România văzută dinăuntru și din afară

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

România văzută dinăuntru și din afară

Radu Mihalcea (Chicago,USA)

Acum doi ani 70.000 de voturi în favoarea Președintelui Băsescu, exprimate în diaspora, au determinat rămânerea acestuia pe post, pentru a doua legislatură. Un bun prieten din ţară nu mi-a iertat-o luni de zile: “Mulţumită ţie  îl avem din nou pe ăsta președinte!” cu toate că eu nu am drept de vot și…n-am votat nici cu Băsescu… nici impotriva lui. Însă și eu am gândit la fel ca mulţi din diaspora: “Se pare că Băsescu este răul cel mai mic, îi dăm lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din ţară sau românii din diaspora?

Acelaș coleg și prieten mi-a dezvăluit preferinţele lui politice: “Antonescu este cel mai capabil politician român actual!”…”Nimic de zis…”, m-am gândit eu în necunoștinţă de cauză, “…dacă prietenul meu din România zice așa…așa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugăminte, una mică: “Măi, trimite-mi și mie programul partidului lui!” …și am așteptat să citesc programul celui mai capabil om politic… Aștept și astăzi… Au trecut mai mult de șase luni de zile…Un partid politic fără program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu?

Dar…ce părere ciudată am eu, ăsta…cel din afară! Auzi: să cer programul partidului!!

Dar ce diferenţe între punctele de vedere ale celor din ţară și din afară!

În urmă cu vre-o 10 ani am auzit că la un teatru din Germania se juca o piesă în care juca un actor român, Dan Puric. Am reţinut bilete telefonic, m-am suit în mașina și am mers 200 Km să vad piesa – extraordinară prestaţia lui Puric!! – pe urmă am mai mers 200 de km ca să ajung acasă unde am ajuns obosit târziu după miezul nopţii…A meritat, ce a făcut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…până ce am aflat de curând că Puric încearcă să găsească și să ofere o soluţie pentru problemele României…Soluţia lui constă pe de o parte în rugăciuni, pe de altă parte în blesteme la adresa președintelui Băsescu și încă pe de altă parte în relansarea economiei tradiţionale ţărănești…O fi chiar așa de simplu? O fi soluţia aceasta – România să se întoarcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricolă – atât de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din România? …Sunt destui români care citesc cu interes ceea ce publică Puric.

Pentru locuitorii ţării în care actorul Puric a fost atât de apreciat – Germania – așa ceva ar fi greu de înţeles! Ei ar spune că Puric, în căutarea binelui, s-a rătăcit… puţin, pe alte tărâmuri, prea sus! Așa ar gândi probabil cineva din afară. Ce deosebire de puncte de vedere!

Eu stau de o parte – în afara ţării – și mă uit la frământările îngrozitoare ale conaţionalilor mei, la soarta lor deloc ușoară…Dar și mai apăsătoare mi se pare lipsa unei orientări, a unei perspective…Aș putea spune că este vorba de o dezorientare totală a celor mai mulţi cetăţeni ai naţiunii române…Este vorba de disperarea lor în faţa sărăciei lucii cu care sunt confruntaţi foarte mulţi…O soluţie generală, rapidă și valabilă pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu există: ceea ce nu s-a făcut în 20 de ani nu se poate recupera într-un timp mai scurt decât tot atât…Dacă se mai pun la socoteală și ultimii ani de dictatură … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca România să recupereze handicapul faţă de ţările europene avansate…Asta este o viaţă de om!! Tristă perspectivă pentru cei care n-au o altă soluţie!

Poate că ar fi bine să ajut să facem mai întâi puţină ordine? Poate aș putea să le pun la dispoziţie câteva idei?

“Ideile aparţin idioţilor” îmi aduc aminte din copilărie…STOP!! Nu este adevărat! Cu asta trebuie început!

Ideile sunt materia primă din care se pot produce soluţii și de aceea sunt extrem de importante în evoluţia unei persoane, a unei naţiuni! Dar nu toate ideile au această calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt în concordanţă cu conceptele de viaţă ale altora, ale celor care au succes în viaţă! Dacă analizăm la nivelul României…atunci ideile altor naţiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franţa – sunt cele care trebuiesc puse pe masă și analizate! Așa se ajunge imediat la refuzul acestor ţări de a primi România în Schenghen…Despre asta am scris într-un articol săptămâna trecută, dar acum aș vrea să încep dintr-un alt loc, să consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvântului

Să ne întoarcem în gând în urmă cu 20 de ani…La vremea aceea Ceaușescu fusese tocmai executat și poporul român, care timp de decenii n-a avut voie să spună decât “Trăiască conducătorul cel mai iubit…!” a primit dreptul să spună tot ce vrea! Deosebirea a fost imensă, dar din aceasta nu a rezultat nici după 20 de ani un salt calitativ substanţial fiindcă nimeni n-a atras masiv atenţia că – dacă vrei să nu pierzi vremea – trebuie să înveţi din experienţa altora! Proverbul respectiv există și în limba română însă dorinţa de a spune ceva – indiferent ce! – a fost și mai este atât de mare încât…s-a ajuns la situaţia de astăzi: există o grămadă de publicaţii, există o mulţime de autori, există o multitudine de păreri și între timp a apărut și o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu există o soluţie, nu există un concept! Numai foarte, foarte puţini au învăţat din experienţa altora!

Privind din interiorul României…este minunat că acum poţi să spui ce vrei cui vrei și când vrei…”Asta este democraţie!! Am așteptat-o atâţia ani!” spun mulţi români. 

Privind din exteriorul României…situaţia este diferită: nici-una dintre democraţiile vesteuropene – bine stabilite, verificate în timp și cu cetăţeni mulţumiţi cu regimul democratic al ţărilor lor și care mai și constituie un exemplu pentru România – nu permit să spui ce vrei cui vrei și când vrei! Nici vorbă! În primul rând trebuie respectat rangul politic, pe urmă vârsta, gradul academic…pe urmă limbajul trebuie să fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie să fie relevant pentru persoana căreia îi este adresat mesajul! Altfel…sau nu primește cuvântul sau ce spune…nu este băgat în seamă!

“Şi asta se mai cheamă democraţie?!!” ar întreba unul dintre autorii din ziarele românești pe care-l citez acum când scrie: “Băsescu, călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape și falși intelectuali…” Da, democraţia, libertatea cuvântului – în varianta occidentală, practicată în toată lumea – nu înseamnă o înșiruire necontrolată de invective… Dacă anumite ziare românești folosesc o altă variantă a democraţiei – varianta românească – atunci vest europenii  și americanii vor spune că românii nu au ajuns la nivelul lor de înţelegere… că au rămas undeva în urmă, au rămas de căruţă…Vor mai spune că cei 20 de ani de la împușcarea lui Ceaușescu nu le-au folosit la nimic…

Aprecierea nu va rămâne limitată la ziarele respective ci se va răsfrânge asupra întregului popor român… De aceea invectivele ar trebui să dispară mai întâi din ziare… pe urmă vor dispare și din limbajul curent iar mai târziu… se va schimba și părerea străinilor despre România!

Nu am nici-o simpatie deosebită pentru Băsescu, dar am o simpatie teribilă pentru ceea ce ar trebui să fie naţiunea română în mijlocul naţiunilor europene… De aceea mă uit cu tristeţe la textul de mai sus și-mi spun: nu cumva ar trebui început de aici? Haideţi să facem un prim pas și să vedem cel puţin dacă adjectivele de mai sus reflectă realitatea… Să luăm “incult” și să verificăm în Google: acolo găsim că Băsescu a absolvit Facultatea de Navigaţie a Institutului de Marină din Constanţa. Aceasta echivalează aproximativ cu o diplomă de inginer iar un inginer… nu face parte dintre inculţii României!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiană…Asta ar fi probabil un fel de MBA în marinărie, făcut în străinătate…Nu, o persoană cu un MBA în străinătate …nu este un incult: autorul greșește masiv!   Mai mult decât atât: autorul dezinformează masiv!!

De ce oare? Ce urmărește?

Treaba lui! Nu este important să aflăm ce urmărește autorul articolului, este mai important să aflăm ce gândesc alţii despre naţiunea română când citesc așa ceva, acesta era ţelul analizei de faţă.

Intern, în mediul românesc, textul de mai sus este acceptat: n-am văzut nici un protest la adresa lui.

Privit din afară, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este înţeles în nici un caz ca un atac la adresa Președintelui României Traian Băsescu. Nu! Nici nu este băgat în seamă în acest sens ci…este luat în considerare pentru a demonstra diferenţa imensă care există între înţelegerea occidentală a democraţiei și felul în care aceasta este înţeleasă în România. Încă mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea României în…poate nu în Schenghen fiindcă nu are legătură directă cu Schenghen-ul ci…în alte foruri europene. “Românii…mai au mult până să ajungă la nivelul nostru!” vor spune nemţii sau francezii și vor dirija investiţiile – și atenţia  – lor către Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu către România.

Rămâne  Președintele statului Român, Traian Băsescu…Pentru jumătate din populaţia română el este

“…călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv…” Cealaltă jumătate a populaţiei nu-l vede și nu-l apreciază a fi așa, ca dovadă că i-a acordat votul…Cum îl vede străinătatea?

Pentru Presedintele Franţei Sarcozy și pentru cancelarul german Merkel, Băsescu este colegul care îndeplinește funcţia de Președinte al României în a doua legislatură, după ce a supravieţuit o încercare de îndepărtare din funcţie în prima legislatură: deci este o personalitate politică verificată pe plan intern în divergenţe politice dificile. Băsescu  este partenerul lor de discuţii și prin urmare garantul că  politica UE este realizată și în România. În favoarea lui Băsescu pledează și faptul că partidele de opoziţie nu sunt în stare să ofere nici-un fel de program politic ci se străduie numai să-l înlăture: asta nu este înţeles ca o necesitate ca Președintele României să fie înlăturat din funcţie ci este înţeles ca o dovadă că Băsescu a reușit să mobilizeze toate forţele și conceptele politice existente în România. În afara de ce spune sau reprezintă el…nu există nici-un concept politic! Ca urmare, Băsescu este văzut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzător, nu? Ce diferenţă imensă  între unele păreri exprimate cu vehemenţă în unele ziare românești  și felul în care este văzut Băsescu din exterior! Poate că românii din interior ar trebui să analizeze și să considere părerea celor din exteriorul României, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea?

Poate că ar trebui să folosească într-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizării ţării, libertatea cuvântului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui să asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare?

Îmi aduc aminte ce mi s-a întâmplat când am trimis primul meu articol de două pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 rânduri din el, cu toate că nu conţinea nici-o invectivă la adresa nimănui… A fost asta cenzură? Nu am gândit așa!…A fost mai curând o dovadă de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunoștinţe și un interes diferit de al meu și pentru care cele 15 rânduri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presă imens, renumit ca unul dintre cele mai bune în Germania. Pentru a garanta calitatea ireproșabilă a fiecărui număr, a fiecărui articol, fiecare pagină – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…răspunde cu capul lui pentru fiecare rând publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte înaltă calificare, aleși într-un process de selecţie care durează ani…și sunt plătiţi…dumnezeește! Plata vine în urma calităţii ireproșabile a publicaţiei a calităţii care este atât de înaltă încât stabilește linii de ghidare în domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – în toată ţara. Unii dintre redactori sunt solicitaţi să trecă în industrie sau în politică, ca purtători de cuvânt sau ca manageri superiori… Activitatea publicistică creează elita societăţii!

Desigur că în diaspora română situaţia este complect diferită: jurnaliștii sunt – în marea majoritate – calificaţi în alte meserii decât în cea…jurnalistică! Jurnaliștii fac aceasta meserie cu plăcere…dar fără bani, sau cu numai prea puţini bani…Calitatea limbajului folosit în general este acceptabilă, nu seamănă de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce și cum apare – nu au o calificare asemănătoare celor de la FAZ… Mai rămâne calitatea informaţiei…pentru care cei care publică în ziarele românești sunt calificaţi… la locul de muncă.

Toate cele de mai sus sunt adevărate, greutăţile pe care le întâmpină propietarii ziarelor – cel puţin în diasporă – sunt imense și sunt și cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuză pentru ceea ce cititorul român are dreptul să aștepte: calitatea ireproșabilă a informaţiilor difuzate, calitate măsurată atât în alegera informaţiilor, în exactitatea relatării faptelor cât și în limbajul folosit!

S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din ţară și cel din diaspora română o presă calitativ superioară?

Pregătirea continuă

Desigur că se poate! Americanii au inventat de mult și aplică aceasta la locurile de muncă din industrie:   “continuing education”; europenii au formulat principiul “A învăţa o viaţă întreagă!” și o și practică cu insistenţă…ba chiar Lenin a descoperit aceasta și a formulat acum 90 de ani: “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” “Mai este valabil un dicton comunist în zilele noastre?”…ar întreba cineva care ar vrea să pună o întrebare “încuietoare”… Răspunsul este foarte simplu: nu te obligă nimeni să faci ceva dar… dacă nu faci… mâine se va găsi unul care a făcut asta – ce se cere – într-un mod consecvent…și care te va înlocui! Este un fel de activitate voluntară …care însă devine obligatorie dacă vrei să-ţi păstrezi locul de muncă…Şi asta se cheamă … democraţie 100%! Obligaţia… acceptată voluntar!

Şi iarăși întâlnim paradoxul acesta al democraţiei, al diferenţei între felul în care se înţelege ceva în România și în exteriorul României, de felul în care înţeleg ceva românii și cei care aparţin unei alte naţiuni. Într-o democraţie nu există nimic obligatoriu, poţi să faci ce vrei…dar dacă nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” dacă îmi permiteţi să exprim situaţia în clar text românesc…Adică…rămâi fără serviciu, rămâi în urmă, rămâi dator vândut…rămâi…așa cum a rămas România la ora actuală. În România s-a perceput numai prima faţa a medaliei: poţi să faci și să zici ce vrei! Însă…dacă te uiţi bine și pe faţa a doua…care este mult mai importantă decât prima și a început deja să fie aplicată…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea în Shenghen este o consecinţă directă a acestei priviri selective, “chioare” dacă vreţi mai clar: numai drepturi dar fără obligaţii!…Şi-a dorit cineva asta? Sunt sigur că nu și-a dorit nimeni…numai că foarte mulţi au acţionat și acţionează într-un fel care nu corespunde cu așteptările democratice ale mediului european…

În ce ar consta această “educaţie continuă” a cetăţeanului român, a membrilor diasporei, a ziariștilor români din ţară și din strainatate?

Păi…în primul rând…în știinţe politice!

“Iarăși marxism??!” aud întrebarea neformulată a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” aș spune eu”…”Dar nu numai!”

De câtva timp urmăresc cu mai multă atenţie presa română de pretutindeni și sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scăzut al materialelor publicate (cu câteva excepţii, desigur!)…Prin nivel politic nu se înţelege numai modul de analiză a activităţii politice a guvernelor – asta este politică înaltă, aproape neanalizată în presa română – ci însăși modul de abordare al problemelor zilnice: și aceasta este “politică” (la scară mică, desigur) și asta se poate citi în cursurile de “știinţe politice”. Din lipsa acestor cunoștinţe rezultă o lipsă de progres în tratarea problemelor zilnice, rezultă neînţelegeri, soluţii neadecvate, confuzii…Desigur că cu timpul, după decenii, participanţii români vor căpăta experienţă și vor ajunge la nivelul de înţelegere existent astăzi în SUA și în UE… Dar … după cum se știe: cine vrea să progreseze repede…învaţă din experienţa altora!

În SUA, în Europa chiar și în ţară există un volum uriaș de literatură politică de excelentă calitate, complect ignorată atât în România  cât și de către jurnaliștii români din diaspora…Ce și cum funcţionează în politica și în economia SUA și în cea mondială este analizat în profunzime, din mai multe puncte de vedere, stă la baza multor articole din ziarele europene și americane…numai (că mulţi dintre) jurnaliștii români trec pe lângă acestea ca și cum n-ar exista…Mulţi dintre cei care publică în ziare inventează conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citește-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazează decât pe simţăminte și nu pe o analiză știinţifică…și nu pot fi aplicate. Autorii rămân izolaţi în experienţa lor, cititorii se orientează eventual după aceste păreri și rămân și ei izolaţi și blocaţi, fără înţelegerea necesară pentru ceea ce se întâmplă în jur, România bate pasul pe loc…Deci: știinţe politice!

Marketingul reprezintă 75% din ceea ce se întâmplă în SUA și în lume…Cunoștinţe de marketing occidental nu au fost disponibile în România…Psihologie, asigurarea calităţii, practica ziaristică…sunt tot atâtea obiecte de studiu la universităţile americane sau europene, sunt expuse în nenumărate cărţi care se găsesc și în bibliotecile din ţară: le-ar fi foarte folositoare jurnaliștilor români din ţară și din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnaliștii creează sau influenţează masiv opinia publică de oriunde. Pentru a o influenţa în bine, pentru a o înţelege și pentru a-i oferi explicaţiile de care are nevoie, jurnaliștii  trebuie să fie în frunte, trebuie să aibă un nivel de cunoștinţe și de înţelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  ÎNTÂI DOBÂNDIT !

Dacă se ia în mână un manual de ziaristica se întâlnește chiar pe primele pagini o realitate surpinzătoare: ziaristica precizează – contrar părerii generalizate printre jurnaliștii români – că nu orice cuvânt scris este demn de publicare! Poate că ar fi util ca ziarele românești să înceapă să se orienteze după regulile EU sau după cele americane – există un cod al eticii ziaristilor americani și există un cod etic al ziariștilor europeni – și să le aplice cu consecvenţă. Ceea ce se va schimba în bine este calitatea informaţiilor către publicul românesc; de aici va apare o schimbare a înţelegerii realităţii de către publicul românesc…De aici începe adaptarea la mediul în care trăiesc românii în lume: de aici începe alinierea României și a românilor la celelalte ţări și naţiuni dezvoltate… N-ar fi bine să fie așa?

Retrospectivă…spre viitor

Dacă ne întoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat în tribun politic…am putea spune că experienţa căpătată de el pe scenă nu duce la găsirea unei soluţii pentru multiplele probleme ale poporului român…Duce mai curând la confuzie. Ceea ce trebuie făcut este altceva decât a te ruga: trebuie înţeles cum funcţionează sistemul politico-economic  românesc și cel european, care sunt diferenţele între ele, trebuie stabilit  ce ar trebui să facă România și poporul român pentru a fi acceptat fără reserve ca partener al naţiunilor occidentale…și… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric îi  lipsesc cunoștinţele de specialitate pentru a se putea pronunţa asupra evenimentelor politice și economice, îi lipsește maturitatea politică necesară pentru a conduce poporul român spre mai bine…Patriotism, dragoste de ţară, românism…nu sunt de ajuns! CUNOŞTINŢELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelaș lucru se poate spune despre foarte mulţi dintre cei care contribuie ca ziarele să apară zilnic…

“Maturitate politică”? vor ridica din sprâncene unii dintre cititori: “Ăsta este un termen comunist!”

O fi…Numai că maturitatea politică:

a)      este necesară și în democraţie

b)      are în democraţie un alt conţinut decât în comunism.

Dar de necesitatea maturităţii politice nu scapă nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Înlocuirea conceptelor prin invective nu denotă prezenţa maturităţii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunoștinţele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea înţelege și comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de președinte al unei ţări! Este necesară experienţa în aplicarea acestor cunoștinţelor  politice, este necesară confruntarea cu realitatea responsabilităţii multiple și simultane – faţă de cetăţeni, faţă de partidul de care aparţii sau pe care îl simpatizezi, faţă de legile statului în care trăiești, faţă de procesele complexe în urma cărora se ajunge la o decizie politică, faţă de responsabilităţile internaţionale ale ţării – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politică necesar unui ziarist într-un stat democratic. Este un drum lung și greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populaţie dezorientată, sărăcită și în parte disperată poate fi orientată cu succes spre găsirea unei soluţii. Invectivele, din contră…nu duc la nimic. Ele arată numai că cel care le publică este la fel de dezorientat ca și cititorul și atunci…de se să fie citit?!

Activitatea de jurnalist implică o responsabilitate socială imensă, despre care nu s-a discutat de loc în cei 20 de ani de când presa a devenit liberă!

Desigur că cele scrise mai sus nu aduc nici-o contribuţie directă la rezolvarea problemelor economice actuale ale României. România a mers atât de departe spre un colţ izolat și singur al economiei și politicii mondiale încât un articol nu poate schimba mare lucru. Dacă însă, pornind de la acest articol, se va începe o introspecţie și o schimbare a părerilor, a atitudinilor, a poziţiilor exprimate – atât la ziariști cât și la publicul cititor – atunci…va începe o schimbare de mentalitate spre bine. Dacă se adună mai mulţi participanţi … izvorul devine un pârâu, pe urmă un râu…pe urmă…va începe schimbarea în bine a României.  Schimbarea în bine începe cu schimbarea calităţii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru România, privind din afară.

Succes!

CE VA FI ÎN TREI ANI?

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

CE VA FI ÎN TREI ANI?

 

Autor: Prof.univ.dr. Andrei MARGA (Cluj-Napoca)

 

Discursul inaugural rostit de Prof.Univ.Dr. Andrei Marga, la  primirea titlului de

Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

 

De la un proaspăt laureat al titlului de doctor honoris causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale.

Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.

Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ. O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA.

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi promiţătoare.

Ce va fi România în următorii trei ani depinde de ceea ce ea face acum, în condiţiile date de premisele amintite. Nu se poate răspunde concret la întrebarea „ce este de făcut?” fără a lămuri în prealabil „cine poate face?”. Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativă, îmbrăţişarea modelului african, selectarea mediocrilor în roluri publice etc.) actuala putere – preşedinte, guvern, aparat – nu va scoate România din cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Dacă se va încerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie şi în termeni doar relativi.

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de „soluţii”.

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor probleme ale ţării.

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii.

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, „consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a statului” şi lansarea dialogului în societate.

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii.

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi­ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?

 

Prof.Univ.Dr. Andrei MARGA

Rector

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Cluj-Napoca

6 decembrie 2010

 

„Multa Sed Multum” – Multe dar Bune

Posted by Stefan Strajer On January - 3 - 2011

 „Multa Sed Multum” –  Multe dar Bune

 Interviu cu maestrul Dan Iordăchescu

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Rodica Elena Lupu: Bine aţi venit,  maestre!

Dan Iordăchescu: Bine v-am găsit!

R.E.L: Deşi este o vreme tare mohorâtă, maestrul Dan Iordachescu a promis şi nu a uitat întâlnirea noastră. Ce mai face maestrul Dan Iordachescu?

D.I: Face foarte bine! Mă bucur că ne-am întâlnit două suflete, două minţi şi amintiri.

R.E.L: În primul rând vreau sa văi mulţumesc din suflet că aţi acceptat sa stăm de vorbă, să-mi acordaţi acest interviu.

 

D.I: Cu dumneavoastră stau de vorbă oricând cu mare plăcere.

R.E.L.: Acum cateva zile am asistat la acoradea premiilor Oscar, 2010, celor mai de seamă români iar unul dintre aceştia a fost Dan Iordăchescu.

D.I.: Au fost 8 premiaţi cu Oscar. Ştiţi că Oscar se numea românul care, acum 64 de ani a executat statuia care îi poartă numele. El a dat, prin nepotul său, permisiunea României ca statuia să se ofere aici la noi şi să se numească “Oscar Românesc de Excelenţă”. Toată lumea ştie ce e un Oscar, adică o premiere pentru tot ceea ce ai făcut bun în viaţă. Am fost foarte fericit pentru că am fost desemnat unul dintre cei cărora li s-a acordat acest premiu.

R.E.L: Şi merită pe deplin această distincţie maestrul Dan Iordachesc aşa cum aţi meritat şi alte distincţii pe care vă rog să le enumeraţi dumneavoastră.

 

D.I.: Decoraţii, distincţii şi ordine su fost: Artist Emerit al României (1963), Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1964), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1968), Medalie jubiliară InterKoncert Budapesta 1983, Ordinul Steaua României în rang de Comandor (2000), Ordinul Muncii, Medalia de aur “In Memoriam George Enescu” (2005), Profesor Honoris Causa al universităţii Babeş-Bolyai din Cluj ( 06 aprilie 2005 )

R.E.L.:. Aş vrea să le spunem cititorilor noştri că în anul 2010, aţi fost desemnat Cetăţean de Onoare al oraşului Drobeta Tr. Severin, al oraşului Bucureşti iar în luna ianuarie 2011 următorul oraş care vă acordă Cetăţenia de Onoare este Cluj Napoca.

D.I.: Aşa este, şi mai sunt Cetăţean de Onoare al oraşului Salonic, Grecia (1981), “Aquila de Tlatelolco” – Mexico City (1980), Cetăţean de Onoare al oraşului Pellare – Salerno, Italia (1988), Cetăţean de onoare al românilor din Los Angeles, Cetăţean de onoare al comunei Hlipiceni, jud. Botoşani (2005). Vreau să vă mai spun că sunt mândru că sunt român, aşa cum de altfel am fost peste tot în lume. Eu, mi-am respectat ţara şi neamul oriunde m-am aflat.

R.E.L: Nicăieri nu e mai bine ca acasă. Spuneţi-mi vă rog, în familie a mai cântat cineva?

D.I.: Mama a fost cea care mi-a transmis moştenirea, Rodica. Şi tata contează, dar mama avea un success deosebit atunci când interpreta la Iaşi, “Eu sunt Barbu Lautarul”. Măicuţa mea a fost învăţătoare la Şcoala Normală din Iaşi iar tata professor de fizico-matematici. În ceea ce mă priveşte, vreau să spun că am venit de undeva din văzduh, din infinit, datorită mamei. Ea, măicuţa mea iubită, mi-a transmis acest har al Tatălui Ceresc. Repet, bineinţeles că si tata a contribuit, dar mama este cea mai devotată iubire, iubirea care mi-a dat senzaţia că am venit din infinit o datorez ei. Am iubit-o pe mama enorm. Mama venea des la mine şi de fiecare dată cănd interpretez sau ascult  “A venit aseară mama”, lacrimile mi se preling pe obraz. De fapt romanţa întotdeauna eu am interpretat-o plângând.

R.E.L: Aşa mi se întâmplă şi mie. Aş vrea să le spunem cititorilor unde a văzut lumina zilei maestrul Dan Iordachescu.

D.I.: Eu m-am născut la 2 iunie 1930, la Vânju Mare, judeţul Mehedinţi, şi asta pentru că tata a chemat-o acolo pe mama de la Hlipiceni, ea fiind însărcinată cu mine în luna a opta.

R.E.L: Multă sănătate şi ani mulţi plini de bucurii să aveţi şi de acum înainte!

D.I: Mulţumesc, la fel vă doresc şi eu! Imediat după ce mama m-a născut ne-am întors acasă. Eu sunt moldovean de fapt, de la Hlipiceni, care face parte din triunghiul Botoşanilor, nu al Bermudelor (râde). Vreau să-ţi spun că acesta este triuinghiul măreţ, pentru că, de la Botoşani vine Nicolae Iorga, apoi la 20 de kilometri este Ipoteştii lui Mihai Eminescu şi mai jos puţin sunt Livenii lui George Enescu. Este un triunghi decisiv pentru neamul românesc. Cine nu cunoaşte acest colţişor de pământ românesc, de unde vin cei trei, nu cunoaşte România, nu cunoaşte spiritual divin lăsat de Dumnezeu în acest ţinut românesc. Realmente Rodica, aici a fost şi este un ţinut prolific.

R.E.L: Aşa este, iar cei trei oameni de mare valoare ai noştri, alături de care se află  marele nostru baritone Dan Iordăchescu, au dus faima Românieri până departe şi nu putem decât să vă mulţumim. Vă rog să le spuneţi cititorilor noştrii despre drumul parcurs în muzică.

D.I.: Până a ajunge la prima arie interpretată de mine vreau să se ştie că mi s-au prezis încă din pântecul mamei călătoriile. M-am nascut la termen şi totdeauna am fost la termen cu toate. Pe vremea aceea tata, George Iordăchescu, era inspector şcolar şi inspecta şcolile din ţară. Mama era însărcinată cu mine în luna a opta şi a fost chemată de tata la Vânju Mare, în Mehedinţi. Trecând prin Bucureşti cu mine în pantecele ei, mama şi tata s-au dus la Ateneul Român, unde au găsit la bilete în plus două locuri, pentru concertul marelui bariton Tita Ruffo, născut tot în iunie ca şi mine, dar in 9 iunie 1877. Acest mare artist a venit din Italia pentru concertul special din 18 mai 1930. Deci cu două săptămâni înainte de a mă naşte,  părinţii mei l-au cunoscut pe Tita Ruffo, care i-a spus mamei: “Îl naşti bariton.”

R.E.L.:Şi aşa a fost.

D.I.: Apoi, pe la opt luni, mi s-a spus de către bunica mea Maria şi de către mama, că atunci cand am pronunţat prima dată cuvântul preaiubit mama, am cântat, nu am rostit acest dulce cuvânt. Iar tatălui meu când a venit acasă la Lipiceni de la Iaşi, i-am spus tata, pe un ton mai altfel, aşa ca în limba aceea de la opt luni. Dumnezeu să le ţină sufletul în paradis părinţilor mei că m-au educat bine! Chiar dacă tata a fost mai sever, nu-I nimic, bine a făcut!

R.E.L. Aşa erau părinţii noştri, odihnească-se în pace! Au ştiut cum să ne educe şi nu putem decât să le mulţumim. Aţi început aşadar să călătoriţi de mic.

D.I.: Am inceput să călătoresc de mic de la Vânju Mare la Lipiceni, la Bozovici în Caraş Severin, apoi la Iaşi. Dar călătoriile mele au început după ce am intrat la Ansamblul C.C.S., unde am debutat în anul 1949, cu „Balada” lui Mihăilescu-Toscani. Spun la Ansamblul C.C.S. (Consiliul Central al Sindicatelor), din punct de vedere naţional, pentru că „Balada” am cântat-o şi în Finlanda, în anul 1949.

R.E.L.: Ulterior, activitatea s-a desfăşurat an de an, zi de zi, la Ansamblul C.C.S. din1949 – 2002, şi la Ansamblul S.P.C. (Sfatul Popular al Capitalei), în perioada 2002-2006, unde ai înfiinţat personal stagiunea de spectacole şi concerte de operă. Ai continuat apoi ca prim-solist al Operei Române din Bucureşti (1956 – 1988). Între 1978 – 1988 ai fost şi prim-solist al Filarmonicii de Stat „George Enescu”.

D.I.: Văd că ştiţi totul despre mine. Activitatea mea lirică a continuat an de an şi în concerte şi în spectacole la Opera Română din Bucureşti, la alte teatre de operă din alte state şi oraşe, până în prezent.

R.E.L.. Ştiu multe, dar cel mai bine ştiţi dumneavoastră. Aţi debutat ca actor în “Le Médecin malgré” în româneşte „Doctor fără voie”,  de Molière, o comedie clasică – farsă în trei acte, care a fost jucată pentru prima dată în 6 august 1666 la Théâtre du Palais-Royal, Paris..

D.I.: Da, mai întâi am urmat Facultatea de Teatru din Iaşi iar debutul scenic a fost la 18 ani, în 1948, la celebrul Teatru Naţional din Iaşi, în “Doctor fără voie” unde îl jucam pe bătrânul Geronte. Acest rol ar fi trebuit acum să-l joc, dar aşa a fost să fie, l-am interpretat atunci, la 18 ani. Parteneri mei de atunci erau în rolulu lui Zganarel, Octavian Cotescu şi mai jucau în piesă Petrică Gheorghiu şi Tatiana Iekel, iluştrii scenei româneşti. În Bucureşti am debutat în decembrie 1949, în opereta “Cantec de viaţă nouă”, a lui Florin Conmişel, jucând rolul “Chiaburul”. Precizez că eu am avut zece tafuri. Am inceput cu teatrul, a urmat opereta, liedul, opera în 1956, genul vocal simfonic, oratoriul, canţoneta italiană, cu care am avut succes la Firenţe. Itaienii au fost inpresionaţi că un român poate cânta canţoneta lor. Apoi a urmat cântecul popular stilizat românesc şi romanţa în 1949, când am cunoscut-o pe Maria Tănase, cu care am fost bun prieten iar dragostea noastră s-a transformat în 1957 într-o iubire totală. După romanţă, al zecelea  gen a fost muzica uşoară. La început am cântat cu formaţia “Junone” din Belgrad, cu care am avut concerte la Novisad, Budapesta, Szeged, Bucureşti şi Constanţa.

R.E.L.: Foarte interesant! Unde a urmat Conservatorul, Dan Iordachescu?

D.I.: Am urmat Consrvatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti, la clasa maestrului Constasntin Stroescu, care a cântat cu Caruso. Vreau să-ţi spun că eu am respectat responsabilitatea. Am responsabilizat viaţa mea şi vocea mea. În felul acesta am ajuns de la vocaţie la misiune

R.E.L.: Dan Iordăchescu este unicul bariton român de categorie internaţională care a îmbrăţişat pe lângă teatru şi nouă genuri de muzică, pe care le-a cântat cu un deosebit succes, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate: operetă, operă, concert cameral (lied), concert vocal-simfonic, oratoriu, romanţă românească (pe care a studiat-o cu ilustra Maria Tănase), canţoneta italiană, genul muzicii populare româneşti, stilizate şi genul muzică uşoară, românească şi străină (franceză şi americană). În acest sens, are mii de afişe, programe, cronici, fotografii din peste 1100 de spectacole de operă cântate şi peste 1700 de concerte în România şi în 61 de ţări. Ştiu că aţi avut 262 de turnee prin lumea asta mare.

D.I.: Da, aşa este. Am cântat în 61 de ţări, în 97 metropole, printre care New York,  în 331 de oraşe ale lumii, de la răsărit – Indonezia, până la apus – Peru, S.U.A., Canada (Vancouver), de la nord – Archangelsc, până în sudul lumii – la Mar del Plata (Argentina) şi Rio de Janeiro (Brazilia), trecând şi cântându-le şi africanilor, la Dakar (Senegal). De mic copil am dorit sa văd lumea şi Tatăl Ceresc mi-a împlinit dorinţa.

R.E.L.: Dan iordachescu a făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) şi Roma (1960).

D.I.: În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-am susţinut pe tot globul am cântat 45 de roluri importante;  peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Am cântat pe cele mai importante scene de operă între care Teatro alla Scala din Milano, Viena StaatsOper, Opera de Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas sau Bolşoi din Moscova, avandu-i ca parteneri pe Mario Del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Montserrat Caballé, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano şi alţii sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitci, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc.

R.E.L.:Din anul 1979 aţi susţinut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani şi jumătate la Istambul) şi România. Aţi fost Profesor universitar la Academia de Muzică din Bucureşti, iar din 1993 maestrul Dan Iordachescu este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Despre Festivaluri ce ne spuneţi?

 

 

D.I.: Am participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. Am fost Preşedinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen – Bratislava 1993-1999, Preşedinte al Concursului Internaţional Maria Callas – Salonic – martie 1978, am fost membru în juriile concursurilor internaţionale la Vichy, Franţa – august 1979; Lansing University – aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite – 1979; Ann Arbor University – iunie 1979; Cardiff, Anglia – iulie 1983; Salonic şi Veria – din 1989 până în 2005 (de trei ori preşedinte).

R.E.L.: Maestrul Dan Iordăchescu este singurul cântăreţ de operă şi concert din lume care a câştigat trei mari premii internaţionale, toate jubiliare.

D.I.: Da, pe lângă Premiul jubiliar W.A. Mozart, evocând ilustra memorie a lui Mozart, la 200 de ani de la moartea sa din 1956, am primit Premiul Robert Schumann, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, în 1956, la Berlin Zwickau şi Premiul Musorgski, la Geneva, comemorând fastuos, 75 de ani de la dispariţia marelui compozitor. Şi au mai fost alte premii în competiţii internaţionale şi naţionale de canto : Varşovia – Marele Premiu (1955), Toulouse – Premiul II (1958), Viena – Premiul “Haydn – Schubert” (1959), Bucureşti – Premiul I “George Enescu” (1961), Olanda – s’Hertogenbosch: Marele Premiu, Premiul I Bas Baritoni, Premiul Operei Olandeze, Premiul interpretării de lied (1963), Bruxelles – Queen Elizabeth – Premiul I – Bărbaţi (1966), Hanover – distincţia de “Maestru al Liedului” (1968) .

R.E.L.: Aşadar, într-un interval de doar trei luni, aţi câştigat trei mari premii ce nu au mai fost decernate niciunui alt artist.

D.I.: Aşa este, (îmi spune mestrul şi ochii i se umplu de lacrimi). Păcatul mare este că nu suntem apreciaţi cum ar trebui în timpul vieţii. Cu totul altfel sunt trataţi artiştii de către alte popoare.

R.E.L.: Din păcate aşa este. Doar atunci când nu se mai află printre noi, îşi amintesc cei de la radio şi televiziune despre artiştii neamului nostru. Să nu mai vorbim despre cei de la putere, care în ultima vreme pur şi simplu i-au umilit pe cei mai mulţi dintre artiştii noştri.

D.I.: O mare durere în suflet o am chiar acum când sunt  pe cale să pierd casa în care locuiesc de zeci de ani. Să nu mai vorbim despre pensia “nesimţită”, cum o numesc aleşii noştri, care mi-a fost redusă datorită legislaţiei în vigoare. E vai şi amar de artişti şi de cultura noastră, care a ajuns pe mâna unora care habar nu au, sunt paraleli cu ea.

R.E.L.: Doamne, câta dreptate aveţi! Îşi bat joc de noi, de limba noastră românească, de poetul nostru naţional, de marele nostru Eminescu, de istoria noastră, şi de multe altele, care pe cei ce au în piept o inimă română cu siguranţă îi fac să sufere.

D.I.: Omul potrivit, la locul potrivit, asta la noi nu mai este valabilă. Totul este anapoda.

R.E.L:: Îmi amintiesc cu mare plăcere data de 24 noiembrie 2008, când aţi împlinit 59 de ani de activitate lirică neîntreruptă naţională şi internaţională., şi a avut loc la Ateneul Român, concertul aniversar “90 de ani de la împlinirea României Mari”.  Eram în sală şi sunt mândră că v-am văzut pe scena Ateneului unde aţi fost invitat să concertaţi într-un micro-recital. La apariţia dumneavoastră pe scenă, s-a ridicat sala în picioare ca sa vă omagieze. Apoi în timpul programului, după a doua piesă “S-ar găti badea de nuntă”, publicul s-a ridicat din nou în picioare, ovaţionând şi cerând repetarea liedului.

D.I: Acest lucru nu mi s-a mai întâmplat în România. Mi s-a întâmplat doar în Statele Unite, la Sankt Petersburg în Rusia, la Roma în Italia, la Istambul în Turcia şi în Mexico City.

R.E.L.: Anul aniversar 2009, în care Dan Iordăchescu a sărbătorit 60 de ani de la debutul său liric a fost încărcat de semnificaţii, dar şi de concerte, spectacole, emisiuni TV şi Radio, fapt care a culminat cu concertul aniversar „Multa Sed Multum” (Multe dar Bune) contrazicând „Non Multa Sed Multum”.

D.I.: Da, în data de 2 iunie 2009 la Ateneul Român a avut loc sărbătorirea a 79 de ani de viaţă şi 60 de ani de activitate lirică NEÎNTRERUPTĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ. Concertul a fost organizat de Dl. Neculai Onţanu – primarul Sectorului 2, Bucureşti, un iubitor al muzicii, al artei şi al culturii..

R.E.L: În aceste spectacole le-aţi avut alături pe cele două fiice, talentatele soprane Cristina şi Irina Iordăchescu.

D.I.: Mă mândresc cu fetele mele, cele două care se află aici cu mine la Bucureşti, dar şi cu Raluca, tot artistă, care locuieşte în Los Angeles şi cu fiul meu care are 29 de ani şi este în Orchestra Simfonică din Singapore.

R.E.L: Cu cei peste 60 de ani de carieră neîntreruptă aţi devenit cel mai longeviv interpret în viaţă din lume.

D.I.:Aşa este şi l-am rugat pe ingeraşul meu păzitor să mă mai lase pentru că mai am multe de făcut.

R.E.L. Ar fi multe de spus despre maestrul Dan Iordăchescu, dar vă mai pun o singură întrebare: Ce face maestrul Dan Iordachescu acum?

D.I.: Acum scriu o carte, care o să apară curând.

R.E.L.: Vă dorim multă sănătate maestre Dan Iordăchescu  şi mulţi ani cu împliniri!

D.I. La fel vă doresc şi eu dumneavoastră şi celor care citesc această publicaţie.

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

Posted by Stefan Strajer On January - 2 - 2011

EMPATIA ŞI… SPAŢIUL SCHENGEN

 

Autor: Radu MIHALCEA (Chicago, USA)

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie… ajun de Craciun. Cei 300 de cai de sub capota maşinii ştiau că mergem spre casă şi trăgeau din toate puterile… Nu puteam să-i controlez mereu fiindca la viteza asta maşina străbătea mai mult de 50 m în fiecare secundă şi eu trebuia să fiu foarte atent la ce se întâmplă în faţă… Distanţa de frânare putea să fie de cca 150 m, timpul meu de reacţie era de 0.2 sec iar timpul de reacţie al frânei era de 0.3 sec… Deci aveam nevoie de cel puţin 175 m liberi ca să pot evita un accident: privirea mea încordată baleia autostrada undeva între 200 şi 300 m în faţă încercând să ghicească intenţiile celor care mergeau pe banda 1. Banda 2 era de multe ori liberă – altfel nu mi-aş fi permis să conduc aşa de repede – iar eu mergeam pe banda a treia, rezervată în Germania pentru cei care se grăbesc… Ştiam că acul vitezometrului lui urca pe nesimţite şi din când în când îi aruncam o privire scurtă: iarăşi 230 Km/ h! „Ho, hoo…caii tatii!” le spuneam în şoaptă şi puneam uşor piciorul pe frână reducând viteza la 180 Km/h,  viteza mea „de croazieră”. În maşină era linişte şi cald,  zgomotul motorului se forma undeva în spate şi eu nu-l mai auzeam, nu auzeam decât şueratul vitezei prin steaua cu trei colţuri care împodobeşte botul fiecărui Mercedes…

Pe neaşteptate clopoţelul telefonului a înterupt liniştea concentrată din maşină… Am pus piciorul pe frână, am încetinit la 140 Km/h, am trecut pe banda a doua – în spatele meu venea un Porsche – şi am ridicat receptorul: „Dă drumul la radio, în România este revoluţie!” îmi spune soţia… Era anul 1989! Am trecut pe prima banda, am încetinit la 80 km/h… “Peste 15 ani, când o să ies la pensie o să mă pot întoarce ACASĂ!” visam eu la volanul maşinii… „ACASĂ” fiind acolo, în Constanţa, pe malul Mării Negre şi nu aici, unde acum mă aşteptau soţia şi copii… Ne-am fi întors cu toţii…

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie… Cei 300 de cai trăgeau liniştiţi dar cu toate puterile… Autostrada era goală, numai departe în faţă, pe banda de avarie se întâmpla ciudat şi eu nu puteam să desluşesc ce… Dar după 2-3 secunde am văzut că era vorba de o maşină şi… de un om în spatele ei… O împingea acum, la vale… dar dealul următor era puţin mai încolo… „Ăsta nu poate să fie decât un român!“ mi-a trecut prin cap pe când treceam ca fulgerul pe lângă el: am şi pus piciorul pe frână… M-am oprit după 200 m, am ieşit pe banda de avarie, am dat înapoi, m-am dat  jos din maşină. “Ce faci taică, aici?” “Mă duc la Roterdam, la băiatul meu!” “Pâi mai ai 600 km… cum vrei să ajungi până acolo?” “M-a lăsat motorul!” …L-am luat la remorcă, am lăsat maşina la o parcare, l-am dus acasă la mine, am telefonat cu băiatul lui… Era anul 1995! Multe dintre motoarele despre care eu ştiam că există în România, începuseră să dea rateuri…

Era o a treia după amiază mohorâtă de decembrie… Plecasem la ora patru dimineaţa din Bucureşti, la ora 14 ajunsesem la Nadlac şi avusesem un moment de fericire pentru că străbătusem 600 km în numai 10 ore… Între timp trecusem de Viena, cei 300 de cai ai mei simţeau deja apropierea de casă şi trăgeau din toate puterile… Îmi planificasem să ajung la miezul nopţii ceea ce însemna să fac 1400 Km în 10 ore… Ştiam că îmi va reuşi…Mă deranja totuşi lipsa de viteză din România şi mă tot gândeam: “Cum de a apărut această diferenţă colosală? De ce nu se mişcă România mai repede? Când o să mă pot întoarce dacă ei merg aşa de încet?” Era anul 2000!  

Era o altă dimineaţă mohorâtă de decembrie…În vama Nădlac mă întreabă vameşul:  “Unde este rovigneta dvs?” “Care rovignetă?” întreb eu…”Dacă călătoriţi în România trebuie să aveţi o rovignetă…Trageţi pe dreapta şi mergeţi la ghişeul ăla!” Mă duc la ghişeu…şi vameşa întră direct în subiect: “Aveţi euro sau dolari?” “Am!” zic eu şi scotocesc  prin buzunarele pantalonilor ştiind précis că că acolo nu aveam decât bani mărunţi…Scot vre-o 20 €, îi pun pe masă…”Nu-i de ajuns!” Mai scotocesc…scot încă patru…”Nu-i de ajuns!” Mă mai scotocesc puţin, mai scot vre-o doi…Vameşa se uită dispreţuitoare la mine….”Văd că sunteţi un om cumsecade…şi mi-e milă de dvs. cu toate că încălcaţi legile ţării…Hai, mergeţi!”  les…dar mă întorc: “Şi rovigneta?” “În Ungaria nu aveţi nevoie de rovignetă!”…”Câtă dreptate are…!!” mă gândeam eu şi m-am uitat încă o dată în paşaport, la pagina unde era viza de şedere permanentă în SUA… Acolo vameşii nu bagă în buzunar banii cuveniţi statului… Adio, adio visul meu scump de întors la Constanţa, adio!…Era anul 2005!

Era o dimineaţă mohorâtă de decembrie…Cei 300 de cai ai maşinii mele stăteau în grajd (sorry: în garaj!) şi ronţăiau din ovăzul imaginar pe care-l pusesem într-o iesle imaginară…Răsfoiam în linişte cele 300 de ştiri zilnice de pe internet când îmi sare în ochi informaţia că atât Germania cât şi Franţa se impotrivesc intrării României în spaţiul Schengen de acum în două luni de zile… Era anul 2010! S-au trezit nemţii! S-au trezit francezii! Dar românii…? Oare s-au deşteptat şi ei? Un îndemn poetic există de vre-o 150 de ani!

Răsfoiesc ziarele româneşti… şi găsesc o primă explicaţie: într-un proiect de investiţii, România s-a decis să cumpere o altă tehnologie, nu cea franceză şi atunci francezii… Ei aşi! Chiar aşa? Măăii… ”Ăsta …nu s-a deşteptat încă!” m-am gândit eu şi am pus ziarul de o parte…Iau altul, unde chiar găsesc titlul “De ce nu este primită România în Spaţiul Schengen?” Îl citesc pe nerăsuflate …pe urmă îl recitesc încet, literă cu literă şi…nu mă dumiresc! Autorul a scris o pagina şi jumătate dar n-a spus de ce România nu este primită în spaţiul Schengen…!? Formidabil! Dar ce a scris?

Iau o foaie de hârtie şi fac o listă cu ideile la care părerile noastre sunt identice:

-“România…la data primirii în Nato şi EU…era departe de standardele ţărilor care urmau a ne fie parteneri.” De acord! 

-“În România trăieşte un popor demn… care pretinde acelaş tratament ca şi celelalte popoare…” Subscriu!

Cam atât în ceea ce priveşte punctele comune!

Şi restul? Aleg trei dintre afirmaţiile “cele mai tari”:

-“(UE)…nu este cu nimic superioară vechii Uniuni Sovietice…” Booom!

-“…mă gândesc… să revin în politică… pentru a determina poporul român să părăsească UE.” Booom! Booom!! Tare de tot!

-“…se vor găsi unii care să nu fie de acord cu acest punct de vedere… probabil că în calitatea lor de sclavi în vreo redacţie finanţată din afară intră în obligaţia lor să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”.

Aici mă opresc… şi mii de gânduri îmi trec prin cap cu o viteză mai mare de 200 Km/h…Ceea ce autorul a scris aici este citit de diaspora română…care ia articolul drept bun: a fost publicat într-un ziar românesc de prestigiu de către o personalitate cu titluri universitare! Pe baza acestuia diaspora îşi formează o părere despre România şi despre UE…

Ziarul mai este citit şi de organele de supraveghere ale  presei din SUA şi din UE…şi i aceştia îşi formează o părere despre autor, despre diaspora română şi despre România…Informaţiile respective, condensate,  ajung pe masa de lucru a politicienilor care guvernează tările respective…şi…vor fi analizate înainte de a se lua alte hotărâri…În cadrul analizelor se foloseşte un concept denumit “empatie”, care ar trebui să nu lipsească nici-o dată din relaţiile între oameni, care ar fi trebuit să fie parte componentă a articolului dar nu este de recunoscut în textul publicat… Empatie…Poate că ar trebuie să discutăm mai întâi despre ea?

Ce este empatia?

Empatia  – nu simpatia, nu antipatia – este o atitudine de bază în relaţiile interumane prin care fiecare partener  încearcă să intuiască problemele celuilalt şi capătă astfel  posibilitatea să-i vină în întâmpinare contribuind  esenţial  la eliminarea unor conflicte potenţiale sau a celor apărute deja. Empatia înseamnă a pătrunde în lumea gândurilor celuilalt, al înţelege şi…dacă interesele coincid, a deschide posibilitatea unei  colaborări bazată pe interesul reciproc. Cumva asemănătoare, în întreprinderi se foloseşte noţiunea de “chimie” dintre şefi şi angajaţi, dintre colegi, dintre partenerii de afaceri, etc: dacă “chimia” corespunde… există o primă garanţie pentru o colaborare cu succes. În articolul “The win-win strategy” publicat în Meridianul Românesc din….am prezentat un concept cu componente asemănătoare.

Empatia este o componentă de bază şi a relaţiilor diplomatice. La primirea României în UE, statele UE au arătat o mare doza de empatie, acceptând România ca membru cu toate că nu era pregătită pentru acest pas…asta a spus chiar autorul articolului. În schimb UE aşteaptă un grad similar de empatie din partea populaţiei române, dar răspunsul autorului este cuprins în expresia “…să-şi apere stăpânii de orice atacuri venite din partea românilor”. Românii să atace Franţa? Sau Germania?…Haida de! Dacă ataci …nu mai poate fi vorba de empatie…şi deci n-ai ce căuta nici în UE, nu numai în Schengen.

Dacă declari că numai te gândeşti să ataci atunci arăţi că nu ai înţeles conceptul UE…care a fost iniţial creeată pentru a impiedica dezvoltarea unei industrii de război care să faciliteze al treilea atac german împotriva celorlalte tări europene şi apariţia unui al treilea război mondial…Conceptul de bază al UE a fost şi este asigurarea păcii în Europa… dar uite că s-a găsit un român care să “atace”!

Măiii!! Conceptul UE este unul franco-german… iar românii ar dori să fie primiţi şi ei… dar pun condiţia să schimbe niţel conceptul, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale? Haida de!! Chiar aşa?

UE aşteaptă nu numai  o atitudine empatică din partea ţărilor candidate la membrie… ci aşteaptă îndeplinirea 100% a cerinţelor UE puse la aderare…în sensul  şi în felul în care acestea sunt înţelese de ţările deja membre. Trebuie spus că există mari deosebiri între ceea ce înţelege UE, Germania şi Franţa pe de o parte şi ceea ce înţelege România – sau românii – pe de altă parte. Trebuie spus că aceste deosebiri îşi au rădăcinile în tradiţiile milenare ale ţărilor respective… iar dacă România doreşte să devină un membru cu drepturi depline trebuie să… se adapteze 100% la cerinţele UE. Asta este şi va fi foarte greu fiindcă este vorba de cultura unui popor întreg şi schimbările de cultură durează decenii dacă nu secole…Altfel…

Din punctul de vedere al culturii (cultură de întreprindere sau de organizaţie, nu cultură în sensul de artă), UE este o organizaţie germano-catolică în timp ce România este o ţară latino-ortodoxă. Deosebirile dintre aceste două forme de civilizaţie rezultă în primul rând din diferenţele de înţelegere în practicarea religiei – cu rădăcini de 1700 de ani în vestul Europei şi de numai  800 de ani în est – şi în al doilea rând din diferenţele de înţelegere în atitudinea faţă de puterea de stat şi de regulile de convieţuire socială. Ambele se potenţează reciproc aşa că rezultatul multiplicării 2 x 2 nu este 4 ci 6 sau 7 sau 8…

Asta este deosebirea între UE şi România. Şansa de a progresa  – relativ rapid – de la 2 la 8…este cea pentru care guvernele României s-au zbătut ca România să fie acceptată ca membru al UE…În rest, din colaborarea cu UE rezultă numai probleme fiindcă:

-religia catolică (sau protestantă, ca variantă a ei) este extrem de dinamică, mobilizează şi serveşte societatea într-un mod exemplar. Există grădiniţe, organizaţii educative de tineret, şcoli, universităţi, institute de cercetare, expoziţii de artă, spitale, case de bătrâni, ospicii, locuinţe şi multe altele, toate sub conducerea bisericii catolice (sau protestante) în care au loc o mulţime de activităţi dedicate nu numai credincioşilor ci întregii populaţii. Predicile săptămânale durează numai 3/4 oră şi tratează multe probleme ale vieţii cotidiene. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în biserica ortodoxă română.  Enoriaşii respectivi…se deosebesc atât de mult unii de alţii de parcă ar trăi pe două planete diferite…

– forma de stat germanică s-a manifestat organizat şi a creeat primul imperiu germano-catolic acum 1200 de ani. De atunci şi până acum germanii au rămas tot timpul în fruntea Europei, au creeat o mare parte din muzica mondială, din filozofie, din tehnică, din medicină şi sunt mai departe o forţă în economia şi în ştiinţa mondială. România a fost creată acum 140 de ani…şi cu câteva excepţii nu a creeat nimic de seamă pentru cultura mondială…

Pentru a te putea măsura de la egal la egal cu nemţii şi francezii trebuiesc mai întâi depăşite handicapurile determinate de istorie şi de religie, de cultură…Altfel…nu merge!

Poate ar fi cazul ca românii să dea dovadă de empatie şi să se întrebe mai întâi: “Ce vor afurisiţii aştia de francezi şi de nemţi şi ce ar trebui să schimbăm la noi…pentru a fi acceptaţi în rândul lor?” Fiindcă despre asta este vorba: despre schimbare. Trebuie schimbată atitudinea faţă de sine însăşi (Lasă-mă să te las!), faţă de muncă (Las’că merge şi aşa! Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc!), faţă de conducerea ţării (Citez dintr-un ziar românesc de săptămâna asta: “Escroc, incult şi beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape şi falşi intelectuali, conducătorul…), trebuie băgată în puşcărie vameşa care colecta banii pentru ea şi pentru colegii ei şi nu pentru ţara care a numit-o pe post şi care o plătea ca să-i apere interesele, trebuie judecate marile procese de corupţie sau hoţie ai căror acuzaţi se ascund în parlament…Trebuie schimbată radical calitatea materialelor scrise în ziare sau difuzate în mass-media pentru a putea da o orientare oamenilor care rătăcesc acum zăpăuci dintr-un colţ într-altul în căutarea unei soluţii şi dau vina pe cine nimeresc fără să le treacă prin cap că orice schimbare în bine începe de la persoana propie…Sunt atât de multe de schimbat încât asta ar dura decenii, poate mai mult de cei 30 de ani pe care i-am prezis eu în urmă cu câteva luni. De fapt… trebuie schimbat totul…Poate ar trebui schimbată întreaga populaţie cu o alta, venită din ceruri şi care într-un an de zile ar putea să transforme această ţară în paragină într-o gradină…Dar poate că ar trebui început mai modest şi anume cu îndeplinierea condiţiilor UE fiindcă acestea sunt teribil de avantajoase pentru România: este vorba de alinierea cu două ţări care se află pe primele locuri din lume în ceea ce priveşte cultura, arta, ştiinţa, economia …Nu-i aşa că ar fi teribil ca şi România să ajungă la acest nivel ba încă cât mai repede? Şi atunci…intrarea în Schengen ar mai fi oare o problemă?

Deci soluţia ar fi să se pornească de la empatie şi să se ajungă în Schengen?

Mă întorc la experienţele mele cu maşina şi-mi pun întrebarea cum a fost posibil ca în 15 ani să fi fost distrus visul meu de a mă întoarce într-o Românie avansată, aproape aliniată cu puterile europene? Cu câtă plăcere aş fi zburat în patru ore pe autostrada Nădlac – Bucuresti  ca să ajung după încă o oră şi jumătate  la Constanţa! Cum a fost posibil ca dintr-o ţară agrară (1947) România să devină o ţară industrial – agrară (1980) şi dintr-o ţară fără datorii externe (1989) să devină o ţară îndatorată până peste cap, una dintre primele 10 din lume candidate la faliment, care importă 90% din produsele agricole şi nu mai produce mai nimic? Cum a fost posibil? Unde sunt uzinele construite de mine şi de colegii mei  sau la care am lucrat între anii 1960 – 90: 23 August, Filatura Românească de Bumbac, Timpuri Noi, Uzina de Masini Grele Iasi, Steagul Roşu, Tractorul, Uzina de Locomotive Diesel – Electrice Reşiţa, Fabrica de Scule Râşnov  şi multe, multe altele, câteva sute în total…?

Răspunsurile sunt diferite dar foarte multe au acelaş tenor: ceilalţi – UE, Germania, Franţa, Ruşii, evreii şi mulţi alţii – sunt de vină! Ceilalţi…adică (citez):

-“Comisarii noii Uniunii Sovietice (Europene), principalii şi singurii vinovaţi de toate nenorocirile…din România.” Oare autorul a uitat “căpuşele” care au distrus întreprinderile româneşti vânzându-le materii prime la un preţ dublu decât al pieţii şi cumpărând produsele finite la jumătate de preţ? Oare autorul n-a văzut jaful fără margini la instalaţiile de irigat din Bărăgan şi din Dobrogea şi din altă parte din care nu au mai rămas nici măcar dalele de beton ale canalelor de apă? Nu se poate!

-“Poate că vesteuropenii nu au distrus complect această ţară…” Vesteuropenii? Eu am lucrat cu ei, am lucrat cu UE şi – împreună cu alţi colegi – am adus două milioane DM în România, neranbursabili. Autorul articolului a avut trei stagii de lucru la o universitate daneză…nu cumva a fost plătit de UE? Mi se pare că la Calafat se construeşte un pod peste Dunăre cu bani europeni. Autostrada Timişoara – Arad este pe ¾ finanţată de UE…România nu a putut absorbi decât cca. 30% din fondurile puse la dispoziţie de UE şi au fost deja milioane de € în fiecare an…

Vesteuropenii au distrus ţara? Şi Vântu şi Năstase şi FMI şi Banca Religiilor şi…ăştia toţi sunt… vesteuropeni? Şi libanezii, şi turcii si egiptenii şi mulţi alţii din spaţiul arab care au cumpărat întreprinderi şi au semnat obligaţia de a investi milioane…şi pe urmă au desfiinţat întreprinderile, au vândut maşinile la fiare vechi şi au închiriat spaţiile ca depozite…că altceva …decât comerţ …nu ştiau să facă? Mi-aduc aminte că atunci când au fost privatizate telefoanele, compania germană Telekom împreună cu altele s-a retras din licitaţie… aşa că o companie grecească necunoscută a devenit propietara telefoanelor din România… De ce s-au retras nemţii? Nu ştiu… Dar ştiu că în Germania darea de mită este pedepsită cu închisoarea… Poate de asta?

Aş putea continua cu exemple şi cu citate…dar…ce folos…! De douăzeci de ani cititorii români sunt alimentaţi cu ştiri de acest fel…şi mulţi dintre ei şi-au format părerea că autorii care scriu aşa sunt bine informaţi şi au dreptate…Eu sunt sigur că publicul român este îngrozitor de dezinformat şi în mare parte dezorientat…

Acum …informat sau nu…ce-i de făcut? România se află într-o stare dezastruoasă, cu asta suntem de acord. Până şi învăţământul superior, cândva fala României, este la pamânt…Cei câţiva tineri supradotaţi care apar în fiecare an, iau drumul străinătăţii de îndată ce s-au afirmat cât de cât…Medicii, alţi intelectuali şi nu numai ei pleacă pe capete…şi din această hemoragie de cadre nu văd cum România ar putea să-şi revină. În 1947 a fost distrusă intelectualitatea – cea care exista pe atunci – pe urmă evreii au părăsit ţara (evreii formează elita societăţii americane, asta numai ca exemplu!), pe urmă nemţii s-au repatriat (şi nemţii formează elita oriunde s-ar afla), pe urmă au plecat românii care cum a putut, dar aceia se numărau în  orice caz printre cei mai puţin “adaptaţi”, cei mai puţini cu “capul plecat”…Cine a mai rămas?…

Este totuşi un avantaj că un comandant de vas a ajuns preşedinte: marinarii sunt obişnuiţi să înfrunte furtunile şi marea pe care navigă România acum este extrem de furtunoasă! Însă lipsa de concepte politice şi economice a opoziţiei poate duce pe oricine deadreptul  la disperare! În afară de moţiuni de neîncredere – care n-au nici-o şansă din cauza majorităţii parlamentare a guvernului – nu am văzut nimic de la ei. Asta-i tot ce pot două partide politice româneşti?? Sărmana, săraca ţară! Întradevăr săracă! Cine a zis ultima oară că România este o ţară bogată?! Oh, Dumnezeule!

Mai este un punct, ultimul şi cel mai dureros!! Îl citez fiindcă l-am întâlnit mereu în ultimii ani de zile: “…vesteuropeni …îşi permit să ne trateze ca pe nişte cetăţeni de rangul doi sau trei”. Am colaborat câţiva ani buni cu EU, am trăit câteva decenii în Europa de Vest  şi pot să-i asigur pe autor şi pe toţi cei care gândesc în acest fel că vesteuropenii nu spun aşa ceva: asta nu ar corespunde cu  “political corecteness” şi ei se feresc de o asemenea greşeală, acolo considerată foarte gravă. Românii însă, prin felul lor de a înţelege lucrurile, prin modul lor de a ignora empatia, prin felul lor de a da buzna în casa europeană unde cer imediat să modifice regulile de joc, prin felul lor de a-şi îndeplini angajamentele numai pe jumătate, de a-şi mătura gunoiul sub preş spunând că au făcut deja curat, prin trimiterea celor mai buni dintre ei în Parlamentul European, prin delegaţii care cerşesc  la colţurile de stradă în marile metropole europene, prin articolele defăimătoare din ziarele lor…ei bine…ei bine românii ăştia…Nu, nu sunt toţi românii, sunt numai o minoritate gălăgioasă, dezorientată şi dezinformată, dar mulţi se iau după ei…Ei bine…Ce să mai zic? Asta e! Este chiar aşa! Nu că zic vesteuropenii, ci fiindcă este aşa cum a scris autorul articolului! El are dreptate…cel putin de data asta!

Cine-şi închipuie că…ce ştim noi… ştim numai noi…se înşeală amarnic. La fel se înşeală cei care cred că România este monitorizată numai atunci când vine delegaţia FMI sau o alta…Nimic mai fals! Există mii de informaţii care sunt cercetate zilnic, analizate, compilate, interpretate de oameni de mare specialitate şi fineţe…Că magistratura a mai amânat un process de conrupţie? Asta se ştie la Berlin înainte de a apare în presa din Bucureşti…Că vestul este de vină despre situaţia în care românii şi-au adus propia ţară după 21 de ani de democraţie rominească?  Se ştie de mult…că mulţi români se îmbată cu apă rece…Şi atunci nu rămâne decât sinceritate totală şi aplicarea cu consecvenţa a normelor cerute de UE, altfel…nu există nici-o şansă.

Dar  vre-o soluţie, există?

În primul rând românii ar trebui să recunoască starea în care se află ţara şi ei înşişi: numai dacă pornesc  de la o bază sănătoasă pot construi ceva de durată.  Construcţiile imaginare care pun la bază vina altora pentru nenorocirile româneşti sunt…aeriene…sunt văzduhiste, după cum ar spune un prieten de al meu.

Abea pe urmă  se poate trece la implementarea unei soluţii căci…există una…dar este grea şi durează ani…Soluţia constă în aceea că fiecare dintre cei rămaşi în ţară să se ia de ciuf şi…să se tragă pe sine însuşi din mocirlă, afară! Asta înseamnă să înveţe cu insistenţă, zi şi noapte, ceea ce îi interesează, să-şi schimbe o mare parte din apucături, să-şi însuşească cât mai mult din ceea ce pune la dispoziţie UE…să…să…şi asta în continuu în următorii 20 de ani…

Ah, mă scuzaţi vă rog, soţia mă strigă…Trebuie să scot cei 300 de cai de la maşina mea, afară, la aer curat! Dacă credeţi că aţi avea nevoie de ei ca să trageţi România afară din noroi…vii împrumut cu plăcere împreună cu lanţurile pentru roţi, ca să puteţi trece de orice obstacol alunecos!

Deci: prin empatie …în Schengen!

Succes!

PS: Eu nu lucrez în nici-o redacţie, nu sunt plătit de vre-o putere străină, pensia mi-o primesc din Germania fiindcă am lucrat acolo ca inginer…şi cu toate astea am o altă părere decât autorul citat. De unde se vede că o altă opinie românească nu se verifică în practică: “Dacă nu zici la fel ca mine…eşti platit de cineva, ştiu eu de cine!”  Ce lipsă de empatie şi chiar de respect, faţa de cel care îşi permite să aibă o părere! Ce rezultat mizerabil după 21 de ani de la revoluţie!

Radu MIHALCEA

Chicago, SUA

31 ianuarie 2010

IN MEMORIAM GABRIEL STĂNESCU

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

IN MEMORIAM GABRIEL STĂNESCU

Autor: Adrian BOTEZ

S-A MAI STINS, MULT PREA GRABNIC, O FĂCLIE A NEAMULUI ROMÂNESC

 

Duminică, 21 noiembrie 2010, la Bucureşti, s-a mai stins, mult prea grabnic, o făclie a Neamului Românesc: GABRIEL  STĂNESCU – om de vastă şi rafinată cultură, scriitor, editor, publicist de marcă, manager extrem de energic şi, în primul rând, om de mare curaj şi cu un caracter puternic. Cu crezuri neclintite – întru creştinismul ortodox. Probabil, efortul de a se bate, într-una, cu o lume împotriva strâmbătăţii căreia lupta încă din tinereţe (cu nădejdea că, dacă nu el, măcar generaţiile ce vor veni, vedea-vor lumina izbăvirii, prin re-îndumnezeire, a Neamului Românesc şi a Lumii Umane de pe Terra!…) – l-a frânt…Dintr-odată, fulgerător, ca pe stejarii  multiseculari!

Nu avea decât 59 de ani. Se născuse la Bucureşti, în 1951. Era Licenţiat al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, 1977. Doctor în filosofie, în 2002, cu teza: Particularităţi etno-culturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc. A debutat la revista ieşană Cronica, în 1969. Era membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 1983, a fondat, alături de Ştefan Damian și Sergiu Ştefănescu, cenaclul Universitas, sub conducerea dlui profesor Mircea Martin. Fondator al revistei-blazon de onoare şi demnitate românească „Origini” (revistă cu un conţinut hotărât de dreapta – un conţinut elevat, atât ideatic, cât şi estetic) – dar şi al revistei Caietele Internaţionale de Poezie! – şi director al unei prestigioase edituri (cu răsunet nu doar românesc, nu doar american, ci internaţional: Criterion Publishing.

După 1990, Gabriel Stănescu a emigrat în SUA, revenind în România după mai mulţi ani de exil. A condus şi o revistă româno-americană de cultură: Romanian Roots. Prin această revistă şi prin tot ce-a făcut, din punct de vedere cultural, în SUA, GABRIEL STĂNESCU S-A DOVEDIT UN CU MULT MAI BUN ŞI AUTENTIC AMBASADOR AL CULTURII ROMÂNEŞTI, AL VALORILOR TRADIŢIONALE ŞI DE DUH ROMÂNEŞTI, DECÂT  AMBASADORII NUMIŢI OFICIAL, DE LA PALATUL COTROCENI/ BUCUREŞTI… şi infinit mai luminos, sincer şi util Neamului nostru, decât „şefi/ responsabili” (IRESPONSABILI! aculturali, trădători de neam, cum este „şeful” I.C.R., dl Horia Roman Patapievici (de fapt, directorul onorific al I.C.R. este dl preşedinte al României, Traian Băsescu!) – trădător „patapievicean” care a devenit blasfemiator de frunte, ca autor al „expoziţiilor cu cântec” (cea cu zwastica de pe “posteriorul” poneiului roz şi cu „erecţiile necontrolate” ale, cică, Neamului Românesc! cea din SUA, fireşte…)  – şi, apoi, cea de la Bochum/Germania: „Omagiu lui Iuda”! Că Neamul care a fost „întâi creştin, şi apoi român”, cum zice Nichifor Crainic, despre noi, cei creştinaţi de Întâiul Chemat, Apostolul Andrei… – da, noi… noi lui Iuda ne închinăm, iar nu Luminii Lumii-Hristos! Şi ne mai mirăm de bătaia Lui Dumnezeu.

Practic, GABRIEL STĂNESCU „făcea naveta”, de câteva ori pe an,  între România (unde avea familia… şi toate dorurile Duhului!) – şi S.U.A., unde-şi împlinea, cu o conştiinciozitate martirică, misiunea culturală, întru recunoaşterea DEPLIN DESLUŞITĂ a Vocii Neamului Cultural Românesc, în simfonia vocilor Corului  Neamurilor de Duh ale Pământului!

Cărţile lui Gabriel Stănescu, publicate la diverse edituri: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârșitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colecţia Poeţi optzeciști, Ed. Axa, 1998; Manuscrisul unei veri fierbinţi, Editura Muzeul Literaturii Române, 2008.

Cărţile lui Gabriel Stănescu, publicate la Editura sa, Criterion Publishing: Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, 1996; Unde am fugit de acasă?, 2001; Pentru o definiţie a specificului, 2006; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, 2007; Day after night; O speranţă numită Mayflower, 2008; Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea, 2008; Dumnezeul lui Borges – poeme (ediţie bilingvă), 2009; Jurnal în căutarea poeziei; Mircea Eliade, în conştiinţa contemporanilor săi din exil; Aventura culturii româneşti în America, 2010.

Destul de recent, prin 2007, a apărut ANTOLOGIA DE POEZIE A DIASPOREI ROMÂNEŞTI DIN AMERICA (lucrare excelentă, calitativ! – şi exprimând un viguros punct de vedere al culturii poetice româneşti, ajunse pe  tărâmul „modelului democraţiei mondiale” – SUA): „Timpul – Rană Sângerândă. Poeţi români în Lumea Nouă”, volum apărut la Editura „Criterion Publishing”. Antologatorii volumului: Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu.

L-am cunoscut, întâi, indirect, prin unchiul meu, profesorul universitar şi oratorul creştin Constantin Em. Bucescu, alături de care a ţinut, prin toată ţara, dar şi în străinătate, pentru românii (cu lacrimi în ochi…) din diaspora cea necăjită, sute de conferinţe fierbinţi şi inspirate, închinate acelei miraculoase mişcări de renaştere naţională şi, deci, ortodoxistă, a tineretului român interbelic – Mişcarea Legionară, cunoscută şi sub numele (încriptând zori ai unei noi etape de evoluţie spirituală a planetei Terra şi, implicit, a României) de Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail.

Apoi, l-am  cunoscut şi direct, la Tecuci: era o lansare de carte a unui prieten comun, acum vreo 4-5 ani (şi, văzându-mi cele câteva cărţi publicate, mi-a şi propus nu doar să colaborez  la revista lui dragă, cu care se mândrea, precum cu un blazon nobiliar, autentic şi  boreal de străvechi – Origini – ci s-a oferit să-mi publice şi o carte…mai greu publicabilă, de vreo editură, în aceste vremi de dictatură anti-naţional/globalistă,  drapată greţos sub faldurii… „democraţiei liberale”!)  – apoi, ne-am re-întâlnit pe Internet, de sute de ori (până chiar acum două săptămâni!)…şi, în cele din urmă, la Târgul de Carte din Bucureşti/Bookfest, de acum 2 ani (printre alţi scriitori, îmi lansa şi mie o carte  scoasă de editura sa, la standul său relativ mic, dar extrem de bine pus în valoare şi  de frecventat, în cele 5 zile de expunere, de către sute şi mii de împătimiţi ai cărţii-care-nu-minte!).

Anul acesta, omul de rafinată cultură Gabriel Stănescu mi-a acordat, prin fundaţia revistei sale, Origini, Premiul pentru Publicistică… Îi rămân profund recunoscător…în eternitate!

Era un om extrem de deschis, fără fasoane şi  cu o mobilitate intelectuală absolut remarcabilă: prindea ideile, sugestiile… din zbor, ca un destoinic Vânător al Văzduhului Celui Tare, al Duhului Dumnezeiesc. În acelaşi timp, însă, era extrem de meticulos, chiar acribios, când era vorba de scoaterea unei cărţi: dacă nu ieşea cum era el convins că e frumos şi e bine – întorcea cartea şi pe corectorii şi pe tehnoredactorii ei, fie şi  de zece de ori într-o zi! Niciun rabat de la calitate! – fie ea calitate morală sau estetică!!!

Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul tău generos, harnic întru ale Cerului şi atât de luminos, GABRIEL STĂNESCU! Fie ca însăşi “editarea” (cu “toate drepturile rezervate  Editorului Ceresc”!) Cărţii Noii Creaţii Dumnezeieşti/a Noului Ierusalim ioanic, de după Sfârşitul lumii ticăloşite de acum –  să-ţi fie încredinţată ţie… – ţie, smerit scriitor şi editor al cărţilor despre şi pentru Credinţă şi Omenie, aici, pe Pământ – şi la fel de credincios slujitor al Lui Dumnezeu, “Supremul Editor al Lumii”! – …lumea  NU în “formatul” actual… ci „ÎN FORMATUL EI CEL DINTÂI ŞI DESĂVÂRŞIT,  PARADISIAC”!

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Noiembrie 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Posted by Stefan Strajer On November - 16 - 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

România este una din cele mai încântătoare ţări din Europa centrală de est. Este o ţară minunată, bogată în diversitate şi cultură“. Aşa începe cartea “România. An illustred History“, apărută în 2002, la editura Hippocrene Books Inc., N.Y, autor Nicolae Klepper, cu o intoducere de Dr. Kurt W.Treptow.

Peste ea am dat întâmplător, într-o bibliotecă publică, unde era aşezată alături de cartea lui Vlad Georgescu, “The Romanians: a history“, fiind atras de numele străin al  autorului, am început s-o răsfoiesc şi apoi, surprins de căldura cu care a fost scrisă, s-o citesc până la capăt. Iniţial am vrut să fac o comparaţie între cele două cărţi de istorie, dar am renunţat, considerând că lucrarea lui Klepper merită o prezentare specială.

În anul 1939, Nicolae Klepper care era în primul an de liceu, a plecat împreună cu tatăl sau, un proeminent arhitect, în San Salvador pentru a scrie o serie de articole despre culturile incaşe şi aztece din America Centrală. La sfârşitul războiului mondial părăseşte România. Devine inginer, lucrează şi locuieşte în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Acum este pensionar şi locuieşte în Edinburgh, Scoţia, împreună cu soţia sa scoţiană, Ana. Cei patru copii ai lor locuiesc în diferite părţi ale lumii.

Când prezintă vecinii, specifică la est, teritoriul românesc al Basarabiei – cunoscută azi ca Republica Moldova, ceea ce pentru noi este important să se ştie.

Deobicei lucrările istorice trec repede peste vechimea românilor. Nu acelaşi lucru face Nicolae Klepper, care prezintă: imaginea Gânditorului şi femeia sa, precizând vechimea (6.000 î.H.), vasul antropomorf din cultura Gumelniţa datat 4.000 î.H., două vase binoculare din cultura Cucuteni 4.000 î.H. şi un vas de ceremonial religios din bronz (1.150 î.H.). Pentru a prezenta caracterul şi diplomaţia strămoşilor românilor, descrie conflictul dintre Lisimah, regele macedonienilor şi Dromihete, regele geto-dacilor. După ce Lisimah, care venise să-i cucerească (300 – 292 î.H.), a fost capturat, regele Dromihete îl invită la un prânz regal, fac apoi o alianţă militara, îl eliberează şi se însoară cu fata lui. De asemenea pentru a accentua vechimea românilor dă opt citate din istoricii vechi, Herodot, Strabo, Cassius Dio, Arrion, ş.a. Pentru a-l caracteriza pe regele Burebista citează din Strabo, iar pentru a-l caracteriza pe regele Decebal il citează pe Cassius Dio. Pentru a sublinia puterea dacilor sub Decebal aminteşte că-n urma luptelor din anul 89 d.H. şi a păcii incheiate, Roma plătea tribut Daciei. Dar continuă Klepper, citând din Strabo, era perioada în care Decebal putea aduna o armată de 200.000 de luptători. Peste 12 ani, când Traian atacă Dacia, Decebal n-a mai putut aduna decât 40.000 de luptători, din cauză că o parte din nobilii locali l-au părăsit. 

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106 – 271 d.H.) începe cu descrierea câtorva scene, din cele 2.500 ale Columnei lui Traian din Roma. Ca o imagine despre cât de benefică a fost pentru Imperiul Roman cucerirea Daciei, dă informaţia că fiecare cetăţean roman, plătitor de impozite, a primit un cadou de 650 dinari de la împăratul Traian. Dar Dacia, ultima provincie cucerită a fost prima abandonată. Nicolae Klepper are şi un capitol întitulat Chestiunea identităţii. El expune cele două teorii, cea a spaţiului gol rămas în urma retragerii aureliene (susţinută în special de istoricii maghiari) şi teoria continuităţii. Cu administraţia s-au retras numai cei bogaţi, populaţia urbană şi comercianţii. Marea majoritate a populaţiei, formată din ţărani şi păstori daco-romani au rămas pe loc, n-aveau nici o raţiune să plece şi nici unde să plece. Klepper susţine că sunt astăzi suficiente dovezi arheologice, lingvistice şi religioase pentru a susţine teoria continuităţii.

Scoate în evidenţă că domnitorul Vlaicu (1364 –1377), bate primele monede de argint în Valahia, după o pauză de peste o mie de ani de la ultimii kosoni de aur bătuţi de daci.

Despre principatul autonom Transilvania, spune că până la mijlocul secolului al-XIV-lea nobilimea maghiară, saxonă, secuiască şi română au participat împreună la viaţa politică şi militară. Treptat poziţia nobilimii române s-a deteriorat datorită discriminărilor etnice şi religioase. Unii nobili români s-au catolicizat şi au trecut în rândul nobilimii maghiare, alţii au devenit treptat ţărani. Pe Iancu de Hunedoara (1387 – 1456) îl prezintă ca un mare conducător politic şi militar care a eliberat peninsula balcanică de sub dominaţia turcă. In bătălia din 4-22 iulie 1456, de la Belgrad, i-a bătut pe turci şi le-a oprit înaintarea spre Europa Centrală pentru o jumătate de secol. Aminteşte că Papa Calixtus al III-lea l-a numit “the most valiant Christian champions” (pag.62). Prezintă şi o prioritate europeană, Transilvania, sub Ştefan Bathori al III-lea, in anul 1571, este primul stat european care instituie egalitatea între religii. Egalitatea se referea la religia catolică, calvină, lutherană, unitariană şi Roman ortodox. Nu s-a extins şi asupra românilor ortodocşi, acestia fiind excluşi din viaţa politică şi religioasă. 

Referitor la perioada vasalităţii faţă de turci din secolul al XV-lea, arată că ţările româneşti şi-au menţinut autonomia în timp ce Balcanii erau ocupaţi şi transformaţi în paşalâcuri. Aceasta a permis ţărilor româneşti să-şi dezvolte economia şi cultura, având propriile legi şi structuri sociale.

Când abordează subiectul Unirii din 1600, realizată de Mihai Viteazul, spune că deşi a fost scurtă, a inspirat generaţiile viitoare pentru a o reface. Ideea unirii celor trei principate române a fost reluată de principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care în 5 mai 1619 realizează o alianţă cu Valahia şi Moldova. El avea ambiţia să fie un “rege al Daciei“ (pag.85) . Un capitol (6), este numit “Drumul către unire (1821 – 1859)“.

Vorbeşte elogios despre Regina Elisabeta, care după pierderea unicului copil s-a dedicat literaturii şi a scris peste 50 de cărţi în engleză, germană, franceză şi română, semnând Carmen Sylva. Regele Carol I declară, la încoronarea sa oficială din 26 martie 1881, ca Rege al României, până atunci fusese Alteţă Regală: “Nu accept doar pentru mine acest titlu, ci pentru gloria ţării mele“ (pag. 131).

Nu pierde prilejul să arate că-n 1913 România ocupa locul patru în lume la exportul de produse alimentare şi  locul doi în Europa la producţia de petrol.

Abordând problema neutralităţii României la începutul Primului război mondial, arată că Brătianu a preferat să aştepte până ce cursul războiului a devenit predictibil şi până ce obţine cele mai bune condiţii pentru contribuţia sa.

Foarte frumos scrie despre Eminescu. Printre altele arată că el a tradus în română Critica raţiunii pure a lui Kant. Luceafărul este numit ca unul din cele mai frumoase poeme din secolul al XIX-lea. Prezintă cititorilor poezia Doina, tradusă în engleză, arătând că a fost citită de poet când s-a  dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, în 1889.

Prezintă note biografice despre Ion Creangă, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudello – autorul primei opere naţionale: Petru Rareş. Caudello l-a recomandat pe George Enescu să fie trimis la Viena, pentru studii.

Despre Antonescu spune că nu a avut altă opţiune decât să joace pe cartea germană. Arată că în tratatul anglo-sovietic semnat în 5 iunie 1942, Marea Britanie a acceptat să rămână sovieticilor teritoriile invadate în 1940, adică Basarabia şi Bucovina de Nord.

Chiar şi-n perioada comunistă scoate în evidenţă ce a fost bun. Astfel aminteşte de: medierea conflictului chino-sovietic din 1957, retragerea trupelor sovietice din 1958, retragerea consilierilor KGB din 1964, declaraţia de independenţă din aprilie 1964,  neparticiparea la invazia de la Praga din1968. Prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, în 1967. Vizita lui Nixon din 1969, primul preşedinte american care vizitează România şi prima vizită în blocul sovietic. În 1973 preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează SUA. În urma tratatului commercial cu SUA din 1975, România este prima ţară din blocul socialist care a primit clauza naţiunii celei mai favorizate. În 1971, România devine membră GATT, în 1972 membră FMI şi a Băncii Mondiale iar în 1973 primeste condiţii favorizante din partea Pieţii Comune.

Domnia lui Ceauşescu o împarte în două perioade:

1965 – 1970, caracterizată prin succes, prosperitate, libertate (ce fel d elibertate, numai autorul stie, n.n.) şi speranţă .

1970 – 1989, declin economic, stagnare industrială, pierderea suportului internaţional, creşterea opresiunii interne, disperare.

Tot o realizare notabilă consideră şi revenirea la organizarea administrativă pe judeţe. Arată deasemenea că inundaţiile din 1970, 1980, 1981, cutremurul din 1977 şi revoluţia din Iran din 1979 au influenţat negativ economia. Până la revoluţie Iranul era furnizor de petrol pentru România şi primea în schimb benzină.

Remarcă Expoziţia personală a lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul Guggenheim din 1955 şi cea de la Muzeul de Artă din Bucureşti din 1956. Aminteşte că la Centrul Pompidou din Paris, Constantin Brâncuşi are o expoziţie permanentă. Dă numele corect  al Coloanei recunoştinţei veşnice din Târgu Jiu şi istoricul ridicării acestei opere de artă. Iniţiativa a aparţinut femeilor gorjene, organizate în Liga naţională a femeilor române din Gorj care, în 1937, au dorit să înalţe un memorial pentru românii care au murit în Primul război mondial, apărând oraşul Târgu Jiu.

Despre epoca postdecembristă arată că grupuri speciale de interes au proiectat o imagine negativă despre România în vest.

Nicolae Klepper îşi încheie lucrarea cu următoarea frază:”Just in the past Romanians have  been able by force or shrewd negociation to remain autonomous and independent, so Romania must continue to remain vigilant in the twenty-first century“ (pag.260).

Scopul cărţii a fost ca ţara sa natală să fie mai bine cunoscută în lume. Timp de cincizeci de ani autorul nu a mai avut nici un contact cu România. Ca să scrii o carte despre istoria unei ţări din proprie iniţiativă ai nevoie de o motivaţie puternică, pentru că implică energie, timp şi bani pentru documentare şi editare, iar rezultatul este incert. Faptul că această carte a fost reeditată în 2005 şi 2007, că a fost publicată şi-n China, ne bucură şi dovedeşte valoarea ei. După 1989, a scris prima sa carte despre ţara natală întitulată: “Taste of Romania. Its cookery and Glimpses of its History, Folklore, Art, Literature and Poetry “,1997, editura Hippocrene Books. Şi această carte a sa a avut succes, fiind reeditată în 1999, 2002 şi 2008. Cartea conţine 140 de reţete culinare româneşti, are un capitol special dedicat vinurilor româneşti, unul mâncărurilor speciale de Crăciun, Paşti şi Anul Nou, iar ediţia a treia a fost completată cu un capitol cu reţete ale evreilor români.

Domnul Nicolae Klepper într-un capitol special mulţumeşte celor care l-au ajutat să scrie această carte. Merită să-i amintim şi noi: Simion Alb, directorul Oficiului National de Turism din New York, Dr. Kurt W. K Treptow care l-a cazat la Centrul de Studii Româneşti din Iaşi şi a scris prefaţa,  Bogdan Ulmu din Iaşi, arhitectul Vasile Toch din Edinburg, Ambasada României din Londra,  Mircea C. Carp şef al Oficiului de Promovare a Turismului Românesc din Londra, Dan şi Isabella Jane Cirimpei ş.a.

Scopul articolului meu a fost să atrag atenţia asupra unei cărţi care merită recomandată celor care sunt curioşi să ne cunoască sau celor care călătoresc în România. De asemenea l-am scris cu speranţa că poate numele autorului ajunge şi la urechile celor care se ocupă de promovarea imaginii României în lume, pentru cel puţin o recunoştere morală a aportului adus. Poate va veni vremea când vor fi răsplătiţi cei care scriu cu simpatie despre noi şi nu cei care scriu cu duşmănie şi ne înjură pe banii noştrii.

Cum pot emigra in Statele Unite?

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2010

Cum pot emigra in Statele Unite?

 

 Autor: Av. Marcel Miclea

Cei mai multi dintre noi stiu, in oarecare masura, care sunt variantele de stabilire a rezidentei in Statele Unite. Ca atare, prezentarea de fata nu se doreste a fi o discutie exhaustiva, ci mai degraba un scurt indrumar pentru cei care sunt mai putin familiarizati cu acest subiect.

Ca regula generala, e de retinut ca guvernul american acorda un numar limitat de vize in fiecare an. Altfel spus, pentru unele categorii de vize exista liste de asteptare, iar persoana care se califica va trebui sa astepte pana cand viza devine disponibila.

Categoriile expuse mai jos reprezinta cele mai importante modalitati de a obtinere a rezidentei in Statele Unite. Situatia specifica a fiecarui caz este luata in considerare inainte de a se lua o decizie existand asadar posibilitatea ca doua cazuri similare sa fie solutionate in mod diferit.

  1. ADOPTIE

 

In general, pentru a putea adopta un copil din afara Statelor Unite este necesar ca petitia sa fie facuta fie de catre (1) o familie in care cel putin unul din soti are cetatenie americana sau (2) un cetatean american necasatorit in varsta de peste 25 de ani.

 

  1. AZIL/REFUGIU

 

Persoana care se afla in Statele Unite si reuseste sa dovedeasca teama intemeiata de a fi persecutat pe motiv de (1) opinie politica, (2) religie, (3) rasa, (4) nationalitate, sau (5) apartenenta la o anumita grupare sociala, poate dobandi azil. In aplicatia pentru azil pot fi inclusi atat sotul/sotia cat si copiii necasatoriti si in varsta de pana la 21 de ani. Dupa un an de la acordarea azilului, persoana in cauza poate aplica pentru rezidenta permanenta (green card).

Persoana care se afla in afara Statelor Unite poate aplica pentru statutul de refugiat daca indeplineste una din conditiile enumerate mai sus.

Asadar, diferenta dintre o persoana care solicita azil si una care solicita statut de refugiat o reprezinta teritoriul pe care se afla in momentul intocmirii cererii.

 

  1. CASATORIE

 

Casatoria cu un cetatean american sau rezident permanent ofera, in general, posibilitatea obtinerii unui green card. Daca casatoria a avut loc cu mai putin de 2 ani inainte de momentul dobandirii rezidentei, green card-ul va fi valabil doar pentru 2 ani zile (conditional residence). Continuitatea casatoriei si buna credinta a acesteia trebuie dovedita dupa cei 2 ani pentru ca beneficiarul sa obtina un green card neconditionat.

In situatii limitate, persoanele care au intrat ilegal si se afla pe teritoriul Statelor Unite (sau cele care se afla in afara Statelor si au interdictie de intrare in SUA), pot obtine dreptul de rezidenta permanenta ca urmare a casatoriei cu un cetatean/rezident american. Aceste situatii sunt insa foarte limitate si trebuie analizate de la caz la caz.

 

  1. FAMILIE

 

Sotul/sotia, copiii, parintii, fratii si surorile cetatenilor americani se pot califica pentru obtinerea unui green card. De cele mai multe ori insa, dureaza ani de zile pana cand o asemenea viza devine disponibila.

Una din exceptiile de la aceasta regula este categoria “Immediate relatives” unde nu exista o perioada de asteptare . Din aceasta categorie fac parte:

(a) Copiii necasatoriti, sub 21 ani ai unui cetatean american.

(b) Sotul/Sotia unui cetatean american.

(c) Parintele unui cetatean american (cu conditia ca cetateanul american sa fie in varsta de cel putin 21 ani).

O a doua categorie numita “Family-sponsored preferences” implica o perioada de asteptare pentru ca o viza sa devina disponibila si include:

(a)   Copiii necasatoriti, in varsta de peste 21 de ani, ai unui cetatean american.

(b)   Sotul/sotia si copiii sub 21 de ani ai unui rezident permanent (posesor de green card).

(c) Copiii necasatoriti, peste 21 ani ai unui rezident permanent

(d) Copiii casatoriti, peste 21 ani ai unui cetatean american.

(e)  Fratele/sora unui cetatean american.

Precum a fost mentionat anterior, aceasta a doua categorie implica o perioada de asteptare. Pagina oficiala a Departamentului de Stat al Statelor Unite indica, cu aproximatie, durata de asteptare pentru a obtine una dintre aceste vize.

Nota: Spre deosebire de anii precedenti, in momentul de fata, posesorii de green card care  inainteaza o petitie pentru sot/sotie si copii trebuie sa astepte doar cateva luni inainte ca viza sa devina disponibila.

  1. INVESTITIE

 

Investitorii straini care doresc fie sa porneasca o afacere in Statele Unite sau sa dezvolte o afacere existenta dar aflata in dificultate financiara, au posibilitatea de a dobandi rezidenta permanenta daca indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

(1) investesc $1 milion sau $500,000 (in anumite zone considerate defavorizate); (2) economia Statelor Unite beneficiaza de produsele create si/sau de serviciile prestate; (3) creeaza cel putin 10 locuri de munca si (4) investitorul este implicat in conducerea afacerii fie in mod personal, fie prin intermediul organelor de conducere ale companiei.

Green card-ul astfel obtinut este conditionat pentru o perioada initiala de doi ani. Daca la sfarsitul acestei perioade toate conditiile enumerate mai sus sunt satisfacute, investitorul si familia sa vor primi green card-uri neafectate de vreo conditie.

  1. LOC DE MUNCA

 

Majoritatea celor care dobandesc green card ca urmare a unei oferte de lucru, trebuie sa treaca printr-un proces numit PERM care este o certificare obtinuta de la Departamentul American al Muncii. Certificarea indica faptul ca:

(1) nu exista suficienti muncitori americani capabili, doritori, calificati pentru pozitia respectiva si disponibili in zona geografica unde isi desfasoara activitatea compania care a facut oferta de munca si (2) muncitorii americani nu isi vor pierde locul de munca ca urmare a angajarii cetateanului strain.

 

Oferta unui loc de munca nu este obligatorie (ceea ce insemna ca certificarea mentionata anterior nu se impune) pentru anumite categorii speciale cum ar fi:

(1)  “Persoane cu abilitati extraordinare in stiinte, arte, educatie, afaceri sau sport” (ex: sportiv de faima internationala, cercetator stiintific cu numeroase premii internationale etc.);

(2)  “Persoane cu studii de masterat sau posesori de diploma universitara cu 5 ani de experienta profesionala;

(3)   Persoane fara studii superioare care insa poseda abilitati exceptionale in stiinte, arte, sport sau afaceri.

Pentru categoriile (2) si (3) e obligatorie dovedirea faptului ca este in interesul Statelor Unite ca persoana in cauza sa fie aprobata datorita contributiei substantiale si deosebite la nivel national care ar rezulta din aprobarea petitiei (national interest waiver), in caz contrar oferta de munca fiind necesara.

  1. LOTERIA VIZELOR

Spre deosebire de alte tipuri de vize de imigrare, aceasta categorie nu necesita o petitie din partea unui sponsor cetatean/rezident american. Procedura este simpla, in sensul ca este nevoie doar de completarea unei aplicatii electronice in cadrul unei perioade de aproximativ o luna de zile (intre lunile octombrie si noiembrie). Guvernul american nu percepe nici un fel de taxa pentru cele 50,000 vize acordate anual in cadrul acestei categorii. Cei care au aplicat anul acesta pentru DV-2012 vor putea sa verifice online (incepand cu 1 Mai 2011) daca au fost desemnati castigatori, la adresa: www.dvlottery.state.gov .

Marcel Miclea

Avocat specializat pe probleme de imigrare

George P. Mann & Associates P.C., Michigan

www.greencard-us.com

Contact: mmiclea@greencard-us.com

Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (I)

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2010

 Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (I) – Condamnaţi la moarte prin împuşcare –

Autor: Nicolae BALINT

Două grupuri de rezistenţă anticomunistă. Unul având centrul de acţiune în zona Sibiu-Mediaş-Sighişoara, celălalt în zona Răstoliţa-Deda-Vătava-Reghin. Ambele grupuri au folosit metode similare de acţiune şi au acţionat aproximativ în aceeaşi perioadă. Deşi în plan teritorial erau situate relativ aproape, nu a existat o minimă coordonare a acţiunilor desfăşurate. Lipsa unităţii de comandă – un principiu eficient de conducere militară -, dar şi lipsa unei conspirări depline, a facilitat lichidarea acestora de către Siguranţa statului, devenită ulterior (din 1948) Securitatea statului. Credinţa într-o idee, dăruire pentru o cauză şi sacrificiul suprem…rămân însă exemple pentru o generaţie care încă nu s-a născut.

Au fost 14…

Vlad Mihai Vasile, Tănase Ion, Cosma Ion, Samoilă Ion, Tolan Ion, Pop Gavrilă, Tartler Erich, Buda Ion, Corlan Ion, Dincă Gheorghe, Iuhasz Ion, Cosma Ion, Popovici Alexandru şi Golea Ion. Nume comune într-o sumbră statistică a rezistenţiei anticomuniste. Pe data de 4 noiembrie 1953, ziarul “Steaua Roşie” din Târgu-Mureş, anunţa că grupul celor 14 – cei ce acţionaseră în zona Sibiu-Mediaş-Sighişoara – au fost executaţi ca urmare a punerii în aplicare a sentinţei de condamnare la moarte pentru acuzaţia de spionaj în favoarea SUA. Printre cei împuşcaţi atunci se afla şi mureşeanul Ion Golea, originar din Bahnea. După 1990 – două cărţi – una scrisă de Nicolae Golea, tatăl lui Ion Golea şi o alta scrisă de un prieten foarte bun al celui împuşcat, medicul braşovean Teofil Mija, precum şi câteva însemnări ale fratelui său, Traian Golea, rememorau destinul tragic al rezistenţilor.  Născut într-o familie numeroasă, de gospodari recunoscuţi şi puternic, implicată în viaţa comunităţii de români şi maghiari din Bahnea, Ionel Golea a beneficiat, ca dealtfel toţi ceilalţi copii ai familiei, de toate cele necesare pentru a urma studii. Tatăl lui Ioan Golea, Nicolae, la fel şi bunicul său Gemu Golea, au fost primari de mai multe ori şi sub regimul austro-ungar, dar şi sub monarhia română interbelică. Nici unul dintre membrii familiei nu a învăţat ungureşte, dar asta nu i-a împiedicat să aibă relaţii bune cu maghiarii din localitate. Ridicarea şcolii româneşti şi a bisericii ortodoxe din Bahnea, se datorează în bună măsură neamului Golea. În 1940, Ion Golea era elev la Liceul “Şt. O. Iosif” din Odorhei. Cedarea Ardealului în vara lui ’40, l-a obligat să se mute la Liceul “Timotei Cipariu” din Dumbrăveni-Sibiu. Pentru a fi mai aproape de casă, ultimul an de liceu, 1941-1942, l-a urmat la Liceul “Principele Nicolae” din Sighişoara. Dr. Teofil Mija, care i-a fost coleg la Dumbrăveni şi la Sighişoara, mai târziu la Iaşi şi la Cluj, îl descria foarte sugestiv: “Iradia căldură, dragoste, prietenie. Mereu vesel şi bine dispus. Nu putea să rămână indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său. Lua întotdeauna atitudine faţă de actele de nedreptate, înşelătorie sau abuzuri ale celor mari şi puternici pe seama celor mici şi neajutoraţi. Nu suporta mai ales minciuna şi hoţia. Era un creştin convins şi trăitor…”

Frăţiile de Cruce

Atmosfera epocii, puternic marcată de politicianismul ieftin al partidelor incapabile să facă faţă manipulărilor regelui aventurier Carol al II-lea, este foarte bine descrisă în cartea dr. Mija. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care tânărul Ion Golea, a hotărât în 1938 să intre în Frăţiile de Cruce legionare. Dr. Mija a reuşit să evoce la fel de sugestiv şi anii studenţiei petrecuţi alături de Ion Golea la Facultatea de medicină din Iaşi. Aceste evocări vin să completeze schiţa de portret a unui tânăr dezinteresat, foarte religios şi mereu preocupat de a face ceva în folosul celor din jurul său. Apropierea frontului de Iaşi, a făcut ca studenţia celor doi ardeleni, începută în 1942, să fie întreruptă în aprilie 1944. S-au refugiat la Alba-Iulia împreună cu Universitatea din Iaşi. Actul de la 23 august 1944 le-a indus un sentiment copleşitor. Erau convinşi că odată intraţi în ţară, ruşii nu vor mai pleca prea curând. Iată ce spunea dr. Mija în cartea sa : “Niciodată n-am putut înţelege, nici atunci, nici mai târziu, cum de au putut exista români care să se bucure de năvălirea peste noi a acestor hoarde bolşevice, care să ne ţină ocupaţi cu ajutorul străinilor din ţară sau din altă parte…fost dat să trăim celor din generaţia mea.” În septembrie 1944, Ion Golea a plecat voluntar cu armata română, în Ardealul de Nord, fiind încadrat într-un spital de campanie. Peste două luni era mutat la Spitalul de zonă interioară 105 din Mediaş.

 

Foto 1: Dr. Teofil Mija la una dintre comemorările celor 14 condamnaţi la moarte

Rezistenţa

A fost momentul în care s-a hotărât să organizeze un grup de rezistenţă armata în zona Târnavelor, grup care să fie pregătit să lupte împotriva procesului, tot mai evident, de comunizare a României. Intenţia sa se fundamenta şi pe faptul ca în zonă, atât printre români, dar mai ales printre saşi, exista un puternic sentiment anticomunist. Încă de la început, grupul s-a bucurat de o mare susţinere şi ca atare, de o mare extindere în plan teritorial. Avea case conspirative în localităţile Biertan, Richiş, Pelişor, Zlagna, Ruja, Mălâncrav, Apuş, Coveş, Ighişul Românesc, Noul Săsesc, Vard, Rondola, Copşa Mare. Centrul de comandă urma să fie situat în pădurea Fetea, din apropierea Noului Săsesc, în regiunea Târnavelor. Dealtfel, în documentele operative ale Siguranţei Statului din Mediaş, preluate apoi de Securitatea Poporului, grupul de rezistenţă apărea cu numele de “Grupul Fetea”. În iarna anului 1944, Ionel Golea a luat legătura cu unele grupuri paraşutate în România de către guvernul legionar constituit la Viena. Unul dintre aceste grupuri a fost şi cel de la Sighişoara, condus de Virgil Totoescu şi Ion Gligoraş. Acest grup a căzut însă în 1948, ocazie cu care Siguranţa din Mediaş, condusă de comisarul Vasile Moga, a aflat şi de Grupul Fetea. În cartea dr. Mija, publicată după 1990, apar menţionate persoanele, dar şi familiile care au susţinut ani la rând, material şi informativ, Grupul de Rezistenţă Fetea. Astăzi, este cert faptul că Siguranţa Statului – asa cum avea să facă după înfiinţare şi Securitatea – a folosit pe scară largă informatorii. Ea a reuşit să penetreze rezistenţa, astfel încât o bună parte din membrii săi au fost deconspiraţi destul de repede, iar grupul parţial dezorganizat.

Racolat de CIA – arestarea şi procesul

Ion Golea a fost şi el arestat în 1945, într-o întâlnire capcană organizată de Siguranţa din Mediaş. A reuşit însă să evadeze de sub escortă în timp ce era transportat spre arestul Siguranţei din Mediaş şi din acel moment a trecut în clandestinitate. În timp ce se afla la Sibiu, în 1948, a fost din nou arestat – de data aceasta de Securitatea sibiană – dar a reuşit din nou să evadeze. Împreună cu fratele său Traian şi cu cumnatul Boris Bucşan, au luat hotărârea să fugă în Iugoslavia ajungând apoi în Germania, în zona americană unde Ion Golea a fost contactat de serviciile de informaţii ale SUA. În 1953, împreună cu grupul celor 13 – ulterior condamnaţi cu toţii la moarte – au fost paraşutaţi în România. Au reuşit să restabilească contactele cu o parte din rezistenţii din Grupul Fetea. Între timp Securitatea română, folosind agenţi acoperiţi, reuşise să înfiltreze, dar şi să controleze respectivele grupuri. La mai puţin de două luni de la paraşutare, grupurile de rezistenţă contactate de cei paraşutaţi – ca şi cei 14 de altfel – au fost arestate. Judecaţi în procedură de urgenţă de Tribunalul Militar din Bucureşti, cei 14 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Din Grupul de rezistenţă Fetea a făcut parte şi dr. Teofil Mija, care a fost şi unul dintre puţinii supravieţuitori. Condamnat la 16 ani de închisoare, în 1964 Mija a fost eliberat. S-a integrat cu mare greutate în societate, dar în 1996, după ce a luat legătura cu Traian Golea în SUA, a hotărât să scrie şi să publice cartea care remomorează în parte destinul tragic a lui Ion Golea. O modestă plăcuţă de marmură, instalată pe casa familiei Golea din Bahnea – familie risipită astăzi în cele patru vânturi – aminteşte de sacrificiul lui Ion Golea, un tânăr luptător idealist. (va urma)

Un “pericol” pentru securitatea nationala: presa!

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2010

Un “pericol” pentru securitatea nationala: presa!

Autor: Grigore L. CULIAN
 30 aprilie 1973: Presedintele SUA, republicanul Richard Nixon, isi da demisia din functie in urma scandalului “Watergate”, dupa ce doi ziaristi – Carl Bernstein si Bob Woodward de la cotidianul Washington Post  – investigheaza si descopera, folosind o sursa secreta din FBI pe nume “Deep Throat”, practicile ilegale de urmarire a adversarilor politici din Partidul Democrat. Pus in fata evidentei, Richard Nixon si-a cerut scuze poporului american si a demisionat impreuna cu colaboratorii sai apropiati, unii dintre ei fiind si condamnati! Nu l-a auzit nimeni pe presedintele american sa pomeneasca numele celor doi ziaristi de la Washington Post  care l-au demascat sau sa spuna ca presa americana reprezinta un pericol pentru pentru securitatea nationala a Statelor Unite.
 24 septembrie 1998: Comisia Juridica a Camerei Reprezentantilor declanseaza procedura de “impeachment” (inlaturare) a presedintelui democrat William Jefferson  Clinton, in urma investigatiilor procurorului independent Kenneth Starr privind relatia sexuala a acestuia cu tanara Monica Lewinsky. Bill Clinton este inlaturat (tehnic) de la putere, in urma votului Camerei Reprezentantilor a SUA din 19 decembrie 1998, pentru marturie mincinoasa si obstructionarea justitiei, acuzatii dovedite de procurori, fiind achitat/salvat de votul Senatului SUA (vot decisiv) din 12 februarie 1999. Niciodata fostul presedinte al SUA nu a afirmat ca procurorii care au anchetat acest caz sau presa americana ar reprezenta un pericol pentru securitatea nationala a Statelor Unite.
 26 octombrie 2001: George W. Bush, presedintele republican al SUA, semneaza controversatul “The Patriot Act”, o lege care ingradeste libertatile cetatenilor americani   si da o serie de puteri sporite serviciilor secrete americane (urmarire, arestare si retinere  – chiar si fara probe! – a suspectilor de terorism). Legea venea dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, America se afla in plin razboi impotriva terorismului, dar presa americana a reactionat extrem de dur fata de masurile prevazute in “The Patriot Act”. Cu toate acestea, nu l-am auzit pe presedintele George W. Bush sa sustina ca atitudinea critica a ziaristilor americani ar reprezenta un pericol pentru securitatea nationala a SUA.
 22 iunie 2010: Traian Basescu, presedintele Rom^niei (primul securist al tarii) convoaca Consiliului Suprem de Aparare a Tarii si propune Parlamentului Romaniei  dezbaterea Strategiei Nationale de Aparare a Tarii, document conform caruia, citam: (…)“fenomenul campaniilor de presa la comanda cu scopul de a denigra institutii ale statului, prin raspândirea de informatii false despre activitatea acestora”  este considerat “o vulnerabilitate” a României si trusturile de presa pun în pericol securitatea tarisoarei. (…)“În zona Apararii si Securitatii Nationale, riscul este definit drept probabilitatea de a se produce o paguba semnificativa la adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor nationale de securitate. În contextul acestei strategii, amenintarile sunt factori cu origine externa, prin care sunt afectate grav interesele, valorile si obiectivele nationale de securitate. Factorii din interiorul societatii care potenteaza actiunea amenintarilor sunt denumite vulnerabilitati. Scopul Strategiei Nationale de Aparare a Tarii este acela de a asigura un management modern si eficent al riscurilor, amenintarilor si  vulnerabilitatiilor, urmarind, într-o prima faza, inventarierea, prevenirea sau reducerea lor si, ulterior, combaterea acestora” ( …) “presiunile exercitate de trusturi de presa asupra deciziei politice în vederea obtinerii de avantaje de natura economica sau în relatia cu institutii ale statului”.
 “Sa sedem stramb si sa judecam drept”, incercand sa identificam jurnalistii care reprezinta un pericol pentru securitatea nationala a Patriei, conform Strategiei Nationale de Aparare a Tarii conceputa la un sprit de “marele carmaci” de la Cotroceni si pusa pe hartie cu ajutorul mintilor bolnave – de tip fascistoid! – care il inconjoara. Inainte de a trece la subiect, trebuie sa informez cititorii ca Strategia Nationala de Aparare a Tarii NU se aplica jurnalistilor sau “intelectualilor lui Basescu” de la trusturile de presa care il pupa in cur pe seful statului. Prin urmare, aplaudacii prezidentiali Radu Moraru (Nasu’), Andreea Pora, Ioana Lupea, Mircea Marian, Mircea Mihaies, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu si alti cativa purtatori de pix mai neinsemnati – care ii intoxica pe roma^ni cu minciuni la comanda – NU sunt pe lista “dusmanilor poporului”, fiind scutiti de efectele Strategiei Nationale de Aparare a Tarii asupra libertatii de exprimare…
 Primul mare pericol pentru securitatea nationala a Romaniei vine din afara, (de la “agenturili straine”), se numeste Tommaso Cerno si este jurnalist la publicatia italiana L’Espresso. “România sunt eu”, se intituleaza articolul de 4 (patru) pagini în care Traian Basescu este calificat drept “cel mai urât presedinte dupa Nicolae Ceausescu, afemeiat, betiv, demagog, arogant, cu ticuri de mic dictator”, “Berlusconi din Balcani”, “Basescu si Berlusconi se aseamana ca doua picaturi de apa, mai ales la capitolul vicii”, “Habar nu are de economie, a negat luni la rând ca România se afla în criza economica, pentru ca, dupa realegerea sa în functie, sa-i oblige pe români sa se supuna celor mai draconice masuri de austeritate din era postcomunista”, “Din pacate, România se afla într-o perioada foarte grea si este condusa de un personaj fara nicio credibilitate si fara calitatile unui adevarat lider”, “În discursurile sale, omite frecvent sa nominalizeze UE, din care face parte si România, dar întotdeauna aduce în prim-plan mitul numit SUA”. Tommaso Cerno – italianul platit de moguli sa strice imaginea Romaniei si sa arunce in aer Strategia Nationala de Aparare a Tarii! – aminteste episoadele “tiganca împutita” si “gaozarul”, descrie pe larg obsesia si ura pe care Basescu le are fata de mogulii din presa rom^neasca, prezinta scandalul casei din Str. Mihaileanu (data de primarul Traian Basescu cetateanului Traian Basescu!), enumera cu lux de amanunte restaurantele preferate ale presedintelui României si episodul în care acesta s-a urcat la volan dupa ce bause o noapte întreaga în compania lui Gigi Becali, consemneaza pasiunea lui Traian Basescu pentru femei, în special pentru acelea pe care le promoveaza în politica (Elena Udrea si multiplele acuze de coruptie formulate la adresa ei). Nici “EBA”  nu a scapat din vizorul “dusmanului poporului roman” din Italia, care descrie episodul incredibil de la europarlamentarele din 2009, când voturile pentru Elena Basescu “au fost racolate chiar de catre fidelii tatalui sau, premierul Emil Boc si ministrul Economiei, Adriean Videanu”.  Fiica preferata a lui Traian Basescu este prezentata ca “un fel de Paris Hilton care adora sa piarda noptile si care este neîndemânatica în relatia cu Gramatica Limbii Române, obiceiuri mostenite de la tatal sau, un noctambul de nestapânit si o prezenta deja fixa în restaurantele bucurestene”. Faptele descrise de jurnalistul italian sunt “minciuni” si reprezinta –  conform Strategiei Nationale de Aparare a Tarii – “fenomenul campaniilor de presa la comanda cu scopul de a denigra institutii ale statului, prin raspândirea de informatii false despre activitatea acestora”. Curat murdar, nea Traiane!
 Principalii dusmani ai lui Traian Basescu se afla insa in tarisoara atat de draga “micului caporal” de la Palatul Cotroceni. Sunt jurnalistii care “submineaza securitatea nationala” si se numesc Valerian Stan (editorialist la…New York Magazin), Mihai Gadea, Valentin Stan,  Cornel Nistorescu, Bogdan Teodorescu, Victor Ciutacu si altii, care scriu sau spun “minciuni” c^nd le reamintesc romanilor in fiecare zi promisiunile cuplului  de smenari Basescu-Boc, care, in campania electorala prezidentiala din 2009, i-a aburit pe bietii pensionari ca le maresc pensiile cu 50 la suta. Le-au furat voturile, iar acum le taie pensiile cu 15 la suta si ii lasa sa moara de foame! Tot la capitolul “minciuni” se incadreaza jefuirea economiei nationale, clientelismul politic, nepotismul, nesimtirea si lipsa de scrupule a clicii care incearca acum sa puna botnita jurnalistilor incomozi.
 Un mic terorist care pune in pericol securitatea nationala a Rom^niei sunt si eu. De exemplu, cand am descoperit jaful de la Institutul Cultural Roman si l-am semnalat in presa din tara, satrapii (in)culturii rom^nesti m-au pus imediat la zid. Sau cand am dat telefon la James Madison University sa verific daca “EBA” a absolvit aceasta facultate (asa cum se lauda mincinosul ei tata la televizor!) si am aflat ca “Bobita lu’ tata” urmase doar un curs de cateva luni, micuta agramata prezidentiala fiind ocupata cu petrecerile din clubul de fite “Bamboo”, unde se “pregatea” pentru Parlamentul European (pe banii publici deturnati de buna ei prietena Monica Iacob Ritzi, fost ministru al Tineretului si Sporturilor – cu dosar penal “la purtator” nefinalizat nici pana azi!).
 Lasand gluma la o parte, eu cred ca pericolul cel mai mare pentru securitatea nationala e chiar Traian Basescu. El controleaza acum toata puterea in Romania, dar mai are de cucerit ultima reduta: presa. Planul A a fost avertizarea “gauzarilor” si “tigancilor imputite” care il enerveaza, Planul B este in plina desfasurare si urmareste “intarcarea” lor cu ajutorul Strategiei Nationale de Aparare a Tarii, iar Planul C ar fi “solutia finala” dupa modelul rusesc (arestari, incarcerari si, in final, executii!). Sunt strategii tipice dictatorilor, dar nu cred ca Traian Basescu va apuca sa le finalizeze. Nu il cheama Putin, nu are banii lui Chavez sau Ahmadinejad, iar “marele licurici” si Uniunea Europeana il vor trage de maneca la timpul potrivit. Deocamdata, Vestul isi face treaba cu el… 
New York, 26 iunie 2010

Grigore Culian este editorul publicatiei saptamanale “New York Magazin”

Cine poate apăra azi România?

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2010

Cine poate apăra azi România?

 

Autor: Claude G.Matasa (Florida)

Claude G Matasa, Profesor U. Ilinois/Chicago, Preşedinte Ortho-Cycle Co., Membru de Onoare al Academiei de Medicină D. Danielopolu, Consul General Onorific al României în Florida

Ce s’ar întâmpla dacă o catastrofă ecologică precum cea care cuprinde azi Florida în care locuiesc, ar avea loc in România? Cine în parlament ar avea puterea să impună măsuri drastice nu după, ci înainte? După părerea mea, nimeni: astazi au acolo cuvântul doar partide pe care nu le văd nici capabile şi nici măcar doritoare să o facă…

Respect natura şi o protejez cât pot: nu doar prin acţiuni la îndemâna oricui, ci prin conducerea timp de peste trei decade a activităţii a circa 20 de salariaţi (www.OrthoCycle.com). Compania reciclează aparate ortodontice de oţel inoxidabil care altfel, ajunse în pământ, ar fi corodate de clorurile din apa freatică. Aceasta ar duce la generarea şi răspândirea de ioni toxici de metale grele (Ni, Cr) pe care apoi i-am bea. Apreciindu-mi activitatea, Congresul American m-a recompensat în 2004 acordându-mi Medalia de Aur “Ronald Reagan”…
            Înainte de a veni în Florida, am locuit în New Orleans, Louisiana. Atrăgător, oraşul care are parţi sub nivelul Golfului Mexic este protejat prin valuri de pământ, zăgazuri şi… pompe. Dându-mi seama de slăbiciunea sistemului, am decis să-mi mut reşedinţa şi compania în Florida: astăzi, locul unde am stat în New Orleans şi unde erau case frumoase, este pustiu: uraganul Katrina mi-a dat dreptate. Mutându-mă, m-am liniştit, deoarece împotriva uraganelor omul se mai poate lupta. Cu ceea ce nu ştim încă să luptăm sunt calamităţile pricinuite de om: mareea de petrol care distruge coasta Louisianei a atins coasta Floridei. Bayou-rile înainte pline de viaţă din Louisiana care sunt năclăite pot uşor fi replicate aici, în dantela de apă şi pământ pe care o constituie Everglades, interiorului Floridei. Loc în care se află pantere şi aligatori, papagali şi ibişi, acesta poate şi el uşor cade victimă urgiei deorece este doar cu puţin mai ridicat decât oceanul…

Florida a mai fost expusă avidităţii nemăsurate a “întreprinzătorilor”: dacă nu s-ar fi luptat de peste o jumătate de secol cu o nespusă îndârjire împotriva acestora Marjorie Stoneman Douglas, “Mama Everglades”–ului, lacul Okechobee şi Everglades ar fi căzut victime fabricanţilor de zahăr din trestie care cumpăraseră mii de hectare poluând după plac. Autorităţile fie nu au intervenit deoarece nu apăruseră legile necesare, fie pentru că aceia care aveau datoria să ia măsuri au fost sistematic mituiţi. Cartea ei, “The Everglades: River of Grass,” publicată în 1947, a ajutat lumea să înlocuiască mental noţiunea de “mlaştină bună de nimic” cu cea de “râu fără albie” care găzduieşte un paradis ecologic. Şi astăzi se mai luptă din greu pentru “reabilitarea” Everglades de impactul suferit mai demult, efortul cifrându-se în milioane de dolari pe an.

Un alt exemplu este cel întâmplat între 1929 şi 1936 în centrul SUA. În timpul verii, acesta era bântuit de puternice furtuni de praf care generau mari pagube şi o adevarată migraţie către locuri mai bune. Fenomenul “Dust Bowl” sau “Dirty Thirties” a fost pricinuit de decade de intensă agricultură efectuată fără a se face rotaţia recoltelor sau a preveni eroziunea solului. Răscolirea adâncă a pământului de la suprafaţă distrusese vegetaţia aparent nefolositoare, care însă pe timp de secetă ţinea pe loc pământul atunci cand era bătut de vânt. În timpul furtunilor, praful rezultat înnegrea câteodată până si cerul oraşelor îndepărtate precum New York şi Washington D.C.

Cele relatate mai sus arată că SUA, în loc să fie pro-activă, este re-activă, adică prima dată trebuie să se întâmple ceva, pentru ca autorităţile să ia o poziţie. După aceea, când uneori e prea târziu, se iau măsuri extreme: astfel Florida admite doar “zero” la poluare, atât în apă, aer cât şi sol… (Apele reziduale produse de compania mea sunt “exportate” în statul vecin, Georgia, pentru a fi aruncate acolo. Ce se va întâmpla când şi acesta va adopta legea menţionată?). Atât G. W. Bush cât şi B. Obama au fost şi sunt criticaţi pentru că au lăsat câte o săptămâna până să ia act de catastrofele din Louisiana. De altfel, în numele partidelor care vor să conducă SUA nu găseşti unul care măcar să se sub-intituleze “verde” sau “ecologist”, în timp ce în Europa mai în toate ţările găseşti partide cu astfel de nume. Mai mult, din punct de vedere politic, ecologiştii sunt o forţă în creştere şi o voce distinctă în Parlamentul European, acolo unde constituie al cincilea grup ca mărime. În Australia, paradis ecologic, “Verzii” participă la guvernare, sondajele arătând ca simpatizanţi peste 15% din populaţie.

În România, care aparent nu foloseşte exemplul american ci pe cel european, găseşti nu mai puţin de trei partide al căror scop este asemănător: Partidul Verde, Partidul Ecologist Român şi Mişcarea Ecologistă din România. Dacă mă iau dupa un articol din Gândul, “în România, ecologia a fost o oportunitate politică, nicidecum o mişcare pornită din raţiuni civice”. Într-una din cele mai murdare ţări ale Europei, mişcarea ecologistă a rămas strict o afacere politico-financiară, fără o componentă militantă şi cetăţenească, de unde şi eşecul tuturor formaţiunilor „verzi” înfiinţate după 1989”. Conform articolului, “Partidul Ecologist din România este o formaţiune de sub 1%, fără personalitate şi fără personalităţi”. Într-adevar, fondat mult mai devreme, Partidul Ecologist Român ar fi avut tot timpul să fie reţinut în conştiinţa românului, ceea ce nu s-a întâmplat.

În aceste condiţii îmi pun întrebarea: au partidele sau mişcările ecologiste din tară puterea să se opună politicienilor care, de cele mai multe ori hrăpăreţi, vor să predea avuţiile ţării unor companii străine care nu au decât un scop, banul? România şi-a asigurat o vastă porţiune din vestul Mării Negre, a cărui exploatare a încredinţat-o unor firme străine, interesate de cele 100 miliarde de metri cubi de petrol şi gaze pe care le găzduieşte. În plus, în caz în care una dintre căile de aduce petrol din Est către Vest va trece prin ţara noastră, acesta va fi supusă la un şi mai mare pericol. Îmi este frică pentru delta noastră, pentru plajele de care m-am bucurat… Recent, o pată de ulei a fost observată la Balcic, la câţiva kilometrii de ţara noastră. Au fost făcute interpelări, luari de cuvant, cooperari cu autorităţile bulgare? Va trece, s-a zis, şi intr-adevăr… a trecut. De data aceasta! La fel a zis probabil şi managerul de la platforma societăţii British Petroleum înainte ca aceasta să explodeze, când s-a descoperit scurgerea. “Vom stopa scurgerea”, ne-a asigurat British Petroleum. Astăzi, după o luna, aceasta nu a putut fi oprită în ciuda promisiunilor făcute.  

În afară de declaraţii, partidele ecologiste ar putea oare să facă ceva într-o astfel de situaţie, când nici unul nu are măcar un reprezentant în Parlament? Cine ar putea călăuzi cu întelegere ţara către o politică justă, avand interesele politice şi economice pe deoparte, şi protecţia cetăţeanului şi naturii pe de alta? Politicenii de astăzi, despre care apar mereu veşti privind mituiri, corupţii şi “aranjamente”? Pe 5 mai, Parlamentul European a adoptat “Rezoluţia privind interzicerea cianurilor în minerit” care are implicaţii inclusiv asupra speratei stopări a proiectului exploatării miniere pe bază de cianuri de la Roşia Montana. Printre puţinii care s-au opus Rezoluţiei, susţinând cianurile, se numără europarlamentarii români, ceea ce este îngrijorator. Cine reprezintă în faţa străinătăţii România, aceştia sau cei pe care îi preocupă protecţia mediului si se adună şi protestează în faţa vreunuia dintre palatele Bucureştilor?…

Nu sunt împotriva realizărilor tehnicii care ajută economic şi ne fac viaţa mai bună: bine concepute şi intens supravegheate, acestea trebuie încurajate. Se poate avea însă încredere într-un Ministru de Interne de genul lui Cătălin Voicu, până recent candidat pentru acest post? Sau a altora discutabili care au posturi cheie în guvern sau alte nivele ale administraţiei de stat? Vor fi pe prim plan interesele “verzi” când nu este nimeni să le apere în faţa politicienilor veroşi? Pe de altă parte, cei interesaţi în ecologie nu trebuie să-şi zdruncine credibilitatea: am văzut la TVR Internaţional scene în care oameni ale caror feţe şi trupuri erau protejate cu echipament greu, îngropau îngroziţi substanţe de o “deosebită toxicitate”: grâu modificat genetic, din care mănânc zilnic pâine de circa doua decade (standard în SUA).
             Revenind după 1990 în ţară, am fost invitat să devin profesor la Universitatea Ecologică, unde i-am avut rector pe Dolphi Drimer şi coleg pe Marcian Bleahu, oameni de o deosebită valoare. Apreciind efortul de a veni peste mări şi ţări pentru a ghida tânara generaţie, am fost ales Doctor Honoris Causa a acestei universităţi. Nimic din ceea am constatat acolo nu a fost de natură să cred că această conducere nu a fost la nivelul pe care-l speram: mai mult, deoarece ca fost deţinut politic nu am putut înainte preda în ţară, exerciţiul făcut acolo precum şi articolele de specialitate au determinat Universitatea statului Illinois/Chicago, să mă invite să predau la ei. Intervenind în timpul pe care dispuneam, am renunţat să mai predau în ţară, nu însa fără a continua să mă interesez de ceea ce se petrece acolo. După un interval de doua decade, văzând norii de furtună care se îndreaptă spre ţara unde m-am născut, am decis să-mi spun părerea, chiar dacă voi fi asemuit şi tratat cu neîncredere precum Casandra, fiica a lui Priam, regele Troiei, care a prevestit căderea acesteia, folosirea Calului Troian şi altele. Când i s-a dat crezare, a fost prea târziu.

Folosind Internetul, am căutat să vad cine ar putea să ajute ţara să balanseze între ridicol şi folositor, între propaganda deşartă şi acţiuni benefice. De la început, trei partide cu aproximativ aceiaşi ideologie sunt mult prea mult pentru cetăţeanul român care abia păşeşte într-un domeniu care nu îi este familiar. Ţin minte cum, pe vremuri, la Copşa Mică, nod de cale ferată, numai cât ieşeam din tren şi mi se murdărea cămaşa. La Reşita, ca să pot juca ping-pong, trebuia ca la fiecare cinci minute să îndepărtez de pe masă zgura cazută din cer: răspunsul la acestea era că lucrurile sunt aşa cum e normal, eu trebuind să mă adaptez.

Din examinarea datelor, am ajuns la concluzia că Partidul Verde ar fi singurul care ar putea-o face cu succes: a fost singurul ales drept membru al “Verzilor Europeni”, fără a căror cooperare nu se mai poate avea un cuvânt in Uniunea Europeana. Popularitatea crescândă a Partidului Verde pe internet, în tot mai multe cercuri, vine din discurs şi acţiuni. Relativ nou, nu a fost “împestriţat” de foştii comunişti şi s-a situat destul de bine la alegeri. Din declaraţiile pe care le-am citit rezultă că nu doar în caz de nevoie, ci cu mult timp înainte, membrii acestui partid sunt dispuşi să se sacrifice ca să-si apere ţara. Despre integritatea “Verzilor” imi este destul să ştiu că fostul meu coleg, Marcian Bleahu, îi este Preşedinte de Onoare. Departe de a fi doar un savant, acesta s-a luptat atât ca Ministru pentru Protecţia Mediului, cât şi după aceea, pentru măsuri ecologice care nu conveneau celor care aveau puterea. Efortul acestor oameni merită susţinut de toţi cei care doresc o schimbare a felului în care se face politica în România.
            Fără un partid “Verde” puternic care să poată sa-şi facă cunoscută poziţia la toate nivelele, România va rămâne la cheremul politicienilor hrăpăreţi şi a clientelei lor, care punându-şi voit ochelari de cal vor continua sa refuze să ia măsuri care să o protejeze împotriva calamităţilor ce se pot întampla. Îmi doresc să nu prezic răul, dar România este astăzi ameninţată, încrezându-se prea mult în noroc. Fără o politică ecologică consecventă care sa ne apere ţara, vom regreta că degeaba soarta ne-a dăruit zăcăminte valoroase, o natură variată şi o poziţie strategică deosebită.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors