„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Photographer
Autor: Alexandra-Iulia ZĂRNESCU

O naţiune este definită, în principal, prin pământul pe care îl stăpâneşte şi prin limbă, vectorul esenţial prin care se constituie Cultura sa. Pământul natal, pe care s-a născut un popor, pe care îl locuieşte şi pe care îl cultivă ca să se hrănească şi să prospere, face parte din categoria bunurilor imobile, fixe, pe care nu le poate schimba şi pe care nu le poate lua cu el în căruţă, dacă migrează. Popoarele migratoare s-au pierdut în Istorie în timpul respectivelor migraţii, graiurile lor dispărând odată cu ele.
Noi, românii, nu am venit din alte zări: am fost aici dintotdeauna. Din vremi imemoriale. De aceea, avem şi o limbă străveche, arhimilenară şi, ca atare, bine constituită şi frumoasă. Limba, însă, este un bun mobil, spiritual, „la purtător“: fiecare membru al unui popor o ia cu sine dacă alege să-şi părăsească Patria şi să se stabilească – temporar sau definitiv – în altă ţară. Dar, oriunde se manifestă, limba română face parte din Patrimoniul Naţional al Românilor şi, în consecinţă, ea trebuie cultivată şi apărată de ingerinţe străine, întrucît „Limba noastră-i o comoară!“, cum frumos şi profund spune poetul Alexei Mateevici. Este firesc, aşadar, să considerăm că toţi românii au obligaţia morală şi spirituală să se preocupe de protejarea limbii române, pentru a o feri de pervertirea ei, deoarece, cum vedem, se diversifică formele de agresiune contra limbii române.
În ceea ce mă priveşte, m-am asociat şi eu celor care militează pentru acest lucru şi am redactat câteva materiale de presă prin care am semnalat folosirea – pe cât de răspândită, pe atât de greşită – a noţiunilor „xenofobie“, „procent“, „poliţie criminală“ etc. Articolele referitoare la primele două noţiuni au fost publicate şi în Curentul Internaţional, al cărui deceniu de apariţie se aniversează acum.
Din păcate, poluarea limbii române se realizează chiar prin dicţionare – cum am relevat în acele materiale –, dar, în ultima vreme, şi prin traduceri, în spirit cosmopolit-mimetic şi în genul Coanei Chiriţa, care din „furculiţă“ făcea „furculision“. E cazul, de exemplu, al preluării prin traduceri „fonetice“ şi mimetic-grafice – ridicole şi greşite – şi nu semantice a recentelor achiziţii de vocabular: din englezescul location au făcut, de-a dreptul, „locaţie“, în loc de „poziţie, aşezare“ şi, în contextul respectiv, „loc“ – deşi „locaţie“ înseamnă altceva în limba română; cuvîntul classified îl preiau, ad litteram, „clasificat“, în loc să-l traducă, în mod corect, prin „secret“, deoarece în limba română „clasificat“ are doar sensul nevinovat de „clasificat“; anglo-americanul responsible a devenit, tot ca „furculision“, „responsabil“, dar e folosit în propoziţii în care i se atribuie exclusiv sensul de „vinovat“: „Al Qaeda este considerată responsabilă de atentatele contra Turnurilor Gemene“… etc. La fel, e la modă să zici „determinare“ în loc de „hotărâre“, „voinţă“. Au ajuns nu numai politicienii, ci şi sportivii să se exprime astfel: „Avem determinare să câştigăm la scor!“ Unde ţin ei „determinarea“ asta? În buzunare, în jambiere, în mingea pe care o aleargă?! Nu este mai simplu, mai frumos şi mai exact să se spună „Suntem hotărâţi să câştigăm!“?; sau: „Suntem motivaţi să învingem!“?; sau: „Am decis să luptăm pentru victorie!“? Similar, este de bon-ton să zici: „Ei au expertiză în această problemă“ în loc de „Ei au experienţă“, „competenţă“ etc.
De asemenea, deşi este un pleonasm, este la mare modă folosirea neologismului „reiterat“, preluat din limba franceză – evident, de către semidocţi, care vor şi ei să vorbească „pă radicale“! În aceeaşi situaţie se află şi la fel de impropriu este folosit cuvântul „impact“ (de la impactus), care înseamnă „izbit, lovit, tamponat“. Singurii care-l utilizează cu sensul corect sunt – surprinzător – foştii mili-ţieni de la Serviciul Circulaţie al Poliţiei: „La impactul cu autobuzul, autoturismul s-a zdrobit…“; sau: „La locul de impact s-au găsit urme…“ etc. În rest, toţi ceilalţi îl folosesc cu sensul greşit, de „efect, consecinţă“, şi spun cu preţiozitate: „…impactul asupra…“
Deoarece „Limba noastră-i limbă sfîntă, Limba vechilor Cazanii“ şi întrucît voi pleda mereu pentru păstrarea purităţii limbii române, voi continua să redactez materiale în care să dezvolt analiza referitoare la termenii şi expresiile enumerate, precum şi la altele, ca să relev erorile comise de unii publicişti sau analişti – precum cunoscutul ziarist Ion Cristoiu, la care a devenit un parazit verbal formularea „Ce-s cu astea…“ (sic), formulare pentru care, deşi este evident greşită, nu s-a găsit nimeni să-l corecteze! Astfel, sper să pot întări colaborarea mea cu această revistă, citită atât de românii din ţară, cât şi din afara ei – în special de românii din S.U.A. şi Canada, unde apare de un deceniu. Încă o observaţie de stil şi de logică impusă de recenta exprimare improprie a premierului Emil Boc: „Am decis să-l remaniez pe ministrul Nica…“ (sic). Vai, domnule Boc! Se remaiază ciorapul; se remaniază guvernul; dar un ministru nu poate fi „remaniat“: el poate fi doar demis.

Vă rog să-mi îngăduiţi să profit de această ocazie festivă ca să-mi exprim, încă o dată, deplina gratitudine faţă de domnul Ştefan Străjeri, directorul şi animatorul neobosit al Curentului Internaţional, care mi-a făcut onoarea să mă asocieze prestigioşilor colaboratori ai revistei.

Cuvântare prezentată la aniversarea a 10 ani de apariţie a revistei CURENTUL  INTERNAŢIONAL
2 octombrie 2009, Pojorâta
Bucovina, România

Moguliada 2009

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2009

3_Oct_09Pe 6 decembrie, 2009 diaspora a votat contra moguliadei din România!

Autor: Octavian Curpas

La cel de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din 6 decembrie 2009, românii au ales continuitatea, majoritatea sufragiilor mergând către Traian Băsescu. La victoria candidatului PD-L au contribuit în mod cert, şi voturile românilor din diaspora. Aceştia s-au prezentat la urne în număr record, decişi să nu mai permită ca România să se întoarcă din nou, cu faţa spre trecut. Cu această ocazie, diaspora a demonstrat că este o forţă, ignorată din păcate, cu bună ştiinţă, de televiziunile mogulilor din România, şi nu numai.

Diversiunea de la Antena 3. În seara zilei de 6 decembrie, câţiva aşa-zişi gazetari – printre care Valentin Stan, Victor Ciutacu, Radu Tudor, – aflaţi în platoul Antenei 3, în calitate de invitaţi la emisiunea „Sinteza zilei” realizată de Mihai Gâdea, îl declarau pe Mircea Geoană câştigător în cursa electorală, încercând să insinueze că Traian Băsescu nu va accepta înfrângerea şi va folosi frauda, pentru a obţine victoria.

Întrebarea este despre ce fel de înfrângere se vorbea la „Sinteza zilei”, dat fiind că în acel moment nu se terminase numărătoarea oficială a voturilor şi nici nu sosiseră opţiunile românilor din diaspora. Iată că diaspora, despre care probabil, se credea că nu există, s-a mobilizat în mod exemplar şi a ieşit la vot, motivată şi de declaraţii neadevărate, de genul celor lansate de echipa de pseudo-jurnalişti despre care discutam mai devreme. Este clar că Antena 3 încerca să producă o diversiune, indicându-l câştigător pe Mircea Geoană, pentru ca apoi, având în vedere rezultatul final, evident în favoarea lui Traian Băsescu, să denunţe faptul că omul care a condus ţara în ultimii cinci ani ar fi recurs la mijloace necinstite pentru a se proclama învingător. Mai mult, aceeaşi domni trâmbiţau cu această ocazie, că membrii de frunte ai PD-L au dat bir cu fugiţii şi că Băsescu şi cei din jurul lui au feţe de înmormântare. Realitatea vine să contrazică însă, spusele lor, pentru că numărătoarea oficială a voturilor a confirmat că Traian Băsescu este în continuare, preşedintele României.

“Niciodată nu a fost o diferenţă atât de mică.” De altfel, dacă într-adevăr, Traian Băsescu ar fi fraudat alegerile, reacţia normală a liderilor PSD şi PNL, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, ar fi fost să demaşte această ilegalitate duminică seara, la momentul apariţiei lor televizate de la ora 21:00, imediat după închiderea urnelor de vot. Nici unul dintre ei nu aminteşte însă atunci, de faptul că Traian Băsescu şi PD-L ar fi eludat legea, ci doar celebrează o presupusă “victorie cinstită”, bazată pe rezultatul exit poll-urilor. Dacă astfel de informaţii ar fi fost adevărate, era datoria morală a celor doi şefi de partide să le facă publice fără întârziere, însă nimeni nu pomeneşte nimic despre aşa ceva. Odată încheiată numărătoarea oficială a voturilor, se află că adevăratul câştigător în cursa prezidenţială este Traian Băsescu, iar PSD-ul şi PNL-ul se grăbesc să acuze PD-L, „dezvăluind” subit, fraude majore şi trafic electoral, care s-ar fi comis după finalizarea procesului de votare.

Pe de altă parte, pentru că tot s-a pus atât de mult preţ pe exit poll-uri, ne putem întreba pe bună dreptate, de ce televiziunile care deservesc interesele anumitor personaje, printre care şi Antena 3, au ignorat sondajele realizate de CSOP, care s-au dovedit a fi într-adevăr, exacte? Dacă este să îi cităm pe social democraţi, “sondajele arătau că Mircea Geoană iese preşedinte”, însă la ce sondaje se refereau aceştia? Din ce motiv nu au fost prezentate şi sondajele realizate de CSOP, care este de asemenea, o instituţie independentă ?

Ar mai trebui spus că PSD-ul invocă scorul strâns dintre cei doi candidaţi la preşedinţia României. Mircea Geoana însuşi afirma că “niciodată nu a fost o diferenţă atât de mică”. Totuşi, astfel de cazuri există în istorie. În noiembrie 1960, 49,7% dintre americani au votat cu John F. Kennedy, în timp ce 49,5% se exprimau în favoarea lui Richard Nixon.
Victoria nu a fost contestată de nimeni.

Reprezentanţii PD-L, în minoritate. Suspiciunea PSD şi PNL privind comiterea de nereguli este îndoielnică, dacă ne gândim că la secţiile de votare reprezentanţii PD-L s-au aflat în inferioritate numerică, în condiţiile în care fiecare partid din coaliţia anti-Băsescu şi-a trimis câte un observator. În concluzie, la urne au fost desemnaţi un reprezentant PD-L şi şase reprezentanţi ai coaliţiei anti-Băsescu, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că şanse mai mari de fraudare au existat din partea PSD şi PNL şi nu aşa cum s-a afirmat, din partea PD-L.

Rămâne de văzut dacă intenţia coaliţiei PSD-PNL de a contesta rezultatul alegerilor, susţinând că au fost constatate fraude majore, se va concretiza într-o plângere la Curtea Constituţională a României. Însă dacă acest lucru se va întâmpla, iar instanţa va decide ca nefondate acuzaţiile aduse PD-L, ce vor face Mircea Geoană şi Crin Antonescu? Vor respecta hotărârea CCR şi îl vor felicita pe Traian Băsescu pentru rezultatul obţinut, aşa cum se procedează în toate ţările civilizate ale lumii?

De Crin Antonescu, un politician de mâna a doua, ajuns din nefericire, lider al liberalilor din România, cu toate că nu este capabil să lege două cuvinte în niciuna din limbile de circulaţie internaţională, specializat în ultima vreme, pe discursuri gălăgioase şi lipsite de esenţă, nu ne mirăm că s-ar putea să nu ştie cum se procedează în lumea civilizată, dar cum va acţiona Mircea Geoană, diplomat de carieră? Vor renunţa oare, cei doi la manevrele de până acum şi vor pleda pentru o Românie unită sau vor continua să susţină că Traian Băsescu este preşedintele doar al 50% din populaţia ţării? Să nu uităm că în victoria prematură proclamată pentru Mircea Geoană, atât liderii cât şi susţinătorii acestuia afirmau că şeful PSD este preşedintele tuturor românilor, deşi potrivit sondajelor lor, acesta avea o majoritate asemănătoare cu cea pe care o deţine acum, Traian Băsescu.

De ce diaspora a votat altceva? Părăsit de Klaus Iohannis, inconsecvent şi incapabil să conducă un partid, preşedintele PNL, Crin Antonescu continuă să depună plângeri. Poate că n-ar strica totuşi, să sesizeze şi încălcările de lege pe care le-au făcut televiziunile mogulilor. Cum ar fi aceea că invitaţii lui Mihai Gâdea s-au grăbit să ne dea de ştire, înainte de obţinerea rezultatelor finale, că victoria îi aparţine lui Mircea Geoană. Să fie de vină diletantismul sau bucuria specifică unei anumite categorii de oameni? Şi mai ales, de ce aceştia nu s-au întrebat care este motivul că diaspora a votat altceva decât Mircea Geoană?

Răspunsul este că în ţările în care suntem stabliţi, corupţia nu este la ea acasă şi că din decembrie ’89 încoace, Traian Băsescu a fost singurul preşedinte care nu a stat cu mâinile încrucişate, ci a luptat împotriva corupţiei şi a condamnat comunismul. Am fost dezgustaţi să auzim că doar cu două zile înainte de alegeri, Mircea Geoană se întâlneşte la miezul nopţii, cu unul dintre moguli, chiar acasă la acesta. În ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu, ar trebui să înţeleagă că acuzaţiile ieftine, lipsite de acoperire, dar şi discursurile şi sloganurile fabricate de către partenerii săi nu mai au niciun fel de ecou în rândul românilor din SUA. De fapt, votul majoritar împotriva sa transmite clar acest mesaj.
Un fost lider PSD spunea că electoratul din Europa Centrală, Occidentală și Americi are un avantaj incorect prin faptul că votează și după închiderea urnelor în România la ora 21. Am vrea sa-i amintim ca in Statele Unite se votează pe patru mari fuse orare, iar la închiderea urnelor pe coasta de est – când se află rezultatele exit-poll-urilor – se mai votează încă timp de trei ore pe coasta de vest, de milioane de americani, nu de câteva mii, ca în alegerile din România, acest aspect nefiind peceput ca un “avantaj” deoarece aici nu se face campanie electrorala in ziua alegerilor.

Campanie electorală pe 6 decembrie. În contextul celor relatate, ar fi interesant de aflat ce rol mai are CNA şi ce măsuri va lua această insituţie împotriva încălcării legii electorale de către televiziunile mogulilor, care au făcut campanie electorală chiar pe 6 decembrie, în ziua alegerilor. Pe de altă parte, dacă televiziunile private îşi permit să dezinformeze, îşi riscă propria credibilitate. Culmea ridicolului este însă că TVR dezinformează telespectatorii pe banii lor. Şi ca să spunem lucrurilor pe nume, nu credem că mai este nimic de comentat referitor la modul deplorabil în care s-a prezentat televiziunea naţională în această cursă electorală. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei din diaspora, un lucru este cert. Şi anume că ne-am săturat de circul ieftin de la televiziunile acelor oameni importanţi, cu puteri discreţionare şi vrem să prevenim revenirea la putere a lui Ion Iliescu sau a unora ca el.

Octavian D. Curpaș
Phoenix, Arizona
justitia@justice.com

Nastase Scatiu (I)

Posted by Stefan Strajer On November - 24 - 2009

O istorie adevărată: Năstase Scatiu

Aurel Sergiu Marinescu.site

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Nota Redactie. La solicitarea doamnei Manon Marinescu, sotia regretatului nostru colaborator Aurel Sergiu Marinescu, republicam acest text; publicat in editiile tiparite ale ziarelor romanesti din SUA: New York Magazin si Curentul International, in anul 2004. Pentru a intelege rugamintea doamnei Manon Marinescu, de a fi republicat acest text, va rugam sa cititi articolul “Dezinformarea: <un caz socant>…”

Din literatura română clasică, liceenii învaţă despre Duiliu Zamfirescu şi ciclul său de romane: “VIAŢA LA ŢARĂ”, “TĂNASE SCATIU”, “ÎN RĂZBOI”, “ANA”. În “TĂNASE SCATIU”, este prezentat ciocoiul tipic, setos de avere cu orice preţ şi prin orice mijloace, viclean, rău, semianalfabet (nu cunoştea nici o limbă străină, ci doar româna vulgară. Deoarece învăţase pe apucate, el avea faţă de boierii adevăraţi, intelectuali de rasă, un complex de inferioritate, bine mascat, dublat de o dorinţă pătimaşă de a deveni şi el boier. Tănase Scatiu, prototipul ciocoiului vechi, era o copie de revoluţionar tip 1848, mai precis, un revoltat care îşi dorea parvenire. Tănase Scatiu, însă, nu avea convingeri ferme, ci numai interese. El nu-şi preţuia prietenii. Din nefericire pentru poporul român şi pentru România, această categorie ciocoiască a existat dintotdeauna, şi mai cu seamă azi, când a apărut un alt tip: CIOCOIUL NOU-NOUŢ. El nu mai are complexul inferiorităţii. Trecut prin multe universităţi şi tot felul de alte studii superioare, deţinător de doctorate, el îşi închipuie că întruchipează nu numai intelectualul sadea, ci, mult mai mult, oxigenul unei naţii. Ciocoiul nou nu recunoaşte că ar fi un profitor al momentului, este fudul şi convins că acolo unde se află el este datorită calităţilor şi meritelor sale excepţionale, nicidecum datorită altor factori. El vorbeşte limbi străine, ascunde şiret panglicăriile demagogice şi învârtelile obscure, se crede superior şi invincibil.
Făcând o comparaţie cu vechea noastră ciocoime, putem observa însă şi unele asemănări: de pildă, Tănase Scatiu adora să fie primit cu lăutari, pâine şi sare, dorea morţiş să fie însoţit pretutindeni de un alai care, lăudându-l continuu, îi menţinea buna dispoziţie şi încrederea în sine. La fel şi ciocoiul nou! Atât Tănase Scatiu cât şi urmaşii lui nu cunosc sentimentul milei creştine, nici compasiunea pentru cei aflaţi în sărăcie şi suferinţă. Din contra, sadici, prin îngânfare, ei cred în providenţialitatea lor. Ciocoiul nou cunoaşte stări de comportament diferite, pare paşnic, jovial, dar numai ce-i sare ţâfna, folosind un vocabular suburban, vulgar, ţigănesc uneori, afişând aroganţă şI mândrie nelimitată, un parvenit orgolios, un veleitar. Ciocoiul vechi se visa, din arendaş, proprietarul moşiei. Ciocoiul nou, în general, se lansează în politică, este oportunist, fără convingeri ferme, trece din partid în partid, la fiece schimbare de putere, credincios numai partidului acaparatorilor. Prezentăm acum ciocoiul nou numărul 1 al României, NĂSTASE “SCATIU”, care, comparat cu ciocoiul de tip vechi, Tănase Scatiu, pare un Goliat pe lângă un pitic ciocoiesc.

 

Tărtăşeşti, începutul secolului XX

La o distanţă egală între Bucureşti şi Târgovişte există un sat din negura vremurilor numit Tărtăşeşti. A fost şi este o aşezare de tip Bărăgan, cu toate aspectele pozitive şi negative ale satului românesc de câmpie. La marginea lui trăia o ţigancă, mai focoasă decât alte ţigănci din sat. Şi tot în acele vremuri, în acelaşi Tărtăşeşti, trăia un ţăran necăjit, având doar câteva pogoane de pământ, pe numele de familie Dumitru. Acest ţăran a prins drag de ţigancă şi – prin legătura lor nelegitimă – oacheşa, pe numele de familie Năstase, a născut un băiat, căruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea naşterii unui copil trebuia prezentat actul de căsătorie, în lipsa acestuia, ofiţerul Stării Civile a trecut în certificatul de naştere “copil din flori”, în locul numelui tatălui. Deci Marin Năstase era copil din flori, crescut de o mamă săracă, probabil ajutată cumva şi de tatăl biologic. Ţiganca Năstase nu avea pământ, se întreţinea muncind cu ziua pe la alţii, mai înstăriţi.
Tot în acele vremuri exista un obicei care a continuat până la instaurarea comuniştilor la putere: acela al copiilor de trupă. Pentru a ajuta familiile sărace cu mulţi copii, orfanii, văduvele cu copii sau copiii din flori, unităţile militare primeau fiecare câţiva asemenea copii. Din hainele militare reformate li se confecţionau şi lor mici uniforme, iar la cazan se găsea mereu o lingură în plus şi pentru ei. Erau un fel de soldaţi în miniatură, care respectau regulamentele militare, disciplina, regimul cazon. Dacă mergeau la şcoală, tot regimentul le asigura cele necesare (cărţi, caiete, rechizite). Unii erau trimişi la şcoli de muzică şi rămâneau în Armată, la fanfara regimentelor; alţii, la vârsta de 21 de ani, se angajau şi deveneau cu timpul subofiţeri, iar cei mai dotaţi erau trimişi la liceu şi, mai departe, la studii militare superioare. Aşa s-a întâmplat şI cu puradelul Marin Năstase, care, fiind copil din flori, fără tată legal, a fost acceptat copil de trupă la un regiment. Deoarece puradelul s-a dovedit foarte bun la învăţătură, deştept, inteligent şi disciplinat, comandantul a hotărât să-l trimită la Liceul Militar “Mănăstirea Dealu”, pe cheltuiala regimentului.
Marin Năstase nu i-a dezamăgit pe cei care au investit în el, terminând în fiecare an de studiu primul şi, ca şef de promoţie, ciclul. Comandantul regimentului a hotărât să-l mai trimită şi la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, pe care Marin Năstase a absolvit-o, tot ca şef de promoţie, după ce an de an a fost primul, dovedind a fi foarte inteligent, cu memorie bună şi extrem de disciplinat. Este promoţia anului 1943 şi, ca proaspăt sublocotenent, a fost invitat, împreună cu toţi ceilalţi şefi de promoţie ai celorlalte arme din promoţia 1943, la un dejun oferit de Regele Mihai, care a dăruit fiecăruia, cu această ocazie, câte o sabie şi tresele cuvenite.
După regulamentele atunci în vigoare, primii trei (şeful de promoţie şi următorii doi) de la fiecare şcoală militară aveau dreptul să-şi aleagă garnizoana. Sublocotenentul Marin Năstase a dat prima mare lovitură a vieţii sale; în loc să meargă pe front, ca ofiţer de artilerie, el a ales artileria antiaeriană şi garnizoana Braşov, unde domneau pacea, liniştea şi nici un pericol. La Braşov, sublocotenentul Marin Năstase a devenit afacerist, având timp mult liber, şi această nouă preocupare a fost a doua mare lovitură a vieţii sale: a “românizat” două magazine evreieşti. Aici suntem obligaţi să dăm câteva explicaţii: în regimul Mareşalului Ion Antonescu, una din legile cu caracter antisemit a fost interzicerea evreilor de a avea magazine. Şi cum românii, ca şi evreii, au simţul dezvoltat al “şmecheriei” s-a găsit şi soluţia: un român (de încredere) devenea legal proprietarul magazinului, cu numele său trecut pe firmă, ca proprietar de drept, dar, în fapt, magazinul aparţinea tot vechiului proprietar, nimic nu se schimba, noul proprietar-paravan nu se amesteca în comerţ, dar primea lunar o cotă de 25-40% din veniturile realizate. De la cele două magazine de încălţăminte, Marin Năstase încasa, ca proprietar-fantomă, sume frumoase, lunar, afacerea fiind înfloritoare, şi devenind, cu încetul, foarte bogat. Trebuie spus că, între timp, ţăranul Dumitru din Tărtăşeşti s-a căsătorit oficial cu ţiganca Năstase – mama sublocotenentului Marin Năstase. Din căsătoria celor doi, au mai rezultat doi copii: un băiat, Constantin (Costel) şi o fată, ambii cu numele de familie al tatălui – Dumitru. Sublocotenentul Marin Năstase a cumpărat câteva zeci de hectare de pământ agricol în Tărtăşeşti, zeci de stupi de albine şi oi, două autoturisme, toate asigurându-i o viaţă trăită din plin, ceea ce un ofiţer tânăr nu-şi prea putea permite doar din soldă. El a dovedit un apetit de îmbogăţire greu de egalat.

Năstase Scatiu are o cădere

A venit 23 August 1944, cu toate nenorocirile aduse de armata roşie. Slt. Marin Năstase, zis Titi, într-o zi, în Bucureşti, şi-a parcat maşina pe o stradă oarecare şi, când s-a întors, maşina ia-o de unde nu-i! După câteva zile, a văzut-o, cu un sovietic la volan. A ţipat, a strigat “hoţu”, a fugit după maşină şi chiar s-a aruncat pe botul ei. A fost arestat de poliţişti români şi anchetat, sub stare de arest, în subsolul blocului Dragomir Niculescu (Romarta) de pe Calea Victoriei, bloc devenit al MAI. Nu a fost reţinut mai mult decât durata anchetei, l-au eliberat, dar maşina sa a trecut, pentru totdeauna, la sovietici. A doua maşină şi-a ascuns-o, de frică, în ograda părintească, sub o şiră de coceni de porumb, dar în urma unui denunţ i-a fost şi ea confiscată. Pământul l-a împărţit formal între membrii familiei, ca şi stupii, oile sau animalele de povară, aşa, ca să nu mai poată fi acuzat de moşier ori chiabur. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1946 a fost epurat din rândurile Armatei (încă regale), devenind şomer prin voinţa generalului Walter Neuländer, zis mai apoi Roman.

Conform legilor de atunci, ofiţerii deblocaţi se mai bucurau de unele avantaje. Li se echivalau în majoritate examenele din şcolile militare, urmând a susţine un număr mic de examene de diferenţă, plus înţelegerea profesorilor universitari faţă de aceşti studenţi tomnatici. Şi astfel, foştii ofiţeri de infanterie, jandarmi ş. a. deveneau licenţiaţI în drept, iar foştii ofiţeri de artilerie, geniu, aviaţie, marină se transformau în ingineri. Astfel a devenit în 1947-48 şi fostul slt. Marin Năstase (Titi) inginer.

Inginer Năstase Scatiu , necazuri, bucurii, succese

Inginer ca inginer, dar sărac, Marin Năstase primise o grea lovitură din partea regimului comunist chiar în trăsătura lui esenţială: aviditatea faţă de puterea banului. A început o viaţă precară, cu un salariu modest, în urma averii pierdute, căsătorit şi repede divorţat, avea de ce să se considere un visceral anticomunist şi antisovietic. Când discuta cu cei mai apropiaţi, sub impresia pierderilor suferite, devenea nervos, vânăt la faţă de ură şi profera cele mai grave acuzaţii împotriva comuniştilor locali şi sovietici.
În 1949, a cunoscut-o, întâmplător, pe aceea care îi va fi soţie până la moarte, domnişoara Elena Dragomirescu, din Bucureşti, fiica lui Gheorghe Dragomirescu, salariat la “Griviţa Roşie”, şi a Amaliei, născută Gush, de origine germană, din Bucovina. Elena Dragomirescu era forte frumoasă. S-au întâlnit-văzut-plăcut-iubit, căsătorindu-se în acelaşi an. Elena Năstase, fină, delicată, orăşeancă, nu cunoscuse muncile agricole, a fost repede transformată în mână de lucru, ea, sclavă, şi el, Titi, tiranul. Încă de la începutul căsătoriei s-a purtat abuziv; vara o ducea la Tărtăşeşti, la muncile casnice şi ale câmpului, să facă mămăligă într-un ceaun uriaş pentru lucrătorii zilieri ai pământurilor împărţite formal între rude, sub supravegherea de cerber a soacrei tuciurii, din cale-afară de rea. În 1950, la un an de la căsătorie, s-a născut primul copil, Adrian, alintat Ady de către părinţi. Apoi, după alţi doi ani. |n 1952 s-a născut sora lui, Dana.
Desigur, se ştie cât de greu se trăia în acei ani. O mamă cu doi copii mici nu putea obţine un serviciu, iar soţul, deşi inginer, primea un salariu care nu îi asigura o viaţă prosperă. Noroc cu ceva zarzavaturi şi alte alimente venite de la Tărtăşeşti. Iniţial, au locuit pe Colentina, în casa cumpărată de Năstase când activa ca ofiţer la Braşov, pe numele surorii sale, după legalizarea relaţiei tatălui său cu ţiganca Năstase, dar sora lui Marin a decedat, tânără şi nemăritată, după care proprietarul real a intrat în posesia imobilului. Comportarea lui ca soţ a fost mizerabilă. Dimineaţa, toată viaţa sa, lăsa o infimă sumă de bani pentru hrana din acea zi, încât copiii au crescut cu cartofi prăjiţi şi ciorbă de fasole. Frumoasa lui consoartă a purtat o haină de iarnă timp de 20 de ani, îmbrăcămintea ei fiind de-a dreptul sărăcăcioasă. Niciodată nu au intrat împreună la vreun restaurant sau spectacol. Chiar mai târziu, când a devenit cadru universitar la nou înfiinţatul Institut de Petrol şi Gaze Bucureşti, financiar sau material, nu s-a schimbat nimic în viaţa de familie, decât că Marin Năstase, care era fumător, a trecut de la ţigara “Carpaţi” la “Kent” şi a continuat să ia prânzul la cantina institutului, la “Coş“ sau la vreun restaurant întâmplător. Aproape a uitat că are o soţie, pe care o neglija total. Dacă aceasta încerca să-l mângâie cumva sau măcar să-l atingă, el o lovea. Foarte violentă această corcitură ţigănească, mereu irascibilă faţă de soţie. A lovit-o şi a bătut-o, de zeci de ori, pentru motive născute din firea lui agresivă. Când se enerva, mai din nimic, se îngălbenea şi tremura de furie. Rar, la câte 6 luni, ba chiar un an, îşi mai aducea aminte că trebuie să fie şi bărbatul soţiei sale. Atât! Ciudat! Niciodată Elena Năstase nu şi-a explicat de ce Titi al ei este aşa de rece cu ea şi de ce timpul liber şi-l petrece cu “prietenul” său bun, prezentat familiei ca un fost ofiţer, camarad şi amic de-al său. Întâmplător, odată, un cumnat, căutându-l la “prieten” acasă, l-a surprins pe Titi în pat cu amicul său bun, însă nimeni nu-şi putea închipui în naivitatea şi în necunoaşterea de atunci sau în lipsa de educaţie sexuală crasă că ar putea exista relaţii amoroase între bărbaţi. Deci Marin Năstase – Titi, zis Ţapu, de către unii cunoscuţi sau cunoscători, era… BISEXUAL.
Şi-a mai făcut un pas: a vândut casa din Colentina, s-a mutat cu chirie într-o locuinţă pe strada 7 Scaune şi şi-a cumpărat o maşină. Şi încă un pas: după puţini ani, s-a mutat iar într-un apartament confortabil, dintr-un bloc cu 4 etaje care, naţionalizat acum, aparţinu-se Fundaţiei “Elias”, bloc situat pe o stradă perpendiculară pe Calea Moşilor, foarte aproape de aceasta, cât şi de Piaţa Moşilor.
Fiul lui, Adrian, a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava” (devenit Nr.1) din Bucureşti şi a fost un elev mediocru în primele clase. Vacanţele de vară şi le petrecea la Tărtăşeşti, unde Marin Năstase îşi ducea întreaga familie, an de an. Acolo îl chema casa părintească, renovată şi mărită, acolo îi erau părinţii, unchii, mătuşile, verişorii. Doamna Elena Năstase muncea din greu, Ady zburda împreună cu alţi copii din sat, adică prietenii copilăriei sale: Toma Zaharia (devenit general în regimul Iliescu-Năstase); Gabriel Bivolaru (gangsterul deputat PDSR, care, împreună cu escroaca Mona de Frejes, originară din Bacău şi devenită cetăţean englez, au furat statului 2300 miliarde lei); Marin Bucur (noul proprietar de formă al faimosului restaurant CAPŞA, fost naţionalizat). Ady se juca voios cu prietenii lui, vară de vară, printre tot felul de nebunii copilăreşti, păşteau vitele împreună, furau fructe din livezile oamenilor şi toate celelalte. Când a ajuns mare om politic, Ady nu şi-a uitat prietenii: pe Toma Zaharia, poliţaiul corupt, care şi-a construit o vilă de miliarde la Tărtăşeşti l-a făcut general, mai marele poliţiştilor pe capitală; pe Marin Bucur, rudă cu familiile Năstase şi Zaharia, l-a folosit drept paravan la cumpărarea restaurantului CAPŞA. Această metodă de camuflare a proprietarului adevărat a utilizat-o şi Marin Năstase, folosindu-şi rudele când a divizat suprafaţa de teren agricol, stupii de albine şi oile cumpărate din biata lui soldă de sublocotenent, ca să nu fie trecut la “chiaburi”.
Metoda aceasta de camuflare a adevăratului proprietar va fi perfecţionată de Ady în cariera sa financiară şi politică. În cazul lui Grigore Bivolaru, când a fost descoperit ca “inginer financiar” păgubind statul cu 2300 miliarde lei şi a fost invitat la Procuratură, deşi era deputat PDSR, în opoziţie, Ady, prietenul din copilărie ajuns preşedinte de partid şi senator, a organizat la repezeală un marş la Procuratură, cu circa 40 de deputaţi şi senatori PDSR, unde a protestat, considerând actul ca persecuţie politică. După ani de tergiversări şi dispariţii de probe din dosare, în domnia bunului plac a lui Ady, Gabriel Bivolaru s-a ales cu o condamnare de 5 ani închisoare, în vreme ce un hoţ de găini primeşte 2 ani.

Ce naşte din pisică şoareci mănâncă sau aşchia nu sare departe de trunchi

Anii au trecut în goana lor nebună, Ady a crescut şi a ajuns elev în cursul superior al aceluiaşi liceu, Nr.1, fost Colegiul Naţional “Sfântul Sava”. Viaţa familiei Năstase a mers în acelaşi fel până prin 1963-64, când Marin Năstase, anticomunistul convins şi antisovieticul şi mai convins, a hotărât să se înscrie în rândurile PCR, spunând celor apropiaţi chiar aşa: “Îmi dau seama că viitorul este al comunismului, mă înscriu în PCR şi la fel îmi voi înscrie şi copiii în partid”. Marin Năstase s-a ţinut de cuvânt, s-a înscris şi a devenit membru PCR. Din acel moment, viaţa lui şi a copiilor săi a luat o nouă direcţie, aceea a imposturii, deoarece el nu a urmărit decât avantajele materiale imediate, nici vorbă de vreo motivare ideologică!

Alesul Românilor pentru Preşedintele lor

Pe măsură ce creştea, Adrian (Ady) afişa evident caracteristicile rasei bunicii lui de la Tărtăşeşti: viclean şi hoţ ; în schimb, sora lui, Dana, semăna cu mama ei: blândă, naivă, chiar prostuţă. La 12 ani, Ady şi-a descoperit, subit, bucuria de a se juca la vărul său mai mic cu 6 ani, şi de aceea îl vizita aproape zilnic, după şcoală. Dar nu ca să se distreze altfel decât cu timbrele poştale din cele trei clasoare ale unchiului său. Şi astfel, zi de zi, cum apărea, după ce mătuşa sa îl trata cu sandvişuri, el cerea clasoarele cu timbre, “ca să se joace”. După câteva săptămâni, matuşa a observat că nu mai exista nici un timbru în cele trei clasoare. Aşa a început, cu furtişagul, să colectioneze mărci poştale. Şi, de atunci, i s-a dezvoltat dorinţa de a colecta, mai ales prin acaparare şi furt. Odată cu noua poziţie privilegiată a lui Marin Năstase (Titi), nu numai de membru de partid, cât şi de colaborator al securităţii, sunt indicii că şi Ady a fost, încă de pe atunci, din ultimele clase de liceu, “adoptat” de Securitate. Deodată a devenit elev fruntaş, iar atunci când la liceu venea vreo delegaţie de străini din ţările capitaliste, întotdeauna cuvântul de “bun-venit”, în limbile engleză sau franceză, era rostit de elevul Năstase M. Adrian.

Când era în ultima clasă de liceu, în revista “Magazin istoric” au apărut, sub semnătura lui, unele comunicări sau precizări privind evenimente ori conducători din istoria medievală a României, în special din zonele Banatului şi Transilvaniei. Unele comunicări erau inedite, rodul “cercetărilor” elevului Năstase M. Adrian, uneori precise puneri la punct. Probabil că atunci mulţi s-au mirat sau l-au lăudat pe autorul unor asemenea studii serioase, cu toată vârsta sa adolescentină. Nimeni însă nu a ştiut că de fapt contribuţia lui Adrian – elevul minune – nu era decât semnătura, căci autorul adevărat era “iubitul” lui, fostul profesor de istorie Ion D. Suciu, de la Universitatea din Bucureşti, epurat din cadrele universitare în 1946, condamnat politic de trei ori şi binecunoscut ca homosexual, dar şi ca un specialist în istoria medievală a Banatului şi Transilvaniei.

Aşchia nu sare departe de trunchi

Legătura lor a fost de lungă durată, ba chiar au purtat şi verighete. Deşi Ionică Suciu era mult mai în vârstă, legătura a fost pasională, şi astfel a apărut şi această moştenire de la tatăl său – bisexualitatea. Într-o seară, Adrian a plecat, beat de amor şi de alcool, de la Suciu. Aproape de casă a cazut pe trotuar, poziţie în care l-a găsit taică-său. Acesta, în loc să reclame cazul la miliţie sau să-l confrunte pe Suciu, i-a dat doar un telefon, rugându-l să-i lase băiatul în pace. Ştia el ce ştia!
Adrian a intrat apoi la Facultatea de Drept şi, ca student, şi-a continuat viaţa sexuală dublă. Deseori, invita la el acasă studenţi negri, cu care se închidea în cameră, spunându-i mamei sale să nu-i deranjeze, că studiază. Şi biata mamă, în naivitatea femeilor generaţiilor trecute, nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiul ei aşa de studios.

Încă de pe la 14-15 ani, Marin-tatăl l-a format pe Adrian prin “spălarea creierului”, în mod constructiv, spunându-i de o mie de ori că este superinteligent şi că va ajunge mare, dar că trebuie să se căsătorească cu o fată din înalta nomenclatură comunistă. Probabil că aşa sunau indicaţiile de sus. La rândul său, Marin a mai dat o lovitură importantă a vieţii sale – a încercat, mai întâi la Timişoara, să-şi ia un doctorat, dar nu a reuşit. Atunci a pus în mişcare toată mierea stupilor din Tărtăşeşti, pe care a vândut-o, alături de alte produse agricole şi – cu banii adunaţi, plus “o vorbă bună” de la “Secu” – şi-a luat titlul de doctor în “izotopi radioactivi”, la Bucureşti. Aşa că a devenit Doctor Inginer Marin Năstase, fără să ştie ceva despre izotopii radioactivi. Nu că i-ar fi fost foarte necesar acest titlu în cariera sa de cercetător ştiintific sau în cariera universitară – el habar n-avea de fizică atomică. A procurat doar o carte din străinătate, pe care a tradus-o. Titlul i-a trebuit să justifice că nu-i un oarecare ingineraş, ci un om de ştiinţă, adică un doctor-inginer sadea. Şi în această calitate a făcut, ulterior, parte din mai multe delegaţii de oameni de ştiinţă români, care au mers în străinătate, ca invitaţi la diferite ocazii. Iar Marin Titi Năstase participa ca “ochiul şi urechea” vigilentei Securităţi, fără teama ca un ditamai doctor-inginer să fie bănuit de turnător. A fost în delegaţii în Cehoslovacia, China, Franţa, Suedia (6 luni), şi alte ţări; ca rezultat al acestor plecări, situaţia familiei nu s-a schimbat cu nimic; banii primiţi pentru deplasări în străinătate, în valută, i-a cheltuit pentru sufletul său, pentru tabieturile sale: maşina, ţigările “Kent”, mesele la restaurant. Soţia, biata lui consoartă, a purtat acelaşi palton (făcut dintr-o manta militărească transformată şi vopsită) peste 20 de ani. Şi tot cartofii şi fasolea au fost hrana ei şI a copiilor. În toţi aceşti ani de urcuş vertiginos al semi-ţiganului Marin Năstase, el şi-a mai pregătit o lovitură de “imagine”, care i-a adus bani, glorie, grade militare succesive de rezervist (până la cel de general) şi a fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea-militar. Cum comuniştii au căutat cu insistentă să-şi aibă eroii lor antifascişti, Marin Năstase şi-a ticluit o poveste mincinoasă, pe care nimeni n-a verificat-o; dealtfel era şi greu de verificat, după aproape 40 de ani de la sfârşitul războiului. Basmul bulibaşei suna cam aşa: a fost odată, ca niciodată, în Braşov, şi se făcea că un tânăr ofiţer de antiaeriană, care şoma, din lipsă de activitate militară, rătăcea de unul singur, a doua zi imediat după 23 August 1944, pe una din străzile oraşului; deodată a apărut o coloană germană de camioane cu soldaţi şi armament, care se retrăgea de undeva, în confuzie şi mare grăbire. Comandantul coloanei, un ofiţer superior, văzând un chipeş ofiţer român, fost camarad de luptă (teoretic), a oprit coloana şi, politicos, l-a întrebat pe ofiţerul român, care s-a întâmplat să fie chiar Marin Năstase, care e direcţia spre vest, spre Cluj. Proastă inspiraţie a ofiţerului german, care, în loc să aleagă un locuitor al Braşovului, oraş care avea pe atunci o bună populatie săsească, l-a preferat pe ofiţerul român ce nutrea în ascuns sentimente de ură faţă de fascişti şi de mare admiraţie faţă de armata şi poporul rus “libertate ne-a adus”. Ca urmare, ofiţerul român i-a indicat o direcţie contrarie, care mergea spre Moldova, şi care ducea, de altfel, spre o fundătură, drum bine ştiut de bulibaşa artileristă. Deci coloana germană a plecat în direcţia indicată de ofiţerul Năstase şi s-a înfundat undeva, unde a fost pe de-a-ntregul capturată de Armata Roşie, biruitoare.
Prin anii 80, după această poveste, s-a turnat un film, inspirat din lupta contra fascismului. Năstase a fost consilierul regizorului şi a încasat nu numai onorariul pentru munca sa, dar şi o primă suplimentară şi decoraţii. Nimeni nu s-a întrebat în anii turnării acestui film fantezist dacă sublocotenentul Năstase chiar a săvârşit asemenea faptă şi, dacă a făcut-o, atunci de ce în anul 1946 totuşi a fost epurat din armată – fiind în asemenea grad devotat de timpuriu partidului şi comunismului – sau, dacă a făptuit acest lucru, de ce l-a ţinut secret circa 40 de ani? Sfânta impostură! În acei ani s-a considerat el oare curat ca lacrima faţă de partid şi devotat instituţiei cu care colabora? Într-adevăr, a avut grija ca, după izgonirea Regelui, în 1947, să arunce în Dâmboviţa sabia pe care a primit-o în 1942 din mâna Regelui, şi cu asta a considerat că nu a mai ascuns nimic tovarăşilor, nici măcar averea de la Tărtăşeşti.
După terminarea Facultăţii de Drept şi obţinerea licenţei, Adrian Năstase (Ady) a lucrat undeva, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, repartizat… ştiţi de cine. Dar a mai deţinut o funcţie: a fost cooptat ca membru al Asociaţiei de Strângere a Relaţiilor cu Străinătatea, respectiv al Asociaţiei de Prietenie Româno-Americană, Româno-Engleză, Româno-Franceză, etc., etc. Astfel, el avea avantajul privilegiat al pătrunderii fără frică (în misiune) în ambasadele acelor ţări, cu ocazia sărbătorilor lor naţionale sau la alte manifestări social-culturale. Acolo se bucura de dublu avantaj, datorită pătrunderii şi cunoştinţelor sale în limbile engleză şi franceză, învăţate cu meditatori, avea posibilitatea să vâneze victime, atât pentru securitate cât şi pentru el. Atunci el a lucrat pentru DIE, serviciul străinilor în trecere prin teritoriul român, adică pe un american, de exemplu, îl cunoştea la Ambasada SUA, unde Ady era invitat cu ocazia sărbătoririi Independenţei SUA, 4 Iulie. Adrian, amabil şi serviabil, americanul, fericit că a întâlnit un localnic cu care se putea înţelege. Adrian îl invita la Operă, la Athenée Palace, şi în alte locuri frumoase, pentru ca, în acest fel, sub masca amiciţiei, să afle scopul precis al vizitei americanului la Bucureşti; putea constata orice din întrebările puse, ce-l interesa. Afla dacă intenţiona să întâlnească o anumită persoană, cetăţean român şi, în acelaşI timp, găsea şi partenere ori parteneri pentru relaţiile sale bisexuale. La un moment dat, s-a pricopsit cu o suedeză, pe care chiar a găzduit-o acasă, în familie; cum putea oare mama lui, în această situaţie, să-l bănuiască pe Adişor al ei că făcea ceva împotriva firii, mai ales că ea nu statea decât acasă şi cunoştea doar drumul spre piaţă. Nu avea prietene, nimeni nu o vizita. Relaţiile cu familia ei erau rupte, la cererea soţului, ca fiind neconforme cu noua lui linie de impostor-colaboraţionist.
Tot pe la ambasade, la cea a Franţei de data aceasta, a cunoscut un francez distins, partener homosexual, care l-a invitat la Paris (individul fiind o personalitate), aşa că Adişor, pe post de fetiţă, a primit imediat paşaportul şi a plecat pe malurile Senei, unde a avut o “lună de miere” de toată frumuseţea; franţuzul amorezat l-a plimbat prin toată Franţa şi l-a făcut pe deplin fericit. Întors în ţară, el a intrat într-o altă aventură, de data asta ca băiat. La Ambasada USA a întâlnit o tânără naivă, americancă, ai cărei părinţi, evrei, părăsiseră România în 1951, stabilindu-se la New York, unde tatăl profesa medicina. Tânăra, studentă, pregătea o lucrare despre România, iar Ady s-a oferit imediat să o ajute, fapt pentru care a găzduit-o mai multe luni şi cu care a întreţinut nu numai relaţii sexuale normale, dar a şi întocmit planuri serioase de căsătorie. Pe vremea aceea, Adrian Năstase nu nutrea încă dorinţe de a fi conducător al României, i-ar fi plăcut să trăiască în America, sub capitalişti. Tânăra newyorkeză era atât de prostuţă încât a citit notele informative despre ea, făcute de iubitul ei, care, din neglijenţă, le-a uitat în cameră. Când l-a întrebat despre ele, el a liniştit-o că aşa trebuie procedat prin lege când găzduieşti cetăţeni străini şi a convins-o să nu se alarmeze. Între timp, fata s-a îndrăgostit cu adevărat de el, dar tatăl ei a aflat motivul prelungitei sale şederi în ţară şi cine este cel care voia să-i fie ginere, şi şi-a chemat fata urgent la New York, i-a spus totul şi a trimis-o în Franţa, la studii, aşa că ţesătura lui Ady s-a destrămat. Ea a apucat să-i comunice ceea ce ştia tatăl ei. Reacţia imediată a lui Adrian faţă de un prieten a fost: “De unde ştie el? A fost la c… meu?”.
Probabil că au mai apărut şi alte asemenea “iubiri”. Iar despre cei descusuţi informativ se va afla doar dacă vreodată vor fi date publicităţii dosarele şi dacă vor mai exista aceste dosare ale lui Năstase (de activitate asiduă în cadrul DIE şi ale procesului Suciu).
Când, cu câţiva ani în urmă, a izbucnit scandalul Priboi, presa întreagă a înregistrat acţiunile furioase de apărare a lui Priboi de către primul ministru al României, Adrian Năstase. Ce legătură poate fi (că de rudenie nu este) între un pretins intelectual de rasă, doctor în drept, profesor universitar şi un ofiţer torţionar, dovedit semidoct şi semianalfabet original, recrutat din drojdia societăţii şi instruit în şcolile poliţiei politice, unde a învăţat ura de clasă, ura de oameni, deci o brută? Priboi i-a botezat lui Năstase primul copil. Priboi a fost ridicat de Năstase în ritmul urcuşului său politic: purtător de cuvânt, deputat PSD, consilier personal. Şi nimeni nu s-a întrebat de ce Năstase urăşte ideea deconspirării securităţii şi s-a opus cu vehemenţă ca dosarul lui Priboi să fie făcut public. Explicaţia este simplă: Priboi a fost legătura lui Năstase cu Securitatea, a fost îndrumătorul lui. Dacă Priboi este descoperit şi, eventual, adus în faţa justiţiei, atunci el va vorbi şi de Adrian Năstase şi de colaborarea lor. Or, în acest caz, urmează prăbuşirea de pe înaltul soclu pe care şi l-a construit.

Presa din ţară a anunţat că la examenul de bacalaureat părinţii au fost de acord să se facă publice rezultatele obţinute de elevi, cu o singură excepţie: părinţii elevului Andrei A. Năstase (Adrian şi Dana) de la Liceul “Jean Monet”. Iniţial s-ar putea aprecia modestia şi dorinţa de a păstra un secret familial. Dar n-a fost să fie aşa! La finalul examenului de bacalaureat s-a anunţat, de data asta, că odrasla premierului a obţinut cea mai mare notă şi pe liceu, şi pe Bucureşti. Şi atunci unde ar fi modestia? Faptul a reamintit celor ce cunosc amănuntele o altă asemenea situaţie, petrecută cu câteva decade înainte, dar cu alţi actori pe scenă. Dana, sora lui Adrian, a dat examen de admitere la Facultatea de Filologie (secţia engleză) şi a căzut la examen, fapt pentru care plângea acasă în hohote, cu toate consolările mamei sale. Tatăl, Marin Năstase, nu era acasă. Când a venit, el şi-a găsit fiica în lacrimi. A aflat cauza, şi-a îmbrăcat pardesiul imediat şi a ieşit în răcoarea serii de toamnă. După o oră s-a întors şi vesel i-a spus fetei: ai reuşit! A doua zi, pe listele celor reuşiţi la admiterea la limba engleză a apărut şi numele Năstase M. Dana. Este de bănuit că tăticul a făcut un târg acolo unde s-a dus, fiindcă la absolvirea facultăţii Dana nu a fost angajată ca profesoară, ci ca salariată a unei firme de comerţ exterior. Or, se ştie de cine aparţineau Comerţul Exterior, Externele, Turismul, ş.a. Dana a fost trimisă imediat în Siria, apoi în Norvegia şi Olanda (în coasta NATO). După 1989, a avut servicii numai în contact cu străinii, la Sofitel, Soros şi la mulţi alţii, la fel de importanţi. Aşa că istoria s-a repetat, între două examene: tatăl a avut timpul să aranjeze ca fiul său să cunoască subiectele (sau altă metodă) pentru evitarea oricărei surprize.

Alte câteva eşecuri

Au urmat o serie de evenimente care, analizate acum, după scurgerea timpului, apar nu tocmai plăcute familiei Năstase “Scatiu”. Cu tot doctoratul în izotopi radioactivi, cu toată practica de asistent la Institutul de Petrol şi Gaze, pentru a fi păstrat în Bucureşti (la mutarea din capitală a acestui institut) sau din alte raţiuni, dr. ing. Năstase a fost trimis pe postul de director al învăţământului profesional din Ministerul Învătământului, un post de birocrat, care ar fi putut fi obţinut de oricare alt inginer, nu de un doctor inginer “specialist” în izotopi radioactivi, deci nu un post de mare prestigiu ca profesor universitar.
Prin 1973-1974, prof. dr. ing. a avut din nou o “problemă” cu fiul său, care şi-a continuat vechea relaţie cu I. D. Suciu. De data asta, acest viciat mergea cu Adişor la porţile fabricilor şi, cu tehnica specifică tuturor corupătorilor, ademenea tineri muncitori, atraşi şi de titlul său de fost profesor. La aceste racolări a participat şi acela care, peste ani, avea să pretindă să conducă România şi pe care, din laşitate, chiar şi fostul rege l-a declarat cea mai importantă persoană a anului 2003. Tinerii racolaţi, aduşi în casa lui Suciu, se întreceau în beţii şi orgii, printre partide de sex şi perversiuni sexuale. Cum a aflat Miliţia, rămâne (încă) o mare enigmă. S-o fi lăudat vreunul dintre tinerei? Vecinii au raportat activităţi suspecte sectoristului? Sau Suciu era deja cunoscut secţiei de Moravuri? Cert este că miliţienii au a căzut în mijlocul unui asemenea dezmăţ, după ce înainte, de pe o scară a unei maşini de pompieri, se fotografiase pe fereastră totul. A urmat ancheta, în care vinovaţii principali erau I. D. Suciu şi Adrian Năstase, ca racolatori şi corupători. Până în seara procesului, aşa s-a ştiut, dar a doua zi a urmat bomba: acuzat – Ion D. Suciu, martor al acuzării – Adrian Năstase!
I.D. Suciu, pentru inversiuni sexuale şi corupere a unor bravi fii ai clasei muncitoare, a fost condamnat la 8 ani. După executarea pedepsei, au urmat alţi 6 ani deportare în Bărăgan, Suciu fiind considerat un pericol social. Îngerul păzitor, fie el Priboi sau altul, l-a făcut pe Adrian Năstase curat ca lacrima, într-un proces cu uşile închise, deci fără public, cu numai ceva “lucrători” de miliţie şi securitate, proces ţinut prin 1973. Dar şi “favoritul zeilor” Năstase a avut cumva de suferit. În mod discret, el a fost scos de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi expediat ca cercetător la Institutul de Drept Penal. Toată această întâmplare a constituit un semnal de alarmă pentru Marin Năstase tatăl. Şi, în liniştea nopţii, a plănuit să-l căsătorească pe Adrian, să-i dea o identitate socială nouă, nimeni nemaiputându-l acuza de “invers”, sperând în acelaşi timp să-i găsească o viitoare soţie tot aşa de naivă şi necunoscătoare cum îşi alesese el. Problema era însă mai complicată, deoarece, conform dorinţei tată-fiu, viitoarea doamnă Adrian Năstase mai trebuia să fie şi fiică de nomenclaturist, care să pună umărul şi la prestigiul familiei şi la ridicarea politică a progeniturii ţigăneşti, Adrian Năstase.
Norocul i-a zâmbit din nou lui Marin Năstase. La Direcţia învăţământului profesional, pe care o conducea, se afla, ca şefă de cadre, soţia fostului ministru de Externe, comunistul ilegalist Grigore Preoteasa, mort în accidentul de avion din 1957 de la Moscova. Tovarăşa Preoteasa avea o fiică, studentă la filologie, în anul 3 sau 4, la Universitatea Bucureşti. Marin Năstase, directorul, a făcut pe peţitoarea, a convins-o pe tovarăşa să-şi mărite fata, el fiind “motorul” care a reuşit să-şi însoare/mărite băiatul, desigur, păstrând secretul despre fiul său, păstrându-l până la moarte şi faţă de soţia sa care, dacă l-ar fi cunoscut, şi-ar fi explicat mai bine propria ei viaţă conjugală.

Sforile au fost trase, tinerii se zice că s-au plăcut, se zice că s-au şi iubit chiar, oricum, căsătoria lui Adrian cu domnişoara/tovarăşa Preoteasa-fiică s-a aranjat. De toate sforăriile tatălui său, Adrian s-a ţinut departe, dar s-a conformat, ca fiu ascultător. Şi, cum ambele familii erau “comuniste”, s-a aranjat numai căsătoria civilă, nu şi cea religioasă. Pe vremea aceea, Adrian nu ştia să-şi facă nici semnul Crucii, nu frecventa bisericile la slujbele religioase, aşa cum o va face peste 30 de ani.
Căsătoria civilă a avut loc la Primăria din Piaţa Amzei, în prezenţa unei echipe de ţărani secui (tov. Preoteasa-mama era unguroaică, din secuime), îmbrăcaţi în hainele lor de la ţară tradiţionale şi a altor câtorva persoane, selecţionate cu grijă de Marin (Titi) Năstase, din partea familiei lui: doar fratele său cu soţia, iar din partea Elenei Dragomirescu-Năstase (mama ginerelui), doar o soră cu soţul. După încheierea ceremoniei şi oferirea unei cupe de şampanie cu biscuiţi, a urmat un prânz, la “Coş”, dar socrul, Marin, s-a îngrijit să elimine dintre invitaţii prezenţi la Starea Civilă pe fratele său cu soţia (fost comerciant, naţionalizat în anul 1948) şi pe sora bună a mamei-soacre a lui Adrian, cu soţul, fost deţinut politic, deşi ar mai fi avut trei fraţi şi părinţii în Bucureşti, nechemaţi, pentru a nu da explicatii tov. Preoteasa despre aceşti “duşmani de clasă” pe care îi invitase (doar ca decor) la ceremonia căsătoriei, unde nu atrăseseră atenţia nimănui.
A doua zi după căsătoria civilă, Adrian Năstase s-a mutat să locuiască în casa tov. Preoteasa, din Parcul Primăverii, îndeplinindu-se dorinţa combinată (a tatălui său şi a lui) de a deveni soţ de fiică de nomenclaturist. Totul dovedea că planurile lui Marin-tatăl s-au realizat şi că mergeau pe drumul dorit de el. Dar n-a fost să fie aşa! După câteva zile de om căsătorit cu o tânără frumoasă, atractvă şi foarte simpatică, într-o seară, pe la orele 11, cineva a sunat la uşa familiei Năstase. La întrebarea doamnei Năstase “cine este?” a răspuns fiul Ady. A urmat un dialog scurt:

“Ce s-a întâmplat, Adişor, mamă?”

Răspunsul: “Mamă, dacă nu mă primeşti în casă, lasă-mă să dorm în hol, nu vreau să mă mai întorc la ea!”.
Şi mama a mai întrebat apoi: “De ce, mamă, este o fată bună, frumoasă?” Răspunsul a fost: “Eu vreau să studiez, să citesc, şi ea mă solicită prea mult!”
A doua zi, tov. ministru Preoteasa a vizitat, cu mare scandal, familia Năstase, spunându-le, fără alte explicaţii inutile, că, în noaptea anterioară, Adrian şi-a părăsit tânăra soţie, sărind pe fereastră, bineînţeles fără ştirea cuiva din casă.

Au continuat discuţiile “între patru ochi”, între Marin (Titi) tatăl şi tov. Preoteasa – mama tinerei doamne Năstase. Nu vom şti niciodată dacă tăticul lui Adişor i-a dezvăluit mamei “victimei” devierea sexuală a fiului. Nu s-a putut gândi că Adişor al ei îşi va schimba “gusturile amoroase” atât de repede. A urmat apoi divorţul. Ceva mai târziu, fiica tov. Preoteasa s-a recăsătorit. Adrian şi-a continuat viaţa lui de burlac, cu aventurile, bucuriile, necazurile şi, mai ales, cu mari succese profesionale, fiind sprijinit, desigur, de “îngerul cu epoleţi”, păzitorul grijuliu, şi ajutat, bineînţeles, pentru randamentul lui.

Ascensiunea spre puterea supremă

Ca elev şi student, Adrian Năstase a fost întotdeauna scutit de muncile agricole “voluntare” ori “patriotice”, în timp ce colegii lui erau obligaţi să presteze acele servicii, neplătite, pentru “edificarea societăţii comuniste”. |n acele perioade ale anului, el se ocupa cu studiul intens al limbilor franceză, rusă şi engleză. Îngerul lui păzitor, Priboi, veghea asupra lui, îl proteja şi avea, de atunci, de timpuriu, planuri mari cu Năstase. După licenţa în drept şi episodul I. D. Suciu (descris în partea a doua a acestei serii de articole), a lucrat ca cercetător la Institutul de Studii de Drept Penal, vreme de 17 ani. În declaraţiile sale încep confuziile: afirmă (ca să-şi justifice cariera viitoare de diplomat) că de fapt a lucrat la Departamentul de Drept Internaţional, care, pe atunci (institutul) aparţinea de Academie, fără să numească anume care dintre ele: Academia Română? Academia Comercială? În realitate, el evită să declare ziariştilor că această Academie se numea Ştefan Gheorghiu şi aparţinea nemijlocit de PCR. Acolo a obţinut un doctorat în Drept Internaţional.

Necazurile şi bucuriile familiei Năstase

Din punct de vedere financiar, Marin şi Adrian Năstase au prosperat. În primul rând, şi-au cumpărat locuinţă la aceeaşi adresă: tatăl – un apartament; fiul – o garsonieră în Str. Naum Romniceanu, nr. 2, bloc 5, et.3, apt. 13 (şi la etajul I), Bucureşti. Este o stradă perpendiculară pe Dorobanţi, pe partea dreaptă, în sensul spre Arcul de Triumf, circa 400 m. de Dorobanţi. Dintr-o cerere făcută de Adrian Năstase, la 23 iunie 1988, către tov. ministru Ana Mureşan, reiese că susnumitul locuia în str. Jean Texier nr. 4 şi că încă de pe de atunci era nomenclaturist: “Subsemnatul dr. Adrian Năstase, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Juridice, vice-preşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI), domiciliat în Bucureşti, Str. Jean Texier nr. 4, sector 1, telefon 79.39.26., vă rog să binevoiţi a-mi aproba cumpărarea cu prioritate şi cu plata integrală a unui autoturism TRABANT 601 (limuzină). Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasări pe care le presupun activităţile ce le desfăşor în cadrul ADIRI, (ca preşedinte al Secţiei de Drept Internaţional) în cadrul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (Ştefan Gheorghiu, nu?) a Universităţii din Bucureşti, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului Juridic al MAE, ca secretar de redacţie al publicaţiei ‘Revue roumaine des sciences sociales, serie de sciences juridiques’ etc.” (ce o însemna oare acest etc?). În urma acestei intervenţii, putem trage câteva concluzii: A. În acele vremuri, “visul” lui A. Năstase – Scatiu’ nu era un Mercedes, BMW sau Rolls, echipate cu girofar, nici măcar o Dacie, ci un amărât de Trabant; C. Cererea demontează una din marile minciuni ale lui Adrain Năstase care, atunci când şi-a prezentat guvernul în faţa parlamentului, a debitat-o aşa cum manipulează poporul român, bătându-şi joc de inteligenţa românilor. Acest Năstase a declarat atunci că “nu a făcut parte din nomenclatură”. Or, cu activităţi la Academia partidului (“Ştefan Gheorghiu”) şi lector al CC al PCR mai poate exista îndoială că nu a fost în nomenclatorul CC al PCR? C. În sfârşit, pe cererea sa pentru Trabant, în colţul din dreapta găsim următoarele rânduri: “Tovarăşă ministru Ana Mureşan, vă rog respectuos să binevoiţi a aproba această cerere, Ambasador A. Miculescu” (Angelo Miculescu-nota autorului). Demn de reţinut este că, în acel moment, Adrian Năstase, vânătorul de mireasă nomenclaturistă, care îşi încercase norocul şi ca să devină ginerele lui Nicolae Ceauşescu (curtând-o pe Zoe), găsise în fine partida râvnită, fiica nomenclaturistului Angelo Romeo Constantin Miculescu. Şi iată-l căsătorit cu Daniela (Dana) Miculescu, locuind la o nouă adresă. Sistemul “intervenţiilor şi pilelor” socrului începuse să funcţioneze pentru el. După prima încercare nereuşită de a fi şi soţ, ambiţiosul Adrian Năstase-Scatiu’ nu şi-a pierdut speranţa de parvenire pe cale matrimonială; învârtindu-se la ceaiurile şi petrecerile date de fiii şi fiicele aristocraţiei nomenclaturiste – cum de altfel proceda de mulţi ani – acolo a întâlnit-o pe fiica ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare, fost ambasador în China, membru CPEx, Angelo Miculescu. Şi căsătoria s-a aranjat în mod foarte precipitat.

Supărarea pândea

Dana Maria Năstase, sora lui Adrian, în cele din urmă, s-a îndrăgostit. Mare dragoste mare, planuri de nuntă spectaculoase în care scop viitorul ginere, cu garanţia viitorului socru, viitorului cumnat şi viitoarei soţii – toţi colaboratori apreciaţi ai Securităţii – a obţinut paşaport să meargă în R.F. Germania, pentru cumpărături de nuntă. Nu cunoaştem încă cine a avut această idee nefericită, deoarece atât de îndrăgostitul ginere, odată ajuns în Germania, a uitat de nuntă, de mireasă şi a rămas acolo, cerând azil politic. Evenimentul s-a petrecut în anii lumină ai lui Ceauşescu. Durerea şi ruşinea celei care trebuia să fie mireasă, devenită oaie neagră a familiei, au afectat cu putere de cutremur pe toţi cei din jur, la care s-a adăugat, desigur, suspiciunea, dezaprobarea şi probabil neîncrederea periculoasă a Securităţii. Îngerul Priboi a reparat cumva prejudiciile apărute. După un timp, Dana Maria Năstase, sora lui Ady, s-a consolat în mai multe braţe, ca să se oprească în ale unuia pe nume Barb, cu care s-a căsătorit şi au avut o fiică. După care, la câţiva ani, au divorţat şi, după cum ştim, a rămas singură, cu toate încercările reunite ale ei şi ale fratelui ei de a găsi un soţ, bineînţeles un “miliardar de carton”. Asta nu înseamnă că duce o viaţă de abstinenţă. Din contra!
Pentru a ilustra încă şi mai bine profilul moral al lui Marin Năstase (tatăl), redăm un episod din activitatea lui împotriva chiar a membrilor familiei sale prin alianţă (căsătorie). Soţia lui Marin Năstase are patru fraţi în Bucureşti (în acele timpuri tulburi) din care unul, cel mai mare, fost arhitect – deci, cumnatul lui Marin Năstase. Acest arhitect, în anii studenţiei sale, prin ’50, a fost arestat de Securitate pentru că în sala de cursuri s-a găsit scrisă o lozincă anticomunistă. Cu el au mai fost arestaţi câteva zeci de studenţi. După câteva luni întregi de anchete sălbatice, bătăi şi toată gama de schingiuiri, la Uranus, a fost pus în libertate, anchetatorii găsindu-l nevinovat. Probabil că ei “descoperiseră” făptaşul printre studenţii arestaţi. Ajuns arhitect, s-a dovedit a fi un profesionist de certă valoare; a condus un atelier de 12 arhitecţi şi proiectanţi; a proiectat laminorul de la Galaţi, din Tulcea şi alte obiective industriale importante şi, deşi era atât de priceput şi apreciat, nu putea fi numit oficial şef de atelier, deoarece nu era membru PCR, salariul fiind mai mic, funcţia echivalând cu aceea de şef de atelier. Trebuia să se înscrie în PCR şi, pe motiv de salariu, şi a întocmit o cere în acest sens, de admitere în rândurile partidului. Pentru referinţe, cum se cerea, a indicat câţiva cunoscuţi, printre care şi pe cumnatul său, Marin (Titi) Năstase. Această acţiune s-a petrecut prin anii ’80, adică la circa 25 de ani de la arestarea sa ca total nevinovat. Cererea de primire în PCR i-a fost respinsă şi, după cum a aflat ulterior, cumnatul lui, Marin-Titi Năstase, a dat cele mai dezastruoase referinţe despre el; niciodată însă nu a aflat ce a putut inventa acel balaoacheş atât de grav, numai ca să demonstreze partidului loialitatea sa şi credinţa peceristă, demascându-şi chiar şi familia.

O afacere murdară

Dar cea mai perfidă faptă făcută sub îndrumarea lui Marin Năstase şi finalizată de fiul său, Adrian, care mai demonstrează şi cât credeau aceşti oportunişti în permanenţa regimului comunist, a fost acapararea prin viclenie a vilei naţionalizate din strada Aviator Petre Creţu nr. 60, nu departe de Biserica “Caşin”.
Această vilă, aflată într-unul din cele mai selecte cartiere, a aparţinut de fapt şi de drept familiei Mihai şi Elena Ciolan, posesorii actului de vânzare-cumpărare al terenului de 576 m.p. Nr. 32570/14 noiembrie 1930. Mihai Ciolan a fost un strălucit inginer, cu studii la Charlottenburg, în Germania, iar soţia sa, casnică. Mulţi ani, până la instaurarea comunismului, a ocupat funcţia de director al tracţiunii CFR. Ei au construit pe acest teren o vilă (subsol+parter+etaj) de circa 450 m.p. locuibili. În mod abuziv, în 1950, imobilul a fost naţionalizat, prin Decretul nr. 92/1950. Foştilor proprietari li s-a permis să locuiască în două camere din fosta lor casă. N-ar fi inutil să mai afirmăm că era singura lor proprietate imobilă, considerată “construită pentru a fi exploatată”, iar inginerul specialist M. Ciolan dat afară din serviciu de la CFR a cunoscut apoi tot felul de privaţiuni, persecuţii, trăind din vânzarea bunurilor diferite, ca mobilă ş.a. Statul-proprietar a închiriat restul de spaţiu locuibil.
Familia Ciolan nu a avut copii. După câţiva ani, Mihai Ciolan a murit. El nu a avut alte rude decât pe fratele său, Antonin Ciolan, dirijor, compozitor şi profesor la Cluj, care nici el nu a avut copii. Şi Antonin Ciolan şi soţia sa, au decedat la puţină vreme de la moartea fratelui şi cumnatului lor. Elena Ciolan a avut însă un frate în Bucureşti, părinte a 5 copii, 3 fete şi 2 băieţi. Cea mai mare dintre fete s-a întâmplat să fie Elena Dragomirescu, cea care, din 1949, devenise soţia lui Marin Năstase-Titi (zis şi Ţapu în familie). Datorită lipsurilor şi mizeriei, sănătatea Elenei Ciolan s-a deteriorat în decursul anilor şi senilitatea i-a avansat. Aflată în incapacitate mintală totală, nepoata Elena Năstase, dirijată de soţul ei, o izolează pe mătuşă de vecini, prieteni de-o viaţă, de restul familiei şi, în 1989, o pune pe mătuşa senilă, deci inconştientă, să semneze un tesatament prin care o lasă pe nepoata sa, Elena Năstase, moştenitoare universală a proprietarei. Astfel, sub îndemnul soţului – vicleanul şi atavicul bolnav de avere Marin Năstase – soţia lui devine proprietara unei vile naţionalizate de regimul comunist, în regimul comunist.
La 5 mai 1990, Elena Ciolan a decedat, în vârstă de 92 de ani. Nepoata Elena Năstase şi soţul au ţinut în secret decesul ei, ocupându-se de procedurile funerare, ieftin şi rapid, prin incinerare la Crematoriul “Cenuşa”. Nici un alt nepot dintre ceilalţi 4 ai Elenei Ciolan nu a ştiut nimic, nici măcar despre dispariţia ei pământească. Desigur, este o faptă imorală, condamnabilă şi nedemnă aceea de a profita în defavoarea celorlalţi fraţi ai Elenei Năstase, fostă Dragomirescu, care şi ei ar fi avut, din punct de vedere juridic, acelaşi drept de moştenire. Dar acesta este stilul de a face avere şI “a lua cu japca” al tatălui Marin şi fiului Adrian Năstase-Scatiu’. Testamentul semnat de bătrâna în incapacitate mintală are data autentificării Nr. 12008/12/10/1989. Noua proprietară, Elena Năstase, obţine un certificat de moştenitor, cu Nr.1240 din 7 august 1990. După 4 ani, conform strategiei celor doi mari rechini, tată şi fiu, Marin şi Adrian Năstase, proprietara de drept (de fapt, proprietar Adişor) dă statul în judecată, revendicând vila (dosar civil cu Nr. 3706/1994). Judecătoria Sectorului I, într-un mod nemaiîntâlnit de rapid (doar solicitanta era mama fostului ministru de Externe şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor) pune în posesiune, prin sentinţa civilă Nr. 3842 din 14 aprilie 1994 pe Elena Năstase, cu drept de recurs în 15 zile şi, bineînţeles, ICRAL nu a făcut recurs. Şi astfel, clanul năstăşeştilor lacomi a acaparat vila.
Este de remarcat faptul că, după hotărârea judecătorească având la bază testamentul autentificat 12008/12/10/89, în 1997 întreg dosarul nr.3706/1994 nu era de găsit la arhiva judecătoriei – testamentul a dispărut. Se pune întrebarea firească: nu cumva şi semnătura de pe testament a fost în fals? Şi ştiind că şi de la o altă judecătorie a dispărut de mult dosarul procesului I.D. Suciu/A. Năstase, putem concluziona cine a fost autorul sustragerilor în scopul de a dispărea orice urmă! (vezi partea a II-a)

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

Invatamantul superior romanesc si necesitatea schimbarii

Posted by admin On June - 24 - 2009

autor Ec.drd. Mihaela Luminita Strajeri

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Românialuminita

Societatea româneasca se afla într-un proces de schimbare în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic au cunoscut o noua dinamica în încercarea de adaptare la conditiile prezente. Importanta învatamântului superior devine tot mai evidenta în  societatea româneasca. Universitatea devine resursa institutionala absolut indispensabila economiei si societatii românesti pentru construirea societatii bazate pe cunoastere si realizarea obiectivelor de redefinire a fundamentelor competitivitatii.

În perioada comunista sistemul învatamântului superior românesc era supus integral deciziilor mai mult sau mai putin arbitrare venite din partea Ministerului Învatamândetului si nu îsi punea problema existentei sale, deoarece intrarile si iesirile sale erau garantate de catre stat, iar calitatea procesului de învatamânt nu influenta prea mult relatia sa cu mediul extern. Dupa decembrie 1989 sistemul de învatamânt superior a intrat într-o criza existentiala, prin ruperea raporturilor rigide dintre universitati si mediul înconjurator si aparitia unui câmp de forte extrem de puternice în mediul politic, economic si social extern.
Astazi ele se afla într-un profund proces de transformare si tind sa-si modeleze activitatea în acord cu problematica realitatilor economice si sociale. Institutiile de învatamânt superior se confrunta astfel cu transformari fara precedent în ceea ce priveste cadrul propriu de functionare, asteptarile din partea publicului, atributii si reponsabilitati. Daca pâna recent misiunea lor se rezuma în special la procesele de învatare si cercetare, astazi nu mai pot fi privite ca institutii în sine, izolate, ele trebuie conectate la problemele cu care se confrunta societatea.
Sistemul national de învatamânt superior trebuie sa reflecte nevoile specifice si traditiile în materie de educatie ale societatii pe care o deserveste. Functia fundamentala pe care o îndeplines te un sistem de învatamânt superior eficient este aceea de a oferi societatii o forta de munca adaptabila, mobila si usor de ocupat, capabila sa aplice abilitatile cerute de piata locala, regionala sinationala muncii.
Asigurarea acestei functii esentiale de formare profesionala aduce în discutie perfectionarea resurselor umane privite prin prisma instruirii, dezvoltarii si autoperfectionarii continue. Programul National de Reforme 2007-2010 prevede ca România si-a asumat, pentru anul 2010, tinta strategica de 7% a ratei de participare la educatie si formare profesionala pentru grupa de vârsta 25-64 de ani. Presiunea exercitata asupra institutiilor de învatamânt superior de stat (publice) pentru realizarea de activitati cât mai competitive este tot mai crescuta si datorita aparitiei pe piata pregatirii profesionale a noi actori – în special universitati private si organizatii neuniversitare – care, nefiind alimentate cu resurse de la bugetul de stat, sunt constrânse sa desfasoare o activitate cât mai dinamica si mai eficienta.
Învatamântul superior se confrunta în prezent cu o serie de provocari.

Unele dintre ele sunt tipice pentru învatamântul superior din întreaga lume, unele celui european, iar altele sunt mai curând tipice pentru tarile foste comuniste, cum este cazul României, care se afla într-o perioda de consolidare a economiei sale de piata. În conceptia lui Epstein (2007) se remarca trei categorii de factori cu influenta asupra institutiilor de învatamânt superior: globalizarea, comercializarea si impactul crizei economice. Garrod (2008) identifica ca principali factori:  organizarea, managementul si costurile de operare. Într-o lucrare recenta, Stearns (2008) arata ca principala provocare careia trebuie sa-i faca fata invatamântul superior este tocmai tensiunea între nevoile si obiectivele educatiei. Aceasta tensiune, trebuie precizat nu este nicidecum noua. Universitatile se vad nevoite sa conteste preponderenta stiintei care cedeaza locul, dupa spusele sociologului german Ulirich Beck, „societatii riscurilor”, în care riscurile mediului ambiant cresc mai rapid decât beneficiile progresului social si tehnic.

Asadar, principalele provocari si tendinte ale învatamântului superior românesc contemporan sunt urmatoarele:

Cresterea cererii pentru educatie superioara este un fenomen mondial cu care se confrunta toate tarile lumii. Cererea de noi locuri de scolarizare creste neîntrerupt, tot mai multi studenti de tipuri si vârste diverse înscriindu-se în învatamântul superior pentru a fi instruiti, sub diverse forme într-un numar crescând de domenii si în cadrul unor programe pedagogice moderne. Fenomenul se datoreaza din plin democratizarii crescânde a societatilor.

În SUA începând cu anii ’40 ai sec. XX învatamântul superior capata un caracter de masa, transformându-se din învatamânt al elitei sociale si politice în învatamânt accesibil pentru toti. Valul „masificarii” învatamântului superior în Europa vine abia în anii ’70 ai sec. XX. Conform studiilor UNESCO în 2005 erau înrolati 138 milioane de studenti în toata lumea, cu 50% mai mult în comparatie cu 1999. Ponderea populatiei cu studii superioare este în crestere în România, de la8,7% în 1999 la 11,1% în 2005 dar ramâne inferioara ratei din tarile cu economie dezvoltata respectiv Franta 16,4%, Germania 15%, Marea Britanie 15,4%. Rata de participare la învatamântul superior din România a crescut de la 27,7% în 2000/2001 la 44,8% în 2005-2006.
Guvernul României explica cresterea participarii în învatamântul superior, specifica ultimilor 15 ani, prin dezvoltarea învatamântului superior privat, dezvoltarea retelelor de universitati, înfiintarea de noi universitati sau dezvoltarea filialelor marilor universitati în locatii netraditionale si prin cresterea interesului pentru învatamântul superior determinat de existenta unui grad mare de absorbtie pe piata muncii a fortei de munca înalt calificate. O tendinta manifestata în mai toate tarile este cresterea costurilor în invatamântul superior. Invatamântul superior tinde sa fie costisitor, fiind legat în general de consumul mare de forta de munca. Efectul benefic al utilizarii judicioase a tuturor resurselor – financiare, materiale sau umane – este în afara oricarei discutii. Grija pentru resursele umane trebuie sa fie o preocupare majora a universitatilor, pentru ca acestea constituie un element important al costurilor. Exista o multitudine de domenii în care s-ar putea realiza economii minore de cheltuieli, care sunt, însa, categoric eclipsate de eficienta pe care ar putea-o aduce cu sine reforma modului de angajare, repartizare, management si salarizare a resurselor umane.

Globalizarea si integrarea regionala.

Dezvoltarea capitalului institutional si uman implicata de calitatea de membru a Uniunii Europene (UE) necesita eforturi si investitii semnificative. Nu este necesara doar alinierea la legislatia UE, ci si dezvoltarea capacitatii juridice si administrative de implementare si aplicare a acestora. Acest lucru implica crearea unei piete competitive cu institutii private si publice capabile sa satisfaca cerintele pietei comune. Aderarea la Uniunea Europeana reprezinta o provocare semnificativa la adresa cercetarii si învatamântului superior, a activitatii de extensie si a organizatiilor profesionale. O consecinta importanta a competitivitatii în conditiile globalizarii se regaseste în domeniul ocuparii personalului si al structurii resurselor umane în universitati. Ocuparea cu personal poate înregistra un regres, daca nu se iau din timp masurile corespunzatoare în domeniul managementului resurselor umane, prin exercitarea tuturor functiilor conducerii în acest domeniu, pentru asigurarea echilibrului necesar între cerintele si posibilitatile de acoperire cu resurse umane acordate cu nivelul tehnologic tot mai avansat si cerintele pietei globalizate.

Dezvoltarea tehnologiei si informatiei.

Sistemul de învatamânt, în situatia actuala în care evolutia tehnologiei informatiei tinde sa îsi faca un loc
tot mai important în toate domeniile de activitate, are nevoie de sisteme informatice performante si adaptate în permanenta dinamicii tehnologice. Informatizarea procesului educational si de învatamânt necesita realizarea unor noi structuri organizatorice, noi modalitati de management si noi cai de utilizare a tehnologiilor informatiei. Dezvoltarile recente din domeniul tehnologiilor informationale si ale comunicatiilor au produs o schimbare esentiala atât în planul necesitatilor de dobândire a cunostintelor si a capacitatii de a raspunde acestora, cât si în modul în care sunt oferite programele de studiu în cadrul institutiilor de învatamânt. Preocuparile pentru realizarea simbiozei dintre pregatirea de specialitate si pregatirea generala în procesul de formare a personalului se rasfrâng în mod favorabil asupra desfasurarii activitatii. Aceste preocupari contribuie, în mare masura, atât la asimilarea rapida a noilor realizari ale stiintei si tehnicii, cât si la obtinerea unei eficiente crescânde. Însa nu se poate trece cu vederea ca, în activitatea administratiei universitare, sunt frecvente cazurile în care institutii înzestrate cu tehnica moderna realizeaza o eficienta scazuta. Aceasta evidentiaza necesitatea cresterii preocuparii pentru ridicarea nivelului de pregatire a personalului, inclusiv sub aspectul posibilitatilor de a realiza corespunzator unitatea dintre academic si administrativ.

Diminuarea finantarilor învatamântului superior din bugetul statului este un adevar valabil pentru toate tarile europene. Ca o tendinta actuala, Marshall (2007) arata ca institutiile de învatamânt superior încearca sa redefineasca balanta de venituri obtinute din finantare publica cu cele din surse private.
Consiliul Uniunii Europene, într-un Proiect de raport comun al Consiliului si al Comisiei pentru 2008, precizeaza ca, cheltuielile publice destinate institu tiilor din învatamântul tertiar din UE, inclusiv educatiei si cercetarii, au reprezentat 1.1% din PIB la nivelul UE-27 în anul 2004. Totalul cheltuielilor ramâne totusi mult sub nivelul înregistrat în
Statele Unite. Acest lucru se datoreaza în mare parte faptului ca nivelul de finantare privata în Statele Unite este de sapte ori mai ridicat. Cheltuielile pe student înscris în învatamântul tertiar în SUA au fost mai mult decât duble fata de media înregistrata în UE. Uniunea Europeana trebuie sa dubleze investitia pentru învatamântul superior (o crestere de aproximativ 10.000 pe an pentru fiecare student) ca sa atinga nivelul din Statele Unite ale Americii. Investitiile publice pentru educatie si formare profesionala au crescut de la momentul adoptarii strategiei Lisabona si sunt comparabile cu cele din SUA (mai mari decât în Japonia). Problema este reprezentata de investitiile private, acestea fiind modeste în majoritatea Statelor Membre. Conform OECD 2008, Danemarca, Olanda, Slovacia si Suedia au înregistrat cele mai importante cresteri ale ponderii cheltuielilor pentru educatie în cheltuielile publice. Cele mai scazute ponderi ale acestor cheltuieli se întâlnesc în Grecia, Italia, Germania si Republica Ceha (sub 10%). In România s-a înregistrat o crestere accentuata a cheltuielilor publice în învatamântul superior de la aproape 0,4% din PIB la peste 0,8% din PIB în 2007 si 2008. Aceasta crestere a determinat o infuzie de resurse suplimentare de care era mare nevoie în acest sector, dar cresterile suplimentare au fost în mare parte utilizate pentru investitii în infrastructura sau echipament, putine fiind investitiile în modernizarea sistemului. Cheltuielile curente, au ramas în linii mari neschimbate ca pondere în PIB. Nu este clar daca recenta crestere a volumului de cheltuieli se va mentine pe termen mediu. Un alt studiu OECD din 2006 arata totusi ca, prin comparatie, tarile membre ale Uniunii Europene investesc în medie 1.2% din PIB în invatamântul superior, în timp ce Statele Unite Ale Americii investesc 2.6%. Daca ne referim strict la sistemul public de educatie, situatia în SUA nu difera fundamental fata de cea din Europa. Crizele de finantare artificial orchestrate au determinat diminuarea fondurilor alocate sistemului public de educatie. Reducerea bugetelor universitatilor de stat nu reflecta neaparat o scadere a veniturilor contribuabililor, ci un recul sensibil al partii din impozitul pe venit afectata institutiilor publice de învatamânt superior. Acestea si-au vazut bugetele reduse cu o treime în ultimii douazeci si cinci de ani. În SUA finantarea publica a învatamântului, inclusiv a celui privat, variaza de la 50% la 70% în functie de anul bugetar, iar învatamântul superior se caracterizeaza printr-o „comercializare” puternica, ce face ca universitatile sa se implice în procese de generare a profiturilor. Desigur, traditia americana de finantare a universitatilor provine din sectorul privat (alumni, fundatii si întreprinderi private), aceasta traditie lipseste în Europa, învatamântul superior european fiind unul public prin esenta. Sursele de finantare pentru institutiile de învatamânt din România sunt: bugetul statului, bugetele locale, veniturile proprii ale institutiilor de învatamânt, donatii, sponsorizari si impozite de la persoane fizice si juridice. Anul 1998 a adus o schimbare fundamentala, prefigurata de altfel de Legea 84/1995, în asigurarea finantarii universitatilor de stat de la bugetul statului. Principiul care guverneaza de atunci finantarea este numarul de studenti echivalenti. Cheltuielile legate de asigurarea resurselor pentru procesul de învatamânt (cheltuieli de personal si cheltuieli materiale), cuprinse în finantarea de baza, se asigura prin contractul institutional, iar cele legate de dezvoltare (investitii, dotari) sau întretinerea bazei materiale (reparatii capitale, modernizari, reabilitari, etc.) se asigura prin contractul complementar. Trebuie mentionat totusi ca, Legea invatamântului (84/1995) a fost modificata de 28 de ori, dintre care de 10 ori prin ordonanta de urgenta. Si aproape întotdeauna, principalul argument al modificarii legii a fost armonizarea cu directivele europene. Organizarea si desfasurarea studiilor superioare sunt reglementate separat, fie prin ordin al ministrului, fie prin hotarâre de guvern.
Institutiile de învatamânt superior pot organiza activitate de cercetare si dezvoltare si pot fi implicate în activitati de proiectare, consultanta sau expertiza; aceste activitati pot fi organizate în colaborare cu alte institutii de învatamânt sau cercetare din România sau din alte tari. În concluzie, pretutindeni învatamâtul superior se confrunta cu mari provocari si dificultati legate de finantare, cresterea cererii de educatie superioara, dezvoltarea tehnologiei si informatiei. Integrarea României în Uniunea Europeana, are efecte semnificative asupra educatiei si formarii profesionale, care va contribui la definirea locului si rolului României în structurile Uniunii Europene. În alcatuirea strategiei sale de ocupare a fortei de munca, Uniunea Europeana a inclus confirmarea faptului ca, pentru a continua sa fie competitiva în contextul economiei mondiale si al societatii informationale în formare, resursele umane trebuie sa fie capabile sa aplice anumite abilitati de înalt nivel, care pot fi usor adaptatepentru a satisface o serie de nevoi în schimbare. În actuala etapa de dezvoltare economico-sociala, dezvoltarea învatamântului apare ca o cerinta a progresului de ansamblu a societatii. Pe termen lung, învatamântul contribuie la dezvoltarea economica a unei tari, stimuleaza progresul si ridica standardul de viata al populatiei. Ar fi însa si câteva conditii: invatamântul trebuie sa fie bine dimensionat, organizat rational, adaptat si adaptabil la nevoile prezente si viitoare ale societatii, condus cu profesionalism si competenta.
Diversitatea si complexitatea mare a problemelor care apar în domeniul învatamântului superior românesc si dificultatile cu care se confrunta în prezent universitatile, arata în mod clar, ca trebuie realizate numeroase schimbari în cadrul acestuia. Schimbarile trebuie efectuate si la nivelul personalului. În aceasta directie nu trebuie neglijata apelarea la conceptele si metodele teoriei managementului resurselor umane. Aceasta va oferi un suport de mare utilitate, care va permite adoptarea unor solutii adecvate, va asigura o activitate eficienta orientataspre viitor.

autor Alexandru Nemoianu

In Sepetmbrie 2008, ca in fiecare an, Departamentul de Stat al Statelor Unite a dat publicitatii, “Raportul privind libertatea religioasa in lume”.
Acesta este un raport foarte temeinic care analizeaza manifestarile de credinta si libertatea lor de manifestare, in toate implicatiile lor, in intreaga lume. Fiecarei tari a lumii ii este rezervat un capitol de analiza pertinenta si din punctul de vedere al Satelor Unite, al intelegerii lor, a rostului credintei si implicatiilor sale. Deci acest “raport” infatiseaza modul in care Statele Unite apreciaza sau nu manifestarea libertatii de credinta in tarile lumii. Un capitol este dedicat si României.
In general raportul aprecieaza ca in România libertatea de credinta este respectata, mai ales din perspectiva istorica care nu este de loc laudabila. In acelasi timp “raportul” gaseste, dupa parerea si in opinia mea, pe buna dreptate, numeroase lipsuri. Aceste lipsuri privesc mai cu seama Patriarhia Ortodoxa Româna.

biserica-de-la-vatra-romaneasca

In primul rând este mentionat in raport ca Patriarhia Ortodoxa Româna, la douazeci de ani de la eliberarea de comunism, inca nu a intrat intr-un dialog deschis cu acele confesiuni care au avut de suferit sub comunism si in special cu Greco-Catolicii. Este mentionat, acut si deschis, imprejurarea ca Patriarhia Româna inca refuza sa isi asume sincer vina si vinile, materiale si spirituale, fata de aceasta confesiune oprimata. In plus sunt amintite abuzuri constant comise de catre ierarhi ai Patriarhiei Ortodoxe Române impotriva altor confesiuni, mai ales neo-protestante. Raportul are meritul de a stabili cauza acestei triste situatii in care se complace Patriarhia Ortodoxa Româna. Aceasta cauza este sistemica si este definita de raport ca fiind, ,,relatia speciala” dintre Statul Român si Patriarhia Ortodoxa, faptul ca in esenta Patriarhia Ortodoxa Româna este o ,”biserica de stat”.
Faptul ca un raport al Departamentului de Stat al SUA suprinde acest lucru are implicatii colosale.
In esenta Patriarhia Ortodoxa Româna, fiind subventionata si sprijinita de Statul Român, este subordonata acestuia si ierarhii Patriarhiei sunt tratati ca si functionari ai Statului. Dealtminteri in Aprilie 2009, ca sa consfinteasca subordonarea Patriarhiei fata de stat, clerul a inceput sa fie platit, salarizat. O situatie absolut scandaloasa si care aseaza clerul in rând cu jandarmii!
Patriarhia nu poate promova decât interesele Statului Român si, mai grav ale cutarei administratii vremelnice. In plan extern, asemenea, Patriarhia trebuie sa urmeze actiunile statului, care, pot fi, “pro-americane” sau violent anti americane, asa cum au fost din 1940 si pâna in 1989. Nu exista nici o garantie ca in viitor Statul Român si implicit Patriarhia, nu se vor intoarce la o asemenea politica. Imprejurarea ca in România, clasa politica si buna parte din ierarhii Patriarhiei au ajuns sa fie o “cleptocratie” si sa promoveze o coruptie endemica, evident, nu meneste a bine. Subordonarea Patriarhiei catre Stat este un lucru rau dar, va fi decizia Poporului Român daca ea (subordonarea) trebuie sa continue sau nu. Trebuie deasemenea retinut ca nimic din cele spuse mai sus, sau in continuare, repet nimic, nu reprezinta referire critica la Credinta sau Biserica Ortodoxa. Referirile critice sunt doar despre o seama dintre slujitorii Patriarhiei Ortodoxe Române de azi care se dovedesc nevrednici si la politica administrativa impusa de acesti oameni si, in acest sens, imprejurarea ca in fruntea Patriarhiei este cel cunoscut in popor drept “Patriarhul bogatilor si “Prea Fericitul 33” categoric nu reprezinta un lucru bun. Cei care in mod deliberat aleg sa isi “ingroape capul in nisip”, refuza sa vada realitatea, si persista in a promova interesele unei clici politice si ecleziastice din România in Lumea Noua sunt, dupa parerea si in opinia mea, fie necinstiti, fie fanatici. Fanatici, orbi la semnele vremii si carora orbirea lor dogmatica le ramâne singura “dovada” in fata adevarului. Iar ceeace am pomenit pâna acuma nu sunt interpretari, sunt fapte. Fiecare avem optiunea la propria interpretare dar nimeni nu are dreptul sa tagaduiasca faptele sau, daca o va face, isi va binemerita numele de mincinos.
Oricum, in conditiile mentionate de Raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite, si considerând ca, “in popor”, primul stataor al Patriarhiei Ortodoxe Române este cunoscut, cum am mai spus, si ca, “Prea Fericitul 33” si “patriarhul bogatilor”, o eventuala “unire” (subordonare) canonica a entitatilor Ortodoxe Româno-Americana cu Patriarhia Ortodoxa Româna ar fi, dupa parerea si in opinia mea, inoportuna si ar reprezenta o catastrofala greseala istorica si o actiune de marginalizare voluntara care, in plus, in forma si fond, ar fi antiamericana. Cursul firesc ar fi alaturarea tuturor Românilor-Americani si Canadieni Ortodoxi catre structurile canonice ortodoxe americane. Doar in acest fel traditiile românesti ar avea loc sa se arate Lumii Noi in toata frumusetea lor care trebuie marturisita si care se afla peste etnocentrism, filetism, sovinism tribal de mahala si, categoric, deasupra manifestarilor de neam prost si de prost gust.

Epigrame

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Sorin Olariu

Turistii din SUA se vor dubla pe Litoral

Turismul nord-american
Se va dubla în România
Ca Johny cel de-acum un an
O sa-si aduca si sotia.

Scrisoare din Cuba

Fidel Castro-i mort, citeam
Un email de la Hortensia,
Doar ca l-au mai scos în geam
Sa-i mai vin-o luna pensia.

Oana Zavoranu în PRM

Cu vocea stinsa de durere
Spunea Vadim la o bauta:
Partidul nostru e-n cadere
Si-i trebuia o…parasuta.

Italia expulzeaza români

Fara-a face pe desteptul,
Ma întreb, cuprins de pizma:
Cine-i da Italiei dreptul
Sa se poarte ca o…cizma?

România, încotro?

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce fata spre Apus:
Mai bine Varza de Bruxelles
Decât Salata a la Russe!!!

solariu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors