NOU! A FOST SCOS DE SUB TIPAR NR. 1 ALMANAH 2014 CURENTUL INTERNAȚIONAL!

Posted by Gabriela Petcu On January - 4 - 2014

OLYMPUS DIGITAL CAMERACurentul Internaţional – Un alt început

Ștefan STRĂJERI – Editor

 

A trecut un an de când „Curentul Internaţional” şi-a încetat apariţia pe hârtie. În Decembrie 2012 aveam speranţe pentru o altǎ continuare, sub o altǎ formǎ. Poate nu am reuşit ce ne-am dorit dar prin acest prim Almanah al Curentului Internaţional sperǎm sǎ venim în aşteptarea dorinţelor dumneavostrǎ -, celor ce aţi fost citiori fideli ai ediţiilor tipǎrite din 1999 pânǎ în 2012.

Acum într-un alt Decembrie, al anului 2013, vǎ aducem în casa dumneavoastrǎ Almanahul „Curentul Internaţional” 2013 pe care ni l-am dori sǎ ducǎ mai departe flacǎra românismului aici pe pǎmânt american.

Sperǎm sǎ fim, de asemenea, continuatorii vechilor Almanahuri – sau Calendare cum au fost denumite aici în America.

Unele dintre publicaţiile româneşti apǎrute la începutul secolului al XX-lea sau pe parcursul acestuia au editat la sfârşit de an şi câte un astfel de almanah/calendar. Ziarul „America”, unul dintre primele ziare româneşti în America, cu o apariţie de aproape un secol, tipǎrit din 1906 pânǎ în anii 2000, a avut primul „Calendar” (Almanah) editat în 1912, la Cleveland, Ohio. Calendarul ziarului „Solia” s-a tipǎrit din 1936 de cǎtre Episcopia Misionarǎ Ortodoxǎ Românǎ („de la Vatra” – ruptǎ de Patriarhia Românǎ în anii 1950-1952, din motive politice şi nu numai – respectiv comunismul instalat în România plus o serie de orgolii/vanitǎţi preoţeşti locale fǎrǎ nicio legǎturǎ cu politica din România). La fel şi Calendarul „Credinţa” din 1966, tipǎrit de cealaltǎ Episcopie Ortodoxǎ Românǎ aparţinǎtoare canonic de Patriarhia Românǎ (notele din paranteza referitoare la Epioscopia Misionarǎ sunt valabile şi pentru aceastǎ Episcopie).

Mai putem menţiona câteva Almanahuri/Calendare: Calendarul „Bibliotecii Române”, New York, 1917, redactor S. Janovici, Calendarul Bisericii Române Catolice din Statele Unite (greco-catolice), Cleveland, Ohio, 1943; Calendarul „Candela”, 1957, tipǎrit de Episcopia Ortodoxǎ din Emisfera de Vest (cea de-a treia Episcopie din America de Nord, cu o existenţǎ scurtǎ, aflatǎ sub conducerea episcopului Teofil Ionescu de la Paris – cu sediul în Windsor, Canada şi un sediu auxiliar în Detroit, Michigan); Calendarul ilustrat al ziarului „Libertatea” din Chicago, Illinois, 1914, redactor George Petrino; Calendarul „Înstrǎinatului”, New York, 1916, redactor Iancu Roman; Calendarul Naţional Bisericesc, Youngstown, Ohio, 1918, redactor pr. Ioan Podea; Calendarul „Viaţa Nouǎ”, 1934, Detroit, Michigan, redactor Ştefan At. Opreanu (preot); Calendarul „Deşteptarea”, 1914, Detroit, Michigan; Calendarul ziarului „Românul”, 1909, Cleveland, Ohio (editat pânǎ în 1927); Calendarul „Românul American”, din 1916 pânǎ în 1964, Detroit, Michigan – ziar al comuniştilor româno-americani; Calendarul „Tribuna Românǎ”, 1924, Detroit, Michigan. În afarǎ de cele enumerate probabil cǎ au mai existat şi altele.

*

În spaţiul românesc carpato-danubian, primul calendar (almanah) se pare cǎ a fost tipǎrit la Şchei, Braşov, în 1733. Aici dascălul Petcu Şoanu a tipărit primul calendar românesc. Datorită interdicţiilor şi presiunilor făcute de autorităţile timpului, calendarele dascălului şcheian au fost interzise şi distruse şi fiecare mărturie despre acest moment istoric capătă o semnificaţie deosebită.

Ştim din cronica protopopului şcheian Radu Tempea II (1691-1742) că la ,,1731 au început a face tipografie Petcu Şoanul, dascălul, lucru care nu văzuse nicăiri şi au tipărit nişte calendare, în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine când se va naşte, cum va fi, care izvod l-au luat de la pop(a) Statie…”.

Totuşi literatura de specialitate constată că de fapt Petcu Şoanu ,,dascăl, apoi preot din 14 decembrie 1735 – 31 mai 1741” la Biserica Sf. Nicolae din Şchei, tipăreşte primul număr al Calendarului său la 1733, folosind ca argument foaia de titlu a singurului exemplar al Calendarului păstrat la Academia Românǎ şi consemnat atât de Bibliografia Românească Veche, cât şi de numeroasele studii şi articole. Din fila de titlu a exemplarului de la Academie aflăm: ,,Calendari, acum întâi rumânesc, alcătuit de pe cel sărbesc, aşezatus-au pe limba rumănească ca întru 100 de ani să slujască, că şi cel slovenesc într-acest chip au fost, fiind de un mare astrolog la Kiev scos de un mare dohtor muscal s-au tălmăcit într-acesta chip precum acum s-au izvodit, şi precum în izvod am aflat, acum în stambă noao s-au dat, în Braşov. 1733”.

*

Printre alte almanahuri (calendare) vechi româneşti ar putea fi menţionate: Calendarul aromânesc apǎrut în 1911, Calendarul Ghimpelui apǎrut în 1874, Almanahul literar ilustrat pe anul 1886, Almanahul României June, apărut la Viena, pe anii la 1883, Almanahul revistei Veselia, pe anul 1929.

Multe publicaţii din secolul XX au avut propriile Almanahuri.

Pentru cǎ ne considerǎm într-o oarecare mǎsurǎ continuatori ai Curentului fondat şi editat de Pamfil Şeicaru în 1928 vǎ prezentǎm coperta Almanahului Curentul din 1943:

 

ALMANAH  1945(Sursa: Victor Potra „Cutia cu vechituri”)

Cei care au trǎit în România comunistǎ, îşi aduc aminte de Almanahul Cutezǎtorii, sau când se trǎgea cu ochiul la paginile de modǎ ale vremii din Almanahul Femeia sau se citea din scoarţǎ în scoarţǎ de mai multe ori Almanahul Urzica pânǎ ce toatǎ strada vuia de glumele învǎţate pe dinafarǎ, almanahul fiind una din „cǎrţile” citite pânǎ la epuizare de toţi membrii familiei.

*

Peste tot în lume s-au tipǎrit şi se mai tipǎresc Almanahuri. Interesant ar fi de menţionat Almanuhul Gotha, publicat pentru prima datǎ în 1763. Cuprindea în paginile sale toate figurile regale ale Europei precum şi pe toţi nobilii de rang înalt. Se dorea a fi un „catalog” atatcuprinzǎtor al oamenilor importanţi de pe continent, indiferent de ţarǎ şi statutul lor atâta vreme ce se gǎseau printre cei bogaţi şi influenţi. Conţinea de asemenea informaţii privind schimbǎrile de influenţǎ la nivelul continentului pe mǎsurǎ ce familiile se uneau ori se destrǎmau, informaţii despre curţile regale şi dinastiile dominante precum şi genealogia familiilor regale, princiare şi ale ducilor europeni.

Iniţiatorul acestui almanah a fost ducele Frederick al III-lea de Saxe-Gotha-Altenburg iar opera lui s-a bucurat de succes aşa încât din 1785 almanahul a fost publicat anual, devenind o publicaţie respectatǎ în rândul curţilor importante şi a nobililor. Totul pânǎ în 1944 când sovieticii înaintând catre vest în cursul celui de-al doilea rǎzboi mondial au distrus arhivele publicaţiei iar editarea acesteia a fost opritǎ.

*

Almanahuri mai existǎ încǎ, mai puţine e drept şi poate nu atât de îndrǎgite, aşteptate, rǎsfoite şi colecţionate ca acelea din anii trecuţi. Cu toate acestea sperǎm ca Almanahul Curentul Internaţional sǎ fie cel puţin la fel de citit şi cǎutat ca şi cele din trecut.

(Michigan, Decembrie 2013)

 

CURENTUL ALMANAH log

 

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Unirea – sacra noastră sărbătoare

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Unirea – sacra noastră sărbătoare 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pretutindeni în lume, unde soarta i-a împrăştiat pe români, Ziua Naţională a Întregirii Naţionale îi adună în sărbătoare, precum a fost atunci, în urmă cu aproape o sută de ani la Alba Iulia, adunarea voinţei, împlinirii şi bucuriei unirii, a întregirii în spaţiul nostru istoric şi naţional. 

Foto. Doua generatii, o singura credinta nationala (Stefan Strajeri si Corneliu Florea)

În repetate rânduri Ştefan Străjeri, redactorul-şef al publicaţiei Curentul Internaţional din Michigan, m-a invitat să sărbătorim împreună cu familia sa, cu  colaboratorii şi cititorii publicaţiei Ziua Naţionala. Anul acesta am răspuns invitaţiei şi am zburat trei mii de kilometri pentru a mă afla în mijlocul comunităţii româneşti din această parte a Statelor Unite. Am fost oaspetele Familiei Silvia şi Nicu Jinga ce m-au tratat cu bine cunoscuta ospitalitate ardelenească. La Ştefan Străjeri, casă frumoasă şi primitoare am avut parte de ospitalitatea bucovineană şi am fost impresionat cum a găzduit întreaga formaţiune folclorică „Plaiurile Pojorâtei” venită expres la această sărbătoare tocmai din Bucovina, din Pojorâta natală a lui Ştefan Străjeri. Acesta nu este un amănunt oarecare ci este expresia unei uniri de neam, de suflet şi dragoste, în calea cărora mările şi ţările, oceanele şi continentele nu sunt un obstacol. Fiind împreună în aceast încăpător cămin bucovinean am avut din primul moment sentimentul de mare familie, de neam, purtându-ne unii faţă de alţii cu grijă, consideraţie şi dragoste creştinească. Simţeam aceeaşi trăire psihică pe care o am întotdeauna în bisericile lui Ştefan cel Mare din Bucovina, ce aici era îmbogăţită de consătenii lui Ştefan Străjeri, atât de tineri şi frumoşi, îmbrăcaţi în minunate costume populare specifice Ţării de Sus pregătiţi de spectacolul sărbătorii.

Foto. Bravo voua, sunteti la inaltime

Sărbătoarea Zilei Naţionale, ÎNTÂI DECEMBRIE, a avut loc în sala mare a Bisericii Ortodoxe „Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mihigan, unde am fost uimit de participarea a peste 450 de români veniţi de la zeci de kilometri, din alte state şi chiar din Canada. Nu am mai văzut atâţia români la un loc de când trăiesc în străinătate. M-am simţit foarte bine şi am fost bucuros să stau de vorbă cu bănăţeni din Banatul sârbesc, de unde au venit bunicii mei după Unirea cea mare şi firească, să mă întâlnesc cu maramureşeni de pe Valea Izei, unde, an după an, fac un pelerinaj la bisericile cele vechi din lemn sau întâlnirea cu Preotul Mihuţ, de la noi din Năsaud, o personalitate puternică, bravă, înţeleaptă, ce a ridicat patru biserici ca român şi preot, cu care avem atâtea şi atâtea cunoştinţe comune.

Foto. Cu cei ce vin de departe dar intotdeauna aproape

Atmosfera românească a fost plăcută iar programul pregătit de Societatea Culturală Româno – Americană „Avram Iancu” a fost bogat, diversificat de mare ţinută artistică. Aşa cum se cuvine la această sărbătoare de neam, preoţii au rostit marea rugăciune închinată Tatălui Nostru, au adus cuvinte de merit celor ce au săvârşit Marea Unire şi au pomenit pe cei ce s-au jertfit pentru ea. A urmat o scurtă şi însufleţită prelegere a poetei Doina Popa despre Unirea Neamului şi mesajul naţional înflăcărat al Primarului Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta citit de una din componentele Ansamblului „Plaiurile Pojorâtei”. Apoi a început un bogat program folcloric la care şi-au dat concurs solişti vocali în frunte cu Ionela Prodan, Florin Boita, Bogdan Filimon, Diana Pantea. Instrumentişti şi dansatori locali sau veniţi de departe, toţi cu o dăruire şi talent. Aplauze meritate, puternice şi îndelungate. Meniul tradiţional românesc abundent la care, fiecare, după preferinţe şi putere, şi adăugat la băutura asortată.   

Foto. Bucovineni in Hora Unirii la Detroit  

Buna dispoziţie a continuat multe ore cu chef de vorbă, jocuri populare şi dansuri, cânt. Am fost la o masă împreună cu Doamna Gabriela Mihalache fondatoarea publicaţiei Curentul Internaţional în urmă cu 13 ani, publicaţie ce a continuat linia naţională a lui Pamfil Şeicaru, necesară românilor din străinătate, cu Doamna Silvia Jinga performantă jurnalistă şi comentatoare a publicaţiei şi soţul dânsei o fire artistică, cu buna mea prietenă, sensibila poetă Doina Popa şi originalul poet şi epigramist bănăţean Sorin Olariu. Ultimii doi vechi cunoştinţe de la Câmpul Românesc (Hamilton, Canada) şi camarazi plăcuţi de acţiune şi şuete pe toate registrele lor. Familia Luminiţa şi Ştefan Străjeri, făcând parte din echipa organizatorică, au avut o seară încărcată de treburi, cu toate acestea, se mai aşezau pe scaune cu noi la masă să-şi tragă sufletul, să ne zâmbească şi să schimbăm impresii. La toate mesele din jur domina armonia şi bucuria.

Impresiile mele sunt foarte bune şi frumoase, au meritat zborurile făcute, am să mai fac.

A doua zi, după tumultoasa sărbătoare, am avut parte, atât la Familia Jinga cât şi la Familia Străjeri, de conversaţii liniştite despre viitorul publicaţiei, la care eu colaborez de zece ani din vremea Doamnei Gabriela Mihalache, pe care o respect pentru fineţea personalităţii şi cu care m-am înţeles la fel de bine precum cu marele sufletist Ştefan Străjeri.

Despărţirea nu e uşoară, de acea ne îmbrăţişam şi ne dorim o proximă ocazie.

(5 Decembrie 2012, Winnipeg – Canada) 

 

Foto. Suntem la aceeasi inaltime romaneasca

 

 

 

 

Când România este Mare!

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Când România este Mare!

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan, SUA)

 

Anul 1918 reprezintă ȋn istoria poporului romȃn anul triumfului idealului naţional, anul ȋncununării victorioase a luptelor şi sacrificiilor umane  pentru făurirea statului naţional unitar. „În această zi, scria Nicolae Iorga, a sosit un ceas pe care-l aşteptăm de veacuri, pentru care am trăit ȋntreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gȃndit. A sosit ceasul ȋn care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre.”

Foto. Membrii Societatii Avram Iancu din Detroit (de la stanga la dreapta: Stefan Strajeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Mirela Costa, Dragos Costa, Ion Coman – lipseste Felicia Musat)) impreuna cu preotii Ioan Mihut si Stefan Vlad

Ȋn adȋncul inimii fiecărui romȃn era ȋntipărită credinţa că mȃntuirea de orice domnie străină nu se poate realiza decȃt prin unitatea naţională.

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască ȋntr-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decȃt orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă şi punȃnd ȋn mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă să treacă peste toate adversităţile, să dea viaţă aspiraţiei sale: Statul Naţional Romȃn. Romȃnii sunt  mȃndri de faptele istorice ale neamului şi se bucură de Ziua Naţională a Romȃniei, nu  numai cei din ţară, dar şi cei aflaţi la mii de kilometri depărtare.

Foto. Marea artista a cantecului popular Ionela Prodan

Romȃnii din statul Michigan, U.S.A., au fost invitaţi să sărbătorească Ziua Naţională a Romȃniei ȋn cadrul unui eveniment special organizat de  societatea culturală romȃno-americană „Avram Iancu” şi partenerul media “Curentul Internaţional”.

Foto. Florin Boita – tanar talent al cantecului banatean

Fiind activi, ȋmpreună, mereu, putem transforma lumea ȋntr-un loc mai bun pentru familiile noastre, pentru prietenii noştri, pentru comunităţile şi ţările noastre, pentru generaţiile viitoare. Călăuziţi de aceste idealuri, membrii societăţii “Avram Iancu” s-au străduit să organizeze, ȋn cadru şi mod cȃt mai plăcut, acest eveniment  sărbătoresc pe măsura importanţei sale. Astfel ȋncȃt sȃmbătă, 1 Decembrie 2012, sala de festivităţi a bisericii ortodoxe “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” din Warren, Michigan, SUA, aranjată sărbătoreşte a strȃns zeci şi zeci de suflete venite din toate colţurile Michiganului, dar şi din Atlanta (Georgia), Indiana, Canada, Romȃnia.

Foto. Grupul Bucovina din Atlanta (Irina si Garofas Milici, Iulia si Ovidiu Babici)

Prima parte a programului serii a fost deschisă de preşedinta societăţii culturale “Avram Iancu”, tȃnăra şi sufletista d-nă Mirela Costa, care a prezentat programul pe ȋntreg parcursul serii. Spectacolul  a debutat cu cele doua imnuri naţionale, romȃn şi american, interpretate cu vocea-i minunată de solista Diana Pantea.

Foto. Diana Pantea interpretand imnurile de stat ale Romaniei si SUA

Părintele Ioan Mihuţ, preotul de aproape 30 de ani al bisericii ortodoxe romȃne “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” a rostit cȃteva cuvinte de deschidere, urmat de solistul Florin Boita, interpret de muzică populară din zona Banatului.

Foto. Ansamblul Flcloric “Plaiurile Pojoratei” din Bucovina (Suceava) – Membri: Roxana Serovschi, Diana Cozmaciuc, Ionela Jucan, Alecu Balan, Grigore (Florin) Taran, Ioana Roata, Gheorghe Strajer si Ioana Forminte

Un “Cuvȃnt despre Unire” a rostit Doina Popa şi d-l Marius Marin, preşedintele Asociaţiei romȃnilor din nord-vestul Americii.

Cȃntecele patriotice interpretate cu măiestrie artistică de către soliştii Bogdan Filimon şi Ionela Prodan au fost ȋnsoţite de Hora Unirii, care a ȋncins ȋntreaga sală ȋn cercuri largi de dansatori, colorȃnd sala ȋn cromatica tricolorului romȃnesc.

Foto. Hora Unirii la 1 Decembrie 2012, biserica “Pogorarea Sfantului Duh”, Warren (Detroit)

Au interpretat remarcabil formaţia „Academic” din Detroit, condusă de Gheorghe Trȃmbiţaş şi solista Diana Pantea cu muzică live pe toate gusturile.

Grupul de dansatori “Bucovina” din Atlanta, foşti membri ai ansamblului “Ciprian Porumbescu” (Suceava, Bucovina) au executat măiestru dansuri din Bucovina, Moldova şi Oltenia, alternȃnd eleganţa mişcărilor cu frumuseţea costumelor bucovinene.

Marea artistă a cȃntecului popular romȃnesc, Ionela Prodan a marcat spectacolul cu o interpretare de ȋnaltă ţinută artistică, vibrȃnd sala cu timbrul vocii sale inconfundabile.

Invitaţi de onoare, de suflet şi spirit ai d-lui Ṣtefan Străjeri, sosiţi din satul natal al domniei sale – Pojorȃta – au fost membrii ansamblului folcloric „Plaiurile Pojorȃtei”, care au constituit marea atracţie a evenimentului cu trei intrări pe scenă, ridicȃnd sala ȋn aplauze şi ovaţii prelungite. Costumele populare specifice zonei, garnisite cu blană de dihor, scoteau ȋn evidenţă frumuseţa şi eleganţa portului bucovinean din zona Pojorȃtei. Directorul ziarului ȋnsuşi a purtat cu mȃndrie ȋntreaga seară costumul tradiţional.

Printre invitaţi, s-au remarcat colaboratori ai ziarului “Curentul Internaţional”, scriitorii: Silvia Jinga, Sorin Olariu, Corneliu Florea – sosit din Winnipeg – Canada, Gabriela Mihalache – fondatoarea ziarului, Ṣtefan Străjeri – directorul ziarului, inimos şi harnic organizator al evenimentului.

Sosit din ţară ȋmpreună cu alţi oaspeţi, ne-a surprins plăcut cu prezenţa, d-l Gheorghe Chindriş, unul dintre fondatorii societaţii culturale “Avram Iancu”.

Nu mic a fost aportul celorlaţi membri organizatori şi al tuturor celor ce au dat o mȃnă de ajutor pentru ca serbarea să fie la ȋnălţimea evenimentului.

Multumiri din partea tuturor romanilor pentru cei mai inimosi dintre romani, membri ai societatii „Avram Iancu”: Mirela si Dragos Costa, Irina si Ion Coman, Maria Ionescu, Felicia Musat si Stefan Strajeri, alaturi de membri familiilor lor care au fost alaturi la organizarea acestei sarbatori a neamului romanesc.

Un tot unic, ȋntr-un spectacol desăvȃrşit.

Ȋmi vin ȋn minte cȃteva versuri dintr-o poezie găsită ȋn raniţa unui soldat căzut ȋn toamna anului 1918 pe muntele Sorica din zona Carpaţilor de Curbură:

„Nu plȃnge Maică Romȃnie

Adună tot ce-i bun sub soare

Ne cheamă şi pe noi la Praznic

Cȃnd Romȃnia va fi Mare.”

Iată cum Maica noastră Romȃnia ne-a adunat la sărbătoarea ei şi ȋn acest ȋnceput de decembrie 2012, iată cum romȃni cu suflet curat şi dragoste de neam şi ţară au răspuns chemării sale, oriunde se află ȋn lume.

Romȃnia este acolo unde trăiesc, muncesc, ȋnvaţă romȃni.

Timpul şi spaţiul nu ne ȋnving!

 

        

Mesajul primarului ing. Ioan Bogdan Codreanu din Pojorâta, adresata românilor americani cu ocazia sarbatorii de 1 Decembrie la Detroit

Mesajul a fost citit in fata unei audiente de peste 450 de romani-americani, participanti la Marea Sarbatoare a Unirii, la Biserica „Pogorarea Sfantului Duh”, din Warren, Michigan, de catre Diana Cozmaciuc, membru al Ansamblului Folcloric „Plaiurile Pojoratei” participant la aceasta manifestare.

 

„Dragi români,

 

Din ţinutul fermecător al Bucovinei, dintr-o străveche aşezare românească, încărcată de istorie – POJORÂTA – judeţul Suceava, vă aducem cel mai sincer şi călduros salut – fraţi români.

Frumuseţea peisajului pojorâtean se îmbină atât de armonios cu frumuseţea morală şi spirituală a locuitorilor acestui ţinut legendar cu dragoste de neam şi ţară, cu păstrarea şi transmiterea datinilor şi obiceiurilor specifice zonei noastre.

Acestea sunt concretizate în hărnicia gospodarilor, a omeniei, a ospitalităţii deosebite cu care-şi întâmpină oaspeţii.

Foto.Primar ing.Ioan Bogdan Codreanu

Ceea ce ne uneşte, depăşind depărtarea geografică, este nobleţea sufletului românesc, a dragostei şi iubirii neamului nostru cum  îndemna Andrei Bârseanu: „De veacuri fără număr/ La sânu-mi vă hrănesc/ Nicicând nu daţi uitării/ Pământul strămoşesc”, care se probează astăzi şi aici prin iubire, preţuire, purtare, cuvânt şi faptă.

Aducem cele mai alese mulţumiri domnilor Ştefan Străjeri şi Garofaş Milici pentru efortul deosebit făcut ca aceşti tineri să se întâlnească cu dumneavoastră fraţi români pe care destinul v-a adus pe aceste meleaguri, ba mai mult să sărbătorim cea mai importantă sărbătoare a neamului românesc – 1 Decembrie ziua naţională a României.

Ei vă vor prezenta o parte din zestrea cea mai de preţ a neamului nostru – tradiţii şi obiceiuri oglindite în frumuseţea melodioasă, deosebit de sensibilă a limbii române, a dansului şi portului popular ce amintesc de măreţia dacilor liberi – strămoşii noştri.

Foto.Diana Cozmaciuc citind mesajul primarului ing.Ioan Bogdan Codreanu, alaturi de membrii Ansamblului Folcloric “Plaiurile Pojoratei”

Va rămâne în istoria satului nostru, faptul că dumneavoastră domnule economist Ştefan Străjeri, alături de distinsa dumneavoastră soţie, precum şi a altor buni români aţi sărbătorit un deceniu de la apariţia publicaţiei lunare „Curentul Internaţional” în satul în care v-aţi născut.

A această sărbătoare au poposit personalităţi distincte ale neamului nostru din ţară şi de peste hotare. Ne-aţi onorat atunci şi astăzi invitând la etroit, un grup de tineri pojorâteni, pentru a prezenta o parte din comoara folclorului nostru.

Vă dorim din toată inima multă sănătate, realizări deosebite în plan profesional şi-n familie, bunul Dumnezeu să vă ocrotească, slujind de departe, cu dragoste neamul şi ara – România.

Închei parafrazându-l pe scriitorul Alexandru Vlahuţă: „Într-o ţară aşa de frumoasă c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de detept, cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt Român”!

La mulţi ani!”

 

Pojorâta                                                                                  Primar,

1 Decembrie 2012                  Ing. Ioan-Bogdan CODREANU

Foto.Secventa de la aniversarea a 10 ani de la prima aparitie a “Curentului International”, octombrie 2009, Pojorata, Bucovina, Romania.

 

 

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

Din istoria românilor americani

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Autor: Ştefan Străjeri (Detroit, SUA)

 

În 1929, guvernul României, condus de către Iuliu Maniu, a făcut o invitaţie românilor americani de a participa la serbările a zece ani de la Marea Unire. Din câte date deţin se pare că este cea mai amplă şi impresionantă participare a românilor-americani la o manifestare în România – în peste un secol de prezenţă românească în America de Nord. Aniversarea ar fi trebuit să se facă în anul precedent, 1928; nu se cunosc motivele pentru care aceasta nu a avut loc atunci şi s-a amânat pentru anul 1929, şi la o dată diferită de 1 Decembrie. Data oficială de deschidere a acestor serbări a fost aleasă 10 mai – ziua naţională a României în acea vreme, urmând a se desfăşura pe parcursul a 10 zile, culminând cu o manifestare la Alba-Iulia, în data de 20 mai.

Pe de o parte este lăudabilă iniţiativa guvernului naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu, de a-i invita pe românii-americani la aceste manifestări, şi pe de altă parte este de apreciat şi consemnat istoriceşte efortul şi dorinţa românilor stabiliţi în America de a accepta această invitaţie; şi mai ales într-un număr impresionant, în acele vremuri când o călătorie în România cu vaporul dura în jur de 10 zile (minim 20 de zile dus-întors), la care se mai pot adăuga deplasarea cu trenul şi alte mijloace de transport.

*

Românii s-au stabilit în America de Nord la începutul secolului XX. Cei mai mulţi proveneau din teritoriile româneşti – de sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar – care s-au unit cu Ţara în 1918: Banat, Crişana, Maramureş, Ardeal, Bucovina. În perioada de la începutul anilor 1900 până la Primul Război Mondial au emigrat, după datele statistice în jur de 100.000 de români (cu exactitate e greu de stabilit numarul etnicilor români, deoarece în acea vreme era trecută ţara de origine, respectiv Austro-Ungaria. Astfel datele oferite de A.Egyad consemnează faptul că între 1899 şi 1913 au emigrat din Transilvania spre America 222.977 de locuitori, incluzându-i, pe lângă români, pe unguri, germani, evrei ş.a.). Cei mai mulţi proveneau din mediul rural şi au venit cu gândul să strângă minim 1000 de dolari plus banii necesari drumului de întoarcere acasă. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „târg” (America). Au început să-şi aducă şi alţi membri din familie, prieteni etc. Au ridicat biserici. S-au organizat în societăţi culturale şi fraternale (de ajutor reciproc). Declanşarea Primului Război Mondial le-a blocat orice deplasare spre ţară. S-au înrolat în jur de 21.000 români în armata SUA, ajungând pe frontul din Franţa, unde şi-au dat, indirect, tributul de sânge pentru cauza românească, iar cei neînrolaţi au contribuit cu fonduri pentru cheltuielile de război ale SUA. După război, unii s-au întors acasă, în România întregită – dar într-un număr destul de mic, iar alţii au mai venit (dar mai mult pentru reîntregirea familiilor). Oricum marea imigraţie românească în SUA a încetat după legea din 1924, când România avea o cotă acceptată de imigranţi într-un număr extrem de mic (603 de persoane pe an). Până după al Doilea Război Mondial nu a mai existat un val mare de imigranţi – când, până în 1989, au venit imigranţii politici, anticomunişti, dar şi cei din cauze economice. Şi aici, în acest rezumat al emigraţiei româneşti în America de Nord, putem menţiona şi cel de-al treilea val imigraţionist de după 1989, în special după 1995, determinat de aplicarea programului guvernamental al SUA, „Loteria Vizelor”.

Aşadar în 1929, invitaţia adresată românilor-americani de a participa la serbările Marii Uniri i-a găsit pe aceştia stabiliţi în America de Nord de 20-30 de ani. Informaţiile despre această participare la aceste serbări le-am găsit în Calendarul ziarului „America” pentru anul 1930. („Calendar”-ul era un almanah publicat de o serie de publicaţii româneşti din America la sfârşitul unui an pentru anul următor.)

*

Astfel în debutul textului se menţiona că „neamul Românesc a sărbătorit la 10 Mai, 1929, zece ani de la Unirea provinciilor româneşti cu Ţara-mamă. Serbările care s’au desfăşurat cu această ocazie în Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, au fost cu adevărat grandioase. La ele au participat sufleteşte şi prin reprezentanţi nu numai cei optsprezece milioane Români din graniţele României Mari, dar şi ceilalţi fii ai neamului aflători pe meleaguri străine. Guvernul naţional-ţărănist, în frunte cu marele om politic Dr. Iuliu Maniu, din dragostea sa pentru toţi fii neamului, a invitat oficial la serbări şi pe Românii din America. D-nul Sever Bocu, ministru al Bănatului şi aranjatorul acestor mari serbări, a trimis în Statele Unite un emisar special, care să ne aducă personal invitaţia guvernului.

Emisarul acesta, delegat al comitetului pentru aranjarea serbărilor Unirei, a fost d-nul Victor Filip, preşedintele Societăţii Românilor Americani din Timişoara. D-sa a debarcat la New York în ziua de 15 Martie (1929), de unde apoi a luat trenul pentru Cleveland. Sosit în acest centru românesc, după ce avizase telegrafic ziarul „America” despre misiunea d-sale, d-nul Filip a luat imediat contact cu preşedintele Uniunei şi Ligei (în acei primi ani ai imigraţiei româneşti de la începutul secolului XX o parte dintre societăţile româneşti s-au grupat în Societatea Societăţilor Româneşti şi altă parte în Liga Societăţilor Româneşti, ambele contopindu-se mai târziu în „Uniunea şi Liga Societăilor Româneşti din America”, care a dăinuit până în anii 2000 n.m.), cu redactorii ziarului „America” şi cu preşedintele consiliului de administraţie al acestui ziar. În oficiul Uniunei şi Ligei s’a ţinut o mică întrunire la care au participat conducătorii mai susnumiţi şi alţi câţiva fruntaşi din localitate. Acolo d-sa ne-a cetit invitaţia adusă, invitaţie care mai târziu s’a publicat şi în ziare. Ea glăsuia astfel:

„În ziua marilor serbări ale Unirii tuturor Românilor, Guvernul ţării se gândeşte cu neţărmurită dragoste la fraţii de acelaş sânge din America şi socoteşte de a sa datorie, ca  în programul marilor serbări comemorative ce vor avea loc la Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, un loc de cinste să fie păstrat acelora – cari rupţi din trupul Patriei – au rămas şi acolo, peste ocean, vrednici fii ai acestui neam.

În Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia şi alte ţări s’a serbătorit anul trecut renaşterea sau unitatea naţională – precum ştiţi – fraţii lor de sânge emigraţi în America au răspuns cu însufleţire chemărilor fraţilor lor, participând în număr impozant la aceste serbări, dovedind lumii întregi că unirea înfăptuită cu lupte grele şi botezată cu sânge va rămâne neclintită pe vecie.

Iată dar, ziua a sosit şi voi sunteţi chemaţi la această mare sărbătoare; la 10 Maiu, 1929, tot Românul din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii va trebui să fie alături de fraţii lui rămaşi la vetrele strămoşeşti, mărturisind prin această prezenţă dragostea neţărmurită pentru fraţii cari vieţuiesc acum în graniţele lor naturale.

Pentru a vă uşura greutăţile călătoriei în ţară, comitetul de organizator al acestor serbări, a hotărât să vă trimită îndrumător pe d-nul Victor Filip. D-sa vă va aduce, odată cu salutul ţării întregi, toate lămuririle de cari aveţi nevoie.

Guvernul ţării regretă că, din pricina greutăţilor financiare prin care trece momentan, nu poate contribui în toată măsura la cheltuielile ce le veţi avea de suportat cu prilejul acestei sărbătoriri a hotărât să vi se pună la dispoziţie paşapoarte scutite de taxe, iar acelora dintre voi cari sunteţi cetăţeni americani, să vi se dea viza gratuită de către Legaţiunea sau Consulatele noastre din America, iar aci în ţară reduceri pe căile ferate.

Pe de altă parte s’au căpătat însemnate reduceri asupra cheltuielilor de călătorie.

În asemenea condiţiuni, Comitetul de organizare al Serbărilor Unirii crede şi e convins, că d-nii preşedinţi ai Societăţilor Culturale şi de Ajutor din America, preoţii bisericilor noastre, preşedinţii Parohiilor, Cluburilor, Reuniunilor, cât şi toţi Românii cărora li se dă oportunitatea, se vor îngriji pentru o cât mai întinsă participare, împreună cu drapelele respective, cu cari vor defila la Bucureşti şi Alba-Iulia.

Cu ferma convingere că această chemare va găsi în inimile voastre primirea călduroasă, pe care în vreme de grea cumpănă aţi dovedit-o cu prisosinţă, vă adresez în numele meu şi al Guvernului salutul frăţesc întovărăşit de cele mai bune urări, cari să vă călăuzească spre România.

ss. SEVER BOCU.

Ministru de Stat, Preşedintele Comitetului organizator al Serbărilor Unirii”.”

*

În curând după primirea invitaţiei, ziarul „America”, secondat de „Românul” (din Cleveland, Ohio) şi de „Tribuna Română” (din Detroit, Michigan), a adus la cunoştinţa românilor americani importanta veste care va rămâne un act istoric în analele vieţii noastre româneşti din Statele Unite. Au fost convocate adunări în diferite colonii româneşti, la care delegatul comitetului organizator al serbărilor s-a dus şi transmis invitaţia şi verbal.

În ziarul „America” din 28 Martie 1929, Adam A. Prie, preşedintele Uniunei şi Ligii, scria următoarele:

„După veacuri de suferinţă, de subjugare, Românii din toate părţile pământului se întrunesc la Alba-Iulia să participe la Serbările Naţionale Româneşti, să se bucure, cei liberi cu cei liberaţi, de marele eveniment, de marea zi de sărbătoare cântată de poeţi şi aşteptată, sute de ani, de românii subjugaţi din ţări străine.

Românii de pretutindenea se întrunesc la Alba-Iulia, unde vor juca hora Unirii, regăţeni cu ardeleni, bucovineni, sătmăreni, dobrogeni, Românii”.

Delegatul comitetului organizator al Serbărilor Unirii a vizitat mai multe colonii româneşti, printre care cele din oraşele Canton (Ohio), Detroit (Michigan), Indiana Harbor (Indiana), Gary (Indiana) şi împrejurimi, East Chicago (Indiana), Aurora (Illinois), Chicago (Illinois), Warren şi Niles (Ohio). Ca urmare a acţiunii desfăşurate de acest trimis şi de presa românească din America, precum şi de conducătorii organizaţiilor, s-a hotărât plecarea spre Ţară a unei numeroase delegaţii, cu reprezentanţi ai bisericilor româneşti ortodoxe, greco-catolice, baptiste, ai organizaţiilor şi societăţilor, din majoritatea localităţilor americane unde s-au aşezat românii (în textul menţionat a fost publicată lista integrală a membrilor delegaţiei, pe care din motive de spaţiu nu o putem publica).

Delegaţia a sosit la New York unde, înainte de îmbarcarea pentru Europa, William Nelson Cromwell, preşedintele organizaţiei „The Society of Friends of Roumania” a oferit o recepţie tuturor delegaţilor. A fost una dintre „cele mai calde manifestaţiuni din câte au avut loc în noul Continent, pentru ţara şi poporul nostru (…)”.

În 26 Aprilie 1929 românii americani din delegaţie, împreună cu drapelele celor de mai bine de 150 societăţi s-au îmbarcat pe vaporul „Statendahm”.

În timpul călătoriei lor spre Patrie, în ţară se făceau pregătiri intense pentru o primire caldă şi frăţească. Societatea „Amicii Statelor Unite ale Americei” îşi luase responsabilitatea acestei recepţii, sub directa conducere a ministrului Sever Bocu şi a lui Mihail Oromulu, preşedintele societăţii. Ministrul Sever Bocu, fiind în imposibilitate de a părăsi Capitala în preajma serbărilor pentru a întâmpina delegaţia la graniţă, trimite în întâmpinarea ei pe deputatul Aurel Leucuţia, senatorul Pascu şi consulul Dem. Dimăncescu, delegatul societăţii „Amicii Statelor Unite”.

Cele mai multe informaţii asupra călătoriei românilor americani prin ţară şi a primirii entuziaste ce li s-a făcut peste tot, au fost culese de către redacţia Calendarului America, din Cartea Serbările Unirii, care s-a tipărit la Bucureşti şi în care capitolul participării românilor din America de Nord ocupă un loc de mare cinste.

*

În dimineaţa zilei de 7 Mai 1929 trenul special care aducea pe românii americani ajunge la Jimbolia, în Banat, fiind primiţi de senatorul Pascu şi deputatul Leucuţia în numele guvernului, subprefectul Ionescu în numele judeţului Timiş Torontal, părintele proropop Cioroianu, în numele Bisericii, M. Conciatu, în numele „Societăţii românilor americani din Timişoara” şi inginerul Dem. Dimăncescu fost consul al României la Washington. La ora 7:50 trenul special a plecat către Timişoara. În gara Domniţa Elena la ora 8:40 peronul s-a dovedit neîncăpător pentru a primi mulţimea ieşită în întâmpinarea românilor din America. Intrarea trenului a fost întâmpinată cu „urale puternice ce abia s-au potolit”. În faţa peronului erau toţi reprezentanţii autorităţilor locale, senatori, deputaţi, studenţi, asociaţii culturale, etc. S-au ţinut câteva cuvântări. Între timp o companie de onoare cu muzică din Regimentul 5 Vânători a dat onorul. De la gară oaspeţii au defilat pe bulevardul Carol cu drapelele desfăşurate, cu muzică în frunte şi „în mijlocul celor mai calde manifestări de simpatie”, până la teatrul oraşului. La restaurantul „Ferdinand” li s-a oferit de către Prefectura judeţului şi primăria Timişoarei un banchet, iar la ora 14:30 s-a dat în sala teatrului o reprezentaţie de gală în cinstea lor, reprezentaţie organizată de Societatea românilor americani cu concursul corului Banatul, condus de maestrul Sabin Drăgoi. De aici, la ora 18 oaspeţii au plecat la gară, de unde însoţiţi de delegaţii guvernului au pornit către Bucureşti.

Ministrul Sever Bocu, adresa cu câteva zile înainte, bucureştenilor un manifest, prin care îi anunţa despre sosirea românilor americani la aceste serbări, făcând apel la bucureşteni de a-i primi cu sentimente frăţeşti.

Toate ziarele au publicat „elogioase articole de fond la adresa oaspeţilor de peste Ocean”, articole care au fost reproduse şi în ziarul „America”.

Românii din America au sosit în Capitală în dimineaţa de 8 Mai 1929, aşteptaţi de o mare mulţime de cetăţeni pe peronul Gării de Nord, în frunte cu o serie de reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai unor organizaţii. La sosire, oaspeţii au fost salutaţi de primarul Bucureştiului, care a subliniat că „mulţumirea tuturor e sporită de această nouă dovadă a fraţilor din America”, şi de ministrul Sever Bocu. A răspuns părintele Opreanu, parohul bisericii românilor din Chicago, arătând că „românii din America au păstrat ca o comoară vie dorul nesfârşit al Patriei lor. Mulţi dintre cei veniţi au lăsat de o parte grijile materiale, pentru ca să trăiască clipele măreţe ale Unirii la Alba-Iulia”. „Iar în fâlfâitul solemn al sutelor de drapele simbol al iubirii de neam, grăieşte dorul de glia părintească a celor care n-au putut veni. În fiecare Român din America cultul Patriei e o însuşire care dă îndemn tuturor la muncă şi cinsitirea românismului.”

La ora 11 a avut loc, conform programului, primirea oficială în rotonda Ateneului Român, la care au asistat multe oficialităţi în frunte cu Iuliu Maniu, împreună cu un grup de o sută de membri ai societăţii „Joc şi cântec românesc”, îmbrăcaţi în costume naţionale, precum şi un foarte numeros public format din toată intelectualitatea Capitalei. În rotondă au fost aduse rând pe rând cele 169 drapele ale societăţilor româneşti din Statele Unite.

Iuliu Maniu a ţinut un discurs de bun venit, urmat de alţi reprezentanţi ai guvernului şi oraşului Bucureşti. Le-a răspuns M.T. Roman, vice-preşedintele „Uniunii şi Ligii S.R.A.”.

Părintele Stănilă, vorbind în numele Bisericii ortodoxe române din America, a spus că „această biserică ţine aprinsă făclia credinţei şi dragostei de neam. Bisericile americanilor sunt mari şi multe, dar nici bisericile noastre nu se lasă mai prejos. Ea are grijă şi de şcoală şi de suflete. America este o ţară mare, dar bogăţia uneori strică sufletele şi atunci datoria bisericii este de a păzi ca aceasta să nu se întâmple. Termină mulţumind Bisericii române că a dat voie preoţilor din America să păstorească poporul.”

Preotul Aurel Bungărdian, în numele Bisericii greco-catolice române din America, a declarat că aduce omagiul, simpatia şi dragostea de neam a acesteia. „Noi avem datoria de a veghea la păstrarea datinei româneşti. Am avut aceleaşi sentimente ca şi dv-oastră, suferind sau bucurându-ne odată cu d-voastră.”

N. Boeriu, directorul ziarului „America”, a vorbit în numele presei româneşti de peste Ocean, asigurând că „ea va fi pururi de veghe la păstrarea datinei şi limbii strămoşeşti.”

Părintele Leon I. Manu, reprezentantul societăţilor greco-catolice din America, a afirmat că „Românii din America au vrut să participe la a zecea aniversare a Unirii nu numai cu sufletul, ci în persoană.” (…) „Sunt o seamă de oameni, care vor să rupă pecetea această sfântă, sunt aşa numiţii revizionişti. Când am plecat de acasă, ai noştri, care n’au putut veni, ne-au spus ca să strigăm de aci din Capitala României întregite, ca să ne audă lumea întreagă că niciodată nu vom permite să se desfacă ceea ce odată s’a făcut. Anul trecut sute de Unguri au trecut Oceanul, făcând propagandă pentru revizuire. Dar jeluirile lor au rămas fără răsunet, pentru că dreptatea este cu noi. Căci scris este în cartea vremurilor că România Mare is here to stay forever”. (Din păcate peste 11 ani, în 1940, s-a „desfăcut ce odată s-a făcut”, prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Rusia Sovietică, a Transilvaniei de Nord de către Ungaria lui Horthy şi cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în timpul regimului dezastruos al lui Carol al II-lea).

Nicolae Bruda, în numele „legionarilor români din America, foşti luptători în armata Statelor Unite pe frontul francez” (a nu se confunda cu membrii Mişcării Legionare, n.m.), a amintit de entuziasmul cu care s-au înrolat voluntarii români, care neputând să ajungă în ţară, pentru a lupta în armata română, „au fost fericiţi să aibe prilejul de a-şi da tributul de sânge, slujind drapelul armatei aliate a Statelor Unite”.

După această impresionantă solemnitate, grupul românilor din America s-a încolonat cu drapelele societăţilor din America – în frunte cu ministrul Sever Bocu, parcurgând un itinerariu stabilit până la Parcul Carol. Fiecare din aceste drapele îşi avea şi perechea americană. În total 169 bucăţi. (Vezi lista societăţilor româneşti care au avut drapele la Bucureşti, de la sfârşitul textului).

„La Mormântul Eroului Necunoscut, o delegaţiune compusă din d-ra Elena Cabas, reprezentând clubul domnişoarelor române din Cleveland Veritas”, d-nele Ludovica Micu şi Ana Crişan în numele Asociaţiei „Principesa Elena din Indiana Harbor, Ind.”, şi d-nii M.T.Roman, în numele legionarilor români din America, părintele Aurel Bungărdean, din partea bisericii române greco-catolice, părintele Ioan Stănilă, reprezentând biserica română ortodoxă şi N. Boeriu, reprezentând presa română din Statele Unite, au depus o frumoasă coroană de trandafiri, de o mărime neobişnuită, legată cu tricolorul român şi culorile Statelor Unite ale Americii. Pe cele două panglici era scris: „Românii din America, Eroului Necunoscut al României”.

În ziua de 9 Mai 1929, cu acelaşi tren special cu care sosiseră de la Jimbolia, purtând pe fiecare vagon inscripţia: tren special al Românilor din America, delegaţii au plecat la ora 6:30 dimineaţa la Mărăşeşti pentru a lua parte la parastasul pentru pomenirea morţilor pe acel câmp de luptă. La oprirea în gara Buzău, autorităţile oraşului au salutat în cuvinte calde trecerea prin acel oraş a Românilor veniţi de peste Ocean. Înainte de plecarea trenului, în sunetele fanfarei, s-a jucat hora Unirii. În gara Râmnicul Sărat, oaspeţii au fost salutaţi de autorităţile locale şi un numeros public. La sosirea în gara Mărăşeşti delegaţii români din America au fost salutaţi, de către prefectul judeţului Putna şi primarul oraşului. A răspuns M.T.Roman. Delegaţii s-au încolonat apoi şi, cu un grup de cercetaşi în frunte, au mers la Mausoleul Eroilor, trecând pe sub arcul de triumf, care purta inscripţia: „Prin jertfă la biruinţă”. Aici au depus o coroană de flori. După oficierea serviciului divin, la care au participat regenţii Patriarh Miron Cristea şi Gh. Buzdugan (la moartea regelui Ferdinand în 1927 s-a instituit o regenţă regală formată din trei membri, deoarece regele Mihai era minor; regenţa a fost înlăturată în 1930, la instaurarea regelui Carol II pe tronul României) precum şi membrii Guvernului şi ai Parlamentului. Delegaţii românilor au vizitat mausoleul, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, care a amintit jertfele şi greutăţile cu care s-a ridicat acest edificiu – operă unei iniţiative particulare. Apoi s-au deplasat pe o colină, unde maiorul Emil Procopiescu din Marele Stat Major a explicat celor de faţă cum a decurs marea bătălie de la Mărăşeşti, precum şi însemnătatea pe care a avut-o această luptă în cadrul marelui război european. La ora 1 s-a servit la restaurantul gării Mărăşeşti un prânz, oferit de prefectura judeţului Putna. Primul ministru Iuliu Maniu a coborât din trenul ministerial la masa oaspeţilor români americani, întreţinându-se cu ei în chip foarte cordial. După prânz, în sunetele muzicii militare, s-a încins o horă în care s-au prins senatori şi deputaţi, în frunte cu Ştefan Cicio Pop, preşedintele Adunării Deputaţilor, precum şi veterani ai războiului de la 1877. La ora 3:30 delegaţii românilor din America s-au înapoiat cu acelaş tren la Bucureşti.

În ziua de 10 Mai 1929, oaspeţii au asistat la tradiţionala defilare a trupelor pe şoseaua Jianu, ocupând loc în tribuna ce le fusese rezervată anume de Primăria Bucureştiului. După amiază au asistat la meciul de fotbal dintre echipele naţionale ale României şi Jugoslaviei, care a avut loc pe frumosul stadion, – unul dintre cele mai mari şi bine amenajate din Europa, la acea vreme, – al Oficiului Naţional de Educaţie Fizică. Seara, o delegaţie restrânsă a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, când s-a reprezentat poemul etnografic muzical al lui Tiberiu Brediceanu: „România în port, joc şi cântare”.

În ziua de 11 Mai 1929, delegaţii preoţilor ortodocşi au asistat la solemnitatea punerii pietrii fundamentale a Catedralei Unirii, pe dealul Patriarhiei. La ora 11:30, oaspeţii au asistat la ceremonia deschiderii oficiale a Târgului Moşilor, care a fost onorată de prezenţa familiei regale în frunte cu regele Mihai. La ora 1 s-a servit o masă, oferită de Primăria Municipiului Bucureşti, la care au fost invitaţi şi conducătorii delegaţiei românilor din America. După amiază au vizitat expoziţia de artă românească de la Cercul Militar şi au asistat la reprezentarea poemului etnografic muzical al d-lui Tiberiu Brediceanu la Arenele Romane.

În ziua de 12 Mai 1929, la ora 10 dimineaţa, delegaţii s-au întrunit la Ministerul de Interne de unde, în coloană, au plecat la Palatul Cotroceni, defilând pe Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta şi Bulevardul Independenţei.

La ora 11, au fost primiţi în audienţă de familia regală în sala Albă a Palatului, de faţă fiind regenţii: principele Nicolae şi Patriarhul Miron Cristea, Curtea Regală şi miniştrii Vaida Voevod, G.G. Mironescu şi Sever Bocu. Regina Maria, regele Mihai, principesa mamă Elena, regina Elisabeta a Greciei, principele Nicolae şi principesa Ileana au trecut prin faţa fiecărui oaspete, întreţinându-se cu fiecare. În timp ce N.N. Boeriu oferea reginei Maria o insignă specială adusă de românii americani pentru comemorarea serbărilor Unirii, regele Mihai, care privea la bunica lui, a intervenit: „Vreau să-mi dee şi mie una!”, dorinţă care i-a fost satisfăcută. Adam Prie, preşedintele Uniunii şi Ligii S.R.A., a mulţumit în limba engleză reginei Maria, pentru cinstea făcută românilor din America. Aceasta adresându-se oaspeţilor, a spus că revede cu plăcere pe unii dintre români, pe care i-a mai întâlnit cu prilejul vizitei făcute în Statele Unite. După audienţă, delegaţii au coborât în curtea Palatului, aşezându-se pe două rânduri, purtând drapelele aduse de la acei ce n-au putut veni la marea sărbătoare a neamului.

Familia regală şi regenţa a coborât şi în timp ce o muzică intona imnul regal, a trecut printre drapele, care au fost plecate în semn de salut, formând o boltă de stindarde româneşti şi americane, pe sub care a trecut întreaga familie regală. După amiază la ora 4, a avut loc la Ateneu un concert simfonic, sub conducerea maestrului George Enescu, festival anume organizat în onoarea oaspeţilor români din America. În afară de cei sărbătoriţi, au mai asistat la acest concert, regentul Gh. Buzdugan, Iuliu Maniu, membrii guvernului, ambasadorul Statelor Unite, Charles S. Wilson şi înalţi demnitari ai statului.

În ziua de 13 Mai 1929, la ora 11 dimineaţa, a avut loc o recepţie la Legaţia Statelor Unite ale Americei, cu prilejul căreia s-a oferit o gustare, oaspeţii fotografiindu-se în grup cu Charles Wilson. După amiază la ora 4, delegaţii au fost primiţi în audienţă de ministrul Sever Bocu. Cu această ocazie Adam Prie a mulţumit Comitetului de organizare pentru felul cum au fost primiţi oaspeţii români din America. La ora 5, Alexandrina Cantacuzino a oferit delegaţiei un ceai la „Casa Femeii”. În seara aceleiaşi zile, au asistat la reprezentaţia piesei lui Nicolae Iorga, „Fratele păgân”, invitaţi de scriitorul Liviu Rebreanu, director al teatrelor naţionale.

14 Mai 1929

În dimineaţa acestei zile oaspeţii americani au plecat cu un tren special în pelerinaj la mormintele domneşti de la Curtea de Argeş. La Piteşti, trenul a fost întâmpinat de către primarul oraşului şi autorităţile civile şi militare. Muzica militară a intonat imnul american şi s-au rostit discursuri de către primarul oraşului şi M.T. Roman. Între Piteşti şi Curtea de Argeş, trenul a fost salutat în toate gările intermediare de către primarii localităţilor respective şi şcolile comunale, care au ieşit în întâmpinarea oaspeţilor cu flori. La sosirea în Curtea de Argeş, delegaţia a fost primită de către primarul oraşului, N. Gheorghiu, şeful poliţiei, Ioan Georgescu, căpitanul Florescu, pretor, şi profesorul Pompilian, precum şi de un foarte numeros public. La cuvântarea rostită de către primar a răspuns  Adam Prie, după care oaspeţii au mers cu automobilele la locul anume pregătit, unde primăria oraşului a oferit o masă vizitatorilor. După amiază au mers la mânăstire. Delegaţii au depus flori pe mormintele domneşti. S-a vizitat apoi palatul regal, explicându-li-se oaspeţilor scenele frescii din sala de mese, reprezentând legenda Meşterului Manole, ziditorul mănăstirii. A urmat vizitarea Bisericii Domneşti, monument din secolul XIV, unde se află înmormântate osemintele voevodului Radu Negru. La ora 3, după amiază, oaspeţii au părăsit Curtea de Argeş, plecând la Bucureşti. La ora 6 seara, o delegaţie compusă din Adam Prie, N.N. Boeriu, părintele Ştefan Opreanu şi Iosef Drugociu (din Detroit), însoţiţi de Severa Sihleanu, a fost primită în audienţă de către principesa mamă Elena şi regel Mihai, la palatul regal din Şoseaua Kiseleff. Audienţa a durat o oră şi 15 minute. Micul rege (avea 8 ani) a întrebat pe delegaţi dacă este adevărat „că în America sunt clădiri înalte până în nori”. Răspunzându-i-se afirmativ, regele Mihai a zis: „Eu nu aş vrea să locuiesc într-o asemenea casă”; deasemenea s-a interesat de copiii din Dayton, Ohio, care i-au trimis în dar o cutie cu culori.

15 Mai 1929

Trenul cu oaspeţii americani a părăsit capitala plecând la Sinaia. La Ploieşti delegaţia a fost salutată de către autorităţile civile şi militare, muzici militare, fanfare şi corurile şcolilor. La ora 12 au sosit la Sinaia, fiind întâmpinaţi în gară de autorităţile locale, o companie de onoare din batalionul I al Vânătorilor de Munte, cu muzică şi şcolile din oraş, în frunte cu directorul gimnaziului, profesorul Strelichovski. Cuvântul de bun venit a fost adresat delegaţilor de către colonelul Voicescu, primarul oraşului, cărui i-a răspuns M.T.Roman, după care oaspeţii au mers la masa aranjată în parcul oraşului de către primărie. În timpul prânzului au rostit cuvântări dr. Ştefan Popescu, prefectul judeţului, Ionescu şi părintele Ion Stănilă. După amiază au vizitat mănăstirea Sinaia, împreună cu muzeul ei, de sub conducerea ieromonahului Ermogen Ionescu, apoi Castelele Peleş şi Pelişor, unde au primit explicaţii de la arhitectul Casei Regale, D. Ernest. La ora 6 delegaţii au plecat la Braşov, unde au sosit la ora 8. Aici au fost salutaţi de către primarul oraşului şi reprezentanţii tuturor autorităţilor civile şi militare. Găzduirea s-a făcut la hotelul Coroana. La restaurantul Transilvania s-a servit o masă de către primăria oraşului, cu care prilej au vorbit primarul Voina, colonelul Popovici şi părintele Ioan Podea. Tuturor le-a răspuns, din partea delegaţilor din America, M.T.Roman.

16 Mai 1929

În cursul dimineţii, conduşi de părintele Ion Podea, au vizitat redacţia ziarului „Gazeta Transilvaniei”, arhiva oraşului, – unde li s-au arătat hrisoave vechi, Biserica Neagră şi liceul real român. După amiază au făcut o excursie pe muntele Tâmpa. Noaptea a fost petrecută în Braşov.

17 Mai 1929

La ora 5:40 dimineaţa, au plecat către Avrig, în pelerinaj la mormântul marelui cărturar Gheorghe Lazăr. Au ajuns în gara Avrig la ora 11 dimineaţa, primiţi fiind de către subprefectul judeţului Sibiu, pretorul, primarul, preoţii şi săteni. Cuvântări au rostit părintele protopop Ioan Cândea, subprefectul şi preotul Bologa, cărora le-a răspuns părintele Ştefan Opreanu. Corul şcolii normale Gheorghe Lazăr a cântat cântece patriotice, după care oaspeţii, în frunte cu o fanfară ţărănească, au mers la biserica ortodoxă unde s-a slujit un parastas, de către opt preoţi, în frunte cu Dr. Aurel Crăciunescu, trimisul Mitropoliei din Sibiu, pentru pomenirea lui Gheorghe Lazăr. Între preoţii care au oficiat au fost şi părintele arhimandrit Valeriu Molgan, reprezentantul românilor din Canada şi părintele Ştefan Opreanu, de la Chicago. De la biserică s-a format o procesiune, care a mers la mormântul lui Gheorghe Lazăr, unde s-a depus o mare coroană de flori naturale în numele Societăţii „Gheorghe Lazăr” din Detroit, Michigan. Adam Prie a rostit o scurtă şi emoţionantă cuvântare, din care o parte s-a publicat în cartea serbărilor Unirii. De la mormânt, oaspeţii şi sătenii au mers în piaţa primăriei unde corul şcolii normale a cântat mai multe cântece populare. La ora 1 s-a servit prânzul, oferit de către primărie, în tot timpul prânzului oaspeţii au fost întreţinuţi de către o muzică ţărănească şi un cor. La sfârşitul mesei s-au ţinut o serie de cuvântări, cel dintâi vorbind Schitea, un fruntaş din Avrig, şi un fost luptător al cauzei româneşti în Statele Unite. El a amintit felul cum românii de peste ocean şi-au făcut partea lor de datorie în timpul războiului. M.T. Roman a amintit de evenimentele istorice petrecute la Youngstown, Ohio, când în chip demonstrativ, după căderea oraşului Bucureşti în mâinile inamice, bisericile ortodoxe române din America, ca să arate încrederea în victoria finală a nădejdilor lor, a rupt legătura cu autorităţile bisericeşti de sub stăpânirea maghiară, închinându-se Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa preşedinte Woodrow Wilson printr-un memoriu, care a avut darul să impresioneze favorabil sentimentele preşedintelui faţă de România. Au mai vorbit apoi pretorul Florescu, primarul comunei Avrig, săteanul Nicolae David, părintele Traian Maxim, părintele Opreanu, Iosif Drugociu din Detroit, Grădinaru, notarul comunei Săcădate, Th. Teja, în numele românilor macedoneni (aromâni), părintele Molgan, în numele românilor din Canada, Vulcu în numele şcolii normale, N.N. Boeriu în numele presei româneşti din America, Elena Cabaş, în numele femeilor române din America, Gheorghe Artimon, în numele Societăţii Gheorghe Lazăr din Detroit, precum şi Bălteanu, consul Dem. Dimăncescu şi Diamantescu, în numele Societăţii Amicii Statelor Unite din Bucureşti, care au mulţumit autorităţilor pentru felul cum judeţul şi în special comuna Avrig au răspuns dorinţei românilor din America, făcând din această vizită o adevărată sărbătoare naţională. A produs o neştearsă şi mişcătoare impresie cuvântarea rostită de bătrânul Aurel Crăciun, unul din veteranii luptelor duse de românii din America pentru consolidarea legăturilor culturale. „Moş Crăciun” revenit de mai multă vreme în ţară a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a ajutat să vadă venind pe pământul României întregite pe fruntaşii români din America. Institutorul macedonean Teodor Teja, a spus că fraţii săi din Munţii Pindului (Grecia) privesc cu inima strânsă de bucurie la sărbătoarea Unirii şi nădăjduiesc că nu vor fi uitaţi nici ei şi nici ceilalţi români, rămaşi printr-o soartă vitregă în afara hotarelor României Mari. Românii americani au făcut orfanului Ion Lotreanu o ofrandă în bani pentru modul duios cum a interpretat doinele româneşti. Deasemenea au dăruit o sumă însemnată pentru fondul monumentului lui Gheorghe Lazăr. După amiază au vizitat castelul şi parcul Bruckenthal. La ora 7 seara au plecat către Sibiu, unde au sosit la ora 10, fiind întâmpinaţi de Dr. Goritz, primarul Sibiului şi maiorul Gavrilescu, precum şi un numeros public.

 

18 Mai 1929

Sub conducerea personală a dr. Goritz, au vizitat în cursul dimineţii Muzeul Asociaţiei Culturale „Astra”, fiind primiţi în sala festivă de prefectul judeţului, Coriolan Ştefan, generalul Teodorescu şi dr. Gheorghe Preda, vice preşedintele asociaţiei, care au rostit cu acest prilej însufleţitoare cuvântări. Tuturora le-a răspuns M. T. Roman. La amiază s-a oficiat la Mitropolie un serviciu divin de către Mitropolitul Sibiului Bălan, slujindu-se liturghia pentru călători, răspunsurile fiind date de către corul metropolitan. După slujbă, Mitropolitul Bălan a rostit o cuvântare pe care a terminat-o cu cuvintele: „Vă asigur de toată grija ce v’o port. Mulţumindu-vă ca aţi venit în mijlocul nostru, spuneţi tuturor fraţilor de acolo ce aţi văzut aci. Vă împărtăşesc cu binecuvântarea mea şi rog pe Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi la mulţi ani”. După amiază au vizitat muzeul Bruckenthal, unde au primit explicaţii din partea dr. Goritz. La ora 5, cu două tramvaie speciale oaspeţii au mers la cazionoul din „Dumbrava” unde s-a servit un ceai de către Camera de Comerţ. O orchestră a cântat melodii naţionale.

19 Mai 1929

Au asistat dimineaţa la slujba sfintei liturghii oficiată la Mitropolie. La ora 11, cu autobuzele au plecat la Sălişte unde au fost primiţi de către autorităţi. În sala festivă a şcolii corul a intonat cântece naţionale după care părintele Dr. Borcea a rostit o cuvântare de bun sosit, la care a răspuns Adam Prie, amintind că românii din America au adoptat portul săliştenilor ca portul lor naţional de sărbătoare şi că un săliştean, Ilie Martin, este fondatorul celei mai puternice organizaţii româneşti din Statele Unite. Prânzul a fost servit în grădina hotelului comunal. Cu acest prilej a luat cuvântul Ilie Martin Sălişteanu, descriind condiţiile grele în care s-au organizat românii de peste ocean, scopul lor iniţial şi felul cum s-au dezvoltat. A ridicat paharul pentru preşdintele Hoover. Au mai vorbit Ioan Petri, care a locuit în America 21 de ani şi părintele protopop dr. Borcea, care a mulţumit oaspeţilor pentru cinstea făcută săliştenilor cu prilejul acestei vizite. La ora 3 s-au întors la Sibiu, de unde cu un tren special au plecat la Alba-Iulia.

20 Mai 1929, la Alba-Iulia

A fost punctul culminant al acestei călătorii.

Dintr-un sentiment de profundă abnegaţie oaspeţii români veniţi din America au refuzat locurile de onoare ce li se rezervaseră în tribunele oficiale, revendicând cinstea de a defila cu drapelele lor, în faţa familiei regale şi a acelora, care se adunaseră la Alba-Iulia, pentru a sărbători ziua Unirii. Imediat după sosirea trenului, delegaţii s-au încolonat mergând pe câmpia Unirii, unde s-a format uriaşul cortegiu al românilor de pretutindeni. Săteni şi ostaşi, laici şi preoţi, români de pe Nistru sau de pe valea Timocului (Serbia), în costume pitoreşti s-au înşiruit într-o sfântă procesiune din care, ca un simbol măreţ, drapelele americane, înfrăţite cu cele româneşti, se ridicau falnic deasupra mulţimii. Românii din America, femei şi copii, preoţi şi muncitori, au trăit ziua mare a sărbătorii dela Alba-Iulia. Serbarea s-a încheiat cu un prânz oferit de guvern, la care au luat cuvântul părintele protopop V. Urzică, în numele oraşului, amintind însemnătatea istorică a cetăţii Alba-Iulia; Dr. Ion Moldovan, un fost fruntaş al vieţii culturale a românilor din Statele Unite, care a relevat partea de contribuţie a românilor americani la triumful cauzei româneşti: cei 21.000 voluntari români înrolaţi în armata Statelor Unite, dintre care mulţi şi-au dat viaţa pe câmpiile Franţei, iar alţii „poartă şi astăzi urmele luptelor”. „Cei care n-au putut merge la luptă au contribuit cu averea lor subscriind peste 25.000.000 dolari la împrumutul american al libertăţii, cu care Statele Unite au făcut faţă primelor cheltuieli de război”. Au mai vorbit domnii Sever Vasilescu, Ilie Martin Sălişteanu şi Ioan Ionescu, tuturora răspunzându-le în numele oaspeţilor M.T. Roman şi N. Balindu. În seara aceleiaşi zile oaspeţii români din America s-au înapoiat la Bucureşti, o parte dintre ei răspândindu-se în ţară pe la familiile lor.

După serbări, scrisori de mulţumire pentru ospitalitate, au fost trimise de N.N.Boeriu lui Iuliu Maniu, ministrului Sever Bocu, tuturor prefecţilor din judeţele prin care au trecut românii-americani, precum şi tuturor primarilor care i-au întâmpinat cu drag în localităţile lor, primind de la toţi răspunsuri călduroase.

Astfel se încheie capitolul asupra participării românilor americani la istoricile serbări ale Unirii, desfăşurate în perioada 10-20 Mai 1929.

(Detroit, Mai 2012)

 

Lista societăţilor româneşti care au avut trimise drapelele lor la manifestările din România:

Akron, OH: „România Liberă a Neamului Românesc”.

Aurora, IL: Dr.Epaminonda Lucaciu „Treicolorul Român”.

Alliance, OH: 1.„Unirea Românilor Ardeleni şi Transilvăneni”; 2.„Transilvăneana şi Ardeleana”; 3.„Regele Ferdinand”.

Aliquippa, PA: „Lumina şi Progresul”.

Bridgeport, OH: „Prinţul Nicolae”.

Bretz, WV: (Massontown) „Glasul Românesc”.

Campbell, OH: (E. Youngstown) „Frăţia Română”.

Canton, OH: 1.„Traian”; 2.„Dr.Iuliu Maniu”; 3.„Credinţa”.

Chicago, IL: 1.„Speranţa”; 2.„Emigrantul Român”; 3.„Reun. Fem. Rom. Ort. Credinţa”; 4.„Corul Bisericesc Dr. Vasile Chiroiu”; 5.„Simion Bărnuţiu”.

East Chicago, IN: 1.„Societatea gr. Cat. De ajutor”; 2.„Raza Luminei”.

Clearing, IL: (Chicago) „Falnicul Zarand Român”.

Cleveland, OH: 1.„Carpatina”; 2.”Dr.C.Anghelescu”; 3.„Clubul Vasile Stroescu”; 4.„Carmen Sylva şi Luceafărul”; 5.„Sf. Maria”.

Columbus, OH: „Prinţul Carol”.

Cincinnati, OH: „Dacia Romană”.

Dayton, OH: „Arădana”.

Detroit, MI: 1.„Deşteaptă-te Române” (Hora Unirei); 2.„Bucovineana şi Sătmăreana”; 3.„Gheorghe Lazăr”.

Erie, PA: „Ulpia Traiană”.

Farrel, PA: „Transilvăneana şi Bistriţana”.

Garret, IN: „Ştefan cel Mare”.

Gary, IN: „Treicolorul şi Ind.Română”.

Hammond, IN: „Maior Liviu D. Teiuşanu”.

West Homestead, PA: „Vulturul”.

Indiana Harbor, IN: 1.„Transilvăneana”; 2.Clubul „Nicolae Iorga”.

Indianapolis, IN: „Steaua Română”.

Youngstown, OH: 1.„Unirea Română”; 2.„Plugarul Român”.

St.Joseph, MO: „Ana Vlad”.

Kokomo, IN: „Vasile Stoica”.

Lisbon, OH: „Libertatea”.

Logan, WV: (Wittman) „Minerii Români”.

Lorain, OH: „Patria Română”.

Los Angeles, CA: „Viitorul Român”.

St. Louis, MO: „Armonia şi Străinul Liber”.

Madison, IL: „Nicolae Filipescu”.

Martins Ferry, OH: „Învierea”.

Massillon, OH: „Cuza Vodă”.

McDonald, OH: „Ludoşana”.

Mc. Kees Rocks, PA: „Negru Vodă”.

Mt. Union, PA: „Iubirea Frăţească”.

Newark, OH: 1.„Lumina Zilei”; 2.„Dacia Traiană”.

New Castle, PA: „Albina”.

New Duluth, MN: „Câmpul Libertăţii”.

New Philadelphia, OH: „Ţara Oltului”.

Newport, KY: „Ardeleana”.

New York, NY: 1.„Avram Iancu”; 2.„Fârşărotul”.

Niles, OH: „Fraţii Români”.

Philadelphia, PA: 1.„Bănăţeana şi V. Alecsandri”; 2. „Dorobanţul Român”.

Roebling, NJ: 1.„Voluntarii României”; 2.„Parohia Română Ort. Sf. Archangheli”.

Salem, OH: „Leul”.

S. Omaha, Nebraska: „Dr. Alex. Vaida-Voevod”.

Struthers, OH: 1.„Drapelul Român”; 2.„Frăţia Română”.

Terre Haute, IN: „Crucea Română”.

Tonowanda, NY: „Eliberarea Neamului Românesc”.

Torrington, CT: „Târnoveana”.

Thorpe, WV: „Bucureşti”.

Wheatland, PA: „America”.

Warren, OH: „Biruinţa”.

Watertown, NY: „Sf.Gheorghe”.

Werton, WV: „Gloria Română.

 

PS. Pentru explicatie poze, dati “click” pe poza.

 

Festivalul de artă culinară tradiţională românească – la Detroit

Posted by Gabriela Petcu On September - 28 - 2011

Începând de acum doi ani Societatea culturală româno-americană “Avram Iancu”, organizează în luna recoltelor bogate, luna septembrie, Festivalul  tradiţional românesc  de artă culinară.

           Anul acesta membrii societăţii  l-au programat pe 24 septembrie la Biserica Sfânta Treime din Troy, Mi. Cu câtva timp în urmă am găsit mesajele cu reclame pe internet şi împărţite prin bisericile româneşti din Michigan. Vestea s-a transmis cu repeziciune printre românii din Michigan şi Windsor.  Sponsorii festivalului au fost compania “Blue Tone” şi familia Mancoci.

          Meniul  comandat din timp  a excelat cu bunătăţi tradiţionale precum: ciorbă de burtă; varză a la Cluj; tocăniţă de porc cu mămăliguţă; ruladă de porc; specialitate de pui; ghiveci ca la Berzeasca;  chifteluţe cu sos marinat; garnituri , salate şi murături de casă, toate aşteptând aburinde pe suporturile încălzite spre a fi  servite oaspeţilor.

          Borcanele cu zacuscă şi bucăţile de brânză preparate în casă se odihneau ademenitoare pe mesele pe care gospodinele le-au aranjat  cât mai atrăgător. Pâinea de casă, cozonacii, prăjiturile  nu au trecut neobservate. La barul amenajat într-un colţ al sălii imense se serveau băuturile, atât din cele bahice cât şi răcoritoare  pe alese. Sala vastă cu mesele rotunde, aşezate astfel încât să lase suficient spaţiu ringului de joc şi dans au devenit după scurt timp neîncăpătoare.  Încă de la intrarea în sală am fost întâmpinaţi  de gazdele zâmbitoare, purtând cu mândrie  costumele înflorate ale portului nostru popular. Doamna  Mirela Costa,  preşedinta  societăţii   ne-a ieşit  frumoasă şi îmbujorată de emoţie  în pragul  bisericii cu urări de bun venit, ca o gazdă bucuroasă  de a primi cât mai mulţi oaspeţi. Am recunoscut apoi  şi pe ceilalţi organizatori cărora li se datorează atatea acţiuni renumite :  “ 1 Decembrie – Ziua nţională a României” ; “  Sâmbra oilor”; “Balul Mărţişorului”; “ Balul strugurilor” ; întâlniri literare si multe altele.  Menţionez doar câţiva dintre cei  a căror pricepere şi devotement sunt lăudabile:  Mirela si Dragoş Costa;  Maria Ionescu; Vasile şi Doina Simon;  Ion si Irina Coman;  Pia Nanu;  familia Liviu Feurdean;  Petrică Costandache;  Rodica Ionescu;  Eugenia Costa.

        Formaţia  orchestrei  “Traffic” condusă de Gheorghe Trâmbiţaş ne-a atras în ringul  de dans cu muzică uşoară  şi populară iar ansamblul de dansuri şi jocuri populare “Hora  Detroit”condus şi instruit de doamna  Simona Dărăban ne-a demonstrat încă odată că tradiţiile şi obiceiurile noastre strămoşeşti pot fi păstrate oriunde în lume  trăiesc români.  Din programul serii nu a lipsit nici momentul literar. Doamna prof. Cristina Rahoveanu, consultant la A.C.F.O. ON. a prezentat un nou volum de poeme, aparţinând  profesoarei Doina Popa , volum intitulat “Zbor alb în picături de rouă” apărut anul acesta la editura Eikon din Cluj .

       La această sărbătoare a românilor am recunoscut cu plăcere grupuri de familişti sosiţi de peste râul Detroit, din Windsor. Ceea ce impresionează este faptul că majoritatea  participanţilor sunt însotiţi de copii şi părinţi.  Cei cărunţi cu lacrimi în ochi de dorul stârnit  după tot ce-au lăsat acasă  pe plaiurile de baştină  iar cei mici, îmboldiţi spre revenire şi neuitare a vetrelor strămoşeşti .  Am remarcat cu bucuria revederii printre invitaţi, prezenţa domnului Ştefan Străjeri, directorul mensualului “Curentul Internaţional”, ziarul românilor de pretutindeni  şi  a colaboratorului său,  cunoscutul  epigramist şi poet  Sorin Olariu.  Ne-am despărţit  cu dorinţa de a ne revedea cât mai curând la o nouă acţiune,  un  posibil  “Bal al Strugurilor”  urmat în graba timpului de “1 Decembrie- Ziua Naţională a României”.  Frumoase acţiuni, frumoase speranţe!   Îmi tihneşte zicerea Cristinei Rahoveanu; “ Îmi place, mă atrage să particip la acţiunile românilor din Michigan. Se strâng atât de mulţi si au amploarea şi aspectul  sărbătorilor populare din satele noastre  iar mâncarea  e cea mai bună, exact ca la mama acasă. Mă simt bine şi îmi doresc întotdeauna să revin.” Vorbe de suflet rostite în grai românesc pe pământ American. Să nu uităm de unde-am plecat şi să ne purtăm   cu mândrie   portul şi tradiţiile,  dăruindu-le  nepoţilor şi strănepoţilor noştri. 

A consemnat,

 DOINA POPA

1 Decembrie 2010 – Ziua Naţională a României la Detroit

Posted by Stefan Strajer On December - 6 - 2010

1 Decembrie 2010 – Ziua Naţională a României la Detroit

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan) 

27 noiembrie 2010 pe pâmânt  american – Societatea Româno-Americană “Avram Iancu” din Michigan, a organizat ca în fiecare an întâlnirea de suflet a românilor cu ocazia Zilei Naţionale a României, la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh” din  Warren, Michigan.

Sub semnul acestei zile de o importanţa majoră pentru românii de pretutindeni, colectivul de organizare condus de tânăra şi inimoasa profesoară Mirela Costa, preşedinta Societăţii “Avram Iancu” a stabilit un program artistic diversificat din folclorul nostru românesc. Printre cei prezenţi la eveniment recunoaştem pe membrii Societăţii “Avram Iancu”, domnul Ştefan Strajeri, directorul ziarului “Curentul Internaţional” publicaţia românilor din America şi de pretutindeni, reprezentanţi ai episcopiilor ortodoxe române din America, ai cultelor penticostale si baptiste, solişti de muzică popularǎ şi tânǎra formaţie de dansuri populare “Dor Românesc”.

Programul închinat Marii Uniri a fost prezentat de d-na Mirela Costa şi a fost deschis cu imnurile celor douǎ ţǎri: România şi SUA, dupa care preoţii Ioan Mihuţ şi Ştefan Vlad de la Biserica “Pogorârea Sfântului Duh” din Warren, Mi, preotul Sabin Pop de la Catedrala “Sfântul Gheorghe” din Southfield şi pastorul Simi Timbuc de la Biserica  penticostalǎ “Bethezda” au rostit impreunǎ cu invitaţii rugǎciunea “Tatǎl Nostru”, rugǎciune simbol a credinţei comune.

Seria de prelegeri a fost deschisǎ de d-na profesoara Doina Popa, care a vorbit despre actul Marii Uniri si importanţa Marii Adunǎri Naţionale Constituante de la 1 dec.1918

de la Alba Iulia, simbol al afirmǎrii poporului român de a-şi hotǎri singur soarta, nu de a schimba un jug cu altul, ci de asigurare a condiţiilor prielnice de dezvoltare a întregii ţǎri.

În continuare, d-na Doina Popa a amintit auditoriului, semnificatia zilei de 27 decembrie zi în care, acum 125 de ani s-a nǎscut marele nostru scriitor Liviu Rebreanu, creatorul romanului românesc modern, a cǎrui operǎ poartǎ amprenta a doua secole zbuciumate.

In continuarea prelegerilor au luat cuvântul preotul Sabin Pop şi d-l Constantin Grigorean care au subliniat în cuvinte înǎlţǎtoare marele act al Unirii de la 1918, dupǎ care s-a continuat cu prezentarea volumului de poezii si epigrame “Made in U.S.A.” aparţinând poetului  epigramist Sorin Olariu, profesor, inginer, redactor cultural al publicaţiei “Curentul Internaţional” din Michigan.

Despre autor si poemele sale apocrife a vorbit d-na prof. Doina Popa,  dupa care autorul insuşi a prezentat noul volum. Programul de prelegeri a fost presǎrat cu cantece patriotice si colinzi traditionale romanesti susţinute de soliştii: Mariana Iatagan, Bogdan Filimon, Dorel Fort, Nelu Albu. In continuarea programului aceeasi solisti au insufletit atmosfera cu cantece de joc si voie buna, atmosfera intretinuta si de  tânǎra formaţie de jocuri populare “Dor Românesc”, nou infiintata, condusa de instructoarea Simona Daraban. Au urmat mâncarea tradiţionala româneasca din care nu au lipsit colacul şi gustoasele sarmale, dansul şi jocul în horǎ şi perechi într-o atmosferǎ de veselie şi bucuria întâlnirii între romanii de pe întregul cuprins al ţǎrii mame adunaţi pe pǎmânt american. Întâlnirea de la Warren a stat sub semnul unei mari iubiri de ţarǎ şi de neam, în atmosferǎ plutind parcǎ citatul titanului romanului românesc modern Liviu Rebreanu: “Iubirea trǎieşte veşnic, fǎrǎ început şi fǎrǎ sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi la ceruri”

Doina Popa

Adalbert GYURIS – INTERVIU CU HORIA ROMAN PATAPIEVICI

Posted by Gabriela Petcu On November - 29 - 2010

Adalbert GYURIS:

Poetul depinde de inspiraţie

care în esenţă nu e în puterea lui,

este cea ce îi vine!”

 

În 1996 la Timişoara l-am văzut şi ascultat pentru prima oară pe Horia Roman Patapievici*. M-a fascinat cum a vorbit şi cum a gândit asupra lucrurilor esenţiale ale existenţei noastre. Ca bănăţan ce sunt  „îs  fălos” că am cunoscut un asemenea OM de mare valoare. Noi românii trebuie să ne mândrim că-i de-al nostru şi că avem printre semenii noştri astfel de capacităţi.

***

Adalbert  GYURIS: Aţi terminat fizica, o ştiinţă exactă ca apoi să cochetaţi şi să luaţi în serios filozofia… Cum descrieţi acestă trecere?

Horia Roman  PATAPIEVICI: Domnule Gyuris nu am trecut propriu-zis de la fizică la filosofie pentru că nu a fost mai intâi fizica şi  apoi filosofia. Eu am început să fac deopotrivă fizică, matematică, filosofie,  dacă este să vorbesc de discipline în care m-am instruit sistematic, încă din clasa a noua, adică de la vârsta de 14-15 ani. Opţiunea mea pentru fizică a fost mai degrabă o decizie constrânsă de situaţia în care se afla facultatea de filozofie sub regimul comunist. Probabil că dacă aş fi trăit în libertate, aş fi făcut filozofia cu un interes special pentru filozofie clasică, prin asta înţelegând filosofia antică. Am fost foarte pasionat de limbi şi aş fi vrut să învăţ greceşte şi latineşte. N-am făcut-o pentru că am fost pasionat de matematică şi de fizică, cu un interes special pentru ştiinţele naturii. Aşa că nu a fost propriu-zis o trecere şi acuma când nu mai fac fizică ca cercetător, am încetat să mai fac din 1994, continui să citesc cărţi de fizică şi de matematică şi nu este nici un „divorţ” între filozofie, matematică, fizică şi aş adăuga şi poezie pe care continui să o citesc la fel de asiduu ca pe vremea când m-am hotărat ca aceste trei discipline: fizica, matematica şi filozofia sunt cele în care îmi investesc eforturile.

AG: Să înţeleg că de fapt între fizică, matematică, ştiinţele exacte şi filozofie există o legatură?

HRP: În felul în care le practic eu, da, există o legătură. Eu cred că de fapt la originea oricărei discipline se află  interogat de tipul filozofic, pentru că  a devenit foarte evident practica mea care a fost practica unui cercetător între  alţii. În exempul lui Eistein, cine citeşte cu atenţie articolele lui revoluţionare din 1905 înţelege foarte bine că întrebările de la care a pornit  sunt întrebările filozofului. Ce înseamnă simultaneitate? El a dat un răspuns la această întrebare pornind de la exigenţele măsurabilităţii simultaneităţii. Pe vremea lui Newton la întrebarea „ce înseamnă simultaneitatea?” răspunsul a fost dat nu din perpectiva posibilităţii de a o măsura, ci din perspectiva teologica a omniprezent în Dumnezeu. Răspunsul lui Newton diferă de cel a lui Eistein prin  presupoziţiile filozofice care stau la baza acestor răspunsuri. Prin urmare eu cred că de fapt întrebările prime ale ştiinţelor exacte şi ale oricărei discipline, atunci când aceste întrebări sunt fundamentale, sunt de natură filozofică.

AG: De unde vă vin aceste idei… filozofice, domnule Patapievici?

HRP: Din claritate domnule Gyuris! Ştiţi cum există o experienţă a gândirii pe care orice om o descoperă la o anumită vârstă. În şcoală am descoperit-o pentru că am fost constrâns de materiile care îmi erau  predate. Am fost constrâns să mă raportez la ele, fie sub raportul constrângerii, cum cred că fac majoritatea elevilor… şi anume toceşti lecţia şi dai răspunsul, fie sub raportul economiei de mijloace pe care trebuie să le investeşti ca să îţi aprofundezi  acele discipline. Şi atunci am descoperit, confruntat cu această opţiune a mea pentru a doua variantă, aceea de a găsi o metodă economică ca să înţeleg şi să reţin materiile de şcoală. Am fost confruntat cu experienţa gândirii, şi lucrul cel mai important din experienţa gândirii este să dezvolţi o claritate geometrică a ceea ce gândeşti. Este ca şi când închizând  ochii ei  s-ar deschide spre o lume pe care o poţi vedea şi este o lume a gândurilor. Dacă aceste gânduri sunt la fel de clare şi de limpezi, atunci când închizi ochii şi vezi lumea interioară ca atunci când deschizându-i vezi corpurile lumii fizice, atunci se obţine ceea ce eu am numit mai devreme claritatea.

AG: Ce credeţi că poate forma un intelectual?

HRP: Cea ce formează un intelectual este decizia de a se forma cu seriozitate ca un intelectual, iar asta este o decizie personală. După ce aceasta decizie personală este luată, la dispoziţie îi stau bibliotecile şi lucrul, care într-o societate modernă îi stă la îndemâna tuturor procesul de educaţie. Un intelectual se poate forma indiferent de specialitatea pe care o îmbrăţişează dacă dincolo de specialitate îşi păstrează curiozitatea cognitivă  pentru mai multe domenii ale cunoaşterii. Intelectualul nu este pur şi simplu specialistul, intelectualul  este specialistul şi încă ceva în plus, iar acest încă ceva în plus este interesul mai global, mai cuprinzător  care este un interes de fapt umanist în sensul  tradiţiei europene faţă de mai multe  domenii  ale cunoaşterii.

AG: Am lucrat în învăţământ, un coleg a fost propus pentru funcţia de primar, însa el a refuzat. De aceea vă întreb: ce rol joacă un intelectual în politică?

HRP: După cum vedem nu prea joacă… deoarece sunt foarte puţini intelectuali în politică! Imediat dupa 1990 au fost câţiva, însă mai degrabă s-au dezgustat de politică şi s-au retras, sau unii n-au reuşit să se califice pentru poziţiile pentru care candidau, mă gândesc în special la faptul că în Convenţia Democratică, când au fost alegerile preliminare pentru candidatul convenţiei la alegerile prezidenţiale, un intelectual notoriu şi foarte respectat, Nicolae Manolescu, şi-a propus candidatura pentru a fi selectat intern în Convenţia Democratică pe poziţia de candidat al convenţiei la prezidenţiale. A eşuat! A fost respins, a fost preferat Emil Constantinescu. Emil Constantinescu este un intelectual, el provenea din mediul universitar ca şi domnul Manolescu. Nu putem decât astăzi să comparăm ce a făcut domnul Constantinescu, cu ce ar fi putut face domnul Manolescu!? E la latidudinea fiecăruia. Eu cred că intelectualul nu trebuie neapărat să facă politică, cred că politicienii trebuie să facă politică, iar politicienii trebuie să facă ca nişte profesionişti ai politicii şi nu ca nişte oameni în căutare de averi, animaţi de sete de putere şi puşi pe căpătuirea clanului care i-a trimis în funcţia politică pe care o ocupă. Cred că rolul intelectualului este mai degrabă critic. El este acela care în spaţiul public, particulează acele nevoi ale societăţii care sunt pentru clasa politică în limitele în interiorul cărora politicianul trebuie şi are dreptul să îşi desfăşoare activitatea. Un intelectual este inapt pentru viaţa politică, viaţa politică este o viaţă bazată pe lupta pentru putere politică. Eu cred că intelectualul este fundamental inapt pentru lupta pentru putere politică. Există ceva în educaţia care a condus la formarea intelectualului care îi interzice să se identifice cu setea  de putere politică.

AG: Aţi fost membru de conducere în colegiul de  la CNSAS. Ce reprezintă pentru dumneavoastră perioda de la acesta instituţie?

HRP: Am intrat în colegiu ca urmarea propunerii pe care mi-a făcut-o în decembrie 1999 domnul Rădulescu Zoner, un om pe care îl respect enorm şi care mi-a propus să intru în colegiu din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Când s-a votat legea 187, în baza căreia funcţionează, a fost înfiinţat şi a funcţionat CNSAS, până când legea a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională. M-am gândit puţin şi am acceptat această funcţie ca un serviciu public. Acestă perioadă pe care am petrecut-o ca membru în colegiul CNSAS este o perioadă de serviciu public, nici mai mult, dar îmi vine să spun că nici mai puţin.

AG: Credeţi că se va afla adevărul dosarelor?

HRP: În perioada în care am activat la CNSAS, adică perioada 2000-2005, înainte de venirea preşedintelui Traian Băsescu, a funcţionat un ordin dat de Consiliul Suprem de Apărare al ţării, dat de preşedintele de atunci al României Ion Iliescu, ca dosarele să nu fie date. Şi deci noi am funcţionat în consemn pe care şeful statului l-a dat deţinătorilor de arhivă care erau în serviciile de informaţii moştenitoare ale fostei securităţi, s-au dat dosare cu ţârâita. Când am plecat din CNSAS erau opt mii de dosare. În cinci ani serviciile de la securitate au dat cinci mii de dosare! În momentul în care preşedintele Băsescu a anulat ordinul fostului preşedinte Iliescu, din Consiliul Suprem de Apărare al ţării şi a dat dispoziţie să fie date toate dosarele, în mai puţin de câteva luni s-a ajuns să existe un milion şi jumătate de dosare. Acuma putem vorbi de o adevărată pătrundere în arhivele fostei securităţi ca instituţie menită să pună la dispoziţia cetăţenilor dosarele pe care securitatea le-a făcut pe  numele lor şi în funcţie de asta fiecare poate stabili adevărul din dosarul pe care securitatea i l-a făcut.

AG: Scrieţi şi poezii, desigur şi proză. Este mare deosebirea între  poet şi scriitor?

HRP: Da! E o mare deosebire. Scriitorul este un laic, îmi vine să spun, pe când poetul este ca un preot. Pentru că poetul depinde de inspiraţie care în esenţă nu e în puterea lui, este cea ce îi vine! Anticii spuneau că este vocea zeilor care vorbeşte în poet. Eu cred cu tărie că aşa este, în timp ce scriitorul este un profesionist al scrisului. Este cineva care are anumite idei, sau are anumite viziuni pe care le configurează literar şi depinde de talentul şi tenacitatea lui, profesionalismul lui ca scriitor, ca să rezolve de aici o bucată literară acceptabilă după standarde comune. Poetul e în altă categorie. Din cauza asta nu sunt poeţi buni şi medii, poetul sau este bun sau nu este de loc.

AG: Aş dori să vă întreb ce înseamnă pentru domnia voastră fericirea?

HRP: Este un vis frumos. În constituţia Statelor Unite scrie că fiecare om are dreptul la fericire, mai puţin lucrul la care avem dreptul cât este şansa pe care am putea să o avem dacă ne-am învrednici să fim atenţi la viaţa noastră.

AG: Ca preşedintele Institutului Cultural Român cum îi ajutaţi pe românii care locuiesc în afara ţării noastre?

HRP: Nu doar în sarcina Institutului Cultural Român cade obligaţia de a face ceva din punct de vedere cultural pentru românii din afara graniţelor. Există „Direcţia românilor de pretutindeni” care funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi care are tocmai menirea de a oferi asistenţă culturală pentru conservarea identităţii culturale şi naţionale a românilor care trăiesc în afara graniţelor. Pot doar să le descriu mecanismele care le-am pus la punct pentru ca I.C.R. să se achite de acestă sarcină. Există o direcţie şi în cadrul institutului care se numeşte „Direcţia românilor pretutindeni” şi care stabileşte parteneriate cu asociaţiile românilor din străinătate care propun programe – şi atunci institutul le finanţează – sau care primesc programe pe care institutul le pune la punct, fiind de fapt în viziunea mea un fel de Institute Culturale Româneşti  informale la nivelul comunităţilor româneşti. Pentru asta trebuie ca acele comunităţi româneşti să se structureze, să se autostructureze prin asociaţii cu care I.C.R. să poată face parteneriate.

AG: Ce transmiteţi românilor aflaţi în străinătate?

HRP: Le transmit atât: să preţuiască într-un fel care să nu fie naţionalist, să fie mai degrabă filozofic, faptul că sunt români, adică să vadă ce anume înseamnă ca frumuseţe, ca unicitate, ca bogăţie faptul de a se fi născut într-o cultură şi într-o limbă ca aceasta românească. Pentru asta i-aş îndemna să înveţe de la vecini de-ai noştri cum sunt ungurii şi să-şi păstreze limba în mult mai mare măsura decât o fac. Îi respect enorm pe unguri pentru grija de a-şi păstra limba oriunde s-ar afla pe suprafaţa acestui glob. Românii, în dorinţa lor de a se integra uşor, îşi uită limba şi este un mare păcat, pentru că de fapt un om  când se naşte, se naşte în primul rând într-o limbă. Iar o limbă înseamnă un fel de a dezmărgini lumea pornind de la aparent o graniţă a ei  cum este limba.

AG: Distinse domnule Patapievici a fost o onoare să vorbesc cu domnia voastră şi de aceea vă muţumesc tare mult pentru timpul acordat acestui interviu de mare sensibilitate pentru mine, sper şi pentru cei ce vor citi acest material.

A consemnat cu mare emoţie,

 

Adalbert GYURIS

Germania

noiembrie 2010

—————————————————–

* Horia Roman PATAPIEVICI, născut la 18 martie 1957, în Bucureşti, este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai prolifici scriitori şi eseişti români de după 1989. Absolvent al facultăţii de fizică, secţia „Optică, spectroscopie, laseri, plasmă” (1982).

  • 1986-1989 – Cercetător ştiinţific principal la Institutul pentru Studierea semiconductorilor (I.C.P.M.S.-Bucureşti)
  • 1990-1994 – Asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic din Bucureşti
  • 1994-1996 – Director al centrului de Studii Germane al facultăţii de filosofie din Universitatea Bucureşti
  • Din 1998 – editorialist al revistei „22”.
  • 2000-2005 – Membru al colegiului de conducere al CNSAS (Consiliul Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii)
  • Din 2005, preşedintele Institutului Cultural Român.

 

Volume publicate

Cerul văzut prin lentilă, eseuri, editura Nemira, Bucureşti, 1995, 384 pp.

Zbor în bătaia săgeţii, Bildungsroman, editura Humanitas, Bucureşti, 1995, 320 pp.

Flying against the Arrow, Central European University Press, Budapest, 2000

Politice, (conţine eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, editoriale publicate iniţial în revista 22), editura Humanitas, Bucureşti, 1996, 304 pp.

Omul recent, editura Humanitas, Bucureşti, 2001

Discernământul modernizării, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

Ochii Beatricei, sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

a tradus

David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, (titlul original: The Wholeness and the Implicate Order) editura Humanitas, Bucureşti,1995

 Dialog cu Gheorghe Chindriş, maramureşeanul care, după dobândirea cetăţeniei americane, a revenit în comuna natală Ieud 

 

Autor: George Petrovai

“Luptând din răsputeri pentru integrarea în noile medii, românii din diasporă ajung ca destul de lesne să-şi piardă identitatea…”

 

 De existenţa lui Gheorghe Chindriş, maramureşeanul stabilit în Detroit, aveam ştire cu mult înainte de revenirea lui în ţară, întrucât tainica întâmplare a făcut să fim colaboratori la publicaţia românească Curentul internaţional din metropola americană mai sus pomenită. Fiind deci conjudeţeni şi colegi de redacţie, fireşte că în dialogul purtat pe internet cu Ştefan Străjeri, directorul publicaţiei, mai aflam câte ceva şi despre prietenul Gheorghe Chindriş, bunăoară despre intenţiile sale de-a reveni în ţară.

Aşa că, îndată după sosirea sa, ne-am dat întâlnire şi ne-am cunoscut, atât cât pot să se cunoască doi oameni după o discuţie de aproximativ o oră. Tot atunci s-a născut şi ideea prezentului interviu…

Întrebare: Cum ai ajuns în Statele Unite?

Răspuns: Prin Loteria Vizelor. Auzisem că există această modalitate lesnicioasă de plecare, mi-am depus actele şi am avut şansa să fiu admis de la prima încercare. N-am mai stat pe gânduri, cu toate că soţia şi fiica mea au refuzat să pornim împreună spre un necunoscut în egală măsură tentant şi riscant…Revenirea mea în comuna natală Ieud are, aşadar, o dublă motivaţie: pe de o parte mult aşteptata reîntâlnire cu soţia şi fiica, pe de altă parte grija faţă de vârstnicii mei părinţi.

Întrebare: Stabilirea în Detroit a fost calculată sau lăsată la voia întâmplării?

Răspuns: Încă înainte de plecare eram perfect conştient de adevărul cuprins în zicerea: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău. Că doar plecam din România, ţara paradoxurilor, unde toate politicile ţintesc mai binele, însă ca un făcut, marea majoritate a românilor o duc tot mai prost de la un an la altul. Cum eu şi familia n-am dus-o rău nici înainte de plecarea mea şi cum nu doream doar o aventură sau o schimbare de dragul schimbării, fireşte că mi-am luat toate măsurile de precauţie ca odată ajuns pe teritoriul Statelor Unite să nu trag mâţa de coadă. Başca faptul că la aşa ceva mă obliga şi regulamentul foarte strict al Loteriei Vizelor. Iată cauza pentru care m-am stabilit în Detroit, oraş în care de ani şi ani locuieşte un verişor de-al meu…

 

Foto. Ghoerghe Chindris (dreapta) impreuna cu editorul “Curentului International”, Stefan Strajeri, in fata Catedralei Ortodoxe Sf.Gheorghe din Michigan

Întrebare: Când şi cum l-ai cunoscut pe Ştefan Străjeri?

Răspuns: În anul 2006, adică îndată după ce Ştefan a preluat conducerea publicaţiei Curentul internaţional, cu ocazia unui spectacol susţinut pentru românii din Detroit şi împrejurimi de către Veta Biriş şi Ştefan Hruşcă. Cum pe amândoi soliştii îi cunoşteam foarte bine din ţară (cu Hruşcă am fost colegi de şcoală în Ieud, iar despre Veta Biriş, ca şi despre alţi emisari ai folclorului autentic, am scris cuvinte de mare simţire, inspirate de tradiţiile necontrafăcute ale românilor), fireşte că în aceste condiţii Ştefan Străjeri n-a ratat ocazia la care era martor ocular, aşa că m-a invitat să colaborez la revista lui (pagina de tradiţii), după părerea mea una dintre cele mai valoroase publicaţii româneşti care apar pe teritoriul Statelor Unite şi al Canadei.

Întrebare: Am înţeles din spusele unor români stabiliţi în SUA că în Detroit ar fi una dintre cele mai mari comunităţi româneşti din America de Nord. Ţi-au făcut ei impresia că ar fi uniţi şi la bine şi la rău?

Răspuns: Nicăieri (în ţară sau în afara ţării) românii nu sunt suficient de uniţi, fapt care le-a cauzat şi continuă să le cauzeze numeroase prejudicii. Ba mai mult, unii dintre ei se lasă atât de mult absorbiţi de noile medii sociale, încât admit să-şi sacrifice identitatea. Adică, oriunde în lumea asta, dacă un evreu rămâne evreu chiar şi la a 50-a generaţie, doar astfel ei putând să-şi păstreze nealterată fiinţa, limba şi tradiţiile, unii români din diasporă nu mai vor să fie români deja de la a treia generaţie: În casa lor se vorbeşte foarte puţin româneşte, ei nu menţin decât contacte accidentale cu ţara de baştină şi cu ceilalţi români din comunitate, iar copiii lor prea puţin se sinchisesc de românism şi limba română!

Întrebare: Cum este văzută România de la distanţă?

Răspuns: Destul de rău, şi asta din pricina clasei politice, sau – mă rog – a politicienilor care se laudă că ne reprezintă interesele, căci – aşa cum corect se spune – după mai bine de două decenii de frământări postdecembriste, România încă nu are o clasă politică credibilă, calificată şi unitară în apărarea intereselor naţionale. Neavând un reazem politic dătător de speranţe lesne convertibile măcar în fapte diplomatice, românii din diasporă simt povara bizarului amestec de sentimente, amestec format din dorul după locurile natale (adorabilul blestem al românilor din totdeauna!), indiferenţă şi înverşunare vizavi de neîncetata bătută pe loc a românilor din ţară. Iar atunci când dorul, bunăoară aşa ca în cazul meu, ajunge de neîmplinit cu pospaiurile de românism culese de pe internet, gazete şi canalele de televiziune, românul înstrăinat ia drumul spre ţara-mamă, pentru a sorbi din acele izvoare încă nepoluate ale culturii, limbii şi tradiţiilor acestui popor de-a dreptul miraculos prin rezistenţa demonstrată de-a lungul istoriei, deopotrivă la loviturile interne şi externe.

Întrebare: Dar americanii get-beget cum văd România?

Răspuns: Americanii ne cunosc foarte puţin ţara, cu toate că unii români-americani se dau peste cap să-i facă o imagine adecvată, măcar la nivelul la care oficialii acestei ţări să nu mai vorbească de o Românie cu capitala ba la Budapesta, ba la Sofia, ori de o Românie încorporată în nesfârşita Rusie…

Iată de ce la Catedrala Sfântul Gheorghe din Detroit a luat fiinţă şi activează Ansamblul folcloric Românaşul. Şi tot în acest mare oraş îşi desfăşoară activitatea Societatea culturală româno-americană Avram Iancu, în cadrul căreia, prin şezători, nunţi, Lăsata secului şi montaje păstoreşti gen Sâmbra oilor, se promovează portul, obiceiurile şi tradiţiile româneşti.

Întrebare: Ai vreun mesaj special pentru cititori?

Răspuns: Da. Românilor din ţară le urez să fie în continuare ei înşişi, să aibă tăria făptuirii şi încrederea răsplătirii faptelor bune, în pofida norilor negri care s-au îngrămădit deasupra României, iar celor din străinătate le adresez îndemnul ca niciodată şi în nici o împrejurare să nu dea uitării ţara de unde-şi trag originea.

 

    Sighetul Marmaţiei, George PETROVAI

      23 august 2010

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors