Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 25 - 2019

Audierea lui Robert Mueller, un deznodământ aşteptat

Autor: Tiberiu Dianu

Multe cerneală a curs şi va mai curge în legătură cu audierea lui Robert Mueller.

La 17 mai 2017 Robert Mueller, veteran al războiului din Vietnam și fost director FBI, a fost numit în funcția de consilier special al Departamentului de Justiție al SUA pentru a ancheta posibilele legături și coordonarea dintre guvernul rus și persoanele asociate cu campania președintelui Donald Trump. La 14 iunie 2017 s-a raportat că Mueller îl anchetează şi pe Trump personal pentru posibila obstrucție a justiției, în legătură cu materialul probator privind Rusia. La 18 aprilie 2019 Departamentul de Justiție a publicat raportul final al consilierului special și concluziile acestuia. https://en.wikipedia.org/wiki/Mueller_Report

Raportul are două volume şi conchide în 448 de pagini că ancheta, negâsind suficiente dovezi de coordonare sau conspirare a campaniei lui Trump cu guvernul rus, nu îl inculpă pe preşedinte (în volumul I). Cât priveşte obstrucționarea justiției, raportul a mers pe ideea că un președinte în funcţie nu poate fi judecat penal; ancheta nu concluzionează că președintele a comis vreo infracţiune, dar nici nu îl exonerează”, întrucât anchetatorii nu erau convinşi că Trump era nevinovat după ce îi examinaseră intențiile și acțiunile (în volumul II).

robert-mueller-house-judiciary-committee-hearing

În iulie 2019 Mueller a acceptat cu reţinere să fie audiat în faţa Congresului şi să clarifice aspecte legate de raportul său.

Miercuri, 24 iulie 2019, Mueller a depus mărturie în fața comisiilor judiciare şi de informaţii ale Camerei Reprezentanţilor și, timp de aproape opt ore, a răspuns la întrebări legate de raportul său de anchetă de doi ani privind interferența Rusiei în alegerile din 2016 și chestiuni conexe.

Pe scurt, toţi am aflat că:

– (1) Mueller nu şi-a verificat angajaţii (constând, în principal, din persoane apropiate de Hillary Clinton) referitor la conflictele lor de interese, pentru a evita părtinirea în timpul anchetei;

– (2) el nu știa sau nu era familiarizat cu compania de investigaţii Fusion GPS şi cu Dosarul Steele (aparţinând Comitetului Național Democrat și campaniei Clinton), care au fost sursele inițiale ce au declanşat numirea sa ca anchetator şi raportul său;

– (3) el nu a fost amenințat cu concedierea de către președinte, iar Casa Albă nu a intervenit în timpul anchetei sale;

– (4) asistenții lui au fost mai familiarizați cu raportul, Mueller figurând ca şef numai cu numele;

– (5) el nu a putut justifica legal ne-exonerarea președintelui, deoarece procurorii nu „exonerează” persoane, ci doar le dovedesc vinovăția dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Iată cum democraţi de marcă au descris audierea lui Mueller în propriile lor cuvinte:

– „Este foarte, foarte dureros” (David Axelrod, pe Twitter);

– „Pe probleme de optică, a fost un dezastru” (Chuck Todd, la NBC);

– „Un bătrân firav, incapabil să-şi amintească lucruri, care se poticneşte şi refuză să răspundă la întrebările de bază …” (Michael Moore, pe Twitter);

– „Este un epilog… Cred că problema atacului Rusiei asupra alegerilor noastre nu are suficientă forță” (Andrea Mitchell, de la MSNBC).

În comparație cu alte anchete celebre, precum cele legate de preşedinţii Nixon (înregistrările secrete), Reagan (afacerea Iran-Contra) şi Clinton (procedurile de suspendare), audierea lui Mueller apare ca o jalnică improvizație de vânătoare de vrăjitoare, deghizată în „investigație”. De fapt, a fost ziua în care suspendarea programată pentru preşedintele Trump şi-a dat obştescul sfârşit.

Ce urmează în continuare: ministrul justiţiei William Barr se pregătește să îi ancheteze pe anchetatori. Contra-ancheta ar trebui să dea de capătul acestei urzeli malefice a „înțelegerii secrete cu Rusia” și să ajungă la adevăraţii ei autori: Barack Obama, Hillary Clinton și acoliții lor.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER https://www.americanthinker.com/blog/2019/07/_what_we_learned_in_the_mueller_hearings.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVEhttp://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-mueller-hearings-in-a-nutshell/.

thumbnail

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Posted by Stefan Strajer On July - 24 - 2019

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Vasile Stoica.distinsul-diplomat-scriitor-profesor_91091

Foto.Vasile Stoica

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatăl său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii,   ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația „San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației.

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară, astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel: „America nu poate primi nici o unitate cu specific național…Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…, dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.”

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de „agnificul său patriotism” aprecia pe bună dreptate că „umea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”

În acest fel, Vasile Stoica devine o vedetă, care intrând în atenția opiniei publice americane punea pe tapet problemele arzătoare din țară, din Basarabia și îndeosebi din Imperiul austro-ungar, ceea ce i-a atras admirația Curții Regale, el fiind felicitat și încurajat de însăși Regina Maria. Misiunea de a constitui și organiza o legiune de imigranți români transilvăneni, care să se încadreze fie în armata franceză, fie în cea americană, dar fără să-și piardă   identitatea românească, nu s-a putut împlini, căci au fost înscriși într-un asemenea proiect aproximativ 4000 de voluntari. În schimb, propaganda proromânească s-a realizat pe căi eficiente, bine alese de profesorul diplomat: „mă bizuii deci să intru în legătură cu ziariștii de seamă ai orașelor din estul Statelor Unite și să le dau informațiile necesare…ținui, de asemenea, încă din toamna lui 1917 câteva conferințe în Washington, Boston și în Manchester by de Sea.” Prietenia legată cu renumitul slovac M.R. Stefanik, care va deveni general de armată, dar totodată era antrenat în lupta pentru refacerea Cehoslovaciei ca stat, el având ca tovarăși pe Thomas Masaryk și pe Edward Beneș, l-a edificat asupra unui front de activitate similar atât în America, cât și în Europa.

5-61

În mod surprinzător, oficialitățile de la București nu înțelegeau destul de clar acest mod nou de propagandă adoptat de Vasile Stoica în comunitățile conaționalilor săi din America, așa cum a procedat, spre exemplu, la Congresul parohiilor ortodoxe de la Youngstown, Ohio, din 10 martie 1918, când a redactat Hrisovul de închinare și de credință, solicitat de preotul paroh, care organizase acea manifestare anume pentru a face mai bine înțeleasă   decizia fermă a românilor transilvăneni de a se uni cu Regatul liber. Ca să dea o mai sigură eficiență acțiunii lui, inițiate în numele celor 4 milioane de români transilvăneni dornici să se elibereze de stăpânirea maghiară și nemțească prin unirea cu țara-mamă, vizionarul Vasile Stoica înființează la 5 iulie 1918 Liga Națională Română din America, al cărei președinte a fost ales și care a rămas activă până după terminarea Primului Război Mondial. Astfel au fost spulberate neadevărurile cu care împânzeau oficialitățile imperiale austro-ungare opinia publică internațională, Vasile Stoica aducând argumente științifice corecte, pe care le-a popularizat prin conferințe și prin presă, el ajungând la oameni politici importanți și chiar la guvernul american.

În 25 octombrie 1918 el prezintă moțiunea redactată în numele Uniunii Medio-Europene, o organizație a națiunilor oprimate de Imperiul austro-ungar. Din ordinul președintelui S.U.A. Woodrow Wilson, s-a constituit o comisie de specialiști, supravegheată de colonelul E.M. House și condusă de geograful S. Mezeș. Cu referire la situația românilor din Transilvania, acolo existaseră numai documente oficiale ungurești și austriece. Salutară a fost în aceste condiții inițiativa lui Vasile Stoica, el purtând la 2 septembrie 1918 o discuție lămuritoare cu E.M.House și chiar cu președintele SUA la 21 septembrie 1918, spre a-i edifica asupra propunerii românești în problema minorităților naționale, care în viitorul stat urma să se bucure de toate drepturile democratice, fără ca acelea si   impieteze autoritatea. Președintele S.U.A. nu ezită să-l aprecieze drept un „apostol”, un „iluminat”, care rămâne „pentru viitorime ca una dintre cele mai curate, mai înălțătoare și cele mai idealizate personalități ale istoriei.”

america-pentru-cauza-212687

Era de la sine înțeles că în februarie 1919 profesorul Vasile Stoica a fost invitat de către Dl Ion. I. C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris, el fiind singurul român care avea să participe și la Conferința de pace de după al Doilea Război Mondial. Astfel se explică faptul că la 5/18 noiembrie 1918, respectiv cu 13 zile înainte de proclamarea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu țara, Guvernul SUA redacta o Declarație de susținere a idealului național al românilor, textul emis fiind tocmai cel redactat de Vasile Stoica, un specialist în formularea expertizelor de ordin economic, politic, etnografic și istoric din argumentarea delegației din care făceau parte Al. Lapedatu, C. Brediceanu, Oct. Goga, Emil Isac, V.V. Tilea, Iosif Schiopu și Constantin Lecea. Celui din urmă Vasile Stoica, pregătit să revină în America, i-a dăruit mașina de scris la care se dactilografiaseră documentele românești ale conferinței.

Acesta era rezultatul unui front de lucru asiduu, pornind de la Memoriul scurt asupra chestiunilor românești cu care Stoica s-a prezentat în 19 octombrie 1918 la ministrul de interne al SUA, dl Franklin Lane, care era cel mai important membru al cabinetului lui W. Wilson, președintele țării. Concomitent, în urma Apelului discret, pe care profesorul avrigean, având un spirit diplomatic înnăscut, l-a răspândit la absolut toate organizațiile și societățile conaționalilor din America, de la care au fost trimise spre președintele Wilson și spre secretarul său de stat Robert Lansing zeci de telegrame prin care se solicita recunoașterea unirii românilor într-un stat unitar. La secretarul de stat Lansing a ajuns și un memoriu lămuritor pe care Vasile Stoica l-a redactat spre a face înțeleasă ideea idealului suprem al nației române. Oficialitățile americane ca și unii membri ai delegației române la Conferința de pace de la Paris i-au recunoscut fără ezitare contribuția decisivă în stabilirea punctului de vedere oficial al președintelui SUA față de problema unirii, de care nu a rămas străină nici Regina Maria a României, care s-a implicat cu o dezinvoltură uimitoare și cu un efect sigur.

Nimeni nu ar putea înțelege prin ce lipsuri a trecut Vasile Stoica, în condițiile în care de la București nu i s-a trimis nicio formă de susținere materială. „Guvernul n-a făcut nimic-avea să-și amintească el cu amărăciune 8 ani mai târziu – și nu mi-a pus la dispoziție pentru scopul pentru care fusesem trimis, nici un singur ban. Simplu, m-a uitat în lume largă.”

Date fiind perseverența și eficacitatea inițiativelor pe care le-a avut în SUA în cele 26 de luni de activitate, s-a afirmat pe bună dreptate că profesorul Vasile Stoica a fost „cel mai influent român din toate timpurile pe lângă guvernul SUA.” Și chiar că nu există român mai important în universalitate, dar, pentru că nu-l cunoaștem, nu avem nici cum să-l prețuim.

La 130 ani de la naștere și șase decenii de la moartea diplomatului Vasile Stoica, mai există mulți metri de arhivă-fie militară, fie în unele județe și chiar în capitală – încă nestudiată. Creația sa literară – nici ea neglijabilă – este nedefrișată. Dar fie și numai din mărturisirile publicate sau din expozițiile de documente itinerante organizate de prof. Ioan Opriș, se desprinde imaginea unui spirit uriaș, iubitor de țară și de neam românesc, martirizat de comuniști și scos în răstimpuri prea arar din umbrele uitării. Este clar, că Vasile Stoica merită cu mult mai mult. Orașul nașterii sale de sub Munții Făgărașului a declarat 2019 „Anul Vasile Stoica”. Pentru un viitor pas, Avrigul, în care tocmai s-a desfășurat în 30 mai 2019 un simpozion dedicat marelui diplomat, ar fi mai mult decât firesc să-i ridice o statuie, iar exemplul acesta să fie urmat în cât mai multe orașe ale țării. Povestea vieții sale pline de înfăptuiri epocale și de jertfă martirică trebuie să intre în manualele școlare, ca imaginea lui Vasile Stoica să treacă în zestrea generațiilor ce vin.

 

P1120430

Foto.Nepoata diplomatului, Emilian Dobrescu, Ioan Opriș

P1120435

Foto. Slujba de pomenire la mormântul fam. Stoica din cimitirul orașului Avrig

Jurnalul și corespondența generalului Henri Berthelot – un mare prieten al românilor
Autor: Dorin Nadrau

Misiunea coordonată de generalul francez Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române în Primul Război Mondial a avut rezultate remarcabile. În prima parte a anului 1917 au fost edificate marile unități, au fost organizate școlile de instrucție, iar trupele și-au recăpătat încrederea în forțele proprii. Generalul a sosit în Moldova unde erau refugiate instituțiile statului.
„Jurnalul și corespondența” generalului se întind pe perioada când acest mare prieten al României s-a aflat în fruntea misiunii militare franceze. Însemnările sale nu sunt lipsite de o considerabilă calitate literară, consemnând nu doar ținuta sa intelectuală, ci și un stil îngrijit în notațiile și scrisorile sale. Trebuie subliniat că, fără îndoială, aceste scrieri au, înainte de orice, o reală valoare documentară privind desfășurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire și până la încheierea ostilităților. Dragostea pentru români și România nu l-a împiedicat pe Berthelot să critice unele situații și mentalități de care este șocat, francezul având peste 55 de ani și fiind școlit la celebra Saint Cyr. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se găseau, în momentul venirii sale, trupele române: N-am întâlnit nicăieri în lume o asemenea spendidă dezorganizare!

Berthelot-Metz_1920_2
Atât în jurnal, cât și în numeroasele epistole trimise în Franța, cele mai multe adresate soției sale, Louise, generalul se arată indignat și este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor, inclusiv a primului ministru Ionel Bratianu, de politicianismul meschin, atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanților și al parlamentarilor, cât și, mult mai grav, al capilor armatei. Criticile aspre de pe poziții deopotrivă profesionale și morale îl vizează în repetate rânduri pe Alexandru Averescu pe care îl numește „generalul politician”.
Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, generalul apreciază: Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot atât de „în afară”. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îi comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.
Se arată bucuros, atunci când e cazul, despre o faptă eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Alteori, este de-a dreptul dezamăgit și trist. La 4 martie 1918, îi scrie soției: Nu mai e nevoie să-ți spun cu câtă nerăbdare aștept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez…Abia aștept să nu mai văd în jurul meu indivizi fățarnici și mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere. Cu vreo câteva săptămâni în urmă îi scrisese soției: Aici zeama se lungește tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu și-a dat demisia și că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. Ți-am spus ceva de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut…Totuși mai sunt aici oameni curajoși, nemulțumiți și dezamăgiți de această prăbușire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri.
Din întreaga sa memorialistică rezultă fără echivoc că „a susținut cu înflăcărare cauza României în fața prietenilor și a inamicilor acesteia, într-atât încât, la un moment dat, s-a spus despre el că este mai român decât românii. Până la moarte a rămas în strânse legături cu țara sa adoptivă, România, pe care o numea a doua sa patrie. Chiar și în ziua de astăzi, în România, amintirea lui Berthelot este vie, fiind rememorat cu un apelativ pe care doar foarte puțini străini au avut cinstea să-l poarte: un bun român” (Glenn E. Torrey, „Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondența 1916-1918).
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Autor: Menuţ Maximinian

 

Stabilit de câţiva ani pe tărâmul făgăduinţei, Dorin Nădrău nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, vorbind şi scriind cu ardoare şi patriotism despre ţara natală şi despre reperele cultural istorice ale acesteia în publicaţii de largă circulaţie peste Ocean, cum sunt „Curentul internaţional” şi „New York Magazin”. Astfel, ca un firesc, textele publicate de acesta au văzut, în 2017, lumina tiparului în cadrul volumului „Incursiuni sentimentale”.

Deşi ne atrage încă de la început atenţia că nu avem de-a face cu literatura în această carte, Dorin Nădrău reuşeşte, totuşi, să aducă în faţa noastră adevărate pagini de jurnal „rezultatul parcurgerii unui drum bătătorit al rememorării, un drum intim, care îmi stârneşte invariabil sufletul, readucându-mi în minte o lume trecută care în mine n-a vrut să moară şi oferindu-mi farmecul tonic al aducerilor aminte” (p.7).

De la aşternerea pe hârtie ale unor poveşti personale legate de statutul de imigrant, pornind pe urmele bunicilor ce au locuit o perioadă în America, până la evocarea unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, autorul ne prezintă, în carte, dorinţa de libertate, dar şi sentimentul celor plecaţi „de a nu fi acasă”, estompat printr-un „antidot probat în ultimii ani”, acela al scrisului.

Poate, unul dintre cele mai interesante texte ale cărţii este „Din însemnările unui (alt fel de imigrant)”, în care autorul îşi descrie propria poveste a drumului american, unul poate nedorit la început, dar care i-a adus mai apoi o serie de împliniri într-o etapă a vieţii în care se gândea că nu mai poate relua viaţa de la capăt. Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri.

Incursiuni Sentimentale.Dorin Nadrau

„Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea. Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră. Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America… Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar… Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit. Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui… Nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul. Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”… Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală” spune autorul cărţii.

Însemnările din paginile 9-12 sunt completate cu altele, la paginile 13-17, astfel încât avem o relatare amănunţită a prezenţei românului nostru în spaţiul american. Despre Eugen Doga, cel care a compus cântecele celebrului film „Şatra”, despre Ilie Stepan, valoros muzician al rock-ului românesc, generalul american de origine română Simeon G. Trombitas, comandant al Armatei de Sud a SUA, despre laureaţii premiului Oscar – Jean Negulesco şi Edward G. Robinson, şi mulţi alţi români ce ne-au făcut cinste în America, găsim date în această carte. Nu sunt omişi  nici cei care au scris istorie, începând cu Avram Iancu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, fiecare poveste este trecută prin filtrul propriului suflet, astfel încât scriitorul este prins în această horă a respectării valorilor. În textul „False ipoteze, calomnii şi neadevăruri care dor”, de la pag. 161, trăgând un semnal de alarmă asupra falselor poveşti ce circulă despre oameni precum  Mihai Viteazul,  Avram Iancu, Mihai Eminescu. „Calitatea articolelor sale, temele abordate şi excelenta documentare probează o cunoaştere profundă a istoriei şi tradiţiilor româneşti pe care le promovează în ţara de adopţie, Statele Unite, ca un adevărat patriot trăitor la mii de kilometri de ţara natală, România. Dorin Nădrău este un bun exemplu pentru românii care nu au uitat că vectorul principal în recunoaşterea unui popor, în străinătate, este cultura sa fără de care naţiunile lumii ar însemna nimic în America”, spune Grigore L. Culian, fondatorul New York Magazin.

La rândul lui, directorul „Curentul internaţional”, Ştefan Străjeri, scrie în Postfaţa cărţii: „Textele lui Dorin Nădrău, prin spectrul larg al subiectelor tratate, îmbie la reflecţii spre cultura şi istoria românilor, sociologia românilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor răzleţi pe mai multe continente. Dorin Nădrău, în mod cert, este şi va rămâne un nume cunoscut în corpul viu şi activ al comunităţii româno-americane”.

Dincolo de faptul că apără istoria neamului, că o spune răspicat şi tare că nu a mers din propria ţară din cauza unor nevoi, ci aşa a fost destinul, Dorin Nădrău este şi un apărător al bisericii străbune.

Cartea lui este ca o oglindă a unui intelectual care promovează în America cultura poporului său, declarând răspicat, prin textele lui, că este mândru de originile sale. Şi nu e puţin lucru.

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

 

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

„Voi divorţa de Europa şi de toate ţările care trag America în piept şi îi mănâcă banii. Matale în ce barcă te vei urca?”. Aşa am tradus eu invitaţia surprinzătoare de a vizita Washingtonul adresată de preşedintele american Donald Trump omologului său român Klaus Iohannis, al treilea şef de stat sau de guvern primit oficial de liderul de la Casa Albă – după cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Theresa May! Unii au spus că e vorba de un succes fulminant al diplomaţiei româneşti, alţii că Donald Trump jr., fiul cel mare al preşedintelui SUA, care a vizitat recent România, a fost impresionat de cele văzute şi l-ar fi sunat pe tăticu să-i spună că trebuie să acorde mai multă atenţie acestui colţ de lume, alţii că Donald Trump vrea să afle cu cine pleacă la drum şi îşi testează potenţialii aliaţi europeni. Optez pentru ultima variantă.

Nu sunt analist politic sau militar şi nu mă voi lansa în teorii geostrategice sofisticate greu de înţeles, dar trebuie să spun că, indiferent de culisele acestei vizite cel puţin ciudate, României i se oferă şansa de a alege între o politică externă directă, onestă, şi cartea duplicităţii, două opţiuni care vor fi în mâinile lui Klaus Iohannis vinerea viitoare (9 Iunie, n.n.). Nu sunt nici în măsură să dau sfaturi şi mă voi limita la a spune cum aş aborda eu întâlnirea din Biroul Oval de pe 9 iunie, când Klaus Iohannis va avea în faţă „uraganul” Donald Trump.

Aş lăsa baltă povestea cu lupta anticorupţie şi statul de drept. Donald Trump ştie că Iohannis e un „convicted felon” („infractor condamnat”) în povestea cu casele şi că o parte din procurorii, judecătorii şi oamenii din Servicii lăsaţi moştenire de Traian Băsescu încă îşi fac de cap.

Aş ţine-o la uşă pe Sandra Pralong, consilier prezidenţial şi vârf de lance al Fundaţiei Soros în România, prezenţa ei în Biroul Oval putând fi taxată drept o ofensă, în condiţiile în care fosta jurnalistă este o apropiată a celui mai înverşunat duşman al liderului de la Casa Albă: George Soros!\

Aş pune accent pe latura economică a relaţiilor româno-americane şi pe lupta împotriva terorismului, două subiecte pe care Donald Trump le stăpâneşte foarte bine şi reprezintă priorităţi ale primului său mandat.

Nu aş uita să amintesc – fie şi în treacăt – de problema ridicării vizelor pentru români, NU ca o monedă de schimb, ci ca un semn de prietenie.

În final, i-aş spune lui Donald Trump doar trei cuvinte: „suntem cu voi”. Apoi l-aş întreba ce înseamnă „covfefe”, cuvântul ciudat care a derutat întreaga presă americană! După care aş tăcea, căci Iohannis ştie să tacă.

Lăsând gluma la o parte, prezenţa lui Klaus Iohannis la Casa Albă este o şansă uriaşă pentru România de a-şi defini clar poziţia în faţa unui lider mondial impredictibil, dar pentru care cuvântul dat înseamnă tot. Va alege România calea europeană a Angelei Merkel sau va risca mergând pe mâna unui preşedinte care ignoră toate regulile pentru a impune interesele americane (şi) în Europa? În fond, asta este fişa postului oricărui şef de stat, iar Donald Trump nu dă doi bani pe cei care vin la Casa Albă cu căciula în mână şi bătând din călcâie!

New York, 5 iunie 2017

***

P.S. Vineri, 2 iunie 2017, am trimis Administraţiei Prezidenţiale o cerere de acreditare. Iată răspunsul primit: „Bună seara! În vederea acreditării pentru întâlnirea de la Casa Albă dintre Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, vă rog să ne furnizaţi următoarele date: nume, prenume, data naşterii, număr SSN (dacă există), cetăţenie, ţara de reşedinţă, oraş, stat, număr de telefon, când ajungeţi în D.C. (dată şi oră), când plecaţi (dată şi oră), unde sunteţi cazat în D.C. Precizăm că protocolul Casei Albe impune anumite restricţii cu privire la numărul de jurnalişti care au acces la această întâlnire, astfel încât vă vom putea confirma acreditarea numai în urma răspunsului oficial al institu]iei americane. Vă mulţumim!

Administraţia Prezidenţială,  Departamentul Comunicare Publică”.

Pănă astăzi, 5 iunie 2017, nu am primit niciun răspuns, dar datele le-am dat! Prin comparaţie, acreditarea pentru USOpen 2017 am primit-o cu 3 luni înainte de începerea turneului şi nu mi s-au cerut decât o adresă, un act de identitate şi un număr de telefon, deşi marele turneu de tenis de la New York reprezintă o potenţială ameninţare teroristă de gradul 0 (zero)!

 

Grigore Culian

Foto. Grigore L. Culian, director al publicaţiei româno-americane: New York Magazin” (http://www.nymagazin.com/en_US/)

Interviu cu Sorin Olariu

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2017

Interviu cu Sorin Olariu

Autor interviu: Alexandru Ologu

A.O: Pentru început dacă ne-aţi putea povesti ceva frumos despre copilăria dumneavoastră. Ce cărţi v-au plăcut? Ce filme v-au marcat? Ce alte intâmplări v-au marcat copilăria?

Sorin Olariu: M-am născut în anul 1965 în comuna Buchin, o localitate de pe Valea Timișului, aflată la câțiva kilometri de Caransebeș, într-o familie de gugulani, bănățeni făloși de la munte. Copilăria mi-am petrecut-o colindând pădurile, apele și zăvoaiele și hârjonindu-mă cu alți copii de vârsta mea.

Tatăl meu, Pavel Olariu, a fost preot în parohiile Naidăș, Rugi și Buchin, iar mama, Marița Olariu, născută Martinescu, a fost contabilă. Am învățat să citesc titluri din ziare pe la vârsta de cinci ani și interesant este că prima carte citită a fost Istoria Românilor, manualul de clasa a IV-a de pe atunci. Carte pe care am citit-o nu singur, ci cu ajutorul bunicii care m-a crescut, iar acest lucru s-a întâmplat înainte de a merge la școală. Îi știam pe toți domnitorii și eram familiarizat cu faptele lor de vitejie, lucru care a uimit-o peste măsură pe toa’rșa Murița, mătușa mea și totodată prima mea învățătoare din sat. Apoi am trecut la Povești Nemuritoare, 1001 de Nopți și mai târziu la cărțile lui Jules Verne. Mi-au plăcut de asemenea Cireșarii, Tom Sawyer, Robin Hood, Cei Trei Mușchetari și alte cărți de acest gen. Aveam de asemenea o adevărată colecție de cărți de aventuri și de cărți Științifico-Fantastice. În liceu și în facultate am fost un împătimit al poeziei românești și al literaturii de anticipație românești și anglo-saxone. Până la absolvirea celor 12 clase citisem printre altele cam toate cărțile existente în biblioteca tatălui meu din Casa Parohială.

Cât despre filme, mi-au plăcut filmele istorice românești: Dacii, Columna, Mihai Viteazu, Mircea, Vlad Țepeș, dar și filmele de aventuri americane, italiene sau franțuzești.

Nu pot spune că au fost întâmplări majore care să-mi fi marcat copilăria sau adolescența în afară de faptul că din cauza zbenguielii mai îmi luxam câteo mănă sau câteun picior. Sau că mă mai deochia câteo babă, dar bunica mea era meșteră în descântece și mă punea imediat pe picioare.

A.O.: Ştiu că acum locuiţi în Statele Unite. Vă amintiţi şi, dacă da, ne puteţi spune cîteva momente din copilărie, din adolescenţă, în care aţi simţit acut dorinţa de a emigra?

S.O.: Cu toate că erau multe restricții pe vremea copilăriei mele, nu pot spune că am avut o viață mai grea decât a altor copii de o vârstă cu mine. Părinții și bunicii au făcut tot posibilul să nu ne lipsească nimic mie și sorei mele mai mici.

Țin minte că pe când aveam vreo 14 ani, tatăl meu – care era preot în Buchin – a fost vizitat de un alt preot ortodox român, fost coleg de facultate, stabilit în America. Acesta ne-a arătat un album cu poze de-ale sale din SUA: cu copiii săi îmbrăcați în stil occidental, cu casa și cele două mașini, cu electronicele din casă, cu locurile exotice în care își petrecea vacanțele, etc. Chiar dacă acum mi se par niște lucruri absolut firești, pe atunci am fost profund impresionat, așa că i-am spus tatălui meu că vreau să mă fac popă și să emigrez în SUA. Poate de aceea el a făcut ulterior tot posibilul să devin inginer.

A.O.: Din câte ştiu pe atunci se învăţa în şcoală şi limba rusă; d-voastră ce aţi studiat? Ne puteţi spune căte ceva despre prietenia cu poporul rus?

S.O.: Din fericire nu am făcut rusa, ci am studiat limba engleză cu d-na prof. Argheliu, un cadru didactic de excepție care a predat la actualul liceu Traian Doda din Caransebeș. Acest lucru m-a ajutat mult în periplurile mele peste hotare.

Nu am avut o prea mare tangență cu poporul rus, așa că nu mă pot pronunța în legătură cu el. În schimb le-am avut ca și colege de liceu pe mai multe fete din satele de refugiați ucraineni din jurul Caransebeșului: Zorile, Copăcele și Sălbăgel care erau la fel de prietenoase și de viață ca fetele românce. Noi, copiii români, le ziceam rusoaice pentru că nu prea știam să facem diferența între ruși și ucraineni, dar ele ne corectau mereu spunându-ne cu mândrie că sunt ucrainence.

A.O.: Tinerii de azi sărbătoresc Valentines Day, 9 mai Ziua Europei, Hallowenul. Dumneavoastră la care sărbători participaţi? Cum erau acestea? Ce amintiri vă trezesc manifestări precum Daciada sau Cântarea României?

S.O.: Cele mai frumoase sărbători erau rugile sau nedeile din satul meu natal și din satele învecinate: Obreja, Cârpa, Prisian, Zăgujeni, Prisaca, Bolvașnița și Vârciorova. Atunci era hramul bisericilor din acele sate iar lumea petrecea trei zile și trei nopți alături de neamuri și prieteni. Aveau loc baluri cu muzică populară și seara discoteci pentru tineret.

De fapt, acestea erau cam singurele distracții ale noastre de pe atunci în afară de nunți, revelioane, zile de naștere, onomastice, 1 Mai și 23 August.

Cu toate că era destul de greu să obții aprobarea pentru a organiza o serată dansantă la Căminul Cultural din sat, întotdeauna când se apropia Paștele cei de la primărie deveneau brusc interesați și ne curtau pe toți tinerii din sat să ținem discotecă pentru a ne face să nu mergem la Înviere. Totuși, nimeni nu ne putea opri să mergem la biserică de Paște sau de Crăciun. Când eram copil mergeam în fiecare an în Pițărăi, în Colindă și cu Steaua. De asemenea, până la vârsta de 14 ani mergeam în fiecare an la Mătcălău, care se ținea a treia zi de Paște și era un obicei premarital de înfrățire sub ramurile unui pom înflorit.

Despre Daciadă îmi amintesc mai puține lucruri, dar știu că eram luați de la școală și din timpul liber și cărați la grămadă cu autobuzele pentru a fi duși pe stadioane, fie că vroiam sau nu vroiam. În ceea ce privește Cântarea României pot spune că am amintiri plăcute fiindcă eram membru al trupei de Călușari din Buchin și am avut ocazia să călătoresc prin toată țara pentru a da spectacole împreună cu colegii mei.

sorin_olariu

Foto. Sorin Olariu 

A.O.: O mare problemă cu care ne confruntăm noi azi este corupţia. Generalizată, continuă și luând diverse aspecte. Despre ce acte de micro corupţie vă amintiţi? Au dat părinţii dumneavoastră mici atenţii la doctori, profesori sau alţi funcţionari?

S.O: Nu cred ca părinții mei să fi dat mici atenții funcționarilor de pe atunci, pentru că nu era cazul, nu aveau cine știe ce mari chestii de rezolvat. La doctori nici atât, fiindcă am avut multe rude care erau medici și care veneau în miez de noapte dacă eram bolnavi, iar la profesori chiar nu aveau de ce să dea ceva fiindcă atât eu cât și sora mea am învățat foarte bine. Oricum, părinții mei erau de o cinste și de o corectitudine exagerate și nu s-ar fi pretat la așa ceva.

A.O.: Vi s-a întâmplat vreodată să spuneţi prietenilor sau colegilor lucruri despre care părinţii considerau că ar trebui să rămână în familie? Au ajuns acestea şi la “urechile” altora?

S.O.: Da. Țin minte că prin școala generală, fiind ascultat la o lecție de istorie m-am apucat să spun că de fapt legionarii au fost adevărați patrioți români și că Horia Sima a fost profesor chiar în acea școală și că a fost de mai multe ori la noi acasă, fapt care a făcut-o pe d-na profesoară Clitan să se ia cu mâinile de cap și să mă trimită înapoi în bancă. A doua zi a trebuit să vin cu tatăl meu la școală, iar cei doi m-au luat deoparte și mi-au spus să îmi țin gura și să nu mai discut chestii din astea. Norocul că profesoara era din aceeași comună cu tatăl meu și se cunoșteau din copilărie că altfel s-ar fi putut să avem probleme. În naivitatea mea, eu spusesem tot ce știam de la bunica mea Talida Olariu și de la fratele ei învățătorul Busuioc Busu care fuseseră mari legionari. Chiar dacă ei mi-au zis să nu mai spun nimănui. Țin minte că tata a certat-o atunci pe bunica și m-a certat și pe mine.

A.O.: Sub ce aspect credeţi că au fost copiii, tinerii din comunism mai bine pregătiţi pentru viaţă?

S.O.: Consider că pe vremea aceea se făcea mai multă școală și era mai mult respect pentru cadrele didactice și pentru instituțiile de învățământ. Tinerii nu erau supuși atâtor tentații și aveau modele de urmat în viață, nu ca acum când mulți și-ar dori să ajungă maneliști sau fotbaliști și nu medici sau ingineri.

Cu toate acestea, nu pot spune că școala de atunci ne-a pregătit cu mult mai bine pentru viață, deoarece era prea multă vorbărie și mai puțină practică. Să nu mai zic de spiritul de turmă și de curmarea din fașă a oricărei inițiative pe care ar fi avut-o tineretul.

A.O.: Care credeţi ca sunt cele mai rele influenţe pe care le-a avut comunismul asupra gândirii tinerilor de atunci, influenţe ce au avut efect asupra adulţilor de azi?

S.O.: Comunismul a încercat și în bună măsură a și reușit spălarea creierelor unor întregi generații. S-a dorit tasarea vârfurilor, distrugerea elitelor si aducerea tuturor cetățenilor la același nivel de masă amorfă, ușor de stăpânit. Numai citind unele comentarii de pe diferitele forumuri online românești se poate vedea că acest lucru a reușit în parte. Sunt mulți români nostalgici ai comunismului și ai vremurilor când erau conduși de un tătuc care le dădea fiecăruia serviciu binișor plătit și garsonieră în blocurile muncitorești. Nu trebuiau să se agite, nu trebuiau să se zbată, salariul venea fie că te speteai muncind, fie că trăgeai mâța de coadă.

A.O.: Vă amintiţi din experienţa d-voastră sau a celor apropiaţi, modul în care colectivizarea forţată, deportările sau persecuţiile politice v-au marcat copilăria?

S.O.: Cum spuneam, provin dintr-o familie de chiaburi cărora comuniștii le-au confiscat averea. Casa mea părintească fiind cea mai mare din sat și aflată chiar în centru, lângă biserică, era cât pe ce să fie transformată în sediul Cooperativei Agricole de Producție din localitate. Numai o minune a făcut ca presedintele C.A.P.-ului de atunci să abandoneze ideea și să construiască un ssediu nou în capătul satului.

De asemenea provin și dintr-o familie de legionari, bunica mea și fratele ei, învățătorul Busu, fiind șefi de cuib în zonă. De altfel, acesta a și fost încercuit și dezarmat de soldații lui Antonescu, chiar in ziua de Paște când lumea ieșea din Biserica din Buchin și cum a opus rezistență era cât pe ce să fie împușcat de aceștia. Norocul lui a fost că bunica s-a aruncat în fața soldaților, iar aceștia au ezitat câteva secunde, timp suficient pentru ca el să poată fugi în pădure. După câteva luni s-a predat și ca să obțină iertarea s-a înrolat în armata română pentru a lupta în războiul anti-sovietic. Apoi s-a întors frontul și a luptat în războiul antihitlerist unde a fost grav rănit, rămânând de atunci cu un singur plămân. Tot bunica mea, o adevărată Vitoria Lipan, a fost cea care l-a găsit și l-a recuperat de sub un morman de morți, într-un sat din județul Arad. După care a cumpărat o căruță cu cai și l-a adus acasă, la un spital din Caransebeș.

Dar toate acestea nu l-au ajutat prea mult, comuniștii veniți la putere și-au amintit că a fost legionar și l-au arestat, iar unchiul meu, pe atunci tată a trei minori, a făcut mai mulți ani de pușcărie politică în diferite închisori din țară.

Au suferit persecuții politice și au făcut închisoare și alți unchi de-ai mei, preotul Corneliu Temeș din Bolvașnița, fost locotenent în războiul anti-sovietic și profesorul Petru Hamat din Buchin, coleg de catedră cu Horia Sima la Liceul Tarian Doda din Caransebeș. Un alt unchi de-al meu prin alianță, Filon Verca din Petroșnița, de asemenea profesor la Traian Doda unde exista o puternică mișcare legionară, a reușit să fugă în Germania și apoi Franța de unde a fost parașutat de câteva ori în România comunistă pentru a ține legătura cu partizanii din munți. Din păcate nu a găsit deloc sprijin la populație, ba mai mult, a fost trădat și a fost nevoit să treacă Dunărea în Bulgaria, de unde a trecut apoi prin Grecia și Italia pentru a se reîntoarce în Franța. Ulterior a lucrat în Franța pentru Legiunea Străină. A   scris și o carte despre asta: „Parașutați în România vândută”.

Și tatăl meu a suferit din cauza comuniștilor care l-au dat afară de la Politehnica din Timișoara fiindcă era fiu de chiaburi și de gardiști. Până la urmă a absolvit Teologia la Sibiu, unde nu l-a mai întrebat nimeni dacă avea origine politică sănătoasă.

Personal, pot spune că în timpul armatei făcute la Sighișoara, pe baza faptului că proveneam dintr-o familie de legionari și eram fiu de preot s-a încercat intimidarea și racolarea mea de către CI-istul unității care mă amenința că o să am viața lui Berilă dacă nu îmi torn colegii. După a doua întâlnire de la el din birou s-a prins că își pierde vremea de pomană cu mine și m-a lăsat în pace. Ce-i drept, nici nu am văzut decât o singură permisie timp de nouă luni cât am făcut armata la T.R.

A.O.: Care erau diferenţele dintre concepţia familei despre comunism şi cea expusă în şcoli şi alte cadre oficiale? În ce fel v-aţi format propria opinie?

S.O.: Țin minte că în clasa a doua am venit fălos acasă cu basca, cu tresele și cu cravata și m-am lăudat bunicii mele cu jurământul de pionier învățat pe de rost. Mă așteptam ca ea să fie încântată de asta, așa că am fost puțin dezamăgit văzând că ea nu se bucură. Apoi mi-a explicat ea cam cum stăteau treburile cu partidul comunist și cu tovarășii de la putere. Încet, încet mi-am format propria părere despre comunism, parte din spusele ei, parte din cărțile și ziarele vechi aflate prin casă și citite, iar atunci când am primit de la școală carnetul de utecist l-am luat și l-am aruncat într-o fântână părăsită, sub privirile mute de admirație a doi prieteni de vârsta mea din sat cărora le-am spus să nu sufle nicio vorbă că o să îi mănânc de vii. Desigur, a fost mai mult teribilismul unui puștan de 14 ani, nu neapărat un gest anticomunist.

S.O.: Aţi avut de pătimit din pricina convingerilor d-voastră politice sau religioase? Vă amintiţi un astfel de episod?

S.O.: Cum spuneam mai sus, au exista două episoade minore: acela din școala generală, când la ora de istorie am lăudat mișcarea legionară, lucru care însă nu mi-a atras nici măcar scăderea notei la purtare și acela din armată când mi se insufla ideea că voi avea viață grea pentru că sunt pui de legionar. Nu mi s-a întâmplat însă aproape nimic, deci nu pot spune că am pătimit pentru asta.

Ar mai fi însă o chestie: debutul meu literar relativ târziu pentru că am refuzat permanent să scriu ode și să ridic osanale partidului comunist. Nu am scris nici măcar un vers în care să îl preamăresc pe conducătorul iubit de atunci sau să laud partidul comunist. Dar nici nu am fost publicat până după Revoluție.

A.O. Vă amintiţi o întâlnire cu o persoană marcantă a comunismului sau cu o altfel de personalitate importantă a vremurilor?

S.O. Eram prea mic pentru a fi băgat în seamă de personalitățile vremurilor de atunci. Țin minte însă că odată am jucat cu trupa de călușari de la noi din sat în fața lui Adrian Păunescu, la Deva, în cadrul Cântării României, iar altădată am mers cu toată școala la aeroportul din Caransebeș să îl întâmpinăm pe Nicolae Ceaușescu care făcea o vizită de lucru în județul Caraș-Severin, însă de-abia dacă l-am zărit în goana mașinii.

Deci nu pot spune că am întâlnit personal membri de vază ai comunismului, dar nici nu le-am dus dorul.

A.O.: Va multumesc pentru ca ati acceptat sa raspundeti acestor intrebari si, chiar daca probabil vi se va parea extrem de stereotip, va rog sa transmiteti cateva cuvinte copiilor, tinerilor de azi.

S.O.: Să nu uite de unde au plecat și să nu uite niciodată că sunt români.

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Interviu cu Claudiu Lucaci

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Interviu cu Claudiu Lucaci

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin

 

„Pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide…!”

 

Ana Magdin: Domnule Claudiu Lucaci, sunteţi unul dintre cei mai pregătiţi tineri din România, cu o experienţă destul de importantă în politică dar şi în presă! Ce credeţi că se doreşte în România prin aceste proteste?
Claudiu Lucaci: Caracterizarea de tânăr se în măsura în care gândesc şi simt ca un spirit liber, neîncorsetat de dogme şi ranchiuni. În ceea ce priveşte politica, aceasta este o profesie care presupune vocaţie, deci trebuie practicată de oameni dedicaţi unei profesii care îşi asumă rolul în baza unui mandat primit prin votul popular. România este departe de imaginea proiectată în democraţiile consolidate în privinţa figurii corecte a unui politican. Prin urmare, deşi nu sunt angrenat politic, sunt obişnuit să analizez acţiunile politicienilor în cheie analitică. Recentele dezvoltări în spaţiul public care s-au soldat cu proteste în stradă pot fi judecate prin prisma interesului legitim al cetăţenilor care simt iminenţa unui prejudiciu personal prin deciziile luate de o autoritate. Cred că între această acţiune justificată şi logica conflictului permanent în care se află forţele politice există o discrepanţă majoră. Mi se pare că peste dreptul la liberă exprimare s-a suprapus un plan al conflictului între puteri sau reprezentanţi ai acestora. În România, tema corupţiei este atât de uzitată încât pare să fi ajuns o dogmă. Deşi este reală şi trebuie tratată ca un flagel, riscăm ca în numele acestui obiectiv să ne transformăm viaţa într-o cursă a contestării oricui pe bază de suspiciuni sau inamiciţii personale. Oricine este suspect pentru că nu ne place din punct de vedere politic. Ar fi fost foarte uşor ca acest scandal naţional să se închidă printr-o intervenţie precisă şi fermă a Preşedintelui. Însă noi nu am ajuns să tranşăm inteligent un conflict politic – de aici riscul de a-l transforma într-unul juridic, între puterile constituţionale. Suntem într-o fază a contestării publice imprevizibilă în consecinţe şi greu de analizat cu informaţiile de care dispunem public.

1

Ana Magdin: Foarte mulţi analişti politici din străinătate, consideră că la 27 de ani de la Revoluţie, România încă trăieşte în haos! Care este opinia dvs.?
Claudiu Lucaci: Ceea ce vedem în România este o tranziţie neterminată către democraţie şi, totodată, incertă cu privire la statul de drept. Deşi ţara noastră şi-a încheiat formal transformarea din punct de vedere al corpului legislativ şi al  construirii instituţiilor democratice, au rămas nefinalizate instrumentele de implementare şi de schimbare a mentalităţii. Sentimentul acesta de haos este de fapt unul de incertitudine, de neclaritate (confuzie) cu privire la funcţionarea corectă a instituţiilor şi a bunei guvernări. Avem deficite mari în privinţa respectării şi insusirii  de către toţi actorii politici sau instituţionali a normelor statului de drept. Unii le încalcă din ignoranţă, alţii cu bună ştiinţă. Însăşi societatea este duplicitară: refuză declarativ hoţia, dar admite că pot fi diferenţe în aplicarea principiilor de legalitate. De aceea, cred că instabilitatea morală şi etică a indivizilor provoacă un bruiaj permanent care încetineşte finalizarea tranziţiei. Pentru a depăşi această tergiversare în atingerea obiectivelor am avea nevoie de poveşti de succes şi realizări prin cumul care să exceadă succedarea guvernelor. În schimb, observ că orice câştig pentru societate este disputabil şi reversibil în funcţie de interesele politice.

 

Ana Magdin: Ce trebuie făcut în această ţară şi încă nu s-a făcut, astfel încât oamenii să nu mai iasă în stradă sau să nu mai fie manipulabili?
Claudiu Lucaci: Exprimarea publică nu trebuie să fie pusă în discuţie. Din contra. Este utilă, pentru că demonstrează că oamenii înţeleg să reacţioneze la diferite teme sau riscuri care îi pot afecta. Conştiinţa civică este chiar de dorit într-o ţară ca România deseori indiferentă la teme de interes public major şi mai tot timpul dezbinată. Ceea ce este important în orice acţiune în stradă este ca motivele şi justificările celor nemulţumiţi să fie reale, oneste şi sustenabile în scop. Din păcate, aşa cum există o prejudecată că tot ce se întâmplă în România este pus la cale de oameni dubioşi, aşa şi revolta publică este suspectată de interese de grup sau acţiuni coordonate de forţe obscure. Aşa că, pare un joc cu suma nulă, mai degrabă decât unul constructiv. Această suspiciune generală nu poate să dispară uşor. Nu mă a­şept să văd prea curând o elevare a gradului de educaţie şi înţelepciune, astfel încât să apară o conştiinţă publică imună la manipulare. Mai multă transparenţă în toate segmentele societăţii, o educaţie solidă şi continuă pentru creşterea raţiunii sau o conştientizare a populaţiei printr-un efort comun al corpurilor profesionale ar putea feri pe oricine de conspiraţionism sau manipulare.
Ana Magdin: Consideraţi că prin tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani, dar şi de la Revoluţie încoace, este o bătaie de joc şi un „noroi” aruncat peste memoria celor care şi-au pierdut viaţa pentru libertate în urmă cu 27 de ani, sau se continuă o luptă interminabilă, bazată pe interese meschine, pe orgolii nemăsurate şi pe o ură fără egal?
Claudiu Lucaci: N-aş face astfel de aprecieri sau analogii. În toţi aceşti ani s-a spus mereu că anumite gesturi sau comportamente ale unor conducători sau organizaţii politice desfiinţează câştigurile democratice de după 1989. Eu nu am această percepţie. În schimb, noi am ratat câteva clarificări esenţiale la nivelul societăţii. N-am adoptat o lege a lustraţiei, n-am deschis arhivele fostei Securităţi, n-am condamnat excesele trecutului, n-am construit elite şi n-avem un antidot la impostură. Ce vedem acum sunt efectele acestor erori de parcurs. Sistemul politic sau cel administrativ s-a dezvoltat pe aceste compromisuri, iar acum sunt puternic virusate. Ne imaginăm că România înaintează în acelaşi ritm cu restul statelor occidentale. Este o iluzie. De fapt, refuzăm să acceptăm că suntem în urma altora în multe privinţe. Nu doar în ceea ce priveşte nivelul de trai sau securitatea individului. Este greu de crezut că o conştiinţă civică se întăreşte în lipsa unor mecanisme de funcţionare şi control însuşite de toţi membrii societăţii. De aceea, vedem răbufniri de ură sau neîncredere.

2
Ana Magdin: Cum vă doriţi să arate România, cum o vedeţi prin ochii dvs de tânăr cu vise şi speranţe în această viaţă?
Claudiu Lucaci: Există un construct ideatic şi unul raţional. Cel ideatic este suma dorinţelor personale şi a valorilor pe care le am. De aceea mă feresc să spun în ce fel de Românie aş vrea să traiesc. Prefer să-mi imaginez cât poate să fie de apropiată această ţară de o societate atrăgătoare pentru orice cetăţean. Modelul meu preferat este SUA. Nu sunt naiv să cred că acolo este tot ce ţi-ai dori pentru a fi fericit. Dar pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide. În schimb, până când România nu se desparte de trecutul său malign, speranţele unei refaceri morale şi etice sunt limitate. Trebuie să ajungem la un compromis între indivizii societăţii. Să valorizăm performanţa şi iniţiativa pozitivă. Să renunţăm la ipocrizie şi comportamente îndoielnice. Să respectăm legea şi legea să fie în beneficiul tuturor. Să construim o societate corectă şi capabilă să ne apere de orice tentaţii imorale. Nu sunt de acord cu personificarea instituţiilor şi nici cu zeificarea unor indivizi care devin pseudo modele pentru cetăţeni. Românii nu cred în zei, dar se roagă la „icoanele” corectitudinii politice. Până când nu vom cere socoteală în mod egal celor care au instrumentele să conducă ţara, nu vom ieşi din această stare de amăgire.

 

Ana Magdin: Ce vă doriţi pentru sufletul dvs, cum doriţi să fie viaţa dvs în România?
Claudiu Lucaci: Stările personale sunt într-o permanentă luptă cu raţiunea mea. Este o dispută des întâlnită în cazul persoanelor complexe şi cu un grad ridicat de moralitate. Mi-aş dori să am mai mult timp pentru citit cărţi sau privit filme. În plus, m-ar bucura să pot dezvolta proiecte personale, însă îmi ocup mare parte din viaţa cotidiană cu activităţi obişnuite care nu-mi provoacă mintea la introspecţie. Am sentimentul că atunci când România se va schimba va fi prea târziu pentru mine să mai asimilez plăcerea de a trăi împăcat cu efervescenţa ideilor mele.
Ana Magdin: Pe pagina dvs de socializare, aţi postat… „Ne cam jucăm cu focul prin România. Tot mai puţini oameni raţionali sunt prin jur!” Puteţi vă rog, să dezvoltaţi puţin această afirmaţie?
Claudiu Lucaci: Structural nu sunt un om conflictual. Mă adaptez mai greu la discursul urii sau la stări de război personal. Îmi provoacă repulsie orice manifestare iraţională şi mă feresc cât pot să fac judecăţi de valoare. Observ însă în societate o plăcere în etichetarea oricui ne displace, în execuţii publice sumare şi o ciondăneală pe mize minore. Din acest motiv, sunt predispus la acest sentiment de dezamăgire faţă de ceilalţi. Sunt prea mulţi conaţionali care nu pot evolua de la stadiul de raţiune primară sau instinctuală. Înţeleg că le este mai uşor să se exprime cu brutalitate, fără să acorde spaţiu mental unei minime reflecţii. Dar ceea ce observ este că odată cu trecerea anilor, formele de abrutizare socială se amplifică şi devin tot mai greu de izolat. Raţiunea este folosită în mod negativ şi în scopuri înşelătoare. Rareori văd discuţii bazate pe argumente şi dialog civilizat. Parcă am fi într-o stare permanentă de război. Iar mediul online este locul de întâlnire cel mai vizibil pentru creierele încinse. Şi din păcate, acesta îi radicalizează cu fiecare zi care trece.

 

Ana Magdin: Aveţi una dintre cele mai interesante emisiuni din TVR! Cum merg lucrurile la Televiziunea Naţională?
Claudiu Lucaci: Emisiunea pe care o realizez – Ultima ediţie – este o moştenire TVR din vremurile cu succes la public. Încă mai rezistă ca brand, de peste 10 ani. Mi-am dorit mereu să fiu un creator de branduri şi nu un prestator de servicii jurnalistice. Din acest motiv, mă preocupă foarte mult felul în care ofer telespectatorilor informaţia. Caut mereu reţete inedite de dialog cu invitaţii şi mă raportez la formatele americane de dezbateri. Deocamdată asta este tot ce fac în TVR. Rămân cu memoria realizărilor şi neîmplinirilor din perioada în care am condus departamentul de Ştiri. Sunt satisfacut că am pus bazele unei organizaţii de ştiri solidă şi capabilă să ţină pasul cu provocările din piaţa audiovizuală. Dar despre aceste aspecte ar fi nevoie de un alt interviu.
Ana Magdin: De curând, am observat că promovaţi o carte, „Programarea binelui”! Vă rog să povestiţi care este povestea acestei cărţi, când a fost publicată şi ce conţine ea?
Claudiu Lucaci: Cartea este publicată de câţiva ani, dar am decis să revin cu promovarea ei după ce am realizat cât de actuale sunt evenimentele de atunci. Paradoxal, societatea românească se comportă ca un mecanism repetitiv.  Un scandal de acum câţiva ani se repetă cu alţi actori în zilele noastre. Pare că suntem un popor cu memorie scurtă şi selectivă. E suficient să citeşti relatările vremii şi vei vedea că drama, şocurile şi emoţiile sunt similare cu cele petrecute cândva în trecutul apropiat. M-am întrebat mereu de ce românii îşi consumă energiile în susţinerea sau respingerea unor oameni care în viaţa lor au demonstrat că sunt versatili, inconsecvenţi cu principiile enunţate odinioară? Nu găsesc decât o explicaţie: sunt obişnuiţi să fie minţiţi. De aici mi-a venit ideea, care nu este utopică, să explorez ipoteza ca omul să fie familiarizat de timpuriu cu gândirea pozitivă. Dar nu în sensul hedonist al rezultatului. Nu pentru starea sa de bine, ci în scopul definirii unui set comun de valori şi norme morale mai presus de orice formă de influenţare negativă. Când te programezi să atingi binele comun eşti mai adaptat la războiul pe care îl duci permanent cu ceilalţi, preocupaţi să obţină avantaje sau câştiguri personale. Până la urmă, acolo unde munceşti sau trăieşti o astfel de atitudine multiplicată şi în mintea altora poate duce la o transformare benefică.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Claudiu Lucaci: Mi-aş dori să fiu implicat în cât mai multe proiecte jurnalistice sau diplomatice cu românii din diaspora, dar se pare că în ultima vreme nu am reuşit sau nu m-am nimerit în conjunctura potrivită. Din evaluarea mea strict personală, cred că sunt prea puţine punţi cu aceştia. În afara unor programe  punctuale sau a unor construcţii instituţionale formale n-am identificat o politică publică eficientă pentru dezvoltarea diasporei ca un corp de elită ataşat României. Faceţi o comparaţie cu diaspora evreiască sau cea italiană din SUA şi veţi înţelege la ce mă refer. Mă gândesc la prietenii şi cunoştinţele mele din străinătate şi realizez că majoritatea suferă din cauza decuplării de ţară. Şi-ar dori să facă multe lucruri utile pentru România, dar li se pare că energiile lor nu sunt capacitate într-o direcţie sustenabilă dezvoltării unui flux continuu de cooperare între indivizi şi instituţii. Ca să înţelegi nevoile şi aşteptările românilor din Diaspora este necesară o permanentă conectare prin intermediul misiunilor noastre diplomatice cu cei dispuşi să participe la întărirea sentimentului de încredere şi reuşită. Probabil că este momentul pentru o dezvoltare mult mai impetuoasă a diplomaţiei româneşti spre acest tip de relaţie.

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

 

Autor: Galina Martea

Ca atribut al clasei dominante, puterea de stat este folosită ca instrument propriu în conducerea și organizarea societății și, respectiv, în obținerea acelor avantaje care satisfac în mod prioritar necesitățile personale. Asemenea lucruri sunt caracteristice pentru clasa dominantă ale țărilor din Estul Europei, dar, cu suguranță, astfel de fenomene există și în alte părți ale lumii. Așadar, într-un mod destul de obișnuit, cu multă obrăznicie, se desfășoară pe toată lungimea posibilă acțiuni de mare anvergură care produc doar ilegatități în defavoarea societății/țării respective, iar intermediarul acestora este omul puterii care încă, din păcate, are o mentalitate extrem de primitivă, reducându-se doar la noțiunea „materialismului” (concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat, conform filozofiei marxiste). Am utilizat expresia „mentalitate primitivă”, deoarece aceasta este o asociere ce se referă la începutul istoric al existenței unde dezvoltarea umana era concepută ca cea mai de jos treaptă a dezvoltării social-umane, fiind considerată etapa de existență umană necivilizată. Deci, la „etapa de existență umană necivilizată” se pot asocia tările din Estul Europei (să-mi fie cu iertare această părere), parte a lumii unde guvernanții sau mai bine zis clasa dominantă a societății își poate permite să realizeze orice acțiune în folosul propriu, inclusiv fondarea de legi/acte legislative, acestea însemnând la direct imunitate puterii statale, astfel având: imunitate parlamentară, imunitate guvernamentală, imunitate diplomatică etc. Prin aceasta se presupune, fară nicio jenă, că oamenii puterii din stat sunt ocrotiți prin lege și au dreptul civil/moral/juridic de a realiza infracțiuni de diverse tipuri și în cantități enorme, fără a fi trași la răspundere penală. În acest caz, regulile privind „decența umană” sunt neglijate de clasa de guvernare în cel mai fraudulos și grosolan mod, iar respectivele abateri de la normalitate nu sunt altceva decât un pericol social real care se răsfrânge destul de negativ asupra întregii țări și, nu în ultimul rând, asupra întregului popor care îndură consecințele nefaste. Prin urmare, conform realității existente și statisticilor în vigoare se consideră că țările cu un nivel jos/foarte jos al dezvoltării și al degradării sociale sunt afectate în mod negativ din cauza puterii statale care este foarte coruptă și necinstită. Pe lângă faptul că în această putere de stat există și foarte multe persoane mediocre, cu un nivel destul de redus al inteligenței, aceștea produc nu numai ilegalități în guvernare, dar, totodată, sărăcesc în mod deschis și în mod fraudulos statul. Daca să ne referim la nivelul de trai al clasei dominante din țările din Estul Europei, atunci ne vom convinge că averile pe care le dețin sunt acumulate, o mare parte, prin fraudă. În respectivele țări decalajul nuvelului de trai dintre clasa de guvernare și pătura socială este extrem de mare. Un lucru cert este știut, cât nu ai face economii, oricum pe parcursul unei vieți nu vei putea acumula niciodată asemenea bogății materiale/financiare, cu atât mai mult locuind într-o zonă/parte a lumii unde veniturile personale în mod cinstit sunt foarte modeste în raport cu necesitățile sociale. Drept model poate servi Basarabia unde la ora actuală, țara cu cel mai jos nivel al sărăciei și mizeriei sociale din Europa, are în componența sa oameni cu averi de miliarde și milioane euro și dolari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html). Iar potrivit revistei Forbes, citată de Agenţia de ştiri Rosbalt, se menționează că în contextul crizei financiare mondiale numărul miliardarilor la nivel mondial este în scădere, însă, surprinzător, Comunitatea Statelor Independente (CSI) nu a avut de suferit la acest capitol, dimpotrivă, numărul bogătaşilor a crescut (informează Timpul.md., disponibil: http://www.timpul.md/articol/premierul-rm-in-topul-miliardarilor-moldoveni-13534.html ). Deci, în această stare de lucruri, nici nu este cazul să ne întrebăm de ce Moldova cât și alte țări din Europa de Est devin tot mai sărace și mai vulnerabile. Rezultatele sunt: clasa de guvernare există doar pentru interesele proprii și acțiunea de a ruina societatea respectivă prin fraude, corupție, comportament de decădere morală. Astfel, mizeria, sărăcia și haosul social din Estul Europei este mereu în creștere, în unele cazuri, atingând apogeul – exemplu Basarabia.

Europa Centrala si de Est

Acțiunile clasei de guvernare nu se limitează doar la fapte de rea credință, însă respectivele fapte/infracțiuni se vor a fi protejate în cadrul legii. Astfel, sunt elaborate acte legislative ce au o semnificație specială și anume: de a proteja și înlătura de la răspundere penală persoanele, cu funcții administrative în puterea statală, care au comis nelegiuiri în avantajul propriilor interese. În modul acesta, o bună parte din cadrul legislativ-normativ este adaptat în favoarea celor ce guverneză țara (un exemplu modest, Moldova – legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public) , iar masele nu au decât să se împace cu tăcerea sau să dea glas nemulțumirilor față de tot ceea ce se întâmplă în propria țară. Un asemenea caz, actual, este prezent și în România, țara în care cultura și valorile naționale își au locul lor decent. Dar, pe lângă toate acestea, se întâmplă și lucruri care au scos în stradă mii și sute de mii de oameni care vor drepturi egale în conviețuirea socială, astfel cerând anularea ordonanței cu privire la modificarea și completarea Legii 296 Cod penal și a Legii 135 Cod de procedură penală, adoptată de către Guvern. Prezența unor asemenea manifestații de stradă denotă faptul că societatea română nu este indiferentă față de ilegalități, la rândul ei, dorind ca între cetățenii țării să existe egalitate în drepturi civile și anume: toți egali în fața legii, indiferent de starea materială sau poziția socială, acesta fiind principiul potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri. Nemijlocit, demonstrațiile de masă curente, care au făcut răsunet în toată lumea, sunt un semn de solidaritate și o dovadă în plus că poporul român este adept al valorilor civilizate prin care își face contribuția dialogul social și libertatea cuvântului, în rezultat, aceasta însemnând că societatea este informată și cunoaște, într-o măsură oarecare, cadrul normativ și legislativ al țării, lucru care nu se face remarcat în Basarabia (în majoritatea cazurilor masele habar nu au despre actele legislative care se aprobă în Guvern, nu se reacționează și nimeni nu iese în stradă pentru acest lucru, exemplu R.Moldova și, cu certitudine, și alte țări din Estul Europei). Forma de convorbire și dialog se înscrie între păturile sociale și oamenii puterii – Guvern, Președinție, Parlament, partide politice. Dar, necătând la modul și forma de dialog, oricum în ultima instanță suferă poporul/masele care sunt nevoite să pretindă, uneori cu forța, la drepturi civile egale în conviețuirea socială doar protestând în stradă, astfel cerând anularea unor asemenea ordonanțe/acte legislative. În contextul dat, Isabela Mareș, profesoară de științe politice la Universitatea Columbia, SUA, scrie că „ceea ce se îmtâmplă acuma în România face parte dintr-un nou val al politicii la nivel mondial, în care încercările de a știrbi normele democratice de către politicieni sunt primite de o rezistență populară”, citat de Euronews (relatează Agerpres. http://www.agerpres.ro/externe/2017/02/04/presa-straina-urmareste-situatia-politica-din-romania-20-25-08 ).

Abuzul de putere, fiind un delict săvârșit prin depășirea atribuțiilor de serviciu, este considerat ca o infracțiune nepermisă de legea penală. Cu mare regret, însă țările din Estul Europei sunt infiltrate până la măduvă de acest sindrom al puterii, unde guvernanții nu fac altceva decât să încalce legea de drept civil, în consecință, aducând pagube colosale societății. Cu atât mai mult, acest lucru este și a devenit o normalitate în promovarea intereselor proprii prin intermediul abuzului de putere în serviciu, acțiune care dezvoltă corupția și desfrânarea, cel mai distrugător element în existența unei comunități (exemplu uluitor: furtul miliardului de euro din sistemul bancar moldovenesc, acțiune posibilă cu acceptul clasei politice și de guvernare). Astfel, prin utilizarea intenționată și permanentă a abuzului de putere de către clasa dominantă în interese personale se produc prejudicii enorme în dezvoltarea întregii societăți și, nu în ultimul rând, în dezvoltarea umană civilizată, exemplu fiind iarăși Basarabia care ocupă ultimul loc în Europa la capitolul „nivelul de trai”, studiu publicat de ONU (http://independent.md/onu-republica-moldova-tara-cu-cel-mai-scazut-nivel-de-trai-din-europa/#.WJxlp2_hDDc ). Conform situației, o țară poate ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare numai din cauza clasei dominante extrem de corupte, care pune în valoare, evident, doar interesele personale și nu interesele publice, cu atât mai mult acumularea unor averi nespus de consistente din buzunarul statului. În același context privind sindromul puterii, exprimat prin corupție, fenomen care a adus o societate la faliment total, își expune părerea prin analize concrete Deutsche Welle, companie germană pentru informații internaționale, astfel spunând: „Republica Moldova, la început de catastrofă umanitară” (http://www.ziare.com/europa/moldova/deutsche-welle-republica-moldova-la-inceput-de-catastrofa-umanitara-1395333 ).

Cât despre egalitatea între cetățeni în drepturi civile și îndatoriri, și dreptul acestora la o conviețuire socială decentă în țările din Estul Europei, acest fenomen rămâne încă o dilemă de lungă durată în speranța că vor veni vremuri noi și guvernanți destoinici/corecți (cu o mentalitate civilizată, nefiind ademeniți de sindromul puterii) care vor soluționa, posibil, această lacună/problemă socială întru binele omului. Respectiv, cetățenii țărilor din Estul Europei, cu atât mai mult din Basarabia ce sunt mereu în așteptare pentru un asemenea eveniment, la fel posibil, vor fi fericiți că într-un final vor locui într-un stat de drept unde le vor fi garantate cu demnitate drepturile (principii admise pentru realizarea personalității umane) și îndatoririle (obligații morale) față de cerințele societății.

G.Martea_foto nr62_2010

(Galina Martea, dr., acad., Basarabia/Olanda)

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Autor: Prof. Nicolae BALINT (Târgu Mureş)

 

  1. Aspecte privind diplomaţia românească în Balcani, la începutul secolului XX

Pe data de 9 mai 1905, o iradea – act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea[1] în favoarea aromânilor din Grecia – a provocat un grav conflict diplomatic între statul român şi statul elen, urmare fiind ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state pe o durată de şase ani, aceste relaţii fiind reluate abia în 1911. Actul amintit anterior, cel ce a provocat ruperea relaţiilor diplomatice, îi recunoştea pe aromânii din Peninsula Balcanică, ca millet, adică ca pe o entitate etnică de sine stătătoare[2]. Trebuie subliniat faptul că grecii, aşa cum arată de altfel şi istoricul Richard Clogg[3], chiar şi după obţinerea independenţei şi recunoaşterea Greciei în 1833, ca stat, continuau să deţină poziţii importante la curtea sultanului otoman[4].

 

Foto 1

Foto. Familie de aromani din Grecia

Din aceste poziţii influente pe care le deţineau atunci, grecii s-au opus în mod constant – cum o fac de altfel şi azi – recunoaşterii aromânilor ca entitate etnică. Potrivit istoricului Gh. Carageani[5], care consacră un amplu studiu problemei aromânilor, la începutul sec. XX numărul acestora în Peninsula Balcanică, era de circa 400.000, din care cei mai mulţi – peste 200.000 – trăiau în Grecia. Iradeaua a fost emisă de sultan în urma a numeroase demersuri făcute de autorităţile române pe lângă înalţii oficialii turci, dar mai ales, ca urmare a influenţelor exercitate pe lângă sultan, de ambasadorul german Marschall şi de guvernul italian, care acţionaseră în acest sens de conivenţă cu autorităţile române. Se mai cuvine menţionat şi faptul că anterior anului 1905, guvernul român a acţionat în mod constant pentru recunoaşterea aromânilor ca entitate de sine stătătoare, atât pe lângă autorităţile statului elen, cât şi pe lângă cele de la Constantinopol. Pentru a câştiga bunăvoinţa Greciei, România încheiase cu acest stat în anul 1900, o convenţie comercială şi mai mult decât atât, România a recunoscut Biserica greacă de la noi din ţară ca persoană juridică. Prin protocolul anexat la respectiva convenţie, statul român mai făcea şi alte concesii Greciei, recunoscând ca persoane juridice comunităţile greceşti de la Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu. România spera astfel, ca pe cale de consecinţă, să determine o atitudine mai binevoitoare a Greciei faţă de aromâni, fapt care însă nu s-a întâmplat. Deşi au existat şi alte momente tensionate în relaţiile româno-elene, precum cel reprezentat de cazul Zappa[6], care a dus în 1892, pentru scurt timp, la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state, criza din 1905 era cu mult mai gravă, ea venind după o serie de abuzuri, ce au culminat cu grave atrocităţi comise împotriva aromânilor din Grecia, dar şi din teritoriile ce încă nu aparţineau atunci Greciei. În numele proiectului utopic al „Marii Idei”[7], la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, bande înarmate de greci au ucis sute de aromâni care revendicau drepturi culturale[8].

Consulii românii de la Ianina, Monastir şi Salonic raportaseră abuzurile şi teroarea la care erau supuşi aromânii de către greci, aceştia din urmă având uneori chiar concursul tacit al autorităţilor turceşti[9]. Aceiaşi consuli raportaseră şi abuzurile la care erau supuşi macedonenii şi albanezii de rit ortodox, pe care, la fel ca pe aromâni, grecii urmăreau să-i descurajeze în lupta lor pentru păstrarea identităţii naţionale şi, ulterior, să-i asimileze.

În aceste merituorii, dar complicate jocuri diplomatice[10] pe care le făceau românii la Constantinopol, dar şi pe lângă autorităţile greceşti, a intervenit şi Austro-Ungaria care, având propriile sale interese în zona balcanică, a iniţiat o întrevedere între regele Carol I al României şi regele George al Greciei (1863 – 1913)[11]. În cadrul celor 5 zile de întrevederi, deşi nu s-a semnat niciun act oficial, au fost abordate şi probleme referitoare la situaţia aromânilor din Grecia şi a abuzurilor la care aceştia erau supuşi. Întreruperea relaţiilor diplomatice în 1905, între România şi Grecia, s-a soldat şi cu denunţarea convenţiei comerciale de către România.

În acelaşi timp, în ţară, ca o consecinţă a atitudinii autorităţilor elene faţă de aromâni, s-a declanşat un val de antipatie faţă de locuitorii grecii de la noi, antipatie care însă din fericire, n-a depăşit niciodată stadiul unor incendiare articole de presă şi fulminante discursuri în Parlamentul ţării. A existat însă riscul real, ca urmare a valului de naţionalism care a cuprins o bună parte din populaţia românească, ca autorităţile române – pentru a le da satisfacţie – să procedeze la măsuri de retorsiune împotriva comunităţilor greceşti din porturile de la Dunăre şi de la Marea Neagră, comunităţi greceşti care se bucurau de o serie întreagă de facilităţi recunoscute prin lege. Trebuie accentuat faptul că ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia – relaţii ce vor fi reluate în 1911 – a survenit într-un context european complicat de jocurile de culise făcute în spaţiul balcanic, de către Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Germania şi chiar de Italia, care aveau şi urmăreau materializarea propriilor lor interese.

Grecia a perseverat în această blamabilă atitudine faţă de aromâni şi pe parcursul anilor următori. Spre exemplu, în 1910, Patriarhia de la Constantinopol, dominată atunci, la fel ca şi azi, de greci, a refuzat cererea făcută de sultan în favoarea aromânilor, ca aceştia să-şi poată oficia slujbele în limba română şi cu preoţi români[12]. Chiar şi după încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, din 1913, ce punea capăt războaielor balcanice[13] şi în cuprinsul căruia, printre altele, se prevedeau şi obligaţiile Greciei, Bulgariei şi Serbiei de a acorda autonomie şcolilor şi bisericilor aromâne, Grecia nu a respectat angajamentul asumat.

Însă cea mai dură lovitură au primit-o aromânii la sfârşitul Primului Război Mondial. Aromânii, care până atunci mai speraseră în realizarea unor minime doleanţe, s-au văzut împărţiţi între patru state distincte: Bulgaria, Iugoslavia, Albania şi Grecia. Din păcate, după 1930, autorităţile din România nu vor mai manifesta acelaşi interes pentru problemele aromânilor din spaţiul balcanic, iar astăzi, mai mult ca oricând, ei trăiesc acut   sentimentul că au fost abandonaţi definitiv.

  1. „Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

O atitudine foarte critică faţă de grecii din România – ştiut fiind faptul că în ţara noastră, la începutul sec. XX, erau în număr foarte mare, ei bucurându-se de toate drepturile asigurate de Constituţia din 1866 – a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart[14]. Consideraţiile sale vis-à-vis de momentul ruperii relaţiilor diplomatice româno-elene din 1905, scrise manu propria pe 12 pagini de caiet, se află la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Naționale[15]. Deşi nu există o dată specificată pe acest document olograf ce aparţine cunoscutului scriitor, din conţinutul acestuia am putut însă deduce că a fost scris la puţin timp după momentul la care m-am referit la pct. 1 al prezentei comunicări.

Nu am putut afla în ce condiţii a ajuns acest document în arhivele mureşene, deşi pe plicul în care se află cele 12 pagini am găsit ştampila unui anticariat, fără a fi specificat însă şi oraşul. Jean Bart, scriitorul despre care criticul literar George Ivaşcu, spunea, citez „…e un Odobescu al apelor”[16], a fost un autor de excepţie – romanul Europolis fiind o ilustrare în acest sens – înzestrat cu un spirit fin, realist, dar şi un om de atitudine, cu harul unui verb muşcător şi cinic. „Neputând trăi numai din literatură – îi mărturisea Bart lui I. Cremer, cel ce-i semna prefaţa unei cărţi – nu m-am devotat cum ar fi trebuit, trup şi suflet, scrisului; cea mai mare parte din munca ce am depus-o în viaţă a fost pentru alte ocupaţii”[17]. De altfel, Mircea Braga, în acest sens, spunea, citez, „… pentru el (Jean Bart – n.m.) scrisul este o ocupaţie a timpului liber.” [18] Într-un alt context, acelaşi Mircea Braga, surprindea sintetic şi riguros viaţa lui Bart care s-a împărţit permanent între profesia de ofiţer de marină şi pasiunea pentru scris. „Autorul nostru (Jean Bart – n.m.), scria Braga, este unul din acele rare cazuri în care, cu adevărat viaţa şi literature sunt – sau măcar par – una…”[19]

Foto 2 -

Foto. Regele George al II-lea al Greciei

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care făceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii întruchipează unele dintre personajele sale. În atmosfera creată de tensiunile din 1905 dintre Grecia şi România, şi aprecierile scritorului faţă de greci au devenit foarte critice. „Viaţa porturilor şi întregul comerţ – scria acesta în documentul aflat la ANDJM – era în mâinile grecilor. Aşa se explică averile mari făcute de greci în România şi exodul care n-a încetat încă pe Dunăre… Mai în toate porturile mari din lume se găsesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când în România, Egipt şi SUA, ceea ce frapează este marele număr de emigranţi greci…Sunt unii născuţi şi crescuţi aici, muncesc, câştigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunărea a fost California pentru greci…”[20] Foarte realist şi critic a surprins Bart, în documentul aflat la arhivele mureşene, modul cum se valorificau grânele româneşti. „…boierul moldo-vlah – nota Bart – arenda moşia unui grec…între ţăranul de la Dunăre, producător, şi consumatorul din ţările străine, se interpuneau o armată de intermediari care speculau pâinea scoasă cu trudă din ogorul românesc…misiţii, încărcătorii erau greci…armatorii de vapoare, remeorchere, şlepuri, elevatoare erau greci. Cerealiştii, care fără să se mişte din cafeneaua-busră câştigau într-o zi cât câştigau profesorii sau magistraţii într-un an, erau greci…”[21]

Foto 3

Foto. Scriitorul Eugeniu P. Botez (1877-1933)

Într-un alt paragraf din acelaşi document, Jean Bart îşi continuă aprecierile în aceeaşi notă critică. „…am cunoscut greci – scria Bart într-un alt context care mi s-a părut deosebit de sugestiv – care în curs de 15 ani, din băieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat în Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene… Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…” În concluzie, personal consider că acest document din arhivele mureşene este important, nu numai din punct de vedere al modului original în care Bart face analiza unor stări de fapt, vis-à-vis de comunitatea greacă din România începutului de secol XX – chiar dacă într-o notă personală, nu lipsită de subiectivism – ci mai ales pentru faptul că autorul se face exponentul unei stări de spirit, al unei reacţii care se înscrie în trendul dominant al acelui moment istoric, punând astfel în valoare o anumită atitudine generată de un fapt de politică externă.

Eugeniu P. Botez (mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart) s-a născut în 1874, la Burdujeni, în judeţul Suceava, ca fiu al generalului din arma grăniceri, Panait Botez. Eugeniu Botez, care la un moment dat l-a avut învăţător pe Ion Creangă, şi al cărui chip şi voce blândă le evocă la un moment dat, a urmat două clase gimnaziale la Iaşi, iar apoi Şcoala Fiilor de Militari (1890-1894), Şcoala de ofiţeri din Bucureşti (1894 – 1896) şi în final Şcoala de aplicaţie a Marinei de la Galaţi, pe care a absolvit-o în 1896. A fost locotenent la Divizia de Mare timp de aproape doi ani (1902-1903), apoi căpitan la Divizia de Dunăre (1907-1908), iar din 1910 a fost căpitan de marină la Sulina, port în care, pe data de 14 aprilie 1911, a fost numit comisar maritim. În această calitate, a colaborat și cu serviciile secrete românești[22]. A fost membru fondator al Revistei Maritime (1900), iar din 1922, membru corespondent al Academiei Române. A debutat în publicistică cu articolul „D. Vlahuţă să ne dumerească”, iar ca prozator cu povestirea „Iapa Căpitanului” (Lumea nouă literară şi ştiinţifică, 1896, semnată cu pseudonimul Trotuş). A colaborat la Viaţa Românească, Orizontul maritim, Dimineaţa, Adevărul literar, Pagini literare, Marea Neagră, ş.a. Eugeniu Botez a fost cel care a înfiinţat Salonul literar de la Galaţi, în anul 1907. A fost distins cu mai multe premii, dintre care cel mai important a fost Premiul Naţional pentru Literatură. A scris foarte multe nuvele, schiţe şi povestiri, având predilecţie pentru lumea porturilor şi problemele acesteia. Romanul Europolis – cea mai apreciată dintre scrierile sale – a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri în limbi străine.

 

BIBLIOGRAFIE

 

– Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956;

– Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953;

– Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;

– Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985;

– Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;

– Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti,1996;

– Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;.

– Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003;

Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

– Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999;.

– Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999;

– DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186;

[1] A domnit în perioada 1876-1908, fiind înlăturat de la putere de revoluţia „junilor turci”; A căutat să contracareze influenţa grecească în puţinele provincii din sud-estul Europei, pe care, la începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman le mai controla încă.

[2] Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 37.

[3] Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 96.

[4] Ilustrativ în acest sens, este faptul că bancherii personali ai sultanului erau doi greci, Ghiorghios Zarifis şi Hristaki Efendi Zografos, oameni cu mare influenţă pe lângă sultan, fapt care însă nu-i împiedica să fie şi foarte buni greci, susţinând financiar diverse opere de cultură pentru conaţionalii lor.

[5] Carageani, Gh., op. cit., p.38.

[6] Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 136 – 137.

[7] Proiectul „Marii Idei” viza reunirea tuturor grecilor într-o singură patrie, iar susţinătorul ei cel mai înfocat, a fost Venizelos Eleutherios (1864 – 1936), cunoscut om politic grec, de două ori prim-ministru; A se vedea în acest sens, Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 1268.

[8] Carageani, Gh., op. cit., p. 37..

[9] Ibidem, pp. 139 – 254.

[10] Despre demersurile diplomatice ale României în perioada 1900 – 1914, a se vedea Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999, pp. 191 – 195.

[11] Ciachir, N., op. cit., pp.141-142.

[12] Carageani, Gh., op. cit., p. 172.

[13] A se vedea în acest sens Pascu, V., op. cit., pp. 193 – 194.

[14] Momentele cele mai importante privind formarea, evoluţia, viaţa şi opera acestuia sunt cuprinse în volumul lui Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 85.

[15] DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186.

[16] Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, p. 9.

[17] Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 8.

[18] Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 270.

[19] Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 6.

[20] DJMAN, Fond citat, dosar 186, p. 6.

[21] Ibidem, pp. 4-5.

[22] Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor: Nicolae Balint

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors