O succintă prezentare „Pas cu pas” a unei scrieri autobiografice

Posted by Stefan Strajer On January - 11 - 2015

O succintă prezentare „Pas cu pas” a unei scrieri autobiografice

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Surprinzătoarea victorie a lui Klaus Iohannis la recentele alegeri prezidenţiale din România s-a datorat printre altele şi unor elemente care au avut o contribuţie importantă, cum ar fi măsurile nepotrivite şi păguboase pentru organizatori împotriva diasporei române, protestele înregistrate la Londra, Paris, Munchen şi în alte mari oraşe europene reclamând scandaloasa manipulare prin blocarea votului românilor trăind în străinătate, unde preşedintele actual a câştigat cu un procent de peste 90 la sută din voturi, precum şi proiectul oficial de graţiere şi amnistiere a parlamentarilor şi a unor capi ai lumii financiare.
Astăzi este de notorietate că Iohannis a devenit un simbol al unei adevărate revoluţii (nesângeroase) ce s-a finalizat pe 16 noiembrie 2014, precum şi al unei arzătoare şi justificate speranţe a tuturor românilor în omul ales pe care nimic nu pare a-l împiedica să-şi deruleze aplicarea modelului său privind o Românie a normalităţii.
La finele anului trecut a apărut la Editura Curtea Veche cartea „Pas cu pas” de Klaus Iohannis, scriere cu caracter autobiografic asupra căreia, încă din preambul, autorul ne avertizează că este „un decupaj care să dea seama de împlinirea mea personală, de ideile pe care m-am sprijinit şi de modelul de conduită pe care mi-aş dori să-l inspir”.
Oamenii politici obişnuiesc în Occident să publice cărţi autobiografice, acestea putându-se distinge ca fiind aparţinătoare uneia din cele două categorii fundamentale constatate: memoriile ulterioare, constituite ca restrospective ale vieţii şi reuşitelor (capodopere ale genului sunt recunoscute memoriile lui Chateaubriand şi memoriile generalului De Gaulle) şi memoriile anterioare, scrieri cu caracter autobiografic publicate înaintea alegerilor (în special, pentru preşedinte). În acest al doilea tip de scriere, candidatul îşi declara convingerile care pot influenţa decisiv masa alegătorilor şi relevă aspecte importante vizând viaţa sa de familie şi probitatea profesională şi conturând sugestii şi acţiuni pe care le va realiza cu bună credinţă în cazul că va fi ales (capodoperă a acestei categorii de scrieri este „The Audacity of Hope: Thoughts of Reclaiming the American Dream” de Barrack Obama). Cartea „Pas cu pas” de Klaus Iohannis se încadrează în cea de-a doua categorie, volumul fiind structurat pe cinci capitole, apropriindu-se incontestabil de consistenţa unui roman autobiografic.

Pas-cu-pas_Klaus-Iohannis
În scurtă prezentare pe care mi-o propun, voi adopta stilul de a-l lăsa mai mult pe scriitor să vorbească prin citate mai mult sau mai puţin masive şi aceasta nu pentru a-i da un farmec incantatoriu, ci pentru că socotesc această opţiune a mea un mod simplu şi sigur de a evita riscul de a fi calificat ca părtinitor, aprecierile pe care le voi face considerându-le realmente echidistante.
O recenzie cât de succintă impune o trecere în revistă a capitolelor ce compun volumul autobiografic.
Capitolul I, intitulat „Anii de formare”, ne poartă prin anii copilăriei şi adolescenţei, perioade nelipsite de „camaraderii, escapade, mici puseuri de rebeliune”, cu menţiunea că autorul a fost „un cititor înrăit, un devorator de carte”. Ni se relevă apoi primii ani ca dascal cu referiri ce subliniază convingerea exprimată concis: „educaţia: cea mai preţioasă şansă”. Ni se dezvăluie şi o pasiune a autorului, în acest capitol: „…îmi place să lucrez în grădină. Există două zone în grădina mea de care mă ocup în mod deosebit: gazonul şi trandafirii”. Caracterul stilistic (amuzant?) al unor rânduri cum sunt cele ce urmează se constituie într-un veritabil garant al sincerităţii şi autenticităţii: „În prima parte a vieţii mele, de exemplu, am mers mult pe bicicletă, lucru pe care îl fac tot mai rar în ultima vreme. Până la 30 de ani am mers numai cu bicicleta. Pe jos nu, cu autobuzul nu. Doar cu bicicleta. Însă dupa aceea, tot mai rar cu bicicleta şi tot mai mult cu maşina. Pe jos, prea puţin”.
Capitolul continuă cu „ucenicia într-ale politicii” realizată in Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR) şi se încheie cu „Faţă în faţă cu presa: respect pentru curiozitatea genuină”.
Interesantă şi demnă de reţinut este o mărturisire făcută în acest capitol şi anume: „Acum, sunt un fanatic al organizării, inclusiv la nivel personal: îmi organizez şi viaţa cotidiană, şi parcursul public, orice ar însemna acest lucru. Într-o zi, într-o lună, într-un an, într-o viaţă. Cred că sunt un pic perfecţionist din acest punct de vedere, iar cei din jurul meu se adaptează, fiecare cum poate, la această exigenţă”.
Capitolul II al cărţii, cel mai amplu, este „Comunitatea aleasă”. Referirile esenţiale vizează „administraţia din pasiune”. De reţinut mi se par două menţiuni definitorii privind stilul propriu de muncă în acest plin de succese domenii: „N-am întâlnit niciodată un cetăţean pe stradă ca să-mi reproşeze ceva. Chiar şi atunci când vor să-mi transmită că ceva nu merge, o fac cu un soi de grijă politicoasă, fără reproşuri” şi „Nu am dat niciodată pe cineva afară. Niciodată. Doar i-am rugat să rămână sau să plece”.
Secţiunile următoare ţintesc să ne clarifice rezultatele atinse şi realizările sale şi ale comunităţii, simpla lor enumerare relevând incontestabil performanţele autorului: „Primii paşi către proiecte de proporţii. Investiţia în Sibiu”, „Despre farmecul baroc al Sibiului”, „Oraşul care le răspunde oamenilor”, „Armonia urbană: fântâni şi spaţii deschise”, „Un oraş pentru biciclete”, „Tradiţii sibiene: plăcerea bunului gust”, „Sibiul şi criza economică. O excepţie fericită”, „Cultura ca mod(el) de viaţă”, „Sibiu, oraşul fără graniţe”, „Cum devine cunoscut un loc frumos”, „Despre Sibiu, în America”, „Alai de sărbătoare. Sibiul festiv”, „Ce înseamnă un oraş primitor”, „Cartierele: ofensiva modernizării”, „Priorităţile din totdeauna: spitale şi şcoli performante”.
Capitolul se încheie cu o concluzie ce se impune a fi reţinută: „Dacă aş da timpul înapoi, aş avea deja trei prorităţi, înainte de a mă apuca de lucru: analiza pe resurse si posibilităţi, importanţa unei abordări integrate şi importanţa unei viziuni. Uitându-mă în urmă, aş putea spune că sunt chiar trei principii câştigătoare, indiferent ce vrei să construieşti”.
În partea a III-a a volumului („Cea mai frumoasă capitală”) descoperim mândria pe deplin meritată a autorului privind triumful acţiunii de o deosebită complexitate „Sibiu, Capitala Culturală Europeană 2007”, precum şi eforturile răsplătite de incontestabile reale aprecieri vizând „cum s-a construit o capitală” şi „un concept pentru ca totul să meargă ceas”, totul finalizându-se cu un „Sibiu renăscut”.
Capitolul IV, denumit lapidar „Decizii pentru viitor”, este unul de o importanţă primordială pentru cariera preşedintelui Klaus Iohannis. Ni se relevă „primii paşi în politica mare”, autorul detaliind relaţia cu liberalismul şi cu Partidul Naţional Liberal, „ele nefiind acelaşi lucru”, în accepţiunea sa. De asemenea, este descris cu lux de amănunte drumul său către prima funcţie în stat ca exponent al modelului pe care îl defineşte astfel: „Noul model de politică pe care îl propunem pentru insituţia prezidenţială presupune exact valorile care mi-au garantat reuşita în munca de până acum: respect, seriozitate, competenţă şi rezultate”.
Se cuvine să remarcăm şi să reţinem crezul autorului privind „un preşedinte mediator şi echidistant şi un nou model de conduită politică: „Preşedintele trebuie să acţioneze politic, dar corect politic: înţelegând problemele şi căutând, împreună cu cei care sunt responsabili de domeniu, soluţii pentru România, soluţii pe termen lung. Pentru a găsi o soluţie corectă din punct de vedere politic nu trebuie să fii apolitic. Trebuie să fii politic, dar să înţelegi problema şi nevoia soluţiei”.
Capitolul mai reflectă şi poziţia împotriva migraţiei politice, precum şi referiri la priorităţile autorului privind urgentarea reformei de educaţie, promovarea unor practici curate şi lupta pentru viabilitatea unor instituţii depolitizate.
În fine, „Idei în acţiune. Despre lucrul bine făcut” conturează fără echivoc intenţiile bazate pe reale convingeri ale preşedintelui României privind reformarea întregii societăţi româneşti, acestea fiind în viziunea sa: respectul pentru individ, domnia legii, descentralizare şi regionalizare pentru o administraţie performantă, consolidarea axelor de referinţă în politica externă, asigurarea securităţii energetice.
Mi se pare important să închei sumara mea prezentare imparţială a cărţii cu confesiunea de credinţă a autorului, astăzi preşedintele României, cu care finalizează ultimul subcapitol al volumului, intitulat „România lucrului bine făcut”: „A venit timpul ca valorile performanţei să fie puse în acţiune tocmai pentru ca aspiraţiile de atâta amar de timp să se transforme, în sfârşit, în realităţi palpabile: stabilitate economică, bunăstare şi certitudinea că ne-am înscris, pas cu pas, pe drumul care trebuie”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Primul pas spre normalizarea României

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Primul pas spre normalizarea României
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

Pentru a putea fi înţelese de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.
1) Prin vrerea lui Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.
Prin urmare, în cazul de faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii moral-spirituale) vechea spusă Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!
Acest senzaţional front democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale, care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă, credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare” de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel de-al doilea tur pentru Cotroceni.
2) În aceeaşi ordine de idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.
Victor Ponta, contrar celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral (probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune că el era predestinat să nu devină primul om în stat…
Iar Klaus Iohannis n-a ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al Sibiului.
Mai mult de-atât. Pe tot parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său (Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc…”), astfel punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la capăt.
3) Propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României. Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul acestora.
Vom trăi şi vom vedea în ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială, dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu prezenţa a 30% din alegătorii înscrişi pe liste.
N.B.Iată un alt motiv întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării actualei Constituţii.
(9 dec. 2014)

PETROVAI-George3-X-wb

Foto. Goerge Petrovai

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

DĂLTUIRI de Radu Stanca – O Carte surprinzătoare

Posted by Stefan Strajer On March - 25 - 2013

DĂLTUIRI de Radu Stanca – O Carte surprinzătoare

 Foto.Anca Sirghie

Autor: Prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Teoretician al speciei moderne a baladei, pe care a ilustrat-o cu un talent unic, inspirat de pitorescul cetății Sibiului și al altor orașe-burg din Transilvania, Radu Stanca a fost și un complet om de teatru, ca actor, regizor, eseist al actului scenic, cronicar de spectacole și dramaturg.  Făuritor a 16 texte dramatice originale, rămase în sertar, fără ca autorul să fi avut bucuria de a-și vedea tipărite sau interpretate piesele sale la Teatrul de Stat din Sibiu, unde a pus în scenă peste 30 de spectacole, sau pe alte scene din țară, Radu Stanca a avut un destin tragic. Acum când  s-au împlinit 50 de ani de la moartea sa prematură (din 26 decembrie 1962), se cuvine să ne amintim că Radu Stanca, în cei 42 ani de viață, a lăsat literaturii române imaginea unui excepțional creator de poezie și teatru din acel „întunecat deceniu”, (ne referim la deceniul al VI-lea din secolul XX), cu care începea epoca socialistă în România, el fiind „salcia plângătoare” a generației sale, cum l-a numit criticul literar Eugen Simion.  

Abia în perioada postumă operele sale au fost antologate în volume de teatru și de publicistică. Poezia autorului s-a bucurat de o ediție critică datorată Monicăi Lazăr și apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca sub titlul Versuri. S-au scris eseuri, chiar și studii monografice, cum a fost teza mea de doctorat din care un segment a devenit cartea Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, prefațată de Eugen Todoran, unul dintre eminenții membri ai Cercului literar de la Sibiu.

Dar adevărata imagine a creatorului complex care a fost Radu Stanca nu poate fi realizată până nu se cunoaște opera sa în întregime. În acest sens, noul volum cu texte ale sale, unele amenințate să fie „uitate” în presa românească a celor trei decenii antume ale activității scriitorului (1932-1962), intitulat Dăltuiri, apărut la Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2012, 330 p., este o carte neașteptată. Editată de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, cu o prefață semnată de Anca Sîrghie, Dăltuiri este o carte surprinzătoare chiar și pentru soția autorului, actrița Dorina Stanca, nonagenară. Așa cum și-a consacrat viața memoriei lui Radu, ca o preoteasă dintr-un templu sacru, ea fusese convinsă că sub veghea sa au fost cuprinse în volume toate creațiile  scriitorului, care așteaptă acum o ediție de Opere, ca sinteză așteptată a întregului. Volumul Dăltuiri vine în întâmpinarea unei asemenea editări viitoare. Îngrijitorii ediției au asigurat cărții un aparat critic complex, capitolul Notelor (p.289-306) fiind util pentru localizarea textelor în presa epocii. O noutate prezintă și Ilustrațiile din final, cuprinzând fotografii de familie, unele inedite, oferite de nepoata scriitorului, Ruxandra Sofronie.

Descoperirea textelor care sunt încadrate în noul volum a presupus o preocupare asiduă de peste 10 ani de popasuri la mari biblioteci, de trecere în revistă a colecțiilor cu publicații din acea periodă în întregul lor. Recolta unei navigări atente prin presa românească interbelică și prin cea a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, realizată de Marin Diaconu cu o acribie impresionantă, constituie cuprinsul cărții de față. În noua anologie se pot citi poezii inedite editorial din toate perioadele de creație, accent punându-se pe începuturile sale lirice (Invitație la vals, Olimpică, Dăltuire, Nocturnă), articole, recenzii de carte (M.Sadoveanu, Frații Jderi și Nopțile de Sânziene, V.Voiculescu, Urcuș), cronici de teatru și cronici muzicale,  eseuri, excepționale ca rafinament al analizei fenomenului artistic. Cel puțin îndemnul la lectură din eseul În loc de o “carte pe zi”, despre cărțile de totdeauna ar trebui să figureze în manualele de literatură ale liceelor din țară. Am selectat în volum chiar și acel unic fragment din piesa publicată de scriitorul însuși în 1957, Grâuian și Dragomara. Autorul încercase să o pună în scenă la Sibiu, dar i s-a interzis spectacolul, la care regizorul Radu Stanca făcuse numai câteva repetiții. Prietenului său Ion Negoițescu el avea să-i mărturisească această bucurie tristă a unei asemenea experiențe fără finalitate scenică: „Piesa mea care s-a repetat până de curând a fost momentan întreruptă. Aprobată de regiune și de teatru, acum se găsește la minister, care amână mereu aprobarea. Eu am avut totuși satisfacția câtorva repetiții, în care mi-am „auzit” pentru prima oară un text de-al meu spus de alții..” Această confesiune epistolară expediată de Radu Stanca din Sibiu în 8 aprilie, 1957, va fi cuprinsă în volumul Un roman epistolar, (Editura Albatros, 1978, București,p.343-344), carte în care găsim și alte dovezi ale tentativelor autorului și regizorului Stanca, eșuate din motive politice. Posteritatea a acționat reparator, sens în care la capitolul Addenda am adăugat și versiunea postumă a piesei, prelucrată de regizoarea Nicoleta Toia, care a montat în 1975 la Teatrul de Stat din Sibiu spectacolul visat de Radu Stanca.

Așadar, o carte nou editată în România care ne apropie de un geniu prea puțin cunoscut, scriitorul  Radu Stanca.

           

PS: Volumul se găsește în România. Pentru cumpărarea lui puteți apela la adresa e-mail: sirghieanca@yahoo.com ca el să vă fie trimis prin colet.

„Suntem flămânzi de România”

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2013

„Suntem flămânzi de România”

 

Autor: Cornel Cotutiu (Bistrita Nasaud)

 

Afirmația aceasta nu încetează să mă tulbure. Îi aparține unei doamne românce din Herța (Ucraina). Îi înțeleg of-ul, odată ce autoritățile ucrainiene ale locului ne-au interzis să donăm cărți românești liceului din localitate. Furios, am luat un braț de cărți din geamantanul meu și i le-am pus în brațe unei profesoare de limba română, care tocmai își  reușise un doctorat în literatura română.

E cazul, nu-i așa ? să încep să deslușesc cititorului date, fapte asupra celor șapte zile pe care 50 de români le-am săvârșit într-un periplu cultural pe traseul Iași-Cernăuți-Herța- Edineț-Camenița, Hotin- Soroca-Suceava (așadar, un drum prin trei țări, România, Ucraina, Republica Moldova), spații românești dar în care se trăiește diferit.

ASTRA – adică Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român are în acest an vârsta de 151 de ani. Raportat la acest reper temporal, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, cu cei 18 ani de la înființare, este, aparent, un bebeluș. Dar super precoce, constat eu, după ce i-am cunoscut la fața locului, apoi în deplasările timp de o săptămână pe itinerarul mai sus amintit. Doamna profesoară Areta Moșu, președintă a Astrei Iași,  și, deopotrivă, vicepreședintă a Asociației Astra (cu reședința la Sibiu)e îndreptățită să creadă și să afirme că Despărțământul Iași „este acum unul dintre cele mai active și mai importante despărțăminte ale Astrei, fapt demonstrat nu doar de gama variată de manifestări și activități, ci și de aprecierile unanime pe care le-a primit din partea a numeroase personalități din țară și din afara României”.

Nu mai departe decât recentul Simpozion Internațional (itinerant) „Românii din afara granițelor țării”, ediția a XIV-a (!),  proiectul fiind cofinanțat de Consiliul Județean Iași.

Întâlnirile – precedate de o splendidă alocuțiune a Domnului academician Alexandru Zub – s-au desfășurat pe trei secțiuni: Istorie, cultură și civilizație românească, Limbă și literatură română, Religie și spiritualitate. La Iași au fost amfitrioni Academia Română, Filiala Iași (aula, biblioteca). Intervenții au avut cercetători, scriitori, ziariști din Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Cahul, București, Chișinău, Suceava, Vaslui. Din județul Bistrița-Năsăud au conferențiat Teodor Tanco (Monor): „Ion Creangă și crengeștii – contribuții la unitatea românilor”, Ioan Seni (Năsăud), pe tema „Legături istorice prin Tabăra de cultură și civilizație românească „Acasă la noi”, Pavel Berengea (Năsăud):  „La granița dintre imperii – ținutul Năsăudului în secolele XVIII-XIX, Cornel Cotuțiu (Beclean): „La noi” și „acasă” în ipostază bivalentă”.

Eram bucuros de participarea la acest simpozion itinerant, întâi de toate pentru că în „geografia mea interioară” rămăsese o singură zonă din jurul hotarelor României necunoscută „pe viu”: Cernăuți, Herța, Edineț, care compun un vechi spațiu românesc.

A trebuit însă să constat (uneori cu stupoare) un contrast între comportamentul autorităților ucrainiene și primirea binevoitoare, caldă a românilor de aici (asta chit că dolofanul consul român la Cernăuți, ne-a vorbit – într-un „splendid” limbaj de lemn, pigmentat cu dezacorduri gramaticale – despre minunata conviețuire între români și ucrainieni).

Un prim moment de iritare, la vamă: Cei de-ai noștri, prezenți în autocar, și care o mai trecuseră în alte rânduri, ne șușoteau fie să tăcem, fie să comunicăm în șoaptă; să fim zâmbăreți ori sobri, să nu intre la cine știe ce bănuieli grănicerii ucrainieni; să nu râdem, să rămânem înțepeniți pe fotoliile noastre, căci, altfel ( trebuia să se înțeleagă), ostilitatea păstrată în latență de către aceștia, i-ar putea determina să nu „ne sloboadă” în țara lor (mi s-a spus că, în anii trecuți, de două ori vehicolul a trebuit să se întoarcă la Iași, renunțându-se la manifestările culturale pregătite).

A doua zi, umblând pe străzile Cernăuțiului, aveam impresia că ar trebui să pășesc în vârful picioarelor și cu un leucoplast pe gură. Orașul (numit cândva „Mica Vienă”) are o plăcută arhitectură baroc-israeliană (cândva aici trăia o numeroasă populație evreiască), dar pe mine mă interesa să aud vorbă românească. N-am auzit decât o singură dată, într-o piațetă, pe durata a două zile, o rostire în românește.

Într-un articol publicat în „Libertatea Cuvântului” (ziar social-politic și de cultură din regiunea Cernăuți) o colaboratoare a acestuia remarca astfel: „Fiecare loc din Cernăuți este un monument de istorie atins de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, frații Hurmuzaki, personalități ce au trăit și activat aici în perioada austriacă”. (Numai că acum aceste spații românești au devenit un fel de obiecte de vitrină pentru turiști.)

Apoi, continuă condeiera: „Românii sunt tot mai puțini. Orașului de suflet al „românului absolut”, Mihai Eminescu, i s-a schimbat peisajul demografic… Reclamele, panourile și numele de străzi sunt în limba ucrainieană. Mergi pe stradă și auzi cum toți vorbesc în limba ucrainieană. (…) Treptat se șterge orice urmă de românism.. Un destin tragic, o istorie scrisă de alții, o oglindă pentru soarta vitregă a românilor din nordul Bucovinei.”

Aceasta obidă, conținută în citatul de mai sus, se îmbină „armonios” cu detalii. Iată unul: Organizatoarea Simpozionului internațional „Românii din afara granițelor țării” obține din partea Universității Cernăuți aprobarea ca să se poată conferenția pe această temă în aula instituției. La plecarea din Iași, i se comunică de la Cernăuți că pentru acest simpozion porțile sunt închise, dar că vom putea ține manifestarea științifico-artistică în alt loc, în sala cutare. Pe drum fiind, suntem informați cum că sala nu e disponibilă, deoarece… s-a defectat instalația de curent electric. Deci…

„Bunăvoința” ucraineană (despre care vorbea durduliul și anagramatul consul român) aveam s-o simțim ulterior când, la Herța ni s-a interzis să donăm carte romănească pentru liceul românesc din localitate. Deci…

La Cernăuți, îndată ce am coborât din autocar, ne-am strâns cu respect și admirație în jurul imensei statui a lui Taras Șevcenko (1814-1861), poet și pictor ucraniean, revoluționar, luptător democrat, rapsod național și făuritor de limbă poetică, exprimând în lirica sa, de inspirație romantică, aspirația către libertate, dragostea de patrie. Din partea Despărțământului ieșean i s-a așezat pe trepte o coroană de flori.

 

Soluția finală pentru locul de desfășurare a lucrărilor Simpozionului a fost „Palatul Național al Românilor”, după cum glăsuiește o placă bilingvă de pe zidul unei clădiri aflată în chiar centrul orașului și de la balconul căreia, în fața unei populații românești entuziaste a fost rostită Declarația de unire a ținutului bucovinean cu Regatul României (15/28 nov. 1918).

Apropo de palat: În ultima vreme, el se reduce la  o sală de conferințe, cât o sală de așteptare dintr-o gară modestă, o odaie și… o toaletă. Totuși, la stradă sunt înfipte în zid două steaguri românești și un basorelief în marmură neagră dedicat lui Ciprian Porumbescu. E ceva, nu?

Inimosul domn Iurie Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești Cernăuți, m-a invitat să fac o vizită sediului acestei instituții, situată la demisolul unei clădiri vechi. Trei încăperi, pentru a depozita costume tradiționale, pentru repetiții  corale, cântece solo și o bibliotecă. Străduința lor este frumoasă, emoționantă, după cum am văzut evoluând pe miniscena sălii de la „Palat” ansamblul lor vocal „Perla”.

După ce m-am preumblat de unul singur pe strada Mihai Eminescu, am putut considera ziua împlinită lângă mormântul cărturarului ardelean Aron Pumnul (1818-1866) eminentul dascăl atât de profund fixat în biografia spirituală a Inegalabilului Poet.

*           

Dacă n-ar fi fost iritarea provocată de interdicția (neașteptată) de a dona carte românească Liceului „Gh. Asachi”, aș fi putut considera că, în sfârșit, am trăit o zi a plenitudinii de suflet și spirit printre românii „de dincolo”.

Am plecat spre Herța dis-de-dimineață, ca să putem participa la Biserica Sf.Spiridon din Herța, pentru slujba de pomenire a lui Gheorghe Asachi, oficiată de părintele Nectarie Bălan, dar secondat de cei trei preoți din România, care făceau parte din grupul nostru. Peste două zile, pe 12 noiembrie se încheiau 143 de ani de la stingerea din viață a eminentului scriitor, gazetar, om politic Gheorghe Asachi, născut aici (1788), pe acest pământ românesc, dar răpit de Stalin și făcut plocon altei țări.

Ne-am dus la bustul din aramă al cărturarului ca să depunem flori. Iar apoi, la liceul care-i poartă numele s-a conferențiat pe seama lui (Elena Apetri – Herța, Gh. Badea – Iași).

Înainte de masa de prânz, am fost oaspeții Școlii de Muzică, unde elevii ei au susținut un moment artistic, impresionant prin calitatea interpretării unor piese muzicale și instrumentale (prof. Irina Achiri fiind coordonatorul programului).

În drum spre Edineț, ne-am oprit la Cetatea Hotinului. E situată pe malul abrupt al Nistrului, pe o colină naturală, aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.

Construcția actualei fortărețe a început în 1325, suferind succesive îmbunătățiri, adăugiri, distrugeri, reconstrucții. A fost declarată de statul ucrainean una din cele șapte minuni ale Ucrainei (E ca și cum ți s-a pus pe piept o broșă care nu-ți aparține și pretinzi că este a ta. Mde! istoria violată…).

Ea este o cetate moldovenească, dar, de-a lungul veacurilor, au lăcomit la ea (prin asedii, jaf, incendii, tratative, fărădelegi, abuzuri, crime) polonezi, lituanieni, ruși, ucrainieni, turci, austrieci. Pentru mine, de  numele ei se leagă Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga.

După un popas la Cetatea Camenița, înecată de pământ, seara târziu, ne cazăm la Edineț.

Mărturisesc că la Edineț (deja fiind în Republica Moldova) am trăit  o dulce și netulburată stare de frățietate. Nu degeaba am fost întâmpinați, după obicei tradițional, cu pâine și sare, printre amfitrioni numărându-se și dl. Constantin Cojocari, primarul orașului Edineț.

La Liceul „Mihai Eminescu” au avut loc vernisajul Expoziției participanților la recentul festivalul internațional de creație de la Panciova, lansări editoriale, un firesc și așteptat program artistic al elevilor.

Oarecum inedit a fost momentul inaugurării Cercului Astra de la Liceul „Mihai Eminescu”. Cunosc binișor (prin documente și reviste) destinul Astrei în perioada interbelică; știu, prin urmare, că se înființaseră atunci în Basarabia câteva despărțăminte ale Astrei. Ce m-a încântat și aici, dar mai ales la Iași, este faptul că spiritul transilvan în cultură nu a avut și nu are frontiere.

Edineț e o localitate atestată (într-un act din 1431) de pe vremea lui Alexandru cel Bun, situată la 200 de km de Chișinău. Actualmente are o populație de peste 25.ooo de locuitori; la începutul secolului al XX-lea trăiau aici majoritar români, dar și familii de evrei, lipoveni, ruși , polonezi și nemți. Un aspect neașteptat este că grădina publică poartă numele de Alecsandri. La o așa populație, impresionează rețeaua de învățământ a orașului: 5 instituții școlare, 3 școli gimnaziale, 4 licee. La zestrea culturală a Edinețului să mai adăugăm 2 biblioteci publice și faima ansamblului folcloric „Ciocârlia”.

La Cetatea Soroca a fost un fel de vizită de curtoazie. Cum o cercetasem pe îndelete în urmă cu câțiva ani, mi-am plecat privirea peste balustrada din apropiere, spre apele Nistrului, dar și spre țărmul celălalt, care tot românesc este, însă nu în spațiul statal al Basarabiei de azi. Dar aveam și un gând orgolios: Ce întinsă a putut fi Moldova pe vremea lui Petru Rareș, margini marcate de două cetăți ale sale: Soroca (pe Nistru) și Cetatea Ciceului (comuna Reteag, jud.Bistrița-Năsăud), pe Someș.

După-amiază, am luat-o spre România, intrând în patrie prin vama Costești-Stânca. În gara Sucevei – Burdujeni – am sosit cu 10 minute după plecarea trenului nostru spre Transilvania. Așa că, trebuind să rămânem peste noapte la hotel, trebuind apoi să revenim dimineața la gară cu taxiul, trebuind să ne luăm bilete de drum, ne-am scuturat, fără zgârcenie, toate buzunarele, ca să facem față.

În tren eram burdușiți de impresii și sentimente proaspete, dar și de oboseală. Ne-am înviorat însă, când a apărut o copioasă butelcă de vin roșu, de Năsăud.

Un sentiment special l-am avut și îl avem și acum pentru doamna președintă a Astrei Iași, prof. Areta Moșu. Cu finețe, delicatețe, răbdare, pricepere, abnegație, ne-a purtat (secondată de scriitorul Cornel Filip), pe un itinerar superb întru cunoașterea unor spații românești aflătoare în trei  țări. „Românismul” (este cuvântul preferat de Eminescu) nu are granițe. Am simțit și de data aceasta că „la noi” și „acasă” au valoare bivalentă: „aici” și ”acolo” deopotrivă.

 

 

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

Din istoria românilor americani

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Autor: Ştefan Străjeri (Detroit, SUA)

 

În 1929, guvernul României, condus de către Iuliu Maniu, a făcut o invitaţie românilor americani de a participa la serbările a zece ani de la Marea Unire. Din câte date deţin se pare că este cea mai amplă şi impresionantă participare a românilor-americani la o manifestare în România – în peste un secol de prezenţă românească în America de Nord. Aniversarea ar fi trebuit să se facă în anul precedent, 1928; nu se cunosc motivele pentru care aceasta nu a avut loc atunci şi s-a amânat pentru anul 1929, şi la o dată diferită de 1 Decembrie. Data oficială de deschidere a acestor serbări a fost aleasă 10 mai – ziua naţională a României în acea vreme, urmând a se desfăşura pe parcursul a 10 zile, culminând cu o manifestare la Alba-Iulia, în data de 20 mai.

Pe de o parte este lăudabilă iniţiativa guvernului naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu, de a-i invita pe românii-americani la aceste manifestări, şi pe de altă parte este de apreciat şi consemnat istoriceşte efortul şi dorinţa românilor stabiliţi în America de a accepta această invitaţie; şi mai ales într-un număr impresionant, în acele vremuri când o călătorie în România cu vaporul dura în jur de 10 zile (minim 20 de zile dus-întors), la care se mai pot adăuga deplasarea cu trenul şi alte mijloace de transport.

*

Românii s-au stabilit în America de Nord la începutul secolului XX. Cei mai mulţi proveneau din teritoriile româneşti – de sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar – care s-au unit cu Ţara în 1918: Banat, Crişana, Maramureş, Ardeal, Bucovina. În perioada de la începutul anilor 1900 până la Primul Război Mondial au emigrat, după datele statistice în jur de 100.000 de români (cu exactitate e greu de stabilit numarul etnicilor români, deoarece în acea vreme era trecută ţara de origine, respectiv Austro-Ungaria. Astfel datele oferite de A.Egyad consemnează faptul că între 1899 şi 1913 au emigrat din Transilvania spre America 222.977 de locuitori, incluzându-i, pe lângă români, pe unguri, germani, evrei ş.a.). Cei mai mulţi proveneau din mediul rural şi au venit cu gândul să strângă minim 1000 de dolari plus banii necesari drumului de întoarcere acasă. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „târg” (America). Au început să-şi aducă şi alţi membri din familie, prieteni etc. Au ridicat biserici. S-au organizat în societăţi culturale şi fraternale (de ajutor reciproc). Declanşarea Primului Război Mondial le-a blocat orice deplasare spre ţară. S-au înrolat în jur de 21.000 români în armata SUA, ajungând pe frontul din Franţa, unde şi-au dat, indirect, tributul de sânge pentru cauza românească, iar cei neînrolaţi au contribuit cu fonduri pentru cheltuielile de război ale SUA. După război, unii s-au întors acasă, în România întregită – dar într-un număr destul de mic, iar alţii au mai venit (dar mai mult pentru reîntregirea familiilor). Oricum marea imigraţie românească în SUA a încetat după legea din 1924, când România avea o cotă acceptată de imigranţi într-un număr extrem de mic (603 de persoane pe an). Până după al Doilea Război Mondial nu a mai existat un val mare de imigranţi – când, până în 1989, au venit imigranţii politici, anticomunişti, dar şi cei din cauze economice. Şi aici, în acest rezumat al emigraţiei româneşti în America de Nord, putem menţiona şi cel de-al treilea val imigraţionist de după 1989, în special după 1995, determinat de aplicarea programului guvernamental al SUA, „Loteria Vizelor”.

Aşadar în 1929, invitaţia adresată românilor-americani de a participa la serbările Marii Uniri i-a găsit pe aceştia stabiliţi în America de Nord de 20-30 de ani. Informaţiile despre această participare la aceste serbări le-am găsit în Calendarul ziarului „America” pentru anul 1930. („Calendar”-ul era un almanah publicat de o serie de publicaţii româneşti din America la sfârşitul unui an pentru anul următor.)

*

Astfel în debutul textului se menţiona că „neamul Românesc a sărbătorit la 10 Mai, 1929, zece ani de la Unirea provinciilor româneşti cu Ţara-mamă. Serbările care s’au desfăşurat cu această ocazie în Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, au fost cu adevărat grandioase. La ele au participat sufleteşte şi prin reprezentanţi nu numai cei optsprezece milioane Români din graniţele României Mari, dar şi ceilalţi fii ai neamului aflători pe meleaguri străine. Guvernul naţional-ţărănist, în frunte cu marele om politic Dr. Iuliu Maniu, din dragostea sa pentru toţi fii neamului, a invitat oficial la serbări şi pe Românii din America. D-nul Sever Bocu, ministru al Bănatului şi aranjatorul acestor mari serbări, a trimis în Statele Unite un emisar special, care să ne aducă personal invitaţia guvernului.

Emisarul acesta, delegat al comitetului pentru aranjarea serbărilor Unirei, a fost d-nul Victor Filip, preşedintele Societăţii Românilor Americani din Timişoara. D-sa a debarcat la New York în ziua de 15 Martie (1929), de unde apoi a luat trenul pentru Cleveland. Sosit în acest centru românesc, după ce avizase telegrafic ziarul „America” despre misiunea d-sale, d-nul Filip a luat imediat contact cu preşedintele Uniunei şi Ligei (în acei primi ani ai imigraţiei româneşti de la începutul secolului XX o parte dintre societăţile româneşti s-au grupat în Societatea Societăţilor Româneşti şi altă parte în Liga Societăţilor Româneşti, ambele contopindu-se mai târziu în „Uniunea şi Liga Societăilor Româneşti din America”, care a dăinuit până în anii 2000 n.m.), cu redactorii ziarului „America” şi cu preşedintele consiliului de administraţie al acestui ziar. În oficiul Uniunei şi Ligei s’a ţinut o mică întrunire la care au participat conducătorii mai susnumiţi şi alţi câţiva fruntaşi din localitate. Acolo d-sa ne-a cetit invitaţia adusă, invitaţie care mai târziu s’a publicat şi în ziare. Ea glăsuia astfel:

„În ziua marilor serbări ale Unirii tuturor Românilor, Guvernul ţării se gândeşte cu neţărmurită dragoste la fraţii de acelaş sânge din America şi socoteşte de a sa datorie, ca  în programul marilor serbări comemorative ce vor avea loc la Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, un loc de cinste să fie păstrat acelora – cari rupţi din trupul Patriei – au rămas şi acolo, peste ocean, vrednici fii ai acestui neam.

În Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia şi alte ţări s’a serbătorit anul trecut renaşterea sau unitatea naţională – precum ştiţi – fraţii lor de sânge emigraţi în America au răspuns cu însufleţire chemărilor fraţilor lor, participând în număr impozant la aceste serbări, dovedind lumii întregi că unirea înfăptuită cu lupte grele şi botezată cu sânge va rămâne neclintită pe vecie.

Iată dar, ziua a sosit şi voi sunteţi chemaţi la această mare sărbătoare; la 10 Maiu, 1929, tot Românul din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii va trebui să fie alături de fraţii lui rămaşi la vetrele strămoşeşti, mărturisind prin această prezenţă dragostea neţărmurită pentru fraţii cari vieţuiesc acum în graniţele lor naturale.

Pentru a vă uşura greutăţile călătoriei în ţară, comitetul de organizator al acestor serbări, a hotărât să vă trimită îndrumător pe d-nul Victor Filip. D-sa vă va aduce, odată cu salutul ţării întregi, toate lămuririle de cari aveţi nevoie.

Guvernul ţării regretă că, din pricina greutăţilor financiare prin care trece momentan, nu poate contribui în toată măsura la cheltuielile ce le veţi avea de suportat cu prilejul acestei sărbătoriri a hotărât să vi se pună la dispoziţie paşapoarte scutite de taxe, iar acelora dintre voi cari sunteţi cetăţeni americani, să vi se dea viza gratuită de către Legaţiunea sau Consulatele noastre din America, iar aci în ţară reduceri pe căile ferate.

Pe de altă parte s’au căpătat însemnate reduceri asupra cheltuielilor de călătorie.

În asemenea condiţiuni, Comitetul de organizare al Serbărilor Unirii crede şi e convins, că d-nii preşedinţi ai Societăţilor Culturale şi de Ajutor din America, preoţii bisericilor noastre, preşedinţii Parohiilor, Cluburilor, Reuniunilor, cât şi toţi Românii cărora li se dă oportunitatea, se vor îngriji pentru o cât mai întinsă participare, împreună cu drapelele respective, cu cari vor defila la Bucureşti şi Alba-Iulia.

Cu ferma convingere că această chemare va găsi în inimile voastre primirea călduroasă, pe care în vreme de grea cumpănă aţi dovedit-o cu prisosinţă, vă adresez în numele meu şi al Guvernului salutul frăţesc întovărăşit de cele mai bune urări, cari să vă călăuzească spre România.

ss. SEVER BOCU.

Ministru de Stat, Preşedintele Comitetului organizator al Serbărilor Unirii”.”

*

În curând după primirea invitaţiei, ziarul „America”, secondat de „Românul” (din Cleveland, Ohio) şi de „Tribuna Română” (din Detroit, Michigan), a adus la cunoştinţa românilor americani importanta veste care va rămâne un act istoric în analele vieţii noastre româneşti din Statele Unite. Au fost convocate adunări în diferite colonii româneşti, la care delegatul comitetului organizator al serbărilor s-a dus şi transmis invitaţia şi verbal.

În ziarul „America” din 28 Martie 1929, Adam A. Prie, preşedintele Uniunei şi Ligii, scria următoarele:

„După veacuri de suferinţă, de subjugare, Românii din toate părţile pământului se întrunesc la Alba-Iulia să participe la Serbările Naţionale Româneşti, să se bucure, cei liberi cu cei liberaţi, de marele eveniment, de marea zi de sărbătoare cântată de poeţi şi aşteptată, sute de ani, de românii subjugaţi din ţări străine.

Românii de pretutindenea se întrunesc la Alba-Iulia, unde vor juca hora Unirii, regăţeni cu ardeleni, bucovineni, sătmăreni, dobrogeni, Românii”.

Delegatul comitetului organizator al Serbărilor Unirii a vizitat mai multe colonii româneşti, printre care cele din oraşele Canton (Ohio), Detroit (Michigan), Indiana Harbor (Indiana), Gary (Indiana) şi împrejurimi, East Chicago (Indiana), Aurora (Illinois), Chicago (Illinois), Warren şi Niles (Ohio). Ca urmare a acţiunii desfăşurate de acest trimis şi de presa românească din America, precum şi de conducătorii organizaţiilor, s-a hotărât plecarea spre Ţară a unei numeroase delegaţii, cu reprezentanţi ai bisericilor româneşti ortodoxe, greco-catolice, baptiste, ai organizaţiilor şi societăţilor, din majoritatea localităţilor americane unde s-au aşezat românii (în textul menţionat a fost publicată lista integrală a membrilor delegaţiei, pe care din motive de spaţiu nu o putem publica).

Delegaţia a sosit la New York unde, înainte de îmbarcarea pentru Europa, William Nelson Cromwell, preşedintele organizaţiei „The Society of Friends of Roumania” a oferit o recepţie tuturor delegaţilor. A fost una dintre „cele mai calde manifestaţiuni din câte au avut loc în noul Continent, pentru ţara şi poporul nostru (…)”.

În 26 Aprilie 1929 românii americani din delegaţie, împreună cu drapelele celor de mai bine de 150 societăţi s-au îmbarcat pe vaporul „Statendahm”.

În timpul călătoriei lor spre Patrie, în ţară se făceau pregătiri intense pentru o primire caldă şi frăţească. Societatea „Amicii Statelor Unite ale Americei” îşi luase responsabilitatea acestei recepţii, sub directa conducere a ministrului Sever Bocu şi a lui Mihail Oromulu, preşedintele societăţii. Ministrul Sever Bocu, fiind în imposibilitate de a părăsi Capitala în preajma serbărilor pentru a întâmpina delegaţia la graniţă, trimite în întâmpinarea ei pe deputatul Aurel Leucuţia, senatorul Pascu şi consulul Dem. Dimăncescu, delegatul societăţii „Amicii Statelor Unite”.

Cele mai multe informaţii asupra călătoriei românilor americani prin ţară şi a primirii entuziaste ce li s-a făcut peste tot, au fost culese de către redacţia Calendarului America, din Cartea Serbările Unirii, care s-a tipărit la Bucureşti şi în care capitolul participării românilor din America de Nord ocupă un loc de mare cinste.

*

În dimineaţa zilei de 7 Mai 1929 trenul special care aducea pe românii americani ajunge la Jimbolia, în Banat, fiind primiţi de senatorul Pascu şi deputatul Leucuţia în numele guvernului, subprefectul Ionescu în numele judeţului Timiş Torontal, părintele proropop Cioroianu, în numele Bisericii, M. Conciatu, în numele „Societăţii românilor americani din Timişoara” şi inginerul Dem. Dimăncescu fost consul al României la Washington. La ora 7:50 trenul special a plecat către Timişoara. În gara Domniţa Elena la ora 8:40 peronul s-a dovedit neîncăpător pentru a primi mulţimea ieşită în întâmpinarea românilor din America. Intrarea trenului a fost întâmpinată cu „urale puternice ce abia s-au potolit”. În faţa peronului erau toţi reprezentanţii autorităţilor locale, senatori, deputaţi, studenţi, asociaţii culturale, etc. S-au ţinut câteva cuvântări. Între timp o companie de onoare cu muzică din Regimentul 5 Vânători a dat onorul. De la gară oaspeţii au defilat pe bulevardul Carol cu drapelele desfăşurate, cu muzică în frunte şi „în mijlocul celor mai calde manifestări de simpatie”, până la teatrul oraşului. La restaurantul „Ferdinand” li s-a oferit de către Prefectura judeţului şi primăria Timişoarei un banchet, iar la ora 14:30 s-a dat în sala teatrului o reprezentaţie de gală în cinstea lor, reprezentaţie organizată de Societatea românilor americani cu concursul corului Banatul, condus de maestrul Sabin Drăgoi. De aici, la ora 18 oaspeţii au plecat la gară, de unde însoţiţi de delegaţii guvernului au pornit către Bucureşti.

Ministrul Sever Bocu, adresa cu câteva zile înainte, bucureştenilor un manifest, prin care îi anunţa despre sosirea românilor americani la aceste serbări, făcând apel la bucureşteni de a-i primi cu sentimente frăţeşti.

Toate ziarele au publicat „elogioase articole de fond la adresa oaspeţilor de peste Ocean”, articole care au fost reproduse şi în ziarul „America”.

Românii din America au sosit în Capitală în dimineaţa de 8 Mai 1929, aşteptaţi de o mare mulţime de cetăţeni pe peronul Gării de Nord, în frunte cu o serie de reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai unor organizaţii. La sosire, oaspeţii au fost salutaţi de primarul Bucureştiului, care a subliniat că „mulţumirea tuturor e sporită de această nouă dovadă a fraţilor din America”, şi de ministrul Sever Bocu. A răspuns părintele Opreanu, parohul bisericii românilor din Chicago, arătând că „românii din America au păstrat ca o comoară vie dorul nesfârşit al Patriei lor. Mulţi dintre cei veniţi au lăsat de o parte grijile materiale, pentru ca să trăiască clipele măreţe ale Unirii la Alba-Iulia”. „Iar în fâlfâitul solemn al sutelor de drapele simbol al iubirii de neam, grăieşte dorul de glia părintească a celor care n-au putut veni. În fiecare Român din America cultul Patriei e o însuşire care dă îndemn tuturor la muncă şi cinsitirea românismului.”

La ora 11 a avut loc, conform programului, primirea oficială în rotonda Ateneului Român, la care au asistat multe oficialităţi în frunte cu Iuliu Maniu, împreună cu un grup de o sută de membri ai societăţii „Joc şi cântec românesc”, îmbrăcaţi în costume naţionale, precum şi un foarte numeros public format din toată intelectualitatea Capitalei. În rotondă au fost aduse rând pe rând cele 169 drapele ale societăţilor româneşti din Statele Unite.

Iuliu Maniu a ţinut un discurs de bun venit, urmat de alţi reprezentanţi ai guvernului şi oraşului Bucureşti. Le-a răspuns M.T. Roman, vice-preşedintele „Uniunii şi Ligii S.R.A.”.

Părintele Stănilă, vorbind în numele Bisericii ortodoxe române din America, a spus că „această biserică ţine aprinsă făclia credinţei şi dragostei de neam. Bisericile americanilor sunt mari şi multe, dar nici bisericile noastre nu se lasă mai prejos. Ea are grijă şi de şcoală şi de suflete. America este o ţară mare, dar bogăţia uneori strică sufletele şi atunci datoria bisericii este de a păzi ca aceasta să nu se întâmple. Termină mulţumind Bisericii române că a dat voie preoţilor din America să păstorească poporul.”

Preotul Aurel Bungărdian, în numele Bisericii greco-catolice române din America, a declarat că aduce omagiul, simpatia şi dragostea de neam a acesteia. „Noi avem datoria de a veghea la păstrarea datinei româneşti. Am avut aceleaşi sentimente ca şi dv-oastră, suferind sau bucurându-ne odată cu d-voastră.”

N. Boeriu, directorul ziarului „America”, a vorbit în numele presei româneşti de peste Ocean, asigurând că „ea va fi pururi de veghe la păstrarea datinei şi limbii strămoşeşti.”

Părintele Leon I. Manu, reprezentantul societăţilor greco-catolice din America, a afirmat că „Românii din America au vrut să participe la a zecea aniversare a Unirii nu numai cu sufletul, ci în persoană.” (…) „Sunt o seamă de oameni, care vor să rupă pecetea această sfântă, sunt aşa numiţii revizionişti. Când am plecat de acasă, ai noştri, care n’au putut veni, ne-au spus ca să strigăm de aci din Capitala României întregite, ca să ne audă lumea întreagă că niciodată nu vom permite să se desfacă ceea ce odată s’a făcut. Anul trecut sute de Unguri au trecut Oceanul, făcând propagandă pentru revizuire. Dar jeluirile lor au rămas fără răsunet, pentru că dreptatea este cu noi. Căci scris este în cartea vremurilor că România Mare is here to stay forever”. (Din păcate peste 11 ani, în 1940, s-a „desfăcut ce odată s-a făcut”, prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Rusia Sovietică, a Transilvaniei de Nord de către Ungaria lui Horthy şi cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în timpul regimului dezastruos al lui Carol al II-lea).

Nicolae Bruda, în numele „legionarilor români din America, foşti luptători în armata Statelor Unite pe frontul francez” (a nu se confunda cu membrii Mişcării Legionare, n.m.), a amintit de entuziasmul cu care s-au înrolat voluntarii români, care neputând să ajungă în ţară, pentru a lupta în armata română, „au fost fericiţi să aibe prilejul de a-şi da tributul de sânge, slujind drapelul armatei aliate a Statelor Unite”.

După această impresionantă solemnitate, grupul românilor din America s-a încolonat cu drapelele societăţilor din America – în frunte cu ministrul Sever Bocu, parcurgând un itinerariu stabilit până la Parcul Carol. Fiecare din aceste drapele îşi avea şi perechea americană. În total 169 bucăţi. (Vezi lista societăţilor româneşti care au avut drapele la Bucureşti, de la sfârşitul textului).

„La Mormântul Eroului Necunoscut, o delegaţiune compusă din d-ra Elena Cabas, reprezentând clubul domnişoarelor române din Cleveland Veritas”, d-nele Ludovica Micu şi Ana Crişan în numele Asociaţiei „Principesa Elena din Indiana Harbor, Ind.”, şi d-nii M.T.Roman, în numele legionarilor români din America, părintele Aurel Bungărdean, din partea bisericii române greco-catolice, părintele Ioan Stănilă, reprezentând biserica română ortodoxă şi N. Boeriu, reprezentând presa română din Statele Unite, au depus o frumoasă coroană de trandafiri, de o mărime neobişnuită, legată cu tricolorul român şi culorile Statelor Unite ale Americii. Pe cele două panglici era scris: „Românii din America, Eroului Necunoscut al României”.

În ziua de 9 Mai 1929, cu acelaşi tren special cu care sosiseră de la Jimbolia, purtând pe fiecare vagon inscripţia: tren special al Românilor din America, delegaţii au plecat la ora 6:30 dimineaţa la Mărăşeşti pentru a lua parte la parastasul pentru pomenirea morţilor pe acel câmp de luptă. La oprirea în gara Buzău, autorităţile oraşului au salutat în cuvinte calde trecerea prin acel oraş a Românilor veniţi de peste Ocean. Înainte de plecarea trenului, în sunetele fanfarei, s-a jucat hora Unirii. În gara Râmnicul Sărat, oaspeţii au fost salutaţi de autorităţile locale şi un numeros public. La sosirea în gara Mărăşeşti delegaţii români din America au fost salutaţi, de către prefectul judeţului Putna şi primarul oraşului. A răspuns M.T.Roman. Delegaţii s-au încolonat apoi şi, cu un grup de cercetaşi în frunte, au mers la Mausoleul Eroilor, trecând pe sub arcul de triumf, care purta inscripţia: „Prin jertfă la biruinţă”. Aici au depus o coroană de flori. După oficierea serviciului divin, la care au participat regenţii Patriarh Miron Cristea şi Gh. Buzdugan (la moartea regelui Ferdinand în 1927 s-a instituit o regenţă regală formată din trei membri, deoarece regele Mihai era minor; regenţa a fost înlăturată în 1930, la instaurarea regelui Carol II pe tronul României) precum şi membrii Guvernului şi ai Parlamentului. Delegaţii românilor au vizitat mausoleul, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, care a amintit jertfele şi greutăţile cu care s-a ridicat acest edificiu – operă unei iniţiative particulare. Apoi s-au deplasat pe o colină, unde maiorul Emil Procopiescu din Marele Stat Major a explicat celor de faţă cum a decurs marea bătălie de la Mărăşeşti, precum şi însemnătatea pe care a avut-o această luptă în cadrul marelui război european. La ora 1 s-a servit la restaurantul gării Mărăşeşti un prânz, oferit de prefectura judeţului Putna. Primul ministru Iuliu Maniu a coborât din trenul ministerial la masa oaspeţilor români americani, întreţinându-se cu ei în chip foarte cordial. După prânz, în sunetele muzicii militare, s-a încins o horă în care s-au prins senatori şi deputaţi, în frunte cu Ştefan Cicio Pop, preşedintele Adunării Deputaţilor, precum şi veterani ai războiului de la 1877. La ora 3:30 delegaţii românilor din America s-au înapoiat cu acelaş tren la Bucureşti.

În ziua de 10 Mai 1929, oaspeţii au asistat la tradiţionala defilare a trupelor pe şoseaua Jianu, ocupând loc în tribuna ce le fusese rezervată anume de Primăria Bucureştiului. După amiază au asistat la meciul de fotbal dintre echipele naţionale ale României şi Jugoslaviei, care a avut loc pe frumosul stadion, – unul dintre cele mai mari şi bine amenajate din Europa, la acea vreme, – al Oficiului Naţional de Educaţie Fizică. Seara, o delegaţie restrânsă a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, când s-a reprezentat poemul etnografic muzical al lui Tiberiu Brediceanu: „România în port, joc şi cântare”.

În ziua de 11 Mai 1929, delegaţii preoţilor ortodocşi au asistat la solemnitatea punerii pietrii fundamentale a Catedralei Unirii, pe dealul Patriarhiei. La ora 11:30, oaspeţii au asistat la ceremonia deschiderii oficiale a Târgului Moşilor, care a fost onorată de prezenţa familiei regale în frunte cu regele Mihai. La ora 1 s-a servit o masă, oferită de Primăria Municipiului Bucureşti, la care au fost invitaţi şi conducătorii delegaţiei românilor din America. După amiază au vizitat expoziţia de artă românească de la Cercul Militar şi au asistat la reprezentarea poemului etnografic muzical al d-lui Tiberiu Brediceanu la Arenele Romane.

În ziua de 12 Mai 1929, la ora 10 dimineaţa, delegaţii s-au întrunit la Ministerul de Interne de unde, în coloană, au plecat la Palatul Cotroceni, defilând pe Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta şi Bulevardul Independenţei.

La ora 11, au fost primiţi în audienţă de familia regală în sala Albă a Palatului, de faţă fiind regenţii: principele Nicolae şi Patriarhul Miron Cristea, Curtea Regală şi miniştrii Vaida Voevod, G.G. Mironescu şi Sever Bocu. Regina Maria, regele Mihai, principesa mamă Elena, regina Elisabeta a Greciei, principele Nicolae şi principesa Ileana au trecut prin faţa fiecărui oaspete, întreţinându-se cu fiecare. În timp ce N.N. Boeriu oferea reginei Maria o insignă specială adusă de românii americani pentru comemorarea serbărilor Unirii, regele Mihai, care privea la bunica lui, a intervenit: „Vreau să-mi dee şi mie una!”, dorinţă care i-a fost satisfăcută. Adam Prie, preşedintele Uniunii şi Ligii S.R.A., a mulţumit în limba engleză reginei Maria, pentru cinstea făcută românilor din America. Aceasta adresându-se oaspeţilor, a spus că revede cu plăcere pe unii dintre români, pe care i-a mai întâlnit cu prilejul vizitei făcute în Statele Unite. După audienţă, delegaţii au coborât în curtea Palatului, aşezându-se pe două rânduri, purtând drapelele aduse de la acei ce n-au putut veni la marea sărbătoare a neamului.

Familia regală şi regenţa a coborât şi în timp ce o muzică intona imnul regal, a trecut printre drapele, care au fost plecate în semn de salut, formând o boltă de stindarde româneşti şi americane, pe sub care a trecut întreaga familie regală. După amiază la ora 4, a avut loc la Ateneu un concert simfonic, sub conducerea maestrului George Enescu, festival anume organizat în onoarea oaspeţilor români din America. În afară de cei sărbătoriţi, au mai asistat la acest concert, regentul Gh. Buzdugan, Iuliu Maniu, membrii guvernului, ambasadorul Statelor Unite, Charles S. Wilson şi înalţi demnitari ai statului.

În ziua de 13 Mai 1929, la ora 11 dimineaţa, a avut loc o recepţie la Legaţia Statelor Unite ale Americei, cu prilejul căreia s-a oferit o gustare, oaspeţii fotografiindu-se în grup cu Charles Wilson. După amiază la ora 4, delegaţii au fost primiţi în audienţă de ministrul Sever Bocu. Cu această ocazie Adam Prie a mulţumit Comitetului de organizare pentru felul cum au fost primiţi oaspeţii români din America. La ora 5, Alexandrina Cantacuzino a oferit delegaţiei un ceai la „Casa Femeii”. În seara aceleiaşi zile, au asistat la reprezentaţia piesei lui Nicolae Iorga, „Fratele păgân”, invitaţi de scriitorul Liviu Rebreanu, director al teatrelor naţionale.

14 Mai 1929

În dimineaţa acestei zile oaspeţii americani au plecat cu un tren special în pelerinaj la mormintele domneşti de la Curtea de Argeş. La Piteşti, trenul a fost întâmpinat de către primarul oraşului şi autorităţile civile şi militare. Muzica militară a intonat imnul american şi s-au rostit discursuri de către primarul oraşului şi M.T. Roman. Între Piteşti şi Curtea de Argeş, trenul a fost salutat în toate gările intermediare de către primarii localităţilor respective şi şcolile comunale, care au ieşit în întâmpinarea oaspeţilor cu flori. La sosirea în Curtea de Argeş, delegaţia a fost primită de către primarul oraşului, N. Gheorghiu, şeful poliţiei, Ioan Georgescu, căpitanul Florescu, pretor, şi profesorul Pompilian, precum şi de un foarte numeros public. La cuvântarea rostită de către primar a răspuns  Adam Prie, după care oaspeţii au mers cu automobilele la locul anume pregătit, unde primăria oraşului a oferit o masă vizitatorilor. După amiază au mers la mânăstire. Delegaţii au depus flori pe mormintele domneşti. S-a vizitat apoi palatul regal, explicându-li-se oaspeţilor scenele frescii din sala de mese, reprezentând legenda Meşterului Manole, ziditorul mănăstirii. A urmat vizitarea Bisericii Domneşti, monument din secolul XIV, unde se află înmormântate osemintele voevodului Radu Negru. La ora 3, după amiază, oaspeţii au părăsit Curtea de Argeş, plecând la Bucureşti. La ora 6 seara, o delegaţie compusă din Adam Prie, N.N. Boeriu, părintele Ştefan Opreanu şi Iosef Drugociu (din Detroit), însoţiţi de Severa Sihleanu, a fost primită în audienţă de către principesa mamă Elena şi regel Mihai, la palatul regal din Şoseaua Kiseleff. Audienţa a durat o oră şi 15 minute. Micul rege (avea 8 ani) a întrebat pe delegaţi dacă este adevărat „că în America sunt clădiri înalte până în nori”. Răspunzându-i-se afirmativ, regele Mihai a zis: „Eu nu aş vrea să locuiesc într-o asemenea casă”; deasemenea s-a interesat de copiii din Dayton, Ohio, care i-au trimis în dar o cutie cu culori.

15 Mai 1929

Trenul cu oaspeţii americani a părăsit capitala plecând la Sinaia. La Ploieşti delegaţia a fost salutată de către autorităţile civile şi militare, muzici militare, fanfare şi corurile şcolilor. La ora 12 au sosit la Sinaia, fiind întâmpinaţi în gară de autorităţile locale, o companie de onoare din batalionul I al Vânătorilor de Munte, cu muzică şi şcolile din oraş, în frunte cu directorul gimnaziului, profesorul Strelichovski. Cuvântul de bun venit a fost adresat delegaţilor de către colonelul Voicescu, primarul oraşului, cărui i-a răspuns M.T.Roman, după care oaspeţii au mers la masa aranjată în parcul oraşului de către primărie. În timpul prânzului au rostit cuvântări dr. Ştefan Popescu, prefectul judeţului, Ionescu şi părintele Ion Stănilă. După amiază au vizitat mănăstirea Sinaia, împreună cu muzeul ei, de sub conducerea ieromonahului Ermogen Ionescu, apoi Castelele Peleş şi Pelişor, unde au primit explicaţii de la arhitectul Casei Regale, D. Ernest. La ora 6 delegaţii au plecat la Braşov, unde au sosit la ora 8. Aici au fost salutaţi de către primarul oraşului şi reprezentanţii tuturor autorităţilor civile şi militare. Găzduirea s-a făcut la hotelul Coroana. La restaurantul Transilvania s-a servit o masă de către primăria oraşului, cu care prilej au vorbit primarul Voina, colonelul Popovici şi părintele Ioan Podea. Tuturor le-a răspuns, din partea delegaţilor din America, M.T.Roman.

16 Mai 1929

În cursul dimineţii, conduşi de părintele Ion Podea, au vizitat redacţia ziarului „Gazeta Transilvaniei”, arhiva oraşului, – unde li s-au arătat hrisoave vechi, Biserica Neagră şi liceul real român. După amiază au făcut o excursie pe muntele Tâmpa. Noaptea a fost petrecută în Braşov.

17 Mai 1929

La ora 5:40 dimineaţa, au plecat către Avrig, în pelerinaj la mormântul marelui cărturar Gheorghe Lazăr. Au ajuns în gara Avrig la ora 11 dimineaţa, primiţi fiind de către subprefectul judeţului Sibiu, pretorul, primarul, preoţii şi săteni. Cuvântări au rostit părintele protopop Ioan Cândea, subprefectul şi preotul Bologa, cărora le-a răspuns părintele Ştefan Opreanu. Corul şcolii normale Gheorghe Lazăr a cântat cântece patriotice, după care oaspeţii, în frunte cu o fanfară ţărănească, au mers la biserica ortodoxă unde s-a slujit un parastas, de către opt preoţi, în frunte cu Dr. Aurel Crăciunescu, trimisul Mitropoliei din Sibiu, pentru pomenirea lui Gheorghe Lazăr. Între preoţii care au oficiat au fost şi părintele arhimandrit Valeriu Molgan, reprezentantul românilor din Canada şi părintele Ştefan Opreanu, de la Chicago. De la biserică s-a format o procesiune, care a mers la mormântul lui Gheorghe Lazăr, unde s-a depus o mare coroană de flori naturale în numele Societăţii „Gheorghe Lazăr” din Detroit, Michigan. Adam Prie a rostit o scurtă şi emoţionantă cuvântare, din care o parte s-a publicat în cartea serbărilor Unirii. De la mormânt, oaspeţii şi sătenii au mers în piaţa primăriei unde corul şcolii normale a cântat mai multe cântece populare. La ora 1 s-a servit prânzul, oferit de către primărie, în tot timpul prânzului oaspeţii au fost întreţinuţi de către o muzică ţărănească şi un cor. La sfârşitul mesei s-au ţinut o serie de cuvântări, cel dintâi vorbind Schitea, un fruntaş din Avrig, şi un fost luptător al cauzei româneşti în Statele Unite. El a amintit felul cum românii de peste ocean şi-au făcut partea lor de datorie în timpul războiului. M.T. Roman a amintit de evenimentele istorice petrecute la Youngstown, Ohio, când în chip demonstrativ, după căderea oraşului Bucureşti în mâinile inamice, bisericile ortodoxe române din America, ca să arate încrederea în victoria finală a nădejdilor lor, a rupt legătura cu autorităţile bisericeşti de sub stăpânirea maghiară, închinându-se Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa preşedinte Woodrow Wilson printr-un memoriu, care a avut darul să impresioneze favorabil sentimentele preşedintelui faţă de România. Au mai vorbit apoi pretorul Florescu, primarul comunei Avrig, săteanul Nicolae David, părintele Traian Maxim, părintele Opreanu, Iosif Drugociu din Detroit, Grădinaru, notarul comunei Săcădate, Th. Teja, în numele românilor macedoneni (aromâni), părintele Molgan, în numele românilor din Canada, Vulcu în numele şcolii normale, N.N. Boeriu în numele presei româneşti din America, Elena Cabaş, în numele femeilor române din America, Gheorghe Artimon, în numele Societăţii Gheorghe Lazăr din Detroit, precum şi Bălteanu, consul Dem. Dimăncescu şi Diamantescu, în numele Societăţii Amicii Statelor Unite din Bucureşti, care au mulţumit autorităţilor pentru felul cum judeţul şi în special comuna Avrig au răspuns dorinţei românilor din America, făcând din această vizită o adevărată sărbătoare naţională. A produs o neştearsă şi mişcătoare impresie cuvântarea rostită de bătrânul Aurel Crăciun, unul din veteranii luptelor duse de românii din America pentru consolidarea legăturilor culturale. „Moş Crăciun” revenit de mai multă vreme în ţară a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a ajutat să vadă venind pe pământul României întregite pe fruntaşii români din America. Institutorul macedonean Teodor Teja, a spus că fraţii săi din Munţii Pindului (Grecia) privesc cu inima strânsă de bucurie la sărbătoarea Unirii şi nădăjduiesc că nu vor fi uitaţi nici ei şi nici ceilalţi români, rămaşi printr-o soartă vitregă în afara hotarelor României Mari. Românii americani au făcut orfanului Ion Lotreanu o ofrandă în bani pentru modul duios cum a interpretat doinele româneşti. Deasemenea au dăruit o sumă însemnată pentru fondul monumentului lui Gheorghe Lazăr. După amiază au vizitat castelul şi parcul Bruckenthal. La ora 7 seara au plecat către Sibiu, unde au sosit la ora 10, fiind întâmpinaţi de Dr. Goritz, primarul Sibiului şi maiorul Gavrilescu, precum şi un numeros public.

 

18 Mai 1929

Sub conducerea personală a dr. Goritz, au vizitat în cursul dimineţii Muzeul Asociaţiei Culturale „Astra”, fiind primiţi în sala festivă de prefectul judeţului, Coriolan Ştefan, generalul Teodorescu şi dr. Gheorghe Preda, vice preşedintele asociaţiei, care au rostit cu acest prilej însufleţitoare cuvântări. Tuturora le-a răspuns M. T. Roman. La amiază s-a oficiat la Mitropolie un serviciu divin de către Mitropolitul Sibiului Bălan, slujindu-se liturghia pentru călători, răspunsurile fiind date de către corul metropolitan. După slujbă, Mitropolitul Bălan a rostit o cuvântare pe care a terminat-o cu cuvintele: „Vă asigur de toată grija ce v’o port. Mulţumindu-vă ca aţi venit în mijlocul nostru, spuneţi tuturor fraţilor de acolo ce aţi văzut aci. Vă împărtăşesc cu binecuvântarea mea şi rog pe Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi la mulţi ani”. După amiază au vizitat muzeul Bruckenthal, unde au primit explicaţii din partea dr. Goritz. La ora 5, cu două tramvaie speciale oaspeţii au mers la cazionoul din „Dumbrava” unde s-a servit un ceai de către Camera de Comerţ. O orchestră a cântat melodii naţionale.

19 Mai 1929

Au asistat dimineaţa la slujba sfintei liturghii oficiată la Mitropolie. La ora 11, cu autobuzele au plecat la Sălişte unde au fost primiţi de către autorităţi. În sala festivă a şcolii corul a intonat cântece naţionale după care părintele Dr. Borcea a rostit o cuvântare de bun sosit, la care a răspuns Adam Prie, amintind că românii din America au adoptat portul săliştenilor ca portul lor naţional de sărbătoare şi că un săliştean, Ilie Martin, este fondatorul celei mai puternice organizaţii româneşti din Statele Unite. Prânzul a fost servit în grădina hotelului comunal. Cu acest prilej a luat cuvântul Ilie Martin Sălişteanu, descriind condiţiile grele în care s-au organizat românii de peste ocean, scopul lor iniţial şi felul cum s-au dezvoltat. A ridicat paharul pentru preşdintele Hoover. Au mai vorbit Ioan Petri, care a locuit în America 21 de ani şi părintele protopop dr. Borcea, care a mulţumit oaspeţilor pentru cinstea făcută săliştenilor cu prilejul acestei vizite. La ora 3 s-au întors la Sibiu, de unde cu un tren special au plecat la Alba-Iulia.

20 Mai 1929, la Alba-Iulia

A fost punctul culminant al acestei călătorii.

Dintr-un sentiment de profundă abnegaţie oaspeţii români veniţi din America au refuzat locurile de onoare ce li se rezervaseră în tribunele oficiale, revendicând cinstea de a defila cu drapelele lor, în faţa familiei regale şi a acelora, care se adunaseră la Alba-Iulia, pentru a sărbători ziua Unirii. Imediat după sosirea trenului, delegaţii s-au încolonat mergând pe câmpia Unirii, unde s-a format uriaşul cortegiu al românilor de pretutindeni. Săteni şi ostaşi, laici şi preoţi, români de pe Nistru sau de pe valea Timocului (Serbia), în costume pitoreşti s-au înşiruit într-o sfântă procesiune din care, ca un simbol măreţ, drapelele americane, înfrăţite cu cele româneşti, se ridicau falnic deasupra mulţimii. Românii din America, femei şi copii, preoţi şi muncitori, au trăit ziua mare a sărbătorii dela Alba-Iulia. Serbarea s-a încheiat cu un prânz oferit de guvern, la care au luat cuvântul părintele protopop V. Urzică, în numele oraşului, amintind însemnătatea istorică a cetăţii Alba-Iulia; Dr. Ion Moldovan, un fost fruntaş al vieţii culturale a românilor din Statele Unite, care a relevat partea de contribuţie a românilor americani la triumful cauzei româneşti: cei 21.000 voluntari români înrolaţi în armata Statelor Unite, dintre care mulţi şi-au dat viaţa pe câmpiile Franţei, iar alţii „poartă şi astăzi urmele luptelor”. „Cei care n-au putut merge la luptă au contribuit cu averea lor subscriind peste 25.000.000 dolari la împrumutul american al libertăţii, cu care Statele Unite au făcut faţă primelor cheltuieli de război”. Au mai vorbit domnii Sever Vasilescu, Ilie Martin Sălişteanu şi Ioan Ionescu, tuturora răspunzându-le în numele oaspeţilor M.T. Roman şi N. Balindu. În seara aceleiaşi zile oaspeţii români din America s-au înapoiat la Bucureşti, o parte dintre ei răspândindu-se în ţară pe la familiile lor.

După serbări, scrisori de mulţumire pentru ospitalitate, au fost trimise de N.N.Boeriu lui Iuliu Maniu, ministrului Sever Bocu, tuturor prefecţilor din judeţele prin care au trecut românii-americani, precum şi tuturor primarilor care i-au întâmpinat cu drag în localităţile lor, primind de la toţi răspunsuri călduroase.

Astfel se încheie capitolul asupra participării românilor americani la istoricile serbări ale Unirii, desfăşurate în perioada 10-20 Mai 1929.

(Detroit, Mai 2012)

 

Lista societăţilor româneşti care au avut trimise drapelele lor la manifestările din România:

Akron, OH: „România Liberă a Neamului Românesc”.

Aurora, IL: Dr.Epaminonda Lucaciu „Treicolorul Român”.

Alliance, OH: 1.„Unirea Românilor Ardeleni şi Transilvăneni”; 2.„Transilvăneana şi Ardeleana”; 3.„Regele Ferdinand”.

Aliquippa, PA: „Lumina şi Progresul”.

Bridgeport, OH: „Prinţul Nicolae”.

Bretz, WV: (Massontown) „Glasul Românesc”.

Campbell, OH: (E. Youngstown) „Frăţia Română”.

Canton, OH: 1.„Traian”; 2.„Dr.Iuliu Maniu”; 3.„Credinţa”.

Chicago, IL: 1.„Speranţa”; 2.„Emigrantul Român”; 3.„Reun. Fem. Rom. Ort. Credinţa”; 4.„Corul Bisericesc Dr. Vasile Chiroiu”; 5.„Simion Bărnuţiu”.

East Chicago, IN: 1.„Societatea gr. Cat. De ajutor”; 2.„Raza Luminei”.

Clearing, IL: (Chicago) „Falnicul Zarand Român”.

Cleveland, OH: 1.„Carpatina”; 2.”Dr.C.Anghelescu”; 3.„Clubul Vasile Stroescu”; 4.„Carmen Sylva şi Luceafărul”; 5.„Sf. Maria”.

Columbus, OH: „Prinţul Carol”.

Cincinnati, OH: „Dacia Romană”.

Dayton, OH: „Arădana”.

Detroit, MI: 1.„Deşteaptă-te Române” (Hora Unirei); 2.„Bucovineana şi Sătmăreana”; 3.„Gheorghe Lazăr”.

Erie, PA: „Ulpia Traiană”.

Farrel, PA: „Transilvăneana şi Bistriţana”.

Garret, IN: „Ştefan cel Mare”.

Gary, IN: „Treicolorul şi Ind.Română”.

Hammond, IN: „Maior Liviu D. Teiuşanu”.

West Homestead, PA: „Vulturul”.

Indiana Harbor, IN: 1.„Transilvăneana”; 2.Clubul „Nicolae Iorga”.

Indianapolis, IN: „Steaua Română”.

Youngstown, OH: 1.„Unirea Română”; 2.„Plugarul Român”.

St.Joseph, MO: „Ana Vlad”.

Kokomo, IN: „Vasile Stoica”.

Lisbon, OH: „Libertatea”.

Logan, WV: (Wittman) „Minerii Români”.

Lorain, OH: „Patria Română”.

Los Angeles, CA: „Viitorul Român”.

St. Louis, MO: „Armonia şi Străinul Liber”.

Madison, IL: „Nicolae Filipescu”.

Martins Ferry, OH: „Învierea”.

Massillon, OH: „Cuza Vodă”.

McDonald, OH: „Ludoşana”.

Mc. Kees Rocks, PA: „Negru Vodă”.

Mt. Union, PA: „Iubirea Frăţească”.

Newark, OH: 1.„Lumina Zilei”; 2.„Dacia Traiană”.

New Castle, PA: „Albina”.

New Duluth, MN: „Câmpul Libertăţii”.

New Philadelphia, OH: „Ţara Oltului”.

Newport, KY: „Ardeleana”.

New York, NY: 1.„Avram Iancu”; 2.„Fârşărotul”.

Niles, OH: „Fraţii Români”.

Philadelphia, PA: 1.„Bănăţeana şi V. Alecsandri”; 2. „Dorobanţul Român”.

Roebling, NJ: 1.„Voluntarii României”; 2.„Parohia Română Ort. Sf. Archangheli”.

Salem, OH: „Leul”.

S. Omaha, Nebraska: „Dr. Alex. Vaida-Voevod”.

Struthers, OH: 1.„Drapelul Român”; 2.„Frăţia Română”.

Terre Haute, IN: „Crucea Română”.

Tonowanda, NY: „Eliberarea Neamului Românesc”.

Torrington, CT: „Târnoveana”.

Thorpe, WV: „Bucureşti”.

Wheatland, PA: „America”.

Warren, OH: „Biruinţa”.

Watertown, NY: „Sf.Gheorghe”.

Werton, WV: „Gloria Română.

 

PS. Pentru explicatie poze, dati “click” pe poza.

 

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2012

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

 

Autor: Nicolae Balint

   

În anul 2004, într-un articol de presă publicat într-un cotidian mureșean încercam să sensibilez opinia publică locală și unii factori de decizie asupra faptului că urmele materiale de locuire românească dintr-un sat mureșean sunt pe cale să dispară definitiv contribuind astfel indirect, prin ignoranță și indiferență, la procesul de maghiarizare care – poate părea paradoxal pentru timpurile actuale – dar se află și azi în plină desfășurare. Șase ani mai târziu, în 2010, având însă date suplimentare, aceeași idee am reluat-o într-un alt articol, mai amplu, publicat într-o revistă a diasporei române. După ce sesizam cititorilor situația nefericiților locuitori ai respectivei localități mureșene care făcea obiectul articolelor mele, puneam câteva întrebări pertinente. Întrebări la care însă nu am primit niciodată răspuns. Anul acesta (2012), grație unui document pe care am avut ocazia să-l consult la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), am aprofundat studierea problemei respective. 

 

În fapt, în ce anume constă problema?

Atestat documentar pentru prima dată la anul 1501, sub forma Thofalu – azi Tofalău – o mare parte din locuitorii satului așezat sub Dealul Mare, au fost în 1607 împroprietăriți de către principele Transilvaniei, Sigismund Rackozi. Dacă la anul 1820 erau înregistrate la Tofalău un număr de 18 familii aservite din care toate 18 purtau nume de factură românească, peste mai puțin de 40 de ani, într-o statistică oficială realizată cu foarte puțin timp înainte de dualismul austro-ungar (1867), era indicat faptul că în Tofalău trăiau 197 de locuitori, din care 186 erau greco-catolici și 11 reformați. Era o dovadă a faptului că satul se dezvoltase, mai ales din punct de vedere demografic. În același timp, este mai mult decât evident că greco-catolicii erau români. Într-o descriere din anul 1860, întocmită de Benko Karoly, acesta arăta că în sat existau 36 de case, între care se detașa cea a baronului Apor Karoly. Terenul localității era de 793 de iugăre, din care 392 de iugăre teren arabil, iar diferența până la 793 de iugare, o constituiau viile, pășunile și pădurea. O parte din pământul Tofalăului era al baronului, iar cealaltă parte era al comunității. Era un sat destul de prosper de vreme ce, tot în acel timp, existau în sat o fabrică de spirt și o moară. În memoriul întocmit de parohul Farago din Târgu-Mureș în mai 1852, Tofalăul apare menționat ca una dintre așezările ce au avut de suferit de pe urma evenimentelor revoluționare din 1848, fiindu-i jefuită biserica. În inventarul întocmit de preotul greco-catolic din localitate, Emanoil Caliani, sunt evidențiate o serie întreagă de cărți bisericești, precum: Catavasier din 1724, o Evanghelie din 1742, o Biblie a lui Samuil Micu, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. Deci, după cum se poate vedea, toate acestea sunt indicii ale unei vieți religioase bogate dintr-o mică comunitate de români credincioși, care-și duceau viața cu modestie în vremuri potrivnice. Proprietar absolut, nu numai în Tofalau, ci și în alte părți ale Transilvaniei, baronul Apor Karoly, nu era un personaj oarecare. Era o personalitate importantă a momentului, deoarece la vremea aceea, avea nu numai moșii întinse, ci deținea și una din cele mai importante funcții: era Președintele Tablei Regești a Transilvaniei. Moment potrivit pentru a obține, din înalta-i poziție pe care o deținea, întregul pământ al satului Tofalău. Actele de proprietate ale românilor și ale Bisericii greco-catolice nu au mai contat, pentru că peste toate drepturile, indiferent de ce natură ar fi fost ele, se suprapunea un altul, superior, dreptul stăpânitorului maghiar sau secui. De altfel, istoricul Ioan Ranca ne și oferă o explicație a ”succesului” demersului juridic al baronului Apor, dincolo de ceea ce ar însemna azi ”abuz juridic” sau ”incompatibilitate”, termeni total străini dreptului maghiar aplicabil în Transilvania acelui timp. În acest sens, istoricul Ranca precizează, citez: ”…erau socotiți a fi neîndreptățiți (românii tofăleni – n.a. ) a beneficia de prevederile patentei din 1854 de desființare a iobăgiei pe considerentul că erau iobagi pe moștenire secuiască (Székely hereditas).” Deci, prin malversațiuni juridice și interpretări greu de contestat pentru înalta-i poziție pe care o deținea, baronul a avut câștig de cauză în 1866, la Tabla Regească și la Curia Regească de la Budapesta. Țăranii au fost dezmoșteniți de pământuri, iar bunurile lor au fost sechestrate și scoase la licitație. Suflet diabolic și hain, baronul Apor Karoly a ales drept moment al execuției silite a hotărârii judecătorești, toamna anului 1869. Dar numai după ce, aceiași țărani care urmau a fi evacuați, îi strânseseră și puseseră la adăpost recolta acelui an. Apoi, familiile lor, 16 la număr – 300 de suflete în total – au fost scoase în câmp, în prag de iarnă.

 

Solidaritate față de situația tofălenilor

Desigur că cele întâmplate au stârnit indignare în rândurile opiniei publice românești, dar și peste hotare. Această atitudine venea să potențeze resentimente mai vechi, stârnite în urma cu doi ani când, în ciuda protestelor românești, Curtea Imperială de la Viena hotărâse realizarea dualismului austro-ungar. Dr. Ioan Rațiu a pledat cu multă convingere, dar fără succes, cauza tofălenilor. În apărarea tofălenilor – dar tot fără succes – a intervenit la vremea aceea și profesorul și publicistul Alexandru Roman, deputat în Parlamentul Ungariei, care a făcut în acest sens două interpelări, una către ministrul de Justiție și una către ministrul de Externe. Însă toate demersurile făcute timp de mai mulți ani nu au avut un rezultat pozitiv.

Solidaritatea umană cu cauza tofălenilor a fost însă una deosebită. La 10 zile după scoaterea lor din sat, aceștia au primit primele ajutoare bănești și materiale. Au urmat apoi altele, printre donatori numărându-se nume cunoscute, precum Iacob Bologa, fost consilier aulic, Ilie Măcelariu, lider al Partidului Național Român din Transilvania, Zaharia Boiu, pedagog și publicist, Ioan V. Rusu, pedagog și publicist și alții. Colectarea și coordonarea ajutoarelor s-a facut de către dr. Ioan Rațiu. Au mai contribuit cu bani, publicațiile românești “Gazeta Transilvaniei”, “Românul”, “Federațiunea”, “Albina”, mitropoliile greco-catolice și ortodoxe din Blaj, Sibiu, Brașov, Oradea, Gherla, Cluj, precum și tineri studenți români aflați la studii la Budapesta. Publicistul Ioan Poruțiu, în ziarul “Federațiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum făcuse anterior și Alexandru Roman, a scris un amplu articol în favoarea tofălenilor, menit a atrage atenția asupra situației disperate în care se aflau țăranii mureșeni. În cuprinsul articolului, făcând referire la situația acestora – deloc singulară în Transilvania – Poruțiu punea întrebarea retorică, citez: “Ce-i de făcut? Ce pot aștepta românii din partea aristocrației maghiare?”  Articolul conținea însă și o vie critică la adresa dualismului austro-ungar. Drept urmare, pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la conținutul “periculos” al articolului scris de Poruțiu. Câteva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Poruțiu a primit actul de acuzare, precum și decizia președintelui Tribunalului de presă din Pesta, în care ii era fixată data – 21 ianuarie 1870 – la care trebuia să se prezinte la procesul intentat de autorități. Învinuit de tulburarea liniștei publice, Poruțiu a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni de închisoare și o amendă de 200 de florini, precum și la 40 de florini drept cheltuieli de judecată. Cum era de așteptat, Poruțiu a înaintat recurs  – fără prea mari speranțe – la Curtea de Casație și, în mod cu totul surprinzător pentru acele vremuri, sentința Tribunalului din Pesta a fost anulată. Se hotăra totodată rejudecarea procesului la Trnava, în Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. De data aceasta, în rândurile juraților se aflau mai mulți slovaci, iar apărătorul lui Poruțiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntaș politic slovac. Cuvântul lui Mudron în apărarea lui Poruțiu, făcea în același timp, o trimitere la o situație similară cu a tofălenilor, cea a țăranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedați și ei, abuziv, de pământ de către un nobil maghiar. La finalul procesului, jurații, cu 9 voturi pentru și 3 împotrivă, l-au declarat pe Poruțiu “nevinovat”. 

 

Eșec după eșec. Rămân totuși câteva întrebări

O încercare de redeschidere a procesului în deceniul nouă al secolului al XIX-lea, din partea tofălenilor supraviețuitori, dar răspândiți în tot județul, s-a soldat din păcate cu un nou eșec. La anul 1900, în Tofalău mai erau doar doi credincioși greco-catolici. Satul se risipise, iar urmașii tofălenilor se așezaseră demult în alte vetre: Târgu-Mureș, Chinari, Reghin, Sântana, Poienița, Curteni, Veța și cei mai mulți, în Sângeorgiu de Mureș. În urma lor, a mai rămas doar cimitirul românesc și capela cu un clopot vechi de sute de ani. De ziua morților, urmașii tofălenilor au vizitat pentru un timp cimitirul aprinzând și câte o lumânare în amintirea bunilor și străbunilor lor alungați din sat. Mai mult chiar, în anul 1909, în hotarul satului Tofalău au ridicat un modest monument care să le amintească de cele îndurate de străbunii lor. Condițiile create însă de noile evoluții politice de după anul 1918 – realizarea statului național unitar român – au făcut să renască speranța în inimile urmașilor iobagilor tofăleni. Ei au considerat că respectivele condiții sunt propice redeschiderii unui nou proces. Aflați la a doua sau chiar a treia generație de urmași, aceștia vor face un memoriu (plângere) către autorități române – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cel mai probabil în octombrie 1919 – în speranța redeschiderii procesului și reparării prejudiciului creat cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu multă bună-cuviință, constituindu-se în parte vătămată, urmașii tofălenilor își încheiau memoriul lor de 6 pagini, cu următoarele cuvinte, citez: ”Rugăm prin acest memoriu-plângere să binevoiți această cauză a primi și a deschide proces și această nedreptate a tocmi….” Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al României și în Gazeta Oficială din Sibiu, nr. 3911, din 10 septembrie 1919, le era în principiu favorabil tofălenilor. Cu toate acestea, urmașii tofălenilor nu au mai revenit vreodată în locurile moșilor și strămoșilor lor. Până la acest moment nu am reușit să identific în arhivele mureșene un dosar al unui eventual proces intentat de tofăleni după 1919. Dacă a existat totuși un proces, sentința probabil nu le-a fost favorabilă. De ce? Este greu de spus, iar speculațiile nu-și au locul aici. Abuzul comis însă de baronul Apor, a fost mai mult decât evident și a rămas consemnat peste timp. Cert este însă faptul că urmașii aceluiași baron, au revenit în România după 1990 intentând diverse procese statului român pentru a-și redobândi averea. O avere constituită în cea mai mare parte pe abuz, eludarea legii și exploatarea iobagului român. În articolele de presă pe care le-am publicat referitor la cazul tofălenilor, puneam câteva întrebări, la care, firesc, aș fi așteptat o reacție, mai ales că luasem legătura la momentul respectiv (2004) cu doi reprezentați ai Bisericii greco-catolice din Târgu-Mureș, protopopul Sabău Liviu și cu juristul protopopiatului, dl. Muth Traian. Întrebam atunci, punctual, următoarele:

 – De ce micul şi modestul monument ridicat în 1909, în memoria tofălenilor și aflat într-o vizibilă stare de degradare, nu este îngrijit de cineva ? Există cumva o Comisie judeţeană a monumentelor istorice care ar trebui să-l ia în evidenţă şi care să facă demersuri pentru conservarea lui ?

– De ce nu se interesează organele abilitate unde se află clopotul – vechi de sute de ani – din capela cimitirului greco-catolic ? Acesta s-a aflat la locul lui până în 1990 când a dispărut misterios. După unele informaţii, neverificate – scriam eu atunci – s-ar afla într-o gospodărie în comuna Ernei, județul Mureș;

– De ce Biserica greco-catolică nu face niciun demers pentru a se îngriji de mormintele din cimitirul din Tofalău ? De ce, aceeaşi Biserică greco-catolică, nu iniţiază o acţiune în revendicare pentru cele mai bine de 10 hectare de pământ pe care le posedă potrivit documentelor, în satul Tofalău ? Şi pentru a-i uşura sarcina – în eventualitatea că va iniţia o acţiune în revendicare – suntem în măsură (scriam tot eu atunci) să-i punem la dispoziţie, dacă vom fi contactaţi, numerele topo, numerele cărţilor funciare şi suprafaţele de pământ (pe categorii), pe care le deţine.

Nu am cunoștință să se fi întâmplat ceva. Între timp, cimitirul greco-catolic din Tofalău a devenit tot mai izolat. Azi nu mai există nici măcar o cărare care să facă accesul înspre acesta, semn că nu-l mai vizitează nimeni. Risipiți prin tot județul, tofălenii timpurilor moderne și-au uitat de mult timp rădăcinile. Ceea ce n-au reușit deznaționalizarea și maghiarizarea forțată, au reușit însă ignoranța și indiferența urmașilor, dar și atitudinea total dezinteresată a statului român actual.

 

Nicolae BALINT

BIBLIOGRAFIE

PRESĂ

– Balint, N., articolul ”Pentru cine bate clopotul din Tofalău?”, publicat în ”Ziarul de Mureș” din 9 august 2004.

– Balint, N., articolul ”La Târgu-Mureș, procesele de acum mai bine de un secol” (II), publicat în revista ”Clipa” (SUA), nr. 923 din 16 ianurie 2010. 

”Gazeta Transilvaniei”, nr. 78-96 /1869.

 

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

– Neamțu, G., ”Procese politice de presă antiromânești din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890”, Editura Societății Culturale Pro Maramureș, ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2004.

– Nițu V., articole cu referire la Ioan V.Rusu și Zaharia Boiu, publicate în ”Profiluri mureșene”, vol. I, Târgu-Mureș, 1971.  

– Opriș, E., ”Cronică ilustrată”, Casa de editură Mureș, 1995.

– Opriș, Ilarie Gh., ”Sângeorgiu de Mureș – însemnări monografice”, Casa de editură Mureș, 1996.

– Pascu, V., ”Istoria modernă a românilor, 1821-1918”, Editura CLIO NOVA, 1996.

– Racovițan, M., ”Alexandru Vaida Voievod între Memorand și Trianon (1892-1920)”, Editura Tipotrib, Sibiu, 2000.

– Ranca, I., ”Românii din scaunele secuiești în antroponimele din conscripții, 1699-1821”, vol. I, Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca, 1995.

– ”Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire”, Tipografia Seminarului Archidiecesan, Blaj.

 

FONDURI  ARHIVISTICE

– SJMAN, Fond Manuscrise, dosar 180.

Omul care călătorea singur

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2011

Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

 

Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)

 

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

 

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri. 

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că

merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.

 

Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut  în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.

Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.

 

C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa

 

Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.

După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.

Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea  pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi  le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.

În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.

Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.

Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.

– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.

– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.

Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.

După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.

Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.

O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.

 

Chişinăul şi groparii lui: partizanii

 

Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.

Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.

Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.

Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.

După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.

Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.

Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.

Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit  înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.

Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“

C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.

Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.

 

De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?

 

Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.

Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.

Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.

Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.

Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.

Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.

Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!

Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.

 

1 octombrie 2011, Chişinău

 

Nina NEGRU

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

Posted by Stefan Strajer On February - 4 - 2011

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI GAVRIL CORNUŢIU

 

Autor: Alexandru TOMA (Madrid, Spania)

Când citesc sau aud ceva interesant, îmi place să şi meditez puţin pentru a putea capta oarecum gândul celui care a scris sau al aceluia care vorbeşte. Astfel, dintr-o sală plină care îl asculta pe dl Teodor Baconschi vorbind la Ambasadă pe data de 19 octombrie 2010, eu am fost singurul care a înţeles, ce vrea să „construiască” pdl-eul domniilor lor(?), când a spus (îl citez exact): „Am ajuns să cerem partidelor politice să CREEZE oameni de Stat! Toţi ceilalţi s-au pierdut în discuţii, chiar şi glume, căci era acolo şi un reprezentant al «ciorditorilor» (după cum s-a exprimat el), un urmaş al rromei care i-a animat puţin. Să reconstruieşti, ce a fost descentralizat haotic pentru a face posibilă fraudarea fără măsură din Bugetului Ţării, cu actualii fraudatori politicieni, nu este ca şi cum ai încerca dintre lupi să faci câini pentru o stână de oi?”

Mulţi englezi, până la venirea la tron a Regelui James, au spus: „Ne este ruşine că suntem englezi!, sau Nici nu-mi vine să mă mai întorc acasă!” Odată cu acest rege au fost îmbunătăţite şi condiţiile în Colonii. Vedeţi? Când ”CAPUL” vrea binele unei naţiuni, naţiunea nu se mai ”împute”, ca şi peştele! Ei au populat Statele Unite fără a se mai întoarce acasă, în Anglia.

Mulţi germani, deasemenea au spus aşa, după terminarea Războiului. Unul mi-a mărturisit chiar mie aceasta: „Îmi este ruşine că sunt german, de douăzeci de ani cutreier lumea, lucrând, fără să fi mai respira nici aerul din ţara mea!”, la Immanuel Hostel-Jaffo (din Tel-Aviv), unde l-am întâlnit. Era un sculptor renumit care a primit aprobarea de a executa o lucrare în Israel, în semn de recunoaştere a ceeace a făcut, nu el, ci naţiunea lui, condusă de un descreerat, a cărui femeie a fost chiar o evreică, Eva Braun.

Nici noi, cei plecaţi în afara graniţelor Ţării la muncă, chiar dacă unii dintre noi nu ne vom mai întoarce acasă, nu am făcut nici un rău Naţiunii noastre, ba, chiar îi facem bine, în multe privinţe, în limita posibilităţilor care ne stau la îndemână şi de care ne putem folosi. Iar din România de azi, românii sunt goniţi sistematic în ultimii douăzeci de ani pe motiv că – declară preşedintele actual al ei: „Statul nu are resurse să se îngrijească de fiecare cetăţean!”
Preşedintele Traian Băsescu a explicat că statul şi Guvernul nu pot fi responsabile pentru fiecare cetăţean în parte, întrucât nu există resursele necesare. Aşadar, doar noi (toţi!) nu suntem „cetăţeni ai Ţării”, ci doar politicienii întocmesc condiţiile de a fi ”cetăţeni”, motiv pentru care Statul iată că şi respectă Constituţia faţă de ei: ARTICOLUL 47 din Constituţia României:

  • Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
  • Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

 

Când un român care lucrează în afara ţării, afirmă supărat: „îmi este ruşine că sunt român!”, în nici un caz nu vrea să zică că îi este ruşine de originea sa, de bunii şi străbunii săi, sau de marii săi domnitori şi regi (de aceasta 99,9% dintre noi suntem mândri!), ci de cei care i-au condus sau îi conduc Ţara, făcându-l de râs şi de ocară în faţa întregii lumi, timp de atâta amar de ani!

Pe de altă parte, când intelectual care îl aude vorbind aşa pe românul care lucrează în afara Ţării (poate de rând, poate intelectual şi el), şi îi interpretează această durere ca pe un mobil de părăsire a Ţării, ori este ”politician”, ori din alte motive are interesul de a semăna dispreţ, discordie, ură…, între români. De aşa ceva, nu mai avem nevoie în libertate, căci suntem sătui de acestea, din cei patruzecişicinci de ani de lagăr comunist!

*

Distinse domn, Gavril Cornuţiu,

Nici un bănuiţi dvs ce plăcere îmi face să citesc articolele pe care le scrieţi. Sunteţi profesionist ADEVĂRAT în cercetările pe care le faceţi, iar gândurile ce le aşterneţi pe hârtie răscolesc pe orice român, dacă este om între oameni educat de părinţii lui cu cinste şi demnitate.

Totuşi, undeva greşiţi grav, poate din necunoştinţă, poate şi din alte motive, căci personal nu vă cunosc.  ŞTIU BINE, însă, că nimenea un poate cuprinde întregul adevăr: toţi vedem în parte, înţelegem în parte şi aşa vom şi cunoaşte o vreme, tot în parte, şi adevărul, şi orice lucru, fiinţă sau idee, indiferent de cât de profund ne-am adânci într-un studiu asupra lor (parafrazându-l pe Apostolul Pavel). Studiul dvs asupra originii limbii şi a neamului nostru este GENIAL, eu şi soţia am făcut un SCOP din a vă colecţiona aceste articole – ADEVĂRATE VALORI! − dar câteodată (poate de durere!), când ajungeţi prin dreptul românilor de rând… Eu sunt unul dintre ei, şi afirm asta cu mândrie, nu din modestie, căci fiecare om serios şi cinstit este o valoare la urma urmelor. Nu o fac nici cu şiretenie subtilă, căci nu ţintesc nici un interes la dvs, ci pentru că toţi am ajuns ”de rând” după 1945, din păcate. Aşadar când ajungeţi în dreptul acestora, faceţi unele afirmaţii ”grosso modo”, pe care enorm de mulţi dintre noi, cei plecaţi de acasă, covârşitor de mulţi, nu le merităm câtuşi de puţin. V-aş îndemna, cu permisiunea dvs, să folosiţi un ton prietenesc (presupunând că îl aveţi deja însuşit, de mult timp), pentru că nu vedeţi pe nici unul dintre noi atunci când faceţi referinţe şi nici nu cunoaşteţi bine majoritatea noastră pentru a vă permite luxul tragerii unei concluzii definitorii generalizate, convins fiind că tocmai felul dvs de a fi ”cercetător” implică o astfel de obligativitate.

A caracteriza un om sau o grupare într-un fel anume (să zicem chiar pe un român care şi-a ”părăsit” Ţara, sau pe mai mulţi), cere obligatoriu o cunoaştere temeinică, căci altfel, ce caracterizare va ieşi? Nu m-aş face cu acel om sau acea grupare, duşman degeaba şi fără să vreau poate? Dar ce credeţi, dacă aş cataloga cu superficialitate, necunoscând practic motivele, drept om/oameni de nimic, care-şi dispreţuieşte/ dispreţuiesc – vă citez − ”propria origine”, aş clădi sau aş dărâma ceva în sufletul acelui om???, …ceva de care poate că nici nu am dreptul să mă ating.

V-aţi gândit vreodată, cinci minute măcar înainte de a scrie despre ”problema identitară a românilor”, aşa: cum pot atrage eu pe român către această idee?, sau cum pot eu înflăcăra pe român, astfel încât să pot reface (sau menţine cât de cât măcar) unitatea românilor? Vedeţi, Eminescu nu ar fi procedat astfel! Prin felul cum le vorbea românilor, el a devenit de temut pentru duşmanul veşnic, reuşind să adune în jurul său o adevărată armată de peste douăsute de mii, în Ardeal! Odată, a întâlnit un om inferior lui, dar nu a procedat cu el aşa cum procedaţi dvs cu noi, folosind astfel de ”tonuri”, ci altele (nu le enumăr căci le ştiţi bine), care au născut în acel om gustul unei creaţii originale şi au montat între ei o prietenie aşa de strânsă, încât acel om, de atâta durere, s-a stins şi el la puţină vreme după ce a aflat că iubitul lui PRIETEN şi FRATE ROMÂN, Eminescu, a fost omorât…

Am certitudinea că dvs ştiţi mult mai bine decât mine, de câte feluri sunt oamenii, de aceea m-am revoltat când aţi ”strigat” la noi, în primul articol din 1.Nov.2010: Neam de târlă şi de slugi! Un astfel de ton nu va uni niciodată pe nimeni, ci va dezbina lovind în suflete. Pe de altă parte, gândindu-mă numai la englezi, canadieni, australieni şi americani, şi la cel de-al II-lea Război Mondial, văd cel mai clar că a fi unită o Naţiune, nu înseamnă neapărat a locui toţi împreună în aceeaşi ţară permanent. Întorsătura acestor lucruri fireşti cam până pe la sfârşitul lui 1917, şi care vă doare pe dvs, a pornit-o ”cineva” atunci din Rusia, însă românii find ţinuţi, priponiţi de ţăruşul gliei prin puterea cizmei staliniste (dar nu şi rusească, îmi permit eu să susţin) au pierdut startul, şi ajungem astăzi să ne speriem de faptul că patru-cinci milioane de români s-au stabilit în străinătate (sau poate că NU, căci doar câţiva din cei plecaţi insistă). Atunci ce să mai zicem de evreii de care pomeniţi, care sunt în afara graniţelor lor, în număr de peste cincizeci de milioane? O astfel de concepţie nu este nici măcar adiacentă cauzei care a provocat după 1945 exod românesc, şi care, după 13 iunie 1990, a devenit cu adevărat anarhic şi îngrijorător pentru Ţară, dar nu şi pentru politicienii care o conduc, căci ei în loc să se îngrijoreze, au găsit în acest fenomen o ideală posibilitate de spălare a unor sume enorme de bani de la Buget, motiv pentru care au şi constituit mult trâmbiţata ”diasporă” care nici nu există în mod real, politic vorbind, ataşată de vreun partid anume.

Întreb, căci văd că ştiţi câte ceva despre ei (evrei): Cam ce credeţi că s-ar fi ales de evrei, dacă cineva, încercând să descopere cauza dezrădăcinării lor, pentru a-i atrage la origini ar fi ascuţit aşa pana, ca dvs, împotriva celor care au fugit care încotro de faraonii cotropitori, de romani, de greci, etc.?, … catalogându-i drept renegaţi care îşi schimbă identitatea ca pe haină − vă citez iar − ”la gunoi cu vechiturile!” Ori credeţi, că evreii nu au fugit niciodată, în istoria lor, din Ţară, pentru a se salva, de foamete? Dacă credeţi şi una ca asta, atunci eu, după ce am trăit patru ani consecutivi în Israel, într-o mare bibliotecă a unui colegiu biblic din Yaffo, vă spun că vă înşelaţi rău! Iacob, al treilea Patriarh al lor, a plecat la fiul său Iosif, în Egipt, cu şaptezeci de suflete şi apoi ei au ieşit de acolo în număr de şaptesute de mii! Dar ştiţi cât a stat acolo? Scrie în Biblie!

Statul Evreu, lucrând circa douămii de ani în diaspora, a împământenit între ei o lege a ajutorului reciproc (zeciuiala), dar şi un fel de respect al semenului, pentru Statul Evreu, astfel că nici măcar acela care trage prin Olanda droguri pe nas, nu este ”renegat” sau ”parvenit întelectual”. Dar accentuez încă odată: Statul lor a făcut aceasta!!! Şi, pentru ca să nu-l piardă nici măcar pe un astfel de evreu care se droghează, i-a creat şi lui, deopotrivă cu ceilalţi, condiţiile politice de a-şi câştiga cetăţenia olandeză (sau alta, sau chiar altele), fără a o pierde pe cea natală. Mai mult, ei oferă protecţie chiar şi unui criminal, dacă este evreu. Întrebând acolo ”de ce şi unui criminal?”, mi-au răspuns: pentru că au murit prea mulţi în al doilea Război Mondial. Nu vreau să întru în astfel de discuţii căci, şi criminalul care va primi protecţie, nu va scăpa nejudecat, dar nici nu-l va da repede pe mâna unui Hugo Chavez, sau a unui Ceauşescu, să zicem. Vreau totuşi să vă mai spun ce am citit odată într-un ziar cum ”o vechitură”, un homeless evreu hai-hui prin Australia, a donat Statului Evreu suma de un milion de dolari, promiţând că restul averii sale i-o va dona prin testament, atunci când ei au intrat în război cu irakienii, pe atunci eu fiind acolo, în Kibuţul Kefar Menachem. Vedeţi cum câştigă un Stat, o Ţară, un Neam, dacă-şi iubeşte cetăţeanul? Să ştiţi că oamenii, evreii, se mai fac uneori prin publicaţii şi cum îi faceţi dvs pe români, însă există Statul care echilibrează balanţa. Acel Stat, ca şi aparat al puterii, nu-i format din târle de slugi aservite comunismului moscovit, deşi generalul armatei britanice, Ben Gurion, care a pus bazele acualului Stat, a fost.

Dar să revenim la ai noştri… Refuz să cred că o personalitate ca a dvs, atâta de interesată în cercetarea provenienţei noastre, suferă de patimi ”tismăneşi” sau” patapieviceşti”, pentru simplul motiv că nu v-au decorat încă preşedinţii Ţării şi pe dvs. Dacă vă decorau, nu vă mai scriam, căci m-aş fi gândit că faceţi această denigrare ca şi el, pe vreo 5-6000 de euro pe lună, nu gratis…

Continuând să vă lecturez articolul din 2.Nov.2010, în care reveniţi la problema identitară, rămân consternat când văd că românul care pleacă să muncească în străinătate şi poate că se şi hotăreşte să nu se mai întoarcă în România, este catalogat de dvs drept unul care (vă citez) ”scuipă în capul părinţilor săi, a bunicilor săi, a speranţelor lor, a credinţelor lor, a suferinţelor lor…?” Oare nu greşiţi prea grav, distinse domn? În Germania, cât eu am stat patru ani ca azilant, în Israel alţi patru ani, iar în Spania iată că fac anul acesta şapte ani, şi încă nu am auzit aşa ceva! Ba am sesizat la toţi aceştia că Statul îşi educă cetăţenii cam aşa: ”Sunteţi parte a unei Naţiuni Libere. Puteţi călători şi munci oriunde doriţi voi, vă puteţi stabili sau căsători oriunde simţiţi voi că va fi bine. Fiţi mândri de Naţiunea voastră şi nu faceţi fapte antisociale pe nicăieri, pentru ca şi Naţiunea voastră să se poată mândri cu voi!” Adaug, că datorită ratei şomajului din Spania, oficial de 22%, şi exodul forţei de muncă a depăşit cifrele istorice!!! Pasivitatea guvernului socialist de aici, este identică cu a celui din România, ca două picături de apă semănând, dar, în nici un ziar nu am citit ceva asemănător cu ce scrieţi dvs, în toţi aceşti şapte ani. Cei ce se preocupă de soarta Ţării, şi la momentul potrivit fiţi siguri că şi intervin, sunt Militarii! Armata! Nicidecum cetăţeanul care, pe oriunde s-ar duce să muncească, PLĂTEŞTE într-un fel Ţării, pentru aşa ceva. Eu simt că la noi în Ţară, prin acea zonă triumfă acel neam de târlă şi de slugi, şi prin Parlament, căci suntem (nu pentru că a cerut poporul aşa ceva) REPUBLICĂ PARLAMENTARĂ!

Sunt două emisiuni televizate la care eu mă uit, pentru că îmi place să aflu despre alte ţări, popoare, datini, etc.: ”Madrileños en el mundo!” şi ”Españoles en el mundo!”, care aduc în prim plan o mulţime de spanioli stabiliţi care pe unde au vrut prin această lume, îndemnând parcă la un şi mai mare exod acum, căci este Criză, dar încă nu am auzit astfel de cuvinte spuse, nici măcar la adresa acelora care s-au stabilit prin ţările inamice arabe, cum ar fi Iranul şi altele.

Asta nu înseamnă că nu există şi dintr-aceia care ”scuipă” şi pe ce este al lor, şi pe ce este al altor Naţiuni chiar! Tare mult aş vrea să îi cunoaşteţi şi să vă şi referiţi exact la ei, căci merită. De pildă, în Germania am întâlnit dintr-ăştia şi m-am dus la Poliţie să-i denunţ, căci ştiind româneşte şi înţelegându-i, credeam că pot ajuta Poliţia să îi stârpim mai repede, însă căpitanul care m-a primit, m-a întrebat:

─Her Toma, aveţi copii, familie?

─Da!

─Unde sunt ei?

─Cu mine, aici!

─Atunci duceţi-vă acasă şi aveţi grijă de ei, căci de hoţi ne ocupăm noi. Asta-i treaba noastră!

Am văzut mai târziu o familie (mai serioasă, credeam eu), a cărui copil se juca cu ai mei, aşteptând la Poliţie să-şi ia paşapoartele, să predea Ausweiss-urile şi să plece în Ţară:

─De ce plecaţi? O să piardă copilul anul şcolar…

─Dă-o-n (…) de Germanie! Asta-i Ţară? Azi să furi şi mâine să te prindă!…

Altădată m-a chemat altul, văzându-mă într-un supermarket, să-i traduc ceva ce scria pe un produs, şi numai ce îi cade un baton de salam (ca acela ”de Sibiu”, de pe la noi) pe cracul pantalonului în jos:

─Ce faci mă, furi?

─A-a-a, nu-u-u, …că este voie să iei alimente!…

─Dar dacă ar fura cineva din magazinul lui maică-ta, ţie ţi-ar conveni? Pe mine să nu mă mai cunoşti de azi înainte! Bine?

Acum cinci ani, târla asta care ne face de râs doar pe noi, nu şi pe Băsescu văd, i-au tăiat soţiei poşeta cu lama şi ne-a costat 800 de euro refacerea actelor, căci era pe vremea când la Consulat se putea intra numai cu şpagă, de la portari şi până-n… Iată-i, aceştia scuipă pe orice, mult stimate domn!

Mai spuneţi că noi, românii, am ajuns minoritatea cea mai răspândită, dintr-un popor care a fost cel mai stabil şi originar… Nu-i adevărat! Am specificat mai sus: primii sunt evreii, la ambele capitole! Dar englezii de pe cele trei continente? Apoi exodul ţărilor africane? Dar proporţional vorbind, şi ungurii, şi polonezii chiar ne-au depăşit. Eu nu am fost în Londra, însă întrebând o femeie de aici, spaniolă, ”de ce nu se duce acolo să muncească?”, căci ştia foarte bine engleza iar aici nu avea de lucru, mi-a spus că a încercat, dar nu se poate ”din cauză că acolo este mafie poloneză”, peste care ea nu a putut trece!!! Şi aici a fost o mafie de acest gen, românească, dar Criza i-a îndepărtat.

Mai repetaţi şi în acest articol că ”nici o altă naţie nu îşi părăseşte cu atâta uşurinţă şi seninătate ceeace fiecare popor numeşte patria sa…”  Am să vă rog să îmi permiteţi să vă corectez puţin, pentru că am un exemplu special în familie, zicând eu puţin mai altfel: În nici o altă naţie de pe acest pământ, nu a prins, de la vlădică până la opincă, cum a prins la noi acest îndemn (inoculat special de comuniştii şovini şi dezbinători) de a-ţi ponegri, desconsidera şi umili aproapele, fratele tău român prin ”maxime” de genul ”nimeni nu-i mai şmecher, mai hoţ, mai pungaş…, mai părăsitor de patrie (poftim!), ca românul”, deşi românul acela care a furat batonul de salam, de la un neamţ a aflat că nu păţeşte nimica dacă îl prinde furând un aliment sau ţigări!!! Dar ce să mai zic de milioanele de evrei, italieni, spanioli, englezi, olandezi…, încetăţeniţi în Statele Unite, Canada şi Australia? Şi acum exemplul din familie. Eu şi sora mea, ne-am trezit în 1963 că avem un frate, după tatăl ei, de origine germană. Ne-am trezit cu el la poartă, pur şi simplu! Mama ştia că primul ei bărbat a stat peste doisprezece ani în Germania, dar că a mai făcut şi pe acolo copii, nu. Avea douăzecişicinci de ani şi era militar în termen în ”areea engleză”, iar în vacanţa acelui an a vrut să-şi cunoască tatăl. A venit în România, s-a dus la miliţie, ei i l-au găsit, dar a mai aflat că mai avea o soră, un frate şi un altul prin alianţă (pe mine). În 1965, el a revenit la noi, special pentru a o scoate din Ţară pe sora noastră (pentru că numai ea era majoră), să o ia cu el în Australia, unde el pleca să muncească (şi unde s-a şi căsătorit şi a rămas douăzecişicinci de ani!!!, cu toate că germanii pot trăi foarte bine şi fară servici acasă, pe ajutor social, dar el a motivat că nu-i place să trăiască ca ”proletarii”). Mă rog, aşa se vedeau poate din RFG proletarii, ţinuţi de comunişti pe ajutor social…

Şi i-a spus soră-mi să vină cu el:

─Eu nu-mi părăsesc Ţara! – a fost răspunsul ei, ea fiind prima generaţie de ”soimi ai patriei(!)”.

─Dar cine ţi-a cerut să faci aşa ceva?

─Tu! Acuma.

─Eu? Tu crezi că dacă eu plec în Australia, îmi părăsesc ţara? Ţara mea de origine este Germania şi cu originea asta voi muri indiferent ce-aş face, însă eu mai am o ţară, pe care şi un câine o are, dacă vrea, dară-mite un om: ACEASTĂ LUME ÎNTREAGĂ, TOT ŢARA MEA ESTE, surioară scumpă!

─Nuuuu…, eu nu părăsesc România!

─E alegerea ta! Faci cum crezi, dar îţi spun, doar acuma te pot ajuta, mai târziu nu, pentru că voi nu-l cunoaşteţi pe Ceauşescu, cu adevărat!

…Şi a avut dreptate! Eu la 38 de ani, cu capul spart de minerii chemaţi de Iliescu, dar copiii, unul la 14 şi altul la 8 ani,  aşa am ajuns să cunoaştem prima ţară civilizată: Germania a fratelui meu prin alianţă, Klaus! Forţaţi de preşedintele ales cu 90% de voturi, am luat şi eu loc la Agenţia de Bilete din str. Doamnei, la coada infermal de lungă (de tineri, băieţi şi fete, studenţi şi studente, loviţi ca şi mine), în spatele unei domnişoare cu fusta ruptă, violată în grabă de mineri chiar în microbuzul lui Dan Iosif… Totuşi în Germania şi-a ales să rămână, îndrăgostit de o nemţoaică, doar copilul cel mare. Cel mic este avocat în România.

Vedeţi? Eu cred că trebuie să vă schimbaţi puţin opinia, unghiul prin care să îi priviţi pe cei din afara Ţării, şi atunci concluziile vă vor fi altele! Cercetaţi mai bine exodul românilor motivat de sărăcia cruntă în care ne-a împins MASONERIA COMUNISTĂ. Eu declar cu mâna pe inimă că, toţi românii care spun ”îmi este ruşine să spun că sunt român” şi se şi reîncetăţenesc care pe unde doresc, spre exemplu, nu se referă la originea lor şi nici nu fug de ea (sunt ferm convins că de aceasta sunt MÂNDRI!), ci se referă, şi poate şi fug chiar, la/de hoţii din fruntea ţării, care vrând-nevrînd ne reprezintă ŞI NE FAC DE RÂS!!! Exprimările de acest gen, ţin de subtilităţile oricărei limbi (sunt expresii!), însă noi românii ştim exact ce vrea să spună cel ce le foloseşte. Sau ce dumnezeu, numai noi cei din afară mai ştim azi ce vrea să spună zicala ”unde dai şi unde crapă!”, cei de-acasă nu?

Poate că trebuie să motivez marea deznădejde în care am căzut după ce am scăpat de gloanţe, la Eva, şi eram LIBER. Zona mea, de proiectare şi urmarire a execuţiei lucrărilor, a fost Albia râului Buzău, cu salba de micro-hidrocentrale Cândeşti, Verneşti şi Simileasca. Imediat după Revoluţie, colegii de-acolo îmi ziceau:

─Dacă nu se ridica şi Bucureştiul, nimic nu s-ar fi întâmplat! Să tot mulţumeşti Cerului pentru o aşa recunoştinţă…

Când Bucureştiul a pornit Demonstraţia de la Universitate, pentru a-i da jos pe primii doi mincinoşi, care au declarat: prima dată că ei nu vor participa la alegeri ci doar se vor îngriji ca acestea să se desfăşoare cinstit, iar a doua oară au declarat că ei nu au spus niciodată că nu vor participa la alegeri(!), colegii mei de la şantiere (intelectuali!), îmi spuneau altfel:

─Ce dracului mai vreţi, mă, acuma?

─Să-i dăm jos pe ăştia că sunt MINCINOŞI! Când un nea gheorghe minte este una, dar când minte un preşedinte de Ţară şi un prim ministru, este alta: Ăştia ne fac Neamul de râs! Uite aici amândouă interviuri ale lor! (eu umblam cu cele două petice de ziar la mine)

─Fac pe dracu! Lăsaţi-i să conducă. Dacă-i libertate, de ce să nu participe şi ei la alegeri.

…La birou, în lacul Tei, eram toţi oameni cu studii (tehnicieni, ingineri, cercetători), …intelectuali, dar şi comunişti pe deasupra, unii(!), care ne strigau celor care nu simpatizam cu FSN: PeNeŢe şi PeNeLe, să ne pupe-n FeSeNe! Ce frumos! Nu?

Iată TÂRLA, distinse domn! Dar nu punctaţi spre ei, din păcate.

Vreau să închei declarând că noi, cei plecaţi, pe care politicienii ne numesc ”diaspora”, iar dvs ”târlă şi slugi” suferim şi aceste jigniri din partea dvs, şi înjosirea de principiu a perioadei de adaptare, şi lipsuri, căci ne restrângem de la multe pentru a putea strânge un ban destinat tot României, în care sperăm să ne construim o casă pentru anii de bătrâneţe (zic asta în numele majorităţii, în mijlocul căreia îmi duc veacul zi de zi), sau sperăm să ne-o achităm pe aceea pe care o avem de plătit (sau apartamentul), ajutându-ne odată cu aceasta şi rudele din Ţară, care nu au avut curajul testării muncitului în alte ţări sau nu au putut chiar. Aceşti bani ai noştri aduc beneficii Ţări, doar că la omul de rând nu se simte aceasta. Totuşi pentru contribuţia noastră ne laudă doar politicienii, deoarece doar ei beneficiază de comisioanele ce le plătim, şi tot ei ne spurcă, cam ca dvs, când pierd alegerile din cauza noastră: ”CĂPŞUNARII! Din cauza lor am pierdut alegerile. (Nu din cauză că ei, hoţi notorii, au înrobit Ţara!!!) Iată TÂRLA!!!

Uite aici am dorit să ajung, căci probabil vă doare faptul că nu suntem toţi în Ţară să-i dăm jos, adică să votăm la unison cu toţii altceva. Dacă credeţi că aici e hiba, iar vă înşelaţi! Pe fruntea unui om NU scrie: e cinstit sau e necinstit! Iată că Băsescu a şi confirmat-o, chiar. Fiind bucureştean, ştiindu-l cum a fost la Primăria Capitalei, eu am crezut că este cinstit şi patriot, dar ca preşedinte a schimbat foaia, măgărindu-se, declarând neconstituţional decurând că ”Statul nu este obligat să se îngrijească de traiul fiecărui cetăţean în parte!”. Totuşi doar aici în Spania am avut certitudinea că este şi el tot o apă şi un pământ cu hoţii ca Năstase, Vântu, Iliescu…, pentru că (atenţie!) am văzut cu ochii mei, cum mâna lui dreaptă diasporizată, deputatul Brânză Gabriel (plus William, după Revoluţie), fura din banii destinaţi campaniei electorale. Am făcut reclamaţie la preşedenţia Ţării şi a întregului Birou executiv al pdl, şi pentru că nu am primit nici un răspuns, abia atunci(!) am început să scriu despre asta, exact cum scriu şi acuma. Întreb: dvs chiar aveţi certitudinea că românii plecaţi din Ţară îşi schimbă identitatea aşa, cam ca deputatul Brânză Gabriel care s-a făcut William (român de five o’clock), ca şi cum şi-ar fi schimbat o haină ”la gunoi cu vechiturile”, cum ziceţi?

Am un coleg bun aici care şi-a înaintat actele pentru cetăţenie şi mi-a zis:

─Suntem mai prost conduşi decât ăia din America Latină!

─De ce?

─Ăia NU trebuie să renunţe la cetăţenia lor, dacă o vor şi pe asta spaniolă, noi DA!!!

Vedeţi neamul de târlă, care ştie să facă ne-legi? A ajuns la Cotroceni, la Palatul Victoria şi în Parlament! Dar să nu spuneţi că i-am votat noi, că iar vă voi contrazice, şi nu mai vreau.

PROBLEMA ROMÂNILOR. La noi o mică problemă este, dar foarte greu de rezolvat: iubirea semenului! Şi aceasta ni se trage de la anii aceştia în care am fost rupţi total de ceeace se cheamă coeziunea de Neam, în care intră şi Ţara. Toţi am fost rupţi, cu preoţi cu tot (90% influienţă comunistă), excepţie făcând doar Martirii, atât ai ortodoxiei cât şi ai celorlalte culte. Citiţile cărţile şi vă veţi convinge. Mai mult preoţia de după 1945, uită că noi suntem români şi pe noi ne interesează mai puţin ceeace depăşeste isoria lui Noe, spre exemplu, din Vechiul Testament. Cultele nu mai spun, …cântă tare şi cu forţă:

Dacă Duhul Tău, Doamne, ar fi-n mine,

Aş cânta ca şi David!

… apoi aş lupta, …m-aş ruga, …aş juca, …şi cam atâta, că nu trebuie să facă şi creştinul tot ce făcea David cu cele 365 de femei pe care le-a avut. După Stefan cel Mare, spre exemplu, cultele nu-l învaţă pe creştin să se ia, acesta fiind un prea ”mare curvar”: a avut doar trei-patru femei! Ori pentru atâtea doar (cred ei), nu merită să fie cântat şi predicat în Bisericile lor. Or mai zice probabil că s-a închinat şi la idoli…, cu toate că habar au ce-s aceia, motive pentru care nu mai contează cât a luptat pentru Moldova sau cât a suferit pentru a o lăsa urmaşilor săi LIBERĂ şi ÎNTREAGĂ. Pentru ei doar David are fapte care merită să-l predice şi să-i înalţe osanale.

Iată un alt loc, şi o altă târlă de slugi, distinse domn, Gavri Cornuţiu! Şi mai există una şi prin Poliţie, ochii mei văzându-i pe poliţişti prin pieţe, zilnic întinzând punga goală amărâtului nostru ţăran, spunându-i cu tupeu: Fă-i plinul! Fără să-i şi plătească… Voi încheia amintind-o pe cea mai mare: TOATĂ MASSMEDIA DIN ŢARĂ, cu unele prea mici excepţii doar!

 (Alexandru TOMA, Madrid, Spania, 25 anuarie 2011)

I.L.Caragiale – 106 ani

Posted by Stefan Strajer On January - 25 - 2011

I.L.Caragiale – 106 ani

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nu, n-am greșit. Desigur, ziua de naștere a lui Caragiale este 30 ianuarie, așadar, 159 de ani de la venirea sa pe lume, în Haimanale, satul de lângă Ploiești.

Ce e însă cu acest 106? Înseamnă atâția ani de când – în 1904 – la vârsta de 52 de ani a părăsit definitiv Bucureștiul, autoexilându-se la Berlin (asta, bineînțeles, grație moștenirii lăsate de răposata și bogata sa mătușă, Momuloaia).

De ce am optat pentru această „aniversare”? Vine de la o iritare provocată de un slogan pe un canal tv. din ultimele zile ale lui 2010: „Fii mândru că ești bucureștean!” Și așa, de-aiurea, mi-am amintit de Caragiale, de faptul că atunci părăsise „micul Paris” cu o silă pe care doar o bănuim, căci nu a mărturisit nicicând care a fost motivul. Oricum, nu a fost mândru că era bucureștean. Atitudinea sa civică, articolele critice, nu o dată sarcastice, privind societatea românească de la finele secolului 19, în speță cloaca socio-morală, culturală și politică a Capitalei, persiflarea fină din momentele și schițele sale i-au provocat treptat o drojdie de repulsie de așa natură, încât fabuloasa moștenire l-a determinat să-și ia aluatul și să plece, lăsând copaia goală.

Zeci de ani după trecerea lui în lumea umbrelor s-au tot mestecat, în ziare, în cărți, cauzele pentru care a părăsit definitiv regatul României. Ar fi vrut să se stabilească undeva în Transilvania, îi plăceau ardelenii (chiar dacă făcuse o spumoasă bășcălie cu personajul său Marius Chicoș Rostogan), avea o seamă de prieteni în acest areal. Se gândea la Brașov, Sibiu, Bistrița, Cluj. Or, în anii aceia, instituțiile culturale din această provincie nu corespundeau, totuși, exigențelor , gusturilor sale elevate. Poate a renunțat la a se stabili în Transilvania și pentru că nu accepta fenomenul brutal al maghiarizării românilor.

Caragiale fusese un mare iubitor de muzică cultă, un adevărat meloman, or, Berlinul îl putea îndestula în această privință, cu Offenbach, Mozart, Haydn, dar mai ales Beethoven, pe care-l numea, cu familiaritate și respect, „babacul” ori „boierul”.

Ceea ce nu înseamnă că firele intime ce-l lega de pământul natal, românesc, ar fi fost rupte. Inegalabilul său exeget – Șerban Cioculescu – avea să remarce: „Prin prieteniile românești, întreținute cu atâta statornicie, prin curiozitatea sa față de mersul evenimentelor, prin atitudinea lui civică și patriotică /…/ s-a dovedit nedespărțit de realitățile noastre românești.”

Nu e greu de presupus ce reacție ar fi avut Caragiale la îndemnul președintelui de azi al României, către concetățeni, de a-și părăsi țara.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors