Asediul cetăţii Timişoara

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2017

Asediul cetăţii Timişoara

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

În fiecare an UDMR-ul din Timișoara sărbătorește în 15 martie ziua maghiarilor prin depunere de coroane de flori la bustul lui Eftimie Murgu, placa memorială a generalului Klapka și la bustul lui Petofy Sandor. Este omisă statuia secuiului Gheorghe Doja. Nici măcar în 10 martie când s-a sărbătorit de către maghiari ziua secuilor n-a fost depusă vreo coroană de flori. Secuii săracii și-au pierdut și limba și istoria fiind folosiți astăzi de unguri doar ca vârf de lance în lupta lor contra românilor. Ca ura lor să fie cât mai mare sunt ținuți de liderii maghiari într-o stare continuă de subdezvoltare.

De ce-l onorează UDMR-ul pe Eftimie Murgu? Pentru că Eftimie Murgu în calitatea de deputat de Lugoj în Dieta de la Debrețin a fost de partea maghiarilor la revoluție. Chiar a încercat, fără succes, să-l convingă pe Avram Iancu că legea naționalităților ar fi fost bună și pentru români.

La bustul lui Petofy Sandor are loc și un miting cu discursuri și program artistic. Mă așteptam ca anul acesta să nu participe nicio oficialitate română la acest eveniment ca răspuns la boicotarea Zilei Naționale a României de către statul maghiar. N-a fost așa! A participat subprefectul de Timiș, abia înscăunat, al cărui nume nu merită pomenit. Are un nume românesc, dar a uitat că strămoșii săi în timpul scurtei administrări maghiare a Transilvaniei nu aveau voie să poarte pălării mai scumpe de un florin. Scuze, m-am lăsat luat de val! De unde strămoși la politicienii noștri care n-au mamă, n-au tată, sunt generații spontanee. Nu mă credeți? Uitați-vă peste CV-urile lor! Păi cum să țină minte oficialii noștri ce s-a întâmplat acum o sută și ceva de ani când ei nu-și amintesc ce a fost acum șase luni!

Trebuie să menționăm că bustul poetului și căpitanului Petofy Sandor (adică fostul sârb Alexandru Petrovici) se află în Freidorf, un cartier aflat departe de fosta cetate a Timișorii. Pe bună dreptate maghiarii sărbătoresc acolo pentru că armata maghiară n-a reușit în 1849 să cucerească cetatatea Timișoara.

Dacă ungurii sărbătoresc la 15 martie declanșarea revoluției se pune problema când sărbătoresc românii din Timișoara faptul că au rezistat asediului dintre 25 aprilie 1849 și 9 august 1849? Această rezistență este trecută sub tăcere, nu se face mare caz din ea. Chiar și monumentul dedicat de „Francisc Iosif I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849” a fost mutat din Piața Libertății în cimitirul din Calea Lipovei sub ochii adormiți ai austriecilor și indiferența românilor. Pentru ungurii care în 1867 au obținut în sfârșit mult dorita administrare a Transilvaniei monumentul le reamintea zilnic eșecul de la Timișoara din timpul revoluției de la 1848.

Trebuie spus că românii au fost implicați în apărarea cetății Timișoara în primul rând prin Regimentul 13 româno-bănățean de la Caransebeș la care s-a apelat pentru a completa garnizoana cetății.

Amănunte despre luptele zilnice, apărătorii cetății și atitudinea satelor din împrejurimi aflăm din lucrarea „Timișoara sub asediu. Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849”,   Editura Presa Universitară Clujeană, 2008, autor Rudolf Graf.

coloana-fidelitatii

Foto. Monumentul „Francisc I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849”, așa cum arată azi

Vestea declanșării revoluției a ajuns la Timișoara în 18 martie. Entuziasmul a fost general. A doua zi Piața de Paradă a fost denumită Piața Libertății. Aici s-au ridicat patru altare împodobite pentru catolici, evangheliști, greci neuniți (ortodocși) și evrei, la care se aduceau rugăciuni de mulțumire. Dar în curând au apărut intransigenți care au încercat să-i alunge pe evrei, fiind cu greu potoliți de ceilalți. Se constituie Garda Națională. În faza inițială a revoluției curtea imperială de la Viena a stat în expectativă.

În Banat erau trei regimente de graniță: româno-bănățean (care fusese numit până în 1848 valaho-bănățean), germano-bănățean și iliro (sârb) – bănățean. Sârbii au fost de partea imperialilor și au luat sub control zona locuită de ei dar au refuzat să acorde sprijin austriecilor în afara acestei zone. Germanii bănățeni (șvabii) au îmbrățișat cauza maghiară fiind entuziasmați de programul democratic al revoluției. Inițial și românii și sârbii au fost entuziasmați de ideile din program. Au aflat însă nu după mult timp că la masa democrației erau invitați numai ungurii, secuii și sașii (inclusiv șvabii), cei din unio trium nationum, românii și sârbii fiind excluși. Pe români în plus i-a mai supărat rău de tot și prevederea ca Transilvania să facă parte din Ungaria, prevedere oficializată prin votul parlamentului din 29 mai 1848. Așa că românii din Ardeal s-au strâns în jurul lui Avram Iancu în Munții Apuseni, iar cei din Banat au trecut de partea austriecilor, aducându-și o contribuție majoră la apărarea cetății Timișoara. Pe românii bănățeni i-a mai deranjat și faptul că guvernul revoluționar maghiar, după votul parlamentului de alipire a Transivaniei la Ungaria, a dispus desființarea Regimentului 13 româno-bănățean. Imperialii au salvat o bună parte din el, 1.200 de soldați fiind încadrați imediat în garnizoana Timișoara. Abia în 3 octombrie 1848 guvernul revoluționar maghiar este scos în afara legii de către Curtea de la Viena. Este declarată Legea Marțială și Timișoara sub stare de asediu. Garda Națională este trecută sub comanda garnizoanei Timișoara. A doua zi este emis un comunicat al Baronului Rucavina, feldmareșal, comandant al cetății, prin care sunt interzise adunările mai mari de șase persoane, toate armele din mâinile gărzii naționale și de la cetățeni cerând să fie predate în 24 de ore, respectiv toate steagurile tricolore (maghiare) să fie date jos și adunate. Cu opt zile înainte de începerea asediului au mai fost recrutați 4.494 de soldați (pag. 103). Având în vedere că etnicii unguri și șvabii erau de partea revoluției iar sârbii erau înrolați în formațiunile paramilitare sârbe, rezultă că pentru recrutare rămăseseră disponibili românii dezamăgiți de șovinismul revoluționarilor maghiari plus românii din fostul Regiment 13 româno-bănățean neîncadrați inițial în garnizoana cetății. Așadar putem trage concluzia că mai mult de jumătate din apărătorii cetății Timișoara erau români.

Asediul a fost dur. Luptele zilnice dintre atacatori și apărători sunt descrise detaliat în Jurnal consemnându-se și pierderile în morți și răniți. Situația din cetate ajunsese critică. Aprovizionarea s-a făcut în ipoteza unui asediu de trei luni. În ajutorul cetății Timișoara a venit însă o armată austriacă sub comanda mareșalului baron Haynau. Armata maghiară a abandonat asediul și s-a retras spre Lugoj. În 9 august 1849 au fost deschise porțile cetății pentru armata mareșalului Haynau, zi considerată sfârșitul asediului.

Ca să fim drepți trebuie să amintim că și revoluționarii maghiari au avut o cetate care a rezistat asediului imperialilor austrieci până în 5 octombrie 1849 când s-a predat condiționat. Este vorba de fortul Komarom, unde comandant al poliției fusese numit avocatul George Pomuț cu gradul de locotenent, subordonat direct comandantului fortului generalului Klapka. Iată doi români, Eftimie Murgu și George Pomuț, viitor colonel american în Războiul Civil, general și consul la Sankt-Petersbourg cu rol determinant în cumpărarea Alaskăi de către americani, pe care împrejurările istorice i-a prins în tabăra revoluționarilor maghiari. Niciunul însă n-a luptat cu românii.

În luptele cu inamicul au căzut un feldmareșal, un maior, un locotenent major, trei locotenenți (printre care lt. Toma) și 155 de soldați și gradați. Pare puțin? La aceștia mai adăugați 2.000 de oameni morți datorită epidemiilor.

Această pagină din istoria Timișoarei este trecută sub tăcere. Nu sună correct political ca un oraș atât de occidentalizat ca Timișoara să apară în aceeași tabără cu moții lui Avram Iancu pentru așa ziși intelectuali bănățeni cărora le put regățenii și care se gudură pe lângă minoritari să fie și ei băgați în seamă, de care, vezi doamne, se simt mai apropiați decât de restul românilor.

Nici un semn, denumire de stradă, monument, placă memorială nu există în Timișoara pentru a aminti de acest episod (exceptând monumentul exilat în cimitir). Actualul primar a anunțat la început de mandat că va plasa monumentul din cimitir într-o piață, UDMR-ul a protestat pe motiv că va face umbră asupra unei catedrale catolice. Primarul cu gândul la votul sigur și compact al minoritarilor, aburit și de cei din jur, a renunțat și la acest proiect și la proiectul statuii lui Iancu de Hunedoara. Când va apare totuși un edil care să să-i onoreze pe apărătorii cetății Timișoara din 1849 și pe eroii românilor în general?

(31. 03. 2017)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

Din saga unui remarcabil român canadian

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2017

Din saga unui remarcabil român canadian

Autor interviu: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Dacă vă uitaţi în „Larousse” ori în „Robert”, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veți găsi un strămoş feldmareşal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Braila. Cu așa o ascendență, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu pășească falnic prin viață, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, puțin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia și de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franța, unde a obţinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el și pe soția lui, franțuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Şcoala Politehnică în 1959, simțindu-se primit bine.

„Wladimir a avut o viaţă fabuloasă!” suna exclamația Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timișoara, care ne-a făcut legătura și l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmația că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informații despre celălalt, spre a face mai interesantă conversația, pe care ab initio eram deciși să o și publicăm.

Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul „M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată la reuniunea din 16 martie 2017, desfășurată la Centrul cultural multinațional din Côte-des-Neiges. Aduceam cu mine noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, 2016 și un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionuț Voicu, președintele Cenaclului, care îmi făcuse invitația, drept care țin să-i mulțumesc și pe această cale.

Decum ne-am eliberat, dialogul și-a urmat cursul firesc.

 

-Anca Sîrghie: Ați realizat la postul Nașul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viață într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ați strălucit povestindu-vă saga unei vieți de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. Aș împărți evoluția dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă și în perioada de după 1959 cu experiența universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?

-Wladimir Paskievici: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munți și lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama și soțul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării și mașini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent și Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbați în negru și femei în alb, adică erau mulți seminarişti și preoți, pe de o parte şi surori, pe de altǎ parte, într-o țară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viața politică, școlile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.

wladimirjpg

Foto. Wladimir Paskievici

-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o tradiție religioasă temeinică în istorie, nu? Totuși, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ați plecat din țară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generația mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă și la credință religioasă. Despre aberațiile la care s-a ajuns în școala și în viața socială din România unei jumătăți de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ați resimțit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiți?

-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea „Ce religie ai?” Am răspuns că părinții mei sunt ortodocși, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajați în Universitate. Observația aceasta îmi semnala o mentalitate și o stare de lucruri cu totul specifică societății canadiene franceze. După mai mulți ani, un student al meu termina facultatea și l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părinții lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că știința este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinți să-i conving că, după ce băiatul lor va termina și doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, era o problemă de filozofie, un mod de viață în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb și în negru. Preoții conduceau învățământul, colegiile erau religioase, multe localități şi strǎzi aveau nume de sfinți. În viața politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credincioșilor că cerul este albastru și iadul este roșu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câștige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, roşul fiind cea a partidului liberal.

-A.S.: Cum ați înțeles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formație profesională solidă, cu care ați venit din universitatea franceză, să vă implicați în viața orașului?

-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitați să propunem niște teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oraș. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativității, și un coleg, care preda biologie și prezenta teorii cu extratereștri, eram cei mai căutați. Niciodată nu știam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferință mi se puneau întrebări și nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni și profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcați în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradicție cu ce învățau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depășit.” M-am grăbit să adaug că tot depășit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Şi cǎ e bine să fie aşa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Așteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii și anul viitor?”

-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orașul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ați fost un martor al devenirii orașului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orașul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?

-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orașul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare excepțională. Societatea cerea schimbare. Școlile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanșeze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curățat afacerile canadiene de mafioții americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul și clădirea Expoziției din 1967, care a galvanizat energiile orașului și ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orașul s-a transformat într-un gigantic șantier, unde s-au ridicat blocuri de locuințe, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăși ieșea dintr-un con de umbră și se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a țării, dar Quebecul avea personalitatea și modul lui particular de evoluție.

-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca și când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înțeleg ce personalitate fascinantă aveți. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?

-W.P.: Primul val de imigraţi a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâția? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei ieșiți deja din țară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris și a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viață matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu același vapor soseau alături de medicul Sonea și alți intelectuali români bine pregătiți, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau ușor angajați, medicii nu. Totuși, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a ținut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu soția sa, Monica Matte, au devenit vedete naţionale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcaş al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orașul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigranților români a crescut considerabil.

Doctorul Jean Țăranu a avut inițiativa organizării în 1954 a primei asociații române din Canada, ARC. Interesantă este și o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepreședinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritățile, iar soția sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritățile din țară au trimis agenți care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religioși și laici, alta între anticomuniști și comuniști. Doctorul Țăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot și doctorul inițiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranți români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revoluţie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociații, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitățile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎţile locale.

-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniți!“ la emisiunea Nașul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimașe, așa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetățeanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor și redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiași, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înțeleg că în frumosul dumneavoastră oraș sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic și mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-aș întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?

-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic şi cultural față de România și față de Europa, în general. Când am ajuns aici, Școala Politehnică era tradiţionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau rețete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu excepţia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistenţei materialelor, al metalurgiei şi al geologiei, în care se făceau primii pași, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte puțin! Se simțea nevoia inovării. Programele de învățământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revoluție, așa că au fost angajați ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înființat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenţi din lumea întreagǎ şi absolvenţii noştri au fost toţi angajaţi de industriile şi de organismele lucrând în domeniul nuclear.

Colaboram cu Franţa, China, Mexic, atrǎgând studenți care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului,   am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor şi de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate producţiei de energie nuclearǎ. Marea satisfacţie din acea fazǎ a vieţii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Şcoala Politehnicǎ din Montreal funcţioneazǎ şi e recunoscut şi azi în lumea întreagǎ.

-A.S.: Dupǎ ce aţi creat şi dezvoltat ingineria nuclearǎ, aţi intrat în administraţie…Cum au decurs lucrurile?

-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Direcţia de Cercetǎri a Şcolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Direcţia Studiilor Avansate. În Direcția de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Direcția de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat și de doctorat. În plus, aveam și responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta – la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă și fecundǎ, aş vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor şi al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârşit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formaţie, de cercetǎri şi de inovaţie. Menţionez, în trecere, cǎ marile şcoli de inginerie din Franţa nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, şi cǎ nu întreţineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicaţie acest program ambiţios, dispuneam de un fond discreţionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de instituţie, iar apoi şi din fonduri guvernamentale; acestea erau în funcţie de mǎrirea numǎrului de înscrişi şi de nivelul la care se înscriau (licenţǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subvenţii instituţionale acordate de organisme federale sau provinciale, şi din contractele cu industria. Acest fond discreţionar l-am întrebuinţat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialişti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studenţilor, pentru angajarea de tehnicieni specializaţi şi pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Şi, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.

-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocați cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-aș bucura să concretizați relatarea dumneavoastră.

-W.P: În Canada, profesorii nou angajaţi primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanţi, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanţi. De fapt, acționam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanţi, cu atât obţineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai mulţi studenți. Cu cât instituţia obţinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discreţionar creştea, etc. Şi la fel cu sumele obţinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Şcolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Direcţia de Cercetǎri, Şcoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am ieşit la pensie, se acordau 45! Subvenţiile şi contractele au trecut în aceşti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfacţie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎţilor canadiene, Consiliul ştiinţific al Canadei a desemnat Şcoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎţii de mâine.

-A.S.: Ceea ce ați făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ şi o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii instituţionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvețienii ne-au demonstrat că 60% din spațiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare și doar 40% era destinat producției. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătățească cheia franceză, dar era împiedecat de birocrație să o aplice. Vă dați seama ce simțeam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiți în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ați augmentat dumneavoastră acum. Așa mi-a răspuns și ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă alții au rezultate mai bune pe bază de inovații și obțin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înțeles în socialism acest principiu de bază al eficienței tehnice în producția industrială. Ce satisfacții ați avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?

-W.P.: Roland Doré, directorul Şcolii Politehnice şi prefațatorul cărții mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vieții mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalității mele și a evidențiat contribuția adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reuşit, cu echipa mea, sǎ achiziţionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec și pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Franței, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată și unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul şi din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.

-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viața de familie.

-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg și în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florența, Veneția, Roma şi Napoli, locuri din care păstrez amintiri neșterse. Ajunși la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de franțuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, așa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ și o zi întreagă am vizitat netulburați acel oraș antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tinereții noastre, când am văzut Alsacia şi Elveţia călătorind pe un scuter!

-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiți ceva despre viața personală a dumneavoastră, unde ați avut parte de împliniri strălucite, din câte ați relatat la emisiunile de la Nașul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările științifice la care ați fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însoțit. Dar nu ar fi lipsit de interes să știm ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.

-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎţii române din Montreal, dupǎ ce am ieşit la pensie în 1990. Câţiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv preşedinte al asociaţiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniţi sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am ținut o serie de conferinţe cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de excepție o comunicare intensă și foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenţa şi contribuţia comunitǎţii române în sânul societǎţii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare ştiinţificǎ.

Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viața personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când ieși din țară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminița, dar plecând din țară, Cortina de fier ne-a despărțit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viață o fericire intensă, jovialitate și spirit creator. Lângă ea am simțit că îmi pot realiza potențialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetiță, Mira, care a apărut intempestiv și ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive și părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anunțat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca și Dominique. Așadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.

-A.S.: Oricine înțelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetițe gemene?

-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simțind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, așa cum fac și astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact același deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enunțul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simțeau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi uşor. Doar soția le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele își schimbau între ele rochițele și ne păcăleau. Când ieșea pe stradă mama lor cu cele 3 fetițe, problema era pe care dintre ele să le țină de mână. La școală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleași eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre școală, spunând aceleași cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele și discutam subiecte de istorie sau despre anumiți autori de literatură. Pentru familia mea vacanțele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învățat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele și-au dus copiii la același hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor pește-spadă, făcând și ele plimbări și excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud şi chiar în Florida, unde ne simțeam excelent, vizitând parcurile şi profitând de frumoasele plaje din regiune.

Când ele au terminat liceul şi înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de şase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franţa, Germania, Elveţia, Italia şi Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele şi pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Şcoala Politehnicǎ…

-A.S.: Vă ascult și sunt încântată să constat că vorbiți despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vieții. Mi-ați stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea tradițională a familiei clasice românești, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea și în toți anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brașov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, și apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Și tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învățat pentru ziua următoare și ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competiție, eu fiind sora mai mare, cu doi frați mai mici. Vă mărturisesc că eu am simțit totdeauna adorația tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vieții lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetiță, cum ați fi îndemnat să credeți, ci devenisem, la rândul meu, mămică și tocmai duceam în cărucior bebelușul, eu mergând câțiva pași înaintea părinților mei. Eu cred că tații au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ați povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ați trăit viața în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i așa?

-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părinții își aveau moșia, apoi o tinerețe de exilat, formându-mă în Argentina, Italia și Franța, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoți trei băieți și trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârşitul anului 2017 avem intenţia de a sǎrbǎtori cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.

-A.S.: Așa să dea Bunul Dumnezeu!

(Dialog din 16.03. 2017 la Montreal, Canada, consemnat de Anca Sîrghie)

 

 

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2017

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De data aceasta, august 2016, eram hotărât ca în drum spre Timişoara să mă opresc şi să vizitez cariera de marmură RUŞCHIŢA, dintr-o seamă de informaţii ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini şi idei, conştient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate imaginele şi ideile mele trebuia să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia să vizitez cariera, să am imaginea tridimensională a carierei din spaţiul ei din Munţii Poiana Ruscă, un lanţ muntos teşit de bătrâneţe al Carpaţilor Meridionali dintre Munţii Apuseni şi cei ai Banatului. Sunt munţi frumoşi, împăduriţi cu văi adânci şi peşteri misterioase, din şisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de metale şi fabuloşi prin marmura care o conţin, pe care geologii o estimează la o vechime de trei sute de milioane de ani şi la o cantitate de douăzeci de milioane de tone! Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi ca timp, pare cu adevărat o veşnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica toată de nici zece mii de ani, deşi te trec fiorii la gândul că majoritatea muritorilor îşi duce eternitatea în cazane cu smoală incandescentă! Dar, se preconizează, datorită penuriei de smoală din iad şi a supra aglomeraţiei din cazane, ca politicienii români de după Decembrie 1989, în frunte cu preşedinţii, miniştrii, parlamentarii să fie introduşi în butoaie cu rahat, puturos şi dezgustător, care l-au mâncat în timpul mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită, meritată.

Interesul meu faţă de Marmura de Ruşchiţa a crescut şi mai mult de când am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii ’70, cu marmură de la noi, de la Ruşchiţa, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru că marmura noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este mai bună în construcţii fiind mai rezistentă păstrâdu-si nealterate calităţile. Azi, aflăm că străinii, lacomi globalizaţi, îşi înfig colţii şi-n Marmura de Ruşchiţa, la fel precum o fac în Roşia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-şi mai permit Marmură de Ruşchiţa abia îşi mai permit gresie şi faianţă ordinară, în schimb lumea arabă îşi permite să placheze şi grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e în permanentă schimbare ideologică şi politică în funcţie de puterea economică, dar şi puterea economică e trecătoare şi într-o zi se va termina şi ţiţeiul arabilor precum aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus şi îi conduc…

Cariera de marmura Ruschita

Înainte de Simeria, părăsesc bucăţica de autostradă pe care am venit rapid şi comfortabil numai de la Sebeş – în rest este un calvar rutier datorită aglomeraţiei la care vechile şosele nu mai fac faţă – şi mă îndrept spre Ţara Haţegului, un spaţiu românesc sacru prin frumuseţe şi istorie. Biserica din Densuş, unică în felul ei, aşezată pe temelia unui templu roman şi prin materialele folosite la construcţia ei certifică începutul timpuriu al creştinismului în Dacia. Apoi urmează Sarmizegetusa Ulpia Traiana, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea război cu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă nepăsare şi neglijenţă. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de nişte tarabe şi un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Între amfiteatrul, de lângă şosea, şi forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralis placată cu dalii mari de piatră aşezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum şi celelalte clădiri, vile, temple sau atelierle să nu le comparam cum sunt întreţinute şi prezentate cu cele din străinătatea vestică a României, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcţiile lor de aici au folosit pe lângă piatră şi marmură. Au găsit-o repede, la fel cum au găsit aurul şi sarea dacilor, puţin mai jos, după Poarta de Fier a Transilvaniei, în zona comunei Bucovei de azi. Dar Munţii Poiana Ruscă au şi alte zăcăminte de marmură.

Marele zăcământ de marmură de la Ruşchiţa a intrat în atenţia lumii, a mineralogilor şi a celor interesaţi în exploatarea ei datorită sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, în secolul XIX-lea, care a atras atenţia asupra ei în Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calităţile cu cele ale marmurei de Carrara şi estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a şi sosit un constructor neamţ foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Ruşchiţei a cercetat nemţeşte, a evaluat bine şi a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munţii împăduriţi dintre Pârâul Racii Mari şi Pârâul Padeş, cei doi afluenţi ai Ruşchiţei şi a început exploatarea marmurei în 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal şi Banat. Chiar şi fiul moştenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica un foarte mare, mare şi viteaz, general ungur din Budapesta şi au început exportul marmurei de la Ruşchiţa în douăsprezece ţări din Europa sub marca: magyar Carrara! Vezi reclamele şi documentele timpului.

La Magyar Carrara din Munţii Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani – rumânii locului ce se consideră urmaşii direcţi ai dacilor – ce tăiau, încărcau şi transportau 700 de tone de marmură pe lună cu nişte care mari, special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai şi faceau un drum de douăzeci de kilometri până la gara din Voislova. Era o muncă foarte grea, îndrumată şi supravegheată de nişte colonişti germani cu experienţă în minerit şi cariere de piatră şi marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena şi Parlamentul din Budapesta şi a ajuns până în America Nord şi Japonia apreciată pentru evantaiul cromatic, strălucire şi rezistenţă.

Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat, depăşesc comuna Bucova şi la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche aşezare – ruscă înseamnă sat de sub munte – care s-a mărit datorită industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmură de la Ruşchiţa, cea mai mare din România şi una dintre cele mai mari şi de calitate superioară din Europa. Mă opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănăţean în 1936. Citesc: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul şi patima urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii” de ing. silvic V.M… Frumos în acele frumoase zile româneşti, înduioşător, trist în zilele noastre în care mai vedem în pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuţii s-au stins. A mai rămas turismul transformat în business. Aici, este o zonă turistică unică, unde şi unele vechi galerii miniere se pot transforma în obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales în Germania unde turismul minier este o sursă   bogată de arginţi în vremurile de acum. Trebuie doar chibzuinţă, determinare şi travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte şi alta a şoselei, din loc în loc, prin faţa caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spaţii de parcare. Minunat, parcari din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării şi tufe o tablă amărâtă, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau scorojită pe care scrie RUŞCHIŢA. Etalon de nepăsare şi mizerie aici, la cariera de marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile care se exportă, să fie asezat aici şi pe care să scrie RUŞCHIŢA cu ş-ul românesc, nu cu sch-ul german. Renunţ la alte descrieri ce urâţesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec până ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria”. Parchez şi eu în nişte gropi înainte de tabla care scrie „Trecerea oprită” şi încep să mă interesez cum se poate vizita această carieră recunoscută internaţional dar aşa de puţin mediatizată în ţară şi străinătate printre români. Primele informaţii primite îmi sunt nefavorabile: „Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic.” Upercut! Ameţit, dar nu renunţ: „Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimaţia, vreau să scriu un reportaj pentru românii de acolo.” Mă priveşte suspicios ca pe un individ suspect şi-mi spune franc: „Mulţi cu legitimaţii de-aşte vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeţi şi vorbiţi cu domnişoara, la uşa a doua”. Mulţumesc pentru scânteia de speranţă. Uşa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul stă o doamnă, înconjurată de registre şi dosare, hârtii şi telefoane, ecrane de calculatoare şi doi trei oameni cu probleme lor. Aştept şi privesc, şi-mi pare că domnişoara e serverul carierei „Dealul lui Ionel”, toate informaţiile trec pe la această doamnă calmă, sigură şi hotărâtă. Îmi vine rândul şi politicos îmi spun dorinţa. „Este companie privată trebuie să aveţi aprobare de la directorul general” Knockout!! Încerc să mă ridic: „Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu ştiam că e nevoie de aprobări, nu am decât intenţia de a prezenta românilor de peste ocean acest colţ natural valoros al României. M-a privit direct şi eu pe ea, după care a zis: „Aşteptaţi, am să vorbesc cu domnul inginer şef”. Am spus mulţumesc şi am aşteptat cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus: „Domnul inginer are sa vina să vorbească cu dumneavoastră. Aşteptaţi. Mulţumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să vezi sau nu „magyar carrara” devenită carieră privată! Mi-e ruşine să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite un om înţelegător că vin cu sincere intenţii de vizitare a unui spaţiu natural românesc.

RUSCHITA

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzaţia omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server” şi m-a invitat să mă urc în gipan în care, pe bancheta din spate, stătea o persoană. Odată cu demarajul au început şi discuţiile; eu cu mulţumirile dânsul cu întrebări obişnuite. Apoi a trecut la prezentarea carierei şi explicaţii. „Aceasta a fost prima carieră, se numeşte Gropanul, este în forma unui clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui Ceauşescu pentru Casa poporului român”. Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adăugat spunea foarte multe, mai târziu aveam să aflu că inginerul era moţ. Îmi explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic şi dominant. Pe mine şi pe mulţi ca mine, care l-am văzut ne-a uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei. Veniţi şi cereţi să-l vedeţi, osteneala drumului dispare în faţa lui! Am ascultat detalii şi am urcat în zigzag la Cariera lui Ionel în plină exploatare acum şi imaginea m-a copleşit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat, până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moţul, m-a impresionat şi dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la nuditate pentru a ne arata frumuseţea creaţiei de acum trei sute de milioane de ani, ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe altele, şi statui şi trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie îmi explică utilajele şi tehnologia cu care se desprind blocuri de marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri şi foreze pentru secţionările marmurei, de utilaje grele de ridicat şi transportat. Le văd în funcţiune, le privesc curios şi fotografiez, întreb naivităţi de ignorant şi primesc răspunsuri de profesionist.

transport_marmura_02 jud Caras Severin la inceputul secolului XX

Foto. Transport de marmura de la Ruschita la inceputul secolului XX

Sunt entuziasmat, mulţumit şi mulţumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriaşă carieră ca profesionist, ca şef, dar firea şi omenia moţului îi este miezul sufletesc. Ne despărţim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înţelegători că nu mă interesa business-ul carierei – asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar să văd carrara românească.

Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel puţin sâmbăta şi duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită pentru toata lumea; de la patroni la turiştii din ţară şi străinatae. Şi-n locul tablei prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se aşeze cel mai mare bloc de marmură pe care să scrie: RUŞCHIŢA – CARRARA ROMÂNIEI.

(August 2016, Casa cu Flori – Bistriţa)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2017

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Moni Bordeianu

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu concert in anii 1960 la Timisoara

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu pleaca in turneu national in luna martie Vremuri – Remember the 60

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Dorin Nadrau

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau

Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Piața Obedienței din Timșoara

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

Piața Obedienței din Timșoara

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

Dacă veți căuta pe harta municipiului Timișoara nu veți găsi nicio piață cu acest nume. Numele oficial este Piața Libertății. Acest loc era o oază de verdeață și liniște unde pe bănci, la umbra copacilor se odihneau pensionarii, discutând, citind sau admirând covorul de flori multicolore, copiii alergau după porumbeii, care după ce primeau ceva de mâncare se adăpau la fântâna arteziană amenajată special pentru ei.

Nimic din toate acestea nu mai există. Copacii au fost tăiați fără milă, fântâna a fost demolată, băncile au dispărut, iar porumbeii privesc peisajul arid al pieții pietruite de pe acoperișul primăriei vechi. Dintr-un loc de recreere și odihnă a devenit doar un loc de trecere pe care simți nevoia să-l părăsești cât mai repede.

02.piata-obedientei

Foto. 01. Așa arată Piața Libertății după „reabilitare”

Toate acestea le datorăm aleșilor locali, care au dovedit cu această ocazie o gravă lipsă de cultură ecologică. Peste tot în lumea civilizată copacii sunt respectați, se adaptează proiectele pentru a-i încadra în construcția arhitectonică și nu invers, în numele unui proiect se rade tot. În locul copacilor se pare că vom avea arbuști în ghivece. Cum să numim această operație de a tăia copacii verzi și a pune în locul lor ghivece cu arbuști?

Dar nici cu istoria nu stau prea bine, pentru că obiectivul central al pieței, de la care converg cercuri concentrice de dale roșii, este monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, care nu are nicio legătură cu istoria Timișoarei sau a României. El a fost preot catolic vicar în Boemia. Pentru că nu a vrut să divulge regelui taina spovedaniei (regina era bănuită de infidelitate), el a fost aruncat în Vistula, nu în Bega.

Sfântul Ioan de Nepomuk nu are nicio semnificație pentru ortodocși și nici sfinții Rochus, Carol Boromeu și Sebastian plasați pe celelalte trei laturi ale monumentului. Nici statuia Sfintei Fecioare Maria, amplasată la partea superioară a monumentului nu are semnificație pentru ortodocși. Creștinii ortodocși nu se închină la statui, numai la icoane, iar Maica Domnului este reprezentată întotdeauna împreună cu Pruncul Isus. Deci nici măcar prezența Sfintei Fecioare Maria nu se poate invoca în sensul confiscării pieței de către monumentul respectiv.

În perspectiva candidaturii Timișoarei pentru Capitala Culturală Europeană în 2021 situația prezentării pieții axată pe acest monument, ca ceva deosebit, este jenantă pentru că în Arad, Oradea și Sibiu mai sunt statui ale sfântului Ioan de Nepomuk. În plus monumentul din Piața Unirii este aproape identic cu cel pus în valoare din Piața Libertății. Nu este penibilă lipsa de imaginație a edililor Timișoarei?

Despre patriotismul aleșilor locali ce să mai spunem decât că lipsește cu desăvârșire. Bustul regelui Decebal a rămas amplasat ca un satelit la marginea ultimului cerc care radiază de la grupul statuar al Sfântului Ioan de Nepomuk. Cele două tunuri, fabricate la Reșița, din apropierea bustului au dispărut. Timișoara nu are nicio statuie a unor personalități ale istoriei românilor. Nici un primar cu nume românesc care s-a perindat pe la conducerea Timișoarei din 1919 și până astăzi n-a reușit să ridice o statuie. Pe la începutul mandatului, domnul primar Nicolae Robu anunțase că va ridica o statuie ecvestră a lui Iancu de Hunedoara. A prezentat chiar și o machetă la primărie, dar se pare că au apărut „alte priorități”. Dacă nu sunt bani pentru o statuie românească, haideți să amplasăm bustul lui Decebal în mijlocul cercului, iar statuia Sfântului Ioan de Nepomuk să fie amplasată în fața unei catedrale catolice, fiind patronul catolicilor din Banat. Ioan de Nepomuk a avut, conform legendei, o moarte de martir apărând o dogmă religioasă, dar în realitate el a fost omorât pentru că a fost amestecat în intrigi bisericești împotriva regelui. Decebal a murit ca martir apărând țara în care trăim noi astăzi.

Recent primarul Nicolae Robu a anunțat că în afară de statuia ecvestră a lui Iancu de Hunedoara mai are intenția să ridice o statuie lui Eugen de Savoia care are o măreață statuie ecvestră și la Budapesta. Dacă pentru grofii maghiari Eugen de Savoia era un eliberator, pentru țăranii români din Banat el n-a fost decât un cuceritor care a înlocuit jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac (de fier, pentru că administrația austriacă era mai eficientă în colectarea dărilor, în plus față de impozitele imperiale românii erau obligați să presteze anumite servituții și pentru grofi maghiari).

Dar dacă nu găsim cultură ecologică, istorică, religioasă și patriotism la primarul nostru liberal, cu obediența față de minorități stă bine. Pe vremea primarului țărănist Gheorghe Ciuhandu la intrările în municipiu s-au montat plăci cu numele Timișoarei în trei limbi străine (maghiară, germană și sârbă) plus limba română. Asta, în interpretarea legii care permite montarea de plăci indicatoare și în limba unei minorități dacă are o pondere de peste 20%, ar însemna că ungurii, germanii și sârbii reprezintă 60% din populația Timișoarei, restul fiind țigani, evrei, arabi, bulgari, slovaci, italieni și poate câțiva români. Aceste plăci sunt la locul lor și astăzi.

Pe primar nu-l deranjează că-n orașul pe care-l păstorește limba română este tratată ca limbă second hand de către instituții publice. Toate afișele Teatrului German de Stat și ale Teatrului Maghiar de Stat au înscrisurile mai întâi în limba germană sau maghiară. Nu se respectă limba oficială a statului și se sugerează că aceste teatre ar fi ale Germaniei sau Ungariei, ceea ce nu este adevărat, ambele teatre fiind finanțate în totalitate de la buget.

Anual în Timișoara are loc un festival internațional al teatrelor de limbă maghiară, subvenționat de la bugetul local. Festivalul respectiv este popularizat printr-o prezentare în care prima limbă este maghiara, apoi româna și engleza. Aceasta sugerează că Timișoara s-ar afla în Ungaria, ceea ce pe domnul primar nu-l deranjează.

03.indicatoare-intrare-timisoara

Foto. 02. Așa arată plăcile indicatoare de la intrările în municipiul Timișoara

Dacă acestea le-a moștenit de la vechiul primar, iată un exemplu din timpul mandatului domniei sale. Este vorba de Monumentul pentru deportații în fosta URSS, amplasat în fața casei „Adam Muller-Guttenbrunn” din Timișoara, dezvelit în 8 martie 2015 în prezența unor înalte oficialități române și germane. Pe acest obelisc există un text scris mai întâi în limba germană și apoi în limba română. La câțiva metri distanță este placa pe care scrie sus CASA, jos Adam Muller-Guttenburg și dedesupt HAUS, pusă prin anii ’90. Atunci încă mai era respectată limba română.

Mi-am pus mereu întrebarea de unde atâta obediență față de minoritari și lipsă de mândrie națională la primarii Timișoarei, fie ei țărăniști sau liberali. Singura explicație este că atât de gustos este osul de la primărie încât ei fac orice ca să-l obțină și apoi să-l păstreze. Electoratul minoritarilor este disciplinat și votează cu cei pe care-i indică liderii lor.

Monumentul Sfântului Ioan de Nepomuk, bustul regelui Decebal și cele două tunuri au conviețuit în armonie, fără a se eclipsa unul pe altul, zeci de ani într-o piață bine echilibrată, prietenoasă și plăcută. Această armonie a fost distrusă prin ambiția bolnăvicioasă a unor capete înfierbântate care vor să-și arate disprețul față de românii majoritari și simbolurile lor, profitând de grețoasa obediență a oficialităților locale față de străinătate.

Acum răul a fost făcut. Oficialii se vor scuza că proiectul putea fi consultat la primărie. În alte țări nu cetățenii trebuie să meargă la primărie ci primăria vine la cetățeni. Adică se afișează planul proiectului pe un panou amplasat pe locul unde se va aplica cu mult timp înainte. Astfel cetățenii afectați văd ce-i așteaptă și pot să trimită la primărie obiecțiile lor. Sunt convins că oficialii locali au văzut pe unde au umblat asemenea panouri, dar pentru interesele lor este mai bine ca cetățenii să fie puși în fața faptului împlinit.

Pentru faptul că un loc plăcut, cum a fost Piața Libertății, a fost distrus, timișorenilor nu le rămâne decât să-și dea pumni în cap că n-au reacționat când a început tăierea primului copac. Lipsa de reacție, apatia, dezinteresul, încrederea oarbă în aleși, lipsa de solidaritate și de patriotism, lipsa de mândrie națională și de simț civic, toate acestea plus altele se răzbună și în final toți avem de suferit mai devreme sau mai târziu.

(Timișoara, 31 martie 2015)

Mezzosoprana Andreea Ilie în premiera unui nou videoclip

Posted by Stefan Strajer On April - 7 - 2015

Mezzosoprana Andreea Ilie în premiera unui nou videoclip

Andreea Ilie cucerește prin talentul său inimile tuturor românilor de peste oceane. Mezzosoprana Andreea Ilie a lansat la Timişoara al doilea videoclip intitulat Wishing you were somehow here again, piesa fiind preluată din Fantoma de la opera scrisă de Andrew Lloyd Webber, interpretând rolul Christine Daae. Videoclipul a fost filmat la Palatul Baroc din Timişoara în regia lui Ionuţ Trandafir; rolul fantomei fiind interpretat de Adi Ene, un model deja cunoscut şi la Hollywood. Andreea Ilie este foarte apreciată şi pe podiumurile modei, ea fiind asigurată mereu de marii designeri în aparițiile ei pe scenă. Marea creatoare Aura Dumitru a creat special pentru Andreea un corset cu paiete şi Swarovski extrem de deosebit şi o fustă neagră amplă de mătase potrivită pentru conceptul videoclipului şi muzica cântată de ea. Ea o ajută mereu când vine vorba de ținute speciale! Este important să subliniem că ea a cântat şi alături de cunoscuta trupa Holograf, piesa Nu mai e timp, fiind un duet aplaudat la scenă deschisă. În aceste momente ea studiază cu o mezzosoprană consacrată, Lucia Papa, de fapt cea care a ajutat-o în carieră şi să ajungă unde este acum. În videoclip putem observa tot ce este Andreea, sensibilitate şi emoție.

(Material realizat de Maria Cantoreanu, Timişoara)

Curentul International îi urează mult succes Andreei Ilie!

Videoclip:

 

4

3

 

1

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2015

Ilie Stepan – un valoros muzician al rock-ului românesc

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Vreau să spun pentru început că nu e uşor lucru să scrii despre Ilie Stepan, un muzician român „de rasă”, special, în peisajul muzicii noastre rock. Mă voi strădui însă cu cerbicie să-i dezvălui parcursul, motivat de convingerea profundă că merită. Dificultatea în a vorbi despre cariera artistului rezidă și din faptul că celebritatea sa, una dintre condiţiile ce definesc ascensiunea artistică, este, cred eu, sub cea care ar trebui să fie, modestia lui și lipsa unui advertising mult mai agresiv susținandu-mi fără îndoială această opinie. Aș dori, o recunosc cu toată tăria, ca și aprecierile din cele ce urmează să contribuie la o cȃt mai reală poziționare a muzicianului în ierarhia muzicii româneşti.

Atât în vremurile vechiului regim, cât și în perioada agitată urmatoare, Stepan a demonstrat că a fost și a rămas un rob al chitarei, știind, cu multă dibăcie, să transpună realitatea în muzică, cântul și poezia fiind preocupările sale primordiale. Creația sa muzicală, în ciuda influenţelor inevitabile, evidențiaza o notă caracteristică aparte ce îşi pune în mod viguros amprenta, atât pe sistemul său, cât și pe procedeele și tehnica muzicală adoptate. Compozitor expresiv, chitarist, instrumentist, dar și producator radio, televiziune, muzică de teatru și film, este un creator foarte personal, dar care, în același timp, nu poate fi conceput decât ca un autor care cunoaște bine folclorul românesc pe care îl prelucreaza cu mare măiestrie în multe piese ale sale.

Prima remarcă în evaluarea sumară a carierei artistice este indubitabil meritul de a fi simbolul trupei rock Pro Musica, formaţie ce s-a impus de multă vreme pe un loc din partea superioară a oricărui top al band-urilor rock din România și care a trecut de 40 de ani. Începuturile formaţiei se identifică cu superba creaţie “Glossă” pe versurile poetului-nepereche, cosiderată de mulți, critici sau melomani, drept piesa de referinţă a folk-ului nostru “clasic”. Piesele de început ale Pro Musicii, cântece din perioada 1973-1975 (“Glossă”, “Creanga de cireș”, “Menestrel”, “Copilul care a coborât din cer”), sunt piese folk, constituind o muzică preponderent lirică. Valoarea formației a fost recunoscută in martie 1974 la Festivalul “Primăvara Baladelor”, unde Pro Musica a obținut Premiul de Popularitate și Premiul pentru cea mai bună formație folk.

Ilie Stepan.web

Foto. Ilie Stepan

Între 1975 si 1978, Ilie Stepan a fost membru activ (chitară acustică si bas) al cunoscutei formații Progresiv TM (inițial, Clasic XX), iar în anul 1978 a reorganizat Pro Musica, orientând-o spre rock. Poezia lui Eminescu este una din obsesiile sacre ale formației care, în afară de “Glossă”, mai are în repertoriul de succes “Dintre sute de catarge” și “Și dacă…”
Un reper de însemnătate majoră al carierei lui Ilie Stepan este piesa “Timişoara”, cântec dedicat Revoluţiei române de la 1989 pentru care semnează muzica, devenită adevărat imn al oraşului de pe Bega. Piesa este deosebit de impresionantă, expresia voinţei, suferinţei și idealului de dreptate fiind dublata video de imagini dramatice din acel decembrie insângerat filmate atât in Timisoara, cât si in București.

O dată cu anul 1996 când apare albumul “Stepan Project. Sensul vieții”, incepe o nouă perioadă de creație reprezentată de o muncă tenace si asiduuă, trădând ulterior hotărârea sa incontestabilă de a crea un stil deosebit de complex în care se întâlnesc instrumente dintre cele mai diferite  (chitare electrice, instrumente clasice, instrumente specifice populare, dar și sintetizatoare), efectele contopindu-se într-o muzică de o frumuseţe expresivă desfășurată pe ample spații de folclor, muzică clasică, jazz, muzică sacră, rock, în care toate genurile fraternizează degajând parfumul unei specii noi de muzică, pe cât de naturală, pe atât de originală.

Stăpânit evident de crezul său că pentru un muzician “dincolo de corectitudinea interpretării contează enorm ceea ce transmiți”, Ilie Stepan lansează în anul 2001 albumul “Undeva în Europa” constituit din două CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, în total, douăzeci și două de piese.

Apogeul viziunii muzicale a lui Ilie Stepan îl reprezintă fără îndoială triplul album “Lumina” alcătuit din trei CD-uri a câte unsprezece melodii fiecare, treizeci si trei de cântece, în total, o lucrare absolut monumentală care a apărut după 11 ani de la precedentul album, constituindu-se într-o reuşită mostră de îmbinare fericită a unor genuri, ca rock, folk, jazz, muzică clasică, folclor autentic, fiind o adevărată demonstrație de forţă a interpretării, virtuozității și complexității muzicale.

Fascinant din toate punctele de vedere, proiectul a fost realizat desigur cu concursul unor oameni a caror aport a fost deosebit de important: ingineri de sunet, muzicieni, scriitori, designeri, pictori, fotografi, operatori, artiști din alte domenii. Proiectul include personalităţi din lumea poeziei, coruri religioase, cântăreți de operă, muzicieni de rock, folk, jazz, specialiști în electronică și muzică computerizată.

Lansarea albumului s-a făcut într-un loc încărcat cu o profundă nostalgie emoţională, Club A din București, o adevărată citadelă a rock-ului românesc ce proiectează oricând in imaginar figurile altor promotori ai muzicii atât de apreciate de români, ca Dorin Liviu Zaharia, Florian Pittiș, Nicu Vladimir, Anda Călugăreanu, la eveniment fiind prezenți mulți colegi de breaslă printre care Mircea Florian, Mircea Baniciu, Doru Stănculescu. “Lumina” constituie cu certitudine albumul în jurul căruia gravitează întreaga producţie discografică a acestui veteran al rock-ului românesc.

Concertul susţinut în seara zilei de 5 octombrie 2014 in Sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timişoara, sugestiv intitulat “Pro Musica 41”, relevă cu prisosinţă cariera acestui valoros muzician al rock-ului românesc, personalitate artistică de primă mână dăruită cu talent, modestie și voinţă excepţională, calităţi ce îl fac neîndoielnic remarcabil.

În opinia mea și muzica lui Stepan face parte din acel soi de muzică aptă nu doar să-i ofere ascultătorului satisfacții inteligente, dar și să-i dea satisfacția de a se simți oarecum mai inteligent el insuși…

Pe Ilie Stepan l-am cunoscut cu mulți ani în urmă, pe atunci neputându-ne închipui că el va deveni cetăţean de onoare al Timişoarei şi/sau că eu voi ajunge să scriu aceste rânduri în America…

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Întâlniri în cetate

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Întâlniri în cetate

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Zidurile de apărare ale Cetăţii Timişoarei au rezistat de-a lungul istoriei multor atacuri, multor asedii, începând cu cele ale otomanilor şi sfârşind cu asediul Honvedseg-ului lui Kossuth, care a avariat cumplit cetatea dar nu a putut să o cucerească, fiind înfrânt de armatele imperiale habsburgice sub comanda generalului Haynau. Habsburgii au refăcut vechile fortificaţii şi cetatea, cu toate că în jurul cetăţii începuse formarea unor cartiere. După compromisul austro-ungar, nefast pentru habsburgi şi ne-unguri, s-a pus problema de-fortificării cetăţii pentru o mai bună legătură cu cartierele din jur dar s-au lovit de rezistenţa militarilor ce nu renunţau la gloria militară. Şi totuşi, timpurile sub influenţa modernizării, industrializării au fost de partea civililor şi s-au deschis larg porţile Cetăţii. După care au urmat primele spărturi în zidurile fortificate pentru tramvaiul cu cai şi astfel calul civil a devenit groparul fortificaţiilor militare.
Cetatea istorică a devenit miezul unui oraş larg deschis, însufleţit de concordie şi avansat social, cultural, economic. În istoria României secolului XX, Cetatea Timişoarei va rămâne înscrisă cu litere de aur pentru că s-a ridicat de două ori împotriva orânduirii comuniste. Întâi studenţii, în octombrie 1956, împotriva cotropitorului şi ocupantului comunist sovietic, ce stăpânea ţara în forţă comunistă şi o jefuia barbar, iar, a doua oară, în decembrie 1989, când se împlineau o sută de ani de la de-fortificarea cetăţii, s-au ridicat revoluţionar toţi cetăţenii şi au învins, aici în cetate, pentru prima dată în România, dictatura comunistă autohtonă.

Intalniri in cetate
Timişoara este oraşul meu natal, îl iubesc şi preţuiesc. Vreau să scriu şi eu despre el un sincer omagiu, despre generaţia mea timişoreană care a trăit şi participat direct la ambele mari evenimente istorice. Din acest motiv, am revenit mai hotărât, de data aceasta în cetate să mă întâlnesc cu timişorenii, să îi ascult, să citesc şi să scriu şi eu despre ei, considerând că toată scriitorimea română, profesionistă sau amatoare, ar trebuie să scrie despre oamenii cetăţii.
Îmi făcusem din timp un plan şi luasem legătura cu unii din colegii mei de liceu şi de facultate ce cunoşteau sau au participat la aceste evenimente istorice. Colegul meu de liceu, Dorin Dărăbanţiu ce păstra amintirile toamnei anului 1956, când începuse studenţia, şi apoi participase direct la revoluţia timişoreană din decembrie 1989, era la curent cu planul meu şi încă din primăvară mi-a trimis un pachet de cărţi şi articole despre evenimente şi mă aştepta să mă ajute în continuare. A rămas cu aceeaşi faţă bună, colegială, înseninată poate mai mult acum de un zâmbet luminos, de parcă viaţa iar fi fost o trecere liniştită prin rai, nu prin iadul comunist până ce nu a mai răbdat şi a fost alături de concitadinii lui pe străzile cetăţii în decembrie 1989.
Ne-am întâlnit pe treptele catedralei, împreună şi cu fosta noastră colegă de la Carmen Silvia, Stela Ciutacu cu care de ani de zile eram într-o corespondenţă literară, ea având la activul ei câteva biblioteci întregi lecturate, ceea ce îi dădea o prestanţă culturală de admirat şi dreptul legitim de critic literar. Cărţile pe care mi le recomanda, erau întotdeauna cărţi analitice de evenimente şi idei sociale de prim ordin. De data asta mi-a adus un volum de Dan Negrescu, om al cetăţii universitare timişorene, spunându-mi „are să te captiveze până la admiraţie”. Şi aşa a fost, dintre toate cărţile citite în 2014 va rămâne cea mai distinsă lectură, prin cultură şi inteligenţă, prin pătrundere şi obiectivitate, prin critică complexă a societăţii de la noi după decembrie 1989. La rândul meu recomand cărţile lui Dan Negrescu, ce este profesor universitar de latină şi asta spune de la început cât de adânci îi sunt rădăcinile în cultura lumii şi a noastră.
Dorin Dărăbanţiu ne-a aranjat şi întâlnirea cu dr. Traian Orban, directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara. Ei au fost colegi de serviciu la acelaşi mare trust agro-zootehnic, au participat activ şi la revoluţie, unde din nefericire doctorul Traian Orban a fost rănit grav în Piaţa Libertăţii. Spitalizat de urgenţă, salvat în ultimul moment prin hemostază şi transfuzii, după care au urmat alte intervenţii şi recuperare la Viena. Deşi, a rămas pentru tot restul vieţii marcat fizic şi sufleteşte de acele evenimente este foarte activ şi o fire deschisă. Convorbirea noastră, a fost o revelaţie pentru mine, având un interlocutor degajat şi spontan ceea ce a prelungit peste aşteptările mele convorbirea noastră. Eu venisem cu întrebările, observaţiile şi părerile mele, dintre care unele incomode, dânsul a păstrat acelaşi ton agreabil, era bine informat şi argumenta impenetrabil. Înainte de-a ne întâlni, o doamnă de la protocol ne-a prezentat într-un mic auditoriu filmul încropit, înjghebat cu puţinele şi săracele secvenţe filmate sau fotografiate atunci, şi bazat pe acest film, am adus în discuţie şi personajul zis „scânteia revoluţiei”. Am fost surprins bucuros să constat că avem păreri asemănătoare despre el şi să ajungem la concluzia: Tokes a fost o falsă scânteie revoluţionară, el este doar marele ei profitor, CETATEA era de mult o vatră incandescentă ce dintr-o dată s-a aprins revoluţionar! Am discutat şi despre rolul iredentist al cărţii sale „The Fall of Tyrants” pe care a publicat-o în Statele Unite şi în care ideile, bătute şi răzbătute, sunt iredentismul, segregaţia şi revizuirea tratatului de la Trianon, omiţând că după acel tratat a mai urmat unul, Paris 1947, care a atestat şi reconfirmat valabilitatea primului. Consfinţirea dreptăţii istorice. Dacă iredentiştii îl omit intenţionat pentru manipularea ungurilor lor, românii nu-l folosesc drept argument cum s-ar cuveni. Din nefericire propaganda anti-românească a lui Tokes Laszlo şi a UMDR-ului a dus la degenerarea binecunoscutei şi beneficei concordii dintre români şi unguri, chiar şi aici în Cetatea Timişoarei! Este o observaţie pe cât de corectă pe atât de nedorită a cetăţenilor lucizi ai vremurilor europene de acum, în care nici dracul nu duce lipsă de toate drepturile, doar unii cetăţeni nesocotesc că au şi obligaţii în orice societate trăiesc!! S-a interesat de cartea lui Tokes, considerând că ar fi fost necesar să fie tradusă şi în limba română, ar fi fost încă un exemplu în plus al propagandei anti-româneşti pe care trebuie să o contracarăm cu argumente. La despărţire i-am promis un exemplar iar dânsul mi-a dat volumul „Procesul de la Timişoara”.
Dorin Dărăbanţiu mi-a mai făcut şi o surpriză deosebită, întâlnirea cu colegii de liceu, noi fiind promoţia 1956 de la Loga. E un fapt, peste care niciodată nu pot trece, noi nu am mai făcut adevăratul liceu românesc, ci o şcoală medie de zece ani după modelul impus de sovietici printr-o reformă a învăţământului. Noi nu am mai dat un bacalaureat, ci un examen de maturitate, deşi nici nu ajunseserăm nici la majorat, dar eram tobă de istoria şi geografia URSS, de limba lor slavă, obligatorie din şcoala primară. Ulterior ne-am completat carenţele prin universităţi şi facultăţi, prin lecturi şi experienţele vieţii. Colegii mei de la Loga au ajuns ingineri, medici, profesori universitari, au devenit maturi, cu o maturitate complexă, dar la întâlnirea noastă nu s-a vorbit de realizări profesionale şi materiale, ci de colegialitatea noastră de atunci, amintindu-ne de te miri ce, sărind de la una la alta. Ne-am amintit de noi înşine din tot felul de episoade ilare, de anecdote. Eram deja student la Medicină şi încă mai aveam coşmaruri cu tezele şi extemporalele de matematică, la care am fost o tufă de Veneţia cum se zicea atunci şi aceşti colegi m-au salvat trei ani la rând cu explicaţiile şi temele lor, cu fiţuicile lor. Le-am mulţumit, le voi mulţumi şi pe lumea cealaltă, când ne vom întâlni. Comparând rezultatele bacalaureaţilor de azi cu examenul nostru de maturitate, noi ne-am ros coatele pe băncile şcolii mai mult decât ei şi am încheiat maliţios: noi trebuia să fim bine pregătiţi ca să îngropăm capitalismul, ei vor fi îngropaţi în globalizare unde nu-i nevoie de cultură doar de randament şi taxe. Despre vremurile politice româneşti pe care le trăim, abia le-am atins ne vroind să ne stricăm şi acum buna dispoziţie, aşa că am rămas la frumoşii noştri ani de la Loga, ce păcat că au fost numai trei…
De când am citit ”The fall of Tyrants” a lui Tokes Laszlo o manipulare iredentistă pentru unguri, plină de ură la adresa României, am vrut să mă întâlnesc, discut şi să pun câteva întrebări colonelului de Securitate Radu Tinu, care s-a ocupat de acesta din 1986 până în momentul în care a fost mutat, conform deciziei judecătoreşti, la o parohie reformată din Judeţul Sălaj. Am intrat în legătură telefonică, m-am prezentat şi lejer a acceptat să ne întâlnim la dânsul la birou. Ştiam că este o personalitate puternică, inteligentă şi intransigentă, dar cunoscându-l direct am descoperit un domn politicos, manierat, fin şi rafinat, ce m-a făcut să mă simt confortabil de la început să intru în temă. În paranteză, trebuie să ţinem seama că au trecut 25 de ani de când a fost ofiţer superior de Securitate, timp în care noi toţi ne-am schimbat comportamental în noua stare socială, în care libertatea avantajează oamenii inteligenţi şi întreprinzători. Dar asta nu mă împiedecă să bănuiesc, datorită profesiei de atunci, că se informase despre mine de la informatorul Internet, aşa că nu a arătat nici un semn de aversiune că l-am abordat despre Tokes, de care, sunt convins că îi e silă şi nu ar mai vrea să audă, dar m-a ascultat cu luare aminte. În cartea sa, Tokes scrie că după ce a fost mutat la Mineu, trei zile în rând a fost dus la Securitatea din Sălaj, la interogatoriu condus de un ofiţer venit special de la Bucureşti, ocazie cu care a scris cincizeci or şaizeci de pagini de declaraţii în româneşte şi adaugă: My grasp of that language improved very much adică a prins limba aia foarte mult. Ură şi îngâmfare ungurească, fiindcă trăind în România desconsidera şi limba oficială a ţării. Întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu acele 50 – 60 de pagini după 23 decembrie 1989. Interlocutorul meu, mi-a spus că aude pentru prima dată de cartea lui Tokes, ştie că a fost interogat de un colonel, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu acele declaraţii. Am susţinut că acele declaraţii sunt foarte compromiţătoare pentru Tokes, ţinând cont că în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie în România era încă la conducere Nicolae Ceauşescu şi Tokes, stăpânit de anxietatea situaţiei, încerca să se salveze, turnând totul la securitate, cum se obişnuise. Colonelul Radu Tinu ştia aproape totul despre Tokes, ar putea scrie un tom, dar ce i-am prezentat eu i s-a părut interesant şi mi-a promis că se va interesa şi-mi va comunica. Am fost mulţumit de interesul arătat şi de promisiune. În continuarea discuţiei am aflat şi alte fapte ale acestui iredentist şi revizionist obsedat. Dar cel mai important a fost o concluzie a sa, pe care nu am mai auzit-o: Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite!! Este un adevăr esenţial, pe care colonelul Radu Tinu, l-a spus şi dovedit la proces, nu a fost luat serios în consideraţie cum ar fi trebuit. Atât mass-media, elitele culturale, de politicieni şi guvernanţi nici nu vorbesc, nu au contracarat iredentismul lui de la început aşa că, acum, teza colonelului Radu Tinu se redemonstrează prin activitatea pastorului, transformat peste noapte în episcop, şi-a UDMR-ului iredentist cu prisosinţă. Ca rezultat al acestor activităţi insistente de iredentism şi segregaţie astăzi şi în Cetatea Timişoarei se constată o răcire şi o distanţare a udemeriştilor faţă de români, ceea ce nu s-a mai întâmplat din vremea ocupaţiei horthiste în Transilvania de Nord. Ne-am despărţit cordial, înţelegându-ne reciproc că în trecut nu mai putem schimba nimic, dar adevărul trebuie spus şi consecinţele actuale comentate. Cu amabilitate mi-a oferit cartea dânsului „Timişoara …no comment” pe care a scris-o după ce a ieşit din închisoare. Ştiam că a fost arestat şi condamnat în mult mediatizatul „Lot Timişoara”, a fost achitat după doi ani de închisoare. Practic, în zilele revoluţiei, îşi făcuse doar datoriile de serviciu conform ordinilor primite, fără să folosească forţa sau arma. Acum, ştiu cu certitudine că Securitatea simţise din plin furtuna care bântuia prin lagărul comunist şi care se apropia de România. Alertă neliniştitoare. La plecare m-am mai uitat odată la unicul tablou pe care-l avea colonelul Radu Tinu pe un perete în biroul său, era al Mareşalului Ion Antonescu. Este şi una din icoanele mele istorice şi curios îl văd din ce în ce la mai mulţi români în suflet şi casă.
În 1990 la Timişoara a apărut un volum de trei sute de pagini „Reportaj cu sufletul la gură” a scriitorului Titus Suciu, care s-a epuizat imediat fiindcă a fost prima carte integrală despre Revoluţia Cetăţii, ce depăşea cu mult reportajele, interviurile şi fragmentele revoluţionare de până atunci, fiind de fapt o istorie atotcuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat în Cetate între 17 – 22 decembrie 1989. Considerată pe bună dreptate cea mai bună lucrare a fost căutată şi solicitată în continuare până ce în acelaşi an Editura „Seicon” a scos a doua ediţie, din care am primit şi eu un exemplar cu un personalizat autograf din partea autorului. Am fost bucuros şi i-am mulţumit lui Titus Suciu, pe care-l ştiam de prozator şi romancier, purtaserăm corespondenţă anterioară fiindcă eram din aceeaşi generaţie şi vehiculam idei asemănătoare, amândoi eram fiii cetăţii universitare timişorene, cu deosebirea că el avea inteligenţa de matematician pe când eu mă mulţumisem să fiu tocilar la Medicină.
În întâlnirea pe care am avut-o la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, directorul Traian Orban mi-a arătat masivul volum „Candelă împotriva timpului” recent apărut, o prestigioasă documentaţie a lui Titus Suciu în care este consemnat ceea ce nu trebuie uitat despre Revoluţia Cetăţii. M-a interesat, dar şi acest volum se epuizase în librării, aşa că am apelat direct la autor. Cu mare bucurie m-am întâlnit cu Titus Suciu, trecuseră anii peste noi şi am ajuns la senectute zisă şi vârsta înţelepciunii. Din nou am constatat cât de asemănătoare ne sunt observaţiile şi ideile când vorbim de mersul societăţii româneşti în acest sfert de veac. Senectutea este captivată de scepticism. La despărţire pe lângă volumul cerut mi-a dat şi „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” ediţia 2012, pe care o începe cu definiţia revoluţiei după DEX, apoi, matematic, ca la tablă, o demonstrează că în Cetatea Timişoarei a fost o revoluţie în 1989.
În cele două vizite şi întâlniri, pe care le-am avut la Timişoara, cel mai mult, pe îndelete ardeleneşte, am stat la multe vorbiri cu colega mea de facultate Rodica, doctor primar psihiatru Rodica Novac. De la apropiatul meu coleg şi prieten din studenţie Doru Bordoş, decanul zeflemiştilor pe an, acum profesor universitar ce a făcut revoluţia cu bisturiul în mână în secţia de chirurgie a spitalului judeţean, am aflat că buna noastră colegă Rodica a devenit directorul direcţiei sanitare chiar cu câteva luni înaintea revoluţiei. Şi ea a făcut revoluţia în spital, zbătându-se să facă rost de materiale necesare în situaţia de urgenţă creată, în care secţiile de chirurgie deveniseră adevărate spitale de război din prima linie. Şi dacă această situaţie a reuşit să o rezolve cu toate lipsurile şi sărăcia de atunci, partea cea mai grea a fost pentru ea faptul că spitalul judeţean era ocupat de militarii armatei, miliţiei, securităţii, care supravegheau, controlau şi ordonau totul la care tovarăşa directoare Dr. Rodica Novac trebuia să fie trează şi prezentă tot timpul, să răspundă şi să se conformeze instrucţiunilor militare şi de partid. Era în menghină, între datoria de medic suferind moral văzând tragedia din spitalele cu secţii chirurgicale pline de răniţi grav şi pe de altă parte prin funcţia de directoare a direcţiei sanitare devenise subordonată militarilor ocupanţi. A rezistat cu demnitatea moştenită şi datorită faptului că era psihiatru. Prin specialitatea lor, psihiatrii câştigă forţele neuropsihice de apărare puternice. După revoluţie a fost eliberată din funcţie, ceea ce a fost o adevărată uşurare, dar a urmat procesul Lotului de la Timişoara, în care a fost şi ea chemată şi anchetată. Procuratura a găsit-o nevinovată şi a încetat orice urmărire asupra ei. Evenimentele şi schimbările se succedau ameţitor, cu toţii erau prinşi în vârtejul lor, cu toate traumele psihice ce le aveau. Colega mea desluşea, cu uimire, o nouă faţă a concitadinilor ei şi o obseda faptul că nimeni nu a recunoscut deschis strădania personalului medical, nimeni nu a mulţumit medicilor, personalului medical pentru efortul şi dăruirea lor în acel decembrie. Din contră, s-a găsit un doctor, ajuns ministru al sănătăţii, să înfiinţeze o comisie care să analizeze gradul de vinovăţie al unor medici din timpul evenimentelor.
„Ce lovitură mizerabilă pentru corpul medical. Comisia, care de la început a avut sarcina să găsească vinovaţi, nu să înţeleagă adevărata situaţie, după doi ani de investigaţii a aruncat o umbră perfidă asupra unora, etichetându-i colaboratori cu organele de represiune. Ştii e greu de înţeles istoria, dar mult mai greu le este celor care au trăit-o.”

BASARABIA – DOCUMENTE ISTORICE, LITERARE, POESEURI…

Posted by Gabriela Petcu On March - 27 - 2014

PREPELITA-Mihai-BASARABIA-cop-wb Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Una dintre interesantele cărţi lansate vineri, 24 Ianuarie 2014, în sala „Orizont“ a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, este Basarabia – 200*, de Mihai Prepeliţă (născut în 19 octombrie 1947, în satul Bahrineşti**, „satul băgrinilor“, adică „al salcâmilor-de-aur“, «sat de pe graniţă, tăiat în jumătate de frontiera nedreaptă dintre români şi români» – după cum ne încredinţează autorul –, din fostul judeţ al României, Rădăuţi, astăzi, satul Bahrineşti purtând numele „cu semnificant ajustat limbii postbolşevicei stăpâniri“, Bagrinivka, din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi-Ukraina).

 

Înainte de a face „radiografia“ valoros-recentului „op“ semnat de Mihai Prepeliţă, bahrineanul/băgrineanul de astăzi, purtătorul unei impozante bărbi ca de patriah de Moscova („smulsă cu mosoare/bigudiuri cu tot de la purtătorul sacru din Piaţa Roşie“, după cum mi-a declarat, în faţa „nenumăraţilor martori“, vineri, 24 Ianuarie 2014, la Tibissiara > Timişoara, cu prilejul lansării cărţilor lui şi, totodată, al sărbătoririi infinitei noastre zile de re-Unire parţială a Daciei), „scriitor-galaxie“ şi important cercetător de arhive din spaţiile valahofon, rusofon, turcofon etc., ortodox suflet/spirit generos de ens tolstoian (după cum ni-l arată şi tabloul de mai jos, făcut de de Ivan Holomeniuk), adept al propunerii mele (încă de pe când ne-am cunoscut, în 4 august 1995, la Asociaţia Istoricilor Bănăţeni) de a ne numi Ţara, ca şi anticii noştri strămoşi, Dacia, şi militant în acest sens, spre a nu mai fi confundaţi (pe „radical“ de Roma/România, români, istroromâni, macedoromâni/aromâni, meglenoromâni etc.“, de către propaganda sorosistă şi a scursorilor imperiilor evmezice/contemporane) cu aşa-zişii „rromi“ (ţigani indo-europeni), „scriitor-galaxie“ (mai întâi, poet/haijin, apoi, lirosof, romancier, povestitor, nuvelist, dramaturg, eseist, jurnalist/publicist, istoric, traducător în/din mai multe limbi, între care, pe locul I, se află limba rusă, critic literar, pictor etc.), având în „cuiul cătării de la pistolul-mitralieră“ premiul Nobel, trebuie precizat pentru Distinsului Receptor de Carte că tomul prepeliţean de sub lentila noastră, Basarabia – 200, „magnetizează neuronii de aur“, după cum s-a şi dorit, înainte de toate, printr-o serie de documente istorice autentice, asupra unui segment temporal de două secole, 1812 – 2012, din existenţa unei provincii (a unei „ţări de râuri/munţi“) din Pelasgo-Dacia > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, aflată/sfârtecată între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice – Imperiul Turc/Otoman, Imperiul Austriac/Habsburgic (din anul 1867, Imperiul Austro-Ungar) şi Imperiul Rus/Ţarist (din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Imperiul Sovietic/U.R.S.S., sau „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“) şi „caracatiţo-prelungirile“ lor în contemporaneitate, Basarabia, provincie ale cărei părţi reprezintă astăzi pe harta Europei „ciopârţitul“ stat evmezic-valah al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („rege“/„domnitor“-scut al Întregii Creştinătăţi Valahe/Europene dintre anii 1457 şi 1504 în faţa năvălirilor mongolo-tătaro-otomane), desigur, „mereu-ciuntitul-stat“ de la împărţirile administrativ-teritoriale ale Imperiului Ţarist/Sovietic, îndeosebi, cele dintre 1917, de sub dictatorii Stalin, Hruşciov ş. a., şi până în 1991, cu „statut“ de „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească“: (1) Republica Moldova, (2) Ukraina-de-Sud-Prut-Dunăreano-Pontic-Nistreano-Nipruiană şi (3) Ukraina Nord-Vestico-Bucovineano-Maramureşeană. În legătură cu toponimul Basarabia ca „provincie“ (sau „ţară de râuri/munţi“) a Daciei, a Pelasgimii>Valahimii Nord-Pontic-Dunărene, mai trebuie precizat în ciuda „djuvarienilor mancurţi“ („aberant-cumanizatori“) şi a pseudoistoricilor „semănători de confuzii“ (din solda imperiilor evmezice/contemporane):

(1) desemnând deşertul/„arabia“ neamului pelasgo-> valaho-thrac al besilor (dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Hemus/Balcani), „deşert“/„arabie“ (chiar oximoronică, nord-pontic-dunăreană, „harap-albie“) de pe hărţile antice/evmezice, peste secolul al XIX-lea şi până dincoace de primul deceniu al secolului al XX-lea, toponimul pelasg > valah, Basarabia, este grafiat Bessarabia, după cum se vede şi pe harta întocmită în anul 1716, de enciclopedistul prinţ/domnitor Dimitrie Cantemir, pentru Descriptio Moldaviae…, (infra, harta. I); când se „retrage în mare măsură“ deşertul de la Dunărea de Jos, de prin dreptul Bechetului/Dăbulenilor, către nord-est, persistând şi astăzi în Dacia Nord-Pontică de pe Nistrul/Niprul Inferior, toponimul Bessarabia > Basarabia, fireşte, îşi „restrânge aria semantică“ şi, ca provincie a Valahimii, a desemnat/desemnează marea parte din „Moldova Inferior“/„Moldova/Ţara de Jos“;

 

(2) până în 6 ianuarie 1857, după cum se vede foarte bine din „harta sfârtecării statului medieval-valah al Moldovei (lui Ştefan cel Mare/Dimitrie Cantemir) de către Imperiul Otoman/Turcia şi Imperiul Ţarist/Rusia“, hartă prin care era stabilită frontiera bessarabiană/basarabeană (harta II, infra), de la gura Nistrului, „direct“ la cetatea-oraş-valah Bolgrad şi de-aici către Prutul de Mijloc/Superior, toponimul Bessarabia > Basarabia îşi extinsese sfera asupra Moldovei dintre Nistru, Marea Neagră, Prut (până către izvoarele acestuia);

 

(3) în Imperiul Ţarist/Rus, devenit, din 1917, Imperiul Sovietic/URSS., partea Daciei cu Valahimea dintre Nistru, Marea Neagră, Prut şi, la nord, izvoarele celor două râuri, devine gubernia Bessarabia > Basarabia (harta III, supra);

 

(4) după Primul Război Mondial (1914 – 1918), când are loc secunda re-Unire parţială a Valahimii nord-dunărene între hotarele anticului stat strămoşesc al Daciei, tot sub numele de România (ca în 1859), provincia Bessarabia > Basarabia revenise la Patria-Mumă (supra, harta IV), aşa cum se vede şi din harta republicii Ukraina, prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris, din anul 1919 (o Ukraină aşa cum a intrat, în 1922, în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste/U. R. S. S., statul/imperiul bolşevic/comunist întemeiat de Vladimir Ilici Lenin [n. 1870 – d. 1924], preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului/„premier al U. R. S. S.“ între anii 1917 şi 1924);

 

(5) Cu „ajustările strategic-administrativ-teritoriale“ (în mereu-actualul spirit al testamentului lăsat de modern-vestitul conducător al Rusiei, Petru I [7 mai 1682 – 8 februarie 1725], ce prevedea „înstăpânirea“/„controlul“ Imperiului Ţarist/Rus asupra Mării Baltice, Mării Negre şi Gurilor/Deltei Dunării), „ajustări“/„chirurgii“ făcute de Iosif Vissarionovici Stalin (n. 1878 – d. 1953; secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1922 şi 1953), de Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 1894 – d. 1971; secretar general al P. C. U. S. între anii 1953 şi 1964) ş. a., Republica Moldova, nou stat valah-contemporan, adică valaha Basarabia, la care face trimitere şi lucrarea Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, s-a desprins din componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, din Imperiul Sovietic, la 27 august 1991, cu partea nordică din Bucovina României şi cu partea de sud a Basarabiei, părţi amputate, date şi rămase în stăpânirea Ukrainei (cf. supra, harta V).

 

Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, are în „deschidere“, nu întâmplător, reproducerea „articolelor patru şi cinci“ din Tratatul de pace ruso-turc încheiat în Bucureşti, la 16/28 mai 1812 (extrase din Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791 – 1812, Bucureşti, 1986, p. 361 sq.), articole care atrag atenţia asupra limitelor geografice ale străvechii provincii, ale „ţării de râuri/munţi“, din Pelasgo- > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Bassarabia (pe hărţile străvechi, cum s-a mai spus, toponimul este caligrafiat „mai înrădăcinat în semnificat“, Bessarabia, adică „deşertul“/„arabia“ neamului bessi-lor – trib pelasgo- > valaho-dac, „spaima hunilor“, îndeosebi, ce a „ţinut sub control“ migraţiile de la Dunărea de Jos, nume la care face trimitere şi onomasticul valah-contemporan, Băsescu; în antichitate, zona deşertică nord-dunăreano-pontică ţinea de la Dăbuleni/Bechet-România şi până dincolo de stepele de astăzi ale Odessei-Ukraina): «…se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în [statul/„principatul“ medieval-valah] Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la [Neagra] Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. […] Dat fiind că Înalta Împărăţie [Imperiul Turc/Otoman] a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state. […] Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut […], precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia…» (p. 6 sq.).

 

Interesante sunt şi referirile acestui tratat ruso-turc din 29 mai 1812 la statutul insulelor Valahimii din nord-vestul Mării Negre: «Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Izmailului şi până la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne în stăpânirea Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule niciun fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşarte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.» (ibid.; în text, supra, trebuie urgent corectat: în loc de Ţara Românească, Valahia, toponim turcizat în Eflak, spre a nu se mai da prilej de „semănături de confuzii“ între România, statul modern de azi şi antic-evmezic-burgheza provincie, sau „ţară de râuri/munţi“, Ţara Românescă, în sinonimie cu Muntenia, confuzii cultivate/întreţinute de istorici falşi, „neşcoliţi“ – spre a nu spune „proşti“, „idioţi“/„idiotizaţi“ etc. –, ori „scoşi la normă“, puşi în solda/slujba „scursorilor din evmezicele/contemporanele imperii“).

 

În continuare, Mihai Prepeliţă publică (în română şi în franceză) Memoriul adresat lui Napoleon I, de către iluminist-înrăzărita intelectualitate valahă nord-dunăreană, datat «octobre/octombrie 1807», un alt important document istoric pentru Valahime («după Emil Vîrtosu», un studiu publicat în 1965, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807 – în Studii, tom 18, nr. 2/1965, p. 411/416 sqq.), memoriu în care-i din nou afirmată irepresibila dorinţă de re-Unire – sub numele de Dacia – a „Statelor“/„Principatelor“ Valahilor (după cum se ştie, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii, imperiile evmezico-burgheze ale anotimpului de-atunci, Turc/Otoman, Austriac/Habsburgic şi Rus/Ţarist nu au permis în 1859 nici numele de Dacia, nici pe cel de Principatele Unite ale Valahilor/Valahimii): «Este demonstrat că ambele provincii, cunoscute […] sub numele de Moldova şi Valahia au format […] parte din vechea Dacie […]»; «În cazul nostru special este de dorit, în primul rând, ca provinciile actuale Moldova şi Valahia să constituie un singur stat suveran, fie sub vechea denumire de Dacia, fie sub una mai modernă, cea de Valahia Mare (Grande Valaquie), aşa cum fusese înaintea separării celor două state…» (p. 8 sq.).

 

A nu se uita că studiul lui Em. Vîrtosu (Vârtosu), din anul 1965, arată un deosebit curaj în faţa cenzurii de pe acel segment temporal, chiar dacă-i considerat an al ieşirii ştiinţei/culturii noastre din conul de umbră al stalinismului/proletcultismului, deoarece „directiva Moscovei“ (din 1878, de la înfiinţarea statului Bulgariei în urma războiului ruso-valaho-turc) era a se face vorbire numai despre Ţaratul Bulgar, nicidecum (nu a permis nici istoricilor/traducătorilor) a se grăi, traduce, ori scrie ceva despre marele stat medieval al Valahimii, datorat Dinastiei Valahe a Asăneştilor, stat cunoscut în documentele secolelor XII – XIV (îndeosebi „cruciate“, în limba franceză) drept Valahia Mare/La Grande Blàquie (cuprinzând mari părţi din Dacia Sud-Dunăreană/Balcanică şi din Dacia Nord-Dunăreană, adică partea cea mai mare a anticei Dacii Burebistane/Regaliene), stat de care s-a temut şi pe care l-a ocolit însuşi Genghis Khan (1206 – 1227), ale cărui armate au făcut cale-ntoarsă imediat după biruinţa-i de la râul Kalka, din 31 mai 1223, când au zdrobit mai numeroasa armată de sub conducerea prinţilor Rusiei (de-atunci înrobită de mongoli pentru vreo trei veacuri).

 

Aşadar, în 1807, elita/intelectualitatea Valahimii (nu cum cea de azi) păstra în conştiinţa-i naţională sinonimia „perfectă“, Dacia – Valahia Mare (La Grande Blàquie, din vremea Dinastiei Asăneştilor), relevând (dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre/Carpaţi ale celor trei imperii evmezice menţionate mai sus – austriac, turc şi rus –, cu speranţă într-un veritabil spirit justiţiar-istoric-iluminist şi „reparator“) puternicului Imperiu Francez şi împăratului acestuia, Napoleon I (1769 – 1821), idealu-i aproape bimilenar de re-Unire.

 

Celelalte importante documente istorice („turceşti“, „ruseşti“ etc.) antologate în această carte de Mihai Prepeliţă – extrase din diferite „lucrări de referinţă“: turcescul Raport […] în legătură cu măsurile ce se impuneau pentru întărirea apărării hotarului de la Prut  (p. 10 sq.); V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, dintre anii 1711 şi 1821, după Documente turceşti, editate în Bucureştii anului 1984; Istoria Românilor, vol. VI, apărut sub egida Academiei Române, în anul 2002, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti (pp. 11 sq.); Basarabia – recensământul rusesc din a. 1817 (p. 13); Raportul amiralului Pavel Câceagov către ţarul Alexandru I ; Memoriu către regele Carol al II-lea al generalului de divizie I. Antonescu (p. 23 sq.); Situaţia militară şi civilă din Basarabia, copie de pe radiograma nr. 19771/16 august 1940 a Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă către Direcţiunea Generală a Poliţiei (p. 25 sq.); Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din 10 octombrie 1940 (p. 27 sqq.); General Ion Antonescu, comandant de căpetenie al Armatei [Române], Vă ordon: treceţi Prutul…! (textul integral, din 22 iunie 1941, necenzurat, aşa cum se păstrează în Arhivele Militare Române; în carte, la p. 35); extrase despre „problema Basarabiei“ din texte politice/istorice, semnate de Mihai Eminescu, Vladimir Ilici Lenin, mareşalul Ion Antonescu, Zamfir C. Arbure, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Viaceslav Samoşkin, Nicolae Ciachir, Nichita Stănescu, Leonida Lari, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Gheorghe Ghimpu, Andrei Vartic, Gh. Buzatu ş. a. (p. 36 sqq.); Lege pentru instituirea Zilei Naţionale de Cinstire [la 1 Aprilie] a Memoriei Românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (p. 46 sq., desigur, în afara „superstiţiosului polisemantism pâcâlitor al zilei de-ntâi april“) etc. – ne aduc în „prezentul“ Basarabiei ca (stalinistă) Republică Socialistă Sovietică Moldovenească, „eliberându-se“ din chingile Imperiului Sovietic-Rus (U. R. S. S.) în 27 august 1991 (cf. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, pp. 14 – 16).

 

Mai în valea textelor prepeliţiene din acest „op“, Distinsul Receptor („de Literatură-Document“) descoperă: valoroase pagini comemorative ale lui Mihai Prepeliţă, pentru Leonida Lari (p. 48 sq.), Ion Macovei (p. 55 sqq.), cât şi extrase din opera celor amintiţi, interviuri (Aneta Grosu în dialog cu Ion Macovei, pp. 59 – 61; Tatiana Cortun – Mihai Prepeliţă, pp. 62 – 67; Sandor Kalloş – M. Prepeliţă, pp. 78 – 98; august, 2010: Mihai Prepeliţă şi mătuşa Mărioara Cucoară din Parcova, la 106 ani, pp. 189 – 197), pagini de jurnal (puse sub un grăitor motto: „Să tot scriu şi să tot mor în fiecare zi…“: Jurnal „moscovit“… sau 33 de zile din viaţa mea fără de sens, pp. 99 – 121), eseuri (cel despre Lev Tolstoi „transferat în Armata Dunăreană“, de ocupaţie a Valahimii de la Dunărea de Jos, aflată în „năvodul“ imperial-otoman, din 12 martie până în 19 iulie 1854: Despre Bucureşti… mi-a rămas o impresie poetică, pp.122 – 135), scrisori deschise (O scrisoare adresată preşedintelui interimar al Republicii Moldova şi un răspuns strict…„cancelăresc“, pp. 144 –147) şi Dosarul Nobel – Mihai Prepeliţă „candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii“ (pp. 201 – 289), un veritabil dosar cu care ar putea obţine – aidoma nouă – chiar şi Premiul Nobel al Rândunicilor de sub Auroră (nu vă grăbiţi la solstiţial-iunienii urşi albi, că nu-i vorba de numele crucişătorului de pe care, la Sankt Petersburg/Leningrad, a fost trasă prima salvă de tun a declaşării Marii Revoluţii Bolşevice/Socialiste Sovietice din Octombrie 1917, ci de Aurora) Boreală, mai ales pentru faptul că şi acest dosar este înaintat „departamentului Nobel“ al Academiei Regale Suedeze din Stockholm de către Academia Dacoromână din Bucureşti (S[e]R[e]L[eul] d-lui dr. Geo Stroe).

(18 mărţişor, 2014, la Piramida Extraplată  de Tibissiara > Timişoara)

___________________

* Mihai Prepeliţă, Basarabia – 200, Bucureşti, Printech (colecţia: Românii uitaţi în Imperiul Răului ; ISBN 978–606–521–824–6), 2012 (pagini A-5: 290).

** Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Bahrineşti/Băgrineşti < pelasgo-dac. bagrina/paegrina „salcâm-auriu/de Dacia“ (Laburnum anagyroides), cuvântul/numele de plantă e atestat documentar din orizontul anului 50 d. H. + suf. top. -estes > -eşti, desemnând „localitatea/satul celor din băgrini/salcâmi-aurii“ (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 195 sq.); cele cinci hărţi privind Basarabia se află în circuitul internetizat, de la Enciclopedia Liberă Wikipedia (http:// ro.wikipedia.org) citire…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors