Scriitoarea Anca Sîrghie la Biserica „Sf. Teodora de la Sihla” din Michigan

Autor: Maria Muguraş (Ohio, USA)

 

Se știe că românii plecați de acasă și stabiliți prin țări străine nădăjduiesc să muncească, să reușească, să aibă un trai mai bun și să se grupeze în jurul preotului parohiei bisericii de care aparțin. Cei mai mulți dintre ei se gândesc cum să aducă sau să construiască pe meleaguri străine ,,un colț de rai” din cele pe care le-au lăsat în urmă și la care visează mereu, purtându-le în suflet. Muncesc pe rupte, mult și din greu. Adaptarea într-o altă țară nu este deloc ușoară. Dar trebuie remarcat faptul că nimeni nu renunță și că toți au aceeași idee: să demonstreze că ceea ce înfăptuiseră în România, pot face și în străinătate, poate chiar mai bine. În plus, cu drag și mândrie. Aceștia sunt și românii din parohia Bisericii „Sf. Teodora de la Sihla” din Royal Oak City, statul Michigan, SUA.

Nu sunt foarte mulți la număr, dar atâția câți sunt au reușit cu vreo șase ani în urmă, prin puterile lor, să cumpere un așezământ pe care să-l transforme, fără niciun fel de ajutor financiar din țară, într-o adevărată biserică ortodoxă românească. Intri în locașul sfânt și te simți cuprins de emoție: ești „acasă”. Acasă în Statele Unite ale Americii, acasă în România, lucru consfințit de prezența celor două steaguri, american și românesc, ce flanchează altarul de-a dreapta și de-a stânga. Aici domnesc pacea și curățenia spirituală. Pe un ton grav de litanie se aud rugăciuni rostite în limba română. E liniște în biserică, e liniște și în sufletele noastre: ,,… Încă ne rugăm pentru poporul român și american cel binecredincios de pretutindenea”, se aud la sfânta evanghelie cuvintele rostite de părintele Ștefan Vlad. Ne rugăm și noi, cei de față, împreună cu sfinția sa, sperând la bunăstarea și liniștea românilor, oriunde s-ar afla, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să vindece rănile acestei țări atât de greu încercate și să ierte păcatele fiecărei generații ,,de sacrificiu”.

Prin munca și strădania lor, românii parohiei au cumpărat un autocar pe care părintele Ștefan Vlad tocmai urma să-l sfințească în acea zi de duminică. Mai aveau de plătit vreo 2.000 de dolari, pentru a-l achita complet. Dar nu-și făceau griji de acest lucru. Parohia urmează să-l folosească pentru excursii, ce vor fi organizate pentru cei mici și oameni mai în vârstă.

În câteva rânduri au trimis acasă ajutoare pentru copiii din orfelinate. Când au ajuns cu imensele colete la poștă, salariații americani au considerat că este de datoria lor să ajute cu o reducere substanțială la costurile serviciilor poștale către România.

Ca în multe alte locuri din diaspora, românii de aici s-au gândit că ar fi bine să-și cumpere un pământ al lor. De aceea, au achiziționat un teren de câteva hectare unde organizează picnicuri și își doresc să construiască o bisericuță maramureșeană, terenuri de joacă pentru copii și un centru cultural. Proiectul este frumos, dar necesită foarte mulți bani și muncă pe măsură. Nici această perspectivă nu-i sperie. Vorbeam cu Dl Nelu Țic, de la Felix, consilier al bisericii. Visa cu ochii deschiși și își dorea din tot sufletul să ajungă să muncească efectiv la ridicarea acestor edificii pe noua proprietate românească, așa cum făcuse, când muncise pentru biserica actuală și pentru sala socială. Îl ascultam și mă gândeam că așa cum reușise atunci, la fel va izbândi în viitor cu proiectul lor măreț. Credea în el, așa cum cred toți românii acestei parohii, care s-au strâns în jurul preotului Ștefan Vlad, punându-și speranțele în rugăciunile lui adresate către Dumnezeu.

Dar până atunci, sunteți poftiți (conform invitației de mai jos) la o adevărată petrecere românească, de primăvară.

1

***

2

Foto. De la stânga: Ștefan Străjeri, conf. univ. dr. Anca Sîrghie, pr. Ștefan Vlad, pr. Alexandru Partioc, jurnaliști culturali David Paul Vnuck și Muguraș Maria Vnuck, membri UZPR

Activitatea acestei biserici are și o componentă culturală. Una dintre cele mai active personalități ale culturii românești contemporane, ,,ambasador” a tot ceea ce înseamnă românism peste hotare, conf. univ. dr. Anca Sîrghie a fost prezentă la Biserica ,,Sf. Teodora de la Sihla’’ din Royal Oak City, Michigan, în ziua de duminică, 2 aprilie a.c. pentru a ține o conferință despre ,,Mihai Eminescu, poet al dragostei, al naturii și al iubirii de Dumnezeu”.

3b

Muguraș Maria Vnuck, ziarist cultural și traducător de literatură, sosind din statul Ohio anume pentru a participa la acest eveniment, a rostit câteva cuvinte despre activitatea scriitoarei Anca Sîrghie: ,,Absolventă a Facultăţii de Filologie din Cluj, la specialitatea Limba şi Literatura Română, în mai 1981 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Radu Stanca- Studiu monografic, prima abordare de acest fel consacrată scriitorului. Preocupat să stabilească importanţa unei asemenea cercetări, Constantin Noica aprecia: ,,Într-un ceas când absurdul, morbiditatea şi manierismul solicită tineretul nostru din toate părţile, o asemenea lucrare face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci şi fiinţei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii.“

Chemată în timpul ministeriatului lui Mihai Şora în București, în perioada 1990-1992 a funcţionat în Ministerul Învăţământului, concomitent fiind profesoară de limba şi literatură română la Colegiul Naţional „Sf. Sava”. Conferenţiar titular la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian  Blaga” din Sibiu din februarie 1997 până în octombrie 2007, de când a fost invitată să activeze la Universitatea „Alma Mater”, unde predă şi astăzi, ea a scris pentru studenți 17 cursuri universitare, apărute la Editura Alma Mater, Sibiu, dintre care enumerăm doar Pagini din istoria bibliotecilorBiblioteci celebre ale lumiiCarte veche româneascăIstoria scrisului, a cărţii şi a tiparului, Literatura pentru copii în contextul beletristicii româneşti și Din istoria presei româneşti. Până în prezent a călăuzit liceenii și studenții din 50 de promoții, o adevărată performanță care onorează învățământul românesc.

Profesor asociat la Universitatea de Teatru din Tg. Mureş, în perioada 1996–2004, ea a susţinut cursurile de Estetica artei spectacolului de teatru, domeniu în care era cunoscută atât ca un cronicar de teatru cât şi ca autor al monografiei Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, devenind în 1995 membru UNITER.

Ca scriitoare, tratează probleme de istorie şi critică literară, dar şi de cultură în peste 400 articole apărute în publicaţii atât din ţară, cât şi din străinătate. Face parte din colectivul redacţional al mai multor reviste culturale, printre care „Destine Literare” şi „Mioriţa USA”din America. Este redactor şef al publicaţiei academice „Lumina Slovei Scrise” de la Sibiu ajunse la volumul 18.

Ministerul Culturii o atestă în anul 2003 expert în Carte veche românească. În 2005 a fost primită ca membru în Uniunea Scriitorilor din România, apoi în Uniunea Ziariştilor Profesionişti, în ASTRA de la Sibiu şi în Asociaţia de literatură comparată din România.

Activitatea desfăşurată în domeniul istoriei literare, al biblioteconomiei, al pedagogiei, teatrului şi culturii, totalizează 28 volume de carte. Dintre acestea, ca unic autor al unor monografii selectăm: Radu Stanca – Ipostazele omului de teatru, Memorandistul Nicolae Cristea şi epoca sa – Culegere de studii, Întâlnire pe calea undelor, Interviuri radiofonice despre scriitori români. 2002-2008, Lucian Blaga şi ultima lui muză care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015, Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai, 2016 ș.a. Ca îngrijitor de ediţie a realizat cartea Nicolae Cristea. File de memorialistică. Jurnal, iar în colaborare cu profesorul Marin Diaconu volumele Aurel Cioran –Fratele fiului risipitor, Dăltuiri cuprinzând creaţii inedite editorial ale lui Radu Stanca şi Radu Stanca – Profil Spiritual din 2016.

A semnat numeroase prefeţe ale unor apariţii contemporane, a publicat interviuri pe teme literare ca Imposibila prelungire – fragmente de convorbiri cu Marin Preda, despre Emil Cioran, Constantin Noica, Lucian Blaga, Radu Stanca, Aurel Rău etc. şi a vorbit despre marii scriitori români în emisiuni radiofonice și de Televiziune. A realizat filme documentare: Constelaţia Sibiu (tradus în cinci limbi străine) şi Amintiri despre Lucian Blaga” partea 1 și 2. A conferenţiat la Universitatea ,,Humboldt” din Berlin în 1999, la „Michel de Montagne, Bordeaux III” din Frața în perioada 1994-2006, iar în 2007 la „Harvard” şi este un neobosit ambasador al culturii române în Americaîn ultimii 16 ani.

I s-a acordat Premiul „Radu Stanca” de către Revista ,,Euphorion” cu prilejul Simpozionului ,,Cercul Literar de la Sibiu şi cultura europeană” în 2006 şi Premiul „BIBLIOS” la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş, Alba Iulia, ediţia a XXIII-a în 2009.

A fost intronizată cu titlul de Cavaler pentru merite culturale în Franţa în 2000. În 2007 guvernul României îi acordă ,,Ordinul Naţional Serviciul Credincios, în grad de Cavaler”.

*

După o asemenea prezentare fastă, publicul prezent a ascultat cu interes conferința Mihai Eminescu, poet al dragostei, al naturii și al iubirii de Dumnezeu, mai ales că mulți dintre participanți își aminteau de alte evenimente precedente când Anca Sîrghie le vorbise despre George Coșbuc, Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ioan Alexandru. Vom spicui câteva fragmente din expunerea ascutată: ,,Iubirea a fost un filon de inspirație dintre cele mai fecunde, de la Sapho în antichitatea elină, la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă ca și a trubadurilor în Evul mediu francez, până la Shakespeare, cu celebrele-i sonete inspirate de misterioasa doamnă brună. Goethe era convins că ,,etern femininul ne-nalță-n tării” idealizând iubirea, pe care au cântat-o Schiller și Lenau, Pușkin și Lermontov, ca toți romanticii, de altfel.

Între poeții români, Mihai Eminescu a realizat prima revoluție a viziunii asupra modului cum este exprimată iubirea în versuri și asupra metaforei. El va ajunge, spre exemplu, la complexa formulă de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, definirea iubirii fiind exprimată printr-un atât de concis oximoron: ,,Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului).

Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită? Iată o întrebare-cheie, la care vom răspunde, amintind că romanticul român, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui, își găsește termenii comparației în peisajul naturii plaiului mioritic, und eîntâlnim simbolul sensibilității fragede a iubitei: ,,Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o: ,,Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.”

Așadar, Eminescu dispune de un întreg arsenal poetic al portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se cu noi elemente: ,,Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului ,,noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând ca și în Luceafărul fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare ,,Norocul vă petrece”. Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria: ,,Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” (Povestea codrului)

Nu putea lipsi din spectrul domeniilor invocate nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: ,,O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care Eminescu îl invocă în balada Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este ,,Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător: ,,Cu-a gurii tale calde șoapte,/ Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete ,,calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: ,,Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.” Femeia iubită este o ,,floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare.

Spre mirificul decor, cel cu ,,codri de verdeață” unde ,,izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn ,,Lasă-ți lumea ta uitată’’, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine conturată magistral de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul de a fascina. ,,Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, cu un efect angelizant: ,,Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul ,,drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: ,,Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege.’’ (Lasă-ți lumea ta uitată).

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este portretizat mai întâi spiritual în Floare albastră, nu fizic. Așa îl percepea, ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei: ,,Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului: ,,De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături/ Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”.

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, G.Bacovia, L.Blaga sau T.Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. ,,Mititica” blondă din Floare albastră rostește chemarea: „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.” Există o grandoare a acestui decor, marcată prin epitetul superlativizant „măreaţă”. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: ,,Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Printr-un joc al perspectivelor, chiar și astrele celeste devin piese ale blazonului împărătesc: ,,Luna, Soare şi Luceferi/ El le poartă ‘n a lui herb,/ Împregiuru-i are dame/ Și curteni din neamul cerb.// Crainici, iepurii cei repezi,/ Purtători ei sunt de veşti,/ Filomele-i ţin orchestrul/ Și izvoare spun poveşti.” Alături de elementele macrocosmosului se conturează pictural și universul micilor viețuitoare, impresionante nu prin dimensiunea lor, ci compensativ prin covârșitoarea mulțime: ,,Peste flori, ce cresc în umbră,/ Lângă ape, pe poteci,/ Vezi bejanii de albine,/ Armii grele de furnici.”

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este ,,teiul sfânt”, care ocrotește pe îndrăgostiți cu mireasma lui învăluitoare: ,,Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” (Dorința). Departe, cât mai departe de ,,orașul furnicar” și de răutatea lumii clevetitoare, îndrăgostiții din Povestea codrului caută locuri tainice și pure: ,,Amândoi vom merge-n lume/ Rătăciţi şi singurei,/ Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub un tei.” Iată, alăturate cele mai iubite elemente ale naturii eminesciene, izvorul și teiul, puse în directă relație cu dragostea.

Eminescu este cel mai mare poet cosmogonic al literaturii noastre prin Scrisoarea I, în care imaginează geneza și apocatastaza Cosmosului, prin partea a 3-a a poemului Luceafărul, unde este descrisă călătoria lui Hyperion spre Demiurg, sau prin poezii ca La steaua, Povestea magului călător prin stele etc. Desigur că și în poezia erotică sunt prezente Luna, Soarele, stelele cerului.

Manifestarea iubirii rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Apogeul erotic visat de poet este unul sufletesc, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: ,,Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”.

Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră (,,O oră să fi fost amici/ să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”), ajungând la noapte (,,Astfel de noapte bogată…’’). Sub semnul pedanteriei stă un autentic ars amandi în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul: ,,Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută”. Și nu întâmplător, idila în decor vesperal din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului, specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: ,,- O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce;// Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.// Şi deasupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.” Nu am găsit nicăieri în lirica română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu existența omenească, văzută metaforic drept ,,noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, „L’amor che move il sole e l’altre stele” spre a face din iubire o forță ce guvernează întregul Univers și pe care Eminescu îl raportează, mai restrâns, la existența omului.

Interesant este că nu numai în idile, ci și în elegiile sale erotice, care sunt cele mai numeroase și mai variate artistic, având drept cadru ,,aceeași ulicioară”, peisajul toamnei în via unde se scutură frunzele nucului, strada urbană cu plopi fără soț, peisajului oceanului înghețat, Eminescu păstrează perspectiva absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de moarte și de uitare. În atât de populara elegie Pe lângă plopii fără soț meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Și noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.”

Definiția dragostei ca ,,farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din poezia Rugăciune, ci este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși. Se configurează astfel o altă dimensiune a absolutului: ,,Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: ,,Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;// Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Înmărmureai măreț.” Poezia depășește forța transfiguratoare a sculpturii, dacă amintim de motivul tratat de Shakespeare în Sonete: ,,Nici bronzul, nici granitul, oceanele măreţe/ Nu vor putea să-nfrunte al Morţii ochi deschis… Da, n-o să poată nimeni, ci doar cântarea mea:/ Ea, peste Timp, nălţa-va iubirea ca o stea!” (Sonetul 65).

Reluând ideea pe care Tudor Vianu o afirmase prin cuvintele ,,Fără Eminescu am fi altfel și mai săraci”, filosoful Constantin Noica o nuanțează într-un mod necesar: ,,Și dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimes în genialitatea lui, – cu Eminescu acesta al haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne, în cultură, mai departe înfometați.“

Participanții la conferință au fost invitați să citească din versurile lor preferate cu care au venit la acest eveniment și microrecitalul realizat astfel a dat prilejul prelungirii bucuriei pe care au simțit-o românii de a-și umple sufletele cu frumoasa poezie eminesciană.

Preotul Ștefan Vlad a mulțumit oaspetelui sibian pentru conferința prezentată, mărturisind că atunci când o aude pe Anca Sîrghie are impresia că ascultă un înger. În asentimentul întregii asistențe, părintele paroh a invitat-o să revină în Michigan spre a vorbi românilor diasporei despre scriitorii noștri, de care departe de țară le este mereu dor.

(Au consemnat pentru dvs., Muguraș Maria Vnuck și David Paul Vnuck, jurnaliști culturali, Membri UZPR)

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Ziua României sărbătorită la Detroit

Posted by Stefan Strajer On December - 16 - 2015

„Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, ţara mea de cântec, ţara mea de dor…”

Ziua României sărbătorită la Detroit

Autor: Doina Popa (West Bloomefield, Michigan)

Cu dorul în suflet au plecat românii în lumea largă, stabilindu-se prin ţări îndepartate, cu dor aprins trăiesc, muncesc, îşi cresc copiii, păstrându-şi limba, religia, educaţia şi obiceiurile strămoşeşti. Dincolo de activităţile diurne, pe care le desfăşoară, leagă prietenii, altele decât cele rămase în ţară, cu români veniţi din toate colţurile ei. Un prilej de întâlniri de suflet îl oferă Ziua de 1 Decembrie – Ziua Naţională a României, pe care comunităţile de români din America şi Canada o aşteaptă cu nerăbdare an de an. Anul acesta, evenimentul s-a sărbătorit şi la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Southfield, statul Michigan. Acţiunea a fost gândită, organizată şi anunţată prin toate formele, cu multă vreme înaintea datei fixate, prin rezervări din timp, organizatorii pregătind cu meticulozitate şi căldură sufletească un program artistic pe măsura importanţei naţionale a acestei zile, cea mai marcantă din istoria zbuciumată a neamului românesc.

Direct implicată în organizarea evenimentului este Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” dintre ai cărei membri îmi face mare bucurie să îi amintesc pe: Ion Coman, Ştefan Străjeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Delia Mancoci, Ion Mancoci, Ovidiu Popescu, Gheorghe Chindriş, Nick Barbu, Andreea Bordeianu, Florin Ţîmpău.

O parte din membrii Avram Iancu

Oaspeţii au avut plăcerea de a admira expoziţia personală a pictoriţei Gabriela Orza din Michigan iar Laura Garner a surprins plăcut cu o atrăgătoare expunere de bijuterii confecţionate personal. Sala socială a Catedralei a devenit aproape neîncăpătoare prin numărul impresionant de participanţi, atingându-se cifra de 400 de persoane.

O minunată paradă a costumelor populare din toate zonele ţării ne-a fost oferită cu mândrie de către oaspeţii locali dar şi de invitaţii de onoare: artişti, solişti vocali şi instrumentişti, membrii formaţilor de dansuri populare din Michigan precum şi din alte zone ale Americii, Canadei si României.

Pe întreg parcursul serii, programul a fost moderat de unul dintre fondatorii Societăţii „Avram Iancu” din Michigan, d-l Gheorghe Chindriş, iniţiator al programului de organizare al „Satului Românesc” la Mănăstirea   Ortodoxă Română „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan.

În deschidere, s-au intonat cele două imnuri naţionale ale României şi Statelor Unite ale Americii după care s-a dat binecuvântarea preoţilor: Laurenţiu Lazar (ort.), Sabin Pop (ort.), Radu Roman (ort.), Christian Laszlo (gr.-cat.). În memoria victimelor tragediei de la Clubul „Colectiv” din Bucureşti s-au păstrat câteva momente de reculegere după care copiii Vinnie Capizzi şi Cristina Daraban au recitat frumos, expresiv, poezii patriotice. Profesoara Doina Popa a readus în memoria invitaţilor câteva etape importante din perioada istorică premergătoare zilei de 1 Decembrie 1918, zi în care s-a înfăptuit Unirea cea Mare şi firească.

Preoti

 

S-a dat ascultare câtorva cântece patriotice care au emoţionat auditoriul. Pe fondul atmosferei create şi a sonorizării asigurate de DJ Doru Dragomir, s-au desfăşurat, într-un iureş voios de cânt şi joc, ansamblul de dansuri „Tricolorul” (instructor Odette Miholca) şi ansamblul de dansuri „Grupul Bucovina” din Atlanta (Irina şi Garofaş Milici; Iulia şi Ovidiu Babici) cu un program de dansuri din zonele: Bucovima, Codru şi Banat. Muzică din Maramureş şi Ardeal, au interpretat soliştii Oana Tomoioagă şi Şerban Horj; iar Ancuţa Georgeta Corlăţan cu  muzică din Bucovina, Ionică Ardelean cu muzică din Banat şi Rafila Barbos cu muzică populară din zona Maramureşului. Programul încântător al obiceiurilor de iarnă: colinde, jocul măştilor, jocul ursului, capra, urătura şi ţărăneasca gazdelor, a fost oferit sub ropote prelungite de aplauze de dansatorii „Grupului Bucovina”.

Ancuta cu Oana

Foto. Ancuta Georgeta Corlatan si Oana Tomoiaga

Grupul Bucovina

Foto. Grupul “Bucovina” din Atlanta

Invitată de onoare, celebra solistă de muzică uşoara/pop, compozitoare şi textieră, Elena Cârstea, a susţinut recitaluri de neuitat din compoziţiile proprii şi nu numai, dar şi de muzică populară şi de petreceri. Cântul, dansul, voia bună i-au antrenat pe invitaţi în ringul de dans pe tot parcursul serii, până târziu, în noapte. Nici cei mici nu au fost uitaţi, căci prin bunăvoinţa IPS Irineu Duvlea, Stareţul Mănăstirii Ortodoxe „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan, s-au împărţit daruri copiilor prezenţi, simboluri ale Sfintelor Sărbători de iarnă.

Elena Carstea

Foto. Elena Carstea

În cadrul acestei acestei manifestări s-a sărbătorit şi Ziua Bucovinei – fiind exact pe data de 28 noiembrie. Se ştie că Bucovina a fost cea de-a doua provincie românească care s-a reunit cu România, pe 28 noiembrie 1918, după Basarabia – reunită pe 27 martie 1918. În acest sens câţiva bucovineni inimoşi din Michigan au amenajat un frumos stand cu produse tradiţionale din Bucovina (covoare, ştergare, ceramică, icoane, ouă încondeiate, ş.a.).

Bucovineni la stand

Foto. Bucovineni in spatiul arondat “Zilei Bucovinei”

A fost o seară minunată, de neuitat, aşa cum a fost şi cea de la 1 Decembrie 2012 dar şi altele, din fiecare an, pe care sufletiştii organizatori o oferă an de an românilor stabiliţi pe pământ nord-american, ca un preţios omagiu adus Ţării Mamă şi însemnătăţii Zilei României.

Gânduri de mulţumire aducem şi sponsorilor: Rocan Transport, Inc. Windsor, Canada (Ovidiu Popescu); Corpore Sano – Home Health Care, Inc.; Vasile Şutac; Silence Lines (Sebastian Cean); Gina’s Caffe (Levi şi Gina); GCB Service (Călin George Băloi); Adam Socarda, DDS; Remedica LLC, Dinasty Tile (Ion Mancoci); K&F Granite & Marble Corp. (Liviu Feurdean).

Partenerii Media care au contribuit la promovarea acestui eveniment au fost: „Curentul Internaţional” (Ştefan Străjeri), „Radio Ro” (Mircea Vişan) şi „RomaniaVipPress” (Ana Moroşanu Magdin).

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…” Iată sintagma ce cuprinde atâtea semnificaţii: întrebare, dorinţă, urare, mirare, năzuinţe, toate acestea aflându-se sub semnul timpului, de veacuri, cu speranţa românilor de pretutindeni într-o viaţă mai bună, de linişte şi pace, bunăstare şi credinţă, înmănuncheate în buchetul tricolorului, învaluit în aromele casei părinteşti.

La mulţi ani, România! La mulţi ani tuturor românilor, oriunde s-ar afla!

Poza de ansamblu 2

 

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2015

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Chicago, Illinois, SUA: În perioada 24-26 iulie în oraşul Detroit din statul Michigan, a avut loc întâlnirea anuala a jurnaliştilor români din Statele Unite ale Americii. La eveniment au fost invitaţi de către Asociaţia Jurnaliştilor Români din America de Nord (North American Romanian Press Association/NARPA) atât jurnalişti din Canada cât şi din România. În prima zi a întâlnirii jurnaliştii românii au fost întâmpinaţi şi gâzduiţi de Ştefan şi Luminiţa Străjeri, proprietarii ziarului Curentul Internaţional, care au organizat o petrecere de bun venit dedicată invitaţilor. Sâmbăta, a doua zi, jurnaliştii au participat la o emisiune radiofonică unde au discutat aspecte legate de problemele cu care se confruntă presa românească din America de Nord. Totodată s-a dezbătut importanţa relaţiei de comunicare cu mass-media din România. La discuţiile acestui forum au participat via teleconferinţă şi câţiva colegi de presă din ţară, respectiv Mădălina Corina Diaconu de la Radio România Cultural şi Laurenţiu Ciocăzanu de la Vocea Diasporei/Naşul TV. În cursul după-amiezii jurnaliştii au participat la tradiţionalul festival românesc Sâmbra Oilor organizat de către Asociaţia Culturală „Avram Iancu” din zona metropolei Detroit. În cursul serii participanţii s-au reunit din nou pentru a continua dezbaterile pe marginea ideii unor colaborări mai dinamice şi mai prolifice între jurnalişti români nord-americani şi necesitatea unificării vocii acestora, dar şi apartenenţa lor ca membri activi în cadrul NARPA. Discuţiile s-au conturat după sugestiile colegului Gabriel Basarabescu de la radio România Actualităţi, prezent printr-o intervenţie telefonică din România. Duminică, în ultima zi a forumului de presă, s-a facut o vizită la muzeul Ford din Detroit unde jurnaliştii au putut admira istoria fabuloasă a industriei automobilistice americane, născute bineînţeles la… Detroit.

Din grupul jurnaliştilor prezeţi la acest forum al presei române din America au făcut parte: Ştefan Străjeri (Curentul Internaţional/Radio Ro), Dorin Nădrău (Curentul Internaţional), Andreea Bordeianu (Curentul Internaţional), Sorin Olariu (Curentul Internaţional/Radio Ro), Mircea Vişan (Radio Ro), Mihai Mateiaşi (Radio Ro), Eugen Şumundan (Radio Ro), Marian Petruţa (Gândacul de Colorado), Raul Dudnic (Noi Românii TV Canada), Radu Micu (Radio Romania, studioul teritorial Timişoara) şi Rodica Micu (Agenţia de Relaţii Publice Ideal Promotion). Din Bucureşti au participat telefonic: Mădălina Corina Diaconu (Radio România Cultural), Laurenţiu Ciocăzanu (Vocea Diasporei/Naşul TV) şi Gabriel Basarabescu (Radio România Actualităţi).

Cu această ocazia, Mircea Vişan directorul postului de radio online Radio RO-USA, din localitatea Troy, Michigan declara: „Noi cei de la Radio RO-USA am fost deosebit de onoraţi de participarea la forumul NARPA ce a avut loc la Detroit. Mulţumim domnului Ştefan Străjeri pentru organizarea impecabilă a acestui eveniment, care a strâns sub cupola NARPA căţiva dintre cei mai reprezentativi jurnalişti ce fac presa românească în America de Nord, oferindu-ne astfel posibilitatea de a ne cunoaşte mai îndeaproape, de a discuta realizările şi neajunsurile muncii noastre puse în sprijinul comunităţilor româneşti din care fiecare facem parte. Asemenea întruniri au un rol benefic în activitatea noastră iar concluzia clară este ca o colaborare mai apropiată între jurnaliştii români din America de Nord este absolut necesară, urmând ca să găsim cât mai curând mijloacele practice şi infrastructura de a pune în practica o colaborare concretă şi eficientă. Cu toate că participarea la forumul de anul acesta fost restransă, cred că în discuţiile nostre am beneficiat cu toţii din plin de experienţa reciprocă împărtăşită. Personal, sunt bucuros că am cunoscut o parte din colegii de breaslă din America de Nord, reuşind cu ocazia acestui forum să dezvolt relaţii interpersonale de o excelenta calitate.”

IMAG2819

Raul Dudnic reprezentând organizaţia de presa Noi Românii TV Canada, menţionă: „Jurnalişti de pe toate canalele de presă – scrisă, audio şi vizuală s-au reunit pentru a discuta ce se poate face întru promovarea spiritului românesc atât în cadrul comunităţilor românilor din Statele Unite şi Canada, cât şi în afara lor. Faptul că suntem geografic împrăştiaţi pe o suprafaţă mare şi chiar în două ţări face ca această întreprindere, putem spune îndrăzneaţă, să fie pe cât de provocatoare, pe atât de folositoare în final pentru cei dintre noi care i se alătură. Dacă în Statele Unite NARPA a lăsat urma vizibile de la înfiinţare încoace, în Canada există încă mult loc de acţiune pentru stimularea jurnaliştilor de limba română.”

Dorin Nădrău, avocat de profesie, colaborator al ziarului Curentul Internaţional declară: „Modelul clasic de ‘business din presă’ a devenit nefuncţional şi este unanim recunoscut în presa zilei că niciun portal online nu poate fi menţinut din publicitate luând fiinţă o adevarată ‘cultură a gratuităţii online’. În aceste condiţii care rezultă incontestabil din orice analiză obiectivă privind stadiul actual al presei în lume, rolul NARPA pentru presa românească din America de Nord devine cu evidenţă şi mai important. În opinia mea, pentru o substanţială reconsiderare a aprecierii asociaţiei, se impune cu stringenţă necesitate reconştientizării de către membrii actulali ale cerinţelor fundamentării şi înfiinţării asociaţiei: să cunoască şi să înţeleagă implicaţiile înfiinţării unei asociaţii non-profit, faptul că trebuie să aloce o anumită cantitate de timp şi de resurse materiale (muncă, bani sau bunuri), faptul că a fi membru al unei asociaţii implica şi costuri dar şi o anumită răspundere morală şi juridică, că implică drepturi şi obligatii ce pot însemnă diverse avantaje sau dezavantaje. Reclarificarea acestor aspecte în contextul actual al presei româneşti din America va conduce neîndoielnic la concluzii concrete care să asigure profitarea cât mai avantajoasă de calitatea de membru. Împrejurarea că asociaţia are personalitate juridică şi este înregistrată conform dispoziţiilor imperative ale legii îi conferă cel mai important atu în ceea ce priveşte reprezentarea. Calitatea de membru al unei asociaţii elimină definitiv cerinţă populariţăţii şi notorietăţii atât de necesară oricărei personae fizice“.

Radu Micu de la Radio Timişoara, menţiona de asemenea: „Este foarte important ca voi jurnaliştii din America de Nord să vă vedeţi cât se poate de constant, să faceţi planuri, proiecte şi să ființați împreună. Cât mai mulți, eu aş face chiar un Forum unde să vă regăsiți toți jurnalistii români. Relația cu cei din țară e minată. Sunt mulți care promit fără să facă nimic. României şi românilor de acasă nu prea le pasă de voi.”

Programul Săptămânii Internaţionale a Culturii Româneşti de la Câmpul Românesc

Hamilton, Canada, 6-11 iulie 2015

Luni, 6 iulie 2015:

Muguraş Maria Petrescu, ziarist, traducător, Bucureşti – Passionaria Stoicescu: Puzzle sunt eu…

Ing. Florin Ene, Kitchener – Originea cuvântului

Ing. Dan Groza, Hamilton – Eterna poezie a lui Lucian Blaga

 

Marţi, 7 iulie 2015:

Masă rotundă, orele 16-18.

Prof. Univ. dr. Anca Sîrghie, Sibiu – Radu Stanca – poet baladist şi „Cercul Literar de la Sibiu”.

Mircea Ştefan Bartan, poet, Cleveland – Vasile Voiculescu – doctorul fără de arginţi.

Lansare de carte: Românii americani de la Marile Lacuri de Ştefan Străjeri.

IMG_1519

Miercuri, 8 iulie 2015:

Masă rotundă, orele 16-18.

Sandu Sindile, Kitchener – Mereu acelaşi – Lucian Blaga.

Prof. Univ. dr. Anca Sîrghie, Sibiu – Lucian Blaga şi misterul inspiraţiei poetice.

Film – Lucian Blaga în amintirile ultimei sale muze Elena Daniello, regizor Anca Sîrghie.

 

Joi, 9 iulie, 2015:

Masă rotundă, orele 16-18.

Prof. Sebastian Doreanu – titlu rezervat.

Prof. Univ. dr. Nicholas Andronesco, Connecticut – Fiziografia lui Eminescu, nr. XI.6.

Lia Lungu – Ritualuri de nuntă, moment artistic.

Prof. dr. Sebastian Doreanu, Denver – Prezentare carte: Amintirile unei muze despre Lucian Blaga de Anca Sîrghie.

Film – Constelaţia Sibiu – regizor Al. G. Croitoru, scenariu Anca Sîrghie.

 

Vineri, 10 iulie 2015:

Pr. prof. univ. dr. Cezar Vasiliu, Sherbrooke University of Montreal – Aspecte creştine în lirica eminesciană.

Muguraş Maria Petrescu, ziarist, traducător, Bucureşti – Sublim şi tragic în poezia lui Dumitru Ichim.

*

Pe parcursul săptămânii puteţi admira expoziţiile de pictură semnate de Doru Cioata şi Sophia Leopold.

 

Sâmbătă, 11 iulie 2015:

Banchetul de închidere, cu începere de la ora 1:00 pm.

Din program: Recital de muzică şi poezie cu membrii Cenaclului literar Nicăpetre al revistei Observatorul din Toronto. Organizator: Dumitru Popescu; Grupul de dansuri populare Arta – Lia Lungu – Ritualuri de nuntă.

*

Având în vedere că locurile sunt limtate, vă rugăm să vă rezervaţi locuri din timp.

Pentru rezervări de locuri la banchet, sunaţi la 905-265-9884 ori trimiteţi un email la: info@campulromanesc.ca

 

Notă:

– Conferinţele au loc în fiecare seară începând de la ora 7:00 p.m.

– Se vor oficia slujbe religioase la Capelă.

– Se vor organiza mese rotunde cu diverse tematici.

– Se vor organiza excursii la puncte de referinţă din Ontario.

 

Pentru mai multe informaţii şi eventuale modificări ale programului, vizitaţi: www.campulromanesc.ca

 

Preşedinte Asociaţia Culturală Română – Hamilton

Dumitru Răchiţan

 

Director Săptămâna Culturală

 

Pr. Dumitru Ichim

Povestea românilor din Michigan de la „mia şi drumul” la „loteria vizelor”

– O lansare de carte la Cleveland, Ohio, SUA –

Autor: prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater, Sibiu)

 

Orice carte adevărată își urmează traiectul ei în lume, având un destin singular. Nu am în vedere tonele de maculatură pe care le scot pe piață mulți nechemați, ci mă refer la cărțile binecuvântate care sintetizează esențele existenței umane, experiențele plenare, ce merită să fie preluate de generațiile viitorului, care au nevoie mai mult sau mai puțin conștient de povața trecutului.

Sunt de o viață om al literei așternute cu grijă pe hârtie și am încredințat tiparului 30 de volume, ca autor unic, ca prefațator sau ca îngrijitor de ediție. Am semnat peste 400 articole de presă, fie recenzii de carte, eseuri, reportaje, interviuri sau cronici de spectacole, atât cele de teatru cât și cele muzicale. Iată de ce consider că am căderea să afirm fără rezerve că în ultimul timp am participat la ieșirea în lume a unei lucrări deosebite, Românii americani de la Marile Lacuri, carte semnată de Ștefan Străjeri. Structurată monografic, cartea aceasta de 630 pagini conține povestea românilor stabiliți în statul american Michigan în ultimul secol, așa cum ne înștiințează, de altfel, și subtitlul volumului: Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan. Este o acoladă uriașă de la valul imigranților veniți în Lumea Nouă cu „mia și drumul” și până la recenta strategie aplicată de S.U.A. pentru completarea dirijată a forței de muncă, realizată ca și în trecut cu o mare eficiență, acum numită ademenitor „loteria vizelor”.

Prima monografie a comunității conaționalilor noștri din Michigan a fost realizată de economistul bucovinean Ștefan Străjeri, care a activat ca redactor și a sponsorizat de ani buni, ziarul „Curentul internațional”, cea mai prestigioasă publicație în zonă. Când afirm că eu am participat activ la nașterea monografiei Michiganului românesc al Americii, mă gândesc la emoția pe care am trăit-o citind rând pe rând cele 6 capitole ale cărții, ca să fac apoi prefața solicitată de autor. Am realizat că nu a fost deloc simplu să cuprinzi într-o asemenea sinteză caleidoscopică prezentarea a 23 biserici românești de diferite confesiuni, 19 organizații, 57 ziare și 78 personalități. O muncă de Sisif, care merită toată prețuirea cititorilor de pretutindeni, întrucât mesajul acestei lucrări se adresează atât românilor din țară, cât și celor de pe oricare meridian al diasporei. Modul cum a expus Ștefan Străjeri datele selectate la capătul unei documentări vaste, structura limpede și riguroasă a volumului, susținând impresia de simplitate expresivă, stilul concis dar nu lipsit de căldură, ilustrarea edificatoare, toate se constituie într-un model, ce așteaptă replica de la celelalte comunități românești din afara granițelor țării. Dar sarcina autorului, ca și cea a mea de prefațator, nu s-a încheiat în momentul când am văzut cartea scoasă de la tipar, frumos copertată, strălucind în splendoarea ei de a fi prima monografie a românilor din Michigan. Nu!

Datorită importanței sale pilduitoare, consider că la fel de importantă ca însăși crearea monografiei este prezentarea ei atât în fața cititorilor din țară cât și din America. Punctul de plecare al maratonului abia început nu putea fi altul decât Pojorâta, satul natal al autorului, unde la 1 iunie 2014, abia sosit din America, Ștefan Străjeri,   și-a lansat cartea, el fiind declarat cetățean de onoare al localității. Evenimentul a fost surprins de mai multe echipe de televiziune și de câteva publicații. La București, am fost invitată să prezint monografia lui Ștefan Străjeri în fața societății scriitoricești de la Biblioteca Metropolitană, iar la Sibiu studenții Universității „Alma Mater” au fost cei mai entuziasmați să ia aminte la semnificația unui asemenea eveniment cultural major.

După momentul cel mai așteptat, cel al lansării monografiei chiar în comunitatea românilor din Michigan, unde periplul a început la Biserica Sf. Treime din Troy, continuând la alte biserici și mânăstiri din regiune, unde autorul locuiește, eu am participat în 31 mai 2015 la o nouă prezentare, cea de la Biserica greco-catolică Sf. Elena din Cleveland, Ohio, unde în 1906 s-a construit prima instituție religioasă a românilor din America. Lansarea s-a încadrat într-un program aniversar onorat de prezența unor înalți prelați, cum a fost episcopul greco-catolic al românilor din America, John Michael Botean.

0334

Evenimentul lansării noii apariții editoriale a fost moderat de Dr. Petru Stinea Mihalțanu, preot paroh la Biserica Sf. Elena, care a dat pentru început cuvântul pictorului Josef Balaș, care și-a exprimat încântarea de a fi citit o asemenea carte importantă. Participanții la eveniment au înțeles fericita întâmplare ca în orașul lor să participe la lansarea unei cărți semnificative, ca aceasta, atât autorul sosit dintr-un alt stat american, cât și prefațatoarea venită din România. Publicului, mai numeros și mai receptiv decât m-aș fi așteptat, i-am explicat într-o atmosferă de   deplină liniște emoționantă că istoria românilor din cele două state vecine este aceeași în esența ei, chiar dacă autorul monografiei a particularizat Michiganul atunci când a consemnat creșterea meteorică a industriei automobilului la Detroit în perioada interbelică. După invenția „trăsurii fără cai” de la 1890 s-a ajuns ca tot la Detroit Henry Ford „să pună pe roți” America.

În 1935 în metropola statului Michigan se formase cea mai puternică comunitate de români din America, grupați în 86 societăți, slujite de 4 publicații. Într-o asemenea ascensiune economică, românii aveau un cuvânt de spus, ei fiind implicați în toate sectoarele uriașului angrenaj industrial. Astfel îi prezintă Ștefan Străjeri într-un capitol incitant, cel al personalităților comunității românești de-a lungul epocii moderne. Sub titlul Români reprezentativi din Michigan autorul etalează din punct de vedere tipologic un spectru uman și profesional de o mare diversitate. Un inovator ca John De Lorean, al cărui nume este purtat până azi de un anumit prototip de automobil, și-a făcut loc în cinematografia americană a epocii, așa cum el s-a înălțat de la sărăcie lucie la glorie, ca să-și sfârșească viața în procese zgomotoase, în care a fost implicat pentru droguri. Lui i se alătură din punct de vedere profesional proiectantul Joe Oros, care devenise „creierul” companiei la care lucra. Episcopul Policarp Morușca rămâne un martir al credinței. La polul eroismului militar, în al Doilea Război Mondial s-a afirmat exemplar Alexandru Vraciu, care a doborât 41 avioane japoneze, 6 dintre ele în aceeași zi. Faptele lui l-au trasformat pe aviatorul român în „Vulturul Pacificului” sau „Șoimul Carpaților”, cum s-a consemnat în presa timpului.

Dar nu numai oamenii de cele mai diferite profesii, de la muncitori și comercianți la medici, profesori, artiști și scriitori, au avut destinele lor, ci și instituțiile, organizațiile și bisericile ridicate prin osârdia enoriașilor cu vie credință în Dumnezeu, ele găsindu-și locul mai spațios în măsura în care situația financiară o permitea. În 1988 s-a terminat edificarea Bisericii Pogorârea Duhului Sfânt din Warren Detroit, cu imboldul preotului Ioan Mihuț, acest lăcaș sfânt având să fie socotit de Aristide Buhoiu „cel mai mare lăcaș din afara țării de pe toate continentele.”

Între instituțiile cele mai reprezentative, „Vatra Românească” s-a impus ca un centru al credinței și al spiritualității naționale. Atmosfera ei de liniște și biblioteca plină de valori inestimabile a atras personalități de prestigiu. Un țel urmărit continuu a fost reacționarea ei seismografică la istoria politică a țării-mame. Nu întâmplător, la „Vatra Românească” s-a ridicat în 1964 monumentul închinat deportaților în Siberia, autorul acestei inițiative fiind tocmai un asemenea român bucovinean, care trăise teribila experiență.

În marele concert al vieții imigranților stabiliți în Michigan din diferite țări ale lumii, Sala etnică de la Wayne State University a pus din nou la încercare spiritul de inițiativă a comunității conaționalilor noștri, ea fiind și în prezent o emblemă a românismului în expresia lui cea mai autentică.

Am evidențiat în fața participanților la lansare rolul important pe care l-au jucat în istoria Michiganului românesc societățile și organizațiile care veneau în ajutorul proaspeților sosiți din țară, ele susținând deseori inițiativele de interes obștesc sau religios. Dacă în 1906 Uniunea Societăților Române din America se organiza în statul Pennsylvania, trei ani mai târziu în Michigan se înființa societatea „Deșteaptă-te române”. Pentru ca Uniunea și Liga Societăților Române din America să activeze la parametrii ei optimi, Eugen Popescu a făcut naveta săptămânală de la Cleveland la Detroit spre a coordona 60 de societăți cu cei 5.000 de membri ai lor. Ridicată în 1912, Catedrala „Sf. Gheorghe” din Michigan avea să fie pictată cu cei 65.000 dolari donați de această societate, care a mai oferit 15.000 dolari pentru edificarea sălii sociale. Reuniunile doamnelor au susținut activitatea dobândirii drepturilor egale cu ale bărbaților. Pentru a înțelege prestigiul pe care societățile românilor americani le aveau în perioada interbelică, ar fi suficient să recompunem imaginea paradelor locale la care ele participau cu entuziasm național, astfel că nașul steagului american și al celui românesc plăteau sume importante spre a se bucura de o asemenea cinste. Activitatea voluntară era făcută cu dăruire, fără vreun gând de beneficiu pecuniar. Președintele Societății Române Nicolae Dragoș, la centenar, în 1992 a fost felicitat printr-o simplă scrisoare și i s-a oferit modica sumă de 100 dolari.

Din cele 150 de organizații românești ale Americii cu 200.000 membri, în 1929 s-au ales 300 de delegați, care au trecut Atlanticul sosind la Alba Iulia, unde au fost întâmpinați de Primul Ministru Iuliu Maniu, spre a sărbători împlinirea celor 10 ani de la Marea Unire, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Activitatea organizațiilor românești din Michigan era constant axată pe ajutorarea conaționalilor din țară, în caz de calamități naturale sau de situații politice de mare cumpănă.

În cartea lui Ștefan Străjeri este consemnat cu o necruțătoare obiectivitate declinul societăților românești din statul Michigan, care s-au redus numeric în mod drastic. Astăzi mai sunt identificate doar două societăți, dar și acelea au o activitate anemică, deloc ritmică. De ce? Pentru că ele nu-și mai găsesc utilitatea în epoca prezentă, când ajutarea noilor veniți nu mai este resimțită ca o responsabilitate a obștii întregi, iar comunicarea cu țara și cea dintre membrii comunităților diasporei se face direct, pe alte coordonate, datorită tehnicii avansate și mass-mediei foarte pertinente.

IMG_0302

Prezentarea monografiei a fost urmată de o sesiune de autografe pe care autorul le-a dat cu multă emoție, la gândul că în curând cartea sa va încălzi sufletele și va îmbogăți mințile românilor din Ohio. Nu m-am îndepărtat de vechea vatră a românismului de la Cleveland înainte de a mă asigura că pr. Petre Stinea Mihălțanu, gazda noastră la acest eveniment livresc cu adevărat vibrant, ca intelectual entuziast, îndrăgostit de istorie, și distinsa lui soție, de formație filologică, nu vor întârzia să proiecteze, în replică, o similară oglindă a vieții românilor din statul lor.

Călin Cutean – In Memoriam

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Călin Cutean – In Memoriam

(1962-2015)

Călin Cutean, preşedinte al Centrului Cultural Româno-American din Troy, Michigan, membru marcant al comunităţii româneşti din Michigan, un om deosebit a plecat dintre noi, în ziua de 24 aprilie 2015.

Câteva cuvinte despre acest om cu suflet cald, românesc, redate de două persoane care l-au cunoscut de-a lungul vieţii:

Prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater – Sibiu):

„Un mare suflet de român confruntat cu visul american

Între absolvenții anului școlar 1981/82 din clasa a XII-a B de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, elevul CĂLIN CUTEAN a avut un destin cu totul aparte. De la clasa a IX-a, când a studiat cu profesorul Ioan Candrea matematică, cu Adriana Bejan fizică, chimie cu Livia Rusu, română cu Felicia Cărăuş, engleză cu Doina Zaharia, diriginta clasei, istorie cu Maria Slavu, educaţie fizică îndrumat de Lucian Ciovică. Materiile lui preferate, la care avea și cele mai mari note, erau tehnologia, fizica, chimia și engleza. Media obţinută în   primul an de liceu 1977-78 este 8.22, o notă mare pentru acea perioadă. Drumul lui spre o viitoare profesie tehnică era de pe acum conturat, iar deschiderea spre limba engleză, providențială. Adolescentului inteligent, harnic și pasionat în domeniul tehnicii, anii următori de liceu i-au îmbogățit cunoștințele pe care el simțea nevoia să le asimileze pentru viitoarea sa formație profesională. Întregul colectiv în care învăța era format din elevi ambițioși, competitivi și luptători, cum prin tradiție cerea prestigiul celui mai renumit liceu al orașului Sibiu.

Ca profesor timp de 18 ani în acel colectiv didactic reputat, aveam siguranța că absolvenților noștri li se deschid porțile facultăților cu toată încrederea că ei vor deveni în curând studenți temeinici, convinși de importanța unei pregătiri de calitate pentru viitoarea lor profesie. Un asemenea absolvent al Liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu fusese și Călin Cutean. Despărțirea mea, ca profesor de literatura română, de promoția lui Călin Cutean stătea sub semnul unei imagini poetice, pe care ne-o oferise Nichita Stănescu:

„Această mare e acoperită de adolescenți/ care învață mersul pe valuri, în picioare,/ mai rezemându-se cu brațul, de curenți,/ mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare./ Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect/ și îi contemplu ca la o debarcare./ O flotă infinită de yole. Și aștept/ un pas greșit să văd, sau o alunecare/ măcar pân’ la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare./ Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan/ au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.” (din poezia Adolescenți pe mare, de N. Stănescu)

Călin s-a numărat printre absolvenții pe care învățătura de lăzărist, asimilată sistematic și cu temeinicie, l-a deprins „să meargă pe valuri, în picioare”. Yola cu care a pornit Călin Cutean spre lume, scrutând zările, a țintit cel mai departe. Inginerul Cutean a ajuns în America, gata să-și măsoare puterile cu visul împlinirilor spectaculoase pe care numai Lumea Nouă i le putea oferi. Lecția pe care i-a rezervat-o America a fost „per aspera ad astra”, căci nimic nu se poate realiza aici fără un efort susținut, fără sacrificii. Dar confruntarea lui Călin cu visul american nu s-a rezumat la realizările materiale, ci el urmărea mai ales împlinirea întru spirit. Așa l-am reîntâlnit la renumita Bibliotecă orășenească din Troy în iarna anului 2006 între tinerii sibieni reuniți într-o seară cu gândul de a se întrajutora profesional și social. Curând am constatat că inginerul Cutean era un organizator entuziast al evenimentelor culturale din comunitatea românilor de aici. El înțelegea că fără o viață spiritual-culturală, o comunitate națională degenerează, fie la ea acasă, fie departe de patrie. El m-a invitat să vorbesc românilor iubitori de literatură. Toate lansările cărților pe care le-am scris și publicat în țară despre scriitorii români, în anii din urmă despre Lucian Blaga, Radu Stanca și Emil Cioran ori despre memorandistul Nicolae Cristea, aduse in Michigan cu știuta dificultate a trecerii prin vamă, și conferințele pe teme literare de la Tinerețea unui geniu, Mihai Eminescu, la Alteța Sa regală, Limba română, au fost aici organizate de el, de Călin Cutean, care era la fel de experimentat la stabilirea programului și la invitarea celor dornici de cultură. Am vorbit în anii ultimului deceniu la mai multe mănăstiri sau biblioteci în fața unor săli pline, apoi pentru un public tot mai anemiat, fenomen, care l-a determinat pe Călin Cutean să se întrebe cu teamă încotro se îndreaptă românii noștri din Michigan, dornici de distracții ușoare, dar înstrăinați de cultura autentică. Am încercat împreună să facem comunitatea să înțeleagă că nu este normal ca să-i oferim cultură adevărată, dacă ea nu este interesată.

Călin Cutean avea o conștiință ctitorială neînduplecată. El totuși nu s-a descurajat. A căutat cea mai eficientă și atractivă formă de promovare a culturii, astăzi, din moment ce cu ultimul său efort, unul cu valoare testamentară, a contribuit la întemeierea unui post de radio românesc local, RadioRo. Înființat nu de mult timp aici, postul cu emisiunea de sâmbătă dimineața este o nouă dovadă că el trăia pentru spirit, iar dialogul românilor diasporei americane cu țara era resimțit de el ca un semn de revenire la normalitate după cei 50 de ani de comunism, care au mutilat ființa neamului prin fals și amputare ideologică. Îmi pun cu neliniște întrebarea: Oare cine se va mai ridica în viitorul apropiat la înălțimea aspirațiilor lui Călin Cutean, ca să-i poată lua locul în viața comunității noastre din Michigan?

În numele cadrelor didactice ale liceului și al foștilor absolvenți lăzăriști, al colegilor și prietenilor sibieni, exprim durerea de a ne despărți astăzi de Călin Cutean, de un om cu suflet mare și cu o conștiință românească trează, care pleacă spre lumea drepților tocmai când a atins pragul maturității, fără să se mai bucure de roadele ei. Ni se alătură dintre lăzăriștii altei promoții sibiene jurnalistul american Andrei Codrescu, poetul care mi-a trimis în 27 aprilie 2015 următorul mesaj: „Dragă Anca, îmi aduc aminte de Călin… băiat deștept, interesat, plăcut. Dă, din partea mea, condoleanțe familiei, dacă ești în legătură.”

Rugăm cu toții pe Bunul Dumnezeu să dea familiei îndoliate puterea de a trece cu înțelepciune peste marea suferință a despărțirii de Călin, soțul și tatăl minunat.

Domnul Cerurilor și Maica Preacurată să te primească în cetele celor drepți!”

Calin inaugurare Centru in 2000

Foto. Calin Cutean la inaugurarea Centrului Cultural Romano-American, in 2000.

*

Silvia Jinga (colaboratoare la „Curentul International”, membră a Centrului Cultural Româno-American):

Călin Ioan Cutean (1962-2015) – In Memoriam

Îmi este atât de greu să scriu despre Călin Cutean la timpul trecut și totuși realitatea crudă îmi șoptește că timpul tors de ursitoarele lui a ajuns nemilos la capăt. Ne tot mirăm cum de-a trecut, că parcă mai ieri l-am întâlnit pe Călin cu doamna inimii sale la biserică, un cuplu tânăr, respirând speranța unui minunat început de viață pe pământ american. Aveau amândoi priviri încrezătoare, inspirau optimism și credință în drumul lor, care va fi numai al lor, unic, plin de încordare și luptă ca a fiecăruia dintre cei care și-au asumat aventura din Lumea Nouă.

Într-una din duminici cu zâmbetul lui larg, bonom care îi lumina întreaga făptură, venind de undeva din adâncul inimii, Călin s-a apropiat de mine ca pentru a discuta ceva de taină. Mi-a vorbit despre intenția lui de a genera cu ajutorul celor care n-au uitat de patria mumă, o mișcare de împărtășire din valorile culturii românești. Simțea în el elanul și voința de îndrumător cultural, de inspirat leader al eforturilor care altfel ar fi rămas risipite, fără finalitate. Iată, mi-am zis, omul acesta, inginerul acesta abia debarcat în Michigan simte nevoia creării unui climat spiritual românesc, în care grupul nostru etnic să se regăsească, să se împărtășească din valorile binelui și ale frumosului și să crească întru adevăr odată cu ele. Tânjea după un spațiu impregnat de românism. Este fantastic, mi-am zis, cum pune Dumnezeu elanuri generoase în sufletul unor oameni, căci trebuie să recunoaștem că inginerul Călin Cutean s-ar fi putut gândi numai la sporirea propriilor hambare, dar el s-a simțit chemat să împlinească o misiune culturală românească aici în America, pe lângă cea lucrativă, de care sunt preocupați majoritatea imigranților.

Cinste ție Călin Ioan Cutean pentru că ai smuls din făptura ta îndemnuri la acțiune pentru cinstirea tradițiilor românești, a marilor noștri scriitori, a evenimentelor istorice cruciale pentru dăinuirea peste veacuri a poporului nostru. Urmând viziunii sale despre menirea intelectualului român pe meleaguri străine, cu stăruință, cu tenacitate ne-a strâns în Centrul Cultural Româno-American de pe lângă Biserica Sfânta Treime din Troy, Michigan. Păstrăm cu toții vii în amintire secvențele spectacolului inaugural al Centrului, pentru pregătirea căruia mulți au pus umărul. Fără îndoială, Călin cu limbajul lui colorat de umorul expresiilor ardelenști a fost liantul care a închegat lucrarea tuturor. Cine poate uita Festivalul Naționalităților din Parcul Boulan, unde românii au făcut cunoscută expresivitatea costumelor populare și istoria lor grea de semnificații. Dar spectacolul Eminescu cu participarea lui Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan? Dar grija lui Călin pentru menținerea în condiții optime a Sălii românești de la Wayne State University? Dar numeroasele serate literare cu invitați din țară, din Canada sau din Michigan? Trimitea invitații la sute de oameni și tuturor le spunea atât de frumos: „aduceți și un prieten”. În toate acestea și în atâtea altele se pot regăsi crâmpeie din ființa lui Călin Cutean, specialist apreciat în marile companii auto în care a lucrat și totodată un însuflețitor al vieții culturale românești din aria Detroitului.

Călin a fost unul dintre acei oameni neliniștiți, cutreierat de întrebări despre sensul existenței, despre drumul României, despre aspecte conflictuale morale sau politice, mereu îngrijorat de destinul țării pe care o lăsase în urmă. În ultimul timp primeam de la el e-mail-uri cu reflecții asupra Atotputerniciei lui Dumnezeu. Să fi fost acestea un fel de premoniție a apropierii acelui misterios sfârșit al ghemului depănat de Ursitoare? Noi toți am fost luați prin surprindere de plecarea lui precipitată, care ne-a cernit inima pentru multă vreme. Am fost surprinși pentru că omul acesta și-a disimulat suferința, ascunzând-o sub zâmbetul pe care-l împărțea fără zgârcenie tuturor. Da, și-a purtat suferința cu o mare discreție, nelăsându-ne să vedem cât de aproape era ireparabilul.

Cu sufletul îngreunat de un doliu pe care nu-l așteptam, invocăm Rugăciunea eminesciană la Maica Domnului:

„Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Prea Curată/ Și Pururea Fecioară,/ Marie!”

Dumnezeu să-l aibă în paza sa pe Călin Cutean în lunga sa călătorie spre marea veșniciei.”

(Florida, 27 aprilie 2015)

*

În calitate de editor al „Curentului Internaţional” îi aduc, în acest moment dureros, un omagiu şi mulţumiri pentru toată implicarea sa în cadrul comunităţii, finalizând cu organizarea lansării cărţii „Românii americani de la Marile Lacuri”, în data de 27 septembrie 2014. Atunci, în acea zi, a fost şi ultima dată când l-am văzut.  Un român dedicat cu tot sufletul românismului, aici pe pământ american! Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Ştefan Străjeri)

Gala Eminescu.Actorii 2

 

Foto. Cu actorii, la Gala Eminescu. Calin Cutean, in randul din spate, al doilea din dreapta. Printre participanti si actorul Ion Caramitru.

Poza 1.Un alt 1 Decembrie cu care ne-am putut mandri.CALIN CUTEAN

Foto. Manifestare la Centrul Cultural Romano-American din Troy, Michigan, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei. 1 Decembrie 2003. Calin Cutean in centrul imaginii.

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Arhimandritul Roman Braga a plecat la Domnul în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2015 la vârsta patriaharlă de 93 de ani. A fost unul dintre fruntaşii vieţii spirituale româneşti din comunitatea românească din statul american Michigan. Redăm un text despre viaţa biografică din cartea „Românii americani la Marile Lacuri” (de Ştefan Străjeri):

Părintele Arhimandrit Roman Braga(1) s-a născut în Codriţa, Judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind cel de al şaptelea copil al lui Cosma şi al Mariei. Clasele primare le face în satul natal (1930-1934). A intrat de tânar, la 12 ani, ca frăţior la Mânăstirea Căldăruşani de lângã Bucureşti. În următorul an se înscrie la Seminarul de la Cernica. După desfiinţarea acestuia, în 1940, se transferǎ la Seminarul Central din Bucureşti, iar ultimul an îl incheie la Seminarul Teologic din Chişinău (1943).

Întorcându-se în Bucuresti, între anii 1943 şi 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie cât şi pe cele ale Seminarului Pedagocic „Titu Maiorescu”. Absolvă Facultatea de Teologie din Bucureşti cu menţiunea „magna cum laude” în 1947. Obţine certificatul de profesor de Limba Românǎ şi Religie. Urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din Bucuresti.

ArhRomanBragaEC

 

Arhimandrit Roman Braga (1922-2015)

Pe 16 iulie 1948 începe calvarul închisorilor din timpul regimului comunist. Este arestat înscenându-i-se o posibilă legatură cu mişcarea legionară, deşi Roman Braga nu era legionar.

După un an de cercetări şi anchetări la Ministerul de Interne şi la Jilava, este condamnat la 5 ani temniţă grea pentru omisiune de denunţ şi ajutor. Cunoaşte teroarea „reeducării” de la Piteşti şi apoi distrugerea fizică şi morală din lagărele de muncă forţată de la „Canal”, la colonia Peninsula. Este eliberat în 1953, cu domiciliu obligatoriu în Bucureşti. Între timp reuşeşte să meargă pe ascuns la Iaşi, unde se afla sora lui Maica Benedicta. Mitropolitul Sebastian Rusanu îl cǎlugǎreşte la 2 ianuarie 1954 şi îl hirotoneşte întru diacon la 6 ianuarie acelaşi an.

Următorii cinci ani au fost roditori în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

În anul 1959 începe un nou val al arestărilor aşa-zise politice de care nu scapă. Sub închipuite învinuiri, anchetat timp de un an de zile, este acuzat în final de singura vinovăţie că a făcut parte din „grupul” Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim, în timpul studenţiei. Este condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului „democrat” comunist. Execută în Balta Brǎilei, la colonia Salcia, numai cinci din ei, fiind eliberat cu ocazia amnistiei generale a deţinutilor politici, din 1964.

După eliberare a urmat un timp de pelerinaj, prin Episcopiile şi Mitropoliile României, unde era primit cu indiferenţă şi chiar izgonit. Dar prin mila lui Dumnezeu i se aprobă Episcopului Valerian Zaharia de la Oradea sǎ-l hirotonească preot. Un timp lucrează la arhiva Episcopiei. La 1 ianuarie 1965 este instalat ca preot la Negreşti, Ţara Oaşului, unde funcţionează timp de trei ani. Este mutat la Parohia din comuna Sârbi, lângă Oradea, ca în final să fie trimis misionar în Brazilia. Slujeşte ca preot pentru comunitatea româneascǎ din Sao Paulo, Brazilia în perioada 1968-1972.

În anul 1972 episcopul Valerian Trifa (ROEA) îl cheamã la Episcopia de la Vatra. Aici timp de 7 ani se ocupă de educaţia religioasă a copiilor, traduce texte religioase din românǎ în engleză şi transpune cântările bisericeşti pe texte englezeşti.

Este numit preot la parohia „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio în octombrie 1979, şi apoi la Catedrala „Sfântul Gheorghe”, din Southfield, Michigan în ianuarie 1982.

Slujeşte ca preot şi duhovnic în perioada 1983-1988 la Mânăstirea „Schimbarea la Faţǎ” din Ellwood City, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction, Michigan.

Părintele Roman Braga a avut largi preocupări teologice culturale. Colaborează la periodicile creştine din care amintim „Solia” (The Herald), editează jurnalul monahal „Rugul Aprins” (The burning bush) şi revista teologică „Lumină lină” (1991). A publicat cărţile: „Pe drumul credinţei” (On the Way of faith) la HDM Press Inc. ediţie îngrijită de PC Stareţă Maica Gabriela, (1995, 2006); „Trepte duhovniceşti – Interviu cu Părintele Roman Braga”, Editura Arhiepiscopiei Ordodoxe Române (1998), „Exploring the Inner Universe”, HDM Press (1996, 2001).

Despre Roman Braga:

A fost uimitoare noaptea aceea…, cu pǎrintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevǎr, ca o eurofonie. Adicǎ acest preot, cu figura de icoanǎ, cu pǎrul alb, cu barba albǎ colilie şi un zâmbet neşters pe faţǎ, de o inteligenţǎ strǎlucitǎ, la curent cu fiecare problemǎ politicǎ europeana, americanǎ, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nǎdejde, totul era credinţǎ şi totul era posibil. Ei, o astfel de fǎpturǎ, cu totul, cu totul speciala, ar trebui multiplicatǎ pentru vindecarea rǎnilor noastre.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)

„Roman Braga şi-a dedicat întreaga lui viaţǎ în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia şi cumpǎtarea cugetǎrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sǎu de totalǎ dǎruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilǎ întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sǎ armonizeze gândul cu gestul, sǎ adapteze teoria la practic şi sǎ transforme golgota suferinţelor în optimism şi seninǎtate.” (Pr. Constantin Alecse)

„Orice cinste omeneascǎ s-ar acorda Pǎrintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sunǎ ciudat, deoarece viaţa sa jertfitǎ lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Cǎruia i s-a jertfit. Totuşi, la iniţiativa IPS Arhiepiscop Nathaniel, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe în America i-a acordat o Gramata sinodalǎ şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dǎruit-o de mult.” (Dinu Cruga)

Prea Cuviosul Pǎrinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiazǎ, când acordǎ un interviu, sau pe aleea mǎnǎstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trǎitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o luminǎ taboricǎ.

Cuvintele lui au o vibraţie blândǎ, sunt aureolate de o iubire nemǎrginitǎ. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare şi o stare de plutire spre înǎlţare se instaleazǎ pe nesimţite, ca o tainǎ duhovniceascǎ.

Dacǎ încerci sǎ-l apelezi cu un subiect, care te urmǎreşte ca o obsesie, pǎrintele se dǎruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplǎ şi de clarǎ încât rǎmâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desǎvârşitǎ împlinire a cuvântului, în fapt o sfântǎ transfigurare…” (Alexandru Tomescu)

(1)Alexandru Tomescu, „Roman Braga” www.alternativaonline.ca, Toronto, 30 iulie 2011. Surse alternative: Dan Fornade, „Românii din America: 500 de personalităţi din SUA şi Canada”, Danway Publications, Montreal, 2000, p.60. Calendarul Solia, 1992, The Romanian Orthodox Episcopate, Grass Lake, Michigan, p.308; Pe drumul credinţei, HDM Press, 1995.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors