Pelerinaj întru adevăr

Posted by Stefan Strajer On April - 19 - 2017

Pelerinaj întru adevăr

Autor recenzie: Silvia Jinga-Urdea (Florida,SUA)

 

Medicul scriitor Corneliu Florea, pe numele adevărat Dumitru Pădeanu, autor a cinsprezece cărți de memorialistică, pamflete mordante, reflecţii, comentarii la problemele arzătoare ale României, un activist social sui-generis, compune în ultimul volum, Vara pisicilor negre (editura Aletheia Bistrița, 2015) tabloul unei țări jefuite de politicieni și ignorate în suferința ei de aproape trei decenii. Autorul este un imigrant incomod, care s-a stabilit în Canada în timpul dictaturii ceaușiste, dar abia a așteptat să se întoarcă după căderea Cortinei de Fier să-și revadă locurile dragi. Practică o transhumanță originală: iarna se îngroapă în zăpezile preeriei canadiene, iar primăvara ia drumul țării pe care o poartă mereu în suflet.

Corneliu Florea este cunoscut pentru robustul său spirit polemic, care lovește în punctele nevralgice ale democrației „de salvare națională”, aluzie la Frontul Salvării Naționale inițiat de Ion Iliescu spre folosul famelicilor capitaliști de sorginte securistă, nicidecum al întregii nații. Patosul acuzator al lui Corneliu Florea este pe măsura fărădelegilor care-i sar în cale la tot pasul. La Casa cu flori din Bistrița bucuria îi este umbrită de stupiditatea primarului municipal, care nu-i aprobă tăierea a trei brazi din propria curte, considerând-o defrișare, în schimb rade într-o veselie gorunii de pe coama dealului. Constată sarcastic decimarea nemiloasă a avuției forestiere, în totală desconsiderare a relației ancestrale, a „codrului, frate cu românul”. „Avem scut antirachetă”, observă amarnic autorul, „stăm la umbra lui.” (op.cit., p. 12)

Este o carte a strigătului de durere al unui intelectual profund, al unui patriot nedezmințit, al unei conștiințe oneste și neînfricate, oripilate de dezmățul elitelor politice, antrenate într-un proces de trădare a interesului național în toate domeniile societății românești. Aceste elite au dat numele de revoluție unei lovituri de stat cu numeroase victime omenești, au distrus ceea ce trebuia păstrat din economia noastră, au împins afară din țară milioane de români lăsați șomeri dintr-odată, au adus la sapă de lemn majoritatea populației. Au pus pe butuci o țară pe care dictatorul a lăsat-o fără datorie externă, ca acum să se zbată în coada clasamentelor Uniunii Europene. Politicienilor li s-au adăugat în marea trădare și intelectuali de faimă, aceia de la care ne-am fi așteptat să fie luminătorii nației, așa cum au fost considerați cărturarii din totdeauna la români.

Critica cea mai acerbă a autorului vizează căpeteniile intelectuale, care, după obediența practicată în timpul comunismului, s-au înregimentat la sacul cu bani al noului stăpân. Principiul mult trâmbițat al corectitudinii politice, atacurile la identitatea națională și la integritatea statului român, folosirea minorităților împotriva majorității românești, nepăsarea față de simbolurile culturii românești, tentativa de falsificare din nou a istoriei naționale, detractarea valorilor românești în frunte cu geniul literaturii române, Mihai Eminescu, promovarea unei literaturi pornografice, gen Mircea Cărtărescu, a subculturii, în general, toate acestea declanșează resorturile mâniei justificate a autorului. Două sunt pamfletele de rezistență ale volumului: Un pușcas numit Breban și Alexopatul rătăcitor. Primul demontează farsa isterică pusă la cale de Horia Roman Patapievici, susținut îndeaproape de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Este cunoscută reacția normală de furie a scriitorului academician Nicolae Breban împotriva denigrării poporului român și a culturii lui cuprinsă în volumul Politice de Patapievici. N. Breban a folosit condiționalul verbului a împușca. Condiția era ca injuriosul volum să fi apărut în Polonia. Mai clar formulat: ceea ce românii au înghițit, polonezii n-ar fi făcut-o nici în ruptul capului pentru că sunt o nație care se respectă. Extrapolând absurd verbul incriminat din context, onorabilii de la GDS au provocat o furtună într-un pahar cu apă, menită a îngenunchea o personalitate a scrisului românesc ca Nicolae Breban. Să fie liniștiți că n-au reușit, pentru că cine are bun simț vede de la o poștă ce clică mercenară s-a aciuat pe la GDS-ul patronat de finanțele milionarului american George Soros, ferventul militant pentru globalizare și societate deschisă, deschisă pentru globaliștii de la centru ca să poată umbla în voie la resursele naturale și la manipularea oamenilor.

Corneliu Florea pune în paralel viața de martir a tatălui lui Nicolae Breban, preot greco-catolic maltratat de unguri în 1940, apoi trimis de comuniști la canal, unde a murit și biografia lui Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman, evreu din Cernăuți, „tovarăș de drum” al Armatei Roșii pentru implementarea comunismului la noi. În vreme ce patrioții români erau exterminați la canal din ordinul partidului unic, Dionisie Patapievici era răsplătit cu funcții înalte în Ministerul de Finanțe, să sprijine sovromurile în jefuirea statului român, notează revoltat autorul. Stigmatul de origine nesănătoasă l-a urmărit pe N. Breban de-a lungul anilor de studii mereu întrerupte și niciodată terminate, dar, în ciuda ostracizării sale, a manifestat îndârjire, realizându-și plenar talentul de prozator. În vreme ce Roman Patapievici s-a bucurat de privilegiile nomencalturii comuniste, Breban a suportat, într-o bună parte a vieții sale presiunile unui regim vinovat de moartea tatălui său. Bunicul lui Breban a ridicat în Nordul Transilvaniei biserică de piatră și școală românească în timpul opresiunii maghiare. Breban descinde dintr-un șir de patrioți români, pe când familia Patapievici s-a aliniat celor care au slujit politica de ocupație a României. Cunoscând toate aceste antecedente, s-ar fi impus un minim sentiment de decență din partea lui Roman Patapievici.

Pamfletul este strivitor, punându-le oglinda în față tuturor celor care gravitează în jurul „trinității” Liiceanu, Patapievici, Pleșu. Concluzia extrem de tristă prin adevărul ei cade greu: „scriitorimea, cu puține excepții, și-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip și-l ține în majoritatea timpului în ultimii șaptezeci și cinci de ani” (op. cit. p. 123).

Defăimarea neamului românesc și a istoriei sale este și obiectivul lui Dan Alexe în cartea Dacopatia și alte rătăciri românești, nu întâmplător publicată la editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu. Dan Alexe, fost membru al grupului dizident de la Iași, împănat cu informatori securiști, printre care și Ion Petru Culianu, este și el un stipendiat al Înaltei Porți de la Bruxelles. Mare păcat că-și folosește inteligența în mod cu totul păgubitor pentru el și pentru poporul din care face parte.

Corneliu Florea ne introduce mai întâi în istoricul problemei scriitorilor mecenari, hack writers, producând o savuroasă proză despre Grub Street din Londra, unde a originat stirpea celor care își vindeau talentul. Autorului îi plac digresiunile, care pun în valoare cultura sa clasică europeană. Fiecare din piesele volumului fac dovada bucuriei taifasului pe teme puțin cunoscute sau doar date astăzi uitării. Îi place postura de pedagog doct, care recurge frecvent la dictonul latin, combinat cu vorbe populare de duh, imprimând o coloratură ardelenească scrisului său. Demersul ironic la adresa scrântelilor lui Dan Alexe despre istoria dacilor este pus fastuos în scenă, cu insistență asupra semanticii cuvintelor hack și hackney (cal de închiriat, de călărit, mârțoagă) pentru a ridiculiza prostituția intelectuală prezentă atât în comunism cât și în capitalism. „În comunism, observă cu umor sec autorul, nu au fost cai de închiriat, toți caii au fost rechiziționați, cei care s-au opus au ajuns la abator” (op. cit, p. 168) și continuă ”majoritatea s-au lăsat convinși să devină voluntar, cai de călărit spre realismul socialist” (idem, ibidem). Îl citează pe Voltaire care spunea despre mercenarii peniței ”că sunt mai prejos decât prostituatele” (op. cit. p. 169. Îi face lui Dan Alexe un portret cu totul defavorabil pentru că nu scrie despre adevăr, ci ”după urechea grefată la Bruxelles” ca să-i denigreze pe geto-daci, după cum cer stăpânii lui cu intenții politice ascunse.

Sursele antice care mărturisesc despre traco-daci sunt, după D. Alexe, egale cu zero, tot ce știm noi despre strămoșii noștri sunt invenție a romantismului naționalist de la Bălcescu la Pârvan. În opinia lui dacii n-au avut o limbă, împrumutând cuvinte din stânga și din dreapta, ținându-se de beții, iar nevestele lor de lucruri slabe, deci un fel de neam de retardați. Pe bună dreptate, se întreabă C. Florea, de ce au fost dacii înveșniciți pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare, de ce se găsesc statui de daci prin multe muzee ale lumii, dacă ar fi fost un neam de rușine, cum încearcă detractorul D. Alexe să ne convingă. În realitate, tot mai mulți cercetători serioși avansează ideea că limba dacilor ar fi fost similară cu latina pe care a premers-o. Tăblițele de la Tărtăraia ne vorbesc despre folosirea scrisului la noi înainte de Sumer.   Contraargumente arheologice la aberațiile lui Dan Alexe sunt numeroase. Reaua credință și reaua lui voință sunt de domeniul evidenței. Nu este nici primul nici ultimul care scoate de la lada de gunoi a istoriei teorii răsuflate, drapate diferit pentru uz iredentist. Concluzia lui D. Alexe despre români se rezumă la constatarea că ”suntem niște tembeli”(op.cit.,p. 174). Dacopatia lui Dan Alexe ne întărește în ideea că la editura Humanitas se consolidează o mișcare antiromânească menită a ne distruge identitatea națională pentru a ne pregăti intrarea în statul globalist. Spiritul de deriziune în care Dan Alexe a comis pseudoistoria sa este dovada unui ”neam prost”, a unui cărturar care ”vrea să sară mai sus ca puricii”, îl ridiculizează Corneliu Florea.

coperta 1

 

 

Cu stupoare constată Corneliu Florea că libertatea de conștiință și de expresie sunt cenzurate datorită noii invenții, cea a corectitudinii politice comandată din exterior, un fel de cal troian periculos. Românii au crezut că după căderea dictaturii comuniste vor fi cu adevărat liberi. Cei care au murit împușcați la revoluție au strigat „vom muri, dar vom fi liberi”. S-a adeverit că nu putem fi atât de liberi pe cât am dori-o. Decretul 217/2015 și restricțiile impuse de Institutul Wiesel în cercetarea adevărului asupra unor teme considerate încă tabu, cum ar fi mișcarea legionară, îl contrariază pe autor. Minuțios, cum este, intreprinde o incursiune în istoria documentelor care au consfințit drepturile omului, începând cu Magna Charta din 1215, continuînd cu Bill of Rights (1689) – Declarația Drepturilor, în 1789 Declaration des droits de l’homme et du citoyen, în 1948 – Declarația Universală a Drepturilor Omului dată la ONU. „S-au scris degeaba pentru români, care după 200 de ani în România Institutului Wiesel (…) acceptă și propagă corectitudinea politică chiar și în istorie, în loc să-și îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine” (op. cit. p.120). „Ce decădere, ce deșert!, (p.120) exclamă autorul. Nemulțumirea lui este cauzată de estomparea adevărului despre drama românească, ”copleșitoarea, terifiantă dramă românească, începută cu jertfele de război, cu ocuparea sovietică și dictatura comunistă impusă de alogeni, cu lichidarea în închisorile comuniste a patrioților români și distrugerea țărănimii prin colectivizare …” (p. 22). În numele atâtor declarații, care circumscriu drepturile omului, ar trebui să fie posibil să putem spune cu exactitate ce s-a întâmplat în realitate cu poporul român, supus experimentului comunist. Corneliu Florea amintește, de pildă, un aspect asupra căruia se trece cu vederea și anume rolul evreilor activiști trimiși de la Moscova să comunizeze România. În schimb, se aruncă integral vina pe legionari, ignorându-se caracterul patriotic al mișcării lor, în ciuda limitelor ei. „Cu amărăciune îmi vin în minte vremurile când politrucii evrei trimiși de Moscova, cu o ură înverșunată, dădeau vina pe legionari și Securitatea lor le ținea isonul:   legionarii sunt de vină! După politrucii evrei, legionarii lui Corneliu Codreanu erau vinovați pentru că s-au devotat dreptății naționale și nu au acceptat să fie instrumentele lui Carol al II-lea”. Speră să vină vremea adevărului și să se spună „că cei mai mari vinovați au venit de la Moscova. Restul? Niște instrumente”(op. cit. p. 58).

Patosul adevărului despre istoria românească îl ajută să descopere cărțile revelatoare, cum ar fi lucrarea lui Petre Țurlea, Studențimea română din Cluj 1944-1946 (Ed. Renașterea, Cluj, 2016), pe care le opune celor false, compuse la comandă pentru denigrarea poporului român. De ce este importantă cercetarea din punctul de vedere al intereselor poporului român? Pentru că ne arată negru pe alb că studenții români patrioți s-au opus ferm comunismului instalat prin forță și, pe de altă parte, minoritatea maghiară din Cluj a comis „josnice acțiuni revanșarde antiromânești… împotriva eliberării Ardealului de Nord-Vest de sub ocupația ungurească horthistă”(op.cit., p. 23). Muncitorimea maghiară de la Dermata a atacat căminul studențesc Avram Iancu, strigând „să curgă sânge de valah”. Nici unul dintre agresori n-a fost arestat, în schimb au fost întemnițați douăzeci dintre studenți, represaliile împotriva studenților și a unor profesori patrioți, precum Victor Papilian, nerezumându-se doar la atâta. La alegerile din noiembrie 1946 românii ardeleni au votat pe flanc pentru Iuliu Maniu, în schimb maghiarii s-au plasat de partea comuniștilor. UDMR-ul face și astăzi niște jocuri foarte încurcate. Dar de ce să ne mirăm de UDMR când îi avem pe guvernanții români tranzacționiști și trădători. Prin fraudarea alegerilor în 1946, căci vorba lui Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile, Uniunea Populară Maghiară a câștigat 29 de locuri în parlament, toți acei parlamentari fiind”naționaliștii Ungariei Mari, ce urau barbar tot ce era românesc în Ardeal și din fortăreața comunistă în care s-au aciuit, sperau să submineze Tratatul de Pace de la Paris, hotărârea deja luată de reîntregirea Ardealului românesc.(op.cit., p. 32-33).

Manipulările politicienilor maghiari de atunci sunt atât de similare cu cele de astăzi ale urmașilor lor, dacă n-ar fi să amintim decât de Laszlo Tökes devenit peste noapte revoluționar anticomunist fervent, acomodându-se jocului Marilor Puteri pentru a servi însă cauza iredentistă. Vinovat nu este Tökes, vinovați sunt partidele și guvernanții români care nu sancționează cum se cuvine, la timp, atacurile antiromânești. Dar de ce să vorbim numai de guvernanți, când un filozof ca G. Liiceanu adăpostește la faimoasa-i editură lovituri sub centură date poporului român în numele corectitudinii politice și al toleranței.

Înțeleg verdictul lui Corneliu Florea în comparația dintre cărțile adevărate și făcăturile unor autori de la GDS. Cei din urmă eludează aspectele majore ale istoriei și culturii noastre. De aceea, zice C. Florea lucrarea lui Petre Țurlea ”depășește ca valoare cultural-istorică românească toate scriiturile luate împreună, ale celor trei boieri de pe malurile Dâmboviței”. Un lucru este cert, Corneliu Florea nu se ferește să atingă aspectele vulnerabile ale vieții sociale și culturale românești, evitate de cei mai mulți analiști. Celor care din răsputeri încearcă să dilueze conștiința identității naționale a românilor, autorul le răspunde prin demersuri de recuperare a valorilor trecutului, abandonate în uitare, pentru că în România de la Petre Roman și Adrian Năstase până astăzi nu sunt bani pentru menținerea patrimoniului național. În timpul ministeriatului lui Kelemen Hunor, medic veterinar instalat la cultură de președintele Băsescu, s-au găsit bani pentru restaurarea conacelor grofilor din Transilvania. Dar pentru cetățile dacice, declarate monumente UNESCO, nu sunt bani nici pentru pliante, nici pentru drumuri de acces, nici pentru o amenajare civilizată. În schimb, după cum spun localnicii, au fost storși bani grei din jefuirea siturilor arheologice, din furtul de brățări dacice, de obiecte de aur, care au fost împărțite între paznicii acestor situri și guvernanți. O întreagă mafie a fost creată ad hoc pentru stoarcerea cât mai rapidă a profitului chiar și din locurile sfinte ale istoriei noastre. Încât te întrebi: cum de-a ajuns țara noastră pe mâna unor asemenea criminali? Exasperat de nelegiuirile întâlnite în cale, C. Florea rostește o imprecație ca să se răcorească: ”Cerule Mare nu mai ai fulgere și trăsnete pentru vânzătorii de țară românească?!” (op.cit., p. 20).

Cred că dl. Liiceanu și asociații lui ne pot răspunde: când scrii cărți ca să-ți bați joc de istoria și cultura unui popor culegi ceea ce ai semănat. Ca să nu creadă distinșii intelectuali că nu poartă chiar nici o răspundere pentru dezastrul generalizat din România ultimelor trei decenii.

Este amarnic de trist să constați că obediența față de dictatul străin este un fenomen recurent la români. Nu trebuie decât să ne amintim cum a fost tratat Brâncuși căruia nu i s-a permis să se repatrieze în 1955 ca să moară la Hobița. Cât despre procesul verbal de la Academie, în legătură cu moștenirea pe care sculptorul dorea s-o lase poporului său, n-are rost să mai vorbim pentru că este prea cunoscut. Erau implicate atunci nume mari ca M. Sadoveanu, președintele Academiei, G. Călinescu, Al. Graur și trepăduși de serviciu ca A. Toma. Din nefericire M. Sadoveanu, aflăm de la C. Florea, s-a purtat execrabil și față de Mitropolitul Bucovinei, fost coleg de școală la Pașcani, Visarion Victor Puiu, de la care și-a însușit pe nedrept casa de la Schitul Vovidenia, pregătită de către mitropolit pentru rugăciune și solitudine. Tot acolo își pregătise Mitropolitul și mormântul, dar datorită ”sprijinului” tovărășesc al lui Sadoveanu a fost privat de totul și condamnat să moară în străini. Urâte vremuri, bicisnice purtări!

Ca să se curețe de sentimentele negative inspirate de neorânduielile observate la tot pasul, autorul, călător prin definiție, se aruncă în ciuda vârstei avansate, pe drumurile esențiale pentru fibra noastră națională: se duce la mănăstiri, pe Via Imperatorum, drumul străbătut de împărații romani între 106 și 271 a.d. de la Porolissum la Drobeta, se duce să cerceteze Maramureșul, provincia lui de adopție, se chinuie, dar răzbate pe drumurile bolovănoase ale cetăților dacice. În toate aceste călătorii trebuie să vedem responsabilitatea cărturarului Corneliu Florea, care vrea să trezească, mai ales în sufletul tinerilor, dragostea de glie, respectul și gratitudinea pentru   poporul întotdeauna zămislitor de valori. Drumurile peregrinului Florea au menirea să reinstituie firescul în relația românilor cu țara lor, să spubere batjocura unor scribi plătiți și să ne întoarcă la conștiința noastră mai bună. Ne îndeamnă la pietate față de eroii noștri prin unele dintre mărturisirile lui de credință: „fac o pauză în Alba-Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai-Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moții moților, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra, cei care sub dominații străine au avut tăria de-a ne păstra identitatea, limba și religia.”(op.cit., p. 197) Frumos și emoționant.

Celor care l-ar putea acuza de provincialism îngust, izolaționism ne grăbim să le răspundem că întreaga carte reflectă un spirit cultivat la izvoarele clasice europene, Elogiul nebuniei de Erasmus de Rotterdam fiind una dintre cărțile favorite. Recurgerea la clasicism, tehnica divagațiilor bazate pe asocieri de lectură amintesc de proza lui Alexandru Odobescu.   Deplânge copierea grăbită de către români a vestimentației americane cu blugi și teniși în orice circumstanță, precum și abandonarea politeții noastre tradiționale, înlocuită cu vulgarități de mitocani. Se întoarce mereu cu bucurie la valorile consacrate, precum O scrisoare pierdută în interpretarea unor monștri sacri ai scenei românești.

Nu doar prin ceea ce scrie, dar și prin acțiunile sale Corneliu Florea ne îndeamnă să ne întoarcem la sursele esențiale ale istoriei și culturii noastre pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a nu uita cine suntem. Trei dintre drumurile lui prin țară: pe Via Imperatorum, la câteva mănăstiri din Moldova, la cetățile dacice ne arată cât de bogați suntem, dar, din păcate, cât suntem de risipitori cu zestrea noastră sub guvernările nepăsătoare care susțin ”cel mai abject sistem ipocrit și impostor”. (op. cit., p. 199).

Corneliu Florea este un spirit care veghează de la distanță sau de aproape, din casa lui cu flori de la Bistrița la tot ce se întâmplă în România nu doar ca să-și exerseze condeiul, ci ca să îndrepte nereguli, crezând în acel ridendo castigat mores. Dozându-și patosul și sarcasmul, el repune în drepturi adevărul într-o vreme a mistifăcărilor și a minciunii generalizate, implicându-și cititorul în demersul efervescent al unei inteligențe vii.

Restaurația în forță a cleptocrației

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Restaurația în forță a cleptocrației

Autor: Silvia Jinga (Delray Beach, Florida)

 

Țara este atât de disperată încât votanți și nevotanți ai PSD-ului s-au iluzionat că acesta este partidul providențial, care va scoate România din șanț. Programul electoral al partidului sună ca la carte, ca în visurile cele mai frumoase ale românilor, secătuiți de succesiunea guvernelor mai mult sau mai puțin criminale, care au ruinat economic și spiritual un popor vrednic, atunci când este condus cu pricepere. Problema cea mai acută a României după 1990 este lipsa totală a moralității liderilor, absența unei viziuni politice pentru dezvoltarea țării, furtul de proporții și înstrăinarea avuției naționale de către înalții demnitari. „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie” ar fi spus Victor Eftimiu. Ne aflăm exact în această situație. Românii sunt conduși nu doar de lichele, ci de canalii.

Programul electoral a fost întocmit ca să arunce electoratului praf în ochi. Las’că, după ce s-au instalat bine în fotoliile guvernamentale, aleșii poporului s-au pus zeloși pe treabă, o treabă numai a lor care îi ardea cumplit la degete. Frații mafioți băgați la pârnaie trebuiau degrabă eliberați, baronetul aflat în teritoriu trebuia urgent răsplătit cu accesul la credite cu nemiluita timp de un an de zile. Vă amintiți de ordonanța nr. 13. Încurcăturile penale ale șefului partidului se cereau rezolvate ca nici să nu se mai știe de ele, de la primar până la ministru cazierul trebuia spălat de lucruri necurate și partidul să trăiască. Judecând după tradiția de management corupt, dominantă în PSD în toate guvernările lui, începând cu 1990, când politicienii de stânga s-au năpustit să jefuiască, cei care s-au iluzionat cu ocazia victoriei acestui partid au dovedit că au o memorie scurtă.

Se pare că, ceea ce l-a determinat pe dl. Dragnea să forțeze ordonanța de pomină nr. 13 pentru salvarea penalilor, ar avea o motivație personală destul de stringentă, care depășește îngrijorarea sa pentru procesul în curs. Există suspiciuni serioase că Liviu Dragnea și-a dosit o parte din afaceri în America de Sud, fapt pentru care se teme de posibile noi anchete. La puțin timp după alegeri a declarat că a primit multe mesaje prin interpuși că va fi băgat în pușcărie. (cf. Dan Tapalagă, A început căderea lui Dragnea, HotNews, 28 februarie, 2017). Dragnea nu va renunța la putere cu ușurință. Plecând din țară în Israel, probabil pentru lecții de tactică și strategie de la consilierii lui de campanie, l-a lăsat ca vârf de lance pe senatorul tupeist, Șerban Nicolae, care prin amendamentul la legea grațierii bate în aceeași direcție: protecția infractorilor. Întreaga ambianță socială în România este infestată de morbul fărădelegii. De aceea se poate observa că spiritul de strâmbătate al guvernului pesedist este pe placul multora care se simt cu musca pe căciulă, indiferent de apartenența lor partinică. Traian Băsescu, Sebastian Ghiță, Elena Udrea, Alina Bica și atâția alții sunt ejusdem farinae și au suficiente motive să se coalizeze pe față sau tacit cu politica de obstrucționare a justiției, legalizată de guvernul patronat de Dragnea. Analiștii politici din presa românească prevăd începutul declinului lui Liviu Dragnea, marcat și de slăbirea loialității premierului Sorin Grindeanu, acesta detașându-se abil de manevrele bosului.

Senatorul Șerban Nicolae, care îi caracterizează pe criticii săi drept „excesiv de proști, excesiv de ticăloși”, a stârnit din cauza sfidării lui ciocoiești reacții de condamnare în presă, ca aceea a lui Cristian Tudor Popescu în Republica (6 martie, 2017): „Multigușatul senator Ș. Nicolae o plesnește de masă și mai tare în Parlament: toți corupții, mitarnicii, abuzierii în serviciu, traficanții de influență sunt de fapt nevinovați”, suferind, săracii, din cauza călăilor de la DNA. Cam patru mii de pușcăriabili ar scăpa prin legile de grațiere pe care partidul de guvernământ se zbate să le impună prin toate mijloacele, dacă nu direct, atunci mascat, doar, doar s-or strecura cumva. Vă dați seama ce nivel de conștiință au acești guvernanți, care luptă să exonereze pe cei care au furat din banii populației, bani ascunși prin paradisuri artificiale în vreme ce mii de români fie au luat calea exilului, fie se chinuiesc să supraviețuiască în țară. În fapt, se vede limpede că cei mai mari dușmani ai românilor sunt românii înșiși, aceia care formează cleptocrația din România.

Hoyt Yee, adjunctul asistentului pentru afaceri europene și euroasiatice al secretarului de stat SUA, a declarat în 21 februarie la o întâlnire cu jurnaliștii în București (cf. Dan Tapalagă, Hoyt Yee a avut un singur mesaj pentru guvernul Grindeanu, HotNews, 22 februarie 2017) că SUA urmărește atent situația statului de drept în România, după tentativa guvernului de a slăbi legislația penală. Ceea ce i-a dat o speranță demnitarului american a fost distanțarea premierului Sorin Grindeanu de această tentativă prin abrogarea ordonanței nr. 13, dovedind că a acordat atenție protestatarilor din Piața Victoriei, din celelalte orașe ale României și din câteva capitale occidentale. Eu i-aș șopti domnului Hoyt Yee:   ”not so soon”. Timp de treizeci și opt de zile cinci sute de mii de oameni în România s-au opus cu fermitate ticăloșiei celor cărora le-au dat mandatul. Demonstranții au cerut demisia guvernului, care în primele două luni de administrație a încercat să lovească mortal în justiție. Acest guvern este total lipsit de credibilitate, dar se ține în jilț cu puterea, sprijinindu-se pe de-alde senatorul Șerban Nicolae și pe alții de aceeași extracție.

În tensiunea care s-a creat între guvern și populație s-ar părea că, în absența unui partid de opoziție valid, singura opoziție viabilă rămâne strada. „Ne găsim stimați Republicani, în situația pe care o presimt demult (…) soarta DNA, soarta Justiției, a noastră a tuturor celor care ne încăpățânăm să vrem a trăi drept și demn fără să părăsim România (…) o va hotărâ nu Guvernul, nu Președintele, ci înfruntarea dintre stradă și ĂȘTIA” (Cristian Tudor Popescu, idem, ibidem). Cuvintele amare ale lui Cristian Tudor Popescu trădează o stare de disperare cauzată de o democrație care nu lucrează încă. După douăzeci și șapte de ani de frustrări, în condițiile atotputerniciei corupției, în absența deocamdată a unor forțe reale care să i se opună, pesimismul este de înțeles. Răbdarea oamenilor a ajuns la limită. Manipulările odioase ale lui Dragnea and co. au adâncit starea de dezolare la maximum. Protestatarii au substituit pentru o vreme absența unei opoziții adevărate, dar, așa cum corect observă Dan Tapalagă (Unificarea dreptei, HotNews, 14 februarie 2017), strada nu se poate constitui în partid, nu poate guverna, își pierde forța prin uzură. Poate fi o soluție extremă într-o stare de urgență, dar nu se poate conta pe ea tot timpul. Așa că singura cale rămâne apariția unui nou partid sau reorganizarea celor existente pe bazele onestității și devotamentului autentic pentru cauzele naționale. Sugestia Alinei Pippidi-Mungiu (interviu cu Rareș Bogdan la Realitatea TV, 7 martie, 2017) că Liviu Dragnea ar fi de neînlocuit la ora actuală și că vânarea corupților ar trebui limitată la vârfuri, exceptându-i pe primari, de pildă, mi s-a părut cel puțin hilară, demnă de pana lui Caragiale. Adică să stârpim furtul, dar nu chiar peste tot, doar pe ici pe colo prin punctele esențiale. Asta ar fi curat murdar, vorba lui Nenea Iancu.

(Delray Beach, 7 martie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Justiția românească este pe stradă

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Justiția românească este pe stradă

Autor: Silvia Jinga (Florida, USA)

 

După douăzeci și șapte de ani încă nu avem cu adevărat un stat de drept. Cum să și avem când fruntașii țării se succed de două decenii și mai bine la conducere însoțiți de zornăitul tinichelei atârnate de coadă. Dacă justiția își făcea datoria până la capăt, condamnându-l pe Liviu Dragnea la un an de închisoare cu executare nu cu suspendare, atunci nu i se mai dădea prilejul să facă din România și din cetățenii ei batjocura la care asistăm astăzi. Am arătat Europei și lumii că după o campanie cu și fără cătușe încă nu suntem capabili să ne conducem responsabil, încă dăm lovituri sub centură legalității, încă dorim să perpetuăm hoția. O pancartă a demonstranților de la Iași declara, făcând haz de necaz, „Bun venit în România/Tocmai s-a legalizat hoția”. Ordonanțele de urgență proiectate de guvernul premierului Sorin Grindeanu, marionetă a lui Liviu Dragnea au intenționat nu atât să descongestioneze pușcăriile, lucru nobil, cât mai ales să pună la adăpost de pedeapsă cu pușcăria pe Liviu Dragnea și pe șefii din teritoriu „de aceeași frăție penală”, contribuitori de bază la victoria pesedistă. Simțindu-se atât de aproape de vârful piramidei, Liviu Dragnea n-a mai putut suporta umilitoarele vizite la tribunal, așa că, având puterea în mână, a decis s-o mânuiască în primul rând spre folosul său și al mafioților din teritoriu, că alegătorii, pe votul cărora săltase, mai puteau aștepta, uneori sine die, cum s-a dovedit în cei douăzeci și șapte de ani de la Revoluție încoace. După un succes răsunător în alegeri de 45% datorat, în mare parte anemicei opoziții și credulității votantului român, ne-am fi așteptat la decizii de cu totul altă factură din partea celui mai puternic partid din România. Când colo, el a legitimat tradiția de un sfert de secol a social-democraților, acuzați constant de cleptomanie. Pe mine una de acum încolo nu m-ar mai putea convinge nici morga de politician responsabil a domnului Dragnea, nici programul bine articulat, dar care evident nu este solidar cu acest partid, cu acești oameni care, iată că, doar la o lună după alegeri, se dedau la un atac frontal la instituțiile statului și la codurile penale, fredonând aceeași arie a lăcomiei de putere, de bani, de foloase, de orice. Programul de guvernare n-a ieșit din țeasta cartelului Dragnea. Cei care au inițiat asemenea ordonanțe de urgență nu pot construi ceva pozitiv. Programul lor de guvernare a fost gândit ca o cursă de prins mulțimile în plasa unor minciuni frumoase. Acest guvern trebuie să cadă din cauza propriei lui nemernicii!!!! În acest moment credibilitatea lui este nulă. Au premeditat distrugerea statului de drept și perpetuarea pe un plan de mai mare anvergură a furtului în România. Ordonanțele trebuie judecate la pachet, deoarece se sprijină una pe alta în a transforma România în țara jafului legalizat. Prin suspendarea timp de un an a restricțiilor la cheltuielile bugetare, primarii, șefii de consilii județene, miniștrii n-ar mai fi riscat nimic pentru deciziile adoptate. Și atunci să vezi cum s-ar fi scurs banii de la buget în buzunarele baronilor, iar comisioanele s-ar fi îmbulzit spre Palatul Victoria.

684x384_356923

Nu au ieșit în stradă oameni dezorientați, ci indivizi informați, responsabili, atenți la pulsul lucrurilor, suferind pentru orice încercare a clasei politice să întoarcă țara la pescuitul în apele tulburi ale statului mafiot. Ieșenii au strigat: „Nimeni nu e mai presus de lege/ Și jos ordonanța până număr la zece” sau „abrogați, apoi plecați”. Strada a cerut nu doar abrogarea celor două ordonanțe, ci a mers mai departe, reclamând demisia ministrului de justiție Florin Iordache și chiar a întregului guvern. Dl. Iordache are o pasiune pentru adoptarea de legi ușchite marți noaptea. Numele lui a mai fost relaționat cu o marțe neagră, anterioară celei recente. După ședința de guvern de marți noaptea președintele Johannis a numit întreaga situație de siluire a justiției, ”o zi de doliu pentru statul de drept”. El a continuat: „Este o bătaie de joc ca guvernul să adopte noaptea, fără avizul CSM, fără să fie inclusă pe ordinea de zi o documentație, o ordonanță de urgență într-un domeniu atât de sensibil. Această chestiune este intolerabilă”. (cf. Ionel Dancu, Klaus Johannis a trântit Codurile penale pe masa CCR, Evenimentul zilei, 2 februarie 2017).

În momentul triumfului Liviu Dragnea și purtătorii lui de cuvânt, printre care sociologul Vasile Dâncu, cel care nu mai contenea cu laudele la postul de televiziunea Realitatea, ne-au dat toate asigurările unei guvernări care va pune pe primul plan munca disciplinată, ordinea și colaborarea armonioasă cu toate forțele poltice pentru binele țării. Măi, să fie, dar frumoase vorbe s-au mai spus atunci, ca numai după o lună aceiași politicieni care promiteau marea cu sarea să arunce țara în haos și suferință, să atragă atenția marilor ambasade din România, a Uniunii Europene, care a pus subiectul România imediat pe ordinea de zi a discuțiilor ei. Frumos ne șade domnule Dragnea! Asta se cheamă ”curat murdar”, se cheamă a pune căruța înaintea cailor, interesele personale înaintea celor naționale.

Și iată ce-a ieșit: demonstrații pașnice de zeci de mii de oameni în toate orașele mari și mici ale țării, în orașele europene, de opt zile deja, inimă rea, teama de regresiune spre momentul mineriadelor etc. Cam o sută de instigatori au fost trimiși în Piața Victoriei ca să provoace incidente sângeroase, dar demonstranții, încercați de atâtea rele în anii democrației originale, s-au așezat în fața jandarmilor de ordine să-i apere de agresiunea instigatorilor. Ne putem face o imagine clară cam în ce stat de drept trăiesc românii. Spiritul justițiar a ajuns să se manifeste pe stradă, la demonstrații deoarece instituțiile statului s-au dovedit inepte și fără vigoare. S-ar putea face o culegere de sloganuri care au clamat durerea populară: „Nu mai suportăm hoția/Strigă toată România!”, „Dragnea nu uita, România nu-i a ta”, „Ați jurat strâmb pe Biblie, călugăriți-vă!”, „Ascultați de nepoți și nu mai votați pe hoți”, „Ole, ole, Liviu Dragnea lasă-ne!”, „PSD – ciuma roșie”, „Hoțul cu mustață/ Ne-a furat pe față” și atâtea altele care au fost culese și expuse pe internet sau vor figura în expoziția de pancarte propusă de criticul de artă Pavel Șușară. Din perspectiva conducerii PSD ne aflăm foarte aproape de momentul mineriadelor, din perspectiva străzii am evoluat mult spre un spirit civic alert, treaz, iscoditor. Acesta este ghinionul domnului Dragnea. Minciunile propagandei lui care incriminează multinaționalele și forțele oculte, care ar vrea să rupă România, nu reușesc să distragă atenția demonstranților de la crima împotriva statului de drept, pe care guvernul manipulat de Liviu Dragnea a plănuit-o în ascuns.

Folosirea violenței, ca rețetă împotriva protestelor, a fost sugerată de fostul chestor de poliție Pavel Abraham, care declara la postul de televiziune România TV că s-ar putea folosi gloanțe de cauciuc sau chiar gloanțe adevărate pentru potolirea opozanților la ordonanțe. Un primar dintr-o localitate situată nu departe de Valea Jiului amenința să vină la București să facă ordine, așa cum se procedase pe vremea farului călăuzitor, Ion Iliescu. Sociologul englez Adam Smith (1723-1790) observa că negustorii și industriașii epocii sale, (capitalismul de început), pe care îi numea ”the masters of mankind” au o singură obsesie: „All for ourselves. Nothing for other people” (Totul pentru noi. Nimic pentru alți oameni). Aceeași rapacitate caracterizează capitalismul din România de astăzi. Grija față de populație și față de țară n-a existat la nici un guvern de după 1990 și nu sunt semne că ea s-ar fi născut odată cu guvernul Dragnea. Contrastul între programul electoral și fundătura în care a intrat acum indică limpede natura acestei conduceri care s-a decredibilizat total. Se zvonește că Liviu Dragnea i-ar fi rechemat din Israel pe consilierii săi, doar, doar ar putea ei să dreagă ceea ce s-a sfărâmat iremediabil: contractul social.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Prinși cu mâța-n sac

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2017

Prinși cu mâța-n sac

Autor: Silvia Jinga (Delray Beach, Florida, USA)

 

După o victorie zdrobitoare în alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, Partidul Social Democrat s-a apucat de treabă. Dacă se gândește cineva că s-a frământat cum să refacă infrastructura jalnică a României sau cum să asigure manuale școlare în toamna care vine sau ce măsuri să ia pentru promovarea capitalului autohton se înșeală. Însemnează că nu cunoaște „fiziologia” partidului, ca să folosim termenul lui Costache Negruzzi de acum mai bine o sută cincizeci de ani. În buna tradiție a stângii democrate, guvernul, având ca premier pe Sorin Grindeanu, dar ca șerif pe Liviu Dragnea, a copt ceva în taină, ceva care ne amintește de sintagma cunoscută dinafară-i vopsit gardul, înăutru-i leopardul.   Înainte de toate, să observăm că puterea în aripa stângii este concentrată în mâinile unei singure persoane, Liviu Dragnea, șef de partid, președinte al Camerei Deputaților și păpușarul guvernului proaspăt format. Că guvernul acesta este la dispoziția șefului suprem nu încape îndoială. Și primul simptom al bolii s-a manifestat în scornirea unei ordonanțe de urgență pentru grațierea tuturor celor cu o pedeapsă mai mică de cinci ani. Legea nu precizează că s-ar referi doar la pușcăriași, nu și la penalii politici pentru că îi vizează pe toți la grămadă, în mod deliberat și a fost produsă, înainte de toate, pentru a-i scăpa de penitenciar pe politicienii care au comis abuz în serviciu, îndeosebi șmangleală de la bugetul țării.

 

Liviu Dragnea

Foto. Ghici ciuperca cine are cel mai mare interes cu Legea Gratierii!

Acest proiect de grațiere ar exonera în jur de două mii două sute de politicieni, funcționari publici, judecători etc. și ne dăm seama că ar face din ei soldați loiali ai PSD-ului, ai lui Dragnea personal. Dl. Florin Iordache, numit de Dragnea ministrul justiției este cunoscut pentru legi de acoperire a fărădelegilor, așa că n-a fost pus la prea mare tortură de conștiință când i s-a cerut să formuleze un asemenea proiect. În primul rând este ilegal să modifici Codul Penal în vigoare și ei se ating de articolul 297, pe care îl siluiesc să sune după bunul lor plac. Ordonanța de urgență modifică pedeapsa de la 2 la 7 ani pentru un prejudiciu de 200.000 de lei în pedeapsa de la 6 luni până la 3 ani și plata amenzii. Pentru indivizii cu un prejudiciu sub 200.000 de lei nu se mai consideră abuz în serviciu, ceea ce se traduce prin anularea pedepsei. Ca să dea o fațadă umanistă grațierii legiuitorii pesediști au justificat urgența modificării codului penal prin necesitatea descongestionării închisorilor din România, pentru care CEDO (Comisia Europeană pentru Drepturile Omului) ar amenda țara cu 80 milioane de euro. Președintele Klaus Johannis a dezmințit zvonul agitat de pesediști pentru a aduce o motivare în plus manevrei lor cu bătaie cât se poate de personală și ne referim la persoana lui Dragnea, în primul rând. Cel mai interesat de a ieși basma curată este ambițiosul șef al pesediștilor, care nu se poate opri din urzeli până nu se vede instalat la Cotroceni. El are la activ o condamnare la un an fără executare și un dosar în curs la DNA. Nu visează decât să devină perfect legal, scăpând de orice tinichea legată de coadă. Că vor fi eliberați ceva amărâți din abjectele noastre penitenciare este foarte bine, dar că vor fi înălbiți politicienii care au furat demențial din buzunarul cetățeanului român, asta întrece orice măsură. Cu temei observa Liviu Avram, un ziarist de la Adevărul că pe semne a pătruns în guvern cineva cu un uriaș potențial infracțional, care se grăbește să rezolve în pripă problema.

PSD-ul are o tradiție consolidată întru fraudă și abuzuri încă de pe vremea premierului Adrian Năstase, care inventase acea penibilă istorioară cu mătușa Tamara, ca justificare a averii acumulate prin jaf. Tradiția a fost continuată fără jenă în timpul fostului prim-ministru Victor Ponta, iar acum ne confruntăm cu atacul nerușinat la codul penal pentru salvarea corupților, pentru subminarea statului de drept. Cu o opoziție ca și inexistentă, i-a rămas președintelui Johannis sarcina de a sancționa încercarea machiavelică a stângii de a perpetua corupția prin legalizarea ei. Să ne gândim la ce lecție de ticăloșie dă acest guvern întregului nat în România. Dacă furtul de până la 200.000 de lei ($45.000) este legalizat și vinovații în loc să suporte rigorile legii, fiind exonerați de pedeapsă, se insertează din nou în partide și în parlament, ce-i rămâne omului de rând să facă decât să iasă în stradă și să-și strige în gura mare revolta?! Ceea ce s-a și întâmplat la București, unde aproximativ șapte mii de protestatari și în orașele mari din toată țara au demonstrat împotriva ordonanței de protejare a hoției ascunsă sub masca grijii față de deținuți. Perversitatea clasei politice românești a întrecut orice măsură.

Mânioși că președintele Johannis i-a tras de urechi, politrucii pesediști agită cu o balcanică ranchiună ideea suspendării acestuia, ceea ce a stârnit nedumeriri și critici în Germania, inclusiv în cadrul social-democraților conduși acum de Martin Schultz. Nemții s-au pronunțat ferm că guvernarea social-democrată în România este problema nu soluția. Dar ca să se asigure de o protecție de mai de sus Liviu Dragnea, președintele PSD și Sorin Grindeanu, prim-ministrul au dat o fugă până la Washington între 17 și 22 ianuarie a.c. să caște gura la inaugurarea lui Donald Trump. Facebook-ul domnului Dragnea face dovada participării la o recepție în format restrâns, unde l-a asigurat pe Donald Trump de ridicarea la un nivel superior a colaborării cu SUA. Participarea la asemenea recepții costă bani grei, cam $250.000 per persoană. Dar are balta pește. Camera Deputaților, probabil, va achita cheltuielile celor doi din bugetul ei, adică din banii „prostitului” popor. Ce ignoră Liviu Dragnea este că Donald Trump vrea să strângă baierele pungii, fiind pus pe o politică mai degrabă de austeritate față de toți prietenii și aliații. Așa că va trebui să se întrebe dacă are țara noastră parale pentru ridicarea la nivel superior a colaborării cu America, pentru că de data asta nu va putea sta cu mâna întinsă. Domnul Dragnea nutrește gânduri mari de mai demult, încercând să intre sub pielea americanilor. Știind că Sevil Saidehh, turcoaică din Dobrogea, are o rudă (unchi al mamei), care a consiliat în calitate de istoric mai multe administrații americane în problemele Orientului Mijlociu, a propus-o la funcția de prim-ministru al guvernului, propunere respinsă de președintele Johannis, care astfel și i-a sculat în cap pe stâlpii democrației originale. Să sperăm că Johannis va avea vigoarea necesară să se opună mișeilor de la Dunăre.

Grăbindu-se să emită o ordonanță de urgență esențialmente în favoarea hoților, de care România este plină, Partidul Social Democrat, guvernul și domnul Liviu Dragnea și-au dat cu firma în cap, amintindu-ne încă o dată că ce nașe din pisică șoareci mănâncă.

(Delray Beach, 24 ianuarie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Unde ne sunt intelectualii

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Unde ne sunt intelectualii

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Ne învârtim într-un cerc vicios. Vrem să scăpăm de penali în fruntea țării și ajungem mereu la ceea ce detestăm. Facem un pas înainte și regresăm imediat de parcă ne-am fi speriat de atâta progres. Victoria PSD-ului cu 45% în alegerile parlamentare ne reamintește de perioada iliesciană a trandafirului, când suavul simbol trebuia să distragă atenția de la criminalele ciomăgeli ale minerilor. Desigur, s-a depășit faza teroristă a începutului „democrației originale” a lui Ion Iliescu. Acum, dimpotrivă suntem asigurați că Liviu Dragnea, președintele PSD-ului luptă pentru liniște, pentru încetarea disputelor violente de opinii și pentru impunerea unui liedership autoritar. Constatând că nimic esențial pentru binele țării nu s-a înfăptuit de mai bine de un sfert de secol de capitalism, în absența unei democrații autentice, populația României are nostalgia unui regim dictatorial, fapt intuit corect de Liviu Dragnea. Mai multă disciplină și mai multă responsabilitate din partea miniștrilor sunt așteptate de multă vreme. Problema guvernului recent format este însă alta. Cei aleși sunt într-un fel sau altul îndatorați lui Liviu Dragnea, astfel că ne întoarcem la sistemul mafiot atotstăpântor în România ultimilor douăzeci și șase de ani.

Programul lansat de pesediști își propune să aducă bunăstarea în România, dar, dacă analizăm componența guvernului, primul lucru de care ne îndoim este onestitatea unora dintre membrii lui. Cel mai discutabil este Florin Iordache, fost subinginer devenit avocat la una din facultățile improvizate după 1990, nașul libanezului Henri Saouma condamnat de curând la opt ani cu executare pentru evaziune fiscală. Finul Rico a beneficiat de învârtelile „băieților deștepți” de la Caracal, care au falimentat combinatul de creșterea porcilor. Florin Iordache nu a fost total străin de afacere, bucurându-se în schimb de finanțări ale campaniilor sale electorale de către libanezul pus pe șmecherii. Liviu Dragnea a fost unul dintre cei trei martori la cununia din 2011 la Constanța a Sevilei Shhaideh, ceilalți doi fiind Radu Mazăre și Nicușor Constantinescu, un triumvirat de penali. Iată că acum Dragnea a propus-o pe Sevil nici mai mult nici mai puțin decât prim-ministru, funcție care i-a fost respinsă de către președintele Johannis. Doar două istorii și ne sunt suficiente să tragem concluzia că PSD-ul, dar nu numai el, readuce în forță capitalismul de cumetrie, spiritul de clan, statul mafiot.

Rezultatul luptei electorale indică dominația în societatea românească a spiritului gregar. Încă în 1920 psiho-sociologul C-tin Rădulescu-Motru, făcând distincția între gregarism și solidaritate arăta: „Gregarismul este o armonie a sufletelor, dobândită pasiv, aproape mecanic, – solidaritatea este o armonie cucerită prin lupta omului cu sine însuși, prin recunoașterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine”. (C. Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român, Albatros, 1999, p. 9). Nicăieri nu se observă mai bine gregarismul la români decât în viața politică. Autorul subliniază ce mare piedică este gregarismul în emanciparea românilor la standardele modernității. De parcă ar trăi astăzi, C. Rădulescu-Motru sesizează limitele ethosului nostru: „voim să trăim o viață poltică cu regim parlamentar și voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne cu toate acestea deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualități puternice, diferențiate după aptitudini, ne prezentăm slabi și cu aptitudini la fel. Suntem toți meșteri de gură și răi de faptă” (idem, ibidem, p. 12). Nimic nu reflectă mai pregnant aceste observații făcute acum aproape o sută de ani decât unanimitatea votanților pesediști solidari în cauze blamabile. Spiritul gregar s-a consolidat în cursul comunismului, o societate care a favorizat uniformizarea. Să notăm că nația noastră se desparte atât de greu de gregarism și pentru că, după cum a subliniat Rădulescu-Motru, este o notă instrinsecă psihologiei poporului nostru. Ne interesează mai puțin individualitățile puternice și mai mult supunerea la tradiția grupului. Spiritul gregar supraviețuiește atât la nivelul masei electorale de astăzi cât și în viața politică, unde observăm o secetă de personalități, o mediocritate alarmantă.

Capitalismul de clan din România își are originea în specificul răsturnării sociale care s-a petrecut în 1989-1990. Nu a avut loc o mișcare socială cu o ideologie și un program ce ar fi vizat interesele tuturor categoriilor sociale, ci s-a petrecut o lovitură de eșalon, care a vizat interesele de bandă ale eșalonului doi, ceea ce a avut drept consecință o totală prăbușire a maselor. Acestea, notează sociologii Nicolae Grosu și Ionel Danciuc (România sub invazia mârlăniei, 2014, p. 23): „au ajuns să fie nevoiți să-și vândă pe o găleată de plastic sau doar pe un țoi de țuică demnitatea dreptului lor democratic de a contribui prin vot la destinul țării”, situație absolut deplorabilă. Condamnarea lui Liviu Dragnea la un an de închisoare fără executare este legată tocmai de relația cu acest tip de electorat ușor de manipulat, care continuă să rămână o multiplicare a „cetățeanului turmentat” total dezorientat.

În acest punct ar trebui să intervină decisiv intelectualii care au misiunea de a scoate din gregarism masele nediferențiate, deconectate de complexitatea vieții politice cu jocurile ei de culise și de interese. Dar o mare parte a intelectualilor români sunt fie partizanii unui partid, fie pasivi. Prin urmare, nu prea avem parte de analize obiective ale răului național. Iată-l pe reputatul sociolog Vasile Dâncu, care în interviul acordat în 4 ianuarie a.c. postului de televiziune Realitatea TV a prezentat în culori atât de trandafirii actualul guvern pesedist că ne-a surprins prin totala lipsă de spirit critic și de adevăr. Este un guvern „ca o promisiune”, un guvern al bunăstării naționale, ne asigură sociologul, a creat un program pornind de la oameni și pentru oameni, va promova o viziune națională, va susține capitalul românesc, va curma polemicile inutile, în schimb va susține bătăliile între tării de caracter, nu între șmecheri și golani, cum s-a exprimat dl. Dâncu. La întrebarea de ce partidul pesedist n-a făcut-o până acum, ci dimpotrivă a ruinat țara, dl. sociolog n-a răspuns. Șocant a fost că Vasile Dâncu n-a pomenit o vorbuliță despre caracterul compozit al guvernului, despre promovarea penalilor, despre numirea la Ministerul Justiției a lui Florin Iordache, care aparține tocmai segmentului șmecheresc, despre numirea la Ministerul de Interne a unei foste secretare de școală de la Videle, trecută ca și Iordache prin rapidele facultăți de drept create ad-hoc, despre atingerea cu DNA a Olguței Vasilescu, despre scoaterea de la naftalină a lui Teodor Meleșcanu pentru a face politica noastră externă, când știm cât de ridicol s-a comportat față de electoratul din străinătate în alegerile prezidențiale. Întrebarea la care era obligat să răspundă dl. Dâncu privea contradicția între ambițiile programului și cei numiți la guvernare, indivizi fără culoare, aleși nu pe criteriul competenței, ci al obedienței față de șeful partidului, el însuși un penal. Unde este statul de drept cu care ne tot împăunăm de ani de zile în ciuda realității care ne dă de gol? Mulți comentatori au observat că numirea lui Florin Iordache la Justiție, cel care s-a bătut până acum mai mult pentru fărădelege decât pentru lege, ar ținti spre exonerarea dl.-ui Dragnea de dosarul în curs de judecare precum și de condamnarea pe care o are, prin trecerea prin parlament a unei legi a amnistiei conform căreia pedepsele cu o vechime mai mică de cinci ani se vor prescrie. Înțelegem deci cum va fi cârmuită țara. Legile vor fi siluite ca să îi spele de păcate pe cei ambițioși de putere, dar cu fapte reprobabile la activ. Totul este acum aranjat astfel ca ascensiunea lui Liviu Dragnea la cele mai înalte funcții în stat să nu mai fie oprită.

Suntem în continuare priviți ca o țară înapoiată, nesigură social și economic, cu o populație care deși declarativ a fost cea mai pro-europeană, rămâne în continuare „volatilă în țeluri, incultă, neinformată, incapabilă să se adapteze valorilor occidentale și păstrează o mentalitate arhaică, mistică, aproape tribală”, nota dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Ed. Logos, 2014, p. 20). S-a dovedit că nici elitele intelectuale, nici societatea civilă nu pot răspunde provocărilor actuale. Ceea ce a caracterizat majoritatea politicienilor din 1989 încoace a fost o gândire dominată de unicul țel al îmbogățirii personale prin furt și al jefuirii țării și al vânzării ei „pe doi țechini străinilor, așa cum și-au vândut și propriile suflete” (idem, ibidem, p. 27). În starea de necesitate care s-a creat „este nevoie de un curent ideologic românesc și de conducători de glie, care nu se aleg, ci se impun prin virtute” (idem, ibidem), conchide dr. Călin Georgescu, idee la care subscriem întrutotul. Nu ne rămâne decât să sperăm că un asemenea curent se va naște din zăcămintele de resurse intelectuale și sufletești ale nației.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Despre lumea noastră la răscruce

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2016

Despre lumea noastră la răscruce

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Numeroase sunt semnele de anxietate în acest prim sfert de secol XXI.   Revoluția tehnico-științifică ne-a adus într-un moment de impas și dezorientare. Încotro te uiți, oricât de optimist ai fi, ești obligat de realitate să înregistrezi cum milioane de oameni sunt prinși în malaxorul dezastrelor, fie ele catastrofe geoclimatice sau războaie nimicitoare scontate cu milioane de migranți abătuți asupra Europei, fie atacuri teroriste la baruri, cinematografe sau săli de spectacole, ca să nu mai vorbim de perpetua amenințare cu o nouă recesiune. Apariția unei cărți precum The Code of Babylon (Codul Babylonului – Faith Words, New York, 2015) este o reflecție a acestei stări de excepție a lumii în care trăim. Paul McGuire, expert de reputație internațională în profețiile biblice și Troy Anderson, jurnalist de investigație, nominalizat pentru premiul Pulitzer, au pornit în cercetarea lor de la convingerea că societatea contemporană, așa cum o știm, se află într-un moment terminal, că așa nu se mai poate: ”The world is at a final turning point” (Lumea se află la sfârșitul ei – op. cit. p.2). Rezultat a cinci ani de investigație jurnalistică, a unor întinse lecturi din literatura escatologică, precum și a consultării unor documente guvernamentale, cartea ne pune în față o impresionantă incursiune în domeniul profețiilor biblice, coroborate cu ideologia unor grupuri de putere secrete, cu aspecte ale moralei contemporane, evenimente politice semnificative, acordând o atenție specială impactului civilizației digitale asupra umanității de azi și din viitor. Despre societățile ascunse care influențează mersul istoriei s-a scris mult, dar cartea de față încearcă să le descifreze misterul prin prisma conceptului de codificare utilizat frecvent după epocala descoperire a codului nostru biologic.

Code of Babylon

Autorii pornesc de la aserțiunea privind exercitarea puterii în întreaga istorie și în prezent de către un guvern din umbră, compus din societăți secrete, având o religie păgână, înrudită cu astrologia și vrăjitoria Babylonului, văzut ca întruchipare a unei mentalități mercantile și totalitare, a ispitei satanice de uzurpare a poziției lui Dumnezeu în univers. Conceptele vehiculate azi, precum Noua Ordine Mondială, Guvern Mondial, Religie Universală, centralizare financiară și care se transpun în practică sub ochii noștri își au sursa, cred autorii, în demersul antic, subversiv al regelui Nimrod de dominație absolută, de sfidare a legilor divine prin construirea Turnului Babel. Paralela nu este doar o figură de stil, ci expresia convingerii că o învățătură ezoterică despre bani și putere a fost transmisă din generație în generație unor inițiați, până în zilele noastre, împreună cu obsesia unei guvernări mondiale care se înfăptuiește azi. Cu alte cuvinte, există o istorie la vedere accesibilă tuturor și una ascunsă, necunoscută mulțimii, dar care prin tenacitatea minorității inițiate mișcă evenimentele din umbră conform agendei ei.

Ni se dau câteva statistici privind starea de spirit a populației americane dintre care, ni se spune, 68% cred într-un holocaust nuclear în SUA, 80% se tem de un al doilea holocaust în Israel, iar 40% dintre votanții republicani suspectează că lumea este condusă de o elită ocultă, care luptă să creeze un regim global de dictatură. După tragedia din 11 septembrie 2001 se manifestă un interes deosebit pentru profețiile din Apocalipsa Sfântului Ioan, privind sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem. Papa Francis a mărturisit că lumea a intrat ”in the last times” (timpul final), filozoful Noam Chomsky declara similar că ”the short, strange era of human civilization would appear to be drawing to a close”, (scurta, ciudata eră a civilizației umane pare a se îndrepta spre terminus), precizând însă că stă în puterea omului să prevină dezastrul. Numeroși alți cercetători și gânditori contemporani conchid că civilizația noastră poate să se îndrepte spre un colaps ireversibil.

Autorii cărții mărturisesc că au privit cu scepticism ideea demult vehiculată a grupurilor secrete dominante, dar după cinci ani de investigații au fost obligați să accepte că ideea nu este o elucubrație și că, ceea ce este important, această ”secretive international power” (putere internațională secretă) este ”with ties to ancient Babylon” (cu legături în anticul Babylon). Orientarea lor în acest sens se bazează pe expertiza biblică, stăruind în special în interpretarea a două simboluri-analogii: Mystery Babylon (Babylonul misterios) și Babylon the Great (Marele Babylon) din Apocalipsă. Prezicerile escatologice sunt vechi de când lumea, dar secolul XXI adaugă amenințări distructive colosale implicate de armele nucleare, biologia sintetică și nanotehnologia, care pot conduce deliberat sau accidental la efecte catastrofice asupra ființei umane și a întregii lumi vii. Un lucru de asemenea inedit, asupra căruia se insistă în această exegeză, este convergența acum a tuturor semnelor indicând ceea ce se cheamă the end of times.

Este reliefată în mod deosebit ideea că învățăturile oculte despre dominarea absolută a lumii urcă în timp de la anticul Babylon până astăzi, fiind transmise pe cale ocultă, prin intermediul societăților secrete apărute în Egipt, Grecia, Imperiul Roman, China, America de Sud și cea de Nord. Foarte mulți comentatori fac referire la un guvern nevăzut, care se întâlnește la Davos, Haga, la Națiunile Unite, în Manhattan și ia decizii privind întregul mapamond. În 2011 un studiu elaborat de Institutul Federal Elvețian de Tehnologie a constatat că o sută patruzeci și șapte de bănci foarte strâns legate între ele formează o entitate supereconomică, ce domină sistemul economic global.   Printre societățile oculte cele mai influente se numără astăzi Grupul Bilderberg, CFR (Consiliul Relațiilor Externe), Institutul Regal al Afacerilor Internaționale, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Rezerva Federală, Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma, Skull and Bones (Craniu și Oase, de pe lângă Universitatea Yale), Masa Rotundă, Bohemian Grove (Crângul boem), MI6. În cultura populară s-a încetățenit pentru toate aceste elite din umbră termenul de iluminați. S-a observat, de pildă, că absolvenții de la Yale, membri ai fraternității Skull and Bones au pătruns în cele mai înalte sfere ale guvernării, ceea ce nu este o simplă întâmplare. Autorii schițează un istoric al celor mai cunoscute grupuri oculte, mergând pe scara timpului până la 1776 când Adam Weishaupt fondează grupul iluminaților bavarieni, care, deși au fost oficial interziși, și-au transmis ideile prin familii de nobili, bancheri, politicieni, familiile regale europene. În Anglia la începutul lui 1600 avocatul, omul de stat și filozoful Francis Bacon a activat în puternica societate secretă Ordinul Rosacruce, plănuind încă de atunci o nouă lume utopică transplantată pe solul Americii. În intenția sa trebuia să fie o Nouă Atlantidă.

Toți acești gânditori ezoterici urmăresc cu fermitate același scop: crearea unui sistem de dominație mondială, a sistemului globalist inițiat pentru prima oară în anticul Babylon. Este exact ce auzim astăzi din ce în ce mai frecvent și anume că ne îndreptăm spre Noua Ordine Mondială. Această structurare a puterii are menirea de a menține controlul absolut al elitelor bogate asupra cetățenilor planetei și de a conserva cu orice preț monopolul puterii elitiste. S-a observat că acum, pentru prima dată în istorie, datorită saltului extraordinar al științei și tehnicii se întrunesc condițiile necesare instalării acestui tip de ordine, prin controlul oricând asupra oricui. Un microcip injectat, fără să se observe, sub pielea cuiva va permite autorităților urmărirea pas cu pas a acelei persoane. Vice-Președintele Joe Biden l-a asigurat pe Procurorul Suprem John Roberts că lucrul acesta se va petrece înaintea încheierii termenului său. Națiunile Unite au declarat că următorii cincisprezece ani vor fi ”the most transformative in human history”(cei mai transformativi în istoria omenirii, op. cit. p. 15).

Crearea noii ordini mondiale dă fiori marii majorități a oamenilor. Ne aflăm deja în plin proces. Conflictul esențial care se naște în acest proces este între suveranitatea statelor naționale și globalizarea care calcă totul în picioare. Observăm deja în Uniunea Europeană ricoșeuri din partea Marii Britanii, a unor state central și est-europene, care nu se simt bine să li se dicteze politica lor de la Bruxelles. John W. Whitehea, avocat de drept constituțional numește această nouă organizare împinsă pe scena lumii tot mai accelerat ”global electronic concentration camp” (lagăr electronic global de concentrare), un sistem á la Orwell geopolitic, militar, economic și religios. În America, observă autorii cărții, avem deja un stat corporatist. Se va extinde asupra întregii lumi supravegherea cu dronuri și sateliți?   Nu va fi deloc confortabil.

Fundamentul Americii include de la început ”a very strange hybrid of illuminati, Masonic, and biblical beliefs”(op. cit. p.78). Creștinii din Europa s-au refugiat în America spre a scăpa de persecuțiile religioase. Ca urmare, adevărurile biblice au fost incluse în documentele fundamentale ale guvernării: Constituția, Bill of Rights și Declarația de Independență. Odată cu peregrinii s-au stabilit în Lumea Nouă, așa cum plănuise Sir Francis Bacon și ordinul lui secret (Rosacruce) mulți membri ai elitei oculte de pe bătrânul continent, având misiunea să continue lucrarea pentru instalarea într-un final a noii ordini mondiale cu un singur guvern, un singur sistem financiar și o religie universală. S-a remarcat de către mulți că simbolistica iluminaților (piramida, ochiul atotvăzător, pasărea phoenix, inscripția Novus Ordo Seclorum, obeliscul, domul) este expusă la vedere în capitala americană, pe dolarul american. În întreaga istorie americană mulți dintre cei mai puternici oameni politici au fost fie influențați, fie au fost membri ai societăților secrete. Soția lui Dick Cheney, cercetând genealogia familiei ei a descoperit că sunt veri cu clanul Bush și cu Barack Hussein Obama și că toți au rădăcini fie în familiile regale din Europa, fie în ceea ce s-a numit the Black Nobility (nobilimea neagră formată din preoți și cămătari din Veneția, care s-au căsătorit cu membri ai familiilor regale europene – op. cit., p. 208). Se poate afirma că președinții nu sunt aleși prin balotul de vot, ci sunt selectați datorită sângelui lor, fapt cel puțin straniu, cunoscut în exclusivitate de o mână de inițiați. Întrebându-se cine este statul, autorii răspund: ”Obviously it’s a self appointed elite”(evident este o elită care se autoalege – op.cit., p. 208).

În concluzie, chiar în geneza statului american se conturează două planuri diametral opuse ”the plan for God carried to America by the Pilgrims and Puritans, and the secret occult plan created by Bacon and others to make America the New Atlantis, or what is known today as the New World Order” (planul divin adus în America de pelerini și puritani și planul secret, ocult creat de Bacon și alții ca să facă o Nouă Atlantidă sau ceea ce se cheamă azi, Noua Ordine Mondială – op. cit., p. 205). Această secretă cabală împământenită de la fondarea SUA, consistând din nu mai mult decât cinci mii de indivizi, controlează ambele partide. Trebuie să-i dăm dreptate lui Franklin D. Roosevelt când observa că în politică nimic nu se întâmplă accidental. ”If it happens, you can bet it was planned that way” (Dacă se întâmplă, poți paria că a fost planificat astfel – op. cit., p. 75). Grupul Bilderberg, de pildă, la care participă Bill Clinton, Paul Wolfowitz, Henry Kissinger, David Rockefeller, Zbigniew Brzezinski, Tony Blair ș.a. a generat atenția mediei și controverse prin mitingurile lor foarte secrete prin hoteluri luxoase ca să decidă viitorul umanității. (vezi op.cit., p. 60). Interesul generat se datorează faptului că grupul reprezintă într-o oarecare măsură oligarhia financiară care este miezul sistemului financiar global.

Temându-se să nu se pună prea rău cu guvernul din umbră, autorii țin să menționeze că nu se cade să stigmatizăm în mod absolut grupurile secrete de putere, cărora li s-ar datora și fapte bune. Președintele J. F. Kennedy, de pildă, care s-a declarat un opozant al societăților secrete, a fost el însuși membru al CFR. Administrația Reagan s-a înconjurat de membri ai unor diverse grupuri secrete. Astfel, autorii sunt obligați să recunoască și să se împace cu ideea că ”these are the people who to one degree or another largely control our world” (aceștia sunt indivizii care într-un fel sau altul controlează lumea noastră – op. cit., p. 81). Pe de altă parte nici biserica creștină nu este fără de prihană. Destule acte ostile legilor morale au originat chiar și în sânul bisericii, constatare care nu-i împiedică pe autorii cărții să-și fundamenteze judecata asupra prezentului pe legile divine prescrise omului în Scriptură. Deosebirea dintre biserică și grupurile oculte de putere este esențială. Pe când biserica se întoarce mereu la învătătura divină, singura adevărată, recunoscând atotputernicia lui Dumnezeu, iluminații ignoră preceptele creștine, plasându-și scopul intreprinderii lor în afara creștinismului, sub auspiciile lui Lucifer, dorind să instaleze omul în centrul universului, ceea ce este o gravă eroare. Întorcând-se spre anticul Babylon, izvorul tuturor demersurilor satanice, iluminații acordă un rol esențial magiei banului, comercialismului, puterii absolute a guvernării mondiale, care nu are de dat socoteală niciunui electorat, desființării statelor naționale prin încălcarea crasă a suveranității lor. Abandonând judeo-creștinismul, falsa religie mondială va regresa la zeitățile păgâne promovate în Babylon, Egipt, Grecia și Roma antică. Iluminații vor să impună în plan mondial o lume contrafăcută, care se opune adevărului, așa cum a fost rostit limpede acum două mii de ani de Christos și propovăduit de toți cei care i-au urmat.

Iluminații au continuat de-a lungul secolelor o doctrină care întocmai ca și cea babyloniană vrea să construiască un sistem inspirat de rebeliunea luciferică. Babylonul a produs un imperiu puternic și sofisticat, extrem de influent în lumea antică. El a realizat un înalt stadiu de civilizație, a dezvoltat știința, astronomia, matematica, economia, medicina, chimia etc., de care a beneficiat întreaga lume de atunci. Se crede că tehnologia avansată a fost folosită în vechiul Babylon pentru a corupe ADN-ul cosmic creat de Dumnezeul universului. Așa au apărut făpturi ciudate ca acel Nephilim, reprezentând o linie genetică stricată. (op. cit. p. 120). De asemenea comentatorii au atribuit Turnului Babel un scop straniu: ”to act as a kind of portal for interdimensional beings to enter the earthly realm” (să acționeze ca un fel de portal pentru ființele interdimensionale să intre în universul terestru – op. cit., p. 124).   Fizicieni ca Michio Kaku și Henry Semat de la New York State University au sugerat că universul este compus din unsprezece dimensiuni. Această descoperire uluitoare deschide calea interpretării codului babylonian ca fiind unul diferit de cel cosmic, având în structura lui o dimensiune din afara spațiului și timpului. Prin codul babylonian trebuie să înțelegem și acest aspect al alterării naturii similar cu o abatere vrăjitorească.

Aceeași preocupare de a schimba ființa umană, de a interveni în acea dublă spirală care este cosmicul cod al tuturor creaturilor vii se manifestă în lumea contemporană, cu precădere în America zilelor noastre și se proiectează un plan terifiant pentru viitor. Era se va numi transumanism și apoi postumanism. În orice caz, ni se rezervă o acțiune de anvergură de deconstrucție umană. În SUA, Franța, Anglia, Rusia, China, Japonia se experimentează acum amestecul de ADN luat de la om, animal și insectă. În Marea Britanie s-au creat deja o sută cincizeci de hibrizi om-animal. Tehnologiile futuristice implică ”the sinergy of robotics, computer-brain interfaces, nanochips, synthetic telepathy, mind-reading technologies” (sinergia roboților, interfață computer-creier, nanocipuri, telepatie sintetică, tehnologii de citire a minții) și toate acestea vor contribui, ne asigură cercetătorii, la accelerarea conștiinței umane și a abilității noastre. (op. cit., p. 123). Transumanismul astăzi experimentează în direcția interspeciilor, combinând om – animal cu scopul de a depăși mortalitatea omului. Crearea ginomului sintetic, care se poate autoreplica, va conduce în viitor la producerea de ființe umane în laborator. ”You can go from human to transhuman, which is half human and half machine, to posthuman, which is something entirely different and involves beings which have nothing to do with humanity”, notează cu neliniște autorii cărții. (Poți trece de la uman la transuman ceea ce este jumătate om, jumătate mașină, la postuman, ceea ce este pe de-a-ntregul diferit și implică ființe care n-au nimic de-a face cu umanitatea – op. cit. p. 181). Evoluând astfel, vom ajunge nu peste mult să vedem primul om-neom mergând pe stradă, așa cum a anunțat National Geographic în 2007, aproximând că se va întâmpla peste un deceniu. Codul babylonian conține intrinsec ideea unei rase genetic superioare prin redesenarea radicală a minții și memoriei noastre. Se va încerca înlocuirea lui homo sapiens. Toate aceste strădanii sunt foarte controversate deoarece cauzează modificarea genetică a omului și ignoră latura morală a întregului proces.   Această aventură periculoasă se înscrie într-o amplă mișcare satanistă al cărei început este declarat după 1966, când Anton Sandor LaVey a fondat biserica lui Satan. Legea acestei biserici te îndeamnă să faci ceea ce dorești, fără cenzură. Sloganul anilor ’60, ’70 a fost și continuă să fie și astăzi, ”if you feel good do it” (dacă de simți bine fă-o). Intemeiat, autorii cărții subliniază că Sfânta Scriptură ne învață ”to follow a higher law based on the law of love, the love of God, and a love for their fellow man, and that means self-denial” (să urmezi o lege mai înaltă, bazată pe legea iubirii, iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui și aceasta însemnează negarea de sine – op. cit., p. 161). Cultele satanice s-au extins în fiecare metropolă americană, precum și pe întreaga planetă. Trist este că Statele Unite adăpostesc cele mai bine organizate grupări sataniste aflate într-o accelerată creștere. Această vânzoleală satanistă va facilita apariția AntiChristului la care se referă Apocalipsa.

Nu doar experții în profețiile biblice observă haosul, tendințele anarhice din jurul nostru, plăcerea distrugerii, imoralitatea. Chiar la prima vedere constați la televiziunile americane abundența în reclame a imaginilor distrugerii violente a câte unei mașini, a edificiilor, a lucrurilor în general, pur și simplu de dragul distrugerii. Lumea străbate o stare de criză majoră. Mulți gânditori observă asemănări între societatea contemporană și zilele lui Noe prin corupție și violență, manipulare genetică, ignorarea adevărului, decăderea dramatică a caracterului uman, preocuparea exclusivă pentru plăcerile pământești. Christos ne-a spus că timpul întoarcerii și judecății lui va semăna cu zilele lui Noe. Dacă mai adăugăm explozia datoriilor naționale, conflicte economice severe, nesiguranță politică, dezastre naturale, creșterea riscului unei conflagrații nucleare, avem tabloul aproape complet al mizeriilor acestui început de secol. Criza financiară din 2007 a fost o lovitură de stat financiară planificată la scară mondială de grupurile oculte și suportată de majoritatea oamenilor obișnuiți. Asemenea crize uneltite în taină dau pe față natura satanică a agendei inițiaților care conduc lumea. Acest secret satanic a permis urmașilor lui Lucifer să acumuleze bogății la un nivel pe care nici un om obișnuit nu l-ar putea atinge. Aceasta este, credem noi, puterea ascunsă a fărădelegii circumscrisă în Apocalipsă în sfera simbolică a acelui Mistery Babylon.

Simbolistica lui Mistery Babylon ne arată cum o mână nevăzută a contribuit la orchestrarea evenimentelor mii de ani și va sfârși prin sistemul de sub dominația lui AntiChrist. Alexis de Tocqueville (1805-1859), gânditor politic și istoric a relevat în cartea sa Democrația în America relația dintre democrație, libertate și moralitate, precum și aceea dintre moralitate și credință. Așadar, nu există, zice filozoful francez, libertate fără moralitate și nici moralitate fără credință. Sub influența puterii iluminaților treptat cele zece porunci au fost eliminate de pretutindeni, religia – izgonită din școli și ne mai mirăm de înflorirea cultelor sataniste. Se constată cu amărăciune că ”Immorality is a way of life in America along with support for abortions, support of homosexuality and certainly the support of sex outside of marriage” (Imoralitatea este un modus vivendi în America împreună cu sprijinul pentru avorturi, pentru homosexualitate și desigur pentru sexul în afara căsătoriei – op. cit., p. 74-75). În vara lui 2012 nonagenarul Billy Graham a scris o scrisoare deschisă către America, cerând națiunii să se întoarcă la Dumnezeu, criticând ”self-centered indulgence, pride, and a lack of shame over sin” (egocentrismul indulgent, mândria și nerușinarea păcatului – op. cit., p. 311) care au devenit caracteristici definitorii pentru viața americană. În 7 noiembrie 2015 când a împlinit 95 de ani, Billy Graham s-a pronunțat din nou asupra posibilului colaps al societății americane, spunând răspicat ”can’t go on much longer in the sea of immorality without judgment coming” (nu se poate continua mult timp în marea de imoralitate fără ca judecata să nu vină – op. cit., p. 8). Excepționalismul Americii ar consta, după autorii cărții în forma de guvernământ întemeiată pe respectul legii, așa cum se reflectă ea în Constituție, Bilul Drepturilor și Declarația de Independență. Dar dincolo de aceasta, Americii i se pot reproșa numeroase atrocități: genocidul indian, sclavia neagră, corupția băncilor, cooperarea secretă cu Hitler care a aplicat programul eugenic inițiat pe sol american, politica intervenționistă.

Interpretând profețiile biblice, experții au încercat să fixeze locul Americii în perioada de sfârșit a epocii noastre. Majoritatea au identificat această țară ca fiind Great Babylon din Apocalipsă sau dacă nu toată țara, cel puțin New York-ul. Îndemnul acestor experți este spre penitență profundă pentru a evita tragica judecată finală. Ei văd în gestul președintelui Obama de a însemna în iunie 2012 pe cea mai înaltă traversă de oțel a Turnului Libertății (Freedom Tower) cuvintele” ”We remember. We rebuild. We come back stronger” (Ne amintim. Reconstruim. Revenim mai puternici – op. cit., p. 257) o atitudine sfidătoare care va conduce, spune profeția biblică, la judecată și distrugere totală.

The Babylon Code este o carte fascinantă care interpretează pasajele biblice cu sens escatologic în lumina ultimelor cercetări științifice ale epocii digitale. Este înainte de toate o carte despre amărăciune și îndoială, cauzate de aspectele negative ale politicii americane în lume și acasă. Este atât de bine scrisă că s-ar putea citi ca un roman, dacă nu ar conține atât de multă informație din diferite domenii. Autorii sintetizează scrieri mai vechi pe această temă. Nu este prima analiză care vorbește de grupurile secrete de putere, dar este printre primele care integrează într-o viziune de ansamblu filosofică, etică, religioasă, politică predicțiile Scripturii, aplicând la o temă veche, (sfârșitul lumii) teoria contemporană a codurilor. The Code of Babylon este în același timp o carte cu un profund sens moral, trăgând semnalul de alarmă asupra primejdiei distrugerii speciei umane și a întregii lumi vii nu doar prin explozia nucleară, ci prin aventura tehnico-științifică promovată în absența unei platforme etice. Această carte ne provoacă să reflectăm serios la impactul satanismului afișat dezinvolt în societatea americană și ne îndeamnă să ne venim în fire, recunoscând locul real al omului în univers călăuzit de adevărul divin.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Se caută un proiect de țară

Posted by Stefan Strajer On August - 23 - 2016

Se caută un proiect de țară

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan)

 

Parafrazându-l pe Eminescu, aș zice că proiectul de țară „era pe când nu se zărea, azi îl vedem și nu e”. Douăzeci și șase de ani nu s-a vorbit de un proiect de țară, dar s-a aplicat cu obstinație unul: demolarea și vânzarea pe bucăți a țării cu o consensualitate „remarcabilă” printre guvernanții de la diferite nivele. Oare n-au tras cu toții în aceeași direcție? Furt ingenios, cât mai rapid, cât mai ascuns, transferul banilor în paradisurile fiscale, ignorarea totală a cetățeanului, vânzare de păduri, terenuri agricule, resurse naturale, retrocedări pe comisioane grele prin absoluta încălcare a legii, contraseclecția valorică în toate domeniile, învățământ, sănătate, educație, total subminate. Dacă am filma „realizările” clasei politice românești în ultimul sfert de veac am obține un documentar al groazei. Cine poate înțelege lăcomia paranoică a demnitarilor români, care au ruinat cu obstinație tot ceea ce noi, cu sacrificii, cu sudoare am construit în anii de dictatură? Comentatorii se feresc ca dracul de tămâie să amintească de această perioadă revolută, când România exporta produse și nu materii prime, când bogățiile țării erau supravegheate nu prădate, când dictatorul avea un cuvânt de spus în planul politicii externe, fiind primit în unele țări prin ușa din față. În condițiile detestate ale dictaturii noi am avut un proiect de țară. În timpul ”democrației originale” patrihoții români au avut o singură țintă malefică: cât mai mult cash bine dosit, cât mai multe pensii nesimțite, cât mai multă aroganță față de alegătorii mituiți cu ușurință.

În fruntea aroganților se situează fostul prim-ministru, Victor Ponta, care recent a reiterat sintagma „amărâta Românica”, spre a sublinia cât de mizerabilă este țara care l-a îndurat. Numai această sintagmă și ar fi trebuit să scoată în stradă milioane de oameni vexați de ciocoismul escrocului numărul unu. Impostorul vroia să se poleiască pe sine și demersurile sale prin stepele îndepărtate ale Asiei, în calitate de jefuitor al petrolului românesc. Și el a aplicat rețeta binecunoscută a impostorilor de la guvernare de a înstrăina cât mai iute bunurile țării, pentru a se pierde urma banilor murdari. Ca urmare, biata Românie a fost jefuită de șase sute de milioane de dolari, care nu se găsesc nicăieri. Rompetrol a fost vânturat de la un cumpărător la altul, doar, doar se vor șterge urmele furtișagului.

Tocmai penalii cu scaune impozante sub fund, tocmai ei vorbesc condescendent despre România, când de fapt biata țară ar trebui să-și deschidă pământul sfânt să-i înghită pe toți? O tempora! Și ca să ne convingem încă o dată, dacă mai era nevoie, ce oameni de joasă speță au profitat de civismul anemic al opiniei publice, să-l menționăm pe dl. Tăriceanu, președintele senatului, care l-a propus pe playboy-ul Tudy ca al doilea vicepreședinte la primăria capitalei. Și culmea, playboy-ul a fost votat cu o majoritate de voturi în consiliu. Va să zică mass media a făcut valuri otrăvite când liberalii au împins la înaintare candidatura lui Marian Munteanu, care a fost făcut praf în editoriale odioase, scrise de jurnaliști cu o coloană vertebrală gelatinoasă. Marian Munteanu este, fără exagerare, un sfânt pe lângă mulți trepăduși bugetivori. Cu simbolul lui Marian Munteanu puteam începe a răni prin grajdurile lui Augias. Dar nu, corpul social românesc a trebuit să alunge ca pe un coșmar pe omul providențial al revoluției anticomuniste, întruchipare a curajului, bunului simț și al credinței strămoșești, de care cleptocrații de azi se feresc, se rușinează, nu care cumva să fie luați la ochi de artizanii globalismului, al noii ordini mondiale distrugătoare de suveranități și de curate sentimente naționale. Sigur, sigur, penalii au uriașe muște pe căciulă. Ei au un singur scop: să se îngroape în cash. Când ești atât de vulnerabil te temi și de umbra ta, n-ai platforma morală să aperi interesul național. Este simplu ca bună ziua. Și atunci practici obediența care miroase urât de la distanță. Numai că asta se răzbună în plan extern. Inșii cu spatele plecat în fața sirenelor globaliste nu pot reprezenta o țară între celelalte țări. O pot face doar de rușine, o pot împinge tot mai îndărăt la absolut toți parametri socio-economici, politici și culturali.

Deci, pe când nu se vedea, a existat un proiect de țară, cel al jafului bazat pe cel mai viguros consens din partea clasei politice. Azi vedem bunele intenții ale grupurilor think-tank, care ar putea evolua într-un proiect de țară, dar nu avem încă nimic concret, nimic pus pe masă, ca să vedem ce gândire măiastră ar afirma România între țările uniunii. Cum bine a observat Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României (Logos, 2014), aderarea la NATO și intrarea în Uniunea Europeană nu au fost un proiect de țară. A fost un scop pe care România l-a înfăptuit mai puțin prin sforțare proprie, mai mult datorită bunăvoinței gazdelor. Am fost admiși în NATO datorită tragediei de la 9/11, iar în Uniunea Europeană datorită interesului acesteia pentru resursele noastre naturale, care sunt exploatate în regim neocolonialist.

Președintele Johannis a promis un proiect de țară în campania electorală și aș zice că, accelerarea curățirii vieții politice de infractori notorii, ar putea fi considerată un preambul la lansarea unui proiect de țară. Președintele a enunțat recent necesitatea elaborării unui proiect de țară, dar, așa cum observa Ion M. Ioniță la Realitatea TV, ar fi fost cazul să și detalieze cum arată viitoarea dezvoltare a țării noastre.

Dr. Călin Georgescu a făcut aceasta încă din 2014, prezentând un proiect de țară bine articulat și mai ales trăit la flacăra unui patriotism autentic. Nu știm cât de mult a fost luat în seamă efortul lăudabil al domnului Călin Georgescu, care a vorbit nu doar de un proiect economic, ci de o adevărată regenerare morală atât a societății civile cât și a clase politice. Pentru ca ceva să se schimbe în mod esențial în România, va trebui să punem la temelia oricărei acțiuni interesul național, meritismul și virtutea. În România ordinea economică și politică post-comunistă s-a construit amatoristic, fără fundamente morale și standarde riguroase de competență. Au fost încălcate atât normele tradiționale ale chibzuinței românești, cât și principiile esențiale într-un stat civilizat: dreptatea și profesionalismul. Mi se pare extrem de importantă sublinierea necesității curajului de a fi noi înșine, de a ne păstra identitatea națională, nu de a ne dezice de ea, cum se întâmplă de multe ori din cauza unei înguste înțelegeri a integrării europene. Integrarea nu trebuie să se facă prin renunțarea la suveranitatea națională, subliniază dr. Călin Georgescu. El afirmă răspicat că „România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naționale și transformarea țării într-un teren de vânătoare economică…” (op. cit.,p. 37). Trebuie să se găsească o poziție de echilibru între forțele politice globale și să se negocieze cu partenerii, având drept călăuză doar interesul național. Dar la noi se evită până și cuvântul național din teama de a nu fi politicaly correct. Este nevoie să ne emancipăm de tirania a tot felul de tabuuri și să discutăm în deplină libertate opțiunile noastre de dezvoltare sustenabilă.

Călin Georgescu insistă pe ideea de loialitate față de România și cetățenii ei, contrapusă slugărniciei față de dictatura marilor corporații apatride, calate pe un singur scop, maximalizarea profitului lor prin extorcarea noastră. Dacă nu vom face astfel, ne vom trezi într-o bună zi mai săraci și abandonați de către monopoluri, după ce resursele ni se vor fi terminat. Proiectul de țară pe care-l dezbate Dr. Georgescu are în vedere încadrarea problemelor țării noastre și a posibilelor soluții în viitorul apropiat al lumii, a necesităților ei. Din cauza schimbărilor climatice suntem informați că bate la ușă o puternică criză a hranei și a apei nu mai departe decât anul 2020. Nu ne vine să credem acum, când în supermarketuri avem tot ce ne trebuie, dar, din istoria altor crize, am învățat că ele se pot instala brusc, luîndu-ne întotdeauna pe nepregătite, mai ales atunci când cauza lor trebuie căutată în secretele jocuri de culise ale marii finanțe și ale grupurilor de putere. Ținând cont de acest viitor apropiat, lui Călin Georgescu i se pare cel mai nimerit pentru noi să ne întoarcem la agricultura tradițională, care să ne hrănească sănătos pe noi și întreaga Europă. Am fost grânarul continentului, să devenim ceea ce am fost. Ca să ne convingă că proiectul nu este hazardat argumentează că avem toți factorii care ne favorizează: cernoziomul, cel mai productiv din toate tipurile de sol, apa, pădurile, Carpații, destoinicia țăranului, Marea Neagră. Ne trebuie doar dedicație și organizare în gospodării mici și mijlocii, care să se asocieze pentru întrajutorare reciprocă. O asemenea structură economică ar conduce și la o regenerare morală, având la bază credința în Christos. În acești douăzeci și șase de ani postcomuniști, de alimentație artificială, de junkuri importate din Uniunea Europeană, de promovare a incompetenței, nepotismului, minciunii, furtului practicat de o minoritate în dauna majorității, „sufletul românesc a fost trecut prin sabie”. Urgența reprofesionalizării României și a restabilirii valorilor morale nu poate fi îndeajuns accentuată. Solidaritatea și încrederea oamenilor nu poate fi obținută prin decret prezidențial, ci numai prin legi drepte cu rezultate palpabile, care să convingă cetățeanul că se află în mâini sigure, nu în custodia unor aventurieri mincinoși, care dau mereu cu oiștea-n gard, știindu-se la adăpostul imunității parlamentare.

Călin Georgescu desfide pricipiul corectitudinii politice care s-a dovedit improductiv pretutindenea. Și în Statele Unite, unde pricipiul a fost trâmbițat până la saturație, începe a păli în importanță, după cum o demonstrează milioanele care îl urmează pe Donald Trump, cel mai acerb critic al principiului. Sub corectitudinea politică s-a ascuns o lipsă clară de responsabilitate în luarea unor decizii majore pentru America, aducându-se grave prejudicii democrației. A fi politicaly correct a însemnat de multe ori o politică a struțului, refugierea în demagogie și evitarea confruntării curajoase a realității. În această ordine de idei, dl. Georgescu nu se ferește să ne dezvăluie că FMI, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului știu doar să îndatoreze țările slabe și apoi să cumpere totul pe nimic. Slugile autohtone au vândul avuția națională pe „mărgele de sticlă”. „Nimeni nu te poate umili în lumea asta fără minimul tău accept” (op. cit., p. 50) În orice moment al vieții noastre trebuie să ne situăm în inima interesului național, ori guvernele și președinții care s-au succedat până acum s-au situat la periferia lui. Ceea ce scrie Dr. Călin Georgescu în cartea sa Cumpăna României face perfect sens. Dacă în viitorul foarte apropiat hrana și apa vor fi probleme de securitate națională, aceasta este șansa noastră să ieșim în lume cu ceea ce ne-a înzestrat Dumnezeu. Trebuie numai să vrem, trebuie să muncim, trebuie să ieșim din letargie.

„Hrană, apă, energie este proiectul meu de țară”, mărturisește cu siguranța de sine a omului care știe că acesta este drumul. Are cuvinte pline de înflăcărare despre renașterea țării din marasmul actual. „Să nu uităm că România nu este o țară oarecare! Noi românii suntem mai mult decât un popor, suntem o civilizație! (op. cit., p. 46). Soluțiile domnului Călin Georgescu par rousseau-iste, neosemănătoriste. Parcă auzim îndemnul retourner á la nature. În fapt ele nu sunt decât realiste. El propune o politică monetară fermă, întărirea monedei naționale, neaderarea la euro, stimularea capitalului autohton, despre care s-a vorbit atâta la noi, dar s-a făcut atât de puțin. În demersul nostru de stimulare a agriculturii tradiționale nu suntem singuri. Se experimentează deja în SUA (experimentul Cleveland), în Marea Britanie, în Quebec (Canada). Agricultura industrială este în mare impas pentru că a sărăcit solul, a distrus echilibrul ecologic, a cauzat atâtea boli de nutriție datorită folosirii abundente a substanțelor chimice. Din acest impas nu se poate ieși decât prin abordarea din nou a agriculturii tradiționale. Va fi o economie care să țină cont de necesitatea protejării solului, conservarea mediului, de exploatarea rațională a resurselor, cultivând relații omenești de muncă bazate pe cinste și cooperare. Personal am o singură nedumerire privind forța de muncă. Vor mai putea fi convinși tinerii să se întoarcă la sat, având în vedere starea lui actuală jalnică? Vor reveni în țară tinerii aciuați pe la te miri ce companii străine?

Călin Georgescu nu este singurul care a lansat acum doi ani proiectul lui de țară. L-am auzit pe profesorul Dumitru Borțun nu demult la Realitatea TV, enumerând o listă întreagă de imperative morale, organizatorice, strategice absolut necesare pentru ieșirea României din gaura neagră în care se află. Printre ele: activismul versus lene contemplativă, realismul versus wishful thinking, gândire strategică și proiectivă, nu momentană, meritismul, comunitarismul, respectul față de lege, cultura dialogului, profesionalismul. Am rezerve față de multiculturalismul propus de profesorul Borțun. Face parte din agenda corectitudinii politice. A adus mari deservicii celor care l-au aplicat extensiv. Ca să nu mai vorbim de România, unde istoria națională, cultura oficială, cea a populației majoritare au fost adesea împinse în derizoriu. Să terminăm cu manualele alternative care nu au alt scop decât semănarea confuziei în mintea tinerilor studioși și, în cele din urmă, sunt un atac pervers la identitatea noastră națională.

De fapt, dacă ar fi fost loialitate față de țară și nu față de buzunarul propriu, chiar înainte de a se fi lansat un proiect de țară, ne amintește Călin Georgescu, s-a elaborat Strategia Națională pentru Dezvolatare Durabilă, document elaborat conform cerințelor Uniunii Europene. Înfăptuirea lui ar fi fost un pas spre civilizație, dar, ”nu s-a pus în practică nici o propoziție din acest document” (op. cit., p. 66). România are nevoie de un stat care își servește cu abnegație cetățenii, unul care nu slugărește capitalul internațional. Deviza este prin noi înșine, zice dl. Georgescu, încrezător în trezirea la viață a românilor. Consolidarea și dezvoltarea statului național unitar suveran trebuie să fie grija noastră de căpetenie, așa cum a fost și a înaintașilor noștri. Pe baza acestui model s-au dezvoltat Finlanda, care în anii șaptezeci era în urma țărilor scandinave, Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria, care n-au cedat presiunilor corporatiste internaționale.

La 11 iulie a. c. președintele Johannis a promulgat legea produselor agricole conform căreia 51% din produsele supermarketurilor trebuie să provină din gospodăriile autohtone. Era să zic, fermierii indigeni. Suntem atât de mimetici încât am ajuns să evităm cuvintele românești de dragul celor americane. Andrei Pleșu a ironizat această meteahnă care ne amintește de furculisionul și fripturisionul coanei Chirița. Legea este un început dintr-un proces de anvergură, nu mă îndoiesc. Păcat că Dr. Călin Georgescu nu vrea să facă politică. Dacă este loial analizei sale din lucrarea Cumpăna României, ar trebui să ocupe un loc fruntaș în cadrul efortului colectiv de gândire a unui proiect salvator de țară.

(Waterford, 11 iulie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Toleranța sinonimă cu prostia

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Toleranța sinonimă cu prostia

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Din 1990 pe teritoriul României se sărbătorește Ziua Națională a Ungariei la 15 martie. Ciudată coincidență între această dată și Idele lui Martie, funesta zi intrată în istorie datorită asasinării lui Iuliu Cezar. Pentru unguri memoria colectivă a reținut această dată ca început al revoluției de la 1848, care trebuia să le aducă eliberarea de habsburgi. Printr-o regretabilă coincidență, deloc întâmplătoare, parlamentul maghiar la 15 martie vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, în totală ignorare a voinței națiunii majoritare din Transilvania. Cap al revoluției maghiare, Kossuth Laios, pe atunci și prim-ministru al guvernului revoluționar, acționează ca un înveterat tiran împotriva românilor, mai ales, dar și împotriva sașilor, a sârbilor și slovacilor. Noblețea ideilor, care au înflăcărat Europa anului 1848, a fost întinată în activitatea lui Kossuth de refuzul sălbatic al egalei îndreptățiri a celorlalte neamuri. Proclamarea abuzivă a încorporării Transilvaniei în Ungaria a declanșat demonstrația a patruzeci de mii de români la 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertății la Blaj, sub conducerea lui Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și a altor fruntași ai luptei naționale. Nichifor Crainic a evocat statura măreață a neînfricatului moț, care a aruncat mănușa despotului de la Budapesta. A scris redactorul „Gândirii”: „Puterea de fascinație a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întruchipează marea răzbunare a unui neam ținut în subteranele pline de caznă ale istoriei …”(Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996). În Proclamația sa din 10 octombrie 1848, Kossuth, numindu-i pe români „gunoaie ingrate”, „bandiți valahi”, „hoardă mai josnică ca vita” (vezi Liviu Maior, 1848-1849. Românii și ungurii în revoluție, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, p. 378), le cerea nici mai mult nici mai puțin decât să renunțe la recunoașterea lor ca națiune și să revină la ordine și supunere. Demagogul cu mască de revoluționar a trecut prin foc și spadă populația românească în cursul anului 1849, îndemnând la exterminarea celor care îi stăteau în calea obsesiei lui paranoice de a reface regatul „Coroanei Sfântului Ștefan”. Să înțelegem că lipsea tocmai nestematul din coroană, principatul Transilvaniei. Ura viscerală a acestui pseudorevoluționar, venerat de unguri, se va concretiza în distrugerea a două sute treizeci de sate românești și masacrarea a patruzeci și două de mii de români, care au fost împușcați, spintecați, spânzurați. Imaginați-vă că tot acest măcel l-au făcut gărzile naționale ale lui Kossuth în numele Sfântului Ștefan. Nu era prima dată în istorie când sfinții erau luați ca protectori ai nemerniciei.

Amintirea schematică a acestor fapte odioase naște întrebarea firească asupra legitimității celebrării Zilei Nationale a Ungariei pe teritoriul României. Conotațiile ei sunt atât de îmbibate de sânge românesc nevinovat încât eu consider că noi ca nație ne facem vinovați acum, că necinstim memoria victimelor barbariei lui Kossuth, că desconsiderăm martirajul unui erou național ca Avram Iancu. „Românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței …” observă profesorul Lucian Boia în eseul său De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Credem că cele câteva răscoale ale iobagilor români în Evul Mediu și încleștarea tragică de la 1848, ca să ne rezumăm acum doar la acestea, îl contrazic pe profesorul grăbit să catalogheze neamul românesc ca unul aflat mereu la coada istoriei, un neam, zice domnia sa, care a bătut pasul pe loc din secolul al XIV-lea până în prezent. Cu destul cinism, comentând așa zisa ostilitate a românilor față de străini, notează că „ungurii, „asupritori” ai românilor transilvăneni, au parte de o imagine defavorabilă de durată”(op. cit, p. 37). Dl. Boia adresează problema relației româno-maghiare ca și cum n-ar ști despre Unio Trium Nationum, de uciderea a o mie o sută de români inocenți în timpul ocupației hortyste din Nordul Transilvaniei, de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, când țăranul Cofariu a fost bătut măr și lăsat pe caldarâm în fața hotelului, pe atunci, Continental. Culmea minciunii a fost aceea că fotoreporterii maghiari au disipat în toată lumea imaginea lui Cofariu inversând situația. În reportajele lor cel agresat era un maghiar care suportase barbaria românilor. Acest detaliu este semnificativ pentru reaua credință a multor maghiari, care vor să-și atragă de partea lor opinia publică prin orice mijloace, fie ele și necinstite. Dar ce contează la o casă mare ca regatul Coroanei Sfântului Ștefan! Culmea este că profesorul Lucian Boia crede că toate relele din cutia Pandorei s-au vărsat la români, văzând paiul din ochiul lor, dar nu și bârna din ochiul ungurilor. Vom analiza cu altă ocazie în detaliu istoria scrisă cu condescendență și pe alocurea cu cinism de dl. Boia. Acum vrem doar să subliniem că nu ne este rușine cu istoria noastră, care nu are în ea vreun act similar cu cel al lui Kossuth, nici o politică de deznaționalizare forțată cum este cea practicată în Ungaria, unde numărul celor care se mai declară români scade pe zi ce trece, până la inexistență. De altfel, în Europa se pare că nici un popor nu a practicat teroarea deznaționalizării în maniera ungurească. Și încă ceva, suntem mândri că nu am râvnit în istoria noastră la bunul oprit, la pământul altor popoare asupra cărora să năvălim cu gânduri diavolești.

vise-de-hunguri

Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roșu de mai mult de un secol toate guvernările ungurești și toate partidele și asociațiile (subl. ns). Fasciștii, regaliștii conservatori și comuniștii maghiari și-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze. Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât și sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populației prin fluturarea pretențiilor teritoriale privind Transilvania. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naționalist Bela Kun a unit foști ofițeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicală, formând Armata Roșie al cărei scop, așa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei și atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu. Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010), tradusă în românește în 2011. De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o obsesie constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești.

Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, arătând fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste. Și pentru că suntem acuzați de obediență, pasivitate, apatie să amintim cât de energică a fost reacția trupelor române față de atacul forțelor militare ale lui Bela Kun. Cu toată coaliția lui cu răii nu i-a reușit chiar dacă a mizat pe vulnerabilitatea statului român unitar, care tocmai atunci se plămădea. În ciuda acestor vicisitudini ale momentului armata română intră la 4 august 1919 în Budapesta, Bela Kun trebuie să demisioneze și ungurii sunt salvați de instaurarea comunismului. Să le reamintim ungurilor că opinca românească a fluturat pe parlamentul lor. Așa că dle. profesor Boia a se slăbi cu acuza de supușenie a românilor. Atunci când împrejurările au cerut-o românii nu și-au cruțat viața, ci și-au dat-o, dar au acționat cu înțelepciune, nu cu isterică înflăcărare.

Ne îndoim că Ion Iliescu, ajungând la putere prin uzurparea lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat realizată cu ajutor străin, nu avea cunoștință de conotațiile cu totul negative pentru români ale Zilei Naționale maghiare. Știa totul, dar trădător al intereselor naționale precum este, a aprobat celebrarea acestei zile nefaste pentru poporul român în patria poporului român. Și nu este vorba numai de perimetrul restrâns al acestei zile naționale, ci de întreaga istorie confruntațională prelungită până azi, întreținută de o nație mică, lovită de obsesia anexării Transilvaniei. Este vorba de activitatea defăimătoare a lui Laszlo Tokes, propulsat tocmai în parlamentul Uniunii Europene ca să ne feștească mai cu spor, este vorba de iredentismul ascuns sau pe față al UDMR-ului, este vorba de aprobarea existenței unui partid structurat pe criterii etnice, cum nu există în alte țări, este vorba de atacurile concertate ale mercenarilor condeiului, precum Lucian Boia, împotriva statului național unitar român, de organizarea iredentei maghiare în ținutul secuiesc autonomizat, de complotul cu bombă pregătit la Tg. Secuiesc de Ziua Națională a României. În ce fel de țară trăim domnilor?! Într-o țară în care toleranța românească frizează absurdul!

Dl. Boia își permite să ironizeze sintagma stat național unitar român, considerând-o revolută. Desigur, desigur sintagma deranjează pe toți cei care plănuiesc în viitor o Românie federalizată, federalizată cu Ungaria dacă se poate.   Profesorul de la Universitatea București ignoră însă timpul lung al suferinței românilor, populație majoritară, trăitoare de secole pe pământul ei, dislocată din drepturile ei firești de urmașii unor triburi imigrate din stepele mongole. Și acești români au murit cu sutele de mii în tranșeele Primului Război Mondial în speranța Unirii cu Țara. Dle. Boia, nu luați în răspăr lucrurile sfinte. „Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, observă profesorul Ion Coja, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost nici un ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! (Ion Coja, Ungaria Mare nu a existat, 15 martie 2014 blog spot).

Prin ce concurs de împrejurări au ajuns cei care „vomesc cu condeiul” împotriva românilor să aibă poziții privilegiate în societatea românească din România de astăzi. De mirare nu este că se găsesc cu duiumul detractori ai românilor, ci faptul că asemenea indivizi sunt selectați de universități și edituri. Eseul De ce este România altfel apărut la Humanitas în 2012 este o mostră de rea credință, nu de râvnă pentru căutarea adevărului. Demersul șchiop al lui Lucian Boia pe deasupra istoriei românilor de la etnogeneză până în contemporaneitate se vrea o alternativă la istoria reală a românilor scrisă de cercetători riguroși. Faptul istoric este pentru dl. Boia un mit creat de imaginația românilor ca să se vindece de tot felul de complexe de care ar suferi, printre care cel de inferioritate s-ar evidenția.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto.Silvia Jinga

Hoții de codri

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Hoții de codri

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Neliniștea și neașezarea sunt parcă peste tot în lume în pragul exploziei. A fost neșansa României să intre în democrație tocmai în acest moment. Nu-i vorbă că popoarele puternice transformă neșansa în binefacere pentru ele însele, dar noi, se pare, că nu ne situăm între ele. Așa că tot ce am reținut din capitalism este jaful de proporții practicat de ciocoii noi. Categoria din romanul lui Nicolae Filimon este la noi eternă, este o categorie nu doar socială, ci și una psihologică. La toate nivelele și în toate domeniile vezi haite de „ciocoi noi” nestăpâniți și obraznici, pe care nici închisoarea nu-i mai sperie, că au găsit ei ac de cojoc și pentru pedepsele prea ușoare pe care le primesc. Ajunși în închisoare, continuă să facă același lucru în care au excelat în libertate, adică să fure. Fură din cărțile altora și scot plagiatele lor pentru că au avut grijă să introducă în lege prevederea incredibilă că poți fi scutit de pârnaie, dacă produci cercetare de orice fel. Îți stă mintea în loc să constați atâta dibăcie și solidaritate la niște ticăloși de ultimă speță. Detectarea diabolicelor mașinații de către justiție a devenit foarte dificilă deoarece corupții interni au fost luați sub aripa unor mafioți internaționali, de la care au deprins iute dexteritatea de a sustrage și a spăla banii murdari cât mai departe de țară în stațiuni opulente de la Atlantic sau Pacific. Și astfel banii sărmanului contribuabil român ajung să-și piardă urma, în timp ce în țară majoritatea păgubită este lipsită de orice face viața omului civilizată. Să te mai miri că unii dintre români își pierd cumpătul în momente critice și sar la beregată? Așa s-a întâmplat recent la secția urgențe de la spitalul din Segarcea, unde un om amărât de 74 de ani l-a strâns de gât pe unul dintre medicii de servici. De fapt amândoi, atât pacientul exasperat cât și medicul asaltat de numeroșii bolnavi erau victimele statului, partidelor, instituțiilor în descompunere din țara noastră. Pacientul a răspuns cu violență reacției de respingere a medicului, care l-a refuzat din primul moment, considerând că omul acuzând o insuportabilă durere de picioare nu era un caz urgent.

defrisari-hotnews-ro_36529500

Nimeni nu mai are răbdare în România să asculte, să ia seama la durerile altuia. Fiecare crede că ale lui sunt de neîndurat. Un lucru este cert: și bătrânul în suferință și medicul sunt victime ale jafului de proporții care are loc sistematic de 26 de ani. Pe când Elena Udrea, Cocoș, Videanu, Alina Bica și alte nume celebre din anturajul președintelui Băsescu furau de stingeau, fără să dea nimic îndărăt poporului care i-a ales, 60 de spitale erau desființate de același președinte pentru că nu mai erau bani. Multă cerneală a curs în legătură cu acest act cinic de proporții, dar cei care suportă consecințele dure au fost lăsați pe mai departe să rabde. Un lucru este sigur: pletora hoților o duce bine, atât de bine încât pedepsele ușoare nu-i mai sperie că în judecata lor strâmbă totul s-a meritat. Ei și generații de după ei sunt asigurați financiar, iar după ce se va șterge în memoria colectivă amintirea crimei lor se vor reîntoarce să ne facă legi din nou, să ne pună biruri. Avem memorie scurtă și iertăm cu duioșie crime abominabile. Săraca țară bogată, mai exact cu cozi de topor bogate. Îmi vine în minte nerușinarea Elenei Udrea care cerea optimizarea condițiilor de viață din închisori numai pentru că ea ajunsese să le guste puțin. Cum de nu și-a pus imaginația și activismul la treabă pe când era în libertate, să salveze de la moarte zeci de bătrâni uitați prin casele lor mizere. Mai deunăzi un grup de femei sărmane foarte în vârstă, dacă nu mă înșel, de la un cămin din Bălcești erau îngrozite de perspectiva desființării instituției din cauza lipsei de fonduri a primăriei. De ce oare nu devin românii mai pragmatici și să ceară fiecărui milionar și miliardar, care petrece pe la Monaco, să ia de suflet câte un cămin de bătrăni, de copii abandonați de părinți plecați la muncă, de copii bolnavi, spitale total neutilate și să le amenajeze pe cheltuială proprie, redistribuind bogăția pe care au șmanglit-o. Ar fi un mod mai profitabil de a-și ispăși pedeapsa, printr-un gest suprem de pocăință față de cei ultragiați.

Numai că o asemenea idee nu trece nimănui prin cap pentru că obștea românească se împarte între mafihoți cu legături secrete înăuntru și în afara țării și o majoritate dezarmată de oameni pe care nici legea nu-i vede, nici guvernanții. Aceastei majorități care se simte abandonată i-a rămas o singură speranță: jurnaliștii care au curaj la unele posturi de televiziune, puține de altfel, cum ar fi Realitatea TV. La emisiunea Jocuri de putere în 4 februarie a.c. am asistat la dezvăluirea unor abuzuri inimaginabile într-o țară europeană la început de secol 21. Locuitorii din orășelul maramureșean Borșa, deposedați de pădurile lor strămoșești, luptând zadarnic de șaisprezece ani să le reprimească, au ajuns în disperare de cauză la televiziune, știind despre faima pe care și-a dobândit-o Rareș Bogdan și colaboratorii lui ca apărători ai dezmoșteniților sorții. De virusul nelegiuirii s-au contaminat repede toate rețelele puterii în România. În acest climat „viral” nu este de mirare că s-au găsit „intreprinzători” ai afacerilor tulburi. Luând aminte la toate poveștile din spatele furturilor rămâi uimit câtă inteligență ticăloasă s-a cheltuit în asemenea afaceri și cât de puțin s-a investit în reconstruirea industriei românești demolate fără regrete de „clarvăzătorii” din fruntea piramidei. Să ne mirăm atunci că un oarecare Vasile Timiș din Borșa a revenit în țară sub numele schimbat de Frank Timiș, după un episod australian ratat, pigmentat cu comerț cu droguri, s-a întors cam cu coada între picioare în Borșa natală. Avea certitudinea că în climatul „viral” românesc se va realiza pe deplin, dând alături de alți vreo cinci „ortaci” măsura totală a ticăloșiei lor. DIICOT se afla în campania retrocedărilor frauduloase, așa că n-a fost greu pentru Frank să găsească vaca de muls pentru el și alți patru, între care primarul Ștețko, prefectul Anton Rohian cu concursul agenției RomSilva, îngălată și ea în vâscul netrebniciei. Frank și ai lui n-au făcut altceva decât să se sincronizeze la nivelul Borșei cu masiva corupție din capitala țării. Conform pricipiului formulat de Eugen Lovinescu privind cu totul alt subiect, cultura, simularea conduce la stimulare. Cine mai are azi nevoie de cultură în România? Mai toți sunt băgați cu capul în afaceri veroase.

Triumful abuzului la Borșa este de domeniul patologicului. Sunt șase mii de proprietari de pădure în Borșa toți cu acte în regulă, iar dintre ei o mie două sute patruzeci și șapte au fost împroprietăriți la anul de grație 1810 în timpul Imperiului Austro-Ungar. Ce le-a fătat mintea uzurpatorilor? Să înființeze un composesorat personal, numit CISLA, total ilegal, care s-a suprapus peste composesoratul de drept. Ce conta că acționau în ilegalitate absolută! Lor să le meargă bine vreo două decenii, timp în care pădurea a fost rasă și vândută. Graba lor a fost cu atât mai aprigă cu cât în subsolul pădurii defrișate zac minereuri de zinc, fier și cupru pe care se pare că au pus ochii deja șacalii din afară. Hmmm! Seamănă a Roșia Montana!

Maramureșenii n-au stat cu mâinile în sân. S-au tot dus prin cele judecăți prin mai toate tribunalele din țară, obținând câștig de cauză de la treizeci și doi de judecători. Sentințele sunt toate irevocabile, dar cui îi pasă. Timiș și ai lui au dat-o înainte ca să fructifice timpul în spiritul sloganului românesc al ticălosului: acum sau niciodată. Șaptespezece mii de hectare de pădure au fost defrișate sub privirea moroșenilor, care după cincisprezece ani de desconsiderare și sfruntare au ajuns acum în pragul răscoalei. Dacă nu li se face dreptate, în cel mai scurt timp vor pune mâna pe furci. În România postcomunistă ne întoarcem la epoca răscoalelor din Evul Mediu. Oreste Teodorescu, unul dintre cei mai inspirați jurnaliști de la Realitatea, care trece peste political correctness a făcut amara constatare că abuzurile din comunism erau palide pe lângă dezmățul de acum. Toți se feresc ca dracul de tămâie să amintească de Ceaușescu, dar evidența faptelor îl ridică pe dictator și îi coboară pe ucigașii lui, ca pe niște abjecți trădători de țară ce sunt.

Dl. Matei Mihali, președintele asociației composesorale de drept, prezent în emisiune și-a strigat durerea nedreptății într-o confesiune zguduitoare, numindu-i pe jefuitori „o haită de lupi flămânzi pe care nu-i mai satură nici dracu”. Toți cei vinovați devin foarte invizibili, abstracți când este vorba să dea seama de răul extins în țară. „De 26 de ani ne hăituiesc, ne umilesc și ne batjocoresc”, a spus dl. Mihali, dând glas exasperării omului deposedat. În vacarmul ce încă domnește în România, Președintele Johannis nu se lasă auzit în măsura în care s-ar cuveni, având în vedere acumularea revoltei a cărei masă critică poate deveni explozivă. E adevărat că el a declarat de la început că fiecare trebuie să-și facă datoria la locul său. Întrebarea este că își face fiecare datoria? Nu, nicidecum și atunci de aceea l-am ales ca să pună umărul să-i învețe pe nemernici ce însemnează datoria. Prezența mai susținută a Președintelui ar aduce un plus de elan agenției DNA și ar mai temporiza disperarea populară. Nu cred că România are nevoie de răzmerițe.

Spre deosebire de Președintele Johannis, Traian Băsescu a fost foarte vocal, dar ce folos. În cazul lui promisiunile și vorbăria ascundeau scăderile de caracter. Iată-l la Borșa în 2004 la un meeting cu maramureșenii înșelați, cărora le promitea grabnică rezolvare. Dar nu s-a ținut de cuvânt și astăzi la începutul anului 2016 maramureșenii se simt trădați și vânduți, total neîncrezători în statul de drept cu care s-a tot împăunat dl. Băsescu. Doar avocatul moroșenilor, dl. Bogdan Ioan Tudor Todoran, care le-a purtat necazul pe la atâtea tribunale are o nobilă compasiune și profundă înțelegere pentru suferința lor, evocând emoționant zbaterea acestor patrioți pentru apărarea pădurii din străbuni. Dl. Todoran are un larg orizont cultural. Știe istorie și înțelege ce primejdie s-a abătut asupra țării prin nesocotirea legilor, prin jaful pădurilor, care sunt o avuție națională și europeană, dar mai înainte de toate sunt avuția oamenilor onești din Borșa. Să nu se uite, a subliniat el, că moșnenii și maramureșenii fac parte din talpa țării, din stratul de profunzime al etniei noastre. Da, minunat a vorbit acest avocat și doar alianța lui dreaptă cu victimele ne-a făcut să mai sperăm că hoții codrilor vor fi, în cele din urmă stopați.

(Delray Beach, 8 februarie 2016)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors