DIN ARIZONA ÎN ARMATA ISRAELIANĂ

Posted by Gabriela Petcu On July - 30 - 2013

NiraLee1-001Octavian CURPAȘ

 

Pentru tânăra Nira Lee cuvântul „casă” are două înţelesuri: Tempe, Arizona şi Tel Aviv, Israel. Nira s-a născut în Arizona în anul 1988 într-o familie de evrei. A copilărit şi a studiat în oraşul Tempe. A ales însă un drum total diferit de toţi colegii şi prietenii ei: s-a decis să se înroleze în armata israeliană.

 

Într-o zi de septembrie, în anul 2000, în campusul universităţii „Arizona State University” a avut loc un marş paşnic pro-Israel. Deşi era doar în clasa a şaptea, Nira a înţeles că în Israel sunt conflicte faţă de care ea nu trebuie să fie indiferenţă. Îmi aduc aminte înverşunarea incredibilă de la ASU, aici la o distanţă de 10.000 de mile (aprox 16.000 km) de Orientul Mijlociu. Cred că acela a fost momentul care mi-a stârnit dorinţa de-a face mai mult pentru această ţară” – a declarat într-un interviu acordat cotidianului „The Arizona Republic”. În perioada şcolii gimnaziale când majoritatea fetelor de vârsta ei erau preocupate de băieţi şi de machiaje, Nira studia ebraică, istoria Holocaustului şi originile familiei sale, iar la vârsta de 16 ani a vizitat pentru prima dată Israelul.

 

În perioada cât era elevă la liceul „Dobson High School”, mai exact în clasa a zecea, adolescenta de origine evreiască a pus bazele unei ligi numite „Anti-Defamation League”. După absolvirea liceului, urmează cursurile unei universităţi din Washington D.C., cu specializare în relaţii internaţionale, concentrându-se pe Orientul Mijlociu şi politica internaţională.

 

La vârsta de 19 ani Nira Lee urmează timp de un an cursurile Universităţii Haifa din Israel, iar acum, la vârsta de 24 de ani este locotenent în armata israeliană, în zona de frontieră a Faşiei Gaza, purtând uniformă verde oliv a Forţelor de Apărare Israeliene; coordonează transferul de alimente, îmbrăcăminte şi materiale medicale din Israel în Fâşia Gaza.

 

Nira Lee este din fire o luptătoare înnăscută. A trebuit să lupte pentru viaţa ei din momentul în care a venit pe lume la spitalul „Good Samaritan Hospital” din Phoenix. Fiind născută prematur, cu patru săptămâni mai devreme, Nira a suferit de un sindrom numit „detresă respiratorie neonatală”, caracterizată prin faptul că un nou născut nu poate să respire adecvat, deoarece plămânii nu îi sunt complet dezvoltaţi. În primele zile după naştere medicii i-au sfătuit pe membrii familiei să facă aranjamentele funerare. Cu toate acestea Nira a sfidat realitatea. A fost pusă pe un aparat respiratoriu pentru aproape 3 săptămâni, timp în care fetiţa nu a deschis ochii, nu a clipit. Când medicii au scos-o de pe maşina respiratorie, părinţii ei, Marcie şi Barton Lee, au stat cu respiraţia tăiată. S-au rugat cu toţii şi apoi Nira a respirat pentru prima dată singură. “Medicii şi asistentele au spus atunci că este o luptătoare şi iată că a ajuns să devină soldat în armată” – confirmă Marcie Lee, mama Nirei.

 

NiraLee3-b-wbTatăl, Barton Lee, este rabin la „ASU Hillel Jewish Student Center” din anul 1972. Având în vedere că ambii părinţi predau studii ebraice la „Arizona State University”, valorile Nirei Lee au fost centrate de timpuriu pe credinţă, compasiune şi dreptate. A revenit din Israel pentru a-şi termina studiile la Universitatea din Washington D.C., iar în luna mai, 2010, după graduare, s-a înrolat în armata israeliană. Vorbind despre Fâşia Gaza, Nira Lee spune că este condusă de gruparea teroristă Hamas care doreşte să distrugă Israelul şi care a aruncat mii de rachete către israelienii civili în ultimii ani. Forţele de Apărare ale Israelului nu cooperează cu Hamas, de aceea este crucial să menţinem relaţii solide cu organizaţii internaţionale care lucrează cu civilii din Gaza neimplicaţi în această organizaţie; zilnic trec graniţa între 250 şi 350 de tiruri transportând bunuri comerciale.”

 

Nira Lee deţine acum cetăţenie dublă (americană şi israeliană) şi spune că după ce s-a înrolat în armata israeliană s-a simţit extrem de singuratică. Incidentele destul de frecvenţe din zonă, însă, crează o anumită unitate şi solidaritate aparte între soldaţii israelieni, ne mai spune Nira Lee; adesea, în miez de noapte, se pot auzi rachete trimise din Fâşia Gaza sau câte un autobuz care sare în aer datorită faptului că a fost pusă vreo bombă.

 

Având în vedere că în luna octombrie, anul acesta, serviciul militar al Nira Lee în zona Gaza va lua sfârşit, aceasta îşi propune să-şi completeze studiile de masterat la Universitatea din Tel Aviv. Decizia Nirei Lee nu a fost chiar o decizie de moment, ea s-a datorat spiritului ei moral, dispoziţiei ei spre sacrificiu, dârzeniei şi curajului de a se alătura celor devotaţi unei cauze, în lupta pentru adevăr.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian CURPAŞ

Phoenix, Arizona SUA

27 iulie 2013

 

Octavian CURPAȘ: DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

Posted by Gabriela Petcu On July - 25 - 2013

VavilaN.CarolinaPoetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Și-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină care spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

 

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăseşte în poezia dvs.?

 

Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne  străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi reușim.

 

Aţi debutat în revista Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

 

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit şi i-au plăcut.

 

De ce „13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

 

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile şi întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

 

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

 

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

 

„Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

 

Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceaşca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaştere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

 

„În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/— Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

 

Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de „mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

VavilaPopoviciCarolina„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

 

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton şi chinuit». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta.» Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să  întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe.” Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua.” Câtă dreptate are!

 

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlneşte la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar şi „Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

 

Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alţii în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

 

Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?

 

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele şi Răul”).

Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

 

 De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

 

La ce lucraţi în prezent ?

 

Am două cărţi în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

 

Cum arată viitorul?

 

Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

 

 Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

 

Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

 

Ce hobby-uri aveţi?

 

Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

 

Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

 

O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

 

BOMBELE DIN BOSTON, VIZELE ROMÂNILOR ŞI DISCREDITAREA EUROPEI DE EST

Posted by Gabriela Petcu On April - 27 - 2013

BOTEZAN-Mona-2-wbSimona BOTEZAN

 

Deşi pare aberant, între bombele de la Boston, vizele românilor pentru SUA şi Canada, interesele asiaticilor în America şi discreditarea est europenilor, exista o legătură.

 

“Gypsies” pe prima pagină a ziarelor din SUA şi Canada

 

În 6 decembrie 2012, “Gypsies”  din România- numiţi în multe dintre articole “Roma” sau “Romanians” –  au fost subiect de ştiri pentru presa centrală americană şi canadiană, după ce au trecut ilegal mai multe frontiere din America Centrală, SUA, iar în final au ajuns în Canada şi au solicitat azil politic. Primul articol, prezentat de Associated Press, se numea “Gypsies take curious route through US to asylum”.

 

Disputele iscate în mediul virtual, ca urmare a articolelor despre imigranţii ilegali din România, au creat un curent negativ privind ridicarea vizelor pentru SUA şi Canada pentru cetăţenii români şi pentru Est Europeni. România, Cehia, Ungaria, Polonia şi alte ţări din Europa de Est, au fost puse în discuţie împreună de internauţii pe diferite pagini web. Un exemplu este “Reddit”, iar comentariile sunt disponibile aici: http://www.reddit.com/r/europe/comments/14qdz8/romanian_gypsies_applying_for_political_asylum_în/

 

Vizele pentru români

 

Congressmanul Jason Chaffez (Utah), mormon născut la Los Gatos, California, dintr-un tată evreu şi o mamă  scientologistă, s-a remarcat drept iniţiator al legii HR 3012, depusă în Congress în legislatura precedentă. Chaffez este unul dintre americanii care se straduiesc din răsputeri să discrediteze Europa de Est. Legea propusă de Jason Chaffez “Fairness for High Skills Immigrants” presupune acordarea a 85% dintre vizele disponibile anual în SUA, categoriiile EB & H1B, pentru emigranţii indieni şi chinezi. Legea Rep. Chaffez presupune eliminarea restricţiei de 7% pentru fiecare ţară “country cap” şi redistribuirea vizelor de la 200 de ţări ale lumii către cele doua ţări mari din Asia, India şi China. Legea a creat dispute aprinse între emigranţii din Europa, Canada şi Australia – pe de o parte şi emigrantii indieni şi chinezi,pe de altă parte, pe tot parcursul anului 2012. Birourile senatorilor americani de la Washington DC au fost asaltate de emigranţi în persoană şi de scrisori cu argumente pro sau contra favorizării asiaticilor pentru obţinerea vizelor de muncă si a rezidenţei permanente în SUA.

 

Un an mai târziu, în aprilie 2013, după ce Congresul American a început dezbaterea privind legea imigrării, Rep. Jason Chaffez ne anunţă că a petrecut trei zile la graniţa dintre Mexic şi Arizona, unde a asistat la arestarea a 9 cetăţeni români, care încercau să treacă ilegal frontiera. Foarte interesant! De ce tocmai români? Povestea este evidenţiată în titlul unui articol de la “The Salt Lake Tribune” din Utah, deşi congressmanul Chaffez vorbea şi despre zecile de copii mexicani, pe care i-a văzut trecând graniţa zilnic pentru a merge ilegal la şcoală în SUA şi despre drogurile capturate de autorităţi în cele trei zile petrecute la graniţa dintre Mexic si Arizona.

 

Populaţia SUA este formată din hispanici în proporţie de 30%, iar o parte dintre aceştia au intrat în SUA ilegal din Mexic şi se află ilegal pe teritoriul SUA. Procentul românilor este de circa 0,3% din populaţia SUA, iar majoritatea lor covârşitoare sunt emigranţi legali. Statistic vorbind, aş vrea să ştiu care este probabilitatea să întâlneşti români ilegali la graniţa dintre Mexic şi Arizona dacă stai acolo trei zile? Presupun că este foarte mică dacă nu te numeşti Jason Chaffez şi dacă nu-i cauţi cu lumânarea la frontieră.

 

Bombele de la Boston şi confuziile privind Europa de Est

 

Ceva mai târziu, pe 15 aprilie 2013, atacurile cu bombă de la Boston soldate cu 3 morţi şi 180 de răniţi, au captat atenţia planetei, subiectul ocupând pentru o săptămână prima pagină a ziarelor din întrega lume. După ce autorităţile au dezvăluit identitatea celor doi suspecţi şi au declanşat operaţiunea de căutare şi capturare a fraţilor Tsarnaev , presa americană s-a întrecut în dezinformări privind Europa de Est, dovedind că zvonurile despre cunoştintele lor reduse de geografie sunt, în fapt, o realitate cruntă.

 

Mai întâi, jurnaliştii americani au confundat Cecenia cu Cehia, determinându-l pe ambasadorul Cehiei la Washington DC să ia o poziţie oficială la data de 19 aprilie şi să spună că Cehia nu este Cecenia, cele două ţări sunt localizate la mii de km distanţă, au principii, culturi şi religii diferite. Ulterior ştirea a fost difuzată de CNN, un post cu largă audienţă în SUA, dar americanii continuă să creadă că cei doi fraţi din Federaţia Rusă, care au oripilat planeta în 15 aprilie la Boston, sunt Est Europeni!

 

Un site specializat în pamflete “The Onion” a publicat, în aceiaşi zi, 19 aprilie, comentariul Dr. Tim Kinane: “Cercetările noastre arată că mulţi americani ar dori să discute despre aceste două persoane, bazat exclusiv pe identitatea lor etnică, dar acest proces este imposibil pentru că 9 din 10 americani nu ştiu aproape nimic despre Cecenia, inclusiv cele mai simple detalii cu privire la ceea ce este sau unde este Cecenia”, a declarat Dr. Tim Kinane, adăugând că majoritatea cetăţenilor americani sunt în totalitate inconştienţi privind istoria şi cultura cecenă, nu ştiu dacă Cecenia este o ţară, un oraş sau o regiune, sau dacă o persoană din Cecenia este numită cecen sau ceh.

 

Cecenia nu este în Europa Centrală

 

Ulterior, CNN a revenit cu precizări privind Cecenia, dar este trist că memoria colectivă americană este extrem de scurtă. Ignoranţa mass mediei din SUA mi se pare fără scuză din moment ce mişcarea separatistă cecenă din anii ‚90 şi împrejurările în care a fost ucis liderul ei Djohar Dudaev în 1996, a fost un subiect mediatizat intens peste tot în lume, inclusiv în SUA. La vremea respectivă, CNN spunea că Dudaev a fost localizat de sateliţii americani după telefonul său mobil şi că a fost ucis cu o rachetă.

 

Kirghistanul nu este în Europa de Est

 

La patru zile după ce ambasadorul Cehiei a făcut precizarea că Cecenia nu se află în Europa Centrală, ci în Federaţia Rusă, jurnaliştii americani încă nu erau capabili să o localizeze pe hartă sau să se documenteze în privinţa republicilor musulmane din fosta URSS, aşa că au lăsat-o baltă cu Cecenia şi s-au legat de Kirghistan, o altă republică musulmană din fosta URSS, unde a locuit familia suspecţilor de la Boston. Presa Americană a continuat să difuzeze articole prin care manipula opinia publică şi inocula ideea că Est Europenii sunt musulmani terorişti, care vin în SUA să pună bombe, iar discutiile din Cngress privind noua lege a imigrarii ar fi încetinite din cauza “musulmanilor est europeni”. Ca urmare, mii de comentarii de la aceste articole cereau legiuitorilor să excludă musulmanii şi Estul Europei din noua lege as imigrării.

 

Un asemenea articol a fost publicat în 22 aprilie 2013 de Chris Moody, reporter politic la “Yahoo News”, sub titlul “Senators argue over whether Boston bombing should influence immigration reform”. Manipularea ordinară este plasată chiar în prima frază: “A discussion over whether the deadly bombings în Boston, allegedly by two brothers who emigrated from Eastern Europe, should influence the immigration reform debate led to a shouting match Monday among senators working on the proposal.” În acelasi articol, Chris Moody mai scria: “The two men were born in Kyrgyzstan and emigrated legally to the U.S.”

 

I-am adresat un mesaj jurnalistului Chris Moody, care nu s-a documentat înainte să scrie articolul din “Yahoo News”, dar aşa după cum ma aşteptam, nu mi-a răspuns şi nici nu a corectat greşelile flagrante din articol: “Chris Moody, please go back to school and learn some geography before write articles like this. The first sentence is stupid: “two brothers who emigrated from Eastern Europe”?!? Kyrgyzstan (or Kyrgyz Republic) is a country located in Central Asia not in Eastern Europe; bordered by Kazakhstan to the north, Uzbekistan to the west, Tajikistan to the southwest and China to the east. Except China, all of this is Muslim countries from Asia which were part of the USSR. The largest religion in Eastern Europe for at least a millennium and a half has been Christianity. So, this is a manipulation that gives the impression that immigrants from Eastern Europe are Muslim terrorists. You get paid to write such rubbish? “

 

Afirmatiile nefondate ale jurnaliştilor gen Chris Moody, care plasează teroriştii musulmani din Asia Centrala în Europa de Est, aduc prejudicii de imagine României şi ţărilor din Europa de Est. Europa de Est are o populaţie majoritar creştină. Ţările din Estul Europei sunt membre ale Uniunii Europene şi ale alianţei NATO, sunt angajate activ în lupta împotriva terorismului internaţional; soldaţii din Estul Europei luptă în NATO şi  mor alături de americani în trupele ISAF, KFOR, în operaţiunile din Libia, Irak, Orientul Mijlociu ş.a.m.d. Ce să înţeleg acum, că americanii nu-şi cunosc aliaţii? Cine are interesul să transforme Estul Europei într-un mijloc de manipulare în masă a opiniei publice din SUA? De ce se insistă pe ideea ca Estul Europei este o pepinieră de terorişti musulmani şi de imigranţi ilegali “gypsies”?

 

Explicaţii posibile

 

Având în vedere că indienii vin în SUA cu precadere că specialişti IT, unii prin transfer direct de la companiile outsourcing ale Statelor Unite plasate în India;  având în vedere că la sediile centrale din SUA indienii sunt plătiţi cu peste 100,000$/an, bătălia dintre ei şi europeni este crâncenă. Principalii concurenţi ai indienilor din IT sunt inginerii din Rusia şi din Europa de Est. Având în vedere faptul că majoritatea companiilor IT americane apelează la outsourcing în Asia, iar India şi China nu au dreptul la green card prin loteria vizelor, pentru că déjà sunt în număr foarte mare în SUA, mă întreb dacă nu cumva discreditarea Est Europenilor este regizată şi plătită de indienii din IT, care fac lobby puternic pentru ca legea lui Chaffez să treacă de votul Congresului şi care sunt direct interesaţi în discreditarea concurenţei din Europa de Est şi Rusia. Exista precedente, articole scrise la comandă în anul 2012, plătite de lobby-ul Indian “Immigration Voice”. De ce n-ar comanda articole şi în aceste zile, când legea imigrării se află în discuţie în Congress?

 

Pe de altă parte, aceste articole survin la scurt timp după ce politicienii noştri au cerut  românilor din SUA şi Canada să facă lobby, împreună cu celelalte ţări din Europa de Est, pentru eliminarea vizelor de intrare în SUA şi Canada pentru cetăţenii UE.

În decembrie 2012, ministrul de externe Titus Corlăţean a făcut un apel la asociaţiile româneşti din SUA şi Canada, adresând rugămintea ca petiţia pentru ridicarea vizelor să fie semnată de cât mai mulţi români şi subliniind că acest gest ar ajuta foarte mult demersurile oficiale făcute de România pentru relaxarea regimului vizelor de SUA si Canada pentru romani.

 

Includerea României în programul Visa Waiver, eliminarea vizelor de intrare în SUA şi Canada pentru cetăţenii UE, a facut parte din agenda tuturor politicienilor români, care s-au deplasat la Washington DC în ultimii ani şi au avut întâlniri cu omologii lor americani. Un exemplu este senatorul Mircea Geoană, care vizitează Washington DC de 5-6 ori/an şi de fiecare dată are în agendă, ca prioritate, problema vizelor. Înainte de vizita sa din 12 -18 aprilie 2013, Mircea Geoană a reluat subiectul, la fel ca şi în februarie 2012, când îndemna românii din America să facă lobby comun cu alţi est europeni: “principalul scop al vizitei mele in SUA este tocmai de a îmboldi senatorii şi congresmenii să se mişte un pic mai rapid şi un pic mai coerent cu privire la o propunere care există. Este  un text de lege în Senat şi respectiv în Camera Reprezentanţilor. Textele nu sunt identice, vom avea probabil de împins şi de ajutat, împreună cu polonezii. Sper că şi comunitatea româno-americană ne va ajuta; întotdeauna când a fost o miză importantă pentru ţară, cum a fost cazul la NATO, s-au mobilizat excepţional, şi am să-i încurajez să meargă cu o petiţie către congresmenii şi senatorii lor. Să arătăm alături de lobby-ul polonez, alături de românii-americani, că într-adevăr acest lucru este important pentru ţările noastre” a spus Mircea Geoană.

 

 

Cum parăm lovitura de imagine?

 

În acest context, consider că ambasadorii ţărilor din Europa de Est la Washington DC şi guvernele acestor ţări, ar trebui să ia exemplul Cehiei si să facă declaraţii publice ferme, care să-i determine pe americani să localizeze corect şi precis republicile musulmane din fosta URRS, acolo unde se află ele, în Asia. Consider ca este important să se sublinieze diferenţele dintre cultura şi principiile Europei de Est şi să se delimiteze ferm de actele teroriste ale extremiştilor musulmani.

 

Consider că este necesar ca politicienii şi diplomatii din Estul Europei să facă precizări privind religia majoritară a ţărilor din Estul Europei, să sublinieze aportul acestora că parteneri NATO în lupta împotriva terorismului internaţional; să se facă o delimitare clară între Europa de Est şi Federaţia Rusă, respective ţările situate în apropierea Mării Caspice, zona Munţilor Caucaz sau Asia Centrală.

 

În timp ce scriam acest articol, jurnalistul Cristian Bucur de la Montreal a semnalat aparitia unui nou articol despre ţiganii de origine română, care au cerut azil politic în Canada si avertismentele oficialilor canadieni catre alti 100, care intenţionează să treacă ilegal fontiera dintre SUA si Canada în Vermont. Articolul a apărut în franceză la data de 23 aprilie 2013, în ziarul “La Presse” din Canada. Ministrul canadian al cetăţeniei, imigrării şi multiculturalismului, Jason Kenney, şi-a  exprimat speranţa că a fost blocată definitiv intrarea ilegală a 100 de emigranţi clandestini romi din Craiova, prin punctul de frontiera Stanstead, o problema cu care Canada se confruntă déjà de luni de zile.

 

Ministrul Kenney afirmă că ţiganii erau introduşi în Canada ilegal de către o reţea criminală din Craiova, condusă de trei foşti rezidenţi la Montreal: “Organizaţia a facilitat intrarea ilegală în Canada a solicitanţilor de azil romi. Printre ei, mulţi s-au implicat în clanuri de hoţi, care au devenit  foarte active în Canada. O parte din veniturile din crimele lor s-a întors la Craiova. Potrivit informaţiilor noastre, există, probabil, o sută de oameni din aceeaşi reţea, care sunt în Statele Unite şi care nu au intrat încă aici. Am acţionat rapid şi agresiv, am trimis  un mesaj pentru românii care se află în Statele Unite, că nu vom accepta cererile lor”

 

În ciuda tuturor eforturilor sale de combatere a intrării ilegale a romilor în Canada, ministrul s-a declarat sensibil la situaţia romilor în Europa: “Suntem sensibili la situaţia romilor în Europa de Est. Ştim că există discriminare, şi, uneori, violenţă. Există cu siguranţă o lipsă de integrare, dar puţini dintre ei au prezentat dovezi reale de persecuţie. Am vizitat Ungaria şi România, m-am întâlnit cu liderii romilor, am făcut o analiză… Nu este corect să spunem că există acte de violenţă împotriva romilor tot timpul, ci doar că există neo-fascişti. Aceasta este o problemă pe care nu o neg, dar afirmaţiile lor că romii trebuie să plece din Europa mi se par  ridicole “, a concluzionat ministrul Jason Kenney.

 

În concluzie, din 2010 când eu am semnalat prezenţa a patru familii de cerşetori romi, originari din Craiova, la Washington DC, şi până acum, cazurile s-au înmulţit, faptele a sute de „Gypries” au speriat America; românii din SUA şi Canada au început să se confrunte cu probleme de imagine, deci am o senzaţie de deja vu. Cam aşa a început discreditarea şi calvarul românilor în 1990, când ţiganii au mâncat lebedele de pe un lac din Austria, oripilând Europa de Vest. Bun venit în coşmarul nostru, SUA şi Canada! Aşteptam cu interes rezultatele integrării/expulzării romilor în/din America de Nord.

 

Simona BOTEZAN

Washington, D.C., SUA

27 aprilie 2013

 

 

Detalii despre parada inaugurală de la Washington D.C.

Posted by Stefan Strajer On January - 16 - 2013

Detalii despre Parada Inaugurală de la Washington D.C.

 

Autor: Simona Botezan (Washington, D.C.)

 

Comitetul de Inaugurare Prezidențial (PIC) a anunţat ieri, 14 ianuarie, noi detalii despre parada inaugurală, care va avea loc, ȋn 21 ianuarie 2013, la Washington D.C. PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor comenta parada inaugurală.

 

Parada va include opt care alegorice personalizate, comandate de PIC pentru paradă. Patru dintre acestea vor reprezenta familiile preşedintelui şi vice-preşedintelui, și statele lor de origine, iar celelalte patru vor onora progresele extraordinare pe care le-a facut SUA ca națiune.

 

Primul car alegoric reprezintă statul Hawaii, locul de naştere al președintelui Obama şi reprezintă un vulcan, modelat după faimosul vulcan Diamond Head.

 

Cel de-al doilea reprezintă statul Illinois, locul de naştere al Primei Doamne Michelle Obama. Este decorat cu steaguri americane și conţine o panoramă a Capitoliului.

 

A treia platformă reprezintă statul Pennsylvania, locul de naştere al vicepreședintelui Joe Biden şi include o replică a „Liberty Bell”, precum și emblema oficială a statului Pennsylvania.

 

Platforma statului Delaware este cea de a patra, care ȋşi va face apariţia ȋn timpul paradei din 21 ianuarie. Platforma este dedicată doamnei Dr. Jill Biden, soţia vice-preşedintelui Joe Biden şi include o replică a statului ei de origine „Capitol Bell Tower”.

Următorul car alegoric este deidicat lui Martin Luther King, Jr. Conţine o imagine a disidentului Dr. King şi o reprezentare a unui citat celebru al acestuia: “din muntele disperării se naşte o piatră a speranței”

 

Următoarea platformă este dedicată mișcărilor pentru drepturile civile din SUA. Imaginile reprezentate includ imigrația, femeile, LGBT (diversitatea identităților sexuale), drepturile civile și drepturile de muncă. Platforma include, de asemenea, un citat a lui Martin Luther King “Arcul universului moral este lung, dar se îndoaie pentru dreptate.”

Platforma „US Armed Forces” este penultima. Dedicată aviatorilor, platforma va aduce un tribut tinerilor curajoși din aviaţia militară a Statelor Unite. Carul alegoric este decorat cu un model P-51 Mustang.

 

Ultima platformă va conţine tema inaugurală “Our People, Our Future”şi este dedicată poporului american. Platoforma va fi reprezentată de câţiva cetățeni, participanţi la „National Day of Service”.

PIC a lansat un videoclip cu imagini din spatele scenei, respectiv cu oamenii care construiesc aceste care alegorice, muncitorii de la compania Hargrove, Inc.

 

http://www.youtube.com/watch?v=H_13FeyJbQg&feature=youtu.be

 

PIC a anunţat, de asemenea, numele crainicilor care vor comenta parada inaugurală. Charles Brotman, un crainic veteran, care a prezentat alte 14 parade de inaugurare prezidențiale, va conduce un grup comentatori şi diverse personalități locale. Vocea lui Brotman a fost audiată la paradele de inaugurareȋncepând din 1957. Anul acesta el va comenta din Lafayette Park, pentru observatorii paradei de la acea locație. Crainicii vor lucra, de asemenea, din alte șase locații suplimentare, situate de-a lungul traseului paradei, pe Pennsylvania Avenue.

Alaturi de Brotman vor fi: Bob Madigan din Silver Spring, Maryland, SUA; Renee Carol Eubanks de la Hollywood, Florida; Jim Bohannon din Montgomery Village, Maryland; Christine E. Brennan de la Washington, DC; Robert D. Goldwater din White Plains, New York și crainicii militari de la Joint Task Force – National Capital Region (JTF-NCR).

 

*Jurnalist acreditat de Senat Media Gallery; Joint Congressional Committee on Inaugural Ceremonies şi Presidential Inaugural Committee 2013

 

Simona Botezan

Washington D.C.

15 ianuarie 2013

 

Ponta şi Antonescu, tusea şi junghiul în politica de azi a României

 

Autor: George Petrovai

 

            Toate activităţile umane care vizează progresul societăţilor prin dezvoltarea şi rafinarea culturii şi civilizaţiei, toate evidenţiază o atare înclinaţie a omului înspre jocul serios şi cu reguli stricte, obligatorii prin norme de comportament şi legi, încât sintagma homo ludens (omul jucător) mi se pare mult mai adecvată pentru caracterizarea omului din totdeauna şi de pretutindeni decât mult mai consacratele sintagme homo sapiens, homo faber sau homo religiosus. Căci, aşa cum aflăm din celebra carte Homo ludens a lui Johan Huizinga, carte apărută în anul 1977 la Editura Univers, „Abia când face trecerea de la a juca joaca (to play the play) la a juca jocul (to play the game), eul intră în faza sa de maturizare”. Prin urmare, progresul omenirii este totuna cu trecerea de la joaca specifică copilăriei biologice şi istorice a omului, la jocul matur, conştient şi temeinic organizat…

            Fiind o îndeletnicire nu doar specific umană, ci şi o activitate cu un mare impact asupra destinelor individuale şi a comunităţilor mai mari sau mai mici (de la popoare până la familii), se subînţelege de ce politica îşi are regulile sale stricte după care trebuie să se conducă de la primii fiori ai lui homo politikon încoace. În caz contrar, toate manevrele politicianiste cu aparenţe de legalitate, constituţionalitate şi democraţie aparţin intervalului cuprins între demagogie şi vrerea celui mai tare.

            Graţie ruşinosului cuplu Ponta-Antonescu (tusea şi junghiul politicii româneşti din aceste zile), un cuplu manevrat din spate de sinistrul duet bolşevico-securist Iliescu-Voiculescu, România a ajuns vedeta lumii pentru câteva zile şi se constituie în motiv de serioasă îngrijorare europeană pentru cine ştie câtă vreme de-acu înainte.

            Şi cum să fie altminteri, când faptele puciştilor dâmboviţeni au lăsat cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus, şi Răsărit, şi Sud, şi Nord prin iuţeala şi precizia cu care ba au fost capturate, ba au fost decapitate principalele instituţii ale statului român, astfel ca plagiatorul Victor Ponta să ajungă – în pofida minciunilor debitate la tot pasul şi a promisiunilor neonorate după urecheala de la Bruxelles – un premier de neclintit, iar uzurpatorul Antonescu să ajungă în doar cinci zile din codaşul Senatului la Cotroceni, de unde – prin vorbe şi fapte – le oferă românilor probe irefutabile de echidistanţă prezidenţială (sic!), fie ea şi tranzitorie, atât prin zelul cu care ia parte activă la mitingurile anti-Băsescu, cât şi prin vituperările sale la adresa adversarilor politici în pauza dintre două mitinguri.

            Că, de, miza este atât de mare, încât e de neadmis ca Băsescu să revină la Cotroceni, pentru ca parlamentarii penali şi puşcăriabili să poată răsufla uşuraţi, iar dacă totuşi revine, atunci e greu de crezut că noul chiriaş îşi va lua tălpăşiţa din politică aşa cum a promis, când se ştie prea bine că nicăieri nu se trăieşte pe picior mai mare decât la sânul generos al acestei cutre.

            Aşa că-i de aşteptat ca asemenea politruci forjaţi la şcoala lui Iliescu, pentru care politica de stat este totuna cu cea de clan infracţional şi de partid mafiot, să întrebuinţeze toate tertipurile imaginabile şi să arunce în luptă toate mijloace aparent legale, din rândul cărora nu pot să lipsească lungirea referendumului atâta timp cât este de trebuinţă pentru democraţia interesului usl-ist, respectiv reducerea simţitoare a secţiilor de votare pentru românii din străinătate (pe întinsul teritoriu al SUA, iniţial s-au avut în vedere doar patru secţii de votare!), doar-doar în acest chip ticălos îi vor face pe compatrioţii neintoxicaţi cu minciunile şi dezinformările de la ministerul propagandistic al Antenelor să renunţe din pricina enormelor distanţe să-şi mai dea votul în favoarea democraţiei şi a statului de drept.

            Dar, în pofida acestor piedici semănate de nevrednicele noastre autorităţi pe drumul care duce la urne, sunt înştiinţat că românii din SUA nu-s descurajaţi, ci ei luptă din răsputeri pentru îmbunătăţirea condiţiilor în vederea exercitării dreptului la vot, inclusiv pe calea protestelor şi a petiţiilor. Este de presupus că şi românii din Europa apuseană (Franţa, Italia, Spania etc.), confruntaţi cu aceeaşi problemă, nu se vor lăsa mai prejos…

 

TORNADELE UCIGAŞE

Posted by Stefan Strajer On April - 29 - 2011

TORNADELE UCIGAŞE

 

Autor: Simona BOTEZAN (Washington DC, SUA)

Tornade ucigaşe, un twister şi furtuni tropicale devastatoare au ucis 210 persoane într-o singură noapte în Statele Unite

Peste 200 de persoane şi-au pierdut viaţa în noaptea de miercuri (27) spre joi (28 aprilie 2011) în cinci state din sudul şi estul Statelor Unite, anunţă posturile de televiziune naţionale şi ziarele de mare tiraj din SUA. De la o oră la alta, mass media anunţă un număr tot mai mare de victime. Un lanţ de tornade, furtuni tropicale şi un twister, formate din acelaşi focar, au afectat noaptea trecută cinci state din sud-estul SUA, situate în zona de risc maxim: Alabama, Mississippi, Tennessee, Georgia şi Kentucky.

Monstrul ucigaş va traversa în cursul zilei de astăzi, 28 aprilie, alte 21 de state situate în Golful Mexic, sud-estul Statelor Unite şi zona Mid Atlantic (nord – est). Lanţul de furtuni a produs deja pagube din Texas pana în statul New York, potrivit Huffington Post. Guvernatorii statelor Alabama, Mississippi si Georgia au declarat starea de urgenţă.

 

Începând de ieri după amiază şi în timpul nopţii de 27 spre 28 aprilie, o tornadă anunţată de meteorologi încă de luni, 25 aprilie, a crescut continuu în intensitate şi s-a transformat în twister. Axa ei imensă, cu o viteză de rotaţie de 166 mile/oră, o încadrează în categoria furtunilor de gradul 4.

În statul Alabama a fost declarată starea de urgenţă încă de miercuri dimineaţa (27 aprilie) şi a fost convocată Garda Naţională. Cu toate acestea, numarul morţilor din Alabama se ridică, până la această oră, la 131 de persoane. În dimineaţa zilei de joi, 28 aprilie 2011, Guvernatorul statului, Robert Bentley, a declarat pentru NBC News că este o scena de devastare totala, iar furtuna ucigaşă a produs un numar imens de victime, mult peste aşteptările autorităţilor.

Chris England, un membru al Crimson Tide Production Team, de la Universitatea Alabama, a surprins aseară pe o casetă video trecerea tornadei monstru peste oraşul Tuscaloosa, Alabama, oraşul în care s-au înregistrat cele mai multe pierderi de vieţi omeneşti. Oraşul are 83.000 de locuinţe, iar o mare parte dintre acestea au fost afectate de furtună şi au rămas fară curent electric. Sediul central al poliţiei, stadionul şi alte cladiri publice din localitate au fost devastate, iar joi dimineaţa multe străzi erau impracticabile. Primarul oraşului Tuscaloosa a declarat că la scurt timp dupa dezastru, la un singur spital din oraş erau înregistrate 15 decese şi peste 100 de răniţi. Pagube însemnate s-au produs şi în oraşele Pleasant Grove şi Birmingham din Alabama, unde sute de case au fost distruse. De asemenea, pagube materiale mari s-au semnalat  în oraşul Ringgold din Georgia şi în mai multe oraşe din statul Mississippi.  

Potrivit CNN, twister-ul de azi noapte a produs cele mai multe pierderi de vieti omeneşti din ultimii 35 de ani. Furtuna a ucis alte 32 de persoane în statul Mississippi, iar statele Tennessee şi Virginia au declarat câte un deces în această dimineaţă. Câteva sute de voluntari ai gărzii naţionale încearcă acum să stopeze efectele inundaţiilor din zona Midwest, South.

Preşedintele Barack Obama a declarat pentru NBC News că a aprobat  în regim de urgenţă cererea guvernatorului Robert Bentley pentru sprijin federal şi a trimis déjà echipe de asistenţă şi căutare a supravieţuitorilor din Alabama, precum şi 1400 de soldaţi din Garda Naţională.

În mesajul adresat Guvernatorului Bentley, preşedintele Barack Obama a spus: „Michelle şi cu mine prezentam  sincere  condoleanţe şi avem păreri de rău profunde  pentru familiile celor care şi-au pierdut viaţa din cauza tornadelor, care au măturat Alabama şi sud-estul Statelor Unite. Inimile noastre sunt deschise pentru toţi cei care au fost afectaţi de forţele dezlănţuite ale naturii. Apreciez, sprijin şi laud eforturile eroice ale celor care s-au mobilizat şi au lucrat neobosit pentru a stopa efectele acestui dezastru. […] Vom continua să monitorizăm furtuna severă din întreaga ţară şi suntem gata să-i ajutam pe oamenii din Alabama şi pe toţi cetăţenii afectaţi de furtună.” 

Tom Bradshaw, meteorolog la Naţional Weather Service pentru Regiunea de Sud din Fort Worth, Texas a declarat pentru The Weather Channel: „Acesta este, probabil, unul dintre cele mai mari focare din sud-est din ultimul timp  şi spune multe despre schimbările majore ale climei, având în vedere dezastrele naturale recente pe care le-am avut pe întreaga planetă.”

„Tornada extrem de largă, care a urlat prin Birmingham miercuri la orele 6,00 pm a fost produsă de acelaşi focar  care a produs twister-ul din centrul oraşului Tuscaloosa” a declarat Jim Stekovich, meteorolog la  Serviciului Naţional de Meteorologie, biroul din Birmingham, Alabama. “Am avut – aşa cum a prezis – o epidemie masivă de tornade puternice şi violente astăzi”, a spus Stekovich.

Dave Imy, un meteorolog de la Serviciul Naţional de Meteorologie Storm Prediction Center din Norman, Oklahoma, a declarat că Centrul din Oklahoma a primit 137 rapoarte de tornadă în jurul regiunii miercuri seara, anunţă AP. Potrivit AP, Dave Imy a afirmat că aceasta este cea mai distugătoare tornadă de la cea din 1974, când 315 au fost ucişi.

————————————–

Surse: NBC News, CNN, Huffington Post, CBS News, Washington Post

Sursa foto: AP/Huffington Post

Simona BOTEZAN

Washington DC, SUA

27 aprilie 2011

Simona BOTEZAN:

 

Atacul de vineri, 1 aprilie, împotriva birourilor ONU din localitatea afgană Mazar-I-Sharif (nordul Afganistanului) s-a soldat cu 7 morţi, printre care şi un cetăţean român. A fost cel mai sângeros atac comis împotriva ONU în Afganistan din 2001, transmite AFP care citează un purtător de cuvânt al Naţiunilor Unite.

Potrivit Agerpres, Farhan Haq, purtător de cuvânt al ONU, a avansat acest bilanţ vineri, de la sediul organizaţiei din New York. Conform reprezentantului ONU, acesta este şi cel mai sângeros atac comis împotriva organizaţiei de la cel produs în 2007, la Alger, soldat cu 17 morţi din rândul personalului organizaţiei. Cel mai sângeros atac împotriva unor birouri ONU s-a produs la Bagdad la 19 august 2003 şi s-a soldat cu moartea a 23 de persoane, printre care şi emisarul ONU în Irak, Sergio Vieira di Mello. Reprezentantul ONU a precizat că în urma atacului de la Mazar-I-Sharif şi-au pierdut viaţa trei funcţionari străini ai ONU şi patru gărzi nepaleze.
Potrivit MAE, cetăţeanul român care a fost victimă a atacului de vineri după-amiază de la Biroul regional ONU din Mazar-I-Sharif, fiind decapitat de atacatori, se numea Filaret Moţco şi era funcţionar internaţional al ONU. MAE a primit în o notificare oficială de la Departamentul de Operaţiuni pentru Menţinerea Păcii al ONU. Cetăţeanul român lucra în Afganistan de aproximativ doi ani, înainte să deţină această funcţie neavând o carieră diplomatică în România.

Moţco Filaret era expert în relaţii şi organizaţii internaţionale şi a mai participat la misiuni în cadrul Centrului Operaţional ONU din Kandahar, misiunile OSCE de teren din Tadjikistan, în Federaţia Rusă, regiunea Caucazul de Nord-Cecenia şi în Kârgâstan, a precizat oficialul MAE. Ministerul Afacerilor Externe a condamnat cu toată fermitatea, printr-un comunicat difuzat vineri seara, actele de violenţă şi cruzime săvârşite asupra membrilor biroului ONU din Mazar-i-Sherif: „Nu poate exista justificare pentru astfel de acte deplorabile”, se arată în comunicatul MAE. Oficialităţile române şi-au exprimat regretul profund pentru pierderile de vieţi omeneşti şi au transmis întreaga compasiune familiilor celor care şi-au pierdut viaţa în acest tragic atentat. MAE şi-a exprimat solidaritatea cu membrii misiunii ONU în Afganistan.
Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a caracterizat acest atac drept „atroce şi laş”.
Atta Mohammad Nour, guvernatorul provinciei Balkh, a cărui capitală este Mazar-i-Sharif, a fost primul care a avansat bilanţul de şapte morţi, el însă susţinea că cinci dintre aceştia sunt gărzi nepaleze şi doi ar fi europeni.
Incidentul a fost declanşat de cinci manifestanţi, care protestau împotriva gestului recent al pastorului american Terry Jones, de a arde o copie a Coranului. Manifestanţii islamişti care au atacat vineri, 1 aprilie, birourile ONU din Afganistan, au solicitat guvernului afgan să „rupă toate legăturile diplomatice cu SUA dacă nu sunt de acord cu gestul pastorului care a dat foc Coranului”. Conform guvernatorului afgan, şapte oameni au fost ucişi, iar alţi 20 au fost răniţi,. Ceilalţi doi funcţionari ONU ucişi în atac sunt de origine norvegiană şi respectiv suedeză.

Preşedintele Traian Băsescu a transmis, sâmbătă, 2 aprilie, un mesaj de condoleanţe pentru decesul cetăţeanului român, expertul internaţional Filaret Moţco, ca urmare a atacului asupra biroului Organizaţiei Naţiunilor Unite din Mazar-i-Sharif, Afganistan. „Am primit cu durere vestea încetării din viaţă a cetăţeanului român Filaret Moţco, funcţionar internaţional în cadrul biroului ONU (UNAMA) din nordul Afganistanului, ca urmare a atacului comis asupra biroului Naţiunilor Unite din Mazar-i-Sharif la data de 1 aprilie. Doresc să prezint, în nume personal şi în numele poporului român, sincere condoleanţe familiei îndoliate. În acelaşi timp, exprim solidaritatea poporului român faţă de celelalte state ai căror cetăţeni au căzut victime acestei tragedii şi reiterez poziţia fermă a României de condamnare a actelor inumane generate de intoleranţă şi extremism”, se menţionează în mesajul preşedintelui.
Şeful statului afirmă că sunt inacceptabile atacurile împotriva personalului ONU şi solicită autorităţilor afgane să ia toate măsurile necesare. “Atacurile împotriva personalului ONU – care lucrează în sprijinul poporului afgan şi al păcii – sunt inacceptabile. Solicităm autorităţilor afgane să ia toate măsurile necesare pentru ca autorii acestor crime oribile să fie aduşi în faţa justiţiei şi condamnaţi pentru faptele lor”, a adăugat preşedintele Băsescu.

„Suntem afectaţi de această ştire”, a declarat pentru AFP pastorul Terry Jones, rugat să comenteze atacul asupra birourilor ONU de la Mazar-i-Sharif. “Noi nu suntem în niciun fel responsabili”, a mai adăugat pastorul care acuză “elementele radicale islamiste care caută o scuză pentru a-şi justifica violenţa”.

 
La 20 martie pastorul, care conduce o mică organizaţie creştină denumită “Dove World Outreach Center” din Gainesville, Statele Unite, a dat foc unui exemplar din Coran. Acest pastor a provocat vii controverse în legătură cu acest gest încă din septembrie 2010 când a anunţat că are de gând să dea foc Coranului. El a renunţat atunci la acest gest în urma multiplelor apeluri ce i-au fost adresate de şefi de stat dar şi de suveranul pontif, Papa Benedict al XVI-lea.

———————————————

Surse: AGERPRES, AFP, Mondo News

Simona BOTEZAN

Washington DC, SUA

2 aprilie 2011

Casatoria cu un cetatean american garanteaza obtinerea de green card?

Posted by Stefan Strajer On February - 10 - 2011

Casatoria cu un cetatean american garanteaza obtinerea de green card?

 

Autor: Av. Marcel Miclea (Michigan, USA)

Desi reprezinta una din cele mai rapide modalitati de obtinere a rezidentei permanente, casatoria cu un cetatean american nu asigura intodeauna dobandirea statutului de imigrant legal.

In general, procesul de obtinere a unui green card in baza casatoriei cu un cetatean american decurge fara complicatii. Formularele necesare, procedura si alte detalii se gasesc la adresa www.uscis.gov, care este pagina oficiala a serviciului american de imigrare (USCIS – United States Citizenship and Immigration Services). Pentru cei aflati deja in Statele Unite procesarea actelor si interviul au loc aici, iar pentru cei din tara obtinerea statului de imigrant se face prin intermediul ambasadei SUA.

Cu cateva exceptii, cei aflati in Statele Unite admisi in baza unei vize obtinute de la ambasada SUA (ex: turist, student etc), care insa nu s-au reintors in Romania, au posibilitatea de a obtine rezidenta permanenta in baza casatoriei cu un cetatean american.

Din nefericire, nu acelasi tratament se aplica celor care au intrat in Statele Unite in mod ilegal. Acestia sunt considerati “inadmisibili” iar casatoria cu un cetatean american nu le permite procesarea actelor prin intermediul USCIS si astfel intrarea in legalitate. In asemenea cazuri, procesarea actelor se face prin intermediul ambasadei. Pentru a obtine o derogare de la starea de inadmisibilitate in cauza, aplicantul trebuie sa solicite aceasta in persoana. Dosarul inaintat are la baza completarea formularului I-601 “Application for Waiver of Grounds of Inadmissibility” impreuna cu alte documente ce vor fi prezentate mai jos. O decizie nu va fi luata de catre ambasada SUA, dosarul urmand a fi trimis la Viena, Austria unde exista un oficiu regional al USCIS. Aici, hotararea se ia in mod discretionar, sansele de success depinzand de fiecare situatie in parte. In caz de refuz, apar situatii dramatice in care sotul/sotia cetatean american impreuna cu copiii sunt nevoiti fie sa se stabileasca in Romania, fie sa ramana separate, pana cand cel in cauza este considerat admisibil.

Chiar si celor care nu au fost niciodata in Statele Unite li se poate refuza viza de imigrare in ciuda faptului ca exista o casatorie reala, de buna credinta, cu un cetatean american. Aceasta se datoreaza existentei unei situatii de inadmisibilitate care, dupa caz, fie prelungeste perioda de dobandire a unui green card, fie inlatura in totalitate posibilitatea de a emigra.

Cele mai des intalnite situatii de inadmisibilitate sunt:

  • Motive de sanatate: existenta unor boli transmisibile, mentale sau de comportament care pot pune in pericol grav securitatea altor persoane sau a proprietatii acestora (ex: tuberculoza, dependenta de droguri);
  • Savarsirea unor anumite infractiuni: de exemplu, conducerea unui autovehicul in stare de ebrietate si fara permis, cu permis anulat sau suspendat, rapire, furt, frauda, delapidare, inselaciune, evaziune fiscala, contrafacere, spalare de bani, prostitutie etc.; Inadmisibilitatea exista chiar si in situatia in care pedeapsa aplicata a fost suspendata sau daca persoana admite comiterea acestor infractiuni;
  • Prezentarea ca adevarata a unei situatii false in scopul obtinerii unui beneficiu de natura imigrationala: de exemplu, declaratia falsa conform careia persoana este cetatean american in scopul obtinerii dreptului de a vota sau de a obtine un loc de munca.
  • Sederea ilegala in SUA: sederea neintrerupta pentru o perioada intre 180 zile pana la 1 an peste durata admiterii indicate in pasaport atrage interdictia de a intra in SUA pentru o perioada de 3 ani. Daca perioada depaseste 1 an de zile, interdictia este de 10 ani. Asa cum am aratat mai sus, aceasta interdictie nu se aplica celor aflati deja in Statele Unite care sunt casatoriti cu un cetatean american. Aceste persoane trebuie sa ramana pe teritoriul SUA pana cand actele sunt procesate de catre USCIS si rezidenta permanenta este obtinuta.
  • Intrarea ilegala in SUA fie cu documente false, fie prin evitarea inspectiei la vama;
  • Securitate nationala: persoanele suspectate de spionaj sau sabotaj, membrii ai unui grup considerat terorist, membrii ai partidului comunist sau organizatie totalitara sau cei care au fost implicati in genocid sunt considerati inadmisibili iar admiterea lor pe teritoriul SUA e refuzata. 

 

O parte din situatiile de inadmisibilitate stipulate de lege primesc uneori o rezolvare favorabila. Asa cum am mentionat, o astfel de decizie se ia in mod discretionar, in urma inaintarii unei petitii (I-601) si in functie de circumstantele particulare ale fiecarui caz, dovedite cu documente justificative. Serviciul de imigrare (USCIS) sau, dupa caz, judecatorul (pentru cei aflati in procedura de deportare) analizeaza aceste petitii care in mod obligatoriu trebuie sa cuprinda dovezi ce indica cumulativ existenta uneia din urmatoarele situatii: (1) Petitionarul este sot/sotie, fiu/fiica sau parinte al unui cetatean american sau rezident permanent care, ca urmare a separarii, ar suferi dificultati extraordinare (extreme hardship) de ordin emotional, economic, medical, profesional etc. sau (2) au trecut cel putin 15 ani din momentul in care infractiunea a fost comisa; intrarea persoanei in SUA nu ar afecta negativ sistemul de ajutor social, siguranta si securitatea SUA, iar persoana a fost reabilitata, adica nu a mai comis alte infractiuni.

Dovedirea dificultatilor extraordinare se face cu documente din care sa rezulte starea extrem de dificila prin care cetateanul american/rezidentul permanent ar fi nevoit sa treaca ca urmare a separarii. Suferinta emotionala, existena copiilor din casatorie, dificultati economice datorate separarii, datorii si obligatii, conditii medicale care necesita tratament continuu in SUA sau pentru care nu exista tratament adecvat in Romania, studii/training in curs de finalizare cu potential de a oferi o cariera mai buna etc. sunt doar cateva din dovezile care vor trebui sa sprijine aceasta petitie.

Pe de alta parte, legea nu prevede o derogare pentru unele situatii de inadmisibilitate. Cu alte cuvinte, exista persoane care vor fi considerate permanent inadmisibile. In aceasta categorie intra, de exemplu, persoanele dependente de droguri, persoanele condamnate la inchisoare ca urmare a savarsirii unor fapte grave cum ar fi omor sau tortura, sau cei care dupa data de 30 septembrie 1996 au pretins ca sunt cetateni americani cu scopul de a obtine un avantaj.

Chiar daca unul din obiectivele principale urmarite de serviciul de imigrare american priveste unitatea familiei, acest scop devine secundar celui de protectie a intereselor generale ale societatii americane. Asa se explica diminuarea substantiala, iar alteori eliminarea, sanselor de a imigra pentru acele persoane declarate inadmisibile.

 

Nota: Acest articol are scop informativ si nu are pretentia de a oferi o paleta completa si detaliata a cazurilor de inadmisibilitate sau a solutiilor posibile. Fiindca cele prezentate nu echivaleaza cu un sfat legal, cei care se afla in situatii similare sunt indemnati sa consulte un avocat.

 

 

Marcel Miclea

Avocat specializat pe probleme de imigrare

George P. Mann & Associates P.C., Michigan

www.greencard-us.com

Contact: mmiclea@greencard-us.com

„Preajma prezentului și viața care a devenit istorie” – Interviu cu Cornel Cotuțiu

 Autor: Mihaela Solomon

Mihaela Solomon: E greu, e ușor să devii scriitor?

Cornel Cotuțiu: E ușor, dacă-l consideri scriitor pe cel care scrie cu creta o înjurătură pe gard ori pe îndrăgostitul care alcătuiește o epistolă de amor către femeia visurilor sale; sau pe infractorul care dă declarații la poliție. Nu?

M.S.: Nu. Știți prea bine că am avut în vedere omul de condei – cum se spune -,adiică poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul literar ș.a.

C.C.: Desigur că glumeam. E greu să ajungi scriitor, asta chiar dacă nu ești membru al acestei bresle. Nu există o rețetă, o vârstă. Definirea noțiunii de scriitor e inevitabil ambiguă, inevitabilă incompletă. De la Vasile Cârlova au rămas doar cinci poezii, însă a intrat în istoria literaturii române. Mateiu Caragiale a scris un singur roman, dar e considerat unul dintre cei mai originali prozatori români. A.Toma, în plin avânt proletcultist, era considerat de către propaganda comunistă nici mai mult nici mai puțin decât un geniu; astăzi, doar câțiva vârstnici își mai amintesc de el, așa, ca să-l dea de exemplu cum o nulitate poate fi socotită, într-un anume context socio- politic, o personalitate scriitoricească nemaipomenită. Ca să ajungi scriitor veritabil, aceasta presupune un cumul de trebuințe: talent (dar ce e… talentul?), vastă lectură, inspirație (dar ce e… inspirația?), curajul de a căuta forme proprii de exprimare, perseverență,   sacrificiu, noroc, poate și un dram de nebunie (dar ce e… nebunia?), iscusința de a te comunica pe tine însuți prin virtuțile conotative ale cuvântului și încă altele și altele. Încât, îl invoc pe esteticianul italian Benedetto Croce, parafrazându-i o afirmație năucitoare: Scriitorul este ceea ce toată lumea știe că este. Parcă e…simplu. Nu?

M.S.: Cum ați trăit momentul intrării dv. în Uniunea Scriitorilor din România?

C.C.: Sunt uneori clipe când dorești ceva cu ardoare, dar împlinirea, intrarea în posesie întârzie, e amânată. Până la urmă, visul, dorința, aspirația se concretizează, însă constați că trăiești o stare lăuntrică potolită, stoarsă; nu e de amploarea celei pe care o anticipai.             Am devenit scriitor cu „patalama” în primul an postdecembrist. Până atunci avusesem „la activ” trei cărți tipărite, cronici în reviste literare, recomandări. Și totuși – nu! Eram printre cei câțiva zeci de autori refuzați. De ce?  Pentru că asta era politica organismelor ceaușiste în domeniul creației artistice. În primul deceniu de după război se putea intra în obștea scriitoricească chiar dacă nu scoseseși nici măcar o carte, însă aveai în tolbă cinci articole și trei poezii de preamărire a regimului impus de Kremlin. E de reținut și faptul că în ultimii ani ceaușiști scriitorimea devenise o categorie de intelectuali incomozi și, în bună măsură, retractilă pentru omagiile către dictator. În consecință, se intra în USR „cu țârâita”.

M.S.: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?

 

C.C.: Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-au plăcut cel mai mult această carte.

M.S.: Ce izvoare de inspirație stau la baza scrierii uneia sau alteia dintre cărțile dv?

C.C.: Preajma prezentului și viața care a devenit istorie.

M.S.: Există câteodată o insinuare malițioasă cum că scriitorii nu citesc decât propriilor lor cărți. Sunteți… în situația asta?

C.C.: Cunosc o astfel de opinie, însă nu e decât o mică răutate, o maliție ieftină. Recent am citit o plachetă de versuri, Coarda curcubeului, a româncei Doina Popa, stabilită în SUA, dar cartea tipărită la Eikon Cluj-Napoca. Apropo de asta și de interesul pentru lectură: Am încredințarea că, treptat-treptat, poezia și proza scurtă sunt speciile literare care vor face…carieră în viitor.

M.S.: În această ipostază de scriitor, desigur că ați participat de-a lungul anilor la tot felul de manifestări culturale. E vreun eveniment care v-a rămas în suflet ca fiind unul special?

C.C.: O, iarăși o întrebare dificilă pentru cel intervievat! Au fost momente, unul mai frumos decât celălalt, mai emoționant, începând cu turneul în Transilvania, organizat de Editura Dacia, în 1978 (când debutam editorial) până mai deunăzi, când Editura Eikon (prin directorul ei, poetul George Vasile Dâncu) a organizat la faimoasa cafenea „Arizona” de la Cluj-Napoca o triplă lansare de cărți semnate de Viorel Mureșan, Radu Țuculescu și Cornel Cotuțiu. Hai să zicem că iese din comun „Revelionul Saeculum” din pragul anului 1984, pe care l-am organizat la Beclean, la sugestia (de acum) a  regretatului Radu Săplăcan. Au participat atunci nu numai membri ai cenaclului„Saeculum”, ci și invitați. Au fost prezenți scriitori de la București, Brașov, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Baia Mare. A fost un revelion al prieteniei și solidarității într-o atitudine de neaderență la slugărnicia cerută de regimul comunisto-securist din anii aceia.

M.S.: Mai toți tinerii își gândesc viitorul având un idol, un model de viață. Presupun că și dv.ați avut.           

C.C.: Da! Un „da” din toată inima. În timpul liceului (și după aceea) am fost fascinat de personalitatea profesorului Petru Săplăcan (tatăl poetului și criticului literar Radu Săplăcan). Nu l-am avut la clasă nici măcar o oră. Ne-am apropiat când am îndrăznit să-i dau spre lectură primele mele încercări literare. Purtam după amiezile discuții pe teme culturale, cunoștea culisele vieții literare din anii 5o, din vremea șederii la București, apoi fusese regizor la un  teatru din Baia Mare. Ajuns profesor la Beclean (originar fiind dintr-o comună la câțiva km. de oraș), a întemeiat o trupă de teatru a corpului profesoral din localitate și una a elevilor (din care făceam parte și eu), ceea ce a însemnat turnee, ecouri în presă notorietate. Era o bucurie chiar să-ți răspundă la salut; o făcea cu o expresie și un glas de bunăvoință vie, afectuoasă. Râsul, surâsul, timbrul vocii, ironia fină, privirea de cărbune luciu – toate, tot atâtea mângâieri pentru adolescentul ce eram. Sugestia pentru povestirea  Luna, cu care am debutat în „Tribuna”, el mi-a dat-o. Nu mai zic că primele articole de ziar publicate (licean fiind) în „Făclia” clujeană, la îndemnul lui le-am scris. În anii studenției, când mai trăgeam câte o fugă acasă, mă chema să asist la câte o lecție de română, apoi, în altă ocazie, schimbam locurile, el trecând în banca din spatele sălii, eu trecând la catedră. Faima de dascăl excepțional și om de aleasă cultură a sporit când s-a stabilit la Dej. Îl vizitam și acolo, mai cu seamă că, între timp, mă împrietenisem cu Radu, fiu-său. Iată modelul și norocul meu, ca profesor și condeier.

M.S.: Vi s-a întâmplat în viață ceva ce n-ați fi vrut să vi se întâmple?

C.C.: Andre Gide spune undeva: Ceea ce nu s-a întâmplat, nu putea să se întâmple. Întorcând foaia: Ceea ce a fost, nu putea fi evitat. Așa cred. Doi oameni de decizie mi-au hotărât nefast destinul. Decanul Mircea Zaciu m-a exmatriculat, fără temei, din facultate. Chiar dacă mai târziu, într-o dedicație pe o carte a sa, mărturisea că se simte vinovat pentru ce a făcut – vină pe care el însuși nu și-o iartă, preciza el -, asta nu putea să repare ceva, mă mutase ireversibil, pe altă cărare. A doua persoană, tot om de decizie, un  secretar cu propaganda al proaspătului înființat județ Bistrița-Năsăud (1968). Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înființatul ziar de la Bistrița („Ecoul”) avea nevoie în redacție de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei și să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut așa ceva, redacția mă dorea încadrat, nu și acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la țară! Așadar, precum zice tot omul: Așa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș hotărî așa cum îmi propusesem încă din clasa a VII-a: mă voi face dascăl de română. De aceea, obligația de a intra în pensie a fost pentru mine o ofensă. Politrucul de atunci, demnitarii de azi? Aceeași varză stricată.

M.S.: Se acreditează ideea că s-a pierdut interesul pentru lectură, mai ales în rândul tineretului. Sunteți de acord?

C.C.: Parțial. Atitudinea față de carte depinde de mulți factori. Exercițiul lecturii, nevoia de a citi o carte de beletristică, de istorie, de filozofie poate începe încă din familie. Dacă pruncul crește obișnuindu-și privirea cu cele câteva rafturi de cărți din casă, dacă o vede pe mama adâncită în lectura unei cărți, dacă își vede tatăl  scoțând din mapă, la întoarcerea de la serviciu, o carte tocmai cumpărată, dacă în oraș intră în librărie însoțindu-și unul dintre părinți, atunci acest interes pentru carte intră în firescul existenței diurne. Cred că nu exagerez considerând că deprinderea lecturii este un element component a ceea ce se numește „cei șapte ani de acasă”. Mama mea a fost o împătimită a cititului. În tinerețe, a făcut pe menajera câțiva ani în casa unei familii bucureștene. Mare mirare a fost pentru surorile ei mai mici când, întoarsă la casa părintească, au văzut că jumătate din geamantanul ei era ocupat de cărțile cumpărate în timpul șederii la București. Rețin apoi o scenă de acasă (eu abia intrasem la școală): tata trebăluind la măsuța lui de pantofar și, alături, mama, citind cu voce tare din ”Anna Karenina”. Asta m-a stârnit să împrumut și eu o carte de la bibliotecă. Doamna bibliotecară s-a înveselit și mi-a replicat condescendent: „Ești încă mic pentru așa ceva”. Interesul pentru lectură poate fi cultivat sau diminuat de calitatea școlii, a profesorilor, mai cu seamă, desigur, a celor de limba și literatura română. Când ora la clasă e însuflețită de dialog, de problematizări (pornind de la o frază, de la o strofă), când elevul este ajutat să decodeze frumusețea unui enunț, așa apropierea de carte nu mai e silită, plicticoasă, ci dorită.  Nu e mai puțin adevărat că mass-media și internetul pot tenta, mai cu seamă tineretul, îndepărtându-l însă de actul lecturii unei cărți. Curiozitatea pentru computer, nevoia de el, snobismul,  pot deveni un viciu periculos, îndeosebi pentru sănătatea psihică. Treptat, în  cel contaminat de „sticla” calculatorului, se strecoară și persistă o stare de însingurare, de izolare și, pe de altă parte, se clădește în mentalul lui o zestre culturală mediocră, rezultată din informații trunchiate, uneori greșite, din texte manipulate, mesaje tendențioase. În ultimă instanță – un ghiveci. Diapozitivele, filmele, documentarele așează privitorul într-un fel de nișă unde nu e loc decât pentru el. Dimpotrivă, citind o pagină de roman (de pildă), te situezi într-o intimitate a relației dintre emițător și receptor, într-o interacțiune care stimulează sensibilitatea, imaginația; ceea ce echivalează cu o prelungire a dialogului, cu o replică proprie la metaforă, la nuanțele gestului tocmai descris de scriitor. Nu poate fi însă ocolită și o altă ipostază a actului lecturii, a contactului cu litera tipărită: adulții, vârstnicii citesc, dar, nu puțini, preferă un ziar, cărți de umor ieftin, eventual volume  cu documente, mărturii, integrame, publicații tabloide; deci, mai rar beletristică. Și totuși, librarii au observat, în ultima vreme, că a sporit numărul cumpărătorilor de carte, chiar dacă prețul lor crește mereu. E un semn de reviriment al actului lecturii? Concluzionând: E drept că multă tinerime își potolește hormonii în discoteci ori prin tufișuri sau devine dependentă de calculator, dar nu puțini tineri au pasiunea lecturii. Da, deocamdată mass-media și internetul precumpănesc (deocamdată!), ceea ce nu înseamnă că lectura unei cărți e un fapt marginalizat sau pe cale de dispariție.

M.S.: Să trecem acum la presa scrisă. Din experiența dv. de ziarist, ce condiții credeți că ar fi necesare să îndeplinească un  text pentru a merita să vadă lumina tiparului?

C.C.: Să fie persuasiv în opinie, să aducă informații proaspete, să convingă prin discernământ, să pledeze pentru adevăr, să atragă prin acuratețea limbajului, prin argumente serioase (în cazul unui text critic, al unei polemici, dezvăluiri), să atragă prin obiectivitate și echidistanță.

M.S.: În prelungirea întrebării anterioare: Care credeți că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist?

C.C.: Mai întâi: jurnalistul nu poate fi decât bun sau foarte bun. Ceilalți sunt impostori; eventual, jenanți veleitari, fanfaroni, cameleoni. Ziaristului adevărat îi pretind coloană vertebrală, ochi limpede în a vedea ceea ce alții neglijează, cunoașterea fără reproș a limbii române, subtilitate în stil (dar nu prețiozitate), evitarea improvizației în redactarea articolului, evitarea supozițiilor debile, a insinuărilor de prost gust. Avem, din păcate, gazetari (e drept, de duzină) care fac texte-chisăliță, amestecând informația cu opinia. Unii se descalifică prin însăși formularea titlului: sintagme obosite de prea multă folosință, ziceri prăfuite, incolore, luate (din lene ori lipsă de imaginație) din tolba limbajului de lemn.

M.S.: În textele dv. de gazetă ce problematică abordați?

C.C.: Nu am un anume program tematic. Scriu când și cum „îmi vine”. Imboldul de a alcătui un articol e uneori neașteptat, neprevăzut, el țâșnind din reacția la ceea ce se întâmplă în jur, în această societate din ce în ce mai debusolată, mai bolnavă. Am speranța că mă situez în categoria formatorilor de opinie, că mă situez exponențial. Textele mele sunt stârnite de te miri ce: o afirmație din mass-media, o zicere năucitoare a președintelui de la Cotroceni, un  gest de generozitate al cuiva, o mitocănie de pe stradă, un colț de natură, un obicei tradițional, o personalitate a locului, lacrima unui copil, căderea unei frunze, apariția unei cărți, declarația incalificabilă a vreunui demnitar. În general, sunt dintre cei care văd jumătatea goală a paharului și de aici apoi tonul meu uneori persiflant, acid, cu inserții pamfletare. Ceea ce, am observat de-a lungul anilor, place cititorului. Adesea primesc mesaje de genul: Bine ai zis-o! Ține-o tot așa!

M.S.: În postura de cititor de ziare și reviste, ce căutați mai cu seamă?

C.C.: Caut, întâi de toate, paginile, rubricile de sport, apoi știrile, reportajele din domeniul culturii, rar texte de informație din sfera politicului. Din păcate, cele mai multe dintre cotidiene au început să se manelizeze. În revistele de literatură și artă mă interesează cronicile literare, interviurile, eseurile pe anumite teme ; rar, beletristica.

M.S.: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să se afirme ca jurnalist și/sau scriitor?

C.C.: Nu se dau sfaturi decât celor care le cer. Prin urmare, nu pot să-ți dau decât ție sfaturi, fiindcă mi-ai cerut. Să scrii, să scrii, să scrii! Să exersezi deprinderea de a sesiza metonimiile vieții cotidiene. Până la urmă, se va vedea ce iese: floare ori buruiană. Desigur, te vreau floare.

M.S.: Vă mulțumesc pentru bunăvoința și timpul acordate.

Mihaela SOLOMON

Regina cu ochi albaştri, a României

Posted by Stefan Strajer On January - 21 - 2011

Regina cu ochi albaştri, a României

 

Autor: Carmen Marin

Frumoasa regină Maria, numită şi „Regina inimilor”, a fost predestinată să se nască în ceţoasa Anglie şi să devină conducătoarea unei ţări meridionale pline de soare şi căldură – România. Locul unde s-a născut, Eastwel Park în comitatul de Kent, într-un mediu romantic, unde prin pădurile de stejari rătăceau turme de căprioare. Este primul copil al ducelui Alfred de Edinburg (fiul reginei Victoria a Marii Britanii) şi al ducesei Maria (fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a prinţesei Maria de Hesse a Germaniei). Despre frumuseţea strănepoatei de regi şi împăraţi, omul politic român Ion Gheorghe Duca în lucrarea sa, „Amintiri politice”, afirmă: „Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie şi curaj…”.

Maria s-a născut la 3 octombrie 1875. Tânăra prinţesă se va căsători cu principele României Ferdinand de Hohenzollern, unirea lor fiind efectuată din raţiuni de familie şi de stat, când timidul Ferdinand abia se refăcuse după pasiunea pentru Elena Văcărescu. Aveau caractere total diferite, dar se completau foarte bine. Maria a dat naştere la şase copii: Carol (15.10.1893), devenit Rege al României (1930-1940), Elisabeta (1894), devenită în 1921 Regină a Greciei, prin căsătoria cu Regele George al II-lea al Greciei, Marioara (1900), care avea să devină Regina Maria a Iugoslaviei, prin căsătoria, în 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, asasinat de fasciştii croaţi în 1934 la Marsilia, Nicolae (1903), care a murit în 1977, Ileana (1909), care s-a căsătorit cu principele Anton de Habsburg (de Austria) şi Mircea, ultimul copil, născut în 1913, care a murit la numai 4ani. „Mircea a murit la ora 9 cu mâna în mâna mea” – spune „regina povestitoare”.

Maria îşi va pune amprenta asupra castelul Pelişor deoarece ea, Regina Artistă (cum a fost supranumită), este cea care alege stilul, şi anume „art nouveau”. Pelişorul a fost ridicat, între anii 1899-1902, de arhitectul ceh Karel Liman şi decorat de Bernhard Ludwig din Viena. Reginei Maria îi plăcea tot ce luceşte: aurul şi portocaliul, iar această amprentă este vizibilă prin apartamentele acestui castel, care sunt intens poleite. Pelişorul deţine interioare precum: Camera de Aur, Capela sau Dormitorul de Aur. Decoraţiunile din Camera de Aur sunt unicat, deoarece Regina Maria a dorit ca pereţii să fie din stuc aurit, reprezentând frunze de ciulini, element care alcătuia emblema oraşului Nancy şi a Scoţiei. De asemenea, se întâlneşte crucea celtică, un alt motiv din ţara ei de obârşie.

Supranumele de „regina povestitoare” îi revine datorită poveştilor pe care le-a compus, strânse în două volume, cât şi datorită cărţii „Povestea vieţii mele”, tradusă şi în engleză. Nu se pot omite nici volumele scrise la vârsta maturităţii, volume precum: Ţara mea, Dor nestins, Glasul de pe munte, Gânduri şi icoane din vremea războiului, Măşti, O legendă de la Muntele Athos, Povestea unei inimi, Regine încoronate. Frumoasa regină englezoaică devenită româncă, a fascinat Occidentul şi a avut un turneu triumfal în SUA în 1926. Nu trebuie uitat rolul ei decisiv în făurirea Marii Uniri, când a înfrânt împotrivirea soţului său faţă se o alianţă cu Antanta. Cuplul regal Maria şi Ferdinand a însoţit armata şi guvernul în lungul drum al exilului, iar Maria a fost o prezenţă activă a spitalelor militare. Sub presiunea soţiei, Ferdinand I cel Loial a refuzat să ratifice tratatul de la Bucureşti impus de puterile centrale.

La 15 octombrie 1922, Maria a fost încoronată la Alba Iulia ca Regină a României, vizita în Europa Occidentală constituind un triumf. Moartea regelui Ferdinand I, în 1927, ineficienţa unei Regenţe au aruncat-o însă pe locul doi în viaţa politică, ea fiind izolată în reşedinţa ei.

Dacă trupul a fost înmormântat cu lacrimile întregului popor la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, conform ultimei dorinţe testamentare, inima ei a fost aşezată într-o casetă fiind depusă în biserica ortodoxă Stella Maris de la Balcic. După cedarea Cadrilatrelului, în 1940, inima reginei a fost adusă de principesa Ileana la Castelul regal Bran, iar din 1970 a fost transferată Muzeului Naţional de Istorie. O inimă care a bătut asemenea unei torţe cu vâlvătăi.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors