Român din Arizona şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să salveze un vecin

Nori negri s-au abătut asupra celui mai însorit stat din SUA, marţi 9 august, 2016, umbrind seninătatea unei familii fericite de români din Phoenix, Arizona.

Cristian Silaghi ajunsese acasă la ora 15:00 dintr-o „cursă” de la New York (deţinea un business de transporturi maşini), când prin minte îi trece gândul să-l viziteze pe vecinul Bill, un medic veterinar, prieten de familie. Era aproximativ ora 16:30. „Ce face Bill?” o întreabă Cristi pe Mary, soţia vecinului, care se afla în faţa porţii în momentul în care se îndrepta spre casa lor. „A intrat în siloz de ceva vreme şi nu s-a mai întors. Îl tot sun pe celular dar nu răspunde. Se aude telefonul sunând dar niciun răspuns. L-am trimis pe asistentul lui să vadă ce se întâmplă dar nici el nu a ieşit”. Mary tocmai apelase numărul de urgenţă 911.

Dr. William Tryon (Bill) opera cabinetul veterinar pe proprietatea pe care locuia, care deţinea un teren mare, similar cu cel al familiei Silaghi. Aici veneau clienţi cu diverse animale. În curte, Dr. Tryon avea o magazine subterană (un fel de siloz) adânc de 8,5 metri, unde se pare că ţinea grâne.

AlinaCristi

Cristi era un om săritor, un suflet mare, gata să ajute la nevoie, pe oricine, oricând. Aşa că, fără ezitare a făcut pasul fatidic coborând şi el pe scară în siloz. La aproximativ patru minute după aceea a sosit echipa de pompieri. Victimele au fost duse la spital cu elicopterul. Bill deja decedase. Cristian suferise, se pare, un atac cerebral (sau de cord), dar din păcate nu a mai putut fi reabilitat şi puţin după miezul nopţii, miercuri, 10 august, a părăsit această lume.

Alina&Emilia

Potrivit agenţiei federale OHSA (Occupational Safety & Health Administration) atmosfera normală conţine între 20.8 şi 21% oxigen. Tot ce este sub 19,5 % este considerat „deficienţă de oxigen”. În cazul de faţă, nivelul de oxigen era doar de 4 % la punctul cel mai jos al gropii (silozului). Pompierii din Phoenix au declarat că, atunci când grânele intră în contact cu apa, reacţia cauzează emiterea unor gaze care dispersează oxigenul. “The Brain Injury Foundation” susţine că procesul de deteriorare ireversibilă a creierului începe la 5 minute după ce o persoană nu mai primeşte oxigen. Incidentul din Nordul oraşului Phoenix este încă sub investigaţie. Una dintre posibilităţi este că, datorită lipsei de oxigen, victimele ar fi leşinat sau chiar căzut de pe scara în timpul coborârii în subteran. În Arizona avusese loc recent o inundaţie, în urma căreia apa pătrunsese în pivniţă.

CrisSilaghiFam

În timp ce televiziunile de ştiri din Arizona îl prezintă pe Cristian Silaghi ca pe un erou, care şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să-i salveze pe alţii, familia se află în stare de şoc. În urma lui a rămas soţia Alina (30 de ani) şi cele două fetiţe: Christine Briana (8 ani) şi Natalie Anemarie (4 ani).

CristiAlinaFam2

Cu lacrimi în ochi Alina relatează: „Luni, când a venit din ultima cursă, s-a dat jos din maşină şi i-am văzut faţa cum radia de bucurie… Avea faţa luminată parcă de o lumină cerească. Ne-am îmbrăţişat şi s-a uitat mai lung la mine şi mi-a zis: «Eşti aşa de frumoasă iubire!». Am zis «Mulţumesc!» dar el a mai repetat o dată «Iubire eşti foarte, foarte frumoasă». Ne este foarte greu să acceptăm situaţia aceasta dar suntem încredinţaţi că într-o zi vom fi toţi împreună. Lui Cristi îi plăcea să le alinte pe fete spunându-le «prinţesele lui tati». Erau dimineţi în care el era plecat în cursă la New York şi Natalie şi Christine luau telefonul meu ca să îl sune pe tata. Ori de câte ori îl sunau fetele avea o dragoste şi duioşie în vocea lui şi avea foarte mare răbdare să le asculte pe fiecare dintre ele, tot ceea ce ele doreau să îi povestească. Când le răspundea la telefon le spunea «iubitele lui tati»”.

CristiSilaghi

Cristian Silaghi s-a născut la 22 noiembrie, 1982 la Satu Mare. Părinţii săi, Gheorghe şi Maria Silaghi, au avut şapte copii, 4 băieţi şi 3 fete: Maria, Beniamin, Samuel, Ligia, Dorin, Cristian şi Tabita. Cristi a fost cel de al şaselea copil al familiei. Gheorghe Silaghi (tatăl lui Cristi) născut în Homorodul de Sus, Satu-Mare (în 1950), a lucrat ca brutar şi maistru brutar timp de 32 ani la fabrica de pâine din Satu Mare. În anul 1998 emigrează în SUA şi se stabileşte cu toată familia în Phoenix, Arizona. Cristian avea pe atunci 15 ani. S-a integrat uşor la şcoală, a învăţat limba engleză iar apoi a avut diverse locuri de muncă. A fost pasionat de fotografie, desen şi muzică.

Pe 22 mai 2005 Cristian se căsătoreşte cu Alina Ana-Maria Perţe, din Oradea, (absolventă a liceului „Mihai Eminescu”), o fată frumoasă, pasionată de muzică. A cântat în corul de tineri şi în grupul de worship la biserica penticostală „Speranţa” din Oradea. Alina mai are două surori, ea fiind cea mai mică. Sora ei mai mare, Emilia (căsătorită cu Emil Pop, ambii bihoreni) a venit în SUA în anul 2000, când era studentă în anul 5 la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Oradea. Cealaltă soră, Daniela Lucaci, locuieşte în Oradea dar acum se află în vizită SUA, a venit la înmormântare. Părinţii Alinei, Emanuel şi Florica Perţe, sunt stabiliţi în Phoenix.

Cele două familii, numeroase, după cum se vede, s-au integrat perfect în viaţa americană, trăind în armonie. Desigur, purtând în suflet nostalgia locurilor natale!

După căsătorie, Cristian şi Alina au fost foarte activi în grupul de worship al bisericii „Happy Valley” din statul Marelui Canion. Cristi cânta la chitară şi mai ales la chitară bas. De asemenea, era captivat de tehnologie: ştia să repare aproape orice „device” (computer, tabletă, celular etc). Nu de puţine ori oferea celor apropiaţi „asistenţă tehnică” prin telefon, explicând cu răbdare cum să programeze un model nou de telefon sau să instaleze o nouă aplicaţie.

„Am avut aşa de puţin timp alături de el aici pe pământ. Aceşti 11 ani împreună mi se par acum secunde”, a declarat Alina cu lacrimi în ochi la una din televiziunile americane. Demn de notat este şi îndurerarea nepoatei Jennifer, de 15 ani, fiica Emiliei Pop (sora Alinei) care a dat un interviu impresionant unui post local de televiziune din Arizona despre ceea ce înseamnă pentru familie pierderea unchiului ei, Cristian Silaghi.

Comunitatea românească din Phoenix este alături de familiile Silaghi şi Perţe în aceste momente deosebit de grele. Dumnezeu să le mângâie inimile îndurerate!

Autorul ştirii: Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Şi la Consulatul General al României la Chicago, omul sfinţeşte locul

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Cu puţin timp în urmă, nevoia de a-mi procura un înscris oficial privind statusul meu mi-a purtat paşii la Consulatul României de la Chicago, instituţie abilitată cu redactarea şi eliberarea unui astfel de act juridic. Involuntar, gândul de a contacta o instituţie românească învestită cu întocmirea de documente autorizate privind statutul personal mi-a indus un oarecare disconfort.

Eram pentru a doua oară în viaţa mea la consulat, dar împotriva temerilor mele, starea de fapt constatată de acestă dată a produs asupra mea o reală satisfacţie, îndreptăţindu-mă să afirm că nivelul actual de comunicare şi soluţionare oferit constituie o elocventă dovadă că, cel puţin în acest spaţiu românesc, s-a făcut un pas de necontestat spre normalitate.

Pe cei cărora citirea acestor aprecieri personale le-ar provoca un zâmbet de semnificativă şi indulgentă neîncredere, dublat de o şoaptă generatoare de multiple înţelesuri, vreau să îi asigur că evaluarea situaţiei întâlnite privind întreaga echipă care deserveşte activitatea foarte diversificată de soluţionare a cererilor solicitanţilor, este consolidată cu certitudine de profesia mea juridică. Realmente am fost plăcut impresionat de probitatea, răbdarea, cunoştinţele de specialitate şi comportamentul adecvat cu care personalul consulatului tratează acest domeniu dificil şi delicat de clarificare, lămurire şi rezolvare a unor probleme impuse de legislaţia actuală într-o lume incertă şi deosebit de complexă.

Criza de încredere pe care o parcurge astăzi România are cauze uşor de identificat, la îndemâna oricui. Personal, fac parte din categoria celor care consideră că suspiciunea permanentă faţă de stat şi putere şi îndoiala metodică sunt mai bune pentru individ decât încrederea constantă şi invariabilă care anulează personalitatea sau scade gradul de implicare socială a individului, conducând la pasivism şi supunere. Consider însă că este o datorie indiscutabilă aceea de a recunoaşte unele reuşite de domeniul evidenţei. Activitatea publică a celor de la consulat reprezintă, fără îndoială, una dintre ele şi, de fapt, un pas incontestabil spre eliberarea de neîncredere.

În fine, prezentarea sumară în cele ce urmează a carierei celei care coordonează consulatul, împrejurare care motivează cu prisosinţă cum a fost posibil să se ajungă la înfăţişarea din prezent a instituţiei în cauză, mă duce cu gândul la vechea zicală românească ce simbolizează mult adevăr şi înţelepciune potrivit căreia „omul sfinţeşte locul”…

Mihaela Deaconu

Foto. Mihaela Deaconu – Consul General interimar la Consulatul General al Romaniei la Chicago

*

Prezentare profesionala

Doamna Consul General interimar Mihaela Deaconu

Consulatul General al Romaniei la Chicago, martie 2016

Doamna Mihaela Deaconu este Consul General interimar la Consulatul General al Romaniei la Chicago, din data de 21 decembrie 2015.

In perioada ianuarie-decembrie 2015, doamna Mihaela Deaconu a detinut functia de Consul General adjunct in cadrul aceluiasi consulat.

In baza obiectivelor de cariera, de echipa si individuale, pe perioada mandatului diplomatic la Consulatul General al Romaniei la Chicago, doamna Mihaela Deaconu ajuta si acorda asistenta consulara comunitatilor romanesti, mentine un nivel ridicat al serviciilor consulare, la standardele impuse de calitatea de membru al Uniunii Europene, promoveaza proiectul vizand accederea Romaniei in Visa Waiver Program, interactioneaza cu organizatiile si lacasele de cult apartinand comunitatii romano-americane, participa activ la reuniunile sefilor de misiune in format UE si la actiunile de promovare in mediile academice si economice americane ale parteneriatului UE-SUA, initiaza actiuni pentru promovarea imaginii Romaniei si abordeaza mediile economice in vederea sustinerii oportunitatilor de afaceri in Romania. In ceea ce priveste reprezentarea la nivel profesional consular, este un reprezentant activ în comunitatea diplomatică din Chicago, fiind membru al Colegiului Corpului Consular din Chicago si al Colegiului Corpului Consular din SUA.

Diplomat de cariera, in perioada 2004-2013, doamna Mihaela Deaconu a fost in misiune diplomatica in Statele Unite ale Americii, exercitand atributii de diplomat la Washington (Sef sectie consulara la Ambasada Romaniei la Washington) si la Los Angeles (Consul si Gerant interimar la Consulatul General al Romaniei la Los Angeles).

Pe perioada desfasurarii misiunii diplomatice pe teritoriul american, doamna Mihaela Deaconu a avut oportunitatea de a cunoaste in profunzime problemele consulare specifice comunitatii romano-americane, incercand de fiecare data sa vin in intimpinarea solicitarilor acesteia si sa identifice cele mai eficiente solutii pentru rezolvarea problemelor. Asigurand interfata intre comunitatea de romani si autoritatile romane si/sau americane, a gestionat problematica consulara, juridica, de comunitate si protocol/administrativa prin profesionalism, probitate morala si cordialitate. Totodata, a asigurat cu succes coordonarea activitatii celor patru misiuni consulare de cariera de pe teritoriul SUA, astfel incat acestea sa adopte practici de lucru unitare si uniforme. Prin calitatile profesionale, entuziasmul si eforturile manifestate cu ocazia asigurarii reprezentarii la nivel profesional consular, a fost aleasa membru al Consiliului Director al Colegiului Consulilor din Washington.

Doamna Mihaela Deaconu şi-a început cariera diplomatică în 2000, detinand atat functii de executie, cat si de conducere. Ca tânăr diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, a deţinut funcţia de director adjunct al Directiei Legislatie si Contencios, activând ulterior ca diplomat cu atribuţii juridice în cadrul Direcţiei Agentului Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului si al Directiei Afaceri Juridice. In perioada 2013-2014, doamna Mihaela Deaconu a activat in cadrul Directiei Afaceri Juridice, la Oficiul pentru Implementarea Sanctiunilor Internationale. Absolventă a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, a urmat atât în România, cât şi în străinătate, cursuri de Master şi formare profesională în domeniul juridic şi al relaţiilor internaţionale. În anul 2008 a obţinut titlul de Master în Drept la prestigioasa universitate American University din Washington, SUA.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2015

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre o relaţie între România şi America se poate vorbi din a doua parte a secolului al XIX-lea când aceasta capătă o oarecare consistenţă, mai ales datorită faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei determinaţi de conjucturile politice extrem de nefavorabile şi chiar ostile, să emigreze în Statele Unite. În acea perioadă, motivaţi de prigoana politică şi religioasă la care erau supuşi, de oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau forţaţi, zeci de români transilvăneni şi bucovineni au luat calea exilului.

În aceste condiţii, în mod firesc, autorităţile de la Washington manifestă un interes crescând justificat pentru antamarea şi stabilirea unor relaţii diplomatice permanente şi mai strânse cu noul principat de la gurile Dunării.

Punctul de plecare al istoricului relaţiilor româno-americane îl reprezintă luna iunie a anului 1880, când este numit primul diplomat american de carieră, Eugen Schuyler, considerat în acel moment, cel mai faimos şi prestigios diplomat american în Europa; istoria diplomaţiei din România, Serbia, Turcia şi Grecia menţionîndu-i rolul important pe care l-a avut în privinţa legăturilor cu America. La 2/14 iunie 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts a consacrat nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe Eugen Schuyler agent diplomatic şi consul general. La data de 18 noiembrie 1880, la Washington, în faţa preşedintelui S.U.A. Rutherford B. Hayes a fost notificată dobândirea şi recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Misiunea trimisului a însemnat, în fapt, prima misiune diplomatică a unui român în S.U.A. Sergiu Voinescu fiind primul român primit oficial de preşedintele S.U.A.

Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă noi valenţe şi o importanţă aparte, concretizată în contacte şi consultări permanente între principele (iar apoi, regele) României şi preşedintele american, prin mijlocirea incontestabilă a  diplomaţilor nord americani.

Legăturile au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost apoi reluate la 7 februarie 1946 la nivel de legaţie. Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la o răcire a legăturilor între cele două state determinată de diverse raţiuni de natură ideologică şi doctrinară, putându-se constata că România, intrată (urmare şi a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin) în imperiul comunist sovietic după instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce substanţial relaţiile cu S.U.A.

Trebuie să remarcăm că începând cu anii 1960-1970 diplomaţii americani vor urmări cu consecvenţă dizidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu adoptând o nouă poziţie faţă de România. Ca urmare, relaţiile cu America au cunoscut o considerabilă dezvoltare, evenimentele de o importanţă deosebită inregistrate fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi, mai ales, acordarea unui statut mai aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. Nu trebuie înţeles însă că cercurile politice de la Washington au închis ochii şi au tolerat abuzurile şi excesele regimului totalitar al lui Ceauşescu.

Trebuie menţionat că cu scurt timp înainte de răsturnarea regimului Ceauşescu, relaţiile româno-americane erau practic îngheţate, urmare a unui grav proces de deteriorare întins pe parcursul unui întreg deceniu. Punctul culminant al acestui proces l-a constituit renunţarea de către N. Ceauşescu, la 5 februarie 1988, la clauza naţiunii celei mai favorizate, în consecinţă Departamentul de Stat al S.U.A. facând publică decizia României şi notificând oficial expirarea clauzei la 3 iulie 1988. În plus, România a devenit, începând cu aceeaşi dată, inelegibilă pentru credite de export acordate de Administraţia S.U.A., precum şi pentru programele de facilităţi de credit.

Această împrejurare a afectat dramatic schimburile româno-americane. Conform datelor publicate în studiile referitoare la relaţiile româno-americane, dacă în 1988 valoarea schimburilor dintre cele două ţari se ridica la cca. 940 de milioane de dolari, în anul imediat următor aceasta va scădea cu peste 400 de milioane de dolari; şi aceasta doar în plan economic, pentru că pe plan politic lucrurile au înregistrat o evoluţie şi mai drastică.

Dovezi neîndoielnice ale importanţei pe care le acordă S.U.A. regimului instaurat în România după decembrie 1989 le constituie fără îndoială vizitele oficiale făcute la Bucureşti de preşedinţii S.U.A. Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, dar mai ales sprijinul substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO.

O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi S.U.A. se impune cu necesitate.

La 8 noiembrie 1993, România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”, iar în august 1996, Congresul S.U.A. a aprobat permanentizarea clauzei. La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui S.U.A. Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, iar la 11 iulie 1997 s-a deschis la Bucureşti Biroul FBI în România.

În anul 2002, România a devenit, practic, fruntaşa plutonului de şapte ţări care la 21 noiembrie 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, au fost invitate să se alăture Alianţei Nord Atlantice. La întoarcerea sa spre casă, preşedintele S.U.A. George W. Bush s-a oprit la Bucureşti şi la 23 noiembrie a ţinut o cuvântare în Piaţa Revoluţiei, cosacrând noua relaţie strategică dintre America şi România. Cei mai renumiţi analişti politici consideră că acesta a fost momentul în care parteneriatul dintre cele două ţări a intrat într-o nouă etapă. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-a intensificat considerabil, „rolul strategic al României fiind redefinit”.

La 10 martie 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar la 6 decembrie 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare la 21 iulie 2006.

Este demn de amintit că în anul 2010 cele două state au celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. La 17 iunie 2010, o dată cu vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tausher, au început negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. În anul următor, la 13 septembrie 2011, la Washington D.C., a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării declaraţiei comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru („Task Force”) pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document (prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012). În aceeaşi zi de 13 septembrie 2011 a fost semnat la Washington D.C. Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România, acord care a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011.

Actualmente este într-o stare avansată procesul pentru desemnarea unui ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, fostul ambasador Mark Gitenstein încheindu-şi mandatul în 2012. Sistemul american de numire a ambasadorilor comportă o procedură specifică mai complexă statuată de o decizie a Statelor Unite luată în urmă cu 30-40 de ani. De altfel, actualul şef la misiunii americane de la Bucureşti şi echipa lui fac o treabă remarcabilă în România, ţară în care Statele Unite urmează să-şi intensifice prezenţa, mai ales în contextul în care România se află într-o poziţie puternică de aliat al S.U.A.

Potrivit informaţiilor Mediafax, cu ocazia celebrării a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor româno-americane, în Municipiul Ploieşti va fi amplasată o statuie a preşedintelui american Ronald Regan (un bust de bronz ce va cântări în jur de 300 de kilograme şi va avea o înălţime de circa un metru).

Concluzionând, se cuvine să apreciez că în prezent relaţiile româno-americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind pe multiple planuri de bunele relaţii pe care le are cu S.U.A. şi fiind totodata puternic implicată în managementul securităţii globale.
Dorin Nadrau
Foto.Dorin Nadrau

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2014

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Autor: George Petrovai

Rezultatele primului tur al prezidenţialelor n-au constituit o surpriză, fie şi pentru aceea că toţi oamenii cu scaun la cap din ţară şi străinătate i-au văzut pe Ponta şi Iohannis în turul doi, la mare distanţă de ceilalţi catindaţi. Mai departe. Având în vedere divizarea dreptei, treabă la finalizarea căreia Traian Băsescu a avut o importantă contribuţie, precum şi deruta premeditată creată de cei doi falşi liberali (licheaua de Tăriceanu şi bătrânul securist Meleşcanu), nu-i o surpriză nici diferenţa de 10 procente dintre „greii” calificaţi pentru turul doi. Căci la o adică, prin însumarea voturilor smulse cu intenţii bune şi mai puţin bune de la electoratul de dreapta, nu numai că se reface de îndată echilibrul (poate că gândul ăsta îl rodea pe Pontaur, încât a afirmat că turul secund începe de la scorul de zero la zero!), dar Iohannis chiar devine câştigătorul primului tur de scrutin. Doar astfel de calcule la rece explică atât marea îngrijorare a lui Ion Ilici Iliescu, cât şi rapida deplasare a acestuia la sediul PSD, unde fosila bolşevică i-a făcut cu ou şi cu oţet pe discipolii Ponta şi Dragnea pentru faptul că au atras prin fel de fel de maşinaţiuni peste 500 de primari („Fără aceştia ce scor aţi fi obţinut?” a tunat el), după care a plecat în trombă, nu înainte de-a proroci că PSD riscă să dispară dacă nu va fi câştigată preşedinţia…
Nu-i o surpriză nici măcar divizarea clară şi categorică a României după acest tur. Ea în fond este o realitate, care-i onorează pe locuitorii spaţiului românesc intracarpatic (Ardealul şi Banatul), în aceeaşi măsură în care locuitorii provinciilor extracarpatice ar trebui să se simtă dezonoraţi pentru îndârjirea cu care ţin morţiş să taie craca de sub picioarele tuturor generaţiilor actuale cu secera roşie a obişnuinţelor, nostalgiilor şi prejudecăţilor.
Călăuziţi fără greş de un admirabil instinct al alegerii juste, ardelenii şi bănăţenii demonstrează de fiecare dată în astfel de situaţii că s-au îndepărtat într-atât de mult de uniformitatea sterilizantă a bolşevismului, încât au ajuns să-şi trăiască prezentul gândindu-se neîncetat la viitorul ţării şi al urmaşilor.
Totuşi, au fost şi surprize plăcute, precum acelea că pentru prima dată de la Decembriadă, un candidat nemaghiar (l-am numit pe Klaus Iohannis) izbuteşte să adune cele mai multe voturi în judeţul Mureş, iar în judeţul Covasna reuşeşte să se situeze între cei doi candidaţi ai maghiarilor!
De aici se desprind două semnale: unul mai mult decât încurajator pentru Iohannis în turul următor, celălalt mai mult decât dispreţuitor la adresa alianţelor încheiate, alianţe conjuncturale dictate de interese personale ori de grup restrâns şi pe care grosul alegătorilor are posibilitatea să le calce în picioare. Păi ce cred ipochimenii fără caracter de teapa lui VC Tudor, Tăriceanu şi Meleşcanu, că voturile primite sunt proprietatea lor exclusivă, cu care pot negocia şi pe care le pot vinde pentru a-şi satisface lăcomia şi setea de putere?
Că ăsta sau altul o fi motivul, cert este că Iohannis a anunţat îndată după încheierea scrutinului că el nu negociază cu nimeni pentru turul următor, ci se bazează numai şi numai pe votul românilor! Ceea ce nu înseamnă că va fi lipsit de ajutoare în confruntarea viitoare. În mesajul său, preşedintele Partidului Popular European (PPE) solicită ca toate formaţiunile politice româneşti afiliate (PNL, PDL, PMP, UDMR şi PNŢCD) să-l sprijine în turul doi pe Iohannis…

imag0584_41671100
Dar marea surpriză vine dinspre diaspora românească. Sigur, nu dinspre toată diaspora (aici intră de-a valma românii fugiţi din ţară înainte de Decembriadă, milioanele de români plecaţi la muncă în lumea largă după această dată, basarabenii, bucovinenii, românii din Ungaria şi Serbia, dar şi românii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din sudul Dunării), ci acele sute de mii de români din Europa occidentală (Italia, Spania, Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie etc.), din America de Nord (SUA, Canada), din Australia şi Noua Zeelandă, ba chiar şi din Orientul Îndepărtat (China, Coreea), care înţeleg să stea ore în şir la rând ca să-şi dea votul pentru „România lucrului bine făcut”, deşi atâţia români din ţară (sau, poate, tocmai de aceea) votează taman pe dos în virtutea unei inerţii alimentată cu promisiuni deşarte şi pomene electorale, iar autorităţile la rândul lor fac tot ce le stă în putinţă ca exercitarea dreptului la vot de către foarte mulţi dintre aceştia să fie un obiectiv greu de atins, ba chiar de neatins de către alţii.
Însă ei trăiesc de ani şi ani în medii sociale unde drepturile general umane şi cele constituţionale sunt sfinte pentru toată suflarea. În plus, de la distanţă şi prin neîncetată comparaţie cu ceea ce au sub ochi zi de zi şi ceas de ceas, neroziile, stângăciile şi relele intenţii ale cârmuitorilor români ies şi mai pregnant în evidenţă.
Fireşte că ei protestează şi strigă cu scârbă „Jos Ponta!” atunci când uşile secţiilor de votare se deschid greu, iar mai la urmă se închid în nasul celor care încă n-au apucat să voteze, spunându-li-se cu impertinenţă „asta este, ne pare rău, poate cu altă ocazie veţi avea mai mult noroc…”
Căci ei, românii din diasporă, sunt cu adevărat vârful de lance al schimbării îndelung aşteptată, sunt acul busolei sociale care poate să orienteze România pe direcţia bună şi mai sunt santinelele care veghează la prestigiul ţării-mamă şi la firavul bine al compatrioţilor rămaşi acasă, şi asta deoarece ei sunt primii dintre români care aderă la celebra parabolă antică chineză: „Dacă îi dai un peşte unui om, el îl va mânca îndată; dar dacă-l înveţi să pescuiască, el va mânca peşte întreaga viaţă”, cam aşa cum ea (parabola) îi călăuzeşte pe japonezi încă de la Restauraţia Meiji (1867), iar pe chinezi în aceste ultime două decenii de dezvoltare exponenţială.
Cinste tuturor românilor din diasporă care luptă cu armele democraţiei pentru binele României, ruşine acelora mulţi români din ţară, care – fie din apatie, fie din inerţie – caută să le slăbească eforturile depuse, prin încrederea acordată impostorilor, pungaşilor şi trădătorilor! Bunul Dumnezeu să facă într-un asemenea chip, încât mulţi dintre aceştia să nu fie nevoiţi să exclame cu năduf peste puţin timp: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Deoarece avem atâtea pilde vrednice şi responsabile sub ochi, pe care ruginita seceră roşie se străduieşte din răsputeri să nu le urmeze, lamentările tardive sunt numai bune să alimenteze politeţea rece şi distantă a străinilor exasperaţi de bătuta noastră pe loc: „Aveţi conducătorii pe care-i meritaţi”.
Din păcate, alături de catâri şi indolenţi, trag ponoasele unui mandat din start ticăloşit toţi românii, şi iaca aşa amarnica fatalitate (sic!) se simte pe meleagurile româneşti mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 nov. 2014)

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

Nuţu Dosescu, un reprezentant de seamă al românilor din Canada

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

nutu dosescu cu familia„Când trăieşti în lumea viselor, îţi vin tot felul de idei”!

 

Ana Magdin: Domnule Nuţu Dosescu, aveţi una dintre cele mai frumoase familii din Canada, sunteţi un om împlinit. Cum v-aţi acomodat şi cu ce vise v-aţi dus acolo?

Nuţu Dosescu: M-am născut în România în timpul vechiului regim. Când aveam eu 3 ani, auzisem de la parinţii mei că a venit un unchi din SUA să ne viziteze. În acea perioadă s-a născut gândul şi visul de a merge într-o vizită în SUA. După aproximativ 7 ani, tatăl meu a obţinut un paşaport pentru o vizită în SUA care a stârnit şi mai mult dorinţa de a pleca în Occident. Au mai durat 5 ani până la împlinirea acestui vis când părinţii mei au plecat şi eu am rămas în ţară încă 811 zile. A fost o perioadă destul de crâncenă aş putea spune dar care m-a făcut să mă maturizez mai rapid dacă se poate spune aşa. Visam la Occident şi mă gândeam la ce oportunităţi ar fi, odată ajuns acolo… era o problemă de timp. Ştiţi, când trăieşti în lumea viselor îţi vin tot felul de idei şi de aventuri pe care ai vrea sa le pui în aplicaţie… (minte de visător).

Ana Magdin: Când aţi decis că trebuie să plecati din România, cu ce gânduri şi care au fost primele lucruri pe care le-aţi făcut acolo?

dosescu nepotiNuţu Dosescu: Ajuns în Canada, primul obstacol înâlnit a fost limba Engleză. (Învăţasem eu ceva Engleză la liceu dar…) Al doilea lucru dificil era în aţi face noi prieteni. Lăsasem în ţară un grup de buni prieteni. Nu mă puteam acomoda, mă gândeam să fac ceva bani şi să mă întorc în România. Nu după mult timp am întâlnit câţiva tineri români cu care am legat prietenii si s-a mai ameliorat situaţia. Împreună cu ei am reuşit să învăţ limba şi să mă implic în societate. După şase luni m-am angajat la uzina de automobile Ford, unde urma sa lucrez următorii treizeci de ani.

Ana Magdin: Am văzut foarte multe produse pregătite de dumneavoastră, jamboane afumate, slăninuţe, cârnaţi, etc! Ce sfaturi daţi oamenilor care doresc să mănânce produse preparate acasă?

Nuţu Dosescu: Tatăl meu este un om foarte priceput şi de la dânsul am furat multe lucruri. Zic furat pentru-că tata nu este un maistru care să ştie să înveţe. Un om iute din fire dar cu abilităţi multiple. De mic copil mergeam cu el prin comună la pomana porcului, el fiind măcelarul iar eu uceniculJ. Aşa am învăţat metodele de preparare a mezelurilor, jamboanelor (şuncă – cum se spune în Banat) etc. Mai târziu am început să experimentez şi să-mi developez reţetele proprii. Pentru cei care vor să mănânce ceva bun, le sugerez să-şi găsească un măcelar renumit de la care să cumpere produsele respective, în cazul în care nu au posibilităţi să le prepare singuri. Este adevărat că se găsesc tot felul de produse la mezelărie, dar dacă vrei într-adevăr ceva deosebit, preparat după metode să zic clasice, atunci la un specialist de profesie.

pageAna Magdin: Tatăl dvs este stabilit în America. Ştiu că este un om cu toate meseriile posibile şi mai ştiu că este unul dintre cei mai buni apicultori care şi-a cumpărat stupi şi s-a ocupat de albinărit în propria gospodărie! Care a fost reacţia americanilor când au văzut că vecinul lor extrage miere şi chiar le ofera si lor spre degustare?:)

 Nuţu Dosescu: Într-adevăr aşa cum spuneţi tatăl meu cred că este unicat (şi se pare că eu îl moştenesc) s-a ocupat cu albinele în Romania şi încă se mai ocupă şi aici. Eu am crescut în mijlocul albinelor si nu-mi amintesc să nu fi avut vre-o dată albine. Unii dintre vecini sunt încântaţi, alţii mai puţinJ. Am avut şi reclamaţii şi am fost vizitaţi de autorităţi dar nu au fost niciodată neînţelegeri pe această temă. Mierea întotdeauna îndulceşte, chiar şi pe aceia cărora le este frică de albine.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Nuţu Dosescu: În aceste vremuri cred că românii au posibilitatea mai mult ca oricând să se realizeze, atât în ţară cât şi diaspora. În general, sunt oameni harnici şi gospodari însă cred că le lipseşte spiritul de echipă. “Unde-i unu nu-i putere la nevoi şi la durere, Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte…”!!!

 

ana morosanu magdinAna Moroşanu Magdin

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

Cine învaţă oare din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Nicolae Balint

 

 

 

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

A devenit de notorietate faptul că anumite state susţin financiar partide din alte state pentru a câştiga alegerile. Dacă este sau nu corect, aceasta este o altă problemă. „Exportul””de democraţie nu se mai practică ca altadată, prin revoluţionari de profesie instruiţi şi prelucraţi peste hotare, aşa cum se întâmpla, spre exemplu, la începutul şi chiar jumătatea sec. al XX-lea, ci pe diverse alte căi ocolite şi aparent transparente. Spre exemplu, se susţin financiar – prin interpuşi (ONG-uri, spre exemplu) – campanile electorale ale unor persoane şi partide aflate în opoziţie pentru a câştiga alegerile. Sau… vrea un stat să-şi promoveze anumite interese în România? Ei bine, servicii specializate selectează discret anumite persoane, oameni de perspectivă, din diverse medii de interes – ce vor deveni apoi agenţi de influenţă – şi le acordă aşa zise burse de studii. Ce studiază ei acolo, e o chestiune mai mult sau mai puţin discutabilă. A se vedea cazul revoluţiilor portocalii – mai mult sau mai puţin reuşite – susţinute (şi) cu bani americani. Asta când, binenţeles, nu sunt susţinute pe faţă anumite interese, aşa cum a fost şi cazul provinciei Kosovo a cărei intenţie de separare a fost susţinută încă de la început – financiar, politic şi militar – de către SUA. De ce? E simplu… căutaţi să vedeţi ce companii străine exploatează în prezent resursele din Kosovo, ce acţionari au şi veţi înţelege de unde au venit şi banii pentru obţinerea „independenţei” fostei provincii sârbe.  

Nimic nou sub soare

Interese diverse fac ca aceste practici (pragmatice, dar imorale) sa fie curente, iar lipsa unor reglementări stricte în această privinţă, determină perpetuarea lor. Într-un articol publicat în nr. 47/2005 al revistei „Historia”, Mircea Mitran, fost diplomat în MAE, arăta cum a câştigat Mitterand alegerile din Franţa. Născut în 1923, în Osica de Jos, judeţul Olt, Mircea Mitran a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti şi a lucrat timp de câţiva ani ca cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, iar apoi ca asistent şi lector la Facultatea de filologie din Bucureşti. Din 1963, anul în care a intrat în diplomaţie şi până în 1997, a îndeplinit diferite funcţii în Ministerul Afacerilor Externe din România: secretar şi consilier al ambasadelor României din SUA, Franţa (1970-1984), ministru adjunct al afacerilor externe între 1989-1990, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Japonia între 1990-1994 şi ambasador cu însărcinări speciale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, între 1994-1997. În anul 1981 se afla la post, în Franţa, iar în acel moment se prefigura ascensiunea lui Mitterand ca posibil preşedinte al Franţei, în timp ce Giscard D’Estaigne se afla în cădere liberă.”

Foto Mitterand si Nicolae Ceausescu

Românii au fost zgârciţi la pungă

Potrivit diplomatului român, un om apropiat al lui Mitterand – probabil din stafful de campanie al acestuia – s-a prezentat la ambasada României de la Paris cu un mesaj. ”Suntem într-o mare dificultate financiară, ar fi spus trimisul lui Mitterand. Nu mai avem cu ce să plătim deplasarile lui Mitterand şi ale celorlalţi colaboratori în campania electorală. De aceea, camaradul Mitterand vă roagă să transmiteţi camaradului Ceauşescu rugămintea de a ne ajuta. Orice sumă ne-aţi putea oferi vă va fi înapoiată înzecit de îndată ce vom lua puterea. „Cererea mesagerului francez a fost transmisă pe canalele oficiale” „camaradului””de la Bucureşti, care cu puţin timp în urmă ştersese”o datorie de 60 de milioane de dolari a unui lider african. Era de aşteptat să satisfacă şi cererea lui Mitterand, mai ales că România avea interesul să menţină relaţiile foarte bune pe care le avea cu acest stat. Potrivit lui Mitran, răspunsul lui Ceauşescu a venit prin Direcţia de Informaţii Externe din M.A.I., la 26 aprilie 1981, arătându-se faptul că un curier va sosi foarte curând cu banii. La scurt timp, acesta a şi venit. Aflat la o recepţie, Mitran a fost abordat de mesagerul lui Mitterand, care i-ar fi spus: „250.000 de franci… Asta numiţi voi ajutor?””

…dar ungurii au fost mult mai inspiraţi

Dupǎ vizita la ambasada României de la Paris, mesagerul lui Mitterand s-a prezentat cu acelaşi mesaj şi la ambasada Republicii Populare Ungare. Ministrul consilier al acesteia, Goloslosz, care fusese anterior director de cabinet al preşedintelui Janos Kadar, s-a adresat telefonic preşedintelui maghiar care a dispus ca toţi banii care-i avea în acel moment ambasada la dispoziţie – 200 de milioane de franci – să-i fie daţi respectivului trimis al lui Mitterand. Acest lucru Mitran îl aflase chiar de la Goloslosz, o dovadă că în mediul diplomatic informaţiile circulă foarte repede. Gestul lui Kadar avea să fie cât se poate de inspirat, dar şi apreciat de partea franceză. Primul şef de stat străin invitat de Mitterand după ce ajuns preşedinte al Franţei, a fost Janos Kadar, iar prima vizită într-un stat străin, Mitterand a făcut-o în Ungaria. A fost şi ocazia cu care într-un interviu acordat unui ziar central din Budapesta, Mitterand a „deplâns durerea” poporului maghiar pentru teritoriile şi milioanele de cetăţeni pierduţi de Ungaria la sfârşitul războiului, în favoarea unor vecini, pe care, ce-i drept, nu i-a nominalizat, dar nu era greu de înţeles la cine făcea aluzie preşedintele francez. Chiar dacă reacţiile diplomatice la aceste afirmaţii au fost prompte – nu ca acum, când suntem jigniţi deschis lipsind deseori orice reacţie a MAE din România – afirmaţiile preşedintelui francez au demonstrat puţinilor iniţiaţi în culisele ascensiunii la putere a preşedintelui francez, că orice conştiinţă are un preţ. Chiar şi conştiinţa lui Mitterand…. dovedit ulterior – dar prea târziu pentru el – cǎ fost colaboraţionist al guvernului de la Vichy.

Florin Cârlan – securistul lui Ceauşescu

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2013

Galeria Spurcaţilor

Florin Cârlan – securistul lui Ceauşescu

Nicolae Dabija.Foto 1 

Autor: acad. Nicolae Dabija (Chişinǎu, Basarabia)

 

1. „Lichele din toate ţările, uniţi-vă!”

 

De multe ori am impresia că Basarabia e ţara cu cele mai multe lichele pe m2 de pe glob. Şi parcă tot nu le-ar avea destule: mai împrumută şi de pe aiurea.

Victor Eftimiu zicea: „M-am săturat de lichele. Daţi-mi o canalie.”

Iată că pe lângă lichelele noastre naţionale, în peisajul basarabean vine, în sfârşit, şi o canalie.

Numele ei este Florin Cârlan.

Aceasta apare, de regulă, de nicăieri, ca Michiduţă cel din basme dintr-un pârţ, de câţiva ani aterizează la Chişinău, de preferinţă în luna august, ca să semene zâzanie între basarabenii şi aşa destul de dispersaţi.

Într-o vreme venea la redacţia săptămânalului Literatura şi Arta, unde stătea zile întregi, apoi, într-un alt an, împreună cu Grigore Vieru, i-am botezat fata la Biserica Sf. Teodora de la Sihla…

Se prefăcea că-l interesează „unirea” Basarabiei cu România. Dar pe parcurs m-am convins că acest lucru este ultimul ce-l preocupa.

Pentru prima dată m-am speriat de el când am văzut, acum doi ani, cu câtă patimă poate urî acest „cârlănaş”: pe marele patriot basarabean Tudor Spătaru, născut la Cubolta, raionul Sângerei, profesor la Universitatea Columbia (SUA), unul dintre cei mai mari chimişti ai lumii, căruia-i zicea mereu „frate”, l-a ameninţat ţigăneşte cu moartea: „Am să-ţi tai gâtul”, iar pe mine m-a avertizat: „Dacă voi, basarabenii, veţi mai ţine legătura cu Spătaru, am să vă distrug”. „Pe toţi?” „Pe toţi.”

Se vede cât acolo că acest nene nu e sănătos mintal. Pentru că un om care poate urî astfel este capabil de crimă.

Timp de un an şi jumătate mă atacă fără să obosească, avându-i ca aliaţi pe amicii Ilie Bratu şi Mihai Conţiu.

N-am reacţionat până acum la bădărăniile lui, sperând că, de!, poate-i vine mintea la cap. Dar zadarnic!

 

2. Florin Cârlan – securistul lui Ceauşescu

L-am văzut pe acest Cârlan pentru prima dată acum 24 de ani.

Scriam în articolul „Oglinzi bolnave” (LA din 29 octombrie 2009): „În iunie 1989 ne aflam în România la manifestările dedicate centenarului de la moartea lui M. Eminescu, când poetul Ion Mureşan a venit la hotelul „Arcaşul” din Suceava, ca să ne atenţioneze, pe mine şi pe Grigore Vieru, cu câteva şoapte strecurate la ureche, să fim atenţi ce spunem, ce toasturi rostim, ce comentăm etc., pentru că l-a rugat un prieten de-al său, care era şef al securităţii judeţene, să ne preîntâmpine că are ordin să urmărească fiecare pas al nostru, să imprime, să noteze fiece cuvânt pe care-l vom rosti, tot ce vom face, ca să trimită acest raport sus de tot…

Erau prezenţi la manifestare delegaţi din 56 de ţări, dar numai noi (care în Basarabia ne „sacrificam” parcă pentru „ideal şi Ţară”) eram cei monitorizaţi.

Abia mai târziu, când i-am povestit întâmplarea lui Ion Borşevici, a cărui soţie era funcţionară sus-pusă a KGB-ului, acesta mi-a zis:

− Nu ştiaţi că până la 1989 existau contracte de colaborare între securităţile României şi URSS: cu obligativitatea ca securitatea românească să raporteze despre tot ce afirmau subversiv despre URSS cetăţenii sovietici (în general, basarabeni) ajunşi în România (aşa se explică scrisoarea şefului securităţii româneşti, I. Stănescu, către I. Andropov, şef al KGB-ului sovietic, de la începutul anilor ’70, o pâră criminală care a făcut ca A. Usatiuc, Gh. Ghimpu, A. Şoltoianu, V. Graur să fie condamnaţi la ani grei de Siberie), iar securitatea sovietică – să-i monitorizeze pe românii care călătoreau în URSS?!”

Ne aflam la Lacul ascuns în codru, la vreo 5 km de Ipoteşti, cu mai mulţi scriitori străini, când de noi s-a apropiat Florin Cârlan, deghizat în ţăran român. El venise tocmai din Caracal, de unde era, ca să se intereseze „ce mai face Basarabia?!”. Dar mă întreb: de unde ştiuse locul unde ne aflam, cine anume va fi prezent acolo, că va fi şi cineva din Basarabia, ora când vom fi în pădure, cum a ajuns acolo, de ce securitatea ceauşistă i-a permis să se strecoare fără probleme în delegaţia de cetăţeni străini?

Când am ajuns la Chişinău, frazele ce ni s-au imputat („Unirea trebuie să pornească din Basarabia…”) au fost tocmai acelea pe care i le rostisem la ureche acestui „ţăran” din Caracal.

Ulterior, în 1989, a fugit în SUA. Dacă a făcut-o înainte de căderea lui Ceauşescu, n-a putut-o face decât cu asentimentul lui Ceauşescu. Am putea admite că acest individ, care nu cunoaşte pe de rost nicio poezie din Eminescu (m-am convins de aceasta ulterior), tocmai atunci rătăcea prin codrii seculari de la Ipoteşti, dând întâmplător peste noi, dar, pentru ca să-l credem cât de cât, ar fi de dorit să facă rost şi de un certificat de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii că n-a colaborat cu securitatea.

 

3. Contra tuturor românilor

 

În luna iulie 2011 am fost invitat la Câmpul Românesc, localitate din Canada, unde a avut loc şi un Congres de constituire a Forului Românilor de Pretutindeni, în cadrul căruia am fost votat ca președinte. L-am propus preşedinte executiv pe Florin Cârlan. Dar el s-a vrut preşedinte. Un român american care-l cunoaşte bine mi-a spus: „El ar fi bun şi de preşedinte al SUA, dacă ar avea mai mult de câteva clase absolvite în ţigănie la Caracal”. Şi a pornit un război contra Forului abia constituit. Pentru acţiunile sale distructive, biroul FRP, la 23 noiembrie 2012, l-a exclus din FRP. Toate atacurile le face în numele „Fundaţiei Grigore Vieru”, care are un singur membru.

La 12 februarie 2013 am primit o scrisoare din partea conducerii FRP, adresată doamnei Raisa Vieru şi Centrului Cultural-Ştiinţific „Grigore Vieru” al cărui preşedinte sunt, (nu i-am dat curs, sperând că paranoia lui Cârlan e în valuri şi se va mai diminua), prin care suntem rugaţi să retragem numele lui Vieru din denumirea fundaţiei, or, acest individ fără scrupule compromite lamentabil numele marelui poet.

 

WORLDWIDE ROMANIAN FORUM

28_forum_romanii_pretutindeni

 

 

 

 

 

 

Mult stimată Doamnă Raisa Vieru!

Va aducem la cunoștință că fostul membru al Consiliului de Administrație și fost Președinte executiv al Worldwide Romanian Forum (FRP), Cârlan Florin, domiciliat în New York, SUA, prin acțiunile sale bazate pe minciuni și cu denigrări la adresa oamenilor cu merite deosebite în Mișcarea de Eliberare Națională discreditează numele marelui nostru patriot și poet Grigore Vieru. Noi cunoaștem că Grigore Vieru și Nicolae Dabija au fost prieteni foarte apropiați și frați în lupta pentru Renașterea Națională. Fiind oameni buni la inimă și la suflet, atât Grigore Vieru, cât și Nicolae Dabija l-au primit la pieptul lor pe acest Florin Cârlan, care este un mare bârfitor și un fățarnic, „artist” care poate trezi atâta milă și umilință…(iar pe altă parte atâta ură și răutate?!…). Bunul suflet al lui Grigore Vieru n-a putut depista fața adevărată a lui Cârlan…

Odată Grigore Vieru s-a exprimat, între prieteni, că dacă se trece dânsul, rămâne Nicolae Dabija… Și, într-adevăr, astăzi numele lui Dabija se asociază cu numele lui Vieru.

Ne întrebăm cum de se întâmplă că Florin Cârlan, o persoană fără studii, dar cu ambiții mari, egoiste, seamănă ură între liderii Mișcării de Renaștere Națională și Unioniste? Și-a găsit și adepți de teapa sa, care continuă să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova și pe liderii ei, care este cea mai importantă Mișcare românească. Numără peste 150 de organizații nonguvernamentale, uniuni de creație, asociații culturale cu aproape 250.000 de membri. Iar FDRM este membru al Worldwide Romanian Forum (FRP), al cărui membru a fost și el, chiar deținând un timp scurt funcția de președinte executiv. Pentru că a fost demascat drept un demagog fățarnic și care continuă să promoveze o politică distructivă, de dezbinare între membrii Consiliului de Administrație al WRF (FRP), bazată pe egoism și minciună, la şedința CA din 14 iulie 2012 a fost eliberat din funcția de vicepreședinte al WRF (FRP), iar la ședința din 23 noiembrie 2012 i s-a retras și numele de membru de rând al WRF (FRP).

Noi, membrii Consiliului de Administrație al WRF (FRP), vă rugăm din suflet să retrageți din utilizare numele distinsului, marelui Om al Culturii române Grigore Vieru, al cărui nume îl poartă Fundația culturală din New York pe care o conduce Florin Cârlan, ca fiind în contradicție cu activitatea și acțiunile desfăşurate de președintele acestei Fundații.

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors