BOMBELE DIN BOSTON, VIZELE ROMÂNILOR ŞI DISCREDITAREA EUROPEI DE EST

Posted by Gabriela Petcu On April - 27 - 2013

BOTEZAN-Mona-2-wbSimona BOTEZAN

 

Deşi pare aberant, între bombele de la Boston, vizele românilor pentru SUA şi Canada, interesele asiaticilor în America şi discreditarea est europenilor, exista o legătură.

 

“Gypsies” pe prima pagină a ziarelor din SUA şi Canada

 

În 6 decembrie 2012, “Gypsies”  din România- numiţi în multe dintre articole “Roma” sau “Romanians” –  au fost subiect de ştiri pentru presa centrală americană şi canadiană, după ce au trecut ilegal mai multe frontiere din America Centrală, SUA, iar în final au ajuns în Canada şi au solicitat azil politic. Primul articol, prezentat de Associated Press, se numea “Gypsies take curious route through US to asylum”.

 

Disputele iscate în mediul virtual, ca urmare a articolelor despre imigranţii ilegali din România, au creat un curent negativ privind ridicarea vizelor pentru SUA şi Canada pentru cetăţenii români şi pentru Est Europeni. România, Cehia, Ungaria, Polonia şi alte ţări din Europa de Est, au fost puse în discuţie împreună de internauţii pe diferite pagini web. Un exemplu este “Reddit”, iar comentariile sunt disponibile aici: http://www.reddit.com/r/europe/comments/14qdz8/romanian_gypsies_applying_for_political_asylum_în/

 

Vizele pentru români

 

Congressmanul Jason Chaffez (Utah), mormon născut la Los Gatos, California, dintr-un tată evreu şi o mamă  scientologistă, s-a remarcat drept iniţiator al legii HR 3012, depusă în Congress în legislatura precedentă. Chaffez este unul dintre americanii care se straduiesc din răsputeri să discrediteze Europa de Est. Legea propusă de Jason Chaffez “Fairness for High Skills Immigrants” presupune acordarea a 85% dintre vizele disponibile anual în SUA, categoriiile EB & H1B, pentru emigranţii indieni şi chinezi. Legea Rep. Chaffez presupune eliminarea restricţiei de 7% pentru fiecare ţară “country cap” şi redistribuirea vizelor de la 200 de ţări ale lumii către cele doua ţări mari din Asia, India şi China. Legea a creat dispute aprinse între emigranţii din Europa, Canada şi Australia – pe de o parte şi emigrantii indieni şi chinezi,pe de altă parte, pe tot parcursul anului 2012. Birourile senatorilor americani de la Washington DC au fost asaltate de emigranţi în persoană şi de scrisori cu argumente pro sau contra favorizării asiaticilor pentru obţinerea vizelor de muncă si a rezidenţei permanente în SUA.

 

Un an mai târziu, în aprilie 2013, după ce Congresul American a început dezbaterea privind legea imigrării, Rep. Jason Chaffez ne anunţă că a petrecut trei zile la graniţa dintre Mexic şi Arizona, unde a asistat la arestarea a 9 cetăţeni români, care încercau să treacă ilegal frontiera. Foarte interesant! De ce tocmai români? Povestea este evidenţiată în titlul unui articol de la “The Salt Lake Tribune” din Utah, deşi congressmanul Chaffez vorbea şi despre zecile de copii mexicani, pe care i-a văzut trecând graniţa zilnic pentru a merge ilegal la şcoală în SUA şi despre drogurile capturate de autorităţi în cele trei zile petrecute la graniţa dintre Mexic si Arizona.

 

Populaţia SUA este formată din hispanici în proporţie de 30%, iar o parte dintre aceştia au intrat în SUA ilegal din Mexic şi se află ilegal pe teritoriul SUA. Procentul românilor este de circa 0,3% din populaţia SUA, iar majoritatea lor covârşitoare sunt emigranţi legali. Statistic vorbind, aş vrea să ştiu care este probabilitatea să întâlneşti români ilegali la graniţa dintre Mexic şi Arizona dacă stai acolo trei zile? Presupun că este foarte mică dacă nu te numeşti Jason Chaffez şi dacă nu-i cauţi cu lumânarea la frontieră.

 

Bombele de la Boston şi confuziile privind Europa de Est

 

Ceva mai târziu, pe 15 aprilie 2013, atacurile cu bombă de la Boston soldate cu 3 morţi şi 180 de răniţi, au captat atenţia planetei, subiectul ocupând pentru o săptămână prima pagină a ziarelor din întrega lume. După ce autorităţile au dezvăluit identitatea celor doi suspecţi şi au declanşat operaţiunea de căutare şi capturare a fraţilor Tsarnaev , presa americană s-a întrecut în dezinformări privind Europa de Est, dovedind că zvonurile despre cunoştintele lor reduse de geografie sunt, în fapt, o realitate cruntă.

 

Mai întâi, jurnaliştii americani au confundat Cecenia cu Cehia, determinându-l pe ambasadorul Cehiei la Washington DC să ia o poziţie oficială la data de 19 aprilie şi să spună că Cehia nu este Cecenia, cele două ţări sunt localizate la mii de km distanţă, au principii, culturi şi religii diferite. Ulterior ştirea a fost difuzată de CNN, un post cu largă audienţă în SUA, dar americanii continuă să creadă că cei doi fraţi din Federaţia Rusă, care au oripilat planeta în 15 aprilie la Boston, sunt Est Europeni!

 

Un site specializat în pamflete “The Onion” a publicat, în aceiaşi zi, 19 aprilie, comentariul Dr. Tim Kinane: “Cercetările noastre arată că mulţi americani ar dori să discute despre aceste două persoane, bazat exclusiv pe identitatea lor etnică, dar acest proces este imposibil pentru că 9 din 10 americani nu ştiu aproape nimic despre Cecenia, inclusiv cele mai simple detalii cu privire la ceea ce este sau unde este Cecenia”, a declarat Dr. Tim Kinane, adăugând că majoritatea cetăţenilor americani sunt în totalitate inconştienţi privind istoria şi cultura cecenă, nu ştiu dacă Cecenia este o ţară, un oraş sau o regiune, sau dacă o persoană din Cecenia este numită cecen sau ceh.

 

Cecenia nu este în Europa Centrală

 

Ulterior, CNN a revenit cu precizări privind Cecenia, dar este trist că memoria colectivă americană este extrem de scurtă. Ignoranţa mass mediei din SUA mi se pare fără scuză din moment ce mişcarea separatistă cecenă din anii ‚90 şi împrejurările în care a fost ucis liderul ei Djohar Dudaev în 1996, a fost un subiect mediatizat intens peste tot în lume, inclusiv în SUA. La vremea respectivă, CNN spunea că Dudaev a fost localizat de sateliţii americani după telefonul său mobil şi că a fost ucis cu o rachetă.

 

Kirghistanul nu este în Europa de Est

 

La patru zile după ce ambasadorul Cehiei a făcut precizarea că Cecenia nu se află în Europa Centrală, ci în Federaţia Rusă, jurnaliştii americani încă nu erau capabili să o localizeze pe hartă sau să se documenteze în privinţa republicilor musulmane din fosta URSS, aşa că au lăsat-o baltă cu Cecenia şi s-au legat de Kirghistan, o altă republică musulmană din fosta URSS, unde a locuit familia suspecţilor de la Boston. Presa Americană a continuat să difuzeze articole prin care manipula opinia publică şi inocula ideea că Est Europenii sunt musulmani terorişti, care vin în SUA să pună bombe, iar discutiile din Cngress privind noua lege a imigrarii ar fi încetinite din cauza “musulmanilor est europeni”. Ca urmare, mii de comentarii de la aceste articole cereau legiuitorilor să excludă musulmanii şi Estul Europei din noua lege as imigrării.

 

Un asemenea articol a fost publicat în 22 aprilie 2013 de Chris Moody, reporter politic la “Yahoo News”, sub titlul “Senators argue over whether Boston bombing should influence immigration reform”. Manipularea ordinară este plasată chiar în prima frază: “A discussion over whether the deadly bombings în Boston, allegedly by two brothers who emigrated from Eastern Europe, should influence the immigration reform debate led to a shouting match Monday among senators working on the proposal.” În acelasi articol, Chris Moody mai scria: “The two men were born in Kyrgyzstan and emigrated legally to the U.S.”

 

I-am adresat un mesaj jurnalistului Chris Moody, care nu s-a documentat înainte să scrie articolul din “Yahoo News”, dar aşa după cum ma aşteptam, nu mi-a răspuns şi nici nu a corectat greşelile flagrante din articol: “Chris Moody, please go back to school and learn some geography before write articles like this. The first sentence is stupid: “two brothers who emigrated from Eastern Europe”?!? Kyrgyzstan (or Kyrgyz Republic) is a country located in Central Asia not in Eastern Europe; bordered by Kazakhstan to the north, Uzbekistan to the west, Tajikistan to the southwest and China to the east. Except China, all of this is Muslim countries from Asia which were part of the USSR. The largest religion in Eastern Europe for at least a millennium and a half has been Christianity. So, this is a manipulation that gives the impression that immigrants from Eastern Europe are Muslim terrorists. You get paid to write such rubbish? “

 

Afirmatiile nefondate ale jurnaliştilor gen Chris Moody, care plasează teroriştii musulmani din Asia Centrala în Europa de Est, aduc prejudicii de imagine României şi ţărilor din Europa de Est. Europa de Est are o populaţie majoritar creştină. Ţările din Estul Europei sunt membre ale Uniunii Europene şi ale alianţei NATO, sunt angajate activ în lupta împotriva terorismului internaţional; soldaţii din Estul Europei luptă în NATO şi  mor alături de americani în trupele ISAF, KFOR, în operaţiunile din Libia, Irak, Orientul Mijlociu ş.a.m.d. Ce să înţeleg acum, că americanii nu-şi cunosc aliaţii? Cine are interesul să transforme Estul Europei într-un mijloc de manipulare în masă a opiniei publice din SUA? De ce se insistă pe ideea ca Estul Europei este o pepinieră de terorişti musulmani şi de imigranţi ilegali “gypsies”?

 

Explicaţii posibile

 

Având în vedere că indienii vin în SUA cu precadere că specialişti IT, unii prin transfer direct de la companiile outsourcing ale Statelor Unite plasate în India;  având în vedere că la sediile centrale din SUA indienii sunt plătiţi cu peste 100,000$/an, bătălia dintre ei şi europeni este crâncenă. Principalii concurenţi ai indienilor din IT sunt inginerii din Rusia şi din Europa de Est. Având în vedere faptul că majoritatea companiilor IT americane apelează la outsourcing în Asia, iar India şi China nu au dreptul la green card prin loteria vizelor, pentru că déjà sunt în număr foarte mare în SUA, mă întreb dacă nu cumva discreditarea Est Europenilor este regizată şi plătită de indienii din IT, care fac lobby puternic pentru ca legea lui Chaffez să treacă de votul Congresului şi care sunt direct interesaţi în discreditarea concurenţei din Europa de Est şi Rusia. Exista precedente, articole scrise la comandă în anul 2012, plătite de lobby-ul Indian “Immigration Voice”. De ce n-ar comanda articole şi în aceste zile, când legea imigrării se află în discuţie în Congress?

 

Pe de altă parte, aceste articole survin la scurt timp după ce politicienii noştri au cerut  românilor din SUA şi Canada să facă lobby, împreună cu celelalte ţări din Europa de Est, pentru eliminarea vizelor de intrare în SUA şi Canada pentru cetăţenii UE.

În decembrie 2012, ministrul de externe Titus Corlăţean a făcut un apel la asociaţiile româneşti din SUA şi Canada, adresând rugămintea ca petiţia pentru ridicarea vizelor să fie semnată de cât mai mulţi români şi subliniind că acest gest ar ajuta foarte mult demersurile oficiale făcute de România pentru relaxarea regimului vizelor de SUA si Canada pentru romani.

 

Includerea României în programul Visa Waiver, eliminarea vizelor de intrare în SUA şi Canada pentru cetăţenii UE, a facut parte din agenda tuturor politicienilor români, care s-au deplasat la Washington DC în ultimii ani şi au avut întâlniri cu omologii lor americani. Un exemplu este senatorul Mircea Geoană, care vizitează Washington DC de 5-6 ori/an şi de fiecare dată are în agendă, ca prioritate, problema vizelor. Înainte de vizita sa din 12 -18 aprilie 2013, Mircea Geoană a reluat subiectul, la fel ca şi în februarie 2012, când îndemna românii din America să facă lobby comun cu alţi est europeni: “principalul scop al vizitei mele in SUA este tocmai de a îmboldi senatorii şi congresmenii să se mişte un pic mai rapid şi un pic mai coerent cu privire la o propunere care există. Este  un text de lege în Senat şi respectiv în Camera Reprezentanţilor. Textele nu sunt identice, vom avea probabil de împins şi de ajutat, împreună cu polonezii. Sper că şi comunitatea româno-americană ne va ajuta; întotdeauna când a fost o miză importantă pentru ţară, cum a fost cazul la NATO, s-au mobilizat excepţional, şi am să-i încurajez să meargă cu o petiţie către congresmenii şi senatorii lor. Să arătăm alături de lobby-ul polonez, alături de românii-americani, că într-adevăr acest lucru este important pentru ţările noastre” a spus Mircea Geoană.

 

 

Cum parăm lovitura de imagine?

 

În acest context, consider că ambasadorii ţărilor din Europa de Est la Washington DC şi guvernele acestor ţări, ar trebui să ia exemplul Cehiei si să facă declaraţii publice ferme, care să-i determine pe americani să localizeze corect şi precis republicile musulmane din fosta URRS, acolo unde se află ele, în Asia. Consider ca este important să se sublinieze diferenţele dintre cultura şi principiile Europei de Est şi să se delimiteze ferm de actele teroriste ale extremiştilor musulmani.

 

Consider că este necesar ca politicienii şi diplomatii din Estul Europei să facă precizări privind religia majoritară a ţărilor din Estul Europei, să sublinieze aportul acestora că parteneri NATO în lupta împotriva terorismului internaţional; să se facă o delimitare clară între Europa de Est şi Federaţia Rusă, respective ţările situate în apropierea Mării Caspice, zona Munţilor Caucaz sau Asia Centrală.

 

În timp ce scriam acest articol, jurnalistul Cristian Bucur de la Montreal a semnalat aparitia unui nou articol despre ţiganii de origine română, care au cerut azil politic în Canada si avertismentele oficialilor canadieni catre alti 100, care intenţionează să treacă ilegal fontiera dintre SUA si Canada în Vermont. Articolul a apărut în franceză la data de 23 aprilie 2013, în ziarul “La Presse” din Canada. Ministrul canadian al cetăţeniei, imigrării şi multiculturalismului, Jason Kenney, şi-a  exprimat speranţa că a fost blocată definitiv intrarea ilegală a 100 de emigranţi clandestini romi din Craiova, prin punctul de frontiera Stanstead, o problema cu care Canada se confruntă déjà de luni de zile.

 

Ministrul Kenney afirmă că ţiganii erau introduşi în Canada ilegal de către o reţea criminală din Craiova, condusă de trei foşti rezidenţi la Montreal: “Organizaţia a facilitat intrarea ilegală în Canada a solicitanţilor de azil romi. Printre ei, mulţi s-au implicat în clanuri de hoţi, care au devenit  foarte active în Canada. O parte din veniturile din crimele lor s-a întors la Craiova. Potrivit informaţiilor noastre, există, probabil, o sută de oameni din aceeaşi reţea, care sunt în Statele Unite şi care nu au intrat încă aici. Am acţionat rapid şi agresiv, am trimis  un mesaj pentru românii care se află în Statele Unite, că nu vom accepta cererile lor”

 

În ciuda tuturor eforturilor sale de combatere a intrării ilegale a romilor în Canada, ministrul s-a declarat sensibil la situaţia romilor în Europa: “Suntem sensibili la situaţia romilor în Europa de Est. Ştim că există discriminare, şi, uneori, violenţă. Există cu siguranţă o lipsă de integrare, dar puţini dintre ei au prezentat dovezi reale de persecuţie. Am vizitat Ungaria şi România, m-am întâlnit cu liderii romilor, am făcut o analiză… Nu este corect să spunem că există acte de violenţă împotriva romilor tot timpul, ci doar că există neo-fascişti. Aceasta este o problemă pe care nu o neg, dar afirmaţiile lor că romii trebuie să plece din Europa mi se par  ridicole “, a concluzionat ministrul Jason Kenney.

 

În concluzie, din 2010 când eu am semnalat prezenţa a patru familii de cerşetori romi, originari din Craiova, la Washington DC, şi până acum, cazurile s-au înmulţit, faptele a sute de „Gypries” au speriat America; românii din SUA şi Canada au început să se confrunte cu probleme de imagine, deci am o senzaţie de deja vu. Cam aşa a început discreditarea şi calvarul românilor în 1990, când ţiganii au mâncat lebedele de pe un lac din Austria, oripilând Europa de Vest. Bun venit în coşmarul nostru, SUA şi Canada! Aşteptam cu interes rezultatele integrării/expulzării romilor în/din America de Nord.

 

Simona BOTEZAN

Washington, D.C., SUA

27 aprilie 2013

 

 

Detalii despre parada inaugurală de la Washington D.C.

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2013

Detalii despre Parada Inaugurală de la Washington D.C.

 

Autor: Simona Botezan (Washington, D.C.)

 

Comitetul de Inaugurare Prezidențial (PIC) a anunţat ieri, 14 ianuarie, noi detalii despre parada inaugurală, care va avea loc, ȋn 21 ianuarie 2013, la Washington D.C. PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor comenta parada inaugurală.

 

Parada va include opt care alegorice personalizate, comandate de PIC pentru paradă. Patru dintre acestea vor reprezenta familiile preşedintelui şi vice-preşedintelui, și statele lor de origine, iar celelalte patru vor onora progresele extraordinare pe care le-a facut SUA ca națiune.

 

Primul car alegoric reprezintă statul Hawaii, locul de naştere al președintelui Obama şi reprezintă un vulcan, modelat după faimosul vulcan Diamond Head.

 

Cel de-al doilea reprezintă statul Illinois, locul de naştere al Primei Doamne Michelle Obama. Este decorat cu steaguri americane și conţine o panoramă a Capitoliului.

 

A treia platformă reprezintă statul Pennsylvania, locul de naştere al vicepreședintelui Joe Biden şi include o replică a „Liberty Bell”, precum și emblema oficială a statului Pennsylvania.

 

Platforma statului Delaware este cea de a patra, care ȋşi va face apariţia ȋn timpul paradei din 21 ianuarie. Platforma este dedicată doamnei Dr. Jill Biden, soţia vice-preşedintelui Joe Biden şi include o replică a statului ei de origine „Capitol Bell Tower”.

Următorul car alegoric este deidicat lui Martin Luther King, Jr. Conţine o imagine a disidentului Dr. King şi o reprezentare a unui citat celebru al acestuia: “din muntele disperării se naşte o piatră a speranței”

 

Următoarea platformă este dedicată mișcărilor pentru drepturile civile din SUA. Imaginile reprezentate includ imigrația, femeile, LGBT (diversitatea identităților sexuale), drepturile civile și drepturile de muncă. Platforma include, de asemenea, un citat a lui Martin Luther King “Arcul universului moral este lung, dar se îndoaie pentru dreptate.”

Platforma „US Armed Forces” este penultima. Dedicată aviatorilor, platforma va aduce un tribut tinerilor curajoși din aviaţia militară a Statelor Unite. Carul alegoric este decorat cu un model P-51 Mustang.

 

Ultima platformă va conţine tema inaugurală “Our People, Our Future”şi este dedicată poporului american. Platoforma va fi reprezentată de câţiva cetățeni, participanţi la „National Day of Service”.

PIC a lansat un videoclip cu imagini din spatele scenei, respectiv cu oamenii care construiesc aceste care alegorice, muncitorii de la compania Hargrove, Inc.

 

http://www.youtube.com/watch?v=H_13FeyJbQg&feature=youtu.be

 

PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor comenta parada inaugurală. Charles Brotman, un crainic veteran, care a prezentat alte 14 parade de inaugurare prezidențiale, va conduce un grup comentatori şi diverse personalități locale. Vocea lui Brotman a fost audiată la paradele de inaugurareȋncepând din 1957. Anul acesta el va comenta din Lafayette Park, pentru observatorii paradei de la acea locație. Crainicii vor lucra, de asemenea, din alte șase locații suplimentare, situate de-a lungul traseului paradei, pe Pennsylvania Avenue.

Alaturi de Brotman vor fi: Bob Madigan din Silver Spring, Maryland, SUA; Renee Carol Eubanks de la Hollywood, Florida; Jim Bohannon din Montgomery Village, Maryland; Christine E. Brennan de la Washington, DC; Robert D. Goldwater din White Plains, New York și crainicii militari de la Joint Task Force – National Capital Region (JTF-NCR).

 

*Jurnalist acreditat de Senat Media Gallery; Joint Congressional Committee on Inaugural Ceremonies şi Presidential Inaugural Committee 2013

 

Simona Botezan

Washington D.C.

15 ianuarie 2013

 

Ponta şi Antonescu, tusea şi junghiul în politica de azi a României

 

Autor: George Petrovai

 

            Toate activităţile umane care vizează progresul societăţilor prin dezvoltarea şi rafinarea culturii şi civilizaţiei, toate evidenţiază o atare înclinaţie a omului înspre jocul serios şi cu reguli stricte, obligatorii prin norme de comportament şi legi, încât sintagma homo ludens (omul jucător) mi se pare mult mai adecvată pentru caracterizarea omului din totdeauna şi de pretutindeni decât mult mai consacratele sintagme homo sapiens, homo faber sau homo religiosus. Căci, aşa cum aflăm din celebra carte Homo ludens a lui Johan Huizinga, carte apărută în anul 1977 la Editura Univers, „Abia când face trecerea de la a juca joaca (to play the play) la a juca jocul (to play the game), eul intră în faza sa de maturizare”. Prin urmare, progresul omenirii este totuna cu trecerea de la joaca specifică copilăriei biologice şi istorice a omului, la jocul matur, conştient şi temeinic organizat…

            Fiind o îndeletnicire nu doar specific umană, ci şi o activitate cu un mare impact asupra destinelor individuale şi a comunităţilor mai mari sau mai mici (de la popoare până la familii), se subînţelege de ce politica îşi are regulile sale stricte după care trebuie să se conducă de la primii fiori ai lui homo politikon încoace. În caz contrar, toate manevrele politicianiste cu aparenţe de legalitate, constituţionalitate şi democraţie aparţin intervalului cuprins între demagogie şi vrerea celui mai tare.

            Graţie ruşinosului cuplu Ponta-Antonescu (tusea şi junghiul politicii româneşti din aceste zile), un cuplu manevrat din spate de sinistrul duet bolşevico-securist Iliescu-Voiculescu, România a ajuns vedeta lumii pentru câteva zile şi se constituie în motiv de serioasă îngrijorare europeană pentru cine ştie câtă vreme de-acu înainte.

            Şi cum să fie altminteri, când faptele puciştilor dâmboviţeni au lăsat cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus, şi Răsărit, şi Sud, şi Nord prin iuţeala şi precizia cu care ba au fost capturate, ba au fost decapitate principalele instituţii ale statului român, astfel ca plagiatorul Victor Ponta să ajungă – în pofida minciunilor debitate la tot pasul şi a promisiunilor neonorate după urecheala de la Bruxelles – un premier de neclintit, iar uzurpatorul Antonescu să ajungă în doar cinci zile din codaşul Senatului la Cotroceni, de unde – prin vorbe şi fapte – le oferă românilor probe irefutabile de echidistanţă prezidenţială (sic!), fie ea şi tranzitorie, atât prin zelul cu care ia parte activă la mitingurile anti-Băsescu, cât şi prin vituperările sale la adresa adversarilor politici în pauza dintre două mitinguri.

            Că, de, miza este atât de mare, încât e de neadmis ca Băsescu să revină la Cotroceni, pentru ca parlamentarii penali şi puşcăriabili să poată răsufla uşuraţi, iar dacă totuşi revine, atunci e greu de crezut că noul chiriaş îşi va lua tălpăşiţa din politică aşa cum a promis, când se ştie prea bine că nicăieri nu se trăieşte pe picior mai mare decât la sânul generos al acestei cutre.

            Aşa că-i de aşteptat ca asemenea politruci forjaţi la şcoala lui Iliescu, pentru care politica de stat este totuna cu cea de clan infracţional şi de partid mafiot, să întrebuinţeze toate tertipurile imaginabile şi să arunce în luptă toate mijloace aparent legale, din rândul cărora nu pot să lipsească lungirea referendumului atâta timp cât este de trebuinţă pentru democraţia interesului usl-ist, respectiv reducerea simţitoare a secţiilor de votare pentru românii din străinătate (pe întinsul teritoriu al SUA, iniţial s-au avut în vedere doar patru secţii de votare!), doar-doar în acest chip ticălos îi vor face pe compatrioţii neintoxicaţi cu minciunile şi dezinformările de la ministerul propagandistic al Antenelor să renunţe din pricina enormelor distanţe să-şi mai dea votul în favoarea democraţiei şi a statului de drept.

            Dar, în pofida acestor piedici semănate de nevrednicele noastre autorităţi pe drumul care duce la urne, sunt înştiinţat că românii din SUA nu-s descurajaţi, ci ei luptă din răsputeri pentru îmbunătăţirea condiţiilor în vederea exercitării dreptului la vot, inclusiv pe calea protestelor şi a petiţiilor. Este de presupus că şi românii din Europa apuseană (Franţa, Italia, Spania etc.), confruntaţi cu aceeaşi problemă, nu se vor lăsa mai prejos…

 

TORNADELE UCIGAŞE

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2011

TORNADELE UCIGAŞE

 

Autor: Simona BOTEZAN (Washington DC, SUA)

Tornade ucigaşe, un twister şi furtuni tropicale devastatoare au ucis 210 persoane într-o singură noapte în Statele Unite

Peste 200 de persoane şi-au pierdut viaţa în noaptea de miercuri (27) spre joi (28 aprilie 2011) în cinci state din sudul şi estul Statelor Unite, anunţă posturile de televiziune naţionale şi ziarele de mare tiraj din SUA. De la o oră la alta, mass media anunţă un număr tot mai mare de victime. Un lanţ de tornade, furtuni tropicale şi un twister, formate din acelaşi focar, au afectat noaptea trecută cinci state din sud-estul SUA, situate în zona de risc maxim: Alabama, Mississippi, Tennessee, Georgia şi Kentucky.

Monstrul ucigaş va traversa în cursul zilei de astăzi, 28 aprilie, alte 21 de state situate în Golful Mexic, sud-estul Statelor Unite şi zona Mid Atlantic (nord – est). Lanţul de furtuni a produs deja pagube din Texas pana în statul New York, potrivit Huffington Post. Guvernatorii statelor Alabama, Mississippi si Georgia au declarat starea de urgenţă.

 

Începând de ieri după amiază şi în timpul nopţii de 27 spre 28 aprilie, o tornadă anunţată de meteorologi încă de luni, 25 aprilie, a crescut continuu în intensitate şi s-a transformat în twister. Axa ei imensă, cu o viteză de rotaţie de 166 mile/oră, o încadrează în categoria furtunilor de gradul 4.

În statul Alabama a fost declarată starea de urgenţă încă de miercuri dimineaţa (27 aprilie) şi a fost convocată Garda Naţională. Cu toate acestea, numarul morţilor din Alabama se ridică, până la această oră, la 131 de persoane. În dimineaţa zilei de joi, 28 aprilie 2011, Guvernatorul statului, Robert Bentley, a declarat pentru NBC News că este o scena de devastare totala, iar furtuna ucigaşă a produs un numar imens de victime, mult peste aşteptările autorităţilor.

Chris England, un membru al Crimson Tide Production Team, de la Universitatea Alabama, a surprins aseară pe o casetă video trecerea tornadei monstru peste oraşul Tuscaloosa, Alabama, oraşul în care s-au înregistrat cele mai multe pierderi de vieţi omeneşti. Oraşul are 83.000 de locuinţe, iar o mare parte dintre acestea au fost afectate de furtună şi au rămas fară curent electric. Sediul central al poliţiei, stadionul şi alte cladiri publice din localitate au fost devastate, iar joi dimineaţa multe străzi erau impracticabile. Primarul oraşului Tuscaloosa a declarat că la scurt timp dupa dezastru, la un singur spital din oraş erau înregistrate 15 decese şi peste 100 de răniţi. Pagube însemnate s-au produs şi în oraşele Pleasant Grove şi Birmingham din Alabama, unde sute de case au fost distruse. De asemenea, pagube materiale mari s-au semnalat  în oraşul Ringgold din Georgia şi în mai multe oraşe din statul Mississippi.  

Potrivit CNN, twister-ul de azi noapte a produs cele mai multe pierderi de vieti omeneşti din ultimii 35 de ani. Furtuna a ucis alte 32 de persoane în statul Mississippi, iar statele Tennessee şi Virginia au declarat câte un deces în această dimineaţă. Câteva sute de voluntari ai gărzii naţionale încearcă acum să stopeze efectele inundaţiilor din zona Midwest, South.

Preşedintele Barack Obama a declarat pentru NBC News că a aprobat  în regim de urgenţă cererea guvernatorului Robert Bentley pentru sprijin federal şi a trimis déjà echipe de asistenţă şi căutare a supravieţuitorilor din Alabama, precum şi 1400 de soldaţi din Garda Naţională.

În mesajul adresat Guvernatorului Bentley, preşedintele Barack Obama a spus: „Michelle şi cu mine prezentam  sincere  condoleanţe şi avem păreri de rău profunde  pentru familiile celor care şi-au pierdut viaţa din cauza tornadelor, care au măturat Alabama şi sud-estul Statelor Unite. Inimile noastre sunt deschise pentru toţi cei care au fost afectaţi de forţele dezlănţuite ale naturii. Apreciez, sprijin şi laud eforturile eroice ale celor care s-au mobilizat şi au lucrat neobosit pentru a stopa efectele acestui dezastru. […] Vom continua să monitorizăm furtuna severă din întreaga ţară şi suntem gata să-i ajutam pe oamenii din Alabama şi pe toţi cetăţenii afectaţi de furtună.” 

Tom Bradshaw, meteorolog la Naţional Weather Service pentru Regiunea de Sud din Fort Worth, Texas a declarat pentru The Weather Channel: „Acesta este, probabil, unul dintre cele mai mari focare din sud-est din ultimul timp  şi spune multe despre schimbările majore ale climei, având în vedere dezastrele naturale recente pe care le-am avut pe întreaga planetă.”

„Tornada extrem de largă, care a urlat prin Birmingham miercuri la orele 6,00 pm a fost produsă de acelaşi focar  care a produs twister-ul din centrul oraşului Tuscaloosa” a declarat Jim Stekovich, meteorolog la  Serviciului Naţional de Meteorologie, biroul din Birmingham, Alabama. “Am avut – aşa cum a prezis – o epidemie masivă de tornade puternice şi violente astăzi”, a spus Stekovich.

Dave Imy, un meteorolog de la Serviciul Naţional de Meteorologie Storm Prediction Center din Norman, Oklahoma, a declarat că Centrul din Oklahoma a primit 137 rapoarte de tornadă în jurul regiunii miercuri seara, anunţă AP. Potrivit AP, Dave Imy a afirmat că aceasta este cea mai distugătoare tornadă de la cea din 1974, când 315 au fost ucişi.

————————————–

Surse: NBC News, CNN, Huffington Post, CBS News, Washington Post

Sursa foto: AP/Huffington Post

Simona BOTEZAN

Washington DC, SUA

27 aprilie 2011

Simona BOTEZAN:

 

Atacul de vineri, 1 aprilie, împotriva birourilor ONU din localitatea afgană Mazar-I-Sharif (nordul Afganistanului) s-a soldat cu 7 morţi, printre care şi un cetăţean român. A fost cel mai sângeros atac comis împotriva ONU în Afganistan din 2001, transmite AFP care citează un purtător de cuvânt al Naţiunilor Unite.

Potrivit Agerpres, Farhan Haq, purtător de cuvânt al ONU, a avansat acest bilanţ vineri, de la sediul organizaţiei din New York. Conform reprezentantului ONU, acesta este şi cel mai sângeros atac comis împotriva organizaţiei de la cel produs în 2007, la Alger, soldat cu 17 morţi din rândul personalului organizaţiei. Cel mai sângeros atac împotriva unor birouri ONU s-a produs la Bagdad la 19 august 2003 şi s-a soldat cu moartea a 23 de persoane, printre care şi emisarul ONU în Irak, Sergio Vieira di Mello. Reprezentantul ONU a precizat că în urma atacului de la Mazar-I-Sharif şi-au pierdut viaţa trei funcţionari străini ai ONU şi patru gărzi nepaleze.
Potrivit MAE, cetăţeanul român care a fost victimă a atacului de vineri după-amiază de la Biroul regional ONU din Mazar-I-Sharif, fiind decapitat de atacatori, se numea Filaret Moţco şi era funcţionar internaţional al ONU. MAE a primit în o notificare oficială de la Departamentul de Operaţiuni pentru Menţinerea Păcii al ONU. Cetăţeanul român lucra în Afganistan de aproximativ doi ani, înainte să deţină această funcţie neavând o carieră diplomatică în România.

Moţco Filaret era expert în relaţii şi organizaţii internaţionale şi a mai participat la misiuni în cadrul Centrului Operaţional ONU din Kandahar, misiunile OSCE de teren din Tadjikistan, în Federaţia Rusă, regiunea Caucazul de Nord-Cecenia şi în Kârgâstan, a precizat oficialul MAE. Ministerul Afacerilor Externe a condamnat cu toată fermitatea, printr-un comunicat difuzat vineri seara, actele de violenţă şi cruzime săvârşite asupra membrilor biroului ONU din Mazar-i-Sherif: „Nu poate exista justificare pentru astfel de acte deplorabile”, se arată în comunicatul MAE. Oficialităţile române şi-au exprimat regretul profund pentru pierderile de vieţi omeneşti şi au transmis întreaga compasiune familiilor celor care şi-au pierdut viaţa în acest tragic atentat. MAE şi-a exprimat solidaritatea cu membrii misiunii ONU în Afganistan.
Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a caracterizat acest atac drept „atroce şi laş”.
Atta Mohammad Nour, guvernatorul provinciei Balkh, a cărui capitală este Mazar-i-Sharif, a fost primul care a avansat bilanţul de şapte morţi, el însă susţinea că cinci dintre aceştia sunt gărzi nepaleze şi doi ar fi europeni.
Incidentul a fost declanşat de cinci manifestanţi, care protestau împotriva gestului recent al pastorului american Terry Jones, de a arde o copie a Coranului. Manifestanţii islamişti care au atacat vineri, 1 aprilie, birourile ONU din Afganistan, au solicitat guvernului afgan să „rupă toate legăturile diplomatice cu SUA dacă nu sunt de acord cu gestul pastorului care a dat foc Coranului”. Conform guvernatorului afgan, şapte oameni au fost ucişi, iar alţi 20 au fost răniţi,. Ceilalţi doi funcţionari ONU ucişi în atac sunt de origine norvegiană şi respectiv suedeză.

Preşedintele Traian Băsescu a transmis, sâmbătă, 2 aprilie, un mesaj de condoleanţe pentru decesul cetăţeanului român, expertul internaţional Filaret Moţco, ca urmare a atacului asupra biroului Organizaţiei Naţiunilor Unite din Mazar-i-Sharif, Afganistan. „Am primit cu durere vestea încetării din viaţă a cetăţeanului român Filaret Moţco, funcţionar internaţional în cadrul biroului ONU (UNAMA) din nordul Afganistanului, ca urmare a atacului comis asupra biroului Naţiunilor Unite din Mazar-i-Sharif la data de 1 aprilie. Doresc să prezint, în nume personal şi în numele poporului român, sincere condoleanţe familiei îndoliate. În acelaşi timp, exprim solidaritatea poporului român faţă de celelalte state ai căror cetăţeni au căzut victime acestei tragedii şi reiterez poziţia fermă a României de condamnare a actelor inumane generate de intoleranţă şi extremism”, se menţionează în mesajul preşedintelui.
Şeful statului afirmă că sunt inacceptabile atacurile împotriva personalului ONU şi solicită autorităţilor afgane să ia toate măsurile necesare. “Atacurile împotriva personalului ONU – care lucrează în sprijinul poporului afgan şi al păcii – sunt inacceptabile. Solicităm autorităţilor afgane să ia toate măsurile necesare pentru ca autorii acestor crime oribile să fie aduşi în faţa justiţiei şi condamnaţi pentru faptele lor”, a adăugat preşedintele Băsescu.

„Suntem afectaţi de această ştire”, a declarat pentru AFP pastorul Terry Jones, rugat să comenteze atacul asupra birourilor ONU de la Mazar-i-Sharif. “Noi nu suntem în niciun fel responsabili”, a mai adăugat pastorul care acuză “elementele radicale islamiste care caută o scuză pentru a-şi justifica violenţa”.

 
La 20 martie pastorul, care conduce o mică organizaţie creştină denumită “Dove World Outreach Center” din Gainesville, Statele Unite, a dat foc unui exemplar din Coran. Acest pastor a provocat vii controverse în legătură cu acest gest încă din septembrie 2010 când a anunţat că are de gând să dea foc Coranului. El a renunţat atunci la acest gest în urma multiplelor apeluri ce i-au fost adresate de şefi de stat dar şi de suveranul pontif, Papa Benedict al XVI-lea.

———————————————

Surse: AGERPRES, AFP, Mondo News

Simona BOTEZAN

Washington DC, SUA

2 aprilie 2011

Casatoria cu un cetatean american garanteaza obtinerea de green card?

Posted by Stefan Strajer On February - 10 - 2011

Casatoria cu un cetatean american garanteaza obtinerea de green card?

 

Autor: Av. Marcel Miclea (Michigan, USA)

Desi reprezinta una din cele mai rapide modalitati de obtinere a rezidentei permanente, casatoria cu un cetatean american nu asigura intodeauna dobandirea statutului de imigrant legal.

In general, procesul de obtinere a unui green card in baza casatoriei cu un cetatean american decurge fara complicatii. Formularele necesare, procedura si alte detalii se gasesc la adresa www.uscis.gov, care este pagina oficiala a serviciului american de imigrare (USCIS – United States Citizenship and Immigration Services). Pentru cei aflati deja in Statele Unite procesarea actelor si interviul au loc aici, iar pentru cei din tara obtinerea statului de imigrant se face prin intermediul ambasadei SUA.

Cu cateva exceptii, cei aflati in Statele Unite admisi in baza unei vize obtinute de la ambasada SUA (ex: turist, student etc), care insa nu s-au reintors in Romania, au posibilitatea de a obtine rezidenta permanenta in baza casatoriei cu un cetatean american.

Din nefericire, nu acelasi tratament se aplica celor care au intrat in Statele Unite in mod ilegal. Acestia sunt considerati “inadmisibili” iar casatoria cu un cetatean american nu le permite procesarea actelor prin intermediul USCIS si astfel intrarea in legalitate. In asemenea cazuri, procesarea actelor se face prin intermediul ambasadei. Pentru a obtine o derogare de la starea de inadmisibilitate in cauza, aplicantul trebuie sa solicite aceasta in persoana. Dosarul inaintat are la baza completarea formularului I-601 “Application for Waiver of Grounds of Inadmissibility” impreuna cu alte documente ce vor fi prezentate mai jos. O decizie nu va fi luata de catre ambasada SUA, dosarul urmand a fi trimis la Viena, Austria unde exista un oficiu regional al USCIS. Aici, hotararea se ia in mod discretionar, sansele de success depinzand de fiecare situatie in parte. In caz de refuz, apar situatii dramatice in care sotul/sotia cetatean american impreuna cu copiii sunt nevoiti fie sa se stabileasca in Romania, fie sa ramana separate, pana cand cel in cauza este considerat admisibil.

Chiar si celor care nu au fost niciodata in Statele Unite li se poate refuza viza de imigrare in ciuda faptului ca exista o casatorie reala, de buna credinta, cu un cetatean american. Aceasta se datoreaza existentei unei situatii de inadmisibilitate care, dupa caz, fie prelungeste perioda de dobandire a unui green card, fie inlatura in totalitate posibilitatea de a emigra.

Cele mai des intalnite situatii de inadmisibilitate sunt:

  • Motive de sanatate: existenta unor boli transmisibile, mentale sau de comportament care pot pune in pericol grav securitatea altor persoane sau a proprietatii acestora (ex: tuberculoza, dependenta de droguri);
  • Savarsirea unor anumite infractiuni: de exemplu, conducerea unui autovehicul in stare de ebrietate si fara permis, cu permis anulat sau suspendat, rapire, furt, frauda, delapidare, inselaciune, evaziune fiscala, contrafacere, spalare de bani, prostitutie etc.; Inadmisibilitatea exista chiar si in situatia in care pedeapsa aplicata a fost suspendata sau daca persoana admite comiterea acestor infractiuni;
  • Prezentarea ca adevarata a unei situatii false in scopul obtinerii unui beneficiu de natura imigrationala: de exemplu, declaratia falsa conform careia persoana este cetatean american in scopul obtinerii dreptului de a vota sau de a obtine un loc de munca.
  • Sederea ilegala in SUA: sederea neintrerupta pentru o perioada intre 180 zile pana la 1 an peste durata admiterii indicate in pasaport atrage interdictia de a intra in SUA pentru o perioada de 3 ani. Daca perioada depaseste 1 an de zile, interdictia este de 10 ani. Asa cum am aratat mai sus, aceasta interdictie nu se aplica celor aflati deja in Statele Unite care sunt casatoriti cu un cetatean american. Aceste persoane trebuie sa ramana pe teritoriul SUA pana cand actele sunt procesate de catre USCIS si rezidenta permanenta este obtinuta.
  • Intrarea ilegala in SUA fie cu documente false, fie prin evitarea inspectiei la vama;
  • Securitate nationala: persoanele suspectate de spionaj sau sabotaj, membrii ai unui grup considerat terorist, membrii ai partidului comunist sau organizatie totalitara sau cei care au fost implicati in genocid sunt considerati inadmisibili iar admiterea lor pe teritoriul SUA e refuzata. 

 

O parte din situatiile de inadmisibilitate stipulate de lege primesc uneori o rezolvare favorabila. Asa cum am mentionat, o astfel de decizie se ia in mod discretionar, in urma inaintarii unei petitii (I-601) si in functie de circumstantele particulare ale fiecarui caz, dovedite cu documente justificative. Serviciul de imigrare (USCIS) sau, dupa caz, judecatorul (pentru cei aflati in procedura de deportare) analizeaza aceste petitii care in mod obligatoriu trebuie sa cuprinda dovezi ce indica cumulativ existenta uneia din urmatoarele situatii: (1) Petitionarul este sot/sotie, fiu/fiica sau parinte al unui cetatean american sau rezident permanent care, ca urmare a separarii, ar suferi dificultati extraordinare (extreme hardship) de ordin emotional, economic, medical, profesional etc. sau (2) au trecut cel putin 15 ani din momentul in care infractiunea a fost comisa; intrarea persoanei in SUA nu ar afecta negativ sistemul de ajutor social, siguranta si securitatea SUA, iar persoana a fost reabilitata, adica nu a mai comis alte infractiuni.

Dovedirea dificultatilor extraordinare se face cu documente din care sa rezulte starea extrem de dificila prin care cetateanul american/rezidentul permanent ar fi nevoit sa treaca ca urmare a separarii. Suferinta emotionala, existena copiilor din casatorie, dificultati economice datorate separarii, datorii si obligatii, conditii medicale care necesita tratament continuu in SUA sau pentru care nu exista tratament adecvat in Romania, studii/training in curs de finalizare cu potential de a oferi o cariera mai buna etc. sunt doar cateva din dovezile care vor trebui sa sprijine aceasta petitie.

Pe de alta parte, legea nu prevede o derogare pentru unele situatii de inadmisibilitate. Cu alte cuvinte, exista persoane care vor fi considerate permanent inadmisibile. In aceasta categorie intra, de exemplu, persoanele dependente de droguri, persoanele condamnate la inchisoare ca urmare a savarsirii unor fapte grave cum ar fi omor sau tortura, sau cei care dupa data de 30 septembrie 1996 au pretins ca sunt cetateni americani cu scopul de a obtine un avantaj.

Chiar daca unul din obiectivele principale urmarite de serviciul de imigrare american priveste unitatea familiei, acest scop devine secundar celui de protectie a intereselor generale ale societatii americane. Asa se explica diminuarea substantiala, iar alteori eliminarea, sanselor de a imigra pentru acele persoane declarate inadmisibile.

 

Nota: Acest articol are scop informativ si nu are pretentia de a oferi o paleta completa si detaliata a cazurilor de inadmisibilitate sau a solutiilor posibile. Fiindca cele prezentate nu echivaleaza cu un sfat legal, cei care se afla in situatii similare sunt indemnati sa consulte un avocat.

 

 

Marcel Miclea

Avocat specializat pe probleme de imigrare

George P. Mann & Associates P.C., Michigan

www.greencard-us.com

Contact: mmiclea@greencard-us.com

„Preajma prezentului și viața care a devenit istorie” – Interviu cu Cornel Cotuțiu

 Autor: Mihaela Solomon

Mihaela Solomon: E greu, e ușor să devii scriitor?

Cornel Cotuțiu: E ușor, dacă-l consideri scriitor pe cel care scrie cu creta o înjurătură pe gard ori pe îndrăgostitul care alcătuiește o epistolă de amor către femeia visurilor sale; sau pe infractorul care dă declarații la poliție. Nu?

M.S.: Nu. Știți prea bine că am avut în vedere omul de condei – cum se spune -,adiică poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul literar ș.a.

C.C.: Desigur că glumeam. E greu să ajungi scriitor, asta chiar dacă nu ești membru al acestei bresle. Nu există o rețetă, o vârstă. Definirea noțiunii de scriitor e inevitabil ambiguă, inevitabilă incompletă. De la Vasile Cârlova au rămas doar cinci poezii, însă a intrat în istoria literaturii române. Mateiu Caragiale a scris un singur roman, dar e considerat unul dintre cei mai originali prozatori români. A.Toma, în plin avânt proletcultist, era considerat de către propaganda comunistă nici mai mult nici mai puțin decât un geniu; astăzi, doar câțiva vârstnici își mai amintesc de el, așa, ca să-l dea de exemplu cum o nulitate poate fi socotită, într-un anume context socio- politic, o personalitate scriitoricească nemaipomenită. Ca să ajungi scriitor veritabil, aceasta presupune un cumul de trebuințe: talent (dar ce e… talentul?), vastă lectură, inspirație (dar ce e… inspirația?), curajul de a căuta forme proprii de exprimare, perseverență,   sacrificiu, noroc, poate și un dram de nebunie (dar ce e… nebunia?), iscusința de a te comunica pe tine însuți prin virtuțile conotative ale cuvântului și încă altele și altele. Încât, îl invoc pe esteticianul italian Benedetto Croce, parafrazându-i o afirmație năucitoare: Scriitorul este ceea ce toată lumea știe că este. Parcă e…simplu. Nu?

M.S.: Cum ați trăit momentul intrării dv. în Uniunea Scriitorilor din România?

C.C.: Sunt uneori clipe când dorești ceva cu ardoare, dar împlinirea, intrarea în posesie întârzie, e amânată. Până la urmă, visul, dorința, aspirația se concretizează, însă constați că trăiești o stare lăuntrică potolită, stoarsă; nu e de amploarea celei pe care o anticipai.             Am devenit scriitor cu „patalama” în primul an postdecembrist. Până atunci avusesem „la activ” trei cărți tipărite, cronici în reviste literare, recomandări. Și totuși – nu! Eram printre cei câțiva zeci de autori refuzați. De ce?  Pentru că asta era politica organismelor ceaușiste în domeniul creației artistice. În primul deceniu de după război se putea intra în obștea scriitoricească chiar dacă nu scoseseși nici măcar o carte, însă aveai în tolbă cinci articole și trei poezii de preamărire a regimului impus de Kremlin. E de reținut și faptul că în ultimii ani ceaușiști scriitorimea devenise o categorie de intelectuali incomozi și, în bună măsură, retractilă pentru omagiile către dictator. În consecință, se intra în USR „cu țârâita”.

M.S.: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?

 

C.C.: Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-au plăcut cel mai mult această carte.

M.S.: Ce izvoare de inspirație stau la baza scrierii uneia sau alteia dintre cărțile dv?

C.C.: Preajma prezentului și viața care a devenit istorie.

M.S.: Există câteodată o insinuare malițioasă cum că scriitorii nu citesc decât propriilor lor cărți. Sunteți… în situația asta?

C.C.: Cunosc o astfel de opinie, însă nu e decât o mică răutate, o maliție ieftină. Recent am citit o plachetă de versuri, Coarda curcubeului, a româncei Doina Popa, stabilită în SUA, dar cartea tipărită la Eikon Cluj-Napoca. Apropo de asta și de interesul pentru lectură: Am încredințarea că, treptat-treptat, poezia și proza scurtă sunt speciile literare care vor face…carieră în viitor.

M.S.: În această ipostază de scriitor, desigur că ați participat de-a lungul anilor la tot felul de manifestări culturale. E vreun eveniment care v-a rămas în suflet ca fiind unul special?

C.C.: O, iarăși o întrebare dificilă pentru cel intervievat! Au fost momente, unul mai frumos decât celălalt, mai emoționant, începând cu turneul în Transilvania, organizat de Editura Dacia, în 1978 (când debutam editorial) până mai deunăzi, când Editura Eikon (prin directorul ei, poetul George Vasile Dâncu) a organizat la faimoasa cafenea „Arizona” de la Cluj-Napoca o triplă lansare de cărți semnate de Viorel Mureșan, Radu Țuculescu și Cornel Cotuțiu. Hai să zicem că iese din comun „Revelionul Saeculum” din pragul anului 1984, pe care l-am organizat la Beclean, la sugestia (de acum) a  regretatului Radu Săplăcan. Au participat atunci nu numai membri ai cenaclului„Saeculum”, ci și invitați. Au fost prezenți scriitori de la București, Brașov, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Baia Mare. A fost un revelion al prieteniei și solidarității într-o atitudine de neaderență la slugărnicia cerută de regimul comunisto-securist din anii aceia.

M.S.: Mai toți tinerii își gândesc viitorul având un idol, un model de viață. Presupun că și dv.ați avut.           

C.C.: Da! Un „da” din toată inima. În timpul liceului (și după aceea) am fost fascinat de personalitatea profesorului Petru Săplăcan (tatăl poetului și criticului literar Radu Săplăcan). Nu l-am avut la clasă nici măcar o oră. Ne-am apropiat când am îndrăznit să-i dau spre lectură primele mele încercări literare. Purtam după amiezile discuții pe teme culturale, cunoștea culisele vieții literare din anii 5o, din vremea șederii la București, apoi fusese regizor la un  teatru din Baia Mare. Ajuns profesor la Beclean (originar fiind dintr-o comună la câțiva km. de oraș), a întemeiat o trupă de teatru a corpului profesoral din localitate și una a elevilor (din care făceam parte și eu), ceea ce a însemnat turnee, ecouri în presă notorietate. Era o bucurie chiar să-ți răspundă la salut; o făcea cu o expresie și un glas de bunăvoință vie, afectuoasă. Râsul, surâsul, timbrul vocii, ironia fină, privirea de cărbune luciu – toate, tot atâtea mângâieri pentru adolescentul ce eram. Sugestia pentru povestirea  Luna, cu care am debutat în „Tribuna”, el mi-a dat-o. Nu mai zic că primele articole de ziar publicate (licean fiind) în „Făclia” clujeană, la îndemnul lui le-am scris. În anii studenției, când mai trăgeam câte o fugă acasă, mă chema să asist la câte o lecție de română, apoi, în altă ocazie, schimbam locurile, el trecând în banca din spatele sălii, eu trecând la catedră. Faima de dascăl excepțional și om de aleasă cultură a sporit când s-a stabilit la Dej. Îl vizitam și acolo, mai cu seamă că, între timp, mă împrietenisem cu Radu, fiu-său. Iată modelul și norocul meu, ca profesor și condeier.

M.S.: Vi s-a întâmplat în viață ceva ce n-ați fi vrut să vi se întâmple?

C.C.: Andre Gide spune undeva: Ceea ce nu s-a întâmplat, nu putea să se întâmple. Întorcând foaia: Ceea ce a fost, nu putea fi evitat. Așa cred. Doi oameni de decizie mi-au hotărât nefast destinul. Decanul Mircea Zaciu m-a exmatriculat, fără temei, din facultate. Chiar dacă mai târziu, într-o dedicație pe o carte a sa, mărturisea că se simte vinovat pentru ce a făcut – vină pe care el însuși nu și-o iartă, preciza el -, asta nu putea să repare ceva, mă mutase ireversibil, pe altă cărare. A doua persoană, tot om de decizie, un  secretar cu propaganda al proaspătului înființat județ Bistrița-Năsăud (1968). Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înființatul ziar de la Bistrița („Ecoul”) avea nevoie în redacție de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei și să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut așa ceva, redacția mă dorea încadrat, nu și acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la țară! Așadar, precum zice tot omul: Așa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș hotărî așa cum îmi propusesem încă din clasa a VII-a: mă voi face dascăl de română. De aceea, obligația de a intra în pensie a fost pentru mine o ofensă. Politrucul de atunci, demnitarii de azi? Aceeași varză stricată.

M.S.: Se acreditează ideea că s-a pierdut interesul pentru lectură, mai ales în rândul tineretului. Sunteți de acord?

C.C.: Parțial. Atitudinea față de carte depinde de mulți factori. Exercițiul lecturii, nevoia de a citi o carte de beletristică, de istorie, de filozofie poate începe încă din familie. Dacă pruncul crește obișnuindu-și privirea cu cele câteva rafturi de cărți din casă, dacă o vede pe mama adâncită în lectura unei cărți, dacă își vede tatăl  scoțând din mapă, la întoarcerea de la serviciu, o carte tocmai cumpărată, dacă în oraș intră în librărie însoțindu-și unul dintre părinți, atunci acest interes pentru carte intră în firescul existenței diurne. Cred că nu exagerez considerând că deprinderea lecturii este un element component a ceea ce se numește „cei șapte ani de acasă”. Mama mea a fost o împătimită a cititului. În tinerețe, a făcut pe menajera câțiva ani în casa unei familii bucureștene. Mare mirare a fost pentru surorile ei mai mici când, întoarsă la casa părintească, au văzut că jumătate din geamantanul ei era ocupat de cărțile cumpărate în timpul șederii la București. Rețin apoi o scenă de acasă (eu abia intrasem la școală): tata trebăluind la măsuța lui de pantofar și, alături, mama, citind cu voce tare din ”Anna Karenina”. Asta m-a stârnit să împrumut și eu o carte de la bibliotecă. Doamna bibliotecară s-a înveselit și mi-a replicat condescendent: „Ești încă mic pentru așa ceva”. Interesul pentru lectură poate fi cultivat sau diminuat de calitatea școlii, a profesorilor, mai cu seamă, desigur, a celor de limba și literatura română. Când ora la clasă e însuflețită de dialog, de problematizări (pornind de la o frază, de la o strofă), când elevul este ajutat să decodeze frumusețea unui enunț, așa apropierea de carte nu mai e silită, plicticoasă, ci dorită.  Nu e mai puțin adevărat că mass-media și internetul pot tenta, mai cu seamă tineretul, îndepărtându-l însă de actul lecturii unei cărți. Curiozitatea pentru computer, nevoia de el, snobismul,  pot deveni un viciu periculos, îndeosebi pentru sănătatea psihică. Treptat, în  cel contaminat de „sticla” calculatorului, se strecoară și persistă o stare de însingurare, de izolare și, pe de altă parte, se clădește în mentalul lui o zestre culturală mediocră, rezultată din informații trunchiate, uneori greșite, din texte manipulate, mesaje tendențioase. În ultimă instanță – un ghiveci. Diapozitivele, filmele, documentarele așează privitorul într-un fel de nișă unde nu e loc decât pentru el. Dimpotrivă, citind o pagină de roman (de pildă), te situezi într-o intimitate a relației dintre emițător și receptor, într-o interacțiune care stimulează sensibilitatea, imaginația; ceea ce echivalează cu o prelungire a dialogului, cu o replică proprie la metaforă, la nuanțele gestului tocmai descris de scriitor. Nu poate fi însă ocolită și o altă ipostază a actului lecturii, a contactului cu litera tipărită: adulții, vârstnicii citesc, dar, nu puțini, preferă un ziar, cărți de umor ieftin, eventual volume  cu documente, mărturii, integrame, publicații tabloide; deci, mai rar beletristică. Și totuși, librarii au observat, în ultima vreme, că a sporit numărul cumpărătorilor de carte, chiar dacă prețul lor crește mereu. E un semn de reviriment al actului lecturii? Concluzionând: E drept că multă tinerime își potolește hormonii în discoteci ori prin tufișuri sau devine dependentă de calculator, dar nu puțini tineri au pasiunea lecturii. Da, deocamdată mass-media și internetul precumpănesc (deocamdată!), ceea ce nu înseamnă că lectura unei cărți e un fapt marginalizat sau pe cale de dispariție.

M.S.: Să trecem acum la presa scrisă. Din experiența dv. de ziarist, ce condiții credeți că ar fi necesare să îndeplinească un  text pentru a merita să vadă lumina tiparului?

C.C.: Să fie persuasiv în opinie, să aducă informații proaspete, să convingă prin discernământ, să pledeze pentru adevăr, să atragă prin acuratețea limbajului, prin argumente serioase (în cazul unui text critic, al unei polemici, dezvăluiri), să atragă prin obiectivitate și echidistanță.

M.S.: În prelungirea întrebării anterioare: Care credeți că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist?

C.C.: Mai întâi: jurnalistul nu poate fi decât bun sau foarte bun. Ceilalți sunt impostori; eventual, jenanți veleitari, fanfaroni, cameleoni. Ziaristului adevărat îi pretind coloană vertebrală, ochi limpede în a vedea ceea ce alții neglijează, cunoașterea fără reproș a limbii române, subtilitate în stil (dar nu prețiozitate), evitarea improvizației în redactarea articolului, evitarea supozițiilor debile, a insinuărilor de prost gust. Avem, din păcate, gazetari (e drept, de duzină) care fac texte-chisăliță, amestecând informația cu opinia. Unii se descalifică prin însăși formularea titlului: sintagme obosite de prea multă folosință, ziceri prăfuite, incolore, luate (din lene ori lipsă de imaginație) din tolba limbajului de lemn.

M.S.: În textele dv. de gazetă ce problematică abordați?

C.C.: Nu am un anume program tematic. Scriu când și cum „îmi vine”. Imboldul de a alcătui un articol e uneori neașteptat, neprevăzut, el țâșnind din reacția la ceea ce se întâmplă în jur, în această societate din ce în ce mai debusolată, mai bolnavă. Am speranța că mă situez în categoria formatorilor de opinie, că mă situez exponențial. Textele mele sunt stârnite de te miri ce: o afirmație din mass-media, o zicere năucitoare a președintelui de la Cotroceni, un  gest de generozitate al cuiva, o mitocănie de pe stradă, un colț de natură, un obicei tradițional, o personalitate a locului, lacrima unui copil, căderea unei frunze, apariția unei cărți, declarația incalificabilă a vreunui demnitar. În general, sunt dintre cei care văd jumătatea goală a paharului și de aici apoi tonul meu uneori persiflant, acid, cu inserții pamfletare. Ceea ce, am observat de-a lungul anilor, place cititorului. Adesea primesc mesaje de genul: Bine ai zis-o! Ține-o tot așa!

M.S.: În postura de cititor de ziare și reviste, ce căutați mai cu seamă?

C.C.: Caut, întâi de toate, paginile, rubricile de sport, apoi știrile, reportajele din domeniul culturii, rar texte de informație din sfera politicului. Din păcate, cele mai multe dintre cotidiene au început să se manelizeze. În revistele de literatură și artă mă interesează cronicile literare, interviurile, eseurile pe anumite teme ; rar, beletristica.

M.S.: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să se afirme ca jurnalist și/sau scriitor?

C.C.: Nu se dau sfaturi decât celor care le cer. Prin urmare, nu pot să-ți dau decât ție sfaturi, fiindcă mi-ai cerut. Să scrii, să scrii, să scrii! Să exersezi deprinderea de a sesiza metonimiile vieții cotidiene. Până la urmă, se va vedea ce iese: floare ori buruiană. Desigur, te vreau floare.

M.S.: Vă mulțumesc pentru bunăvoința și timpul acordate.

Mihaela SOLOMON

Regina cu ochi albaştri, a României

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Regina cu ochi albaştri, a României

 

Autor: Carmen Marin

Frumoasa regină Maria, numită şi „Regina inimilor”, a fost predestinată să se nască în ceţoasa Anglie şi să devină conducătoarea unei ţări meridionale pline de soare şi căldură – România. Locul unde s-a născut, Eastwel Park în comitatul de Kent, într-un mediu romantic, unde prin pădurile de stejari rătăceau turme de căprioare. Este primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria a Marii Britanii) şi al ducesei Maria (fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a prinţesei Maria de Hesse a Germaniei). Despre frumuseţea strănepoatei de regi şi împăraţi, omul politic român Ion Gheorghe Duca în lucrarea sa, „Amintiri politice”, afirmă: „Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie şi curaj…”.

Maria s-a născut la 3 octombrie 1875. Tânăra prinţesă se va căsători cu principele României Ferdinand de Hohenzollern, unirea lor fiind efectuată din raţiuni de familie şi de stat, când timidul Ferdinand abia se refăcuse după pasiunea pentru Elena Văcărescu. Aveau caractere total diferite, dar se completau foarte bine. Maria a dat naştere la şase copii: Carol (15.10.1893), devenit Rege al României (1930-1940), Elisabeta (1894), devenită în 1921 Regină a Greciei, prin căsătoria cu Regele George al II-lea al Greciei, Marioara (1900), care avea să devină Regina Maria a Iugoslaviei, prin căsătoria, în 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, asasinat de fasciştii croaţi în 1934 la Marsilia, Nicolae (1903), care a murit în 1977, Ileana (1909), care s-a căsătorit cu principele Anton de Habsburg (de Austria) şi Mircea, ultimul copil, născut în 1913, care a murit la numai 4ani. „Mircea a murit la ora 9 cu mâna în mâna mea” – spune „regina povestitoare”.

Maria îşi va pune amprenta asupra castelul Pelişor deoarece ea, Regina Artistă (cum a fost supranumită), este cea care alege stilul, şi anume „art nouveau”. Pelişorul a fost ridicat, între anii 1899-1902, de arhitectul ceh Karel Liman şi decorat de Bernhard Ludwig din Viena. Reginei Maria îi plăcea tot ce luceşte: aurul şi portocaliul, iar această amprentă este vizibilă prin apartamentele acestui castel, care sunt intens poleite. Pelişorul deţine interioare precum: Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur. Decoraţiunile din Camera de Aur sunt unicat, deoarece Regina Maria a dorit ca pereţii să fie din stuc aurit, reprezentând frunze de ciulini, element care alcătuia emblema oraşului Nancy şi a Scoţiei. De asemenea, se întâlneşte crucea celtică, un alt motiv din ţara ei de obârşie.

Supranumele de „regina povestitoare” îi revine datorită poveştilor pe care le-a compus, strânse în două volume, cât şi datorită cărţii „Povestea vieţii mele”, tradusă şi în engleză. Nu se pot omite nici volumele scrise la vârsta maturităţii, volume precum: Ţara mea, Dor nestins, Glasul de pe munte, Gânduri şi icoane din vremea războiului, Măşti, O legendă de la Muntele Athos, Povestea unei inimi, Regine încoronate. Frumoasa regină englezoaică devenită româncă, a fascinat Occidentul şi a avut un turneu triumfal în SUA în 1926. Nu trebuie uitat rolul ei decisiv în făurirea Marii Uniri, când a înfrânt împotrivirea soţului său faţă se o alianţă cu Antanta. Cuplul regal Maria şi Ferdinand a însoţit armata şi guvernul în lungul drum al exilului, iar Maria a fost o prezenţă activă a spitalelor militare. Sub presiunea soţiei, Ferdinand I cel Loial a refuzat să ratifice tratatul de la Bucureşti impus de puterile centrale.

La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia ca Regină a României, vizita în Europa Occidentală constituind un triumf. Moartea regelui Ferdinand I, în 1927, ineficienţa unei Regenţe au aruncat-o însă pe locul doi în viaţa politică, ea fiind izolată în reşedinţa ei.

Dacă trupul a fost înmormântat cu lacrimile întregului popor la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, conform ultimei dorinţe testamentare, inima ei a fost aşezată într-o casetă fiind depusă în biserica ortodoxă Stella Maris de la Balcic. După cedarea Cadrilatrelului, în 1940, inima reginei a fost adusă de principesa Ileana la Castelul regal Bran, iar din 1970 a fost transferată Muzeului Naţional de Istorie. O inimă care a bătut asemenea unei torţe cu vâlvătăi.

România văzută dinăuntru și din afară

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

România văzută dinăuntru și din afară

Radu Mihalcea (Chicago,USA)

Acum doi ani 70.000 de voturi în favoarea Președintelui Băsescu, exprimate în diaspora, au determinat rămânerea acestuia pe post, pentru a doua legislatură. Un bun prieten din ţară nu mi-a iertat-o luni de zile: “Mulţumită ţie  îl avem din nou pe ăsta președinte!” cu toate că eu nu am drept de vot și…n-am votat nici cu Băsescu… nici impotriva lui. Însă și eu am gândit la fel ca mulţi din diaspora: “Se pare că Băsescu este răul cel mai mic, îi dăm lui votul nostru!” Cine are – sau a avut – dreptate? Colegul meu din ţară sau românii din diaspora?

Acelaș coleg și prieten mi-a dezvăluit preferinţele lui politice: “Antonescu este cel mai capabil politician român actual!”…”Nimic de zis…”, m-am gândit eu în necunoștinţă de cauză, “…dacă prietenul meu din România zice așa…așa o fi!” Dar eu…am exprimat numai o rugăminte, una mică: “Măi, trimite-mi și mie programul partidului lui!” …și am așteptat să citesc programul celui mai capabil om politic… Aștept și astăzi… Au trecut mai mult de șase luni de zile…Un partid politic fără program…? Mai are dreptate prietenul meu? Sau nu?

Dar…ce părere ciudată am eu, ăsta…cel din afară! Auzi: să cer programul partidului!!

Dar ce diferenţe între punctele de vedere ale celor din ţară și din afară!

În urmă cu vre-o 10 ani am auzit că la un teatru din Germania se juca o piesă în care juca un actor român, Dan Puric. Am reţinut bilete telefonic, m-am suit în mașina și am mers 200 Km să vad piesa – extraordinară prestaţia lui Puric!! – pe urmă am mai mers 200 de km ca să ajung acasă unde am ajuns obosit târziu după miezul nopţii…A meritat, ce a făcut Puric a fost genial! De atunci, pentru mine numele Puric a fost  sinonim cu extraordinar…până ce am aflat de curând că Puric încearcă să găsească și să ofere o soluţie pentru problemele României…Soluţia lui constă pe de o parte în rugăciuni, pe de altă parte în blesteme la adresa președintelui Băsescu și încă pe de altă parte în relansarea economiei tradiţionale ţărănești…O fi chiar așa de simplu? O fi soluţia aceasta – România să se întoarcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, la o economie agricolă – atât de eficace? Poate duce asta la ceva bun pentru omul din România? …Sunt destui români care citesc cu interes ceea ce publică Puric.

Pentru locuitorii ţării în care actorul Puric a fost atât de apreciat – Germania – așa ceva ar fi greu de înţeles! Ei ar spune că Puric, în căutarea binelui, s-a rătăcit… puţin, pe alte tărâmuri, prea sus! Așa ar gândi probabil cineva din afară. Ce deosebire de puncte de vedere!

Eu stau de o parte – în afara ţării – și mă uit la frământările îngrozitoare ale conaţionalilor mei, la soarta lor deloc ușoară…Dar și mai apăsătoare mi se pare lipsa unei orientări, a unei perspective…Aș putea spune că este vorba de o dezorientare totală a celor mai mulţi cetăţeni ai naţiunii române…Este vorba de disperarea lor în faţa sărăciei lucii cu care sunt confruntaţi foarte mulţi…O soluţie generală, rapidă și valabilă pentru 20 de milioane de oameni nu am… De fapt…nici nu există: ceea ce nu s-a făcut în 20 de ani nu se poate recupera într-un timp mai scurt decât tot atât…Dacă se mai pun la socoteală și ultimii ani de dictatură … atunci sunt peste 30 de ani necesari ca România să recupereze handicapul faţă de ţările europene avansate…Asta este o viaţă de om!! Tristă perspectivă pentru cei care n-au o altă soluţie!

Poate că ar fi bine să ajut să facem mai întâi puţină ordine? Poate aș putea să le pun la dispoziţie câteva idei?

“Ideile aparţin idioţilor” îmi aduc aminte din copilărie…STOP!! Nu este adevărat! Cu asta trebuie început!

Ideile sunt materia primă din care se pot produce soluţii și de aceea sunt extrem de importante în evoluţia unei persoane, a unei naţiuni! Dar nu toate ideile au această calitate – vezi ideile actorului Puric! – ci numai cele care sunt în concordanţă cu conceptele de viaţă ale altora, ale celor care au succes în viaţă! Dacă analizăm la nivelul României…atunci ideile altor naţiuni de succes – cum ar fi Germania sau Franţa – sunt cele care trebuiesc puse pe masă și analizate! Așa se ajunge imediat la refuzul acestor ţări de a primi România în Schenghen…Despre asta am scris într-un articol săptămâna trecută, dar acum aș vrea să încep dintr-un alt loc, să consider un alt punct de vedere…

Libertatea cuvântului

Să ne întoarcem în gând în urmă cu 20 de ani…La vremea aceea Ceaușescu fusese tocmai executat și poporul român, care timp de decenii n-a avut voie să spună decât “Trăiască conducătorul cel mai iubit…!” a primit dreptul să spună tot ce vrea! Deosebirea a fost imensă, dar din aceasta nu a rezultat nici după 20 de ani un salt calitativ substanţial fiindcă nimeni n-a atras masiv atenţia că – dacă vrei să nu pierzi vremea – trebuie să înveţi din experienţa altora! Proverbul respectiv există și în limba română însă dorinţa de a spune ceva – indiferent ce! – a fost și mai este atât de mare încât…s-a ajuns la situaţia de astăzi: există o grămadă de publicaţii, există o mulţime de autori, există o multitudine de păreri și între timp a apărut și o cacofonie – aproape de nesuportat – a limbajului…dar nu există o soluţie, nu există un concept! Numai foarte, foarte puţini au învăţat din experienţa altora!

Privind din interiorul României…este minunat că acum poţi să spui ce vrei cui vrei și când vrei…”Asta este democraţie!! Am așteptat-o atâţia ani!” spun mulţi români. 

Privind din exteriorul României…situaţia este diferită: nici-una dintre democraţiile vesteuropene – bine stabilite, verificate în timp și cu cetăţeni mulţumiţi cu regimul democratic al ţărilor lor și care mai și constituie un exemplu pentru România – nu permit să spui ce vrei cui vrei și când vrei! Nici vorbă! În primul rând trebuie respectat rangul politic, pe urmă vârsta, gradul academic…pe urmă limbajul trebuie să fie respectuos…iar ceea ce are de spus cineva trebuie să fie relevant pentru persoana căreia îi este adresat mesajul! Altfel…sau nu primește cuvântul sau ce spune…nu este băgat în seamă!

“Şi asta se mai cheamă democraţie?!!” ar întreba unul dintre autorii din ziarele românești pe care-l citez acum când scrie: “Băsescu, călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv, înconjurat de interlopi, interloape, ţoape și falși intelectuali…” Da, democraţia, libertatea cuvântului – în varianta occidentală, practicată în toată lumea – nu înseamnă o înșiruire necontrolată de invective… Dacă anumite ziare românești folosesc o altă variantă a democraţiei – varianta românească – atunci vest europenii  și americanii vor spune că românii nu au ajuns la nivelul lor de înţelegere… că au rămas undeva în urmă, au rămas de căruţă…Vor mai spune că cei 20 de ani de la împușcarea lui Ceaușescu nu le-au folosit la nimic…

Aprecierea nu va rămâne limitată la ziarele respective ci se va răsfrânge asupra întregului popor român… De aceea invectivele ar trebui să dispară mai întâi din ziare… pe urmă vor dispare și din limbajul curent iar mai târziu… se va schimba și părerea străinilor despre România!

Nu am nici-o simpatie deosebită pentru Băsescu, dar am o simpatie teribilă pentru ceea ce ar trebui să fie naţiunea română în mijlocul naţiunilor europene… De aceea mă uit cu tristeţe la textul de mai sus și-mi spun: nu cumva ar trebui început de aici? Haideţi să facem un prim pas și să vedem cel puţin dacă adjectivele de mai sus reflectă realitatea… Să luăm “incult” și să verificăm în Google: acolo găsim că Băsescu a absolvit Facultatea de Navigaţie a Institutului de Marină din Constanţa. Aceasta echivalează aproximativ cu o diplomă de inginer iar un inginer… nu face parte dintre inculţii României!  A mai absolvit Cursurile Avansate de Management in Transportul Maritim organizate de Academia Norvegiană…Asta ar fi probabil un fel de MBA în marinărie, făcut în străinătate…Nu, o persoană cu un MBA în străinătate …nu este un incult: autorul greșește masiv!   Mai mult decât atât: autorul dezinformează masiv!!

De ce oare? Ce urmărește?

Treaba lui! Nu este important să aflăm ce urmărește autorul articolului, este mai important să aflăm ce gândesc alţii despre naţiunea română când citesc așa ceva, acesta era ţelul analizei de faţă.

Intern, în mediul românesc, textul de mai sus este acceptat: n-am văzut nici un protest la adresa lui.

Privit din afară, de un vesteuropean, textul plin de invective nu este înţeles în nici un caz ca un atac la adresa Președintelui României Traian Băsescu. Nu! Nici nu este băgat în seamă în acest sens ci…este luat în considerare pentru a demonstra diferenţa imensă care există între înţelegerea occidentală a democraţiei și felul în care aceasta este înţeleasă în România. Încă mai simplu exprimat…este justificarea pentru  neprimirea României în…poate nu în Schenghen fiindcă nu are legătură directă cu Schenghen-ul ci…în alte foruri europene. “Românii…mai au mult până să ajungă la nivelul nostru!” vor spune nemţii sau francezii și vor dirija investiţiile – și atenţia  – lor către Ungaria, Lituania sau Slovenia…nu către România.

Rămâne  Președintele statului Român, Traian Băsescu…Pentru jumătate din populaţia română el este

“…călăul democraţiei românești! Escroc, incult și beţiv…” Cealaltă jumătate a populaţiei nu-l vede și nu-l apreciază a fi așa, ca dovadă că i-a acordat votul…Cum îl vede străinătatea?

Pentru Presedintele Franţei Sarcozy și pentru cancelarul german Merkel, Băsescu este colegul care îndeplinește funcţia de Președinte al României în a doua legislatură, după ce a supravieţuit o încercare de îndepărtare din funcţie în prima legislatură: deci este o personalitate politică verificată pe plan intern în divergenţe politice dificile. Băsescu  este partenerul lor de discuţii și prin urmare garantul că  politica UE este realizată și în România. În favoarea lui Băsescu pledează și faptul că partidele de opoziţie nu sunt în stare să ofere nici-un fel de program politic ci se străduie numai să-l înlăture: asta nu este înţeles ca o necesitate ca Președintele României să fie înlăturat din funcţie ci este înţeles ca o dovadă că Băsescu a reușit să mobilizeze toate forţele și conceptele politice existente în România. În afara de ce spune sau reprezintă el…nu există nici-un concept politic! Ca urmare, Băsescu este văzut drept omul potrivit la locul potrivit la timpul potrivit!

Surprinzător, nu? Ce diferenţă imensă  între unele păreri exprimate cu vehemenţă în unele ziare românești  și felul în care este văzut Băsescu din exterior! Poate că românii din interior ar trebui să analizeze și să considere părerea celor din exteriorul României, din cadrul UE? A acelora care conduc UE, care conduc lumea?

Poate că ar trebui să folosească într-un cu totul alt mod acest cadou imens al democratizării ţării, libertatea cuvântului?

Controlul de calitate al textelor “bune de tipar”

Cine ar trebui să asigure controlul de calitate al articolelor trimise spre publicare?

Îmi aduc aminte ce mi s-a întâmplat când am trimis primul meu articol de două pagini la ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ): au publicat 15 rânduri din el, cu toate că nu conţinea nici-o invectivă la adresa nimănui… A fost asta cenzură? Nu am gândit așa!…A fost mai curând o dovadă de respect la adresa cititorilor, care aveau – probabil – un nivel de cunoștinţe și un interes diferit de al meu și pentru care cele 15 rânduri au fost suficiente!

Cel care a stabilit aceasta a fost redactorul paginii respective: FAZ este un concern de presă imens, renumit ca unul dintre cele mai bune în Germania. Pentru a garanta calitatea ireproșabilă a fiecărui număr, a fiecărui articol, fiecare pagină – sau grup de pagini – are un redactor responsabil care…răspunde cu capul lui pentru fiecare rând publicat. Sunt oameni cu studii de specialitate, de foarte înaltă calificare, aleși într-un process de selecţie care durează ani…și sunt plătiţi…dumnezeește! Plata vine în urma calităţii ireproșabile a publicaţiei a calităţii care este atât de înaltă încât stabilește linii de ghidare în domeniul respectiv – politic, tehnic sau economic – în toată ţara. Unii dintre redactori sunt solicitaţi să trecă în industrie sau în politică, ca purtători de cuvânt sau ca manageri superiori… Activitatea publicistică creează elita societăţii!

Desigur că în diaspora română situaţia este complect diferită: jurnaliștii sunt – în marea majoritate – calificaţi în alte meserii decât în cea…jurnalistică! Jurnaliștii fac aceasta meserie cu plăcere…dar fără bani, sau cu numai prea puţini bani…Calitatea limbajului folosit în general este acceptabilă, nu seamănă de loc cu citatul de mai sus…Nici propietarii ziarelor – cei care decid ce și cum apare – nu au o calificare asemănătoare celor de la FAZ… Mai rămâne calitatea informaţiei…pentru care cei care publică în ziarele românești sunt calificaţi… la locul de muncă.

Toate cele de mai sus sunt adevărate, greutăţile pe care le întâmpină propietarii ziarelor – cel puţin în diasporă – sunt imense și sunt și cunoscute dar…aceasta nu poate fi o scuză pentru ceea ce cititorul român are dreptul să aștepte: calitatea ireproșabilă a informaţiilor difuzate, calitate măsurată atât în alegera informaţiilor, în exactitatea relatării faptelor cât și în limbajul folosit!

S-ar putea  mai bine? Ar merita cititorul din ţară și cel din diaspora română o presă calitativ superioară?

Pregătirea continuă

Desigur că se poate! Americanii au inventat de mult și aplică aceasta la locurile de muncă din industrie:   “continuing education”; europenii au formulat principiul “A învăţa o viaţă întreagă!” și o și practică cu insistenţă…ba chiar Lenin a descoperit aceasta și a formulat acum 90 de ani: “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” “Mai este valabil un dicton comunist în zilele noastre?”…ar întreba cineva care ar vrea să pună o întrebare “încuietoare”… Răspunsul este foarte simplu: nu te obligă nimeni să faci ceva dar… dacă nu faci… mâine se va găsi unul care a făcut asta – ce se cere – într-un mod consecvent…și care te va înlocui! Este un fel de activitate voluntară …care însă devine obligatorie dacă vrei să-ţi păstrezi locul de muncă…Şi asta se cheamă … democraţie 100%! Obligaţia… acceptată voluntar!

Şi iarăși întâlnim paradoxul acesta al democraţiei, al diferenţei între felul în care se înţelege ceva în România și în exteriorul României, de felul în care înţeleg ceva românii și cei care aparţin unei alte naţiuni. Într-o democraţie nu există nimic obligatoriu, poţi să faci ce vrei…dar dacă nu faci ce trebuie …”te ia mama dracului!” dacă îmi permiteţi să exprim situaţia în clar text românesc…Adică…rămâi fără serviciu, rămâi în urmă, rămâi dator vândut…rămâi…așa cum a rămas România la ora actuală. În România s-a perceput numai prima faţa a medaliei: poţi să faci și să zici ce vrei! Însă…dacă te uiţi bine și pe faţa a doua…care este mult mai importantă decât prima și a început deja să fie aplicată…atunci… vezi Schenghen! Neprimirea în Shenghen este o consecinţă directă a acestei priviri selective, “chioare” dacă vreţi mai clar: numai drepturi dar fără obligaţii!…Şi-a dorit cineva asta? Sunt sigur că nu și-a dorit nimeni…numai că foarte mulţi au acţionat și acţionează într-un fel care nu corespunde cu așteptările democratice ale mediului european…

În ce ar consta această “educaţie continuă” a cetăţeanului român, a membrilor diasporei, a ziariștilor români din ţară și din strainatate?

Păi…în primul rând…în știinţe politice!

“Iarăși marxism??!” aud întrebarea neformulată a unui interlocutor imaginar…”Da, desigur!” aș spune eu”…”Dar nu numai!”

De câtva timp urmăresc cu mai multă atenţie presa română de pretutindeni și sunt deadreptul uluit de nivelul politic extrem de scăzut al materialelor publicate (cu câteva excepţii, desigur!)…Prin nivel politic nu se înţelege numai modul de analiză a activităţii politice a guvernelor – asta este politică înaltă, aproape neanalizată în presa română – ci însăși modul de abordare al problemelor zilnice: și aceasta este “politică” (la scară mică, desigur) și asta se poate citi în cursurile de “știinţe politice”. Din lipsa acestor cunoștinţe rezultă o lipsă de progres în tratarea problemelor zilnice, rezultă neînţelegeri, soluţii neadecvate, confuzii…Desigur că cu timpul, după decenii, participanţii români vor căpăta experienţă și vor ajunge la nivelul de înţelegere existent astăzi în SUA și în UE… Dar … după cum se știe: cine vrea să progreseze repede…învaţă din experienţa altora!

În SUA, în Europa chiar și în ţară există un volum uriaș de literatură politică de excelentă calitate, complect ignorată atât în România  cât și de către jurnaliștii români din diaspora…Ce și cum funcţionează în politica și în economia SUA și în cea mondială este analizat în profunzime, din mai multe puncte de vedere, stă la baza multor articole din ziarele europene și americane…numai (că mulţi dintre) jurnaliștii români trec pe lângă acestea ca și cum n-ar exista…Mulţi dintre cei care publică în ziare inventează conceptele lor proprii pe care le expun cu convingere (De exemplu: citește-l pe Dan Puric!)…dar acestea nu se bazează decât pe simţăminte și nu pe o analiză știinţifică…și nu pot fi aplicate. Autorii rămân izolaţi în experienţa lor, cititorii se orientează eventual după aceste păreri și rămân și ei izolaţi și blocaţi, fără înţelegerea necesară pentru ceea ce se întâmplă în jur, România bate pasul pe loc…Deci: știinţe politice!

Marketingul reprezintă 75% din ceea ce se întâmplă în SUA și în lume…Cunoștinţe de marketing occidental nu au fost disponibile în România…Psihologie, asigurarea calităţii, practica ziaristică…sunt tot atâtea obiecte de studiu la universităţile americane sau europene, sunt expuse în nenumărate cărţi care se găsesc și în bibliotecile din ţară: le-ar fi foarte folositoare jurnaliștilor români din ţară și din diaspora.

Vor – nu – vor, jurnaliștii creează sau influenţează masiv opinia publică de oriunde. Pentru a o influenţa în bine, pentru a o înţelege și pentru a-i oferi explicaţiile de care are nevoie, jurnaliștii  trebuie să fie în frunte, trebuie să aibă un nivel de cunoștinţe și de înţelegere mult deasupra celui al cititorului. ACEST NIVEL TREBUIE MAI  ÎNTÂI DOBÂNDIT !

Dacă se ia în mână un manual de ziaristica se întâlnește chiar pe primele pagini o realitate surpinzătoare: ziaristica precizează – contrar părerii generalizate printre jurnaliștii români – că nu orice cuvânt scris este demn de publicare! Poate că ar fi util ca ziarele românești să înceapă să se orienteze după regulile EU sau după cele americane – există un cod al eticii ziaristilor americani și există un cod etic al ziariștilor europeni – și să le aplice cu consecvenţă. Ceea ce se va schimba în bine este calitatea informaţiilor către publicul românesc; de aici va apare o schimbare a înţelegerii realităţii de către publicul românesc…De aici începe adaptarea la mediul în care trăiesc românii în lume: de aici începe alinierea României și a românilor la celelalte ţări și naţiuni dezvoltate… N-ar fi bine să fie așa?

Retrospectivă…spre viitor

Dacă ne întoarcem la Dan Puric, un om de geniu mutat în tribun politic…am putea spune că experienţa căpătată de el pe scenă nu duce la găsirea unei soluţii pentru multiplele probleme ale poporului român…Duce mai curând la confuzie. Ceea ce trebuie făcut este altceva decât a te ruga: trebuie înţeles cum funcţionează sistemul politico-economic  românesc și cel european, care sunt diferenţele între ele, trebuie stabilit  ce ar trebui să facă România și poporul român pentru a fi acceptat fără reserve ca partener al naţiunilor occidentale…și… trebuie mers consecvent pe drumul respectiv! Genialului actor Puric îi  lipsesc cunoștinţele de specialitate pentru a se putea pronunţa asupra evenimentelor politice și economice, îi lipsește maturitatea politică necesară pentru a conduce poporul român spre mai bine…Patriotism, dragoste de ţară, românism…nu sunt de ajuns! CUNOŞTINŢELE  DE  SPECIALITATE  SUNT  IMPERIOS  NECESARE! Acelaș lucru se poate spune despre foarte mulţi dintre cei care contribuie ca ziarele să apară zilnic…

“Maturitate politică”? vor ridica din sprâncene unii dintre cititori: “Ăsta este un termen comunist!”

O fi…Numai că maturitatea politică:

a)      este necesară și în democraţie

b)      are în democraţie un alt conţinut decât în comunism.

Dar de necesitatea maturităţii politice nu scapă nimeni, nici chiar autorul articolului citat mai sus! Înlocuirea conceptelor prin invective nu denotă prezenţa maturităţii de nici-un fel, nu numai a celei politice.

Cunoștinţele de specialitate sunt imperios necesare…dar…tot nu sunt suficiente pentru a putea înţelege și comenta  competent fenomenul politic la nivel de guvern sau de președinte al unei ţări! Este necesară experienţa în aplicarea acestor cunoștinţelor  politice, este necesară confruntarea cu realitatea responsabilităţii multiple și simultane – faţă de cetăţeni, faţă de partidul de care aparţii sau pe care îl simpatizezi, faţă de legile statului în care trăiești, faţă de procesele complexe în urma cărora se ajunge la o decizie politică, faţă de responsabilităţile internaţionale ale ţării – pentru a te putea apropia treptat de stadiul de maturitate politică necesar unui ziarist într-un stat democratic. Este un drum lung și greu…dar numai acesta duce la stadiul din care o populaţie dezorientată, sărăcită și în parte disperată poate fi orientată cu succes spre găsirea unei soluţii. Invectivele, din contră…nu duc la nimic. Ele arată numai că cel care le publică este la fel de dezorientat ca și cititorul și atunci…de se să fie citit?!

Activitatea de jurnalist implică o responsabilitate socială imensă, despre care nu s-a discutat de loc în cei 20 de ani de când presa a devenit liberă!

Desigur că cele scrise mai sus nu aduc nici-o contribuţie directă la rezolvarea problemelor economice actuale ale României. România a mers atât de departe spre un colţ izolat și singur al economiei și politicii mondiale încât un articol nu poate schimba mare lucru. Dacă însă, pornind de la acest articol, se va începe o introspecţie și o schimbare a părerilor, a atitudinilor, a poziţiilor exprimate – atât la ziariști cât și la publicul cititor – atunci…va începe o schimbare de mentalitate spre bine. Dacă se adună mai mulţi participanţi … izvorul devine un pârâu, pe urmă un râu…pe urmă…va începe schimbarea în bine a României.  Schimbarea în bine începe cu schimbarea calităţii mass media: aceasta este ceeace se vede pentru România, privind din afară.

Succes!

CE VA FI ÎN TREI ANI?

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2011

CE VA FI ÎN TREI ANI?

 

Autor: Prof.univ.dr. Andrei MARGA (Cluj-Napoca)

 

Discursul inaugural rostit de Prof.Univ.Dr. Andrei Marga, la  primirea titlului de

Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

 

De la un proaspăt laureat al titlului de doctor honoris causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale.

Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.

Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ. O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA.

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi promiţătoare.

Ce va fi România în următorii trei ani depinde de ceea ce ea face acum, în condiţiile date de premisele amintite. Nu se poate răspunde concret la întrebarea „ce este de făcut?” fără a lămuri în prealabil „cine poate face?”. Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativă, îmbrăţişarea modelului african, selectarea mediocrilor în roluri publice etc.) actuala putere – preşedinte, guvern, aparat – nu va scoate România din cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Dacă se va încerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie şi în termeni doar relativi.

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de „soluţii”.

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor probleme ale ţării.

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii.

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, „consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a statului” şi lansarea dialogului în societate.

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii.

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi­ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?

 

Prof.Univ.Dr. Andrei MARGA

Rector

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Cluj-Napoca

6 decembrie 2010

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors