Interviu cu Claudiu Lucaci

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Interviu cu Claudiu Lucaci

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin

 

„Pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide…!”

 

Ana Magdin: Domnule Claudiu Lucaci, sunteţi unul dintre cei mai pregătiţi tineri din România, cu o experienţă destul de importantă în politică dar şi în presă! Ce credeţi că se doreşte în România prin aceste proteste?
Claudiu Lucaci: Caracterizarea de tânăr se în măsura în care gândesc şi simt ca un spirit liber, neîncorsetat de dogme şi ranchiuni. În ceea ce priveşte politica, aceasta este o profesie care presupune vocaţie, deci trebuie practicată de oameni dedicaţi unei profesii care îşi asumă rolul în baza unui mandat primit prin votul popular. România este departe de imaginea proiectată în democraţiile consolidate în privinţa figurii corecte a unui politican. Prin urmare, deşi nu sunt angrenat politic, sunt obişnuit să analizez acţiunile politicienilor în cheie analitică. Recentele dezvoltări în spaţiul public care s-au soldat cu proteste în stradă pot fi judecate prin prisma interesului legitim al cetăţenilor care simt iminenţa unui prejudiciu personal prin deciziile luate de o autoritate. Cred că între această acţiune justificată şi logica conflictului permanent în care se află forţele politice există o discrepanţă majoră. Mi se pare că peste dreptul la liberă exprimare s-a suprapus un plan al conflictului între puteri sau reprezentanţi ai acestora. În România, tema corupţiei este atât de uzitată încât pare să fi ajuns o dogmă. Deşi este reală şi trebuie tratată ca un flagel, riscăm ca în numele acestui obiectiv să ne transformăm viaţa într-o cursă a contestării oricui pe bază de suspiciuni sau inamiciţii personale. Oricine este suspect pentru că nu ne place din punct de vedere politic. Ar fi fost foarte uşor ca acest scandal naţional să se închidă printr-o intervenţie precisă şi fermă a Preşedintelui. Însă noi nu am ajuns să tranşăm inteligent un conflict politic – de aici riscul de a-l transforma într-unul juridic, între puterile constituţionale. Suntem într-o fază a contestării publice imprevizibilă în consecinţe şi greu de analizat cu informaţiile de care dispunem public.

1

Ana Magdin: Foarte mulţi analişti politici din străinătate, consideră că la 27 de ani de la Revoluţie, România încă trăieşte în haos! Care este opinia dvs.?
Claudiu Lucaci: Ceea ce vedem în România este o tranziţie neterminată către democraţie şi, totodată, incertă cu privire la statul de drept. Deşi ţara noastră şi-a încheiat formal transformarea din punct de vedere al corpului legislativ şi al  construirii instituţiilor democratice, au rămas nefinalizate instrumentele de implementare şi de schimbare a mentalităţii. Sentimentul acesta de haos este de fapt unul de incertitudine, de neclaritate (confuzie) cu privire la funcţionarea corectă a instituţiilor şi a bunei guvernări. Avem deficite mari în privinţa respectării şi insusirii  de către toţi actorii politici sau instituţionali a normelor statului de drept. Unii le încalcă din ignoranţă, alţii cu bună ştiinţă. Însăşi societatea este duplicitară: refuză declarativ hoţia, dar admite că pot fi diferenţe în aplicarea principiilor de legalitate. De aceea, cred că instabilitatea morală şi etică a indivizilor provoacă un bruiaj permanent care încetineşte finalizarea tranziţiei. Pentru a depăşi această tergiversare în atingerea obiectivelor am avea nevoie de poveşti de succes şi realizări prin cumul care să exceadă succedarea guvernelor. În schimb, observ că orice câştig pentru societate este disputabil şi reversibil în funcţie de interesele politice.

 

Ana Magdin: Ce trebuie făcut în această ţară şi încă nu s-a făcut, astfel încât oamenii să nu mai iasă în stradă sau să nu mai fie manipulabili?
Claudiu Lucaci: Exprimarea publică nu trebuie să fie pusă în discuţie. Din contra. Este utilă, pentru că demonstrează că oamenii înţeleg să reacţioneze la diferite teme sau riscuri care îi pot afecta. Conştiinţa civică este chiar de dorit într-o ţară ca România deseori indiferentă la teme de interes public major şi mai tot timpul dezbinată. Ceea ce este important în orice acţiune în stradă este ca motivele şi justificările celor nemulţumiţi să fie reale, oneste şi sustenabile în scop. Din păcate, aşa cum există o prejudecată că tot ce se întâmplă în România este pus la cale de oameni dubioşi, aşa şi revolta publică este suspectată de interese de grup sau acţiuni coordonate de forţe obscure. Aşa că, pare un joc cu suma nulă, mai degrabă decât unul constructiv. Această suspiciune generală nu poate să dispară uşor. Nu mă a­şept să văd prea curând o elevare a gradului de educaţie şi înţelepciune, astfel încât să apară o conştiinţă publică imună la manipulare. Mai multă transparenţă în toate segmentele societăţii, o educaţie solidă şi continuă pentru creşterea raţiunii sau o conştientizare a populaţiei printr-un efort comun al corpurilor profesionale ar putea feri pe oricine de conspiraţionism sau manipulare.
Ana Magdin: Consideraţi că prin tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani, dar şi de la Revoluţie încoace, este o bătaie de joc şi un „noroi” aruncat peste memoria celor care şi-au pierdut viaţa pentru libertate în urmă cu 27 de ani, sau se continuă o luptă interminabilă, bazată pe interese meschine, pe orgolii nemăsurate şi pe o ură fără egal?
Claudiu Lucaci: N-aş face astfel de aprecieri sau analogii. În toţi aceşti ani s-a spus mereu că anumite gesturi sau comportamente ale unor conducători sau organizaţii politice desfiinţează câştigurile democratice de după 1989. Eu nu am această percepţie. În schimb, noi am ratat câteva clarificări esenţiale la nivelul societăţii. N-am adoptat o lege a lustraţiei, n-am deschis arhivele fostei Securităţi, n-am condamnat excesele trecutului, n-am construit elite şi n-avem un antidot la impostură. Ce vedem acum sunt efectele acestor erori de parcurs. Sistemul politic sau cel administrativ s-a dezvoltat pe aceste compromisuri, iar acum sunt puternic virusate. Ne imaginăm că România înaintează în acelaşi ritm cu restul statelor occidentale. Este o iluzie. De fapt, refuzăm să acceptăm că suntem în urma altora în multe privinţe. Nu doar în ceea ce priveşte nivelul de trai sau securitatea individului. Este greu de crezut că o conştiinţă civică se întăreşte în lipsa unor mecanisme de funcţionare şi control însuşite de toţi membrii societăţii. De aceea, vedem răbufniri de ură sau neîncredere.

2
Ana Magdin: Cum vă doriţi să arate România, cum o vedeţi prin ochii dvs de tânăr cu vise şi speranţe în această viaţă?
Claudiu Lucaci: Există un construct ideatic şi unul raţional. Cel ideatic este suma dorinţelor personale şi a valorilor pe care le am. De aceea mă feresc să spun în ce fel de Românie aş vrea să traiesc. Prefer să-mi imaginez cât poate să fie de apropiată această ţară de o societate atrăgătoare pentru orice cetăţean. Modelul meu preferat este SUA. Nu sunt naiv să cred că acolo este tot ce ţi-ai dori pentru a fi fericit. Dar pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide. În schimb, până când România nu se desparte de trecutul său malign, speranţele unei refaceri morale şi etice sunt limitate. Trebuie să ajungem la un compromis între indivizii societăţii. Să valorizăm performanţa şi iniţiativa pozitivă. Să renunţăm la ipocrizie şi comportamente îndoielnice. Să respectăm legea şi legea să fie în beneficiul tuturor. Să construim o societate corectă şi capabilă să ne apere de orice tentaţii imorale. Nu sunt de acord cu personificarea instituţiilor şi nici cu zeificarea unor indivizi care devin pseudo modele pentru cetăţeni. Românii nu cred în zei, dar se roagă la „icoanele” corectitudinii politice. Până când nu vom cere socoteală în mod egal celor care au instrumentele să conducă ţara, nu vom ieşi din această stare de amăgire.

 

Ana Magdin: Ce vă doriţi pentru sufletul dvs, cum doriţi să fie viaţa dvs în România?
Claudiu Lucaci: Stările personale sunt într-o permanentă luptă cu raţiunea mea. Este o dispută des întâlnită în cazul persoanelor complexe şi cu un grad ridicat de moralitate. Mi-aş dori să am mai mult timp pentru citit cărţi sau privit filme. În plus, m-ar bucura să pot dezvolta proiecte personale, însă îmi ocup mare parte din viaţa cotidiană cu activităţi obişnuite care nu-mi provoacă mintea la introspecţie. Am sentimentul că atunci când România se va schimba va fi prea târziu pentru mine să mai asimilez plăcerea de a trăi împăcat cu efervescenţa ideilor mele.
Ana Magdin: Pe pagina dvs de socializare, aţi postat… „Ne cam jucăm cu focul prin România. Tot mai puţini oameni raţionali sunt prin jur!” Puteţi vă rog, să dezvoltaţi puţin această afirmaţie?
Claudiu Lucaci: Structural nu sunt un om conflictual. Mă adaptez mai greu la discursul urii sau la stări de război personal. Îmi provoacă repulsie orice manifestare iraţională şi mă feresc cât pot să fac judecăţi de valoare. Observ însă în societate o plăcere în etichetarea oricui ne displace, în execuţii publice sumare şi o ciondăneală pe mize minore. Din acest motiv, sunt predispus la acest sentiment de dezamăgire faţă de ceilalţi. Sunt prea mulţi conaţionali care nu pot evolua de la stadiul de raţiune primară sau instinctuală. Înţeleg că le este mai uşor să se exprime cu brutalitate, fără să acorde spaţiu mental unei minime reflecţii. Dar ceea ce observ este că odată cu trecerea anilor, formele de abrutizare socială se amplifică şi devin tot mai greu de izolat. Raţiunea este folosită în mod negativ şi în scopuri înşelătoare. Rareori văd discuţii bazate pe argumente şi dialog civilizat. Parcă am fi într-o stare permanentă de război. Iar mediul online este locul de întâlnire cel mai vizibil pentru creierele încinse. Şi din păcate, acesta îi radicalizează cu fiecare zi care trece.

 

Ana Magdin: Aveţi una dintre cele mai interesante emisiuni din TVR! Cum merg lucrurile la Televiziunea Naţională?
Claudiu Lucaci: Emisiunea pe care o realizez – Ultima ediţie – este o moştenire TVR din vremurile cu succes la public. Încă mai rezistă ca brand, de peste 10 ani. Mi-am dorit mereu să fiu un creator de branduri şi nu un prestator de servicii jurnalistice. Din acest motiv, mă preocupă foarte mult felul în care ofer telespectatorilor informaţia. Caut mereu reţete inedite de dialog cu invitaţii şi mă raportez la formatele americane de dezbateri. Deocamdată asta este tot ce fac în TVR. Rămân cu memoria realizărilor şi neîmplinirilor din perioada în care am condus departamentul de Ştiri. Sunt satisfacut că am pus bazele unei organizaţii de ştiri solidă şi capabilă să ţină pasul cu provocările din piaţa audiovizuală. Dar despre aceste aspecte ar fi nevoie de un alt interviu.
Ana Magdin: De curând, am observat că promovaţi o carte, „Programarea binelui”! Vă rog să povestiţi care este povestea acestei cărţi, când a fost publicată şi ce conţine ea?
Claudiu Lucaci: Cartea este publicată de câţiva ani, dar am decis să revin cu promovarea ei după ce am realizat cât de actuale sunt evenimentele de atunci. Paradoxal, societatea românească se comportă ca un mecanism repetitiv.  Un scandal de acum câţiva ani se repetă cu alţi actori în zilele noastre. Pare că suntem un popor cu memorie scurtă şi selectivă. E suficient să citeşti relatările vremii şi vei vedea că drama, şocurile şi emoţiile sunt similare cu cele petrecute cândva în trecutul apropiat. M-am întrebat mereu de ce românii îşi consumă energiile în susţinerea sau respingerea unor oameni care în viaţa lor au demonstrat că sunt versatili, inconsecvenţi cu principiile enunţate odinioară? Nu găsesc decât o explicaţie: sunt obişnuiţi să fie minţiţi. De aici mi-a venit ideea, care nu este utopică, să explorez ipoteza ca omul să fie familiarizat de timpuriu cu gândirea pozitivă. Dar nu în sensul hedonist al rezultatului. Nu pentru starea sa de bine, ci în scopul definirii unui set comun de valori şi norme morale mai presus de orice formă de influenţare negativă. Când te programezi să atingi binele comun eşti mai adaptat la războiul pe care îl duci permanent cu ceilalţi, preocupaţi să obţină avantaje sau câştiguri personale. Până la urmă, acolo unde munceşti sau trăieşti o astfel de atitudine multiplicată şi în mintea altora poate duce la o transformare benefică.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Claudiu Lucaci: Mi-aş dori să fiu implicat în cât mai multe proiecte jurnalistice sau diplomatice cu românii din diaspora, dar se pare că în ultima vreme nu am reuşit sau nu m-am nimerit în conjunctura potrivită. Din evaluarea mea strict personală, cred că sunt prea puţine punţi cu aceştia. În afara unor programe  punctuale sau a unor construcţii instituţionale formale n-am identificat o politică publică eficientă pentru dezvoltarea diasporei ca un corp de elită ataşat României. Faceţi o comparaţie cu diaspora evreiască sau cea italiană din SUA şi veţi înţelege la ce mă refer. Mă gândesc la prietenii şi cunoştinţele mele din străinătate şi realizez că majoritatea suferă din cauza decuplării de ţară. Şi-ar dori să facă multe lucruri utile pentru România, dar li se pare că energiile lor nu sunt capacitate într-o direcţie sustenabilă dezvoltării unui flux continuu de cooperare între indivizi şi instituţii. Ca să înţelegi nevoile şi aşteptările românilor din Diaspora este necesară o permanentă conectare prin intermediul misiunilor noastre diplomatice cu cei dispuşi să participe la întărirea sentimentului de încredere şi reuşită. Probabil că este momentul pentru o dezvoltare mult mai impetuoasă a diplomaţiei româneşti spre acest tip de relaţie.

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

 

Autor: Galina Martea

Ca atribut al clasei dominante, puterea de stat este folosită ca instrument propriu în conducerea și organizarea societății și, respectiv, în obținerea acelor avantaje care satisfac în mod prioritar necesitățile personale. Asemenea lucruri sunt caracteristice pentru clasa dominantă ale țărilor din Estul Europei, dar, cu suguranță, astfel de fenomene există și în alte părți ale lumii. Așadar, într-un mod destul de obișnuit, cu multă obrăznicie, se desfășoară pe toată lungimea posibilă acțiuni de mare anvergură care produc doar ilegatități în defavoarea societății/țării respective, iar intermediarul acestora este omul puterii care încă, din păcate, are o mentalitate extrem de primitivă, reducându-se doar la noțiunea „materialismului” (concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat, conform filozofiei marxiste). Am utilizat expresia „mentalitate primitivă”, deoarece aceasta este o asociere ce se referă la începutul istoric al existenței unde dezvoltarea umana era concepută ca cea mai de jos treaptă a dezvoltării social-umane, fiind considerată etapa de existență umană necivilizată. Deci, la „etapa de existență umană necivilizată” se pot asocia tările din Estul Europei (să-mi fie cu iertare această părere), parte a lumii unde guvernanții sau mai bine zis clasa dominantă a societății își poate permite să realizeze orice acțiune în folosul propriu, inclusiv fondarea de legi/acte legislative, acestea însemnând la direct imunitate puterii statale, astfel având: imunitate parlamentară, imunitate guvernamentală, imunitate diplomatică etc. Prin aceasta se presupune, fară nicio jenă, că oamenii puterii din stat sunt ocrotiți prin lege și au dreptul civil/moral/juridic de a realiza infracțiuni de diverse tipuri și în cantități enorme, fără a fi trași la răspundere penală. În acest caz, regulile privind „decența umană” sunt neglijate de clasa de guvernare în cel mai fraudulos și grosolan mod, iar respectivele abateri de la normalitate nu sunt altceva decât un pericol social real care se răsfrânge destul de negativ asupra întregii țări și, nu în ultimul rând, asupra întregului popor care îndură consecințele nefaste. Prin urmare, conform realității existente și statisticilor în vigoare se consideră că țările cu un nivel jos/foarte jos al dezvoltării și al degradării sociale sunt afectate în mod negativ din cauza puterii statale care este foarte coruptă și necinstită. Pe lângă faptul că în această putere de stat există și foarte multe persoane mediocre, cu un nivel destul de redus al inteligenței, aceștea produc nu numai ilegalități în guvernare, dar, totodată, sărăcesc în mod deschis și în mod fraudulos statul. Daca să ne referim la nivelul de trai al clasei dominante din țările din Estul Europei, atunci ne vom convinge că averile pe care le dețin sunt acumulate, o mare parte, prin fraudă. În respectivele țări decalajul nuvelului de trai dintre clasa de guvernare și pătura socială este extrem de mare. Un lucru cert este știut, cât nu ai face economii, oricum pe parcursul unei vieți nu vei putea acumula niciodată asemenea bogății materiale/financiare, cu atât mai mult locuind într-o zonă/parte a lumii unde veniturile personale în mod cinstit sunt foarte modeste în raport cu necesitățile sociale. Drept model poate servi Basarabia unde la ora actuală, țara cu cel mai jos nivel al sărăciei și mizeriei sociale din Europa, are în componența sa oameni cu averi de miliarde și milioane euro și dolari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html). Iar potrivit revistei Forbes, citată de Agenţia de ştiri Rosbalt, se menționează că în contextul crizei financiare mondiale numărul miliardarilor la nivel mondial este în scădere, însă, surprinzător, Comunitatea Statelor Independente (CSI) nu a avut de suferit la acest capitol, dimpotrivă, numărul bogătaşilor a crescut (informează Timpul.md., disponibil: http://www.timpul.md/articol/premierul-rm-in-topul-miliardarilor-moldoveni-13534.html ). Deci, în această stare de lucruri, nici nu este cazul să ne întrebăm de ce Moldova cât și alte țări din Europa de Est devin tot mai sărace și mai vulnerabile. Rezultatele sunt: clasa de guvernare există doar pentru interesele proprii și acțiunea de a ruina societatea respectivă prin fraude, corupție, comportament de decădere morală. Astfel, mizeria, sărăcia și haosul social din Estul Europei este mereu în creștere, în unele cazuri, atingând apogeul – exemplu Basarabia.

Europa Centrala si de Est

Acțiunile clasei de guvernare nu se limitează doar la fapte de rea credință, însă respectivele fapte/infracțiuni se vor a fi protejate în cadrul legii. Astfel, sunt elaborate acte legislative ce au o semnificație specială și anume: de a proteja și înlătura de la răspundere penală persoanele, cu funcții administrative în puterea statală, care au comis nelegiuiri în avantajul propriilor interese. În modul acesta, o bună parte din cadrul legislativ-normativ este adaptat în favoarea celor ce guverneză țara (un exemplu modest, Moldova – legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public) , iar masele nu au decât să se împace cu tăcerea sau să dea glas nemulțumirilor față de tot ceea ce se întâmplă în propria țară. Un asemenea caz, actual, este prezent și în România, țara în care cultura și valorile naționale își au locul lor decent. Dar, pe lângă toate acestea, se întâmplă și lucruri care au scos în stradă mii și sute de mii de oameni care vor drepturi egale în conviețuirea socială, astfel cerând anularea ordonanței cu privire la modificarea și completarea Legii 296 Cod penal și a Legii 135 Cod de procedură penală, adoptată de către Guvern. Prezența unor asemenea manifestații de stradă denotă faptul că societatea română nu este indiferentă față de ilegalități, la rândul ei, dorind ca între cetățenii țării să existe egalitate în drepturi civile și anume: toți egali în fața legii, indiferent de starea materială sau poziția socială, acesta fiind principiul potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri. Nemijlocit, demonstrațiile de masă curente, care au făcut răsunet în toată lumea, sunt un semn de solidaritate și o dovadă în plus că poporul român este adept al valorilor civilizate prin care își face contribuția dialogul social și libertatea cuvântului, în rezultat, aceasta însemnând că societatea este informată și cunoaște, într-o măsură oarecare, cadrul normativ și legislativ al țării, lucru care nu se face remarcat în Basarabia (în majoritatea cazurilor masele habar nu au despre actele legislative care se aprobă în Guvern, nu se reacționează și nimeni nu iese în stradă pentru acest lucru, exemplu R.Moldova și, cu certitudine, și alte țări din Estul Europei). Forma de convorbire și dialog se înscrie între păturile sociale și oamenii puterii – Guvern, Președinție, Parlament, partide politice. Dar, necătând la modul și forma de dialog, oricum în ultima instanță suferă poporul/masele care sunt nevoite să pretindă, uneori cu forța, la drepturi civile egale în conviețuirea socială doar protestând în stradă, astfel cerând anularea unor asemenea ordonanțe/acte legislative. În contextul dat, Isabela Mareș, profesoară de științe politice la Universitatea Columbia, SUA, scrie că „ceea ce se îmtâmplă acuma în România face parte dintr-un nou val al politicii la nivel mondial, în care încercările de a știrbi normele democratice de către politicieni sunt primite de o rezistență populară”, citat de Euronews (relatează Agerpres. http://www.agerpres.ro/externe/2017/02/04/presa-straina-urmareste-situatia-politica-din-romania-20-25-08 ).

Abuzul de putere, fiind un delict săvârșit prin depășirea atribuțiilor de serviciu, este considerat ca o infracțiune nepermisă de legea penală. Cu mare regret, însă țările din Estul Europei sunt infiltrate până la măduvă de acest sindrom al puterii, unde guvernanții nu fac altceva decât să încalce legea de drept civil, în consecință, aducând pagube colosale societății. Cu atât mai mult, acest lucru este și a devenit o normalitate în promovarea intereselor proprii prin intermediul abuzului de putere în serviciu, acțiune care dezvoltă corupția și desfrânarea, cel mai distrugător element în existența unei comunități (exemplu uluitor: furtul miliardului de euro din sistemul bancar moldovenesc, acțiune posibilă cu acceptul clasei politice și de guvernare). Astfel, prin utilizarea intenționată și permanentă a abuzului de putere de către clasa dominantă în interese personale se produc prejudicii enorme în dezvoltarea întregii societăți și, nu în ultimul rând, în dezvoltarea umană civilizată, exemplu fiind iarăși Basarabia care ocupă ultimul loc în Europa la capitolul „nivelul de trai”, studiu publicat de ONU (http://independent.md/onu-republica-moldova-tara-cu-cel-mai-scazut-nivel-de-trai-din-europa/#.WJxlp2_hDDc ). Conform situației, o țară poate ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare numai din cauza clasei dominante extrem de corupte, care pune în valoare, evident, doar interesele personale și nu interesele publice, cu atât mai mult acumularea unor averi nespus de consistente din buzunarul statului. În același context privind sindromul puterii, exprimat prin corupție, fenomen care a adus o societate la faliment total, își expune părerea prin analize concrete Deutsche Welle, companie germană pentru informații internaționale, astfel spunând: „Republica Moldova, la început de catastrofă umanitară” (http://www.ziare.com/europa/moldova/deutsche-welle-republica-moldova-la-inceput-de-catastrofa-umanitara-1395333 ).

Cât despre egalitatea între cetățeni în drepturi civile și îndatoriri, și dreptul acestora la o conviețuire socială decentă în țările din Estul Europei, acest fenomen rămâne încă o dilemă de lungă durată în speranța că vor veni vremuri noi și guvernanți destoinici/corecți (cu o mentalitate civilizată, nefiind ademeniți de sindromul puterii) care vor soluționa, posibil, această lacună/problemă socială întru binele omului. Respectiv, cetățenii țărilor din Estul Europei, cu atât mai mult din Basarabia ce sunt mereu în așteptare pentru un asemenea eveniment, la fel posibil, vor fi fericiți că într-un final vor locui într-un stat de drept unde le vor fi garantate cu demnitate drepturile (principii admise pentru realizarea personalității umane) și îndatoririle (obligații morale) față de cerințele societății.

G.Martea_foto nr62_2010

(Galina Martea, dr., acad., Basarabia/Olanda)

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Autor: Prof. Nicolae BALINT (Târgu Mureş)

 

  1. Aspecte privind diplomaţia românească în Balcani, la începutul secolului XX

Pe data de 9 mai 1905, o iradea – act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea[1] în favoarea aromânilor din Grecia – a provocat un grav conflict diplomatic între statul român şi statul elen, urmare fiind ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state pe o durată de şase ani, aceste relaţii fiind reluate abia în 1911. Actul amintit anterior, cel ce a provocat ruperea relaţiilor diplomatice, îi recunoştea pe aromânii din Peninsula Balcanică, ca millet, adică ca pe o entitate etnică de sine stătătoare[2]. Trebuie subliniat faptul că grecii, aşa cum arată de altfel şi istoricul Richard Clogg[3], chiar şi după obţinerea independenţei şi recunoaşterea Greciei în 1833, ca stat, continuau să deţină poziţii importante la curtea sultanului otoman[4].

 

Foto 1

Foto. Familie de aromani din Grecia

Din aceste poziţii influente pe care le deţineau atunci, grecii s-au opus în mod constant – cum o fac de altfel şi azi – recunoaşterii aromânilor ca entitate etnică. Potrivit istoricului Gh. Carageani[5], care consacră un amplu studiu problemei aromânilor, la începutul sec. XX numărul acestora în Peninsula Balcanică, era de circa 400.000, din care cei mai mulţi – peste 200.000 – trăiau în Grecia. Iradeaua a fost emisă de sultan în urma a numeroase demersuri făcute de autorităţile române pe lângă înalţii oficialii turci, dar mai ales, ca urmare a influenţelor exercitate pe lângă sultan, de ambasadorul german Marschall şi de guvernul italian, care acţionaseră în acest sens de conivenţă cu autorităţile române. Se mai cuvine menţionat şi faptul că anterior anului 1905, guvernul român a acţionat în mod constant pentru recunoaşterea aromânilor ca entitate de sine stătătoare, atât pe lângă autorităţile statului elen, cât şi pe lângă cele de la Constantinopol. Pentru a câştiga bunăvoinţa Greciei, România încheiase cu acest stat în anul 1900, o convenţie comercială şi mai mult decât atât, România a recunoscut Biserica greacă de la noi din ţară ca persoană juridică. Prin protocolul anexat la respectiva convenţie, statul român mai făcea şi alte concesii Greciei, recunoscând ca persoane juridice comunităţile greceşti de la Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu. România spera astfel, ca pe cale de consecinţă, să determine o atitudine mai binevoitoare a Greciei faţă de aromâni, fapt care însă nu s-a întâmplat. Deşi au existat şi alte momente tensionate în relaţiile româno-elene, precum cel reprezentat de cazul Zappa[6], care a dus în 1892, pentru scurt timp, la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state, criza din 1905 era cu mult mai gravă, ea venind după o serie de abuzuri, ce au culminat cu grave atrocităţi comise împotriva aromânilor din Grecia, dar şi din teritoriile ce încă nu aparţineau atunci Greciei. În numele proiectului utopic al „Marii Idei”[7], la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, bande înarmate de greci au ucis sute de aromâni care revendicau drepturi culturale[8].

Consulii românii de la Ianina, Monastir şi Salonic raportaseră abuzurile şi teroarea la care erau supuşi aromânii de către greci, aceştia din urmă având uneori chiar concursul tacit al autorităţilor turceşti[9]. Aceiaşi consuli raportaseră şi abuzurile la care erau supuşi macedonenii şi albanezii de rit ortodox, pe care, la fel ca pe aromâni, grecii urmăreau să-i descurajeze în lupta lor pentru păstrarea identităţii naţionale şi, ulterior, să-i asimileze.

În aceste merituorii, dar complicate jocuri diplomatice[10] pe care le făceau românii la Constantinopol, dar şi pe lângă autorităţile greceşti, a intervenit şi Austro-Ungaria care, având propriile sale interese în zona balcanică, a iniţiat o întrevedere între regele Carol I al României şi regele George al Greciei (1863 – 1913)[11]. În cadrul celor 5 zile de întrevederi, deşi nu s-a semnat niciun act oficial, au fost abordate şi probleme referitoare la situaţia aromânilor din Grecia şi a abuzurilor la care aceştia erau supuşi. Întreruperea relaţiilor diplomatice în 1905, între România şi Grecia, s-a soldat şi cu denunţarea convenţiei comerciale de către România.

În acelaşi timp, în ţară, ca o consecinţă a atitudinii autorităţilor elene faţă de aromâni, s-a declanşat un val de antipatie faţă de locuitorii grecii de la noi, antipatie care însă din fericire, n-a depăşit niciodată stadiul unor incendiare articole de presă şi fulminante discursuri în Parlamentul ţării. A existat însă riscul real, ca urmare a valului de naţionalism care a cuprins o bună parte din populaţia românească, ca autorităţile române – pentru a le da satisfacţie – să procedeze la măsuri de retorsiune împotriva comunităţilor greceşti din porturile de la Dunăre şi de la Marea Neagră, comunităţi greceşti care se bucurau de o serie întreagă de facilităţi recunoscute prin lege. Trebuie accentuat faptul că ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia – relaţii ce vor fi reluate în 1911 – a survenit într-un context european complicat de jocurile de culise făcute în spaţiul balcanic, de către Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Germania şi chiar de Italia, care aveau şi urmăreau materializarea propriilor lor interese.

Grecia a perseverat în această blamabilă atitudine faţă de aromâni şi pe parcursul anilor următori. Spre exemplu, în 1910, Patriarhia de la Constantinopol, dominată atunci, la fel ca şi azi, de greci, a refuzat cererea făcută de sultan în favoarea aromânilor, ca aceştia să-şi poată oficia slujbele în limba română şi cu preoţi români[12]. Chiar şi după încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, din 1913, ce punea capăt războaielor balcanice[13] şi în cuprinsul căruia, printre altele, se prevedeau şi obligaţiile Greciei, Bulgariei şi Serbiei de a acorda autonomie şcolilor şi bisericilor aromâne, Grecia nu a respectat angajamentul asumat.

Însă cea mai dură lovitură au primit-o aromânii la sfârşitul Primului Război Mondial. Aromânii, care până atunci mai speraseră în realizarea unor minime doleanţe, s-au văzut împărţiţi între patru state distincte: Bulgaria, Iugoslavia, Albania şi Grecia. Din păcate, după 1930, autorităţile din România nu vor mai manifesta acelaşi interes pentru problemele aromânilor din spaţiul balcanic, iar astăzi, mai mult ca oricând, ei trăiesc acut   sentimentul că au fost abandonaţi definitiv.

  1. „Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

O atitudine foarte critică faţă de grecii din România – ştiut fiind faptul că în ţara noastră, la începutul sec. XX, erau în număr foarte mare, ei bucurându-se de toate drepturile asigurate de Constituţia din 1866 – a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart[14]. Consideraţiile sale vis-à-vis de momentul ruperii relaţiilor diplomatice româno-elene din 1905, scrise manu propria pe 12 pagini de caiet, se află la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Naționale[15]. Deşi nu există o dată specificată pe acest document olograf ce aparţine cunoscutului scriitor, din conţinutul acestuia am putut însă deduce că a fost scris la puţin timp după momentul la care m-am referit la pct. 1 al prezentei comunicări.

Nu am putut afla în ce condiţii a ajuns acest document în arhivele mureşene, deşi pe plicul în care se află cele 12 pagini am găsit ştampila unui anticariat, fără a fi specificat însă şi oraşul. Jean Bart, scriitorul despre care criticul literar George Ivaşcu, spunea, citez „…e un Odobescu al apelor”[16], a fost un autor de excepţie – romanul Europolis fiind o ilustrare în acest sens – înzestrat cu un spirit fin, realist, dar şi un om de atitudine, cu harul unui verb muşcător şi cinic. „Neputând trăi numai din literatură – îi mărturisea Bart lui I. Cremer, cel ce-i semna prefaţa unei cărţi – nu m-am devotat cum ar fi trebuit, trup şi suflet, scrisului; cea mai mare parte din munca ce am depus-o în viaţă a fost pentru alte ocupaţii”[17]. De altfel, Mircea Braga, în acest sens, spunea, citez, „… pentru el (Jean Bart – n.m.) scrisul este o ocupaţie a timpului liber.” [18] Într-un alt context, acelaşi Mircea Braga, surprindea sintetic şi riguros viaţa lui Bart care s-a împărţit permanent între profesia de ofiţer de marină şi pasiunea pentru scris. „Autorul nostru (Jean Bart – n.m.), scria Braga, este unul din acele rare cazuri în care, cu adevărat viaţa şi literature sunt – sau măcar par – una…”[19]

Foto 2 -

Foto. Regele George al II-lea al Greciei

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care făceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii întruchipează unele dintre personajele sale. În atmosfera creată de tensiunile din 1905 dintre Grecia şi România, şi aprecierile scritorului faţă de greci au devenit foarte critice. „Viaţa porturilor şi întregul comerţ – scria acesta în documentul aflat la ANDJM – era în mâinile grecilor. Aşa se explică averile mari făcute de greci în România şi exodul care n-a încetat încă pe Dunăre… Mai în toate porturile mari din lume se găsesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când în România, Egipt şi SUA, ceea ce frapează este marele număr de emigranţi greci…Sunt unii născuţi şi crescuţi aici, muncesc, câştigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunărea a fost California pentru greci…”[20] Foarte realist şi critic a surprins Bart, în documentul aflat la arhivele mureşene, modul cum se valorificau grânele româneşti. „…boierul moldo-vlah – nota Bart – arenda moşia unui grec…între ţăranul de la Dunăre, producător, şi consumatorul din ţările străine, se interpuneau o armată de intermediari care speculau pâinea scoasă cu trudă din ogorul românesc…misiţii, încărcătorii erau greci…armatorii de vapoare, remeorchere, şlepuri, elevatoare erau greci. Cerealiştii, care fără să se mişte din cafeneaua-busră câştigau într-o zi cât câştigau profesorii sau magistraţii într-un an, erau greci…”[21]

Foto 3

Foto. Scriitorul Eugeniu P. Botez (1877-1933)

Într-un alt paragraf din acelaşi document, Jean Bart îşi continuă aprecierile în aceeaşi notă critică. „…am cunoscut greci – scria Bart într-un alt context care mi s-a părut deosebit de sugestiv – care în curs de 15 ani, din băieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat în Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene… Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…” În concluzie, personal consider că acest document din arhivele mureşene este important, nu numai din punct de vedere al modului original în care Bart face analiza unor stări de fapt, vis-à-vis de comunitatea greacă din România începutului de secol XX – chiar dacă într-o notă personală, nu lipsită de subiectivism – ci mai ales pentru faptul că autorul se face exponentul unei stări de spirit, al unei reacţii care se înscrie în trendul dominant al acelui moment istoric, punând astfel în valoare o anumită atitudine generată de un fapt de politică externă.

Eugeniu P. Botez (mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart) s-a născut în 1874, la Burdujeni, în judeţul Suceava, ca fiu al generalului din arma grăniceri, Panait Botez. Eugeniu Botez, care la un moment dat l-a avut învăţător pe Ion Creangă, şi al cărui chip şi voce blândă le evocă la un moment dat, a urmat două clase gimnaziale la Iaşi, iar apoi Şcoala Fiilor de Militari (1890-1894), Şcoala de ofiţeri din Bucureşti (1894 – 1896) şi în final Şcoala de aplicaţie a Marinei de la Galaţi, pe care a absolvit-o în 1896. A fost locotenent la Divizia de Mare timp de aproape doi ani (1902-1903), apoi căpitan la Divizia de Dunăre (1907-1908), iar din 1910 a fost căpitan de marină la Sulina, port în care, pe data de 14 aprilie 1911, a fost numit comisar maritim. În această calitate, a colaborat și cu serviciile secrete românești[22]. A fost membru fondator al Revistei Maritime (1900), iar din 1922, membru corespondent al Academiei Române. A debutat în publicistică cu articolul „D. Vlahuţă să ne dumerească”, iar ca prozator cu povestirea „Iapa Căpitanului” (Lumea nouă literară şi ştiinţifică, 1896, semnată cu pseudonimul Trotuş). A colaborat la Viaţa Românească, Orizontul maritim, Dimineaţa, Adevărul literar, Pagini literare, Marea Neagră, ş.a. Eugeniu Botez a fost cel care a înfiinţat Salonul literar de la Galaţi, în anul 1907. A fost distins cu mai multe premii, dintre care cel mai important a fost Premiul Naţional pentru Literatură. A scris foarte multe nuvele, schiţe şi povestiri, având predilecţie pentru lumea porturilor şi problemele acesteia. Romanul Europolis – cea mai apreciată dintre scrierile sale – a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri în limbi străine.

 

BIBLIOGRAFIE

 

– Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956;

– Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953;

– Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;

– Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985;

– Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;

– Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti,1996;

– Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;.

– Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003;

Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

– Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999;.

– Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999;

– DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186;

[1] A domnit în perioada 1876-1908, fiind înlăturat de la putere de revoluţia „junilor turci”; A căutat să contracareze influenţa grecească în puţinele provincii din sud-estul Europei, pe care, la începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman le mai controla încă.

[2] Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 37.

[3] Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 96.

[4] Ilustrativ în acest sens, este faptul că bancherii personali ai sultanului erau doi greci, Ghiorghios Zarifis şi Hristaki Efendi Zografos, oameni cu mare influenţă pe lângă sultan, fapt care însă nu-i împiedica să fie şi foarte buni greci, susţinând financiar diverse opere de cultură pentru conaţionalii lor.

[5] Carageani, Gh., op. cit., p.38.

[6] Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 136 – 137.

[7] Proiectul „Marii Idei” viza reunirea tuturor grecilor într-o singură patrie, iar susţinătorul ei cel mai înfocat, a fost Venizelos Eleutherios (1864 – 1936), cunoscut om politic grec, de două ori prim-ministru; A se vedea în acest sens, Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 1268.

[8] Carageani, Gh., op. cit., p. 37..

[9] Ibidem, pp. 139 – 254.

[10] Despre demersurile diplomatice ale României în perioada 1900 – 1914, a se vedea Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999, pp. 191 – 195.

[11] Ciachir, N., op. cit., pp.141-142.

[12] Carageani, Gh., op. cit., p. 172.

[13] A se vedea în acest sens Pascu, V., op. cit., pp. 193 – 194.

[14] Momentele cele mai importante privind formarea, evoluţia, viaţa şi opera acestuia sunt cuprinse în volumul lui Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 85.

[15] DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186.

[16] Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, p. 9.

[17] Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 8.

[18] Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 270.

[19] Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 6.

[20] DJMAN, Fond citat, dosar 186, p. 6.

[21] Ibidem, pp. 4-5.

[22] Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor: Nicolae Balint

Român din Arizona şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să salveze un vecin

Nori negri s-au abătut asupra celui mai însorit stat din SUA, marţi 9 august, 2016, umbrind seninătatea unei familii fericite de români din Phoenix, Arizona.

Cristian Silaghi ajunsese acasă la ora 15:00 dintr-o „cursă” de la New York (deţinea un business de transporturi maşini), când prin minte îi trece gândul să-l viziteze pe vecinul Bill, un medic veterinar, prieten de familie. Era aproximativ ora 16:30. „Ce face Bill?” o întreabă Cristi pe Mary, soţia vecinului, care se afla în faţa porţii în momentul în care se îndrepta spre casa lor. „A intrat în siloz de ceva vreme şi nu s-a mai întors. Îl tot sun pe celular dar nu răspunde. Se aude telefonul sunând dar niciun răspuns. L-am trimis pe asistentul lui să vadă ce se întâmplă dar nici el nu a ieşit”. Mary tocmai apelase numărul de urgenţă 911.

Dr. William Tryon (Bill) opera cabinetul veterinar pe proprietatea pe care locuia, care deţinea un teren mare, similar cu cel al familiei Silaghi. Aici veneau clienţi cu diverse animale. În curte, Dr. Tryon avea o magazine subterană (un fel de siloz) adânc de 8,5 metri, unde se pare că ţinea grâne.

AlinaCristi

Cristi era un om săritor, un suflet mare, gata să ajute la nevoie, pe oricine, oricând. Aşa că, fără ezitare a făcut pasul fatidic coborând şi el pe scară în siloz. La aproximativ patru minute după aceea a sosit echipa de pompieri. Victimele au fost duse la spital cu elicopterul. Bill deja decedase. Cristian suferise, se pare, un atac cerebral (sau de cord), dar din păcate nu a mai putut fi reabilitat şi puţin după miezul nopţii, miercuri, 10 august, a părăsit această lume.

Alina&Emilia

Potrivit agenţiei federale OHSA (Occupational Safety & Health Administration) atmosfera normală conţine între 20.8 şi 21% oxigen. Tot ce este sub 19,5 % este considerat „deficienţă de oxigen”. În cazul de faţă, nivelul de oxigen era doar de 4 % la punctul cel mai jos al gropii (silozului). Pompierii din Phoenix au declarat că, atunci când grânele intră în contact cu apa, reacţia cauzează emiterea unor gaze care dispersează oxigenul. “The Brain Injury Foundation” susţine că procesul de deteriorare ireversibilă a creierului începe la 5 minute după ce o persoană nu mai primeşte oxigen. Incidentul din Nordul oraşului Phoenix este încă sub investigaţie. Una dintre posibilităţi este că, datorită lipsei de oxigen, victimele ar fi leşinat sau chiar căzut de pe scara în timpul coborârii în subteran. În Arizona avusese loc recent o inundaţie, în urma căreia apa pătrunsese în pivniţă.

CrisSilaghiFam

În timp ce televiziunile de ştiri din Arizona îl prezintă pe Cristian Silaghi ca pe un erou, care şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să-i salveze pe alţii, familia se află în stare de şoc. În urma lui a rămas soţia Alina (30 de ani) şi cele două fetiţe: Christine Briana (8 ani) şi Natalie Anemarie (4 ani).

CristiAlinaFam2

Cu lacrimi în ochi Alina relatează: „Luni, când a venit din ultima cursă, s-a dat jos din maşină şi i-am văzut faţa cum radia de bucurie… Avea faţa luminată parcă de o lumină cerească. Ne-am îmbrăţişat şi s-a uitat mai lung la mine şi mi-a zis: «Eşti aşa de frumoasă iubire!». Am zis «Mulţumesc!» dar el a mai repetat o dată «Iubire eşti foarte, foarte frumoasă». Ne este foarte greu să acceptăm situaţia aceasta dar suntem încredinţaţi că într-o zi vom fi toţi împreună. Lui Cristi îi plăcea să le alinte pe fete spunându-le «prinţesele lui tati». Erau dimineţi în care el era plecat în cursă la New York şi Natalie şi Christine luau telefonul meu ca să îl sune pe tata. Ori de câte ori îl sunau fetele avea o dragoste şi duioşie în vocea lui şi avea foarte mare răbdare să le asculte pe fiecare dintre ele, tot ceea ce ele doreau să îi povestească. Când le răspundea la telefon le spunea «iubitele lui tati»”.

CristiSilaghi

Cristian Silaghi s-a născut la 22 noiembrie, 1982 la Satu Mare. Părinţii săi, Gheorghe şi Maria Silaghi, au avut şapte copii, 4 băieţi şi 3 fete: Maria, Beniamin, Samuel, Ligia, Dorin, Cristian şi Tabita. Cristi a fost cel de al şaselea copil al familiei. Gheorghe Silaghi (tatăl lui Cristi) născut în Homorodul de Sus, Satu-Mare (în 1950), a lucrat ca brutar şi maistru brutar timp de 32 ani la fabrica de pâine din Satu Mare. În anul 1998 emigrează în SUA şi se stabileşte cu toată familia în Phoenix, Arizona. Cristian avea pe atunci 15 ani. S-a integrat uşor la şcoală, a învăţat limba engleză iar apoi a avut diverse locuri de muncă. A fost pasionat de fotografie, desen şi muzică.

Pe 22 mai 2005 Cristian se căsătoreşte cu Alina Ana-Maria Perţe, din Oradea, (absolventă a liceului „Mihai Eminescu”), o fată frumoasă, pasionată de muzică. A cântat în corul de tineri şi în grupul de worship la biserica penticostală „Speranţa” din Oradea. Alina mai are două surori, ea fiind cea mai mică. Sora ei mai mare, Emilia (căsătorită cu Emil Pop, ambii bihoreni) a venit în SUA în anul 2000, când era studentă în anul 5 la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Oradea. Cealaltă soră, Daniela Lucaci, locuieşte în Oradea dar acum se află în vizită SUA, a venit la înmormântare. Părinţii Alinei, Emanuel şi Florica Perţe, sunt stabiliţi în Phoenix.

Cele două familii, numeroase, după cum se vede, s-au integrat perfect în viaţa americană, trăind în armonie. Desigur, purtând în suflet nostalgia locurilor natale!

După căsătorie, Cristian şi Alina au fost foarte activi în grupul de worship al bisericii „Happy Valley” din statul Marelui Canion. Cristi cânta la chitară şi mai ales la chitară bas. De asemenea, era captivat de tehnologie: ştia să repare aproape orice „device” (computer, tabletă, celular etc). Nu de puţine ori oferea celor apropiaţi „asistenţă tehnică” prin telefon, explicând cu răbdare cum să programeze un model nou de telefon sau să instaleze o nouă aplicaţie.

„Am avut aşa de puţin timp alături de el aici pe pământ. Aceşti 11 ani împreună mi se par acum secunde”, a declarat Alina cu lacrimi în ochi la una din televiziunile americane. Demn de notat este şi îndurerarea nepoatei Jennifer, de 15 ani, fiica Emiliei Pop (sora Alinei) care a dat un interviu impresionant unui post local de televiziune din Arizona despre ceea ce înseamnă pentru familie pierderea unchiului ei, Cristian Silaghi.

Comunitatea românească din Phoenix este alături de familiile Silaghi şi Perţe în aceste momente deosebit de grele. Dumnezeu să le mângâie inimile îndurerate!

Autorul ştirii: Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Şi la Consulatul General al României la Chicago, omul sfinţeşte locul

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Cu puţin timp în urmă, nevoia de a-mi procura un înscris oficial privind statusul meu mi-a purtat paşii la Consulatul României de la Chicago, instituţie abilitată cu redactarea şi eliberarea unui astfel de act juridic. Involuntar, gândul de a contacta o instituţie românească învestită cu întocmirea de documente autorizate privind statutul personal mi-a indus un oarecare disconfort.

Eram pentru a doua oară în viaţa mea la consulat, dar împotriva temerilor mele, starea de fapt constatată de acestă dată a produs asupra mea o reală satisfacţie, îndreptăţindu-mă să afirm că nivelul actual de comunicare şi soluţionare oferit constituie o elocventă dovadă că, cel puţin în acest spaţiu românesc, s-a făcut un pas de necontestat spre normalitate.

Pe cei cărora citirea acestor aprecieri personale le-ar provoca un zâmbet de semnificativă şi indulgentă neîncredere, dublat de o şoaptă generatoare de multiple înţelesuri, vreau să îi asigur că evaluarea situaţiei întâlnite privind întreaga echipă care deserveşte activitatea foarte diversificată de soluţionare a cererilor solicitanţilor, este consolidată cu certitudine de profesia mea juridică. Realmente am fost plăcut impresionat de probitatea, răbdarea, cunoştinţele de specialitate şi comportamentul adecvat cu care personalul consulatului tratează acest domeniu dificil şi delicat de clarificare, lămurire şi rezolvare a unor probleme impuse de legislaţia actuală într-o lume incertă şi deosebit de complexă.

Criza de încredere pe care o parcurge astăzi România are cauze uşor de identificat, la îndemâna oricui. Personal, fac parte din categoria celor care consideră că suspiciunea permanentă faţă de stat şi putere şi îndoiala metodică sunt mai bune pentru individ decât încrederea constantă şi invariabilă care anulează personalitatea sau scade gradul de implicare socială a individului, conducând la pasivism şi supunere. Consider însă că este o datorie indiscutabilă aceea de a recunoaşte unele reuşite de domeniul evidenţei. Activitatea publică a celor de la consulat reprezintă, fără îndoială, una dintre ele şi, de fapt, un pas incontestabil spre eliberarea de neîncredere.

În fine, prezentarea sumară în cele ce urmează a carierei celei care coordonează consulatul, împrejurare care motivează cu prisosinţă cum a fost posibil să se ajungă la înfăţişarea din prezent a instituţiei în cauză, mă duce cu gândul la vechea zicală românească ce simbolizează mult adevăr şi înţelepciune potrivit căreia „omul sfinţeşte locul”…

Mihaela Deaconu

Foto. Mihaela Deaconu – Consul General interimar la Consulatul General al Romaniei la Chicago

*

Prezentare profesionala

Doamna Consul General interimar Mihaela Deaconu

Consulatul General al Romaniei la Chicago, martie 2016

Doamna Mihaela Deaconu este Consul General interimar la Consulatul General al Romaniei la Chicago, din data de 21 decembrie 2015.

In perioada ianuarie-decembrie 2015, doamna Mihaela Deaconu a detinut functia de Consul General adjunct in cadrul aceluiasi consulat.

In baza obiectivelor de cariera, de echipa si individuale, pe perioada mandatului diplomatic la Consulatul General al Romaniei la Chicago, doamna Mihaela Deaconu ajuta si acorda asistenta consulara comunitatilor romanesti, mentine un nivel ridicat al serviciilor consulare, la standardele impuse de calitatea de membru al Uniunii Europene, promoveaza proiectul vizand accederea Romaniei in Visa Waiver Program, interactioneaza cu organizatiile si lacasele de cult apartinand comunitatii romano-americane, participa activ la reuniunile sefilor de misiune in format UE si la actiunile de promovare in mediile academice si economice americane ale parteneriatului UE-SUA, initiaza actiuni pentru promovarea imaginii Romaniei si abordeaza mediile economice in vederea sustinerii oportunitatilor de afaceri in Romania. In ceea ce priveste reprezentarea la nivel profesional consular, este un reprezentant activ în comunitatea diplomatică din Chicago, fiind membru al Colegiului Corpului Consular din Chicago si al Colegiului Corpului Consular din SUA.

Diplomat de cariera, in perioada 2004-2013, doamna Mihaela Deaconu a fost in misiune diplomatica in Statele Unite ale Americii, exercitand atributii de diplomat la Washington (Sef sectie consulara la Ambasada Romaniei la Washington) si la Los Angeles (Consul si Gerant interimar la Consulatul General al Romaniei la Los Angeles).

Pe perioada desfasurarii misiunii diplomatice pe teritoriul american, doamna Mihaela Deaconu a avut oportunitatea de a cunoaste in profunzime problemele consulare specifice comunitatii romano-americane, incercand de fiecare data sa vin in intimpinarea solicitarilor acesteia si sa identifice cele mai eficiente solutii pentru rezolvarea problemelor. Asigurand interfata intre comunitatea de romani si autoritatile romane si/sau americane, a gestionat problematica consulara, juridica, de comunitate si protocol/administrativa prin profesionalism, probitate morala si cordialitate. Totodata, a asigurat cu succes coordonarea activitatii celor patru misiuni consulare de cariera de pe teritoriul SUA, astfel incat acestea sa adopte practici de lucru unitare si uniforme. Prin calitatile profesionale, entuziasmul si eforturile manifestate cu ocazia asigurarii reprezentarii la nivel profesional consular, a fost aleasa membru al Consiliului Director al Colegiului Consulilor din Washington.

Doamna Mihaela Deaconu şi-a început cariera diplomatică în 2000, detinand atat functii de executie, cat si de conducere. Ca tânăr diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, a deţinut funcţia de director adjunct al Directiei Legislatie si Contencios, activând ulterior ca diplomat cu atribuţii juridice în cadrul Direcţiei Agentului Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului si al Directiei Afaceri Juridice. In perioada 2013-2014, doamna Mihaela Deaconu a activat in cadrul Directiei Afaceri Juridice, la Oficiul pentru Implementarea Sanctiunilor Internationale. Absolventă a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, a urmat atât în România, cât şi în străinătate, cursuri de Master şi formare profesională în domeniul juridic şi al relaţiilor internaţionale. În anul 2008 a obţinut titlul de Master în Drept la prestigioasa universitate American University din Washington, SUA.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2015

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre o relaţie între România şi America se poate vorbi din a doua parte a secolului al XIX-lea când aceasta capătă o oarecare consistenţă, mai ales datorită faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei determinaţi de conjucturile politice extrem de nefavorabile şi chiar ostile, să emigreze în Statele Unite. În acea perioadă, motivaţi de prigoana politică şi religioasă la care erau supuşi, de oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau forţaţi, zeci de români transilvăneni şi bucovineni au luat calea exilului.

În aceste condiţii, în mod firesc, autorităţile de la Washington manifestă un interes crescând justificat pentru antamarea şi stabilirea unor relaţii diplomatice permanente şi mai strânse cu noul principat de la gurile Dunării.

Punctul de plecare al istoricului relaţiilor româno-americane îl reprezintă luna iunie a anului 1880, când este numit primul diplomat american de carieră, Eugen Schuyler, considerat în acel moment, cel mai faimos şi prestigios diplomat american în Europa; istoria diplomaţiei din România, Serbia, Turcia şi Grecia menţionîndu-i rolul important pe care l-a avut în privinţa legăturilor cu America. La 2/14 iunie 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts a consacrat nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe Eugen Schuyler agent diplomatic şi consul general. La data de 18 noiembrie 1880, la Washington, în faţa preşedintelui S.U.A. Rutherford B. Hayes a fost notificată dobândirea şi recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Misiunea trimisului a însemnat, în fapt, prima misiune diplomatică a unui român în S.U.A. Sergiu Voinescu fiind primul român primit oficial de preşedintele S.U.A.

Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă noi valenţe şi o importanţă aparte, concretizată în contacte şi consultări permanente între principele (iar apoi, regele) României şi preşedintele american, prin mijlocirea incontestabilă a  diplomaţilor nord americani.

Legăturile au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost apoi reluate la 7 februarie 1946 la nivel de legaţie. Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la o răcire a legăturilor între cele două state determinată de diverse raţiuni de natură ideologică şi doctrinară, putându-se constata că România, intrată (urmare şi a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin) în imperiul comunist sovietic după instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce substanţial relaţiile cu S.U.A.

Trebuie să remarcăm că începând cu anii 1960-1970 diplomaţii americani vor urmări cu consecvenţă dizidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu adoptând o nouă poziţie faţă de România. Ca urmare, relaţiile cu America au cunoscut o considerabilă dezvoltare, evenimentele de o importanţă deosebită inregistrate fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi, mai ales, acordarea unui statut mai aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. Nu trebuie înţeles însă că cercurile politice de la Washington au închis ochii şi au tolerat abuzurile şi excesele regimului totalitar al lui Ceauşescu.

Trebuie menţionat că cu scurt timp înainte de răsturnarea regimului Ceauşescu, relaţiile româno-americane erau practic îngheţate, urmare a unui grav proces de deteriorare întins pe parcursul unui întreg deceniu. Punctul culminant al acestui proces l-a constituit renunţarea de către N. Ceauşescu, la 5 februarie 1988, la clauza naţiunii celei mai favorizate, în consecinţă Departamentul de Stat al S.U.A. facând publică decizia României şi notificând oficial expirarea clauzei la 3 iulie 1988. În plus, România a devenit, începând cu aceeaşi dată, inelegibilă pentru credite de export acordate de Administraţia S.U.A., precum şi pentru programele de facilităţi de credit.

Această împrejurare a afectat dramatic schimburile româno-americane. Conform datelor publicate în studiile referitoare la relaţiile româno-americane, dacă în 1988 valoarea schimburilor dintre cele două ţari se ridica la cca. 940 de milioane de dolari, în anul imediat următor aceasta va scădea cu peste 400 de milioane de dolari; şi aceasta doar în plan economic, pentru că pe plan politic lucrurile au înregistrat o evoluţie şi mai drastică.

Dovezi neîndoielnice ale importanţei pe care le acordă S.U.A. regimului instaurat în România după decembrie 1989 le constituie fără îndoială vizitele oficiale făcute la Bucureşti de preşedinţii S.U.A. Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, dar mai ales sprijinul substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO.

O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi S.U.A. se impune cu necesitate.

La 8 noiembrie 1993, România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”, iar în august 1996, Congresul S.U.A. a aprobat permanentizarea clauzei. La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui S.U.A. Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, iar la 11 iulie 1997 s-a deschis la Bucureşti Biroul FBI în România.

În anul 2002, România a devenit, practic, fruntaşa plutonului de şapte ţări care la 21 noiembrie 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, au fost invitate să se alăture Alianţei Nord Atlantice. La întoarcerea sa spre casă, preşedintele S.U.A. George W. Bush s-a oprit la Bucureşti şi la 23 noiembrie a ţinut o cuvântare în Piaţa Revoluţiei, cosacrând noua relaţie strategică dintre America şi România. Cei mai renumiţi analişti politici consideră că acesta a fost momentul în care parteneriatul dintre cele două ţări a intrat într-o nouă etapă. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-a intensificat considerabil, „rolul strategic al României fiind redefinit”.

La 10 martie 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar la 6 decembrie 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare la 21 iulie 2006.

Este demn de amintit că în anul 2010 cele două state au celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. La 17 iunie 2010, o dată cu vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tausher, au început negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. În anul următor, la 13 septembrie 2011, la Washington D.C., a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării declaraţiei comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru („Task Force”) pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document (prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012). În aceeaşi zi de 13 septembrie 2011 a fost semnat la Washington D.C. Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România, acord care a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011.

Actualmente este într-o stare avansată procesul pentru desemnarea unui ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, fostul ambasador Mark Gitenstein încheindu-şi mandatul în 2012. Sistemul american de numire a ambasadorilor comportă o procedură specifică mai complexă statuată de o decizie a Statelor Unite luată în urmă cu 30-40 de ani. De altfel, actualul şef la misiunii americane de la Bucureşti şi echipa lui fac o treabă remarcabilă în România, ţară în care Statele Unite urmează să-şi intensifice prezenţa, mai ales în contextul în care România se află într-o poziţie puternică de aliat al S.U.A.

Potrivit informaţiilor Mediafax, cu ocazia celebrării a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor româno-americane, în Municipiul Ploieşti va fi amplasată o statuie a preşedintelui american Ronald Regan (un bust de bronz ce va cântări în jur de 300 de kilograme şi va avea o înălţime de circa un metru).

Concluzionând, se cuvine să apreciez că în prezent relaţiile româno-americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind pe multiple planuri de bunele relaţii pe care le are cu S.U.A. şi fiind totodata puternic implicată în managementul securităţii globale.
Dorin Nadrau
Foto.Dorin Nadrau

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2014

Diaspora – vârful de lance al schimbării României în bine

Autor: George Petrovai

Rezultatele primului tur al prezidenţialelor n-au constituit o surpriză, fie şi pentru aceea că toţi oamenii cu scaun la cap din ţară şi străinătate i-au văzut pe Ponta şi Iohannis în turul doi, la mare distanţă de ceilalţi catindaţi. Mai departe. Având în vedere divizarea dreptei, treabă la finalizarea căreia Traian Băsescu a avut o importantă contribuţie, precum şi deruta premeditată creată de cei doi falşi liberali (licheaua de Tăriceanu şi bătrânul securist Meleşcanu), nu-i o surpriză nici diferenţa de 10 procente dintre „greii” calificaţi pentru turul doi. Căci la o adică, prin însumarea voturilor smulse cu intenţii bune şi mai puţin bune de la electoratul de dreapta, nu numai că se reface de îndată echilibrul (poate că gândul ăsta îl rodea pe Pontaur, încât a afirmat că turul secund începe de la scorul de zero la zero!), dar Iohannis chiar devine câştigătorul primului tur de scrutin. Doar astfel de calcule la rece explică atât marea îngrijorare a lui Ion Ilici Iliescu, cât şi rapida deplasare a acestuia la sediul PSD, unde fosila bolşevică i-a făcut cu ou şi cu oţet pe discipolii Ponta şi Dragnea pentru faptul că au atras prin fel de fel de maşinaţiuni peste 500 de primari („Fără aceştia ce scor aţi fi obţinut?” a tunat el), după care a plecat în trombă, nu înainte de-a proroci că PSD riscă să dispară dacă nu va fi câştigată preşedinţia…
Nu-i o surpriză nici măcar divizarea clară şi categorică a României după acest tur. Ea în fond este o realitate, care-i onorează pe locuitorii spaţiului românesc intracarpatic (Ardealul şi Banatul), în aceeaşi măsură în care locuitorii provinciilor extracarpatice ar trebui să se simtă dezonoraţi pentru îndârjirea cu care ţin morţiş să taie craca de sub picioarele tuturor generaţiilor actuale cu secera roşie a obişnuinţelor, nostalgiilor şi prejudecăţilor.
Călăuziţi fără greş de un admirabil instinct al alegerii juste, ardelenii şi bănăţenii demonstrează de fiecare dată în astfel de situaţii că s-au îndepărtat într-atât de mult de uniformitatea sterilizantă a bolşevismului, încât au ajuns să-şi trăiască prezentul gândindu-se neîncetat la viitorul ţării şi al urmaşilor.
Totuşi, au fost şi surprize plăcute, precum acelea că pentru prima dată de la Decembriadă, un candidat nemaghiar (l-am numit pe Klaus Iohannis) izbuteşte să adune cele mai multe voturi în judeţul Mureş, iar în judeţul Covasna reuşeşte să se situeze între cei doi candidaţi ai maghiarilor!
De aici se desprind două semnale: unul mai mult decât încurajator pentru Iohannis în turul următor, celălalt mai mult decât dispreţuitor la adresa alianţelor încheiate, alianţe conjuncturale dictate de interese personale ori de grup restrâns şi pe care grosul alegătorilor are posibilitatea să le calce în picioare. Păi ce cred ipochimenii fără caracter de teapa lui VC Tudor, Tăriceanu şi Meleşcanu, că voturile primite sunt proprietatea lor exclusivă, cu care pot negocia şi pe care le pot vinde pentru a-şi satisface lăcomia şi setea de putere?
Că ăsta sau altul o fi motivul, cert este că Iohannis a anunţat îndată după încheierea scrutinului că el nu negociază cu nimeni pentru turul următor, ci se bazează numai şi numai pe votul românilor! Ceea ce nu înseamnă că va fi lipsit de ajutoare în confruntarea viitoare. În mesajul său, preşedintele Partidului Popular European (PPE) solicită ca toate formaţiunile politice româneşti afiliate (PNL, PDL, PMP, UDMR şi PNŢCD) să-l sprijine în turul doi pe Iohannis…

imag0584_41671100
Dar marea surpriză vine dinspre diaspora românească. Sigur, nu dinspre toată diaspora (aici intră de-a valma românii fugiţi din ţară înainte de Decembriadă, milioanele de români plecaţi la muncă în lumea largă după această dată, basarabenii, bucovinenii, românii din Ungaria şi Serbia, dar şi românii, aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din sudul Dunării), ci acele sute de mii de români din Europa occidentală (Italia, Spania, Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie etc.), din America de Nord (SUA, Canada), din Australia şi Noua Zeelandă, ba chiar şi din Orientul Îndepărtat (China, Coreea), care înţeleg să stea ore în şir la rând ca să-şi dea votul pentru „România lucrului bine făcut”, deşi atâţia români din ţară (sau, poate, tocmai de aceea) votează taman pe dos în virtutea unei inerţii alimentată cu promisiuni deşarte şi pomene electorale, iar autorităţile la rândul lor fac tot ce le stă în putinţă ca exercitarea dreptului la vot de către foarte mulţi dintre aceştia să fie un obiectiv greu de atins, ba chiar de neatins de către alţii.
Însă ei trăiesc de ani şi ani în medii sociale unde drepturile general umane şi cele constituţionale sunt sfinte pentru toată suflarea. În plus, de la distanţă şi prin neîncetată comparaţie cu ceea ce au sub ochi zi de zi şi ceas de ceas, neroziile, stângăciile şi relele intenţii ale cârmuitorilor români ies şi mai pregnant în evidenţă.
Fireşte că ei protestează şi strigă cu scârbă „Jos Ponta!” atunci când uşile secţiilor de votare se deschid greu, iar mai la urmă se închid în nasul celor care încă n-au apucat să voteze, spunându-li-se cu impertinenţă „asta este, ne pare rău, poate cu altă ocazie veţi avea mai mult noroc…”
Căci ei, românii din diasporă, sunt cu adevărat vârful de lance al schimbării îndelung aşteptată, sunt acul busolei sociale care poate să orienteze România pe direcţia bună şi mai sunt santinelele care veghează la prestigiul ţării-mamă şi la firavul bine al compatrioţilor rămaşi acasă, şi asta deoarece ei sunt primii dintre români care aderă la celebra parabolă antică chineză: „Dacă îi dai un peşte unui om, el îl va mânca îndată; dar dacă-l înveţi să pescuiască, el va mânca peşte întreaga viaţă”, cam aşa cum ea (parabola) îi călăuzeşte pe japonezi încă de la Restauraţia Meiji (1867), iar pe chinezi în aceste ultime două decenii de dezvoltare exponenţială.
Cinste tuturor românilor din diasporă care luptă cu armele democraţiei pentru binele României, ruşine acelora mulţi români din ţară, care – fie din apatie, fie din inerţie – caută să le slăbească eforturile depuse, prin încrederea acordată impostorilor, pungaşilor şi trădătorilor! Bunul Dumnezeu să facă într-un asemenea chip, încât mulţi dintre aceştia să nu fie nevoiţi să exclame cu năduf peste puţin timp: „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Deoarece avem atâtea pilde vrednice şi responsabile sub ochi, pe care ruginita seceră roşie se străduieşte din răsputeri să nu le urmeze, lamentările tardive sunt numai bune să alimenteze politeţea rece şi distantă a străinilor exasperaţi de bătuta noastră pe loc: „Aveţi conducătorii pe care-i meritaţi”.
Din păcate, alături de catâri şi indolenţi, trag ponoasele unui mandat din start ticăloşit toţi românii, şi iaca aşa amarnica fatalitate (sic!) se simte pe meleagurile româneşti mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Petrovai-4_opt

Foto. George Petrovai

(Sighetu Marmaţiei, 5 nov. 2014)

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors