DOINA POPA – poeme

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

DOINA POPA

 

 Licenţiată a Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Babeş- Bolyai din Cluj-Napoca  în anul 1971, activează ca profesor în şcoli din Ţara Făgăraşului, până în anul 1983 când se transferă la Combinatul Chimic Făgăraş, ca translator. Din 1989 revine şi la catedră, îmbinând cele două activităţi până în septembrie 1998 când emigrează în SUA, urmând calea uneia din fiice şi se stabileşte în statul Michigan.

Poezia Doinei Popa este, după cum marturiseşte ea însăşi, expresia simţămintelor sale,

o punte peste spaţiu şi timp, un liant între cele trei spaţii existenţiale : America – România – Canada, un triunghi unit la cele trei colţuri prin corzile invizibile ale iubirii de neam şi ţară, de obiceiuri şi de tradiţii.

POEME

 

united we stand

Conglomerat de popoare

Naţii amestecate

Într-un iureş ameţitor

Alb, roşu, galben,

Negru e-al său curcubeu.

Motociclişti, haine de piele, franjuri,

In zgomot asurzitor,

Şiruri interminabile de maşini

Flancând puhoiul

Ce revarsă pe-al drumurilor râu.

Rulând, stând,

Maşini, ţarcuri întregi.

Ţigări, droguri, marunţişuri,

Alcool, mâncare, arme,

Preaplin.

In suflete lipsă de soare.

In ţarc, conglomeratul.

Oameni, maşini.

Se moare.

***

ephemeride I

Zgomotul sacadat

Deapănă fire nevăzute,

Roţile aleargă

Mai repede, mai încet,

Deal, vale, deal, vale.

Mă-nec în oceanul sombrat de visuri,

Vărtejul lor mă trage-n adâncuri de beţii.

Loviturile simandrei,

Chemări şoptite spre lumina eternă.

Coarda curcubeului sare înalt,

Strângând bolta cerească în tonuri pastelate.

***

ephemeride II

Liniştea apei curge lin,

Vântul aleargă foşnetul frunzelor,

Toamna se-mbulzeşte-n vară

Cu rafale intermitente.

Linişte oprită,

Pace-n cugetări,

Iubire molcomă, ştiută,

Şoptită-n grai de pasărele.

Pietre nemişcate şoptesc

Poveşti nemuritoare,

Iarba vălurită-n mişcări şerpuitoare

Apa le trece,

Simţurile-n adormire

Barca le duce.

***

to be

Pe coala albă

amintirile păşesc timid

cu picioare lungi.

Inima se-nviorează,

Tresaltă,

Se descreţeşte,

Zâmbeşte.

Trecutul e astăzi,

Apusul e rasărit.

***

next to

Tu eşti departe,

El e departe,

Eu sunt departe.

Coardele nevăzute ale inimii vibrează adânc,

Ciupite de gânduri tainice.

Mirări rotunde

Întorc firea

Si depărtarea vine mai aproape.

Departe de el,

Aproape de tine,

Tu lângă mine.

***

Selectie de catre Sorin Olariu – redactor cultural

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru “atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Autor: Nicolae Balint

 

Mită, şantaj, promisiuni, dar mai ales diplomaţie…Toate  desfăşurate cu pricepere, consecvenţă şi persuasiune de către serviciile de informaţii maghiare, dar şi de către Ministerul de Externe al Ungariei, în fapt o „prelungire” a serviciilor de spionaj din această ţară. Trebuie recunoscut faptul că, în perioada interbelică, prin modalităţile arătate anterior, dar şi prin cooptarea de „simpatizanţi ai cauzei maghiare”, propaganda revizionistă, promovată cu un enorm aparat de specialitate, a găsit sprijinul unor puternici potentaţi ai momentului din ţări cu o mare influenţă în politica internaţională. Un astfel de caz, a fost şi cel al marelui magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothmere.   

 

Propagandă revizionistă prin presă şi cărţi….

 

Condusă de scriitorul Ferencz Herczog, „Liga Revizionistă” – fondată la 11 august 1927 şi susţinută financiar atât din fonduri guvernamentale, cât şi din donaţii particulare – a devenit instrumentul cel mai eficient de propagandă în străinătate şi totodată coordonatorul acesteia. În intervalul de timp august 1927 – octombrie 1940, această ligă a publicat în limbile maghiară, engleză, franceză, spaniolă, finlandeză şi portugheză, un număr de 228 de titluri de cărţi, ziare, manifeste, reviste, etc., toate având un vădit caracter revizionist. Din acest total, 124 erau dedicate aşa-zisei „probleme transilvane”. Mai trebuie spus că „Liga Revizionistă” oferea un excelent paravan necesar guvernului pentru păstrarea aparenţelor neimplicării sale în acţiunile revizioniste. Tot în 1927, marele magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothemere, cel care deţinea 71 de ziare în Anglia, Canada şi SUA şi care aveau un tiraj total de 2 milioane de exemplare, a declanşat o furibundă campanie revizionistă atacând prevederile Tratatului de la Trianon. În acest sens, cel mai concludent material dintr-o suită întreagă de articole, a fost cel publicat pe data de 21 iulie 1927 şi care se intitula „Locul Ungariei sub soare”. Anterior acestui moment, opinia publică engleză fusese „intoxicată” şi de un ciclu de aşa-zise conferinţe cu caracter istoric, prezentate de amiralul Trombridge, sir Maurice Baunsen, Eduard Boyle, ş.a., şi care prin conţinutul lor prezentau deformat problema maghiară deplângând „nedreptăţile” comise faţă de Ungaria în cadrul Tratatelor de pace încheiate la Paris-Versailles, între anii 1919-1920. Se mai cuvine menţionat faptul că în primăvara şi vara anului 1940, au fost editate sub îndrumarea serviciilor de spionaj maghiare, lucrări – broşuri, monografii, atlase, studii, statistici – prin care se denigra şi falsifica în mod grosolan istoria poporului român. În acest context se înscrie şi volumul „Transilvania”, editat sub egida „Societăţii ungare de istorie” şi pus sub redacţia primului-ministru Teleki Pal, patronat fiind de Homar Balint, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii din Ungaria.    

 

Foto.Teleki Pal

…dar şi prin intermediul posturilor de radio

În acelaşi timp, propaganda revizionistă maghiară a fost susţinută şi prin radio. Din cele cinci posturi de radio existente în perioada interbelică, trei erau plasate în apropierea frontierelor, cu scopul evident de a avea o rază de difuzare cât mai largă pe teritoriul statelor faţă de care Ungaria avea pretenţii teritoriale şi unde existau puternice comunităţi maghiare alimentându-le acestora sentimentele revizioniste şi revanşarde. Postul de radio de la Pecs emitea pentru teritoriul iugoslav, cel de la Mosonmagyarórvar pentru Austria şi Cehoslovacia, iar cel de la Nyiregyháza emitea pentru Transilvania, el putând fi recepţionat inclusiv la Târgu-Mureş. Toate aceste posturi erau susţinute financiar de guvern şi ele au declanşat o lungă campanie de calomnii şi injurii, prezentări tendenţioase şi denaturări. Ştirile difuzate de aceste posturi de radio erau apoi viu comentate atât în cadrul comunităţilor maghiare, adică a oamenilor de rând, dar şi în rândul protipendadei maghiare. Întrunirile de la Cazinoul maghiar din Cluj sau cele ale Partidului Maghiar din România abordau cu predilecţie – aşa cum arată rapoartele serviciilor speciale române din acea perioadă – multe subiecte difuzate la radio în cadrul emisiunilor de propagandă revizionistă. Cazinoul maghiar din Cluj era însă şi o oficină a spionajului maghiar în România. Aici aveau loc întrevederi secrete între unii conducători ai Partidului Maghiar din România şi elementele de legătură ale spionajului din Ungaria.         

                               (Va urma)

 

Foto.Istoricul Gheorghe Bratianu

NICOLAE  BALINT

CASETA

„Noi n-am ştiut să opunem decât indiferenţa şi inerţia…o cauză dreaptă prin temeiurile ei de ordin etnic, geografic şi istoric, a fost pierdută numai din lipsa unei pregătiri serioase a apărării ei, adversarii triumfând prin iscusinţa avocaţilor gata să pledeze cu dosarele lor ticluite la bara curţilor şi a tuturor judecătorilor din lume…”

(Gh. I. Brătianu, în „Cuvinte către români”, scriind despre pierderile teritoriale suferite de români, prin Diktatul de la Viena din august 1940)

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Autor: Nicolae Balint

 

În 1920, regentul Horthy Miklos l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Zsolt să creeze Serviciul de Informaţii Maghiar, organism ce avea atât sarcini informative, cât şi contrainformative. În primele sale luni de existenţă, acest organism a fost ataşat Marelui Oficiu de Cabinet, Horthy fiind deosebit de interesat de activitatea acestuia, de selecţia cadrelor, precum şi elaborarea direcţiilor de acţiune ale serviciului. Ulterior, activitatea de culegere de informaţii a fost extinsă, atribuţii în acest sens, dar clar delimitate, primind Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine. Chiar dacă activitatea de culegere de informaţii, dar şi cea de contrainformaţii a fost mult extinsă pe parcursul anilor, Zsolt – devenit între timp general – a continuat să fie persoana desemnată ca şi coordonator unic. Împreună cu Horthy Miklos şi cu un colectiv foarte restrâns de ofiţeri din structurile informative – parte dintre ei proveniţi din fostul serviciu de informaţii al defunctului Imperiu Austro-Ungar – Zsolt a elaborat un Memorandum ce creiona principalele direcţii de acţiune ale Ungariei interbelice.

 

„Divide et impera”, în variantă maghiară

Ungaria era vital interesată în procurarea de informaţii din statele faţă de care avea pretenţii teritoriale. Elaborarea Memorandum-ului s-a făcut după o analiză profundă şi atentă a realităţilor internaţionale, dar şi a situaţiei de fapt din statele vizate prin acţiunile de informaţii desfăşurate. Pe baza acestui Memorandum, ulterior au fost întocmite şi planuri militare care vizau fie ocuparea prin forţă a unor teritorii revendicate de Ungaria, fie specularea divergenţelor existente la un moment dat între unele state în scopul anexării teritoriilor pe care Ungaria le revendica de la unul sau altul dintre acestea. Iată spre exemplu, direcţiile principale de acţiune creionate în Memorandum-ul maghiar:

–         exploatarea divergenţelor teritoriale existente între România, pe de-o parte, URSS, Bulgaria şi Yugoslavia, pe de altă parte, în scopul izolării României;

–         intensificarea mişcării iredentiste din Transilvania, mai ales prin intermediul asociaţiilor culturale şi a preoţilor maghiari de diferite confesiuni;

–         exploatarea contradicţiilor dintre cehi şi slovaci, cu sprijinul tacit al Poloniei;

–         susţinerea mişcărilor iredentiste ale ungurilor din Slovacia, urmărindu-se conjugarea acestor mişcări cu acelea ale germanilor din regiunea Munţilor Sudeţi;

–         atragerea susţinerii unor Mari Puteri, precum Marea Britanie, SUA sau Franţa, faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei (spre exemplu,  în schimbul atragerii „bunăvoinţei” Franţei, acestui stat i s-a oferit controlul Căilor Ferate Maghiare şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini);    

După cum putem observa, Ungaria era dispusă la mari concesii de ordin economic, cu scopul vădit al unei „captatio benevolenti” din partea statelor cu o mare influenţă politică, fapt care nu i-a reuşit întotdeauna.

 

Planurile militare…

 

Nici unul dintre planurile de operaţii militare întocmite în perioada interbelică de Marele Stat Major din Ministerul Apărării din Ungaria şi pe care le redăm parţial mai jos, nu a fost aplicat întrucât realităţile politice şi economice se schimbau permanent şi drept urmare ele nu s-au dovedit viabile în timp. Sunt însă sugestive prin conţinutul lor, dar mai ales prin obiectivele urmărite. Astfel:

–         Planul „Virradat” („Zori de zi”), avea drept obiectiv recucerirea Transilvaniei. El urma să fie declanşat într-o conjunctură favorabilă Ungariei, prin atacul declanşat de marile unităţi maghiare cantonate în special la Debrecen şi Szeged; 

–         Planul „Ebredés” („Deşteptarea”), avea drept obiectiv reocuparea teritoriilor slovace, iar în acest caz se miza pe elementul surpriză şi pe lipsa unei rezistenţe organizate;

–         Planul „Arpád” şi „Pirkádás” („Aurora”), avea drept obiectiv tot dezmembrarea statului cehoslovac, dar aplicarea sa ar fi urmat să aibă loc în baza unei acţiuni comune ungaro-polone, mizându-se în acest caz pe obţinerea sprijinului Marilor Puteri şi pe neutralitatea României şi Yugoslaviei;

–         Planul „Jobbra eset” („Cauza dreptei”), avea în vedere acordarea unui sprijin puternic mişcării de dreapta din Austria, care ar fi trebuit să provoace tulburări, astfel încât, Ungaria, sub pretextul intervenţiei împotriva bolşevismului, să intervină militar în Austria în scopul realizării propriilor sale obiective.

Sunt doar câteva din planurile militare concepute în perioada interbelică şi pe care am încercat să vi le redăm succint în ceea ce au avut ele esenţial, deşi conţin foarte multe detalii, inclusiv de ordin logistic.  

…şi acţiunile de spionaj

Mai mult sau mai puţin realiste, planurile militare întocmite, pun însă în evidenţă obsesia teritorială a Ungariei, un stat care nu s-a împăcat câtuşi de puţin cu realităţile impuse de Sistemul Tratatelor de pace de la Paris-Versailles. Întocmirea planurilor de operaţii militare a fost însă precedată de acţiuni de spionaj de mai mare sau mai mică anvergură. Detaliile legate de operaţiunile de spionaj derulate pe spaţiul românesc erau concepute în principal de Oficiul de Evidenţă nr. 1 din Marele Stat Major al Ungariei, care-şi punea în aplicare aceste operaţiuni prin intermediul Biroului VI – 2 a, dar sarcini informative aveau şi Jandarmeria, precum şi Trupele de grăniceri. Însă operaţiunile de spionaj care presupuneau un foarte mare grad de disimulare, o acoperire cât mai sigură, erau derulate prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. Legaţia ungară de la Bucureşti şi consulatele ungare din Transilvania – e vorba aici de ataşaţi, consuli sau chiar simpli funcţionari – ofereau acoperirea ideală pentru agenţii maghiari care erau coordonaţi de Szendrey Zoltan.      

                                             (va urma)

CASETA 1

„…să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sunt legaţi toţi, într-o adeziune organică şi furibundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva românilor, cehilor şi sârbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor democraţi. De la cel mai mic  şi până la cel mai mare, ei împărtăşesc cu sinceritate nezdruncinată, una şi aceeaşi religie păgână: a distrugerii noastre…” 

(Corneliu Coposu, fragment din articolul „Şi MADOSZ-ul vrea la guvern?”, apărut în publicaţia „Dreptatea”, seria II, nr. 40 din 11 octombrie 1944, pp. 1-3)

 

Foto.Corneliu Coposu in doua momente ale vietii: detinut politic si dupa 1989.

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (III)

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (III)

Autor: Nicolae Balint
În octombrie 1956, sistemul comunist impus la Yalta de către URSS, dar cu acordul şi bunăvoinţa Angliei şi SUA, a trăit prima sa criză majoră fiind confruntat cu revoluţia maghiară anticomunistă izbucnită la Budapesta. Evenimentele din Ungaria au reverberat şi în Transilvania, provincie românească în care trăia o puternică minoritate maghiară, dar şi în rândurile tineretului studios de etnie română din unele centre universitare. Trebuie însă recunoscut faptul că printre multele sloganuri anticomuniste scandate de participanţii maghiari la protestele anticomuniste din Transilvania, s-au scandat şi sloganuri antistatale, având un vădit caracter revizionist. Securitatea română s-a văzut astfel pusă în faţa unei duble provocări: să apere atât sistemul comunist, cât şi integritatea statală a României. Şi asta în timp ce – crudă ironie a istoriei – multe personalităţi române marcante se aflau în închisorile comuniste sub acuzaţia de naţionalism. În acest context atât de complex, Procuratura Militară Târgu-Mureş, împreună cu Securitatea locală, instrumenta ancheta unui grup anticomunist ce ar fi urmat să acţioneze şi în zona Mureşului. Printre membrii grupului, apare menţionat frecvent, ca având un rol important în cadrul acestuia, episcopul Marton Aron, personalitate aflată încă din perioada interbelică în atenţia serviciilor de contraspionaj române.     
Variante pentru Ardeal sau recurenţa unei idei obsesive
În 1956, se propuneau trei variante pentru Ardeal: Ardealul independent, Ardealul dat în întregime Ungariei sau Ardealul să fie despărţit în două părţi egale între România şi Ungaria. Potrivit referatului întocmit de Procuratura Militară Târgu-Mureş şi înaintat Procuraturii Militare Principale Bucureşti – referat însoţit de concluziile de învinuire puse pe data de 22.01.1958 – acestea erau cele trei variante concepute de un grup de învinuiţi din care făceau parte Fodor Pavel, Haidu Geza, Szentmartoni Valentin, Szocs Ignatiu şi Csiha Coloman. În cadrul anchetei desfăşurate pe parcursul mai multor luni se ajunsese la concluzia că grupul era cu mult mai numeros şi se aflase într-o permanentă legătură cu episcopul romano-catolic Marton Aron, proaspăt eliberat din închisoare. Acesta fusese condamnat pe viaţă în 1951, dar i se întrerupsese încarcerarea la intervenţia Prezidiului Marii Adunări Naţionale. La momentul respectiv, 1958, episcopul Marton Aron se afla în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia.


Arestarea grupului Fodor şi ancheta Procuraturii Militare mureşene
Grupul Fodor a fost arestat abia în 1957, la un an după evenimentele din 1956, iar punerea sa în relaţie cu episcopul Marton Aron a fost relativ simplă întrucât episcopul – în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia – se afla permanent în filaj operativ. Referitor la inginerul Fodor Pavel, în referatul anchetatorului militar, se arăta: “În luna august 1955 a făcut o vizită episcopului Marton Aron cu care ocazie a dus discuţii duşmănoase la adresa regimului de democraţie populară…Marton Aron îi aduce la cunoştinţă că arestarea lui s-a datorat faptului că în mai multe ocazii s-a manifestat public că teritoriul Ardealului, după 1944, nu a fost dat sub guvernarea Ungariei”. Iniţial, se specifica în raport, s-au propus trei variante pentru rezolvarea problemei Ardealului, în final însă (1956, n.a.) s-a căzut de acord doar asupra uneia dintre ele: “…învinuitul Fodor Pavel rămânând la concluzia că rezolvarea problemei cedării teritoriului Ardealului să se facă la împărţirea în două părţi egale, între România şi Ungaria, propunere cu care este de acord în întregime şi episcopul Marton Aron…” La un moment dat, grupul Fodor a fost pus în relaţie – cel puţin aşa rezulta din anchetă – cu evenimentele revoluţionare din octombrie 1956 din Ungaria. “În luna octombrie 1956, învinuitul Fodor Pavel a crezut că a sosit momentul de a acţiona…Şi a întocmit mai multe schiţe cu împărţirea teritoriului Ardealului. Pe baza acestor schiţe a întocmit o hartă a teritoriului Ardealului pe care a trecut toate localităţile, bogaţiile – sol, subsol – cu linii de demarcaţie a frontierei plănuite de el între România şi Ungaria…”


Fodor Pavel sau Marton Aron?
În continuare, în cuprinsul aceluiaşi referat se mai arătau contactele pe care Fodor Pavel le-a avut cu diverse persoane de etnie maghiară pe care ar fi încercat să le recruteze. În ceea ce-l priveşte pe Csiha Coloman (decedat recent, n.a.), se menţiona: “În interogatoriile ce i s-au luat cu ocazia anchetei penale arată ca l-a cunoscut pe învinuitul Fodor Pavel, prin părinţii săi încă de mult timp…Învinuitul Fodor Pavel i-a povestit despre vizitele făcute episcopului Marton Aron şi relaţiile pe care le are cu acesta…” Dincolo de schiţe (hărţi), planuri mai mult sau mai puţin elaborate şi recrutarea de membri, grupul Fodor s-a dovedit însă incapabil să acţioneze eficient dintr-un motiv cât se poate de simplu: condiţiile anului 1956 erau cu totul altele faţă de cele – să spunem – ale anului 1945 sau 1946, când administraţia maghiară era în funcţie în teritoriul eliberat de către armatele sovietice şi române, dar Stalin “şovăia” în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în teritoriul proaspăt eliberat. Deşi am studiat mai multe documente, şi presupunând că ancheta Procuraturii Militare Târgu-Mureş a fost făcută cu un minim de profesionalism şi imparţialitate, rămâne pentru mine, peste timp, întrebarea: cine a fost totuşi adevăratul inspirator al respectivului grup, inginerul Fodor Pavel sau episcopul Marton Aron?
                                          (urmare în numărul viitor)
NICOLAE   BALINT

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Amintiri personale despre revolutie si securitate

PICT0751

Autor: Ioan Ispas

1. Zilele premergatoare revolutiei.
Atmosfera din Timisoara toamnei anului 1989 era tensionata. Congresul al XIV-lea al PCR-ului, de la care oamenii se asteptau la doua masuri: a) îmbunatatirea aprovizionarii cu produse alimentare si a conditiilor de trai, ca urmare a achitarii datoriei externe, si b) înlocuirea lui Nicolae Ceausescu, al carui cult al personalitatii devenise insuportabil, cu oricine, chiar si cu Nicu Ceausescu, a trecut fara sa se întâmple nimic. Nici unul din cei peste trei mii de delegati la congres n-a avut curajul si demnitatea sa propuna ceva care sa îmbunatateasca lucrurile, n-au fost decât niste aplaudaci jenanti. Ei erau multumiti, aveau magazinele nomenclaturii bine aprovizionate si alte privilegii.

Foto. Imagine Revolutie

Foto.Imagine din timpul revolutiei
Prin noiembrie au început sa circule zvonuri prin oras ca ar fi fost proteste ba la Iasi, ba la UMT (Uzinele Mecanice Timisoara, a doua unitate ca marime dupa Comtim). Am aflat ca pe zidul de pe str. Garii a Combinatului Petrochimic Solventul într-o dimineata a aparut o inscriptie “Jos Ceausescu“, dar cei de la Serviciul administrativ, au dat cu var peste ea, asa ca dupa masa când am plecat acasa abia se mai zarea ce a fost scris.
În intreprinderea în care lucram de asemenea plutea în aer o senzatie de asteptare. La o sedinta comuna de partid si sindicat pe sectie se anuntase si participarea directorului general, asa, ca sa ne creasca moralul. În acea perioada eram sef de sectie coordonator, faceam parte automat din prezidiul adunarii, asa ca în timp ce asteptam sosirea directorului ma uit peste materialul pregatit de un coleg, Borbely Anton, vad trei citate din Ceausescu, le tai cu pixul, spunându-i sa nu le citeasca pentru ca ne facem de râs în fata oamenilor. Ajunge si directorul Bobitan la sedinta si pâna se fac formalitatile initiale cere sa se uite peste materialul ce urma sa fie citit, exemplarul cu taieturi, vede si nu zice nimic. Se termina prima parte, cea la care participau toti sindicalistii, ramânând numai membrii de partid, când directorul Bobitan observa ca pleaca si presedintele sindicatului pe sectie, întrebându-ma de ce nu ramâne. Raspund ca Baciu, presedintele de sindicat al sectiei nu este membru de partid. Directorul se revolta ca nu am gasit din atâtia membri de partid unul care sa fie presedinte de sindicat. Fac pe inocentul, dând vina pe oamenii care l-au ales democratic. De fapt ca sef de sectie aveam nevoie de oameni buni profesionisti si de caracter, carora sa nu le placa sedintele si nici sa umble cu vorbe mai sus. Asa i-am convins foarte greu pe doi din cei mai buni maistri, Patru Simion si Baciu Ion, unul sa fie secretar de partid si unul presedinte de sindicat. De aceea cumulam sedintele de partid cu cele de sindicat si de multe ori nici nu le tineam decât pe hârtie. Directorul Bobitan întreaba de ce Baciu, despre care stia ca este un maistru foarte bun, nu este membru de partid. La explicatia mea ca a facut doi ani de teologie si ca probabil din cauza asta nu este membru, vine cu solutia ca va vorbi la partid ca sa-l faca. Actiunea nu s-a finalizat pentru ca a venit revolutia, iar Baciu a ajuns sa fie ales lider sindical pe combinat.

2. Perioada revolutiei, prima parte.
Parasesc Timisoara, vineri 15 decembrie 1989, pentru a pleca la Nadab, un sat la o suta de kilometri departare, la taierea porcului îngrasat prin grija socrilor mei. Sâmbata, de dimineata devreme pâna seara târziu am fost ocupat cu pregatirea preparatelor din porc. Duminica, 17 decembrie,  dimineata ma duc la biserica, iar dupa amiaza pe la cinci plecam la Timisoara, cu masina încarcata cu pungi din preparatele facute din porc, ne oprim circa o ora la Arad, la familia sorei sotiei mele ca sa le lasam “proaspata“, adica produse din porc, apoi continuam drumul. Dupa circa un kilometru de la iesirea din Arad apare în lumina farurilor un transportor blindat, îl depasesc, dar de fapt constat ca era o întreaga coloana de transportoare blindate. Sunt putin mirat pentru ca din copilarie nu mai vazusem tehnica militara pe sosele. Când ajungem la intersectia cu drumul care duce la Baile Calacea, pe insula din mijlocul soselei era postata o tancheta, iar un ofiter de securitate ne opreste, apoi ne întreaba unde mergem. Raspund ca la Timisoara, nu mai zice nimic si ne face semn sa plecam mai departe. Pe masura ce ne apropiem de oras vedem pe cer o multime de trasoare, trase în plan vertical. Trag concluzia ca armata a dat o lovitura militara si a preluat puterea. La intrarea în Timisoara era un punct de control, de data aceasta însa era pustiu, dar pe partea cealalta erau cinci – sase militieni cu automate în spate. Pe drumul spre Timisoara nu întâlnisem nici o masina. Orasul parea pustiu, nimeni pe strazi, nici o masina pe sosea. Ajungem în Piata Marasti, alimentara din stânga avea geamurile sparte, iar în sensul giratoriu am facut slalom printre sticle sparte si lazi de apa minerala. Drumul spre hotelul Continental este însa blocat de un sir de soldati cu baionetele montate la automatele îndreptate spre noi. E clar, pe acolo nu pot trece, asa ca o cotesc la dreapta pe str. Rodnei (azi Eugen de Savoia), revin în giratoriul din Piata Punctelor cardinale, o iau pe bulevardul Tache Ionescu. |ncerc sa intru pe str. Paciurea, de lânga Facultatea de medicina, dar era blocata de un tanc. Întorc masina pentru a merge spre Piata Badea Cârtan, pe dreapta, sediul militiei judetene si al securitatii era în bezna, dar pe acoperis se observau personae cu arme în mâna. Trec podul peste Bega, de lânga piata, cotesc la dreapta si o iau pe malulul stâng pâna la podul Decebal. Aici erau trei tancuri, o multime de oameni si un detasament de scutieri.

timisoara_1989

Foto.Timisoara 1989

Opresc, ma dau jos din masina, de mine se apropie un ofiter pe care-l întreb ce se întâmpla, el ma întreaba cum de nu stiu, îi spun ca am fost plecat. Ofiterul, care parea foarte obosit, îmi spune ca de trei zile n-a dormit si dupa ce afla ca vreau sa merg acasa, în zona Complexului studentesc, pe strada Daliei, îmi spune ca ma lasa sa trec, dar ma sfatuieste sa nu ma duc acolo. Întorc masina cu intentia de a înopta la o matusa care avea o vila pe str. Popa Sapca, vizavi de închisoare, ajung acolo pe traseul pe care am venit, dar nu era nimeni acasa. În timp ce sunam la poarta se aud clar împuscaturi si suieratul gloantelor, asa ca nu mai insist la sonerie, ma urc în masina si parasesc zona centrala spre locuinta unchiului Chirila din Calea Aradului. Aici am mai mult noroc, sun si matusa Marioara îmi deschide usa apartamentului dupa ce ma identifica. Nu era o ora prea potrivita pentru vizite, era deja trecut de ora unsprezece seara, le explicam ca nu am putut ajunge acasa, asa ca matusa dupa ce ne serveste cu ceva de mâncare pregateste paturile pentru cei doi copii ai nostri, iar sotia si cu mine aflam pentru prima data despre evenimentele de la Timisoara, inclusiv ce aflase unchiul Chirila de la postul de radio Europa Libera. Pâna pe la ora doua s-au auzit împuscaturi, apoi a început o ploaie cu fulgere si tunete, ca-n plina vara, dupa care am adormit câteva ore. La sase dimineata am plecat spre casa, pe un traseu ocolitor, nu înainte de a multumi rudelor noastre si a le lasa niste preparate de porc, conform traditiei. Îmi las familia si încarcatura masinii acasa, iar IO încerc sa ajung la Combinat luând-o pe Bulevardul Eroilor de la Tisa, însa intrarea în Bulevardul Mihai Viteazul este blocata de soldati, sunt nevoit sa fac un ocol mai mare. Dar înainte de a-mi continua drumul sa explic de ce am folosit IO în loc de eu. Aceasta forma am întâlnit-o în cartea domnului Corneliu Florea VREMURI anti-ROMÂNESTI, editura Aletheia, Bistrita, 2001, mi-a placut atât de mult încât m-am hotarât s-o folosesc si IO. Când eram elev nu puteam sa-mi explic ce înseamna acel “Io Mircea Voievod… “ din hrisoavele domnitorilor, abia acum, dupa multi ani, citind cartea domnului Corneliu Florea, mi-am dat seama ca voievozii de atunci se exprimau ca si taranii de azi care spun IO în loc de eu. Scris cu litere mari din respect pentru propria persoana, fiecare suntem un unicat, deci meritam acest respect.
Atmosfera din combinat era tensionata. Productia continuase si-n ultimele trei zile, fiind o unitate cu foc continuu. Oamenii discutau în grupulete despre ultimele evenimente întâmplate. Este anuntata o sedinta pentru ora zece, la care trebuiau sa participe pe lânga sefii de sectii si servicii, secretarii de partid si presedintii de sindicat de la sectii. Între timp în sectia pe care o conduceam are loc un accident de munca. Un mecanic se opareste la un picior în timp ce demonta o pompa, probabil din cauza tensiunii nervoase nu s-a golit bine pompa. Accidentatul, însotit de un coleg, este trimis cu salvarea combinatului la Spitalul Judetean, pentru tratament. Însotitorul la întoarcere îmi spune ca Spitalul Judetean este înconjurat de armata care nu permite sa intre sau sa iasa nimeni. Securistul combinatului, capitanul Pasca ma viziteaza la birou cu scopul de a afla care este atmosfera în sectie si daca lipsesc oameni de la lucru si cine anume. Capitanul Pasca inginer chimist la baza, era un tip calm, cu bun simt, care nu m-a deranjat cu diverse probleme specifice cum o facea predecesorul sau, capitanul Andrei. Acesta avea obsesia sabotajului, venea la mine sa-mi spuna, ca el presupune, ca Ziegler ar fi în spatele unor opriri accidentale ale sectiei. IO îl cunosteam pe maistrul chimist Ziegler, unul din cei mai buni maistri din sectie, înca de pe vremea când eram stagiar la Râmnicu Vâlcea, tipul stârnea multa invidie printre colegi, fiind bun specialist si ironic, iar unii, informatorii lui Andrei, încercau sa se razbune, turnând diverse aberatii. Pierdeam mult timp pâna îl lamuream pe capitanul Andrei ca informatia respectiva nu are nici o legatura cu cauza tehnica a opririlor.

3. Despre tentativele Securitatii de a ma racola
Securitatea a încercat sa ma racoleze si pe mine în perioada primilor ani de inginerie, când lucram la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea. Faceam naveta cu autobuzul si fiind tânar si barbat, nu ma asezam pe scaun, chiar daca la urcare as fi gasit loc, pentru ca în mod sigur ar fi fost o femeie sau cineva mai în vârsta caruia ma simteam obligat sa-l cedez, asa ca ma asezam în spate si citeam o carte. Servieta, în care îmi pastram cartile, pachetul cu mâncare si sigiliul de la BDS (Biroul de documente secrete), o puneam pe suportul din spatele autobuzului. Coboram la penultima oprire, în zona Nord. Cu mine calatorea si fostul colonel de securitate Apostol, care era secretarul directorului general, si care cobora înaintea mea. Într-o zi când cobor constat ca mi-a disparut servieta. Nu era o pierdere mare, doar ca nu mai puteam consulta documentatia tehnica aflata la BDS. A doua zi dimineata pe la zece ma suna locotenentul de securitate Florea, care ma invita la biroul sau. Acolo lt.Florea ma întreaba daca am vreo problema, la care raspund ca nu. El insista, întrebându-ma daca sigiliul îl mai am. IO raspund, facând pe naivul, ca probabil l-am ratacit pe undeva, dar sper sa-l gasesc. El începe cu amenintari ca situatia e grava, ca trebuia sa-i anunt imediat, în final ca sunt norocos ca l-au gasit ei. În plus ei ma vor ajuta ca incidentul sa ramâna fara urmari, dar va trebui sa-i ajut si IO. Scârbit de aceasta înscenare, pentru ca eram sigur ca servieta a luat-o Apostol, pe care daca l-as fi surprins ar fi putut motiva ca a vrut sa faca o gluma, întreb, facând pe naivul, ce trebuie sa fac. Pai, zice lt.Florea, trebuie sa ne raportati ce face ing. Galin (seful meu, un om foarte de treaba si bun) si sa semnati un angajament. Raspund ca nu semnez nici un angajament, dar în calitatea mea de patriot român, în cazul în care observ ceva în sectie care ar pune în pericol instalatia o sa le spun. Pâna la urma lt. Florea ma lasa sa plec, multumindu-se si cu acea vaga promisiune. Nu l-am mai contactat însa sub nici o forma si nici el nu a încercat sa o faca. La circa un an de la aceasta tentativa de racolare, s-a plecat în Germania de Vest la o specializare de o luna de zile în vederea pornirii instalatiei oxo 2, de care ma ocupasem în perioada investitiei. Am fost propus sa plec, dar am fost ”taiat” de pe lista fara nici o explicatie. Sigur ca mi-ar fi placut sa plec, eram de patru ani inginer si nu iesisem din tara, pe lânga posibilitatea de a vedea o instalatie similara functionând era si aspectul turistic plus avantajele materiale. Era ”razbunarea securitatii’’. În anul urmator am primit ordin de încorporare, erau ultimele doua serii ale scolilor de ofiteri de rezerva de sase luni care urmau sa se desfiinteze, în care trebuiau cuprinsi toti absolventii cu studii superioare care scapasera pâna atunci de la încorporare din diverse motive. Lt. Florea ma cheama si-mi propune sa plec la scoala de ofiteri de rezerva de securitate de la Craiova, aducând argumentele ca este mai scurta, patru luni si ca este mai aproape de Râmnicu Vâlcea. Oferta era tentanta, eram casatorit, aveam doi copii mici. Era însa clar, daca faceam scoala respectiva intram automat în sistemul lor. Era o tentativa de racolare mai eleganta. Multumesc lt.Florea pentru oferta, apoi îi spun politicos ca mie îmi place arma chimica, asa ca o sa plec la scoala de la Bucuresti care dura sase luni. Bunicii mei, din ambele parti au fost tarani înstariti, “chiaburi“ cum îi numisera comunistii, unul din ei, Vasile Goldis, fost primar taranist, arestat din aceasta cauza în 1947, si cred ca s-ar fi rasucit în mormânt daca unul din nepotii lor ar fi devenit securist. Când a început constructia Combinatului Petrochimic Timisoara m-am transferat acolo pentru a urmari montajul si a pune în functiune instalatia oxo 3. Din nou sunt propus sa plec împreuna cu alti noua maistri si ingineri o luna de zile la specializare în Germania si din nou nu am primit aprobare de la securitate. În afara de aceste doua “neplaceri“, securitatea nu a putut influenta evolutia mea profesionala bazata pe munca si eficienta, trecând prin toate treptele ierarhice pâna la nivel de director general. În martie 1986 fiind sef de sectie schimb sunt chemat de directorul tehnic Mangiuca Avram care îmi arata o decizie prin care sunt numit director tehnic, el devenind director general. Fostul director general Pantea era bolnav de cancer pulmonar (probabil din cauza stresului) in ultimul stadiu, la numai 49 de ani, internat în spital am stat pe aceasta pozitie pâna a doua zi când directorul general Mangiuca era asa de bolnav încât abia putea urca scarile un etaj. Avea la 54 de ani ciroza, facuta din cauza stresului (nu era bautor). A plecat din combinat si nu a mai revenit, dar cu ajutorul unui regim alimentar bazat pe miere si brânza si-a refacut ficatul traind si astazi. Dupa circa o luna sunt chemat la primul secretar al judetului care-mi propune sa preiau functia de director general. Initial refuz, încep amenitarile voalate ca este sarcina de partid, dar la promisiunile de ajutor ale directorului comercial Petre Marin, care fusese si el invitat, în final accept. Ajungând însa pe aceasta pozitie am deranjat sefii mei prin comportamentul atipic. La o sedinta pe probleme de investitii convocata de primul ministru Dascalescu, dupa ce constructorii au dat termene fanteziste de finalizare a lucrarilor, am dat termenul de punere în functiune trei luni de la receptia investitiei. Dascalescu a insistat sa spun o data exacta, am refuzat, asa ca a intervenit ministrul Dinu care a adunat cele trei luni ale mele la data furnizata de constructori. Cu o alta ocazie ministrul adj.Paraschiv mi-a cerut sa-l destitui pe directorul mecano-energetic Farcasescu (caruia nu aveam ce sa-i reprosez) si sa numesc în locul lui pe Popovici, dar n-am facut-o. Prin august ministrul adj. Paraschiv îsi anunta vizita la Timisoara, îl astept la aeroport, ne oprim apoi la Comitetul judetean de partid. El intra singur la primsecretar, IO ramân pe hol unde ne astepta directorul Bunea de la Azur. Dupa circa o jumatate de ora Paraschiv iese si ne continuam drumul spre combinat, inclusiv Bunea. Aici Paraschiv convoaca o sedinta cu comitetul de partid plus directorii adjuncti, sefii de sectii si servicii, la care IO nu sunt invitat, anuntând destituirea mea si numirea lui Bunea ca director general. Nu mi-a placut pozitia asa ca am simtit o usurare revenind de unde am plecat, scârbit doar de modul în care s-a facut schimbarea. Bunea a rezistat un an, apoi a fost destituit si numit director peste cimitire. Asa se faceau promovarile si destituirile în sistemul comunist. Am prezentat cazul meu personal, pentru ca am auzit de multe ori justificari din partea celor care au semnat angajamente la securitate ca au facut-o pentru ca altfel nu ar fi putut sa se afirme în profesie. În sistemul comunist la promovari se întocmea un dosar de catre cei de la serviciul personal, poate ca se lua si un aviz de la Securitate, dar ma indoiesc ca acestia ar fi putut zice nu-l promovati pentru ca a refuzat sa fie informator. În schimb când era vorba de o plecare în vest, Securitatea avea ultimul cuvânt în sensul ca era suficienta rezolutia ”nu prezinta încredere“ si nimeni nu mai avea curajul sa aprobe deplasarea. Rezulta ca numai oportunismul este motivul semnarii angajamentelor de informatori, cel putin în perioada anilor de dupa 1970.

4.Perioada revolutiei, partea a doua.
Revenind la întrebarile cpt. Pasca îi raspund ca oamenii sunt nemultumiti ca s-a tras în multime, ca sunt morti si raniti, ca nu pot sa intre în spitale sa afle care este situatia rudelor, ca nu pot sa-si ridice mortii sa-i îngroape crestineste, ca sunt disparuti sau arestati despre care nu se stie nimic, ca de ce nu se publica lista mortilor, ranitilor si arestatilor. Referitor la absenti îi raspund ca productia nu a fost oprita, deci oamenii au fost la lucru si nimeni nu a raportat ca nu i-a venit schimbul. Sectia fiind cu foc continuu le permiteam oamenilor sa faca unul în locul altuia fara o aprobare speciala din partea mea, singura conditie era sa nu ramâna postul fara om. Stiam, de exemplu, ca unul din operatorii de la tabloul de comanda, Boros Emerich, n-a venit la serviciu fiind arestat, dar îmi displacea sa furnizez informatii despre anumite persoane. Pasca pleaca fara sa faca nici un comentariu si de atunci nu l-am mai vazut. La sedinta de la ora zece ne tine o cuvântare secretarul cu probleme economice de la municipiu (cred ca Murarescu), foarte surescitat, care ne spune ca bande de huligani au spart geamurile si au dat foc la magazinele din centru, distrugând bunuri ale întregului popor, ca fortele de ordine au fost nevoite sa intervina, ca s-a instituit starea de necesitate si nu avem voie sa circulam pe strada în grupuri mai mari de trei persoane, pentru ca în caz contrar este pericolul sa fim împuscati si sa anuntam oamenii despre aceasta situatie. Murarescu a avut o sarcina usoara, pentru ca, dat fiind specificul muncii în patru ture în combinat, la adunare n-au putut fi convocati, fara sa perturbe productia, decât sefii, la vecina noastra Elba situatia la sedinta respectiva a scapat de sub control, muncitorii fiind mult mai vehementi decât sefii. Dupa ora trei când am încercat sa plec acasa, iesirea dinspre Bega de la Elba era blocata de militari, asa ca a trebuit sa o iau pe str.Garii. De la gara, mergând paralel cu linia de tramvai, pe podul peste Bega era o tancheta a trupelor de securitate cu un ofiter iesit pe jumatate din turela. La scurt timp dupa ce am trecut cu masina, am auzit o rafala de mitraliera în spatele meu. Ulterior am auzit ca pe strada care am trecut au fost împuscati oameni în seara respectiva. |n aceeasi seara de 18 decembrie 1989, un tânar operator, Sorin Leia, din sectia oxo, a fost împuscat mortal în cap pe treptele Catedralei mitropolitane, în jurul orei 18, în timp ce aflându-se într-un grup de tineri agita steagul tricolor al României. Trebuia sa fie schimbul doi, dar nu s-a mai dus la lucru. N-a fost un glont întâmplator, a fost ochit cu premeditare de pe una din cladirile din jur, singurul din grup, probabil pentru ca agita tricolorul. Marti, 19 decembrie muncitorii de la Elba au oprit lucrul, au iesit în curtea fabricii si au cerut sa vina primul secretar al municipiului Radu Balan pentru explicatii si pentru a le asculta doleantele. Armata se afla înca pe strazi si cum se lasa seara începeau împuscaturile. Miercuri am plecat mai repede de la combinat cu intentia de a-mi duce familia la tara, iar IO sa ma întorc în aceeasi zi la Timisoara. În timp ce ma pregateam de plecare, ma uit pe geam si vad o coloana de muncitori care se deplasa pe bulevardul Eroilor de la Tisa spre centru. Erau muncitorii de pe platforma industriala din Calea Buziasului si de la UMT. Strazile se umplu de oameni. Acestia nu mai erau huliganii despre care vorbise Murarescu. Renunt sa mai plec, de fapt mi-am dat seama ca nu voi mai putea parasi orasul. Armata a început sa se retraga de pe strazi în ordine si fara incidente, soldatii fraternizând cu muncitorii. Nu am aflat nici pâna astazi cine a dat ordin de retragere a armatei, trupelor de securitate si militiei de pe strazile Timisoarei în dupa amiaza zilei de 20 decembrie, pentru ca retragerea s-a facut simultan, evident la un ordin. La ora 19 Ceausescu a tinut o cuvântare la televiziune vorbind despre bandele de huligani din Timisoara, în conditiile în care orasul era în mâinile muncitorilor de cinci ore, deci populatia unui întreg oras era total desconsiderata. Dupa trei zile în care cum se lasa întunericul începeau împuscaturile care tineau toata noaptea, a urmat o seara si o noapte într-o liniste mormântala, nu s-a mai auzit nici o împuscatura. Timisoara era un oras liber în mâinile timisorenilor. Ceausescu s-a întors din Iran în 20 decembrie la ora 15. La sedinta de la ora 18 la întrebarea sa care este situatia la Timisoara, comandantii militari i-au raspuns ca este liniste. Nimeni din anturajul lui Ceausescu n-a îndraznit sa-i spuna ca Timisoara este în mâna oamenilor muncii si ca acolo nu mai actioneaza câteva bande de huligani cum fusese informat initial. În 21 decembrie toate fabricile din oras au oprit lucrul, oamenii plecând spre Piata Operei. Muncitorii din combinat au propus oprirea completa a productiei ca sa poata merge si ei în centru, am convenit sa lasam în functie doar sectia oxo pentru a consuma propilena din cele doua sfere de câte 1000 metri cubi, care erau aproape pline si sa ramâna doar cei implicati direct în productia oxo. Orasul era izolat de exterior, inclusive telefonic, ne asteptam la represalii de genul unui bombardament în zona sferelor, iar cantitatea mare de propilena, în anumite conditii, putea duce la o explozie echivalenta cu jumatate din bomba atomica aruncata la Hiroshima. Sferele de propilena se aflau la circa 300 de metri de zona cu locuinte. Initial Combinatul Petrochimic fusese prevazut sa fie construit la Utvin, unde s-au si turnat o parte din fundatii, dar cei de la Intreprinderea de produse chimice Solventul au tras sforile pentru a fi mutat pe teritoriul ei, asa s-a ajuns ca cele doua veritabile bombe sa fie practic în oras. Cea care a decis schimbarea amplasamentului a fost Elena Ceausescu, gâdilata în orgoliul ei de “savanta“ prin plasarea în capul listei de co-autori la numeroase brevete de inventii ale cercetatorilor din Centrul de cercetari al Solventului. Legatura cu HI Pancevo se facea prin radiotelefon, prin relee proprii, securitatea n-a îndraznit s-o întrerupa, asa ca am cerut noi sa opreasca pomparea de propilena si etilena. Noaptea din 21 spre 22 decembrie a fost de asemenea deosebit de linistita, fara împuscaturi. Aproape trei zile Timisoara a fost complet izolata de restul tarii, într-o liniste totala, la propriu si la figurat. |ncepând cu seara lui 22 decembrie au început din nou împuscaturile si isteria teroristilor. Urmatoarele trei nopti au fost de groaza, de câteva ori a trebuit sa ne culcam la podea din cauza intensitatii cu care se tragea. Totul s-a interupt la fel de brusc cum a început, odata cu anuntarea executarii sotilor Ceausesu în seara de 25 decembrie, sugerându-se ca teroristii au abandonat lupta odata cu executarea sefului lor. Atunci am rasuflat usurati si nu ne-am întrebat de ce mai întâi ne este prezentat filmul executiei si nu capturarea lor cum era logic. Astazi stim ca ei au fost prizonieri în unitatea militara din Târgoviste înca din dupa amiaza zilei de 22 decembrie.

5. Întrebari cu raspunsuri amare.
De ce s-a tinut secreta capturarea sotilor Ceausescu timp de trei zile, ca apoi sa fie judecati în cinzeci si cinci de minute si executati imediat? Poate ca daca în acest timp n-ar fi fost ucisi peste 1600 de oameni, aproape de zece ori mai multi decât înainte de arestarea lor, nu ar fi aparut aceasta întrebare. Nu era normal ca imediat dupa capturarea lor sa se transmita la televiziune imagini cu ei în captivitate, desigur cu masurile de rigoare privind locul detentiei? Stia Ceausescu ce se întâmpla în tara cât timp a fost arestat? Evident ca nu, fiind complet izolat. Daca acesti “teroristi“ erau considerati fideli lui Ceausescu, de ce nu s-a cerut acestuia sa le ordone sa se supuna noilor comandanti numiti chiar de el, de exemplu generalului Stanculescu? Care a fost misiunea acestor “teroristi”? Logic trebuiau sa-si salveze seful si sa-i anihileze pe liderii care conduceau revolta. N-au încercat sa faca nici una din cele doua, dovada ca nici macar nu au tras în directia balconului Operei din Timisoara sau cladirii Comitetului Central, unde se aflau liderii revoltei. Dupa douazeci de ani înca se mai vad urmele gloantelor din jurul geamului de la podul cladirii din fata Operei destinate ”teroristului” care începuse “sa traga“ de acolo, dar nici un glont n-a lovit fata cladirii Operei. Paradoxal dar logic, întreaga comportare a acestor “teroristi fideli lui Ceausescu“ ne duce la concluzia ca aveau doua scopuri: a) sa faca legitima în fata poporului noua conducere, “care si-a riscat viata“ în timp ce fortele fidele lui Ceausescu trageau “din orice pozitie” si b) uciderea sotilor Ceausescu ca singura solutie pentru oprirea carnagiului. Se pune de asemenea întrebarea de ce a fost chemata populatia civila, neînarmata sa apere televiziunea si alte cladiri publice contra “teroristilor”. Normal si logic era sa se faca apel populatiei sa paraseasca strazile când se lasa întunericul pentru a usura actiunile armatei împotriva “teroristilor”. Spre onoarea sa generalul Guse a propus-o, dar Iliescu s-a opus.

Fotot. Revolutie 1989

În realitate tocmai asta se urmarea ca armata sa nu poata actiona, iar ”teroristii” sa se poata deplasa si camumfla mai usor printr-o multime dezordonata de oameni, iar efectul actiunii lor era mai amplu si mai senzational. În plus daca ar fi ramas numai armata sa se lupte cu “teroristii”, liderii militari ar fi putut avea pretentii privind preluarea puterii, cel putin în prima etapa. De altfel liderii militari au început sa colaboreze cu revolutionarii reprezentati, cu de la sine putere, de Ion Iliescu înca în dupa amiaza de 22 decembrie. Militia, Securitatea si trupele de securitate s-au subordonat armatei înca din 17 decembrie, odata cu lansarea consemnului ”Radu cel Frumos”, care însemna stare de razboi.

Foto.Ion Iliescu cu Nicolae Ceausescu la joacaFotot. Ion Marcel Ilici Iliescu unul din autorii loviturii de stat din 1989

Foto. Iliescu la joaca cu Ceausescu…apoi Iliescu ucigasul lui si artizanul loviturii de stat.

De ce nu s-a folosit în lupta cu “teroristii“ USLA (Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista) care prin comandantul ei col. Ardeleanu s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu înca din 22 decembrie? Erau 1600 de luptatori antrenati exact pentru a lupta împotriva “teroristilor”, incomparabil mai eficient decât armata. Nu numai ca n-au fost utilizati dar s-a încercat sa se sugereze ca tocmai ei ar fi “fidelii teroristi ai lui Ceausescu”, atragându-i în seara de 23 decembrie într-o capcana în fata Ministerului Apararii, unde cele trei transportoare blindate usoare chemate pentru ajutor au fost distruse de tancurile din jurul ministerului, iar echipajele, inclusiv seful de stat major colonelul Trosca, omorâte si lasase în strada trei zile, ca o dovada ca teroristii exista. Aici “regizorul” macelului este cunoscut: proaspatul ministru al apararii Nicolae Militaru. Cazul uslasilor omorâti merita analizat. Sa presupunem ca generalul Militaru a dorit în mod sincer sa curete zona din fata ministerului de “teroristi“ si masacrarea uslasilor chemati în ajutor a fost un accident, o eroare umana. Daca este asa de ce uslasii raniti au fost lasati sase ore fara sa le fie acordat primul ajutor? De ce timp de trei zile trupurile celor opt uslasi ucisi au fost lasate în strada, sub paza militara, cu inscriptia “teroristi“, pentru a fi batjocorite de populatia din zona si prezentati ca “teroristii fideli lui Ceausescu“ la televiziune? Este evident ca n-a fost eroare sau accident, ci o crima cu premeditare cu scopul de a manipula populatia în directia dorita. Asadar cei din Ministerul Apararii, aflati în jurul generalului Militaru, printre care si generalul Stanculescu, au stiut în mod cert, în 23 decembrie, ca “teroristii“ nu sunt asa zisele trupe speciale fidele lui Ceausescu. Au omis oare cei doi generali sa-i spuna lui Ion Iliescu acest lucru? Nu s-a apelat nici la trupele de securitate, al caror comandant gen. Chitac de aemenea s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu în aceeasi seara de 22 decembrie. Tot pentru a sugera ca si aceste trupe ar fi fidele lui Ceausescu s-a înscenat masacrul de la Aeroportul Otopeni, când elevii scolii de ofiteri de securitate chemati în ajutor au fost întâmpinati cu foc si macelariti. Pentru ca nu stim cine au fost “teroristii“, nefind capturat, mort sau viu nici unul, stim în schimb cine a beneficiat de actiunile lor. |n criminalistica exista o regula când are loc o crima cu autor necunoscut, cercul suspectilor începe de la cei care ar putea sa profite de pe urma ei. Persoana care a profitat din plin de pe urma actiunii “teroristilor“ este cea care a ajuns în cea mai înalta pozitie din stat, adica Ion Iliescu.
În 21 decembrie, fiind în Piata Operei din Timisoara, am auzit cu urechile mele pronuntându-se numele Iliescu ca posibil înlocuitor al lui Ceausescu. M-am întrebat de multe ori, dar n-am reusit sa aflu, cine a fost persoana care a lansat prima acest nume, cu treizecisisase de ore înainte ca el sa apara la televizor. Daca am afla una din enigmele revolutiei ar fi clarificata. În 22 decembrie, în perioada în care Ion Caramitru îi spunea lui Mircea Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”, a aparut si generalul Militaru în uniforma, si care primul, îl anunta pe Iliescu sa vina la televiziune. Locuitorilor Timisoarei le era cunoscut numele înca în urma cu o zi, acum era facut cunoscut în toata tara. De ce primul civil care a intrat în Ministerul Apararii în seara de 22 decembrie a fost Ion Iliescu, adus de generalul Nicolae Militaru? Cum a reusit apoi Ion Iliescu sa-i convinga pe ceilalti generali prezenti acolo sa accepte reactivarea si numirea ca ministru al apararii pe generalul Militaru? Românii au un proverb: “Spune-mi cu cine te însotesti, ca sa-ti spun cine esti“.
Mai sunt câteva coincidente interesante. Din 1984, când a fost “trecut“ de la Ape la conducerea Editurii tehnice, beneficiind de toate avantajele nomenclaturii comuniste, locuind în continuare în vila din cartierul select al Primaverii, nu a mai iesit în evidenta pâna în dupa amiaza de 22 decembrie, când Ceausescu fusese abandonat în plin câmp. N-a semnat nici scrisoarea celor sase, n-a fost nici la mitingul din 21 decembrie, n-a riscat nimic, parca ar fi fost sfatuit sa ramâna în rezerva. Încercarile de declansare a revolutiei au avut loc în Iasi (esuata) si Timisoara, orase în care era cunoscut. A fost cinci ani student la Moscova, timp suficient pentru îndoctrinare, pentru a deveni un adevarat homo sovieticus si pentru a fi evaluat ca potential. În noembrie1988, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Gorbaciov cu scopul de a obtine ajutorul acestuia pentru debarcarea lui Ceausescu. Gorbaciov a spus ca aceasta este o problema suta la suta româneasca si ca el nu se implica, ca vârful PCR-ului trebuie retezat, dar partidul trebuie sa ramâna principala forta politica în România. Brucan a obtinut totusi promisiunea ca el va fi protejat de o eventuala razbunare din partea lui Ceausescu. Aceasta s-a realizat prin vizite periodice ale corespondentului de la Bucuresti al publicatiei Pravda, ceea ce a permis si schimburile de informatii. Constantin Plesakov, care aminteste despre aceasta întâlnire în cartea sa “There is no freedom without bread! 1989 and the Civil War that brought down communism“, editura Farrar, Straus and Giroux, NY, 2009, spune însa ca Gorbaciov în 1989, era mai mult un, “King Lear“ decât un “King Richard“ (pag. 213). KGB-ul se distantase de el pentru ca permisese destramarea lagarului comunist. Chiar daca Gorbaciov a dat asigurari ca nu se va implica, nu însemna ca va face acelasi lucru si KGB-ul. Ce motive ar fi avut KGB-ul sa se implice în rasturnarea lui Ceausescu? Un singur motiv: sa propulseze la putere un lider prosovietic, prin care sa-si protejeze interesele în zona, cel putin pâna Rusia îsi revine din degringolada în care se afla. În acest sens Ion Iliescu reprezenta prototipul ideal; avea o origine “sanatoasa“, si-a facut studiile universitare la Moscova, a dovedit calitati de lider înca de atunci, avea o aura de oponent a lui Ceausescu. Se putea realiza aceasta fara varsare de sânge? O ocazie s-a pierdut la congresul partidului si ultima dupa întâlnirea de la Kremlin dintre Ceausescu si Gorbaciov din 5 decembrie 1989. O parte a discutiei dintre cei doi lideri este redata de Constantin Plesakov în cartea sus amintita. Ceausescu începe prin a întreaba daca stie ce a spus Lenin în 1903, la care Gorbaciov raspunde nu, cu un aer plictisit. “Nu conteaza cât de putini suntem, noi trebuie sa tinem steagul sus“ da Ceausescu raspunsul. În continuare Ceausescu se arata îngrijorat de soarta “tovarasului Honecker“ (liderul comunist din R.D.G – Republica Democrata Germana, n.r.), aflat sub ancheta penala, întrebându-l pe Gorbaciov care va fi soarta acestuia. Gorbaciov îi raspunde ca habar n-are, schimba subiectul începând sa faca aprecieri pozitive despre gradul de instruire, educatie si cultura al poporului român, insistând pe faptul ca trebuie insa facute urgent schimbari. Întâlnirea se termina fara nici un fel de promisiuni de schimbari din partea lui Ceausescu. Aceasta întâlnire esuata s-ar putea sa fi decis KGB-ul sa actioneze în varianta Timisoara. Tökes Laszlo era un personaj bine cunoscut în Ungaria. Când în toamna lui 1989 s-a început procedura de evacuare silita din casa parohiala, ministrul de externe maghiar l-a chemat pe ambasadorul României la Budapesta si l-a anuntat ca Ungaria a contactat ONU în legatura cu Tökes Laszlo si ca parlamentul maghiar l-a nominalizat pe acesta pentru premiul Nobel pentru pace, în consecinta cerea sa nu-l evacueze. Totusi, desi era logic ca va face valuri, hotarârea de evacuare a fost emisa în 7 decembrie, iar Tökes Laszlo si-a chemat enoriasii sa se adune în 15 decembrie (Plesakov, pag. 216). Deci manevra cu Tökes a fost premeditata si la ea au contribuit agentii KGB infiltrati în securitate. Data exacta când vor începe tulburarile fiind cunoscuta cu o saptamâna înainte a permis ca agentii provocatori sa fie la timp si-n locul stabilit.
Era absolut necesara uciderea Ceausesti-lor? Se pare ca prin uciderea lor s-au atins si urmatoarele trei obiective: a) Razbunarea lui Iliescu pentru marginalizarea sa, b) Executarea unui tradator. Din punctul de vedere al KGB-ului Ceausescu era un tradator pentru ca n-a executat ordinul comandantului suprem la invazia Cehoslovaciei în 1968, c) Prima dovada de loialitate din partea lui Iliescu. Dar si generalii implicati în represiune îi doreau moartea, pentru a nu fi ei acuzati. Liderii militari n-au avut curajul sa se opuma scoaterii armatei în strada, sa-l traga de mâneca pe Ceausescu atragându-i atentia ca armata nu poate trage în proprii ei cetateni, chiar “huligani“ fiind.
S-ar putea spune ca toate acestea sunt simple supozitii si insinuari, ca realizarile noii conduceri instalate in 1989 conteaza. Dar nerealizarile? Sa amintim câteva “scapari“ cu caracter antinational doar din domeniul politicii externe, principala atributie a presedintelui, pe care le formulam sub forma unor întrebari.
De ce s-a acceptat recunoasterea independentei Basarabiei sub denumirea de Republica Moldova? Nu stia presedintele ca dupa revenirea Basarabiei la patria mama în 1918, Uniunea Sovietica a înfiintat o republica moldovenasca la est de Nistru, ca un cap de pod pentru pretentiile emise în 1940? Nu stia presedintele ca în Pactul Ribenntrop-Molotov se face referire la Basarabia, care a disparut de pe harta în urma acestei recunoasteri, si nu la Moldova? Nu stia presedintele ca exista o provincie româneasca cu numele Moldova? Ca noul stat independent s-ar putea sa pretinda integrarea provinciei cu acelasi nume, ceea ce s-a si întâmplat sub presedintele Voronin?
De ce s-a refuzat, în 1991, propunerea liderilor basarabeni de reintegrare a Basarabiei în patria mama? (vezi Curentul International, 10 septembrie 2009). La aceasta întrebare Ion Iliescu a raspuns, într-un interviu, ca nu erau conditii, ca Armata a XIV-a se afla la Tiraspol. Nu acesta este motivul. Constantin Plesakov în cartea sa susamintita (pag. 220) reda discutia dintre ambasadorul SUA la Moscova Jack Matlock si ministrul adjunct de externe rus Ivan Aboimov, în 24 decembrie 1989, în urma difuzarii informatiei, transmise de Radio Bucuresti în 23 decembrie, ca pâna la acea data sunt 70.000 – 80.000 de morti si 300.000 de raniti în România (înca o manipulare). Îngrozit de aceste cifre, ambasadorul american îl întreaba pe ministrul rus, daca nu ar exista o posibilitate ca Rusia sa ajute cu trupe militare FSN-ul împotriva fortelor loiale lui Ceausescu. Raspunsul a fost ca Rusia a renuntat la doctrina Brejnev de interventie armata în tarile din sfera sa de influenta si ca nu va interveni. Astazi avem însa doctrina Putin, în urma trecerii recente prin Duma a initiativei legislative a presedintelui Mevdeev, care autorizeaza armata rusa sa intervina oriunde în lume unde un cetatean rus este amenintat, mult mai agresiva ca doctrina Brejnev.
De ce presedintele a acceptat sa participe si sa ia cuvântul la prezenterea finala a Raportului Comisiei Wiesel din 11 noembrie 2004? Dupa greseala numirii ca presedinte al acestei comisii a unui antiromân declarat si acceptarii ca din aceasta comisie sa faca parte numai evrei si câteva cozi de topor cu nume românesti, rezultatul fiind ca, în loc de o analiza impartiala, a ceea ce s-a întâmplat cu evreii români în timpul ultimului razboi mondial, a iesit un act de acuzare jignitor la adresa românilor, putea evita prezenta sa la final, care a echivalat cu acceptarea raportului. Membrii comisiei nu au îndraznit prezentarea raportului în parlament, asa ca au recurs la acest subterfugiu. În literatura de specialitate se citeaza acest raport, specificând ca a fost acceptat de presedintele Ion Iliescu !!.
Numele de cod al declararii starii de razboi în 17 decembrie 1989 a fost “Radu cel Frumos“, un domnitor unealta a turcilor, fratele marelui domnitor Vlad Tepes, mort eroic pentru tara sa. Presedintele Ion Iliescu a avut oportunitatea istorica sa refaca România Mare, sa aduca prosperitate românilor si sa fie un conducator de talia Regelui Ferdinand sau domnitorului Vlad Tepes. A ratat ambele oportunitati, asa ca va intra în istoria românilor ca un presedinte din categoria lui Radu cel Frumos.
(Decembrie 2009, Newark, Delaware, SUA)

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Photographer
Autor: Alexandra-Iulia ZĂRNESCU

O naţiune este definită, în principal, prin pământul pe care îl stăpâneşte şi prin limbă, vectorul esenţial prin care se constituie Cultura sa. Pământul natal, pe care s-a născut un popor, pe care îl locuieşte şi pe care îl cultivă ca să se hrănească şi să prospere, face parte din categoria bunurilor imobile, fixe, pe care nu le poate schimba şi pe care nu le poate lua cu el în căruţă, dacă migrează. Popoarele migratoare s-au pierdut în Istorie în timpul respectivelor migraţii, graiurile lor dispărând odată cu ele.
Noi, românii, nu am venit din alte zări: am fost aici dintotdeauna. Din vremi imemoriale. De aceea, avem şi o limbă străveche, arhimilenară şi, ca atare, bine constituită şi frumoasă. Limba, însă, este un bun mobil, spiritual, „la purtător“: fiecare membru al unui popor o ia cu sine dacă alege să-şi părăsească Patria şi să se stabilească – temporar sau definitiv – în altă ţară. Dar, oriunde se manifestă, limba română face parte din Patrimoniul Naţional al Românilor şi, în consecinţă, ea trebuie cultivată şi apărată de ingerinţe străine, întrucît „Limba noastră-i o comoară!“, cum frumos şi profund spune poetul Alexei Mateevici. Este firesc, aşadar, să considerăm că toţi românii au obligaţia morală şi spirituală să se preocupe de protejarea limbii române, pentru a o feri de pervertirea ei, deoarece, cum vedem, se diversifică formele de agresiune contra limbii române.
În ceea ce mă priveşte, m-am asociat şi eu celor care militează pentru acest lucru şi am redactat câteva materiale de presă prin care am semnalat folosirea – pe cât de răspândită, pe atât de greşită – a noţiunilor „xenofobie“, „procent“, „poliţie criminală“ etc. Articolele referitoare la primele două noţiuni au fost publicate şi în Curentul Internaţional, al cărui deceniu de apariţie se aniversează acum.
Din păcate, poluarea limbii române se realizează chiar prin dicţionare – cum am relevat în acele materiale –, dar, în ultima vreme, şi prin traduceri, în spirit cosmopolit-mimetic şi în genul Coanei Chiriţa, care din „furculiţă“ făcea „furculision“. E cazul, de exemplu, al preluării prin traduceri „fonetice“ şi mimetic-grafice – ridicole şi greşite – şi nu semantice a recentelor achiziţii de vocabular: din englezescul location au făcut, de-a dreptul, „locaţie“, în loc de „poziţie, aşezare“ şi, în contextul respectiv, „loc“ – deşi „locaţie“ înseamnă altceva în limba română; cuvîntul classified îl preiau, ad litteram, „clasificat“, în loc să-l traducă, în mod corect, prin „secret“, deoarece în limba română „clasificat“ are doar sensul nevinovat de „clasificat“; anglo-americanul responsible a devenit, tot ca „furculision“, „responsabil“, dar e folosit în propoziţii în care i se atribuie exclusiv sensul de „vinovat“: „Al Qaeda este considerată responsabilă de atentatele contra Turnurilor Gemene“… etc. La fel, e la modă să zici „determinare“ în loc de „hotărâre“, „voinţă“. Au ajuns nu numai politicienii, ci şi sportivii să se exprime astfel: „Avem determinare să câştigăm la scor!“ Unde ţin ei „determinarea“ asta? În buzunare, în jambiere, în mingea pe care o aleargă?! Nu este mai simplu, mai frumos şi mai exact să se spună „Suntem hotărâţi să câştigăm!“?; sau: „Suntem motivaţi să învingem!“?; sau: „Am decis să luptăm pentru victorie!“? Similar, este de bon-ton să zici: „Ei au expertiză în această problemă“ în loc de „Ei au experienţă“, „competenţă“ etc.
De asemenea, deşi este un pleonasm, este la mare modă folosirea neologismului „reiterat“, preluat din limba franceză – evident, de către semidocţi, care vor şi ei să vorbească „pă radicale“! În aceeaşi situaţie se află şi la fel de impropriu este folosit cuvântul „impact“ (de la impactus), care înseamnă „izbit, lovit, tamponat“. Singurii care-l utilizează cu sensul corect sunt – surprinzător – foştii mili-ţieni de la Serviciul Circulaţie al Poliţiei: „La impactul cu autobuzul, autoturismul s-a zdrobit…“; sau: „La locul de impact s-au găsit urme…“ etc. În rest, toţi ceilalţi îl folosesc cu sensul greşit, de „efect, consecinţă“, şi spun cu preţiozitate: „…impactul asupra…“
Deoarece „Limba noastră-i limbă sfîntă, Limba vechilor Cazanii“ şi întrucît voi pleda mereu pentru păstrarea purităţii limbii române, voi continua să redactez materiale în care să dezvolt analiza referitoare la termenii şi expresiile enumerate, precum şi la altele, ca să relev erorile comise de unii publicişti sau analişti – precum cunoscutul ziarist Ion Cristoiu, la care a devenit un parazit verbal formularea „Ce-s cu astea…“ (sic), formulare pentru care, deşi este evident greşită, nu s-a găsit nimeni să-l corecteze! Astfel, sper să pot întări colaborarea mea cu această revistă, citită atât de românii din ţară, cât şi din afara ei – în special de românii din S.U.A. şi Canada, unde apare de un deceniu. Încă o observaţie de stil şi de logică impusă de recenta exprimare improprie a premierului Emil Boc: „Am decis să-l remaniez pe ministrul Nica…“ (sic). Vai, domnule Boc! Se remaiază ciorapul; se remaniază guvernul; dar un ministru nu poate fi „remaniat“: el poate fi doar demis.

Vă rog să-mi îngăduiţi să profit de această ocazie festivă ca să-mi exprim, încă o dată, deplina gratitudine faţă de domnul Ştefan Străjeri, directorul şi animatorul neobosit al Curentului Internaţional, care mi-a făcut onoarea să mă asocieze prestigioşilor colaboratori ai revistei.

Cuvântare prezentată la aniversarea a 10 ani de apariţie a revistei CURENTUL  INTERNAŢIONAL
2 octombrie 2009, Pojorâta
Bucovina, România

Moguliada 2009

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2009

3_Oct_09Pe 6 decembrie, 2009 diaspora a votat contra moguliadei din România!

Autor: Octavian Curpas

La cel de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din 6 decembrie 2009, românii au ales continuitatea, majoritatea sufragiilor mergând către Traian Băsescu. La victoria candidatului PD-L au contribuit în mod cert, şi voturile românilor din diaspora. Aceştia s-au prezentat la urne în număr record, decişi să nu mai permită ca România să se întoarcă din nou, cu faţa spre trecut. Cu această ocazie, diaspora a demonstrat că este o forţă, ignorată din păcate, cu bună ştiinţă, de televiziunile mogulilor din România, şi nu numai.

Diversiunea de la Antena 3. În seara zilei de 6 decembrie, câţiva aşa-zişi gazetari – printre care Valentin Stan, Victor Ciutacu, Radu Tudor, – aflaţi în platoul Antenei 3, în calitate de invitaţi la emisiunea „Sinteza zilei” realizată de Mihai Gâdea, îl declarau pe Mircea Geoană câştigător în cursa electorală, încercând să insinueze că Traian Băsescu nu va accepta înfrângerea şi va folosi frauda, pentru a obţine victoria.

Întrebarea este despre ce fel de înfrângere se vorbea la „Sinteza zilei”, dat fiind că în acel moment nu se terminase numărătoarea oficială a voturilor şi nici nu sosiseră opţiunile românilor din diaspora. Iată că diaspora, despre care probabil, se credea că nu există, s-a mobilizat în mod exemplar şi a ieşit la vot, motivată şi de declaraţii neadevărate, de genul celor lansate de echipa de pseudo-jurnalişti despre care discutam mai devreme. Este clar că Antena 3 încerca să producă o diversiune, indicându-l câştigător pe Mircea Geoană, pentru ca apoi, având în vedere rezultatul final, evident în favoarea lui Traian Băsescu, să denunţe faptul că omul care a condus ţara în ultimii cinci ani ar fi recurs la mijloace necinstite pentru a se proclama învingător. Mai mult, aceeaşi domni trâmbiţau cu această ocazie, că membrii de frunte ai PD-L au dat bir cu fugiţii şi că Băsescu şi cei din jurul lui au feţe de înmormântare. Realitatea vine să contrazică însă, spusele lor, pentru că numărătoarea oficială a voturilor a confirmat că Traian Băsescu este în continuare, preşedintele României.

“Niciodată nu a fost o diferenţă atât de mică.” De altfel, dacă într-adevăr, Traian Băsescu ar fi fraudat alegerile, reacţia normală a liderilor PSD şi PNL, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, ar fi fost să demaşte această ilegalitate duminică seara, la momentul apariţiei lor televizate de la ora 21:00, imediat după închiderea urnelor de vot. Nici unul dintre ei nu aminteşte însă atunci, de faptul că Traian Băsescu şi PD-L ar fi eludat legea, ci doar celebrează o presupusă “victorie cinstită”, bazată pe rezultatul exit poll-urilor. Dacă astfel de informaţii ar fi fost adevărate, era datoria morală a celor doi şefi de partide să le facă publice fără întârziere, însă nimeni nu pomeneşte nimic despre aşa ceva. Odată încheiată numărătoarea oficială a voturilor, se află că adevăratul câştigător în cursa prezidenţială este Traian Băsescu, iar PSD-ul şi PNL-ul se grăbesc să acuze PD-L, „dezvăluind” subit, fraude majore şi trafic electoral, care s-ar fi comis după finalizarea procesului de votare.

Pe de altă parte, pentru că tot s-a pus atât de mult preţ pe exit poll-uri, ne putem întreba pe bună dreptate, de ce televiziunile care deservesc interesele anumitor personaje, printre care şi Antena 3, au ignorat sondajele realizate de CSOP, care s-au dovedit a fi într-adevăr, exacte? Dacă este să îi cităm pe social democraţi, “sondajele arătau că Mircea Geoană iese preşedinte”, însă la ce sondaje se refereau aceştia? Din ce motiv nu au fost prezentate şi sondajele realizate de CSOP, care este de asemenea, o instituţie independentă ?

Ar mai trebui spus că PSD-ul invocă scorul strâns dintre cei doi candidaţi la preşedinţia României. Mircea Geoana însuşi afirma că “niciodată nu a fost o diferenţă atât de mică”. Totuşi, astfel de cazuri există în istorie. În noiembrie 1960, 49,7% dintre americani au votat cu John F. Kennedy, în timp ce 49,5% se exprimau în favoarea lui Richard Nixon.
Victoria nu a fost contestată de nimeni.

Reprezentanţii PD-L, în minoritate. Suspiciunea PSD şi PNL privind comiterea de nereguli este îndoielnică, dacă ne gândim că la secţiile de votare reprezentanţii PD-L s-au aflat în inferioritate numerică, în condiţiile în care fiecare partid din coaliţia anti-Băsescu şi-a trimis câte un observator. În concluzie, la urne au fost desemnaţi un reprezentant PD-L şi şase reprezentanţi ai coaliţiei anti-Băsescu, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că şanse mai mari de fraudare au existat din partea PSD şi PNL şi nu aşa cum s-a afirmat, din partea PD-L.

Rămâne de văzut dacă intenţia coaliţiei PSD-PNL de a contesta rezultatul alegerilor, susţinând că au fost constatate fraude majore, se va concretiza într-o plângere la Curtea Constituţională a României. Însă dacă acest lucru se va întâmpla, iar instanţa va decide ca nefondate acuzaţiile aduse PD-L, ce vor face Mircea Geoană şi Crin Antonescu? Vor respecta hotărârea CCR şi îl vor felicita pe Traian Băsescu pentru rezultatul obţinut, aşa cum se procedează în toate ţările civilizate ale lumii?

De Crin Antonescu, un politician de mâna a doua, ajuns din nefericire, lider al liberalilor din România, cu toate că nu este capabil să lege două cuvinte în niciuna din limbile de circulaţie internaţională, specializat în ultima vreme, pe discursuri gălăgioase şi lipsite de esenţă, nu ne mirăm că s-ar putea să nu ştie cum se procedează în lumea civilizată, dar cum va acţiona Mircea Geoană, diplomat de carieră? Vor renunţa oare, cei doi la manevrele de până acum şi vor pleda pentru o Românie unită sau vor continua să susţină că Traian Băsescu este preşedintele doar al 50% din populaţia ţării? Să nu uităm că în victoria prematură proclamată pentru Mircea Geoană, atât liderii cât şi susţinătorii acestuia afirmau că şeful PSD este preşedintele tuturor românilor, deşi potrivit sondajelor lor, acesta avea o majoritate asemănătoare cu cea pe care o deţine acum, Traian Băsescu.

De ce diaspora a votat altceva? Părăsit de Klaus Iohannis, inconsecvent şi incapabil să conducă un partid, preşedintele PNL, Crin Antonescu continuă să depună plângeri. Poate că n-ar strica totuşi, să sesizeze şi încălcările de lege pe care le-au făcut televiziunile mogulilor. Cum ar fi aceea că invitaţii lui Mihai Gâdea s-au grăbit să ne dea de ştire, înainte de obţinerea rezultatelor finale, că victoria îi aparţine lui Mircea Geoană. Să fie de vină diletantismul sau bucuria specifică unei anumite categorii de oameni? Şi mai ales, de ce aceştia nu s-au întrebat care este motivul că diaspora a votat altceva decât Mircea Geoană?

Răspunsul este că în ţările în care suntem stabliţi, corupţia nu este la ea acasă şi că din decembrie ’89 încoace, Traian Băsescu a fost singurul preşedinte care nu a stat cu mâinile încrucişate, ci a luptat împotriva corupţiei şi a condamnat comunismul. Am fost dezgustaţi să auzim că doar cu două zile înainte de alegeri, Mircea Geoană se întâlneşte la miezul nopţii, cu unul dintre moguli, chiar acasă la acesta. În ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu, ar trebui să înţeleagă că acuzaţiile ieftine, lipsite de acoperire, dar şi discursurile şi sloganurile fabricate de către partenerii săi nu mai au niciun fel de ecou în rândul românilor din SUA. De fapt, votul majoritar împotriva sa transmite clar acest mesaj.
Un fost lider PSD spunea că electoratul din Europa Centrală, Occidentală și Americi are un avantaj incorect prin faptul că votează și după închiderea urnelor în România la ora 21. Am vrea sa-i amintim ca in Statele Unite se votează pe patru mari fuse orare, iar la închiderea urnelor pe coasta de est – când se află rezultatele exit-poll-urilor – se mai votează încă timp de trei ore pe coasta de vest, de milioane de americani, nu de câteva mii, ca în alegerile din România, acest aspect nefiind peceput ca un “avantaj” deoarece aici nu se face campanie electrorala in ziua alegerilor.

Campanie electorală pe 6 decembrie. În contextul celor relatate, ar fi interesant de aflat ce rol mai are CNA şi ce măsuri va lua această insituţie împotriva încălcării legii electorale de către televiziunile mogulilor, care au făcut campanie electorală chiar pe 6 decembrie, în ziua alegerilor. Pe de altă parte, dacă televiziunile private îşi permit să dezinformeze, îşi riscă propria credibilitate. Culmea ridicolului este însă că TVR dezinformează telespectatorii pe banii lor. Şi ca să spunem lucrurilor pe nume, nu credem că mai este nimic de comentat referitor la modul deplorabil în care s-a prezentat televiziunea naţională în această cursă electorală. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei din diaspora, un lucru este cert. Şi anume că ne-am săturat de circul ieftin de la televiziunile acelor oameni importanţi, cu puteri discreţionare şi vrem să prevenim revenirea la putere a lui Ion Iliescu sau a unora ca el.

Octavian D. Curpaș
Phoenix, Arizona
justitia@justice.com

Nastase Scatiu (I)

Posted by Stefan Strajer On November - 24 - 2009

O istorie adevărată: Năstase Scatiu

Aurel Sergiu Marinescu.site

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

Nota Redactie. La solicitarea doamnei Manon Marinescu, sotia regretatului nostru colaborator Aurel Sergiu Marinescu, republicam acest text; publicat in editiile tiparite ale ziarelor romanesti din SUA: New York Magazin si Curentul International, in anul 2004. Pentru a intelege rugamintea doamnei Manon Marinescu, de a fi republicat acest text, va rugam sa cititi articolul “Dezinformarea: <un caz socant>…”

Din literatura română clasică, liceenii învaţă despre Duiliu Zamfirescu şi ciclul său de romane: “VIAŢA LA ŢARĂ”, “TĂNASE SCATIU”, “ÎN RĂZBOI”, “ANA”. În “TĂNASE SCATIU”, este prezentat ciocoiul tipic, setos de avere cu orice preţ şi prin orice mijloace, viclean, rău, semianalfabet (nu cunoştea nici o limbă străină, ci doar româna vulgară. Deoarece învăţase pe apucate, el avea faţă de boierii adevăraţi, intelectuali de rasă, un complex de inferioritate, bine mascat, dublat de o dorinţă pătimaşă de a deveni şi el boier. Tănase Scatiu, prototipul ciocoiului vechi, era o copie de revoluţionar tip 1848, mai precis, un revoltat care îşi dorea parvenire. Tănase Scatiu, însă, nu avea convingeri ferme, ci numai interese. El nu-şi preţuia prietenii. Din nefericire pentru poporul român şi pentru România, această categorie ciocoiască a existat dintotdeauna, şi mai cu seamă azi, când a apărut un alt tip: CIOCOIUL NOU-NOUŢ. El nu mai are complexul inferiorităţii. Trecut prin multe universităţi şi tot felul de alte studii superioare, deţinător de doctorate, el îşi închipuie că întruchipează nu numai intelectualul sadea, ci, mult mai mult, oxigenul unei naţii. Ciocoiul nou nu recunoaşte că ar fi un profitor al momentului, este fudul şi convins că acolo unde se află el este datorită calităţilor şi meritelor sale excepţionale, nicidecum datorită altor factori. El vorbeşte limbi străine, ascunde şiret panglicăriile demagogice şi învârtelile obscure, se crede superior şi invincibil.
Făcând o comparaţie cu vechea noastră ciocoime, putem observa însă şi unele asemănări: de pildă, Tănase Scatiu adora să fie primit cu lăutari, pâine şi sare, dorea morţiş să fie însoţit pretutindeni de un alai care, lăudându-l continuu, îi menţinea buna dispoziţie şi încrederea în sine. La fel şi ciocoiul nou! Atât Tănase Scatiu cât şi urmaşii lui nu cunosc sentimentul milei creştine, nici compasiunea pentru cei aflaţi în sărăcie şi suferinţă. Din contra, sadici, prin îngânfare, ei cred în providenţialitatea lor. Ciocoiul nou cunoaşte stări de comportament diferite, pare paşnic, jovial, dar numai ce-i sare ţâfna, folosind un vocabular suburban, vulgar, ţigănesc uneori, afişând aroganţă şI mândrie nelimitată, un parvenit orgolios, un veleitar. Ciocoiul vechi se visa, din arendaş, proprietarul moşiei. Ciocoiul nou, în general, se lansează în politică, este oportunist, fără convingeri ferme, trece din partid în partid, la fiece schimbare de putere, credincios numai partidului acaparatorilor. Prezentăm acum ciocoiul nou numărul 1 al României, NĂSTASE “SCATIU”, care, comparat cu ciocoiul de tip vechi, Tănase Scatiu, pare un Goliat pe lângă un pitic ciocoiesc.

 

Tărtăşeşti, începutul secolului XX

La o distanţă egală între Bucureşti şi Târgovişte există un sat din negura vremurilor numit Tărtăşeşti. A fost şi este o aşezare de tip Bărăgan, cu toate aspectele pozitive şi negative ale satului românesc de câmpie. La marginea lui trăia o ţigancă, mai focoasă decât alte ţigănci din sat. Şi tot în acele vremuri, în acelaşi Tărtăşeşti, trăia un ţăran necăjit, având doar câteva pogoane de pământ, pe numele de familie Dumitru. Acest ţăran a prins drag de ţigancă şi – prin legătura lor nelegitimă – oacheşa, pe numele de familie Năstase, a născut un băiat, căruia i-a pus numele Marin. Cum în vremurile acelea la declararea naşterii unui copil trebuia prezentat actul de căsătorie, în lipsa acestuia, ofiţerul Stării Civile a trecut în certificatul de naştere “copil din flori”, în locul numelui tatălui. Deci Marin Năstase era copil din flori, crescut de o mamă săracă, probabil ajutată cumva şi de tatăl biologic. Ţiganca Năstase nu avea pământ, se întreţinea muncind cu ziua pe la alţii, mai înstăriţi.
Tot în acele vremuri exista un obicei care a continuat până la instaurarea comuniştilor la putere: acela al copiilor de trupă. Pentru a ajuta familiile sărace cu mulţi copii, orfanii, văduvele cu copii sau copiii din flori, unităţile militare primeau fiecare câţiva asemenea copii. Din hainele militare reformate li se confecţionau şi lor mici uniforme, iar la cazan se găsea mereu o lingură în plus şi pentru ei. Erau un fel de soldaţi în miniatură, care respectau regulamentele militare, disciplina, regimul cazon. Dacă mergeau la şcoală, tot regimentul le asigura cele necesare (cărţi, caiete, rechizite). Unii erau trimişi la şcoli de muzică şi rămâneau în Armată, la fanfara regimentelor; alţii, la vârsta de 21 de ani, se angajau şi deveneau cu timpul subofiţeri, iar cei mai dotaţi erau trimişi la liceu şi, mai departe, la studii militare superioare. Aşa s-a întâmplat şI cu puradelul Marin Năstase, care, fiind copil din flori, fără tată legal, a fost acceptat copil de trupă la un regiment. Deoarece puradelul s-a dovedit foarte bun la învăţătură, deştept, inteligent şi disciplinat, comandantul a hotărât să-l trimită la Liceul Militar “Mănăstirea Dealu”, pe cheltuiala regimentului.
Marin Năstase nu i-a dezamăgit pe cei care au investit în el, terminând în fiecare an de studiu primul şi, ca şef de promoţie, ciclul. Comandantul regimentului a hotărât să-l mai trimită şi la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, pe care Marin Năstase a absolvit-o, tot ca şef de promoţie, după ce an de an a fost primul, dovedind a fi foarte inteligent, cu memorie bună şi extrem de disciplinat. Este promoţia anului 1943 şi, ca proaspăt sublocotenent, a fost invitat, împreună cu toţi ceilalţi şefi de promoţie ai celorlalte arme din promoţia 1943, la un dejun oferit de Regele Mihai, care a dăruit fiecăruia, cu această ocazie, câte o sabie şi tresele cuvenite.
După regulamentele atunci în vigoare, primii trei (şeful de promoţie şi următorii doi) de la fiecare şcoală militară aveau dreptul să-şi aleagă garnizoana. Sublocotenentul Marin Năstase a dat prima mare lovitură a vieţii sale; în loc să meargă pe front, ca ofiţer de artilerie, el a ales artileria antiaeriană şi garnizoana Braşov, unde domneau pacea, liniştea şi nici un pericol. La Braşov, sublocotenentul Marin Năstase a devenit afacerist, având timp mult liber, şi această nouă preocupare a fost a doua mare lovitură a vieţii sale: a “românizat” două magazine evreieşti. Aici suntem obligaţi să dăm câteva explicaţii: în regimul Mareşalului Ion Antonescu, una din legile cu caracter antisemit a fost interzicerea evreilor de a avea magazine. Şi cum românii, ca şi evreii, au simţul dezvoltat al “şmecheriei” s-a găsit şi soluţia: un român (de încredere) devenea legal proprietarul magazinului, cu numele său trecut pe firmă, ca proprietar de drept, dar, în fapt, magazinul aparţinea tot vechiului proprietar, nimic nu se schimba, noul proprietar-paravan nu se amesteca în comerţ, dar primea lunar o cotă de 25-40% din veniturile realizate. De la cele două magazine de încălţăminte, Marin Năstase încasa, ca proprietar-fantomă, sume frumoase, lunar, afacerea fiind înfloritoare, şi devenind, cu încetul, foarte bogat. Trebuie spus că, între timp, ţăranul Dumitru din Tărtăşeşti s-a căsătorit oficial cu ţiganca Năstase – mama sublocotenentului Marin Năstase. Din căsătoria celor doi, au mai rezultat doi copii: un băiat, Constantin (Costel) şi o fată, ambii cu numele de familie al tatălui – Dumitru. Sublocotenentul Marin Năstase a cumpărat câteva zeci de hectare de pământ agricol în Tărtăşeşti, zeci de stupi de albine şi oi, două autoturisme, toate asigurându-i o viaţă trăită din plin, ceea ce un ofiţer tânăr nu-şi prea putea permite doar din soldă. El a dovedit un apetit de îmbogăţire greu de egalat.

Năstase Scatiu are o cădere

A venit 23 August 1944, cu toate nenorocirile aduse de armata roşie. Slt. Marin Năstase, zis Titi, într-o zi, în Bucureşti, şi-a parcat maşina pe o stradă oarecare şi, când s-a întors, maşina ia-o de unde nu-i! După câteva zile, a văzut-o, cu un sovietic la volan. A ţipat, a strigat “hoţu”, a fugit după maşină şi chiar s-a aruncat pe botul ei. A fost arestat de poliţişti români şi anchetat, sub stare de arest, în subsolul blocului Dragomir Niculescu (Romarta) de pe Calea Victoriei, bloc devenit al MAI. Nu a fost reţinut mai mult decât durata anchetei, l-au eliberat, dar maşina sa a trecut, pentru totdeauna, la sovietici. A doua maşină şi-a ascuns-o, de frică, în ograda părintească, sub o şiră de coceni de porumb, dar în urma unui denunţ i-a fost şi ea confiscată. Pământul l-a împărţit formal între membrii familiei, ca şi stupii, oile sau animalele de povară, aşa, ca să nu mai poată fi acuzat de moşier ori chiabur. Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1946 a fost epurat din rândurile Armatei (încă regale), devenind şomer prin voinţa generalului Walter Neuländer, zis mai apoi Roman.

Conform legilor de atunci, ofiţerii deblocaţi se mai bucurau de unele avantaje. Li se echivalau în majoritate examenele din şcolile militare, urmând a susţine un număr mic de examene de diferenţă, plus înţelegerea profesorilor universitari faţă de aceşti studenţi tomnatici. Şi astfel, foştii ofiţeri de infanterie, jandarmi ş. a. deveneau licenţiaţI în drept, iar foştii ofiţeri de artilerie, geniu, aviaţie, marină se transformau în ingineri. Astfel a devenit în 1947-48 şi fostul slt. Marin Năstase (Titi) inginer.

Inginer Năstase Scatiu , necazuri, bucurii, succese

Inginer ca inginer, dar sărac, Marin Năstase primise o grea lovitură din partea regimului comunist chiar în trăsătura lui esenţială: aviditatea faţă de puterea banului. A început o viaţă precară, cu un salariu modest, în urma averii pierdute, căsătorit şi repede divorţat, avea de ce să se considere un visceral anticomunist şi antisovietic. Când discuta cu cei mai apropiaţi, sub impresia pierderilor suferite, devenea nervos, vânăt la faţă de ură şi profera cele mai grave acuzaţii împotriva comuniştilor locali şi sovietici.
În 1949, a cunoscut-o, întâmplător, pe aceea care îi va fi soţie până la moarte, domnişoara Elena Dragomirescu, din Bucureşti, fiica lui Gheorghe Dragomirescu, salariat la “Griviţa Roşie”, şi a Amaliei, născută Gush, de origine germană, din Bucovina. Elena Dragomirescu era forte frumoasă. S-au întâlnit-văzut-plăcut-iubit, căsătorindu-se în acelaşi an. Elena Năstase, fină, delicată, orăşeancă, nu cunoscuse muncile agricole, a fost repede transformată în mână de lucru, ea, sclavă, şi el, Titi, tiranul. Încă de la începutul căsătoriei s-a purtat abuziv; vara o ducea la Tărtăşeşti, la muncile casnice şi ale câmpului, să facă mămăligă într-un ceaun uriaş pentru lucrătorii zilieri ai pământurilor împărţite formal între rude, sub supravegherea de cerber a soacrei tuciurii, din cale-afară de rea. În 1950, la un an de la căsătorie, s-a născut primul copil, Adrian, alintat Ady de către părinţi. Apoi, după alţi doi ani. |n 1952 s-a născut sora lui, Dana.
Desigur, se ştie cât de greu se trăia în acei ani. O mamă cu doi copii mici nu putea obţine un serviciu, iar soţul, deşi inginer, primea un salariu care nu îi asigura o viaţă prosperă. Noroc cu ceva zarzavaturi şi alte alimente venite de la Tărtăşeşti. Iniţial, au locuit pe Colentina, în casa cumpărată de Năstase când activa ca ofiţer la Braşov, pe numele surorii sale, după legalizarea relaţiei tatălui său cu ţiganca Năstase, dar sora lui Marin a decedat, tânără şi nemăritată, după care proprietarul real a intrat în posesia imobilului. Comportarea lui ca soţ a fost mizerabilă. Dimineaţa, toată viaţa sa, lăsa o infimă sumă de bani pentru hrana din acea zi, încât copiii au crescut cu cartofi prăjiţi şi ciorbă de fasole. Frumoasa lui consoartă a purtat o haină de iarnă timp de 20 de ani, îmbrăcămintea ei fiind de-a dreptul sărăcăcioasă. Niciodată nu au intrat împreună la vreun restaurant sau spectacol. Chiar mai târziu, când a devenit cadru universitar la nou înfiinţatul Institut de Petrol şi Gaze Bucureşti, financiar sau material, nu s-a schimbat nimic în viaţa de familie, decât că Marin Năstase, care era fumător, a trecut de la ţigara “Carpaţi” la “Kent” şi a continuat să ia prânzul la cantina institutului, la “Coş“ sau la vreun restaurant întâmplător. Aproape a uitat că are o soţie, pe care o neglija total. Dacă aceasta încerca să-l mângâie cumva sau măcar să-l atingă, el o lovea. Foarte violentă această corcitură ţigănească, mereu irascibilă faţă de soţie. A lovit-o şi a bătut-o, de zeci de ori, pentru motive născute din firea lui agresivă. Când se enerva, mai din nimic, se îngălbenea şi tremura de furie. Rar, la câte 6 luni, ba chiar un an, îşi mai aducea aminte că trebuie să fie şi bărbatul soţiei sale. Atât! Ciudat! Niciodată Elena Năstase nu şi-a explicat de ce Titi al ei este aşa de rece cu ea şi de ce timpul liber şi-l petrece cu “prietenul” său bun, prezentat familiei ca un fost ofiţer, camarad şi amic de-al său. Întâmplător, odată, un cumnat, căutându-l la “prieten” acasă, l-a surprins pe Titi în pat cu amicul său bun, însă nimeni nu-şi putea închipui în naivitatea şi în necunoaşterea de atunci sau în lipsa de educaţie sexuală crasă că ar putea exista relaţii amoroase între bărbaţi. Deci Marin Năstase – Titi, zis Ţapu, de către unii cunoscuţi sau cunoscători, era… BISEXUAL.
Şi-a mai făcut un pas: a vândut casa din Colentina, s-a mutat cu chirie într-o locuinţă pe strada 7 Scaune şi şi-a cumpărat o maşină. Şi încă un pas: după puţini ani, s-a mutat iar într-un apartament confortabil, dintr-un bloc cu 4 etaje care, naţionalizat acum, aparţinu-se Fundaţiei “Elias”, bloc situat pe o stradă perpendiculară pe Calea Moşilor, foarte aproape de aceasta, cât şi de Piaţa Moşilor.
Fiul lui, Adrian, a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava” (devenit Nr.1) din Bucureşti şi a fost un elev mediocru în primele clase. Vacanţele de vară şi le petrecea la Tărtăşeşti, unde Marin Năstase îşi ducea întreaga familie, an de an. Acolo îl chema casa părintească, renovată şi mărită, acolo îi erau părinţii, unchii, mătuşile, verişorii. Doamna Elena Năstase muncea din greu, Ady zburda împreună cu alţi copii din sat, adică prietenii copilăriei sale: Toma Zaharia (devenit general în regimul Iliescu-Năstase); Gabriel Bivolaru (gangsterul deputat PDSR, care, împreună cu escroaca Mona de Frejes, originară din Bacău şi devenită cetăţean englez, au furat statului 2300 miliarde lei); Marin Bucur (noul proprietar de formă al faimosului restaurant CAPŞA, fost naţionalizat). Ady se juca voios cu prietenii lui, vară de vară, printre tot felul de nebunii copilăreşti, păşteau vitele împreună, furau fructe din livezile oamenilor şi toate celelalte. Când a ajuns mare om politic, Ady nu şi-a uitat prietenii: pe Toma Zaharia, poliţaiul corupt, care şi-a construit o vilă de miliarde la Tărtăşeşti l-a făcut general, mai marele poliţiştilor pe capitală; pe Marin Bucur, rudă cu familiile Năstase şi Zaharia, l-a folosit drept paravan la cumpărarea restaurantului CAPŞA. Această metodă de camuflare a proprietarului adevărat a utilizat-o şi Marin Năstase, folosindu-şi rudele când a divizat suprafaţa de teren agricol, stupii de albine şi oile cumpărate din biata lui soldă de sublocotenent, ca să nu fie trecut la “chiaburi”.
Metoda aceasta de camuflare a adevăratului proprietar va fi perfecţionată de Ady în cariera sa financiară şi politică. În cazul lui Grigore Bivolaru, când a fost descoperit ca “inginer financiar” păgubind statul cu 2300 miliarde lei şi a fost invitat la Procuratură, deşi era deputat PDSR, în opoziţie, Ady, prietenul din copilărie ajuns preşedinte de partid şi senator, a organizat la repezeală un marş la Procuratură, cu circa 40 de deputaţi şi senatori PDSR, unde a protestat, considerând actul ca persecuţie politică. După ani de tergiversări şi dispariţii de probe din dosare, în domnia bunului plac a lui Ady, Gabriel Bivolaru s-a ales cu o condamnare de 5 ani închisoare, în vreme ce un hoţ de găini primeşte 2 ani.

Ce naşte din pisică şoareci mănâncă sau aşchia nu sare departe de trunchi

Anii au trecut în goana lor nebună, Ady a crescut şi a ajuns elev în cursul superior al aceluiaşi liceu, Nr.1, fost Colegiul Naţional “Sfântul Sava”. Viaţa familiei Năstase a mers în acelaşi fel până prin 1963-64, când Marin Năstase, anticomunistul convins şi antisovieticul şi mai convins, a hotărât să se înscrie în rândurile PCR, spunând celor apropiaţi chiar aşa: “Îmi dau seama că viitorul este al comunismului, mă înscriu în PCR şi la fel îmi voi înscrie şi copiii în partid”. Marin Năstase s-a ţinut de cuvânt, s-a înscris şi a devenit membru PCR. Din acel moment, viaţa lui şi a copiilor săi a luat o nouă direcţie, aceea a imposturii, deoarece el nu a urmărit decât avantajele materiale imediate, nici vorbă de vreo motivare ideologică!

Alesul Românilor pentru Preşedintele lor

Pe măsură ce creştea, Adrian (Ady) afişa evident caracteristicile rasei bunicii lui de la Tărtăşeşti: viclean şi hoţ ; în schimb, sora lui, Dana, semăna cu mama ei: blândă, naivă, chiar prostuţă. La 12 ani, Ady şi-a descoperit, subit, bucuria de a se juca la vărul său mai mic cu 6 ani, şi de aceea îl vizita aproape zilnic, după şcoală. Dar nu ca să se distreze altfel decât cu timbrele poştale din cele trei clasoare ale unchiului său. Şi astfel, zi de zi, cum apărea, după ce mătuşa sa îl trata cu sandvişuri, el cerea clasoarele cu timbre, “ca să se joace”. După câteva săptămâni, matuşa a observat că nu mai exista nici un timbru în cele trei clasoare. Aşa a început, cu furtişagul, să colectioneze mărci poştale. Şi, de atunci, i s-a dezvoltat dorinţa de a colecta, mai ales prin acaparare şi furt. Odată cu noua poziţie privilegiată a lui Marin Năstase (Titi), nu numai de membru de partid, cât şi de colaborator al securităţii, sunt indicii că şi Ady a fost, încă de pe atunci, din ultimele clase de liceu, “adoptat” de Securitate. Deodată a devenit elev fruntaş, iar atunci când la liceu venea vreo delegaţie de străini din ţările capitaliste, întotdeauna cuvântul de “bun-venit”, în limbile engleză sau franceză, era rostit de elevul Năstase M. Adrian.

Când era în ultima clasă de liceu, în revista “Magazin istoric” au apărut, sub semnătura lui, unele comunicări sau precizări privind evenimente ori conducători din istoria medievală a României, în special din zonele Banatului şi Transilvaniei. Unele comunicări erau inedite, rodul “cercetărilor” elevului Năstase M. Adrian, uneori precise puneri la punct. Probabil că atunci mulţi s-au mirat sau l-au lăudat pe autorul unor asemenea studii serioase, cu toată vârsta sa adolescentină. Nimeni însă nu a ştiut că de fapt contribuţia lui Adrian – elevul minune – nu era decât semnătura, căci autorul adevărat era “iubitul” lui, fostul profesor de istorie Ion D. Suciu, de la Universitatea din Bucureşti, epurat din cadrele universitare în 1946, condamnat politic de trei ori şi binecunoscut ca homosexual, dar şi ca un specialist în istoria medievală a Banatului şi Transilvaniei.

Aşchia nu sare departe de trunchi

Legătura lor a fost de lungă durată, ba chiar au purtat şi verighete. Deşi Ionică Suciu era mult mai în vârstă, legătura a fost pasională, şi astfel a apărut şi această moştenire de la tatăl său – bisexualitatea. Într-o seară, Adrian a plecat, beat de amor şi de alcool, de la Suciu. Aproape de casă a cazut pe trotuar, poziţie în care l-a găsit taică-său. Acesta, în loc să reclame cazul la miliţie sau să-l confrunte pe Suciu, i-a dat doar un telefon, rugându-l să-i lase băiatul în pace. Ştia el ce ştia!
Adrian a intrat apoi la Facultatea de Drept şi, ca student, şi-a continuat viaţa sexuală dublă. Deseori, invita la el acasă studenţi negri, cu care se închidea în cameră, spunându-i mamei sale să nu-i deranjeze, că studiază. Şi biata mamă, în naivitatea femeilor generaţiilor trecute, nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiul ei aşa de studios.

Încă de pe la 14-15 ani, Marin-tatăl l-a format pe Adrian prin “spălarea creierului”, în mod constructiv, spunându-i de o mie de ori că este superinteligent şi că va ajunge mare, dar că trebuie să se căsătorească cu o fată din înalta nomenclatură comunistă. Probabil că aşa sunau indicaţiile de sus. La rândul său, Marin a mai dat o lovitură importantă a vieţii sale – a încercat, mai întâi la Timişoara, să-şi ia un doctorat, dar nu a reuşit. Atunci a pus în mişcare toată mierea stupilor din Tărtăşeşti, pe care a vândut-o, alături de alte produse agricole şi – cu banii adunaţi, plus “o vorbă bună” de la “Secu” – şi-a luat titlul de doctor în “izotopi radioactivi”, la Bucureşti. Aşa că a devenit Doctor Inginer Marin Năstase, fără să ştie ceva despre izotopii radioactivi. Nu că i-ar fi fost foarte necesar acest titlu în cariera sa de cercetător ştiintific sau în cariera universitară – el habar n-avea de fizică atomică. A procurat doar o carte din străinătate, pe care a tradus-o. Titlul i-a trebuit să justifice că nu-i un oarecare ingineraş, ci un om de ştiinţă, adică un doctor-inginer sadea. Şi în această calitate a făcut, ulterior, parte din mai multe delegaţii de oameni de ştiinţă români, care au mers în străinătate, ca invitaţi la diferite ocazii. Iar Marin Titi Năstase participa ca “ochiul şi urechea” vigilentei Securităţi, fără teama ca un ditamai doctor-inginer să fie bănuit de turnător. A fost în delegaţii în Cehoslovacia, China, Franţa, Suedia (6 luni), şi alte ţări; ca rezultat al acestor plecări, situaţia familiei nu s-a schimbat cu nimic; banii primiţi pentru deplasări în străinătate, în valută, i-a cheltuit pentru sufletul său, pentru tabieturile sale: maşina, ţigările “Kent”, mesele la restaurant. Soţia, biata lui consoartă, a purtat acelaşi palton (făcut dintr-o manta militărească transformată şi vopsită) peste 20 de ani. Şi tot cartofii şi fasolea au fost hrana ei şI a copiilor. În toţi aceşti ani de urcuş vertiginos al semi-ţiganului Marin Năstase, el şi-a mai pregătit o lovitură de “imagine”, care i-a adus bani, glorie, grade militare succesive de rezervist (până la cel de general) şi a fost înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Ghencea-militar. Cum comuniştii au căutat cu insistentă să-şi aibă eroii lor antifascişti, Marin Năstase şi-a ticluit o poveste mincinoasă, pe care nimeni n-a verificat-o; dealtfel era şi greu de verificat, după aproape 40 de ani de la sfârşitul războiului. Basmul bulibaşei suna cam aşa: a fost odată, ca niciodată, în Braşov, şi se făcea că un tânăr ofiţer de antiaeriană, care şoma, din lipsă de activitate militară, rătăcea de unul singur, a doua zi imediat după 23 August 1944, pe una din străzile oraşului; deodată a apărut o coloană germană de camioane cu soldaţi şi armament, care se retrăgea de undeva, în confuzie şi mare grăbire. Comandantul coloanei, un ofiţer superior, văzând un chipeş ofiţer român, fost camarad de luptă (teoretic), a oprit coloana şi, politicos, l-a întrebat pe ofiţerul român, care s-a întâmplat să fie chiar Marin Năstase, care e direcţia spre vest, spre Cluj. Proastă inspiraţie a ofiţerului german, care, în loc să aleagă un locuitor al Braşovului, oraş care avea pe atunci o bună populatie săsească, l-a preferat pe ofiţerul român ce nutrea în ascuns sentimente de ură faţă de fascişti şi de mare admiraţie faţă de armata şi poporul rus “libertate ne-a adus”. Ca urmare, ofiţerul român i-a indicat o direcţie contrarie, care mergea spre Moldova, şi care ducea, de altfel, spre o fundătură, drum bine ştiut de bulibaşa artileristă. Deci coloana germană a plecat în direcţia indicată de ofiţerul Năstase şi s-a înfundat undeva, unde a fost pe de-a-ntregul capturată de Armata Roşie, biruitoare.
Prin anii 80, după această poveste, s-a turnat un film, inspirat din lupta contra fascismului. Năstase a fost consilierul regizorului şi a încasat nu numai onorariul pentru munca sa, dar şi o primă suplimentară şi decoraţii. Nimeni nu s-a întrebat în anii turnării acestui film fantezist dacă sublocotenentul Năstase chiar a săvârşit asemenea faptă şi, dacă a făcut-o, atunci de ce în anul 1946 totuşi a fost epurat din armată – fiind în asemenea grad devotat de timpuriu partidului şi comunismului – sau, dacă a făptuit acest lucru, de ce l-a ţinut secret circa 40 de ani? Sfânta impostură! În acei ani s-a considerat el oare curat ca lacrima faţă de partid şi devotat instituţiei cu care colabora? Într-adevăr, a avut grija ca, după izgonirea Regelui, în 1947, să arunce în Dâmboviţa sabia pe care a primit-o în 1942 din mâna Regelui, şi cu asta a considerat că nu a mai ascuns nimic tovarăşilor, nici măcar averea de la Tărtăşeşti.
După terminarea Facultăţii de Drept şi obţinerea licenţei, Adrian Năstase (Ady) a lucrat undeva, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, repartizat… ştiţi de cine. Dar a mai deţinut o funcţie: a fost cooptat ca membru al Asociaţiei de Strângere a Relaţiilor cu Străinătatea, respectiv al Asociaţiei de Prietenie Româno-Americană, Româno-Engleză, Româno-Franceză, etc., etc. Astfel, el avea avantajul privilegiat al pătrunderii fără frică (în misiune) în ambasadele acelor ţări, cu ocazia sărbătorilor lor naţionale sau la alte manifestări social-culturale. Acolo se bucura de dublu avantaj, datorită pătrunderii şi cunoştinţelor sale în limbile engleză şi franceză, învăţate cu meditatori, avea posibilitatea să vâneze victime, atât pentru securitate cât şi pentru el. Atunci el a lucrat pentru DIE, serviciul străinilor în trecere prin teritoriul român, adică pe un american, de exemplu, îl cunoştea la Ambasada SUA, unde Ady era invitat cu ocazia sărbătoririi Independenţei SUA, 4 Iulie. Adrian, amabil şi serviabil, americanul, fericit că a întâlnit un localnic cu care se putea înţelege. Adrian îl invita la Operă, la Athenée Palace, şi în alte locuri frumoase, pentru ca, în acest fel, sub masca amiciţiei, să afle scopul precis al vizitei americanului la Bucureşti; putea constata orice din întrebările puse, ce-l interesa. Afla dacă intenţiona să întâlnească o anumită persoană, cetăţean român şi, în acelaşI timp, găsea şi partenere ori parteneri pentru relaţiile sale bisexuale. La un moment dat, s-a pricopsit cu o suedeză, pe care chiar a găzduit-o acasă, în familie; cum putea oare mama lui, în această situaţie, să-l bănuiască pe Adişor al ei că făcea ceva împotriva firii, mai ales că ea nu statea decât acasă şi cunoştea doar drumul spre piaţă. Nu avea prietene, nimeni nu o vizita. Relaţiile cu familia ei erau rupte, la cererea soţului, ca fiind neconforme cu noua lui linie de impostor-colaboraţionist.
Tot pe la ambasade, la cea a Franţei de data aceasta, a cunoscut un francez distins, partener homosexual, care l-a invitat la Paris (individul fiind o personalitate), aşa că Adişor, pe post de fetiţă, a primit imediat paşaportul şi a plecat pe malurile Senei, unde a avut o “lună de miere” de toată frumuseţea; franţuzul amorezat l-a plimbat prin toată Franţa şi l-a făcut pe deplin fericit. Întors în ţară, el a intrat într-o altă aventură, de data asta ca băiat. La Ambasada USA a întâlnit o tânără naivă, americancă, ai cărei părinţi, evrei, părăsiseră România în 1951, stabilindu-se la New York, unde tatăl profesa medicina. Tânăra, studentă, pregătea o lucrare despre România, iar Ady s-a oferit imediat să o ajute, fapt pentru care a găzduit-o mai multe luni şi cu care a întreţinut nu numai relaţii sexuale normale, dar a şi întocmit planuri serioase de căsătorie. Pe vremea aceea, Adrian Năstase nu nutrea încă dorinţe de a fi conducător al României, i-ar fi plăcut să trăiască în America, sub capitalişti. Tânăra newyorkeză era atât de prostuţă încât a citit notele informative despre ea, făcute de iubitul ei, care, din neglijenţă, le-a uitat în cameră. Când l-a întrebat despre ele, el a liniştit-o că aşa trebuie procedat prin lege când găzduieşti cetăţeni străini şi a convins-o să nu se alarmeze. Între timp, fata s-a îndrăgostit cu adevărat de el, dar tatăl ei a aflat motivul prelungitei sale şederi în ţară şi cine este cel care voia să-i fie ginere, şi şi-a chemat fata urgent la New York, i-a spus totul şi a trimis-o în Franţa, la studii, aşa că ţesătura lui Ady s-a destrămat. Ea a apucat să-i comunice ceea ce ştia tatăl ei. Reacţia imediată a lui Adrian faţă de un prieten a fost: “De unde ştie el? A fost la c… meu?”.
Probabil că au mai apărut şi alte asemenea “iubiri”. Iar despre cei descusuţi informativ se va afla doar dacă vreodată vor fi date publicităţii dosarele şi dacă vor mai exista aceste dosare ale lui Năstase (de activitate asiduă în cadrul DIE şi ale procesului Suciu).
Când, cu câţiva ani în urmă, a izbucnit scandalul Priboi, presa întreagă a înregistrat acţiunile furioase de apărare a lui Priboi de către primul ministru al României, Adrian Năstase. Ce legătură poate fi (că de rudenie nu este) între un pretins intelectual de rasă, doctor în drept, profesor universitar şi un ofiţer torţionar, dovedit semidoct şi semianalfabet original, recrutat din drojdia societăţii şi instruit în şcolile poliţiei politice, unde a învăţat ura de clasă, ura de oameni, deci o brută? Priboi i-a botezat lui Năstase primul copil. Priboi a fost ridicat de Năstase în ritmul urcuşului său politic: purtător de cuvânt, deputat PSD, consilier personal. Şi nimeni nu s-a întrebat de ce Năstase urăşte ideea deconspirării securităţii şi s-a opus cu vehemenţă ca dosarul lui Priboi să fie făcut public. Explicaţia este simplă: Priboi a fost legătura lui Năstase cu Securitatea, a fost îndrumătorul lui. Dacă Priboi este descoperit şi, eventual, adus în faţa justiţiei, atunci el va vorbi şi de Adrian Năstase şi de colaborarea lor. Or, în acest caz, urmează prăbuşirea de pe înaltul soclu pe care şi l-a construit.

Presa din ţară a anunţat că la examenul de bacalaureat părinţii au fost de acord să se facă publice rezultatele obţinute de elevi, cu o singură excepţie: părinţii elevului Andrei A. Năstase (Adrian şi Dana) de la Liceul “Jean Monet”. Iniţial s-ar putea aprecia modestia şi dorinţa de a păstra un secret familial. Dar n-a fost să fie aşa! La finalul examenului de bacalaureat s-a anunţat, de data asta, că odrasla premierului a obţinut cea mai mare notă şi pe liceu, şi pe Bucureşti. Şi atunci unde ar fi modestia? Faptul a reamintit celor ce cunosc amănuntele o altă asemenea situaţie, petrecută cu câteva decade înainte, dar cu alţi actori pe scenă. Dana, sora lui Adrian, a dat examen de admitere la Facultatea de Filologie (secţia engleză) şi a căzut la examen, fapt pentru care plângea acasă în hohote, cu toate consolările mamei sale. Tatăl, Marin Năstase, nu era acasă. Când a venit, el şi-a găsit fiica în lacrimi. A aflat cauza, şi-a îmbrăcat pardesiul imediat şi a ieşit în răcoarea serii de toamnă. După o oră s-a întors şi vesel i-a spus fetei: ai reuşit! A doua zi, pe listele celor reuşiţi la admiterea la limba engleză a apărut şi numele Năstase M. Dana. Este de bănuit că tăticul a făcut un târg acolo unde s-a dus, fiindcă la absolvirea facultăţii Dana nu a fost angajată ca profesoară, ci ca salariată a unei firme de comerţ exterior. Or, se ştie de cine aparţineau Comerţul Exterior, Externele, Turismul, ş.a. Dana a fost trimisă imediat în Siria, apoi în Norvegia şi Olanda (în coasta NATO). După 1989, a avut servicii numai în contact cu străinii, la Sofitel, Soros şi la mulţi alţii, la fel de importanţi. Aşa că istoria s-a repetat, între două examene: tatăl a avut timpul să aranjeze ca fiul său să cunoască subiectele (sau altă metodă) pentru evitarea oricărei surprize.

Alte câteva eşecuri

Au urmat o serie de evenimente care, analizate acum, după scurgerea timpului, apar nu tocmai plăcute familiei Năstase “Scatiu”. Cu tot doctoratul în izotopi radioactivi, cu toată practica de asistent la Institutul de Petrol şi Gaze, pentru a fi păstrat în Bucureşti (la mutarea din capitală a acestui institut) sau din alte raţiuni, dr. ing. Năstase a fost trimis pe postul de director al învăţământului profesional din Ministerul Învătământului, un post de birocrat, care ar fi putut fi obţinut de oricare alt inginer, nu de un doctor inginer “specialist” în izotopi radioactivi, deci nu un post de mare prestigiu ca profesor universitar.
Prin 1973-1974, prof. dr. ing. a avut din nou o “problemă” cu fiul său, care şi-a continuat vechea relaţie cu I. D. Suciu. De data asta, acest viciat mergea cu Adişor la porţile fabricilor şi, cu tehnica specifică tuturor corupătorilor, ademenea tineri muncitori, atraşi şi de titlul său de fost profesor. La aceste racolări a participat şi acela care, peste ani, avea să pretindă să conducă România şi pe care, din laşitate, chiar şi fostul rege l-a declarat cea mai importantă persoană a anului 2003. Tinerii racolaţi, aduşi în casa lui Suciu, se întreceau în beţii şi orgii, printre partide de sex şi perversiuni sexuale. Cum a aflat Miliţia, rămâne (încă) o mare enigmă. S-o fi lăudat vreunul dintre tinerei? Vecinii au raportat activităţi suspecte sectoristului? Sau Suciu era deja cunoscut secţiei de Moravuri? Cert este că miliţienii au a căzut în mijlocul unui asemenea dezmăţ, după ce înainte, de pe o scară a unei maşini de pompieri, se fotografiase pe fereastră totul. A urmat ancheta, în care vinovaţii principali erau I. D. Suciu şi Adrian Năstase, ca racolatori şi corupători. Până în seara procesului, aşa s-a ştiut, dar a doua zi a urmat bomba: acuzat – Ion D. Suciu, martor al acuzării – Adrian Năstase!
I.D. Suciu, pentru inversiuni sexuale şi corupere a unor bravi fii ai clasei muncitoare, a fost condamnat la 8 ani. După executarea pedepsei, au urmat alţi 6 ani deportare în Bărăgan, Suciu fiind considerat un pericol social. Îngerul păzitor, fie el Priboi sau altul, l-a făcut pe Adrian Năstase curat ca lacrima, într-un proces cu uşile închise, deci fără public, cu numai ceva “lucrători” de miliţie şi securitate, proces ţinut prin 1973. Dar şi “favoritul zeilor” Năstase a avut cumva de suferit. În mod discret, el a fost scos de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi expediat ca cercetător la Institutul de Drept Penal. Toată această întâmplare a constituit un semnal de alarmă pentru Marin Năstase tatăl. Şi, în liniştea nopţii, a plănuit să-l căsătorească pe Adrian, să-i dea o identitate socială nouă, nimeni nemaiputându-l acuza de “invers”, sperând în acelaşi timp să-i găsească o viitoare soţie tot aşa de naivă şi necunoscătoare cum îşi alesese el. Problema era însă mai complicată, deoarece, conform dorinţei tată-fiu, viitoarea doamnă Adrian Năstase mai trebuia să fie şi fiică de nomenclaturist, care să pună umărul şi la prestigiul familiei şi la ridicarea politică a progeniturii ţigăneşti, Adrian Năstase.
Norocul i-a zâmbit din nou lui Marin Năstase. La Direcţia învăţământului profesional, pe care o conducea, se afla, ca şefă de cadre, soţia fostului ministru de Externe, comunistul ilegalist Grigore Preoteasa, mort în accidentul de avion din 1957 de la Moscova. Tovarăşa Preoteasa avea o fiică, studentă la filologie, în anul 3 sau 4, la Universitatea Bucureşti. Marin Năstase, directorul, a făcut pe peţitoarea, a convins-o pe tovarăşa să-şi mărite fata, el fiind “motorul” care a reuşit să-şi însoare/mărite băiatul, desigur, păstrând secretul despre fiul său, păstrându-l până la moarte şi faţă de soţia sa care, dacă l-ar fi cunoscut, şi-ar fi explicat mai bine propria ei viaţă conjugală.

Sforile au fost trase, tinerii se zice că s-au plăcut, se zice că s-au şi iubit chiar, oricum, căsătoria lui Adrian cu domnişoara/tovarăşa Preoteasa-fiică s-a aranjat. De toate sforăriile tatălui său, Adrian s-a ţinut departe, dar s-a conformat, ca fiu ascultător. Şi, cum ambele familii erau “comuniste”, s-a aranjat numai căsătoria civilă, nu şi cea religioasă. Pe vremea aceea, Adrian nu ştia să-şi facă nici semnul Crucii, nu frecventa bisericile la slujbele religioase, aşa cum o va face peste 30 de ani.
Căsătoria civilă a avut loc la Primăria din Piaţa Amzei, în prezenţa unei echipe de ţărani secui (tov. Preoteasa-mama era unguroaică, din secuime), îmbrăcaţi în hainele lor de la ţară tradiţionale şi a altor câtorva persoane, selecţionate cu grijă de Marin (Titi) Năstase, din partea familiei lui: doar fratele său cu soţia, iar din partea Elenei Dragomirescu-Năstase (mama ginerelui), doar o soră cu soţul. După încheierea ceremoniei şi oferirea unei cupe de şampanie cu biscuiţi, a urmat un prânz, la “Coş”, dar socrul, Marin, s-a îngrijit să elimine dintre invitaţii prezenţi la Starea Civilă pe fratele său cu soţia (fost comerciant, naţionalizat în anul 1948) şi pe sora bună a mamei-soacre a lui Adrian, cu soţul, fost deţinut politic, deşi ar mai fi avut trei fraţi şi părinţii în Bucureşti, nechemaţi, pentru a nu da explicatii tov. Preoteasa despre aceşti “duşmani de clasă” pe care îi invitase (doar ca decor) la ceremonia căsătoriei, unde nu atrăseseră atenţia nimănui.
A doua zi după căsătoria civilă, Adrian Năstase s-a mutat să locuiască în casa tov. Preoteasa, din Parcul Primăverii, îndeplinindu-se dorinţa combinată (a tatălui său şi a lui) de a deveni soţ de fiică de nomenclaturist. Totul dovedea că planurile lui Marin-tatăl s-au realizat şi că mergeau pe drumul dorit de el. Dar n-a fost să fie aşa! După câteva zile de om căsătorit cu o tânără frumoasă, atractvă şi foarte simpatică, într-o seară, pe la orele 11, cineva a sunat la uşa familiei Năstase. La întrebarea doamnei Năstase “cine este?” a răspuns fiul Ady. A urmat un dialog scurt:

“Ce s-a întâmplat, Adişor, mamă?”

Răspunsul: “Mamă, dacă nu mă primeşti în casă, lasă-mă să dorm în hol, nu vreau să mă mai întorc la ea!”.
Şi mama a mai întrebat apoi: “De ce, mamă, este o fată bună, frumoasă?” Răspunsul a fost: “Eu vreau să studiez, să citesc, şi ea mă solicită prea mult!”
A doua zi, tov. ministru Preoteasa a vizitat, cu mare scandal, familia Năstase, spunându-le, fără alte explicaţii inutile, că, în noaptea anterioară, Adrian şi-a părăsit tânăra soţie, sărind pe fereastră, bineînţeles fără ştirea cuiva din casă.

Au continuat discuţiile “între patru ochi”, între Marin (Titi) tatăl şi tov. Preoteasa – mama tinerei doamne Năstase. Nu vom şti niciodată dacă tăticul lui Adişor i-a dezvăluit mamei “victimei” devierea sexuală a fiului. Nu s-a putut gândi că Adişor al ei îşi va schimba “gusturile amoroase” atât de repede. A urmat apoi divorţul. Ceva mai târziu, fiica tov. Preoteasa s-a recăsătorit. Adrian şi-a continuat viaţa lui de burlac, cu aventurile, bucuriile, necazurile şi, mai ales, cu mari succese profesionale, fiind sprijinit, desigur, de “îngerul cu epoleţi”, păzitorul grijuliu, şi ajutat, bineînţeles, pentru randamentul lui.

Ascensiunea spre puterea supremă

Ca elev şi student, Adrian Năstase a fost întotdeauna scutit de muncile agricole “voluntare” ori “patriotice”, în timp ce colegii lui erau obligaţi să presteze acele servicii, neplătite, pentru “edificarea societăţii comuniste”. |n acele perioade ale anului, el se ocupa cu studiul intens al limbilor franceză, rusă şi engleză. Îngerul lui păzitor, Priboi, veghea asupra lui, îl proteja şi avea, de atunci, de timpuriu, planuri mari cu Năstase. După licenţa în drept şi episodul I. D. Suciu (descris în partea a doua a acestei serii de articole), a lucrat ca cercetător la Institutul de Studii de Drept Penal, vreme de 17 ani. În declaraţiile sale încep confuziile: afirmă (ca să-şi justifice cariera viitoare de diplomat) că de fapt a lucrat la Departamentul de Drept Internaţional, care, pe atunci (institutul) aparţinea de Academie, fără să numească anume care dintre ele: Academia Română? Academia Comercială? În realitate, el evită să declare ziariştilor că această Academie se numea Ştefan Gheorghiu şi aparţinea nemijlocit de PCR. Acolo a obţinut un doctorat în Drept Internaţional.

Necazurile şi bucuriile familiei Năstase

Din punct de vedere financiar, Marin şi Adrian Năstase au prosperat. În primul rând, şi-au cumpărat locuinţă la aceeaşi adresă: tatăl – un apartament; fiul – o garsonieră în Str. Naum Romniceanu, nr. 2, bloc 5, et.3, apt. 13 (şi la etajul I), Bucureşti. Este o stradă perpendiculară pe Dorobanţi, pe partea dreaptă, în sensul spre Arcul de Triumf, circa 400 m. de Dorobanţi. Dintr-o cerere făcută de Adrian Năstase, la 23 iunie 1988, către tov. ministru Ana Mureşan, reiese că susnumitul locuia în str. Jean Texier nr. 4 şi că încă de pe de atunci era nomenclaturist: “Subsemnatul dr. Adrian Năstase, cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetări Juridice, vice-preşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale (ADIRI), domiciliat în Bucureşti, Str. Jean Texier nr. 4, sector 1, telefon 79.39.26., vă rog să binevoiţi a-mi aproba cumpărarea cu prioritate şi cu plata integrală a unui autoturism TRABANT 601 (limuzină). Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasări pe care le presupun activităţile ce le desfăşor în cadrul ADIRI, (ca preşedinte al Secţiei de Drept Internaţional) în cadrul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (Ştefan Gheorghiu, nu?) a Universităţii din Bucureşti, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului Juridic al MAE, ca secretar de redacţie al publicaţiei ‘Revue roumaine des sciences sociales, serie de sciences juridiques’ etc.” (ce o însemna oare acest etc?). În urma acestei intervenţii, putem trage câteva concluzii: A. În acele vremuri, “visul” lui A. Năstase – Scatiu’ nu era un Mercedes, BMW sau Rolls, echipate cu girofar, nici măcar o Dacie, ci un amărât de Trabant; C. Cererea demontează una din marile minciuni ale lui Adrain Năstase care, atunci când şi-a prezentat guvernul în faţa parlamentului, a debitat-o aşa cum manipulează poporul român, bătându-şi joc de inteligenţa românilor. Acest Năstase a declarat atunci că “nu a făcut parte din nomenclatură”. Or, cu activităţi la Academia partidului (“Ştefan Gheorghiu”) şi lector al CC al PCR mai poate exista îndoială că nu a fost în nomenclatorul CC al PCR? C. În sfârşit, pe cererea sa pentru Trabant, în colţul din dreapta găsim următoarele rânduri: “Tovarăşă ministru Ana Mureşan, vă rog respectuos să binevoiţi a aproba această cerere, Ambasador A. Miculescu” (Angelo Miculescu-nota autorului). Demn de reţinut este că, în acel moment, Adrian Năstase, vânătorul de mireasă nomenclaturistă, care îşi încercase norocul şi ca să devină ginerele lui Nicolae Ceauşescu (curtând-o pe Zoe), găsise în fine partida râvnită, fiica nomenclaturistului Angelo Romeo Constantin Miculescu. Şi iată-l căsătorit cu Daniela (Dana) Miculescu, locuind la o nouă adresă. Sistemul “intervenţiilor şi pilelor” socrului începuse să funcţioneze pentru el. După prima încercare nereuşită de a fi şi soţ, ambiţiosul Adrian Năstase-Scatiu’ nu şi-a pierdut speranţa de parvenire pe cale matrimonială; învârtindu-se la ceaiurile şi petrecerile date de fiii şi fiicele aristocraţiei nomenclaturiste – cum de altfel proceda de mulţi ani – acolo a întâlnit-o pe fiica ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare, fost ambasador în China, membru CPEx, Angelo Miculescu. Şi căsătoria s-a aranjat în mod foarte precipitat.

Supărarea pândea

Dana Maria Năstase, sora lui Adrian, în cele din urmă, s-a îndrăgostit. Mare dragoste mare, planuri de nuntă spectaculoase în care scop viitorul ginere, cu garanţia viitorului socru, viitorului cumnat şi viitoarei soţii – toţi colaboratori apreciaţi ai Securităţii – a obţinut paşaport să meargă în R.F. Germania, pentru cumpărături de nuntă. Nu cunoaştem încă cine a avut această idee nefericită, deoarece atât de îndrăgostitul ginere, odată ajuns în Germania, a uitat de nuntă, de mireasă şi a rămas acolo, cerând azil politic. Evenimentul s-a petrecut în anii lumină ai lui Ceauşescu. Durerea şi ruşinea celei care trebuia să fie mireasă, devenită oaie neagră a familiei, au afectat cu putere de cutremur pe toţi cei din jur, la care s-a adăugat, desigur, suspiciunea, dezaprobarea şi probabil neîncrederea periculoasă a Securităţii. Îngerul Priboi a reparat cumva prejudiciile apărute. După un timp, Dana Maria Năstase, sora lui Ady, s-a consolat în mai multe braţe, ca să se oprească în ale unuia pe nume Barb, cu care s-a căsătorit şi au avut o fiică. După care, la câţiva ani, au divorţat şi, după cum ştim, a rămas singură, cu toate încercările reunite ale ei şi ale fratelui ei de a găsi un soţ, bineînţeles un “miliardar de carton”. Asta nu înseamnă că duce o viaţă de abstinenţă. Din contra!
Pentru a ilustra încă şi mai bine profilul moral al lui Marin Năstase (tatăl), redăm un episod din activitatea lui împotriva chiar a membrilor familiei sale prin alianţă (căsătorie). Soţia lui Marin Năstase are patru fraţi în Bucureşti (în acele timpuri tulburi) din care unul, cel mai mare, fost arhitect – deci, cumnatul lui Marin Năstase. Acest arhitect, în anii studenţiei sale, prin ’50, a fost arestat de Securitate pentru că în sala de cursuri s-a găsit scrisă o lozincă anticomunistă. Cu el au mai fost arestaţi câteva zeci de studenţi. După câteva luni întregi de anchete sălbatice, bătăi şi toată gama de schingiuiri, la Uranus, a fost pus în libertate, anchetatorii găsindu-l nevinovat. Probabil că ei “descoperiseră” făptaşul printre studenţii arestaţi. Ajuns arhitect, s-a dovedit a fi un profesionist de certă valoare; a condus un atelier de 12 arhitecţi şi proiectanţi; a proiectat laminorul de la Galaţi, din Tulcea şi alte obiective industriale importante şi, deşi era atât de priceput şi apreciat, nu putea fi numit oficial şef de atelier, deoarece nu era membru PCR, salariul fiind mai mic, funcţia echivalând cu aceea de şef de atelier. Trebuia să se înscrie în PCR şi, pe motiv de salariu, şi a întocmit o cere în acest sens, de admitere în rândurile partidului. Pentru referinţe, cum se cerea, a indicat câţiva cunoscuţi, printre care şi pe cumnatul său, Marin (Titi) Năstase. Această acţiune s-a petrecut prin anii ’80, adică la circa 25 de ani de la arestarea sa ca total nevinovat. Cererea de primire în PCR i-a fost respinsă şi, după cum a aflat ulterior, cumnatul lui, Marin-Titi Năstase, a dat cele mai dezastruoase referinţe despre el; niciodată însă nu a aflat ce a putut inventa acel balaoacheş atât de grav, numai ca să demonstreze partidului loialitatea sa şi credinţa peceristă, demascându-şi chiar şi familia.

O afacere murdară

Dar cea mai perfidă faptă făcută sub îndrumarea lui Marin Năstase şi finalizată de fiul său, Adrian, care mai demonstrează şi cât credeau aceşti oportunişti în permanenţa regimului comunist, a fost acapararea prin viclenie a vilei naţionalizate din strada Aviator Petre Creţu nr. 60, nu departe de Biserica “Caşin”.
Această vilă, aflată într-unul din cele mai selecte cartiere, a aparţinut de fapt şi de drept familiei Mihai şi Elena Ciolan, posesorii actului de vânzare-cumpărare al terenului de 576 m.p. Nr. 32570/14 noiembrie 1930. Mihai Ciolan a fost un strălucit inginer, cu studii la Charlottenburg, în Germania, iar soţia sa, casnică. Mulţi ani, până la instaurarea comunismului, a ocupat funcţia de director al tracţiunii CFR. Ei au construit pe acest teren o vilă (subsol+parter+etaj) de circa 450 m.p. locuibili. În mod abuziv, în 1950, imobilul a fost naţionalizat, prin Decretul nr. 92/1950. Foştilor proprietari li s-a permis să locuiască în două camere din fosta lor casă. N-ar fi inutil să mai afirmăm că era singura lor proprietate imobilă, considerată “construită pentru a fi exploatată”, iar inginerul specialist M. Ciolan dat afară din serviciu de la CFR a cunoscut apoi tot felul de privaţiuni, persecuţii, trăind din vânzarea bunurilor diferite, ca mobilă ş.a. Statul-proprietar a închiriat restul de spaţiu locuibil.
Familia Ciolan nu a avut copii. După câţiva ani, Mihai Ciolan a murit. El nu a avut alte rude decât pe fratele său, Antonin Ciolan, dirijor, compozitor şi profesor la Cluj, care nici el nu a avut copii. Şi Antonin Ciolan şi soţia sa, au decedat la puţină vreme de la moartea fratelui şi cumnatului lor. Elena Ciolan a avut însă un frate în Bucureşti, părinte a 5 copii, 3 fete şi 2 băieţi. Cea mai mare dintre fete s-a întâmplat să fie Elena Dragomirescu, cea care, din 1949, devenise soţia lui Marin Năstase-Titi (zis şi Ţapu în familie). Datorită lipsurilor şi mizeriei, sănătatea Elenei Ciolan s-a deteriorat în decursul anilor şi senilitatea i-a avansat. Aflată în incapacitate mintală totală, nepoata Elena Năstase, dirijată de soţul ei, o izolează pe mătuşă de vecini, prieteni de-o viaţă, de restul familiei şi, în 1989, o pune pe mătuşa senilă, deci inconştientă, să semneze un tesatament prin care o lasă pe nepoata sa, Elena Năstase, moştenitoare universală a proprietarei. Astfel, sub îndemnul soţului – vicleanul şi atavicul bolnav de avere Marin Năstase – soţia lui devine proprietara unei vile naţionalizate de regimul comunist, în regimul comunist.
La 5 mai 1990, Elena Ciolan a decedat, în vârstă de 92 de ani. Nepoata Elena Năstase şi soţul au ţinut în secret decesul ei, ocupându-se de procedurile funerare, ieftin şi rapid, prin incinerare la Crematoriul “Cenuşa”. Nici un alt nepot dintre ceilalţi 4 ai Elenei Ciolan nu a ştiut nimic, nici măcar despre dispariţia ei pământească. Desigur, este o faptă imorală, condamnabilă şi nedemnă aceea de a profita în defavoarea celorlalţi fraţi ai Elenei Năstase, fostă Dragomirescu, care şi ei ar fi avut, din punct de vedere juridic, acelaşi drept de moştenire. Dar acesta este stilul de a face avere şI “a lua cu japca” al tatălui Marin şi fiului Adrian Năstase-Scatiu’. Testamentul semnat de bătrâna în incapacitate mintală are data autentificării Nr. 12008/12/10/1989. Noua proprietară, Elena Năstase, obţine un certificat de moştenitor, cu Nr.1240 din 7 august 1990. După 4 ani, conform strategiei celor doi mari rechini, tată şi fiu, Marin şi Adrian Năstase, proprietara de drept (de fapt, proprietar Adişor) dă statul în judecată, revendicând vila (dosar civil cu Nr. 3706/1994). Judecătoria Sectorului I, într-un mod nemaiîntâlnit de rapid (doar solicitanta era mama fostului ministru de Externe şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor) pune în posesiune, prin sentinţa civilă Nr. 3842 din 14 aprilie 1994 pe Elena Năstase, cu drept de recurs în 15 zile şi, bineînţeles, ICRAL nu a făcut recurs. Şi astfel, clanul năstăşeştilor lacomi a acaparat vila.
Este de remarcat faptul că, după hotărârea judecătorească având la bază testamentul autentificat 12008/12/10/89, în 1997 întreg dosarul nr.3706/1994 nu era de găsit la arhiva judecătoriei – testamentul a dispărut. Se pune întrebarea firească: nu cumva şi semnătura de pe testament a fost în fals? Şi ştiind că şi de la o altă judecătorie a dispărut de mult dosarul procesului I.D. Suciu/A. Năstase, putem concluziona cine a fost autorul sustragerilor în scopul de a dispărea orice urmă! (vezi partea a II-a)

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors