slit-urile care urmează!

 

Costumul purtat de femei

 

Este înfăţişat pe Columna lui Traian ca o ţinută elegantă chiar pentru zilele noastre, se compunea dintr-o rochie-tunică lungă, peste care era drapată ingenios o mantie largă, în timp ce îmbrăcămintea comună, reprezentată în metopele şi basoreliefurile de la Adamclisi, era alcătuită dintr-o cămaşă de pînză încreţită la gît, de o formă purtată pînă azi în Moldova, peste care este încinsă de la brîu în jos o bucată de ţesătură asemeni catrinţei.

 

Ţinuta vestimentară populara femeiasca este compusa din camaşă, poale si piesa care acopera de la brâu în jos care se diferentiază de la o regiune la alta. Ea poartă mai multe denumiri în concordanţă cu zona geografica ”catrinţa”, ”vâlnic”, ”fotă” şi ”opreg”.

 

Catrinţele Peste poale, în faţă şi în spate se pun catrinţele negre cu dantelă pe marginea de jos (modele păstrate în zona  de munte, la momârlani şi în cea  a Sibiului). Ambele catrinţe sunt brodate pe părţile laterale cu dantelă neagră, iar în partea de jos, aproape de jumătate au două benzi late de ornamente cusute cu mătase neagră sau alte culori sobre în motive geometrice sau florale . În Maramureş catrinţele sunt teşute din lână, pe fond negru cu dungi orizontale gri (in antichitate) roşii sau portocalii (actual) .

În încălţări atât femeiele cât şi bărbaţii purtau şosete groase de lână numite călţuni, încălţămintea tradiţională fiind opincile. Portul popular femeiesc din zona Muscel  se caracterizează în primul rând printr-o unitate desăvârşită, fiind cunoscut şi sub numele de „portul românesc cu fotă”. Elementele constitutive: fota , iia, marama, ştergarul, betele, etc., (aşa cum este costumul  în care sunt îmbrăcată eu acum!)

 

În ceea ce priveşte costumul popular moldovenesc destinat femeilor include în structura sa  componente ca: învelitoarea de cap, de corp, încălţămintea, bijuterii şi accesorii, purtate în funcţie de importanţa zilei şi sărbătorii. Toate acestea mai ţin şi de vîrsta şi statutul social al femeii, caracterul sezonier şi felul ocupaţiei, simbolistică şi preferinţe, zonă de circulaţie şi etc. Peste tot, femeile căsătorite şi cele în vîrstă , respectă anumite principii în realizarea costumului, preferînd culori mai reţinute, modele de croi mai arhaice şi modeste, utilizînd anumite detalii de protejare a costumului, folosind un material ţesut mai simplu. Fetele tinere purtau costume naţionale de culori mai deschise şi aprinse, nu purtau pe cap basmaua sau  ştergarul de îmbrobodit ori şorţul de protecţie pînă nu obţineau statutul social de tînără nevastă – femeie căsătorită.

 

Catrinţa şi cămaşa purtate de femei, necesită descrierea unor numeroase detalii comparative, pentru care nu ne este suficient timpul expunerii, ele făcând obiectul unor lucrări de vastă întindere. Alaturi de acestea o foarte mare insemnatate mai consta in ”gateala capului” ce de asemenea se deosebeste de la o zona la alta, prin frumusetea tesaturilor si a broderiilor sau a celorlalte podoabe. La marame, naframe, cepse sau cununi se adauga si diverse accesorii vestimentare romanesti ce vin in completarea ansamblului cum ar fi braiele si betelele. In timp specialistii au gasit in evolutia costumului popular detalii de influenta occidentala si orientala ce si-au adus aportul in modernizarea costumului de curte si boieresc, în perioada  evului mediu.

 

Pentru că cercetări demne de luat în seamă vorbesc de Maramureşul istoric (dacic) se poate  face  un studiu comparativ al costumului popular – femeiesc şi bărbătesc – al acestui ţinut cu celelalte costume din provinciile româneşti, raportate la costumele reprezentate pe monumentele antice amintite. Zona maramureşeană -azi – se constituie într-un spaţiu al populaţiilor mixte, prin urmare şi al întâlnirii dintre diferite datini, obiceiuri şi tradiţii, între moduri distincte de a înţelege lumea şi universul. În fond, convieţuirea în acest context permite o reflectare a varietăţii în unitate, elementele de împrumut fiind “asimilate creator în conformitate cu gustul şi concepţia artistică a poporului

 

Găteala părului şi acoperitoarea de cap

 

Fetiţele de până la 7-8 ani  poartă părul rătunzat (tăiat rotund de jur împrejurul capului), iar pe măsură ce creşte îl împletesc în 2 cozi lăsate pe spate (de care se agaţă o partă-panglică simplă sau colorată, care reflectă statutul social sau lână colorată-pletence). Boresele (femeile mai în vârstă) şi bătrânele poartă părul în cozi strânse la ceafă sau peste cap (cele două cozi de la spate sunt aduse în cerc către frunte, peste care se pune marama în zilele de sărbătoare sau basmaua care se prinde diferit:

a) într-o parte (dreapta, de obicei) sub colţul lăsat liber la fetiţe;

b) la spate, sub colţul mare lăsat liber la nevestele tinere;

la spate, peste colţul mare (femeile mai în vârstă)

d) în faţă, sub bărbie (bătrânele).

Femeile mai ales cele din clasa privilegiată purtau capul acoperit cu o năframă legată peste părul strîns în coc, pe cînd cele din popor umblau cu capul descoperit.

 

***

Costumele populare impresioneza prin originalitate, particularitati stilistice, ce sunt reprezentative pentru costumul din difeite zone geografice si bineinteles conform categoriilor sociale. Dupa tipul de ocazie, straiele  mai simplu ornate sunt folosite incepând cu  muncile agricole, regasindu-se pana la cel mai frumos ornat, cel de nunta.

 

Pentru a obţine ţesăturile dacii practicau meşteşugul ţesutului dar cunoşteau şi diferite procedee de obţinere a materialelor textile prin împâslire, prin care obţineau pâsla utilizată mai ales pentru confecţionarea bonetelor. Ulterior îmbinarea tehnicilor de ţesut şi a celor de prelucrare prin piuare a generat obţinerea unor stofe cu calităţi excepţionale şi anume postavul. Tehnologiile rudimentare de obţinere a postavului de casă cunoscute în antichitate au fost practicate de români, până la începutul secolului  al XX-lea, iar în judeţul Covasna, chiar şi în prezent. În termenii locali – în funcţie de ţinut, aceste ţesături sînt numite: „aba”, „suman”, „şîiac” etc. Din aceleasi materiale erau confectionate si straiţa sau desagii de cărat hrana sau alte produse.

 

Din fier, dacii confecţionau diferite accesorii pentru vestimentaţie cum ar fi catarame, nasturi, fibule etc. Din materiale mai ieftine se confecţionau podoabe destinate celor cu o poziţie socială mai joasă, iar din bronz şi aur celor din clasele privilegiate. Cele mai multe podoabe erau din argint şi se foloseau pentru prinderea pelerinelor (atît la femei cît şi la bărbaţi). Femeile mai purtau în jurul gîtului colane, mărgele din bronz, din sticlă, iar pe mîini brăţări spiralice, lanţuri, mai rar inele şi cercei. Se consideră că podoabele scumpe erau purtate numai de cei avuţi. Se practica şi tatuajul, care era considerat semn de nobleţe.

 

În decorul podoabelor deseori sînt reproduse imagini de fiinţe umane şi animale, motive vegetale sau fantastice, lanţuri ornamentale obţinute prin împletire sau îmbinări de inele, palmete şi capete de animale stilizate. Asortate cu costumul de forme simple cu o gamă cromatică modestă bijuteriile şi accesoriile vestimentare creau o imagine impresionantă accentuînd prin strălucirea lor spiritualitatea puternică a dacilor. Totodată e necesar să afirmăm că unele aspecte ale creaţiei populare materiale şi spirituale, inclusiv şi în domeniul costumului, poartă amprenta structurii demografice a zonei etnografice concrete. Aceste mici deosebiri se referă la croială, ornamentică, culoarea unor detalii din structura costumului.nsamblul costumului bărbătesc comparativ cu cel femeiesc conţine mai puţine variante tipologice şi este decorat mai redus. Pentru iarnă atât bărbaţii cât şi femeile aveau şube, sumane sau cojoace aproape identice. Voi prezenta pe scurt, elemente vestimentare comune, nelipsite in anotimpurile reci, purtat  atât de femei cât si barbaţi în toate regiunile:

 

Pieptarele şi cojoacele

 

În general, pieptarul, laibărul, bonda, guba şi sumanul, fiind elemente comune atât portului femeiesc cât şi celui bărbătesc, nu prezintă diferenţe semnificative, de aceea voi insista asupra acestora doar în măsura în care reflectă anumite variaţii.De pilda, in  Maramureş: pieptarul este scurt până la brâu, din piele, căptuşit cu blană (chiar şi cel din timpul verii), fiind purtat de femeile tinere, decorat cu irhă (aplicaţii de piele subţire, colorată) şi harast (broderii în motive florale, cu predominanţa roşului, pe toată suprafaţa). Pieptarul bărbaţilor permite o largă desfăşurare ornamentală existând, astfel, în mai multe variante:

a) cel bătrânesc sau de lucru, care are spaţii albe vaste, cu borderii doar pe margini;

b) cel care are aplicaţii de piele de culoare vişinie, pe toată suprafaţa, exceptând partea din spate;

c) cel mai complex din punct de vedere ornamental având atât broderii policrome cât şi aplicaţii  şi nasturi din piele, ţinte de metal şi ciucuri din lână.

 

Laibărul din lână este asemenea unei veste tivite cu postav de culoare neagră, sură, verde sau albastră. Lecricul este o haină scurtă din lână ca o jachetă care coboară sub mijloc şi se poartă pe vreme rece, de 2 tipuri:

a) de tip suman – având un croi simplu  deschis în faţă cu mâneca prinsă de umăr, în culoare naturală sau

b) cu gaica la spate, cu buzunar, guler, manşete. Guba se deosebeşte de cea din Oaş prin tehnica de înnodare a miţelor şi prin faptul că ţesătura se piaptănă; croiul este identic celui din Oaş, dar diferă prin modul de purtare, în Maramureş se ţine pe umeri având o mânecă în faţă.

 

Încălţămintea

 

Maramureş: opincile din pile de vită cu obiele ţesute din lână albă vor fi înlocuite de cizmele negre (uneori şi roşii) cu toc şi cu ornamente la călcâi(ţinte)

 

Anexe, podoabe:

 

Un rol aparte în ţinutele femeilor aveau bijuteriile şi accesoriile vestimentare. Datorită calităţilor materialelor din care au fost confecţionate unele din acestea pot fi analizate pe viu, deoarece sînt păstrate în colecţiile muzeelor lumii. Podoabele şi obiectele din metal preţios – culminând cu braţările dacice – găsite în săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie şi ingeniozitate.

 

Maramureş: zgărdanul apare sub o formă inedită (zgarda scumpă) , adică a unor şiruri de 20-30 de mărgele de coral, purtate în zilele festive. În rest, aşa cum dovedesc piesele arheologice descoperite ca: inele, braţări, cercei împodobeau mîinile şi capul femeilor.

 

De subliniat că celebrele braţări dacice erau purtate de bărbaţi, lor atribuindu-se si calitaţi electromagnetice, adevărate captatoare energetice, care sporeau puterea braţelor şi a minţii.Accesoriul principal – amintit mai sus – rămâne chimirul, prevăzut cu un lăcaş gen portmoneu, unde erau păstraţi banii, dar si alte spaţii delimitate, folositoare de pildă pentru gresia  (o piatră tare) cu care ascuţeau coasele de cosit fânul etc.

 

Mulţi detractori ai neamului nostru, de-a lungul vremurilor au contestat ideea continuităţii populaţiei Daciei. De altfel cred că acest fapt l-a determinat şi pe savantil Bogdan Petriceicu Haşdeu  nu numai să se întrebe în cadrul omui dialog interior ci chiar să pună pe hârtie întrebarea retorică: „Perit-au dacii?” dându-şi cu siguranţă seama de importanţa acestei teme fundamentale. Acum, peste încă un veac de când a fost pusă această întrebare, timp în care polemicile au continuat, răspunsul nostru este neîndoios şi categoric NU! Unul din argumentele forte, pe lângă cel al graiului, al unităţii de limbă şi simţire – reflectată în mod fabulos în bogăţia nuanţată a folclorului, culminând cu  fascinantul dans terapeutic bărbătesc „Căluşul”, care a făcut obiectul prezentării unei lucrări în anii anteriori, alături de multiple ritualuri precreştine asimilate de biserică – toate se regăsesc până azi pe o întindere ce coincide cu întinderea vechii Dacii. Dintre toate mi se pare semnificativ portul popular poate şi pentru faptul că îl vedem purtat cu mândrie şi demnitate zi de zi la posturile de televiziune (desigur la emisiunile de profil), de toţi atiştii interpreţi ai folclorului românesc, fie în cântec şi joc ori în reconstituirea sau chiar practicarea ritualurilor arhaice.

 

***

Concluzii

 

Analizând comparativ elementele costumului dacic şi formele de port popular autohton, păstrate în colecţiile muzeelor se pot trage concluzii deosebit de interesante. Poate fi observată o continuitate uimitoare a tipurilor vestimentare antice purtate de daci, modificările în timp referindu-se doar la diversitatea materialelor utilizate şi tehnologiile de prelucrare ale acestora.

 

Este bine să ştii ca român să diferenţiezi o iie de Muscel, o fota de Bucovina, un brâu de Bistriţa, o maramă din Oltenia şi un sorţ cu franjuri din Haţeg sau un clop de Oaş. Ideal este să ne cunoaştem datinile şi tradiţiile pentru a ne putea putea însuşi cu uşurinţă originile noastre pur româneşti.

 

Importanţa şi  scopul cercetarii pe teren a portului popular poate fi multiplu.  Pe de o parte, se urmăreşte identificarea unor piese de costum, rămase încă necunoscute sau care sunt pe cale de dispariţie, pe de altă parte, se încearcă suprinderea diferitelor procese de influenţe interetnice sau intraetnice, care au avut loc de-a lungul veacurilor şi care au determinat o anumită evoluţie sau schimbări survenite în portul popular.

 

Acoperind corpul uman în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor, ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare, transmiţându-ne atitudinea creatorului faţă de societatea în care trăieşte şi-şi modelează opera. Portul este o marcă identitară de o mare importanţă. Costumul este purtat cu multă mândrie, dar aceasta înseamnă mai mult de atât, el nu trebuie redus la aspectul pur fizic şi trebuie văzut ca o expresie a zbuciumului lăuntric al  ţărăncilor în căutarea celor mai expresive forme artistice.

 

Prin urmare putem afirma pe bună dreptate, fără să greşim, că poporul român este – cum s-a mai spus – un popor antic în viaţă! Pentru ca femeile sunt cele care prin lucrul mâinilor lor au îmbracat omenirea de-a lungul mileniilor, închei cu poemul dedicat femeilor din Carpaţi:

 

(Elena Armenescu – Poeme din volumul Memoria Statuillor)

 

Hărăzită  de  zeu

 

Îţi mulţumesc ţărancă română

Ce te-ai păzit de „înnoiri”

Ca de tăişul straniului

Tu nu eşti preamărită, ca în măreţe fapte

Dar tu ai în grijă viaţa zi şi noapte.

 

Tu, care nu ai dat pradă flăcărilor

Războiul de ţesut şi prietenă ai rămas

Cu vegherea mirosului de pâine, a icoanei

Ce stă şi azi deasupra dăinuirii vetrei tale

Cum stau cuibărite

în ascunzişurile dinspre imnuri

Cântecele de leagăn, doinele, baladele

Lumini ale bucuriei extatice timpurii şi târzii

Ce ai dat-o anilor cu florile pe care le iubeşti

Le porţi în suflet, le-ai făcut vorbitoare

zâmbindu-ţi ele vesele iernile din covoare

 

Când viscolul în galop nevăzut

Bântuie ţinutul şi hornurile

Belşugul îţi inundă masa,

Velinţele împodobesc casa,

în sunetele cântecului de dragoste,

şi colindelor în care ai tăi au crezut.

 

Tu, singură mergi curajoasă prin păduri,

cunoşti glasul păsărilor, ierburile, fiarele

şi ca prin farmec sub semnele tale, se supun

urmându-te îmblânzite, vieţuitoarele!

 

Izvoarele

 

spală rănile dorului depănat pe marginea apei

Din murmurul lor împrumuţi câteodată suspinul

Când o nefastă despărţire îţi dăruie destinul.

 

Aur

 

din aurul lunii presari pe cărări de simţire

Alături de iubit îţi clădeşti neobosită, fericirea

pe cărări suitoare ţi-aleargă copiii apăruţi ca din vis

din trupul tânăr şi împrimăvărare, din necuprins,

din  tainic balans

al duhului vieţii, rodire în fantasticul dans.

 

Tu, care eşti trecut, şi aşteptare eşti

Plămădită din supunere şi nesupunere

Din tărie şi răbdare, bogată

Ca o păzitoare investită de zeu, neînfricată

Străbaţi în febra paşilor armonii carpatine

Şi te înalţi ca o statuie în faţa grindinii şi ploilor

Stăpână a plaiului, sclava bucuriei zorilor

 

Eşti născătoare a vitejilor adevăraţi

Tu, care nu eşti o legendă, ori fiică de împăraţi

Ci o femeie vie, trează, simplă din Carpaţi

 

***

 

Cât despre grai, mai grăitoare decât orice argumentaţie mi se pare poezia lui George Coşbuc:

 

Graiul neamului

„Fie-a voastră-ntreaga ţară, Şi de cereti, vă mai dăm, Numai daţi-ne voi graiul Neamului si se sculară Să ne vremuiască traiul Câti duşmani aveam pe lume! Graiul ni-l cereau anume, Să-l lăsam! Dar nestrămutaţi strămoşii Tot cu arma-n mâini au stat: Au văzut si munţi de oase, Şi de sânge râuri rosii, Dar din ţara lor nu-i scoase Nici potop şi nici furtună. Graiul lor de voie bună Nu l-au dat! Astăzi stăm şi noi la pândă, Graiul vechi să-l apărăm; Dar pe-ascuns duşmanii cată Să ni-l fure, să ni-l vândă. Dacă-n vreme tulburată Nu ne-am dat noi graiul ţării, Azi, în ziua deşteptării, Cum să-l dăm? Repezi trec cu vifor anii, Ispitind puterea ta, Neam român! Cu ură mare Vor căta mereu duşmanii Graiului român pierzare; Dar să piară ei cu toţii: Nu l-am dat, şi nici nepoţii Nu-l vor da!”

———————————————-

NB Lucrare prezentată la cel de al XIV-lea Congres de dacologie 16-18 august Buzău, România

 

Dr. Elena AARMENESCU

Membra a USR

Bucureşti

august 2013

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors