A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

A fi sărac nu e ruşine, a fi mizer e grozăvie

Autor: George Petrovai

Sărăcia exterioară nu numai că nu-i o ruşine, dar nu-i nici un fapt endemic pentru o ţară sau un popor, chiar atunci când (cazul României postdecembriste) ea s-a generalizat într-atât de mult, încât nu mai surprinde pe nimeni – nici pe aceia mulţi ca frunza şi iarba care-i suportă hachiţele, nici pe canaliile înciocoite la care-i pâine şi cuţitul şi care, pentru a-şi prelungi tirania dosită sub aparenţe democratice, fac tot ceea ce-i neomeneşte posibil să adâncească inegalitatea socială prin tirania sărăciei.

Dimpotrivă, toate religiile universaliste îndeamnă la sărăcia exterioară, cu adevărat calea garantată pentru îmbogăţirea lăuntrică, iar creştinismul în primul rând prin nemuritoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Matei 6/19,20).

Deosebim, prin urmare, sărăcia impusă de lăcomia, demagogia, nepriceperea sau impostura căţăraţilor la putere, o sărăcie care afectează grosul cetăţenilor şi primejduieşte viitorul ţării (din nou cazul României postdecembriste), de privaţiunile pe care şi le impun firile deosebite, fie prin renunţarea spre folosul nevoiaşilor la cea mai mare parte din averea moştenită (celebrul caz al marelui Lev Tolstoi şi al câtorva dintre eroii scrierilor sale târzii), fie prin totala renunţare la deşertăciunea celor lumeşti şi intrarea hotărâtă în lumea meditaţiei şi rugăciunii, cu sau fără rasă monahală (modul pilduitor în care şi-a încheiat viaţa Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Mai mult de-atâta. Spre deosebire de prosperitatea comodă şi călduţă, care cel mai adesea favorizează trândăvia şi risipa (fireşte, atunci când nu se întăreşte spusa cu „banul la ban trage” prin agonisirea ajunsă scop în sine), de cele mai multe ori sărăcia devine motorul progresului social în general, al celui spiritual în special: nemţii şi japonezii au demonstrat pe viu cum prin muncă fără preget şi de calitate, o ţară poate să renască aidoma păsării Phoenix din cenuşa provocată de al doilea război mondial, după cum artiştii săraci dovedesc din totdeauna că, îmboldiţi de nevoi, izbutesc să îmbogăţească patrimoniul universal cu noi şi noi capodopere.

Exemple în acest sens sunt cu duiumul. Iată-l pe mult încercatul de soartă François Villon, cel care a pus bazele poeziei franceze moderne, pe mult umilitul şi nedreptăţitul Miguel de Cervantes, corifeu între corifeii culturii spaniole şi universale, pe îndelung oropsitul Vincent van Gogh, cel care întreaga viaţă a fost întreţinut de fratele lui Theo, căci – din cele circa 1000 de tablouri şi cam tot pe atâtea schiţe şi desene, care îndată după moartea lui i-au făcut multimilionari pe urmaşi – a reuşit să vândă pe preţuri derizorii doar două, şi, nu în ultimul rând, pe foarte bolnavul de epilepsie şi mereu strâmtoratul Feodor Mihailovici Dostoievski, genialul rus care şi-a scris partea cea mai consistentă din operă (Amintiri din casa morţilor, Crimă şi pedeapsă, Demonii, Fraţii Karamazov) sub uriaşa presiune a creditorilor.

De altminteri, un nobil francez contemporan cu Cervantes, a făcut următoarea afirmaţie adevărată cu tot cinismul ei: „Dacă ceea ce-l constrânge să scrie este nevoia de bani, atunci deie Domnul să nu ajungă niciodată bogat, pentru ca, prin operele sale, el, care este sărac, să îmbogăţească lumea”!..

Baiul mare este atunci când omul devine mizer, adică atunci când sărăcia a pus stăpânire pe mintea şi inima lui, deoarece mizerabilismul este concomitent doctrina disperării şi filosofia resemnării. Căci, spre deosebire de conştienţa şi de voinţa renunţării, inconştienţa resemnării împinge disperarea până în vecinătatea fatalităţii de felul „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, respectiv „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Şi încă ceva. Dacă renunţarea denotă curaj şi are vocaţia demnităţii verticalului, resemnarea este plină ochi de laşitate şi are vocaţia orizontalului nedemn, cenuşiu şi sterp.

Din păcate, după atâta minciună şi înşelăciune postdecembristă, foarte mulţi dintre români au ajuns resemnaţi până în măduva oaselor – sceptici, blazaţi şi apatici.

„Românii sceptici şi blazaţi, vor protesta neîncrezătorii, când în România sunt atâtea de făcut pentru prezent şi viitor, ba chiar şi pentru trecutul ei lamentabil valorificat, şi când se ştie prea bine că astfel de însuşiri sunt inerente doar unui popor atât de îngreunat de măreţia istoriei sale, încât îl plictiseşte până peste cap estetismul spumos al propriei culturi, bunăoară aşa ca pe francezi, englezi sau chinezi?!”

Da, căci întreg sistemul postdecembrist este putred şi mizer prin minciuna ridicată la rangul de adevăr şi prin nelegiuirea ajunsă cârmuitoare în stat, fapt pentru care elementele componente (indivizii), dar mai ales relaţiile statornicite între aceste părţi (instituţiile statului), n-au cum să nu fie infestate de ticăloasa politică a aflătorilor în treabă şi să nu fie croite, ca aproape tot tot ce mişcă-n ţara asta, după chipul lor hâd.

Tocmai de aceea românii cu scaun la cap din ţară şi din străinătate au datoria faţă de înaintaşi şi urmaşi să nu se mai lase călcaţi în picioare de aceste jigodii, ci – uniţi în cuget şi aspiraţii – să le dea peste bot când le-o fi mai drag de lume. Adică cel mai târziu la alegerile de anul viitor: Ori apar pe buletinele de vot oameni competenţi şi necompromişi, ori se trece la greva electorală generală!

(Sighetu Marmaţiei, 21 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Elogiul nebuniei

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Elogiul nebuniei

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI, Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol!). De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, performant datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.” Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică „celui mai scump dintre amici”, adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere. 

Erasmus

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceeaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Hlbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi firea, în spatele căruia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu Grăieşte Prostia: „Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni. Apoi e sinceră spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută… şi fără Prostie căsnicia e nefericită. Punct. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să dăinuiască. Punct. Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceea îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus – Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continuu, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive, pe: Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un Epilog: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins ca o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceea grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

(August 2015, Casa cu Flori, Bistriţa)

Unde moare viitorul nostru

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2015

Unde moare viitorul nostru

Autor: Oana Moraru

Educația românească este produsul unui sistem piramidal. Cel care ar trebui să fie vedeta – elevul – stă, de regulă, uitat și izolat, sub o scară plină de trepte cu importanță superioară. Profesorul, partenerul lui în principiu, poate fi găsit imediat deasupra lui, executând raportări permanente către cel puțin 6 alți despoți mai luminați: șeful de catedră, coordonatorul metodic, directorul adjunct, directorul plin, metodistul, inspectorul școlar.

Lanțul acesta uman, desfășurat pe verticală, modelează, de fapt, conștiințele supunerii și ale nevoii de a­l mulțumi, artificial, pe cel de mai sus. Și cel mai creativ sau bine intenționat profesor sfârșește absorbit de cultura de cancelarie, una a cinismului și a însingurării. Toți învață că un dosar plin de hârtii este mai apreciat decât munca propriu­zisă cu mintea și sufletul copiilor.

Aceștia din urmă, deși reprezintă rațiunea de a fi a întregii piramide, sunt mai mult materia primă care justifică existența celorlalți, a slujbelor și a încadrărilor. Despre copii se vorbește în școli mai mult ca despre materialul brut din hala unei topitorii – privit adesea ca o masă difuză, care necesită uniformizare sau turnare în forme identice sau regulate.

Deși de pe margine am început să strigăm tot mai mulți despre necesitatea declarării unor libertăți în școală – ale profesorilor în designul curricular, ale părinților în amestecul decizional, ale directorilor în managementul echipelor – realitatea este că, un construct bazat pe comandă­control, de sus în jos, nu are nicio cameră de rezonanță pentru niciun fel de libertate. El e conceput ca să paralizeze inițiative și să înghețe idei, forțându­le circuitul pe o bandă îngustă, de verificare executată malițios, cu oameni amețiți până la extaz de solemnitatea funcțiilor lor.

Mai pe scurt, copiii noștri locuiesc 5­6 ore pe zi într­o piramidă, la baza ei, fără ferestre prea generoase către lume, sub tensiunea și anxietățile oamenilor de deasupra lor, atenți la cât de bine dau ei în ochii celui care îl scrutează de la înălțimea postului imediat superior.

Nu mă înțelegeți greșit, mulți dintre profesorii copiilor noștri sunt oameni destoinici și inimoși, capabili uneori de sacrificii și dedicare dincolo de fișa postului. Chiar și aceștia au însă aerul omului de jos, care face lucruri frumoase mai mult în cultura ”underground” a școlii, adesea din timpul și buzunarul lui. Nu se poartă ca oameni liberi, n­au îndrăzneli avântate, nu comentează aberațiile formale pe care trebuie să le completeze în documentele de catedră, nu ies la vedere, nu se laudă și nici nu își fac vreun scop din a­i inspira și pe alții. Au aerul asuprit și radios al unui misionar în junglă. Marcați de mediocritatea de deasupra lor, nu pot fi lideri pentru copiii de la clasă, nu pot transmite vibrația învingătorului și nici mesajul pe care toți ar trebui să­l audă în școli de la profesorii lor, pe un ton credibil și răspicat – acela că ”poți ajunge oricât de departe, dacă îți dorești și lupți cu pasiune”.

Așa că despre schimbarea de programe, de formarea și reformarea omului de la catedră, de introducerea pedagogiilor inteligente și redefinirea managementului fiecărei școli putem să aberăm filozofic cât vrem; ce­i drept, dă bine pe net, în presă și la tv. Niciunul din mecanismele astea frumoase – circulate și testate deja în sute de variante validate în alte școli europene și de pe alte continente – n­or să își aprindă motorul și nici lumina vreunui far călăuzitor, până nu dăm jos piramida. Până nu ne redefinim modelele instituționale ale școlii, altfel decât cele din agricultura ceaușistă, în care, de la cel cu săpăliga­n mână și până sus, la registrele epocii de aur, toată lumea umfla raportările în cifre la hectar cu un zel înfricoșat, de la unul la altul, ca la leapșa.

Ne facem că ne dor rezultatele noastre la examenele naționale. În timpul anului școlar, niciun inspector școlar nu își raportează dezastrele: n­avem corijenți, nici repetenți, n­avem licee cu promovabilitate nici 2%, nici motive să ne reinventăm, să ne scuturăm și reciclăm, prin urmare, daține salariile, îngroșați dosarele,”toată lumea – ciocul mic, că e bine să fie bine pentru toată lumea.”

Cât timp păstrăm acest model de cultură decizională, nu facem altceva decât să injectăm serul paraliziei, mai departe, și copiilor noștri. Anii de școală sunt, dincolo de achizițiile cognitive, baza formării inteligenței emoționale și a mecanismelor sociale de colaborare, construire a stimei de sine, a rolului în grup și a vocii competente în fața unui public. Ce fel de modele au copiii noștri dacă toți oamenii care gravitează, ca presupuse exemple în jurul lor, sunt constrânși de frici, judecați după criterii nedrepte și așezați în ierarhii nemeritate? Poate școala noastră să producă lideri, oameni curajoși, asumați, integri și implicați? Poate pune în sufletul copiilor siguranță, atâta vreme cât mi-­e teama de momentul in care fetita mea va merge la scoala, peste 1 an: ­ daca o dau la o scoala privata, mi­e teama ca va face totul “perfect” (ca doar de la mine vin banii profesorilor), fara ca eu sa­i stiu adevaratul nivel ­ daca o dau la scoala de stat, va fi unformizata, redusa la tacere, probabil si umilita – ea, baietoasa cocotata si curioasa a mamei aveti internat la calarasi? (just kidding) fiecare adult din jurul lui este condiționat de reglementări și proceduri dincolo de orice intenție inovativă și inspirație profesională?

Școlile trebuie să învețe să își selecteze și construiască echipe. Managerii școlari, să le sprijine după criteriile de eficiență ale oricărei companii. Directorii trebuie să învețe să își culeagă datele care pot crește calitatea învățării strict în realitatea școlilor lor, nu după standarde enunțate uniform și nerealist pentru toată țara. Valoarea actului didactic trebuie reglementată de coordonatori de programe educaționale, de ateliere de lucru ale profesorilor, lăsate să conceapă de la o școală la alta variante de design curricular. Politicile curriculare trebuie să conțină cerințele minimale de bază, la nivel național, de la care, fiecare școală, în funcție de comunitatea care o sprijină, poate construi, dezvolta și adânci. Inspectoratele școlare ar trebui să arate mai mult ca niște cluburi ale profesorilor, ca refugii profesionale, unde pot găsi sprijin și îndrumare, nu ca organe de control și birouri pentru titulaturi de fotolii sau aranjamente de anticameră. Dinspre Minister trebuie să radieze cercetare, expertiză, parteneriate pentru valoare adăugată, nu încărcări de reguli și îndatoriri constrângătoare.

Școlile sunt simulatoare pentru dinamica socială de dincolo de porțile lor și mai mult de atât: sunt modele idealiste și umaniste ale comunităților: în ele ar trebui să vibreze spiritul democratic, schimbul de idei, ciocnirile de argumente, curentele de inspirație și circuitele flexibile ale colaborării. În ele ar trebui experimentate, deopotrivă, regulile și libertățile, gustat spiritul de aventură în cunoaștere și puterea progresivă a umanității de a face lucrurile mereu altfel. Copiilor noștri li se oferă, cultural vorbind, exact modelul invers al acestui ideal: ei cunosc, de mici, gustul inhibițiilor, stigmatul ierarhizărilor și practica etichetărilor. Învață să se replieze, să stea în rând, să vorbească doar dacă sunt invitați. Exact ca profesorii lor.

Nu e de mirare că nicio reformă nu merge în România. Orice model progresist are nevoie de spații deschise, pe orizontală, de libertăți căutate și eșecuri asumate. Aerul rarefiat și îngust al piramidei este și va rămâne un mormânt solemn, unde toate visele și promisiunile pentru viitor sunt moarte oricum.

Oana Moraru

Foto. Oana Moraru

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Chinezii zburdă şi gonesc, românii doar nădăjduiesc

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Un popor îşi îndeplineşte menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci – chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală, alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.

Această introducere, aşa cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi, două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape, şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în existenţele pământeşti multimilenare.

Fireşte, în lumina noilor cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea, diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice (tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice (arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor – străbunii românilor de astăzi…

Dar iată că de vreo câteva decenii, chinezii şi-au revenit spectaculos după lungul declin înregistrat la sfârşitul dinastiei Ming (1368-1644), ultima dinastie condusă de etnici chinezi şi, aşa cum corect se afirmă, „Una din cele mai mari epoci de guvernare ordonată şi de stabilitate socială”, astfel încât China zilelor noastre, în pofida cârmuirii marxiste în plan politic, se impune în economia mondială drept cea mai dinamică şi surprinzătoare forţă (unii analişti nu ezită să prognezeze că, dacă-şi menţine actualul ritm, în câţiva ani va surclasa economia americană!), pe când România, deşi înzestrată de Dumnezeu cu apreciabile avantaje absolute şi relative (pământ bun de uns pe pâine, uriaşe şi variate rezerve ale subsolului, dealuri mănoase, munţi prietenoşi, densă reţea hidrografică, ieşire la mare, popor paradoxal prin înzestrarea sa moral-spirituală şi uluitoarea răbdare în care se complace, pildă şi surpriză în istorie prin îndârjirea de-a se menţine la poarta furtunilor, adică la intersecţia tuturor rutelor comerciale însemnate dintre Orient şi Occident, respectiv a confruntării intereselor economico-financiare şi politico-strategice dintre imperiile de mai aproape şi de mai departe), România, prin urmare, îşi continuă bătuta pe loc, specialitatea folclorică a întregului spaţiu mioritic din ultimul sfert de veac, şi continuă să spere într-un destin mai bun, timp în care grosul românilor ajunşi la sapă de lemn se mângâie cu neeroismul găzduit în spusa Speranţa moare ultima

Cu ceva timp în urmă am primit pe internet o galerie foto cu „cele mai impresionante 43 de proiecte de infrastructură începute de chinezi”, cu certitudine unele dintre ele deja finalizate, costul acestor megaproiecte (telescopul Pingtang, laboratorul din Shanghai pentru radiaţii de sincrotron, reţele scufundate de transport a energiei electrice, metrou pe pernă magnetică, gări, porturi, aeroporturi, uriaşe centrale nucleare şi amenajări hidroelectrice, zgârie nori, poduri peste fluvii şi golfuri, megapolisuri, refacerea drumului mătăsii, superautostrada care va porni din sud-estul Asiei şi va ajunge până în Europa etc.) ridicându-se la sute de miliarde de dolari şi având ca dată de finalizare anul 2050 pentru cele mai ambiţioase dintre ele.

CHINA-ECONOMY-INFLATION-PROPERTY-STATISTICS

 

Foto. Shangai

            Fireşte că după asta m-am întrebat: Cum e posibil ca ei să înfăptuiască ceea ce pe la noi este doar de domeniul fanteziei ori, în cel mai bun caz, se concretizeză în proiecte cu scop şi iz pur electoral?!

Iată un elocvent exemplu în acest sens. Încă din regimul bolşevic se bate apa-n piuă cu necesitatea străpungerii muntelui Gutin printr-un tunel rutier, lucrare care nu numai că s-ar amortiza în doar câţiva ani prin plata unei taxe modice de către toţi conducătorii auto ce beneficiază de ea, dar chiar se impune într-un mod stringent prin avantajele pe care le incumbă, îndeosebi pe perioada de iarnă: scurtarea drumului dintre Maramureşul Voievodal şi Baia-Mare cu minimum 15 kilometri, economie de carburanţi, reducerea până la zero a riscului închiderii drumului din pricina zăpezii (oricum deszăpezirile sunt o mare problemă chiar pe şoselele de la şes!), respectiv a frecventelor accidente din pricina derapajelor. În felul acesta drumul cu serpentine ar fi mai uşor de întreţinut (ar costa mai puţin) pentru toţi căutătorii de delicii montane…

Dar de zeci de ani doar se pălăvrăgeşte la nesfârşit pe această temă, îndeosebi în campaniile electorale postdecembriste, ocazie cu care câte un cantindat mai flutură pe sub nasul alegătorilor această adevărată Fata Morgana din colecţia proiectelor româneşti himerice.

Asta în timp ce japonezii şi-au unit insulele austerului lor arhipelag prin tuneluri submarine, îşi extind oraşele în mare (atât din lipsă acută de spaţiu, cât şi din dorinţa de a-i scuti de zgomotul asurzitor al aeronavelor, edilii oraşului Tokyo au construit aeroportul pe o amenajare în…largul mării), ba chiar îşi pun mintea şi banii la bătaie pentru conceperea într-un viitor nu prea îndepărtat a oraşelor subacvatice! Şi este sigur că vor izbuti, pentru că ei, în calitate de neîntrecuţi avangardişti ai fanteziei planetare, nu-şi permit în arhipelagul lor capricios să facă risipă de cele patru elemente, care – în unirea lor perseverentă şi inteligentă după binecunoscuta reţetă niponă – se constituie în punctul de sprijin pe care-l căuta Arhimede pentru răsturnarea lumii: minte-dăruire-timp-bani!

De altminteri, se ştie că unii profesori japonezi, mai ales cei de geografie, îşi încep lecţiile cu binecunoscutul laitmotiv: „Copii, avem o ţară săracă. Singura noastră bogăţie este mintea. Să ne-o folosim cu toţii!” şi că toţi profesorii se străduiesc să-i educe pe elevi şi studenţi în spiritul acestui laitmotiv, veritabil apel la resursele inepuizabile ale minţii umane! Altfel spus, ca învăţăceii să poată mânca peşte proaspăt toată viaţa, ei nu le dau peştele pescuit de alţii (nu-i pun să memoreze lucruri inutile), ci-i învaţă să pescuiască (să gândească cu mintea lor). Dimpotrivă, până nu demult profesori români de geografie le băgau în cap elevilor că avem o ţară frumoasă şi bogată…

N.B. În Sighetu Marmaţiei se lucrează de câteva luni, mai exact din toamnă, la refacerea reţelei de canalizare. Dar străzile care deja au scăpat de acest calvar nu sunt nici acum reasfaltate, deoarece se aude că urmează alte săpături pentru racordarea la noua reţea de apă potabilă. Cine ştie, pe urmă vor veni cei de la Electrica şi de la alimentarea cu gaz metan. Că doar toate trebuie făcute rând pe rând şi de mântuială, altfel spus ca la noi la nimenea. Iar până la încheierea tuturor lucrărilor (habar n-are nimeni când va fi asta!), oamenii şi maşinile fac slalom printre hârtoape şi în zilele călduroase maşinile ridică nori de praf pe care-i înghit pietonii şi locuitorii din zonă, iar în zilele ploioase se bălăcesc cu toţii prin noroaie.

Aşa ceva este realmente de neimaginat pe acele meleaguri unde se învederează prin fapte respectul faţă de cetăţenii plătitori de taxe şi impozite (la noi cu mult mai multe ca în alte părţi). Căci iată ce relatează profesorul Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială: Într-o zi s-a anunţat că pe una dintre cele mai circulate şi aglomerate străzi din Tokyo (metropola are circa 30 de milioane de locuitori) urmează să se facă nişte reparaţii urgente. Ei bine, lucrările au pornit seara în trombă, au durat toată noaptea, iar dimineaţa era la fel de curat ca înainte de efectuarea lucrărilor!

Revin acum la întrebările pe care mi le-am pus după parcurgerea cu uimire atentă (sau poate că invers) a celor 43 de megaproiecte chinezeşti.

„Deci, îmi ziceam eu, chinezii nici vorbă să-şi abandoneze transporturile feroviare, fluviale şi maritime, aşa cum au procedat tâlharii postdecembrişti căţăraţi la putere în România, deoarece ei ştiu prea bine că la tonă-kilometru sunt cele mai rentabile transporturi. Dovadă că-şi dezvoltă şi modernizează reţeaua de căi ferate pentru transport de călători şi de mărfuri, extinzându-şi reţeaua actuală, modernizându-şi gările şi introducând în circulaţie trenurile pe pernă magnetică – cele mai rapide trenuri din lume.

În schimb, în România postdecembristă toată circulaţia a fost mutată pe nişte biete străzi înguste (incapabile să absoarbă numărul în necontenită creştere al maşinilor de diverse tipuri şi gabarite) şi cu o infrastructură deplorabilă, motiv pentru care acestea iau cu asalt oraşele lipsite de parcări subterane şi supraterane, ocupă trotuarele şi puţinele spaţii verzi rămase în viaţă, atentează la viaţa pietonilor chiar pe trecerile de pietoni şi le intoxică aerul, pentru ca în final, un final din ce în ce mai alarmant, să-i condamne la grele suferinţe, ba chiar la moarte prin poluarea excesivă a atmosferei”.

Nu în ultimul rând m-am întrebat de unde au chinezii atâţia bani pentru asemenea proiecte gigantice şi pentru a-i împrumuta pe alţii. Este lesne de dedus că sunt trei canale principale prin care curg banii în bugetul Chinei:

1.Ţinerea corupţiei sub control (marii hoţi, la fel ca în Singapore, sunt pur şi simplu puşi la zid şi împuşcaţi).

  1. Enormele investiţii făcute în economie, infrastructură şi cercetare, căci ei ştiu prea bine ceea ce politicienii şi economiştii români de doi bani refuză să înţeleagă – cum că fără investiţii, economia respectivei ţări este condamnată la moarte!
  2. Productivitatea în creşterea a muncii prestate.

Ce-i învață pe copiii noștri sistemul de învățământ bazat pe „pile”?

Autor: Oana Rotariu

Scrisoare deschisă către Bianca Lucaciu, singura elevă din județul Sălaj care a avut nota 10 la bacalaureat și care a publicat o emoționantă scrisoare pe Facebook în care își exprimă revolta față de sistemul din învățământ, bazat pe „pile”.

 În una din zilele trecute am primit printr-un mesaj (email) un link către o știre de la televizor referitoare la o postare care circula pe Facebook.

Era vorba despre o fată care ajunsese la capătul puterii de a îndura umilințele și frustrările izvorâte din preamultul înghițit al nedreptăților la care a fost supusă zi de zi, din pricina sistemul nostru de învățământ bazat pe favoritisme.

„Bianca este din Șimleul Silvaniei, a terminat liceul cu 10 pe linie, iar la bacalaureat a primit tot nota 10. În scrisoarea publicată pe Facebook, adolescenta marturisește că unul dintre motivele pentru care s-a ambiționat să fie mereu cea mai bună este pentru că visa momentul în care va susține discursul de absolvire în fața colegilor săi și a profesorilor care au ghidat-o”, scrie voceatransilvaniei.ro.

Copil provenit dintr-o familie destrămată, crescut doar de mamă în nevoi și necaz, dar cu iubire și în spiritul dreptății și credinței că în viață munca corectă și susținută te conduce negreșit la evoluție și este răsplătită pe măsura efortului depus, Bianca terminase clasa a VIII-a cu 9,99 și nu a fost șefă de promoție.

Ea povestește că atunci a fost momentul când a realizat ce mult poate înseamna să ai posibilitatea să vorbești unei generații și și-a promis să termine liceul cu nota 10 ca să-și ducă visul la îndeplinire.

Își dorea ca prin triumful ei fiecare adolescent care vrea să învețe să creadă și să înțeleagă „că oricine poate zbura cât de sus vrea el!”.

Și asta fără să i se taie aripile ori de câte ori zborul ar putea pune în umbră odraslele unora sau altora dintre cei care dețin la un moment dat puterea.

E un articol plin de năduf și amărăciune, scris de un copil ajuns la capătul toleranței nedreptăților care i s-au fluturat zi de zi pe sub nas.

Fata s-a săturat de atâtea umilințe la care cu toții suntem supuși zilnic, atunci când suntem mințiți, înșelați și trași pe sfoară la vedere și fără rușine.

Trăim într-o societate bolnavă, în derivă, cu modele distorsionate și lipsită de un real sistem de valori, în care aleșii noștri nu contenesc să ne insulte inteligența.

Suntem nevoiți să căutăm explicații plauzibile pentru ca ai noștri copii să poată să înțeleagă ce e de neînțeles.

Suntem obligați să inventăm povești ca ei să poată digera de ce colegi de-ai lor care nu știu bine tabla înmulțirii, care n-au fost în stare niciodată să obțină vreun premiu cât de mic la vreo olimpiadă ori vreun concurs cât de neînsemnat, reușesc „să se concentreze” remarcabil de fiecare dată și fără excepție la fiecare examen care contează pentru viitorul lor.

Cu toate acestea idealista din mine își dorește să creadă că și aceste lucruri ca și altele de același fel vor avea la un moment dat, fără doar și poate un sfârșit.

Ceea ce-mi doresc să-i transmit Biancăi este că-i mulțumesc din suflet și cu toată ființa mea!

Până la urmă, niciun efort nu este lipsit de sens și nimic nu e întâmplător sau fără rost. Nu există dorințe pe care Dumnezeu să nu ni le îndeplinească, fiindcă Dumnezeu nu ne spune niciodată NU.

Bianca vroia să fie simbol al unei generații de adolescenți care reușesc prin forțele proprii, se visa purtătorul de cuvânt al acelei generații de tineri.

Ei bine, asta a și reuşit.

Faptul că a fost dată la o parte pentru ca alții să iasă în evidență, n- a făcut decât să dea greutate, forță și altă conotație celor zise, așa încât vocea ei să capete un   alt fel de răsunet.

Poate că în alte condiții discursul ei ar fi fost unul comun, obișnuit.

Așa, el s-a transformat în strigătul de luptă al unei generații puternice, proaspete, deștepte și vii, care intră cu putere și asumat în viață, nu adusă de vântul favoritismelor care așează ierarhiile după bunul lor plac.

Bianca dragă, vestea bună e că adevărata valoare n-are nevoie de surle și de trâmbițe pentru a fi remarcată și că „tot ce ai mai bun vei purta întotdeauna cu tine”.

Poate că acum ești rănită și te doare.

Totuși această durere este cea care a făcut din tine un martir al unei generații de tineri care se raportează la un sistem adevărat de valori, bazat pe dreptate, muncă, respect și adevăr.

Iar pentru că tu exiști, Bianca dragă, mie nu-mi mai este atât de frică să îmbătrânesc în această țărișoară frumoasă, plină de tradiții și spiritualitate, numită România.

Conștiința faptului că din urmă vin tineri ca tine sădește speranța în inimile celor ca mine și nu ne lasă să dăm bir cu fugiții ori să mai trecem cu vederea troglodiții care ne conduc de mult prea multă vreme.

Datorită celor ca tine și noi, adulții, găsim putere să sărim la beregata celor obișnuiți să ne scuipe în față și să ne spună că plouă, ca mai apoi să se aștepte să-i și credem pe cuvânt.

Opinia distinșilor domni ingrați, lipsiți de bun simț ori de scrupule este „câinii latră… caravana trece…”, iar liniștea se va instala și de această dată, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Și totuși… lucrurile nu vor merge așa la nesfârșit.

Pentru că așa cum înțelept remarca Abraham Lincoln „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul”.

Și din câte am bucuria să văd…. generațiile care vin din urmă sunt pline de curaj și nu sunt deloc dispuse să mai îndure mojicia și umilințele nesăbuiților aflați de mult prea multă vreme la putere.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Wanna

Foto. Oana Rotariu

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Ce este acuma în România şi ce-ar trebui de fapt să fie

(Apel la românii neresemnaţi)

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Tot ceea ce se întâmplă în România postdecembristă este de domeniul coşmarului naţional: Milioane de români reduşi la tăcere şi aduşi la sapă de lemn, alte milioane dintre ei plecaţi peste mări şi ţări (cel mai mare şi grav exod ce a avut loc vreodată în mult încercata istorie a românilor), toate astea având loc din cauza şi pentru ca o pletoră de neisprăviţi ce-şi spun aleşii poporului să-şi poată face mendrele prin furt, minciună şi trădare naţională!

Şi tocmai acuma, când aceşti greţoşi neoameni sunt mai siguri pe ei (că, de, şi-au însuşit la perfecţie oribila artă de a smulge prin mita bine plasată voturile de la simplii locuitori pe aceste meleaguri), taman acuma citesc pe internet cum unii confraţi într-ale jurnalisticii fac apel la toată floarea cea vestită a lichelismului mioritic, somându-i în numele zdrenţuitei lor onoare ba să-şi dea demisiile, ba să înapoieze ceea ce-au furat cu sudoarea frunţilor lor înguste de megarăufăcători.

Dar eu întreb: Speră oamenii cu scaun la cap că aceste jigodii înciocoite peste noapte prin legăturile ultramafiote statornicite între politruci şi afacerişti, îşi vor pune vreodată cenuşă în cap, recunoscund public că au furat pe rupte din averea poporului şi apoi restituind adevăratului proprietar tot ceea ce şi-au însuşit pe căi nelegiuite?

Păi pentru aşa ceva e nevoie de conştiinţă, ruşine şi curaj. Ori ei, toţi ce intraţi şi ticăloşiţi până în măduva oaselor de mizeria politrucianismului postdecembrist, au renunţat din start la balastul (sic!) aflat în centrul moralei celor mulţi şi cu frică de Dumnezeu, adică la ruşine şi conştiinţă. Iar despre curaj nici pomeneală la aceste secături ca alde Varujan Vosganian, care ajung să se târâie în genunchi, doar-doar vor putea ciuguli mai departe din firimiturile căzute de la masa celor care, în pofida dezastrului naţional provocat şi a nevredniciei sfidătoare pe care o promovează, continuă să se agaţe de putere, ca şi cum ar vrea să testeze cota de răbdare a românilor groaznic batjocoriţi. Pentru alde ăştia ar trebui nu pensii sau recompense speciale, ci legi speciale de pedepsire!

Ori asemenea legi nu pot fi elaborate şi aplicate în folosul reinstaurării dreptăţii şi echităţii decât după demolarea/dizolvarea actualului cap al ruşinii naţionale, putregaiul numit parlament, doar asta făcând posibilă schimbarea actualei Constituţii de rahat şi a actualului Cod penal care-i favorizează pe pungaşi şi trădători.

(În China şi Singapore nu numai că marii tâlhari şi răufăcători din categoria contrabandiştilor de droguri sunt de îndată puşi la zid şi împuşcaţi, dar familiile   acestora, ca o ultimă şi deplin meritată ruşinare publică, sunt obligate să achite contravaloarea gloanţelor care le-au curmat netrebnicile lor vieţi. Iar lucrurile în aceste ţări, aşa cum ştim cu toţii, merg ca pe roate…)

Făcând pe democraţii şi dorind să fim pe gustul fariseilor din Uniunea Europeană, noi, românii, am abrogat pedeapsa cu moartea. Ba mai mult, marea grijă şi străduinţă a tuturor lichelelor din guvernele postdecembriste a fost aceea să le creeze puşcăriaşilor cu ştaif (Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George Copos etc.) condiţii cu mult mai bune ca în căminele studenţeşti, astfel ca aceştia să poată scrie, adică să arunce în derizoriu cartea şi cultura prin cărţile lor de semidocţi cu ifose. De fapt, în acest mod guvernanţii se îngrijesc să-şi asigure tot confortul pentru acea obligatorie perioadă, conform cutumei politice de la noi, când ei înşişi vor ajunge după gratii…

În aceste condiţii cumplite pentru naţie şi ţară, rămâne ca pe lângă rugăciuni, zeci de mii de români să ia cu asalt lăcaşurile putreziciunii naţionale, supranumite instituţiile centrale ale statului.

Numai astfel România are şanse reale să revină într-un timp rezonabil la linia de plutire a demnităţii şi normalităţii, căci numai astfel mulţi dintre românii demni nu se vor mai ruşina că sunt fiii acestui popor inadmisibil de răbdător cu leprele ce-l îmbolnăvesc, iar tinerii vor avea modele vrednice de urmat, de la care vor învăţa că a exista ca oameni înseamnă a trăi în dragoste şi respect faţă de ţara care te-a născut, faţă de înaintaşii ce-au apărat-o cu preţul vieţii lor şi faţă de toţi acei semeni care, prin munca lor prost plătită de actualii cârmuitori, sunt siliţi să se mulţumească cu tot mai mai puţin, pentru ca aceia puţini la minte şi suflet, dar printr-un atroce joc al hazardului aflaţi în acest moment la butoanele puterii, să aibă din ce în ce mai mult.

(Sighetu Marmaţiei, 28 iunie 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

De vorba cu Clara Popescu, singura femeie care are un club de fotbal la Viena, „FC CALAROMÂNIA Wien”!

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

„Pe 19 septembrie, vom spune de la Viena, „HAPPY BIRTHDAY, BUCHAREST!””

Ana Magdin: Clara Popescu, eşti unul dintre românii cu cel mai mare suflet, atunci când vine vorba despre români şi despre România. Organizezi cele mai frumoase evenimente la Viena dar şi în România. Te rog să povesteşti despre evenimentul din 19 septembrie, care va avea loc, în această toamnă, la Viena!

Clara Popescu: Dragă Ana, încep prin a-ţi mulţumi pentru implicarea ta şi pentru sprijinul tău în tot ceea înseamnă proiectul „HAPPY BIRTHDAY, BUCHAREST!” care va avea loc în data de 19 septembrie 2015 la Viena. Acest eveniment a prins viaţă cu ajutorul sufletului tău frumos. Evenimentul se va desfăşura în aer liber, prezentat în limba română şi în limba germană, cu invitaţi de mare calibru pentru imaginea Romaniei din toate timpurile, domnul Petre Magdin, ne face onoarea şi bucuria să fie printre noi şi să prezinte evenimentul secondat de Andreea Minescu Dragan, în limba germană, trupa R.U.S.T., una dintre cele mai bune trupe de rock din România, va aduce bucurie în sufletele spectatorilor prin piesele lor. Trupa HAIDUCII, alături de liderul lor, Constantin Drăghici care este şi primarul localităţii Amărăşti-Vâlcea, vor reprezenta localitatea Creţeni din judeţul Vâlcea, cu cele mai frumoase cântece olteneşti, alături de domnul primar Ionel Spârleanu, care îşi va expune la Viena, tot ceea ce ţine de tradiţia şi de obiceiurile locurilor în care s-a născut. Membrii grupului „Zestrea Ieudului”, însoţiţi de unul dintre cei mai buni lideri ai Maramureşului – Gheorghe Chindriş, îşi vor expune tot ceea ce ţine de tradiţia ieudenilor şi un spectacol unic, care va reprezenta „Nunta în Maramureş”, cu cântece şi jocuri populare dar şi cu mâncăruri tradiţionale nunţilor din Maramureş! Vom încerca o bună promovare a evenimentului tocmai pentru a aduna un spectru larg de spectatori de toate naţionalităţile şi vârstele, dornici de muzică de calitate şi însetaţi de cunoaşterea unui vector important de cultură european, mă refer la oraşul Bucureşti, capitala României. Vom avea în programul evenimentului şi o „bătaie“ cu flori, costume de epocă din Bucureştiul interbelic, programe artistice susţinute de trupe din Viena. Îmi doresc ca acest eveniment să aibă ca public ţintă atât românii, austriecii şi oamenii de alte naţionalităţi care locuiesc în Austria. Vreau ca evenimentul să aibă caracter multicultural şi o largă adresabilitate tocmai pentru a aduce Bucureştiul mai aproape de inima europenilor. Îmi doresc şi sper ca evenimentul să aibă repetabilitate.

Ana Magdin: Sunt receptivi românii din Austria, atunci când vine vorba despre evenimente venite din ţara lor natală?

Clara Popescu: Da, românii din Austria sunt receptivi şi iubitori de muzică, de artă, de cultură în general. Ştii, eu sunt de parere că cea mai mare greşeală în promovarea României de până acum, a fost că nu ne-am promovat suficient de bine extraordinarii oameni obişnuiţi pe care îi avem. Oamenii obişnuiţi, primitori, buni, modeşti, cu simţul umorului, sunt cel mai valoros brand al României şi din acest brand fac parte şi românii din Austria.

2

Ana Magdin: Cât de greu este să organizezi un astfel de eveniment şi pe ce instituţii te poti baza?

Clara Popescu: Să organizezi un astfel de eveniment în Austria, este o adevărată provocare, trebuie să fii pregatit să ţi se trântească uşa în nas, să fii refuzat în încercările tale de a strânge cele necesare pentru bunul mers al organizării, să fii criticat şi în acelaşi timp, să găseşti oameni care să-ţi spună „cu ce pot să te ajut“ sau „vreau şi eu să mă implic şi să fiu alături de voi“. Despre instituţiile pe care mă pot baza? Eu, de obicei, mă bazez pe oameni şi nu pe instituţii, dar, la instituţii o să pun întrebări şi sper să primesc sprijin de la Ambasada României la Viena, primăriile de Bezirk (Sector), Ministerul Culturii Austria, Biroul de Turism al României în Austria. Vom încerca să aducem aproape şi mediul privat, să facem colaborări şi cu alte asociaţii interesate de acest eveniment.

Ana Magdin: Cum merge politica partidului tău?:)

Clara Popescu: Este un partid nou înfiinţat care se numeşte RumänInnen Partei Österreich, adică Partidul Româncelor şi Românilor din Austria, este primul partid care are aşa cum îi spune şi numele, o majoritate românească, înfiinţat în ţările vorbitoare de limba germană şi este ceva care acum câţiva ani era o utopie, dar astăzi, în felul în care s-au mişcat lucrurile în Europa, a devenit realitate. Austria, a urcat pe o treaptă înaltă la ceea ce înseamnă democraţie şi a permis înfiinţarea acestui partid. Profit de bunăvoinţa ta de a-mi lua acest interviu şi vreau să lămuresc o bârfă şi anume, că în spatele Partidului Româncelor şi Românilor din Austria, nu stă şi nu sprijină cu bani niciun partid românesc, ne plătim singuri aşa cum putem cheltuielile, nu ne umple nimeni conturile partidului cu bani aşa cum se bârfeşte. În spatele acestui partid, suntem doar noi, cei care vrem alături de austrieci, turci, sârbi, bosnieci, polonezi, somalezi, bulgari, etc., o schimbare a societăţii în bine, justiţie egală pentru toţi, micşorarea programului de lucru săptămânal, stimularea micilor întreprinzători, etc. Partidul nu este nici de stânga, nici de dreapta, este un partid al alegătorului bazat pe respect şi bun simţ. Nu ştiu dacă aceste două elemente ne vor asigura sorţii de izbânda la alegerile locale din 27 septembrie 2015, la Linz şi 11 octomrie 2015 la Viena dar noi avem candidaţi pentru posturile de consilieri şi dreptul să încercăm. Dacă vom reuşi, va fi un moment istoric, dacă nu, va rămane o echipă inimoasă de oameni, care au îmbrăţişat mii de oameni şi şi-au strâns mâinile în semn de recunoştinţă pentru votul acordat. Cu această experienţă de viaţă, vom merge mai departe, mai sunt alte alegeri şi alte proiecte de realizat în sprijinul comunităţii.

Ana Magdin: Ce lucruri frumoase mai organizezi la Viena?

Clara Popescu: Am înfiinţat de curând clubul de fotbal FC CALAROMÂNIA Wien, l-am înscris în campionatul austriac iar acum, pe lângă Asociaţia Culturală CALAROMÂNIA există şi Fotbal Club CALAROMÂNIA Wien, au personalităţi juritice diferite ca să nu se mai amestece cele două obiecte de activitate, adică, domnii (deocamdată) care sunt pasionaţi de mişcare şi vor să facă fotbal pot să se înscrie la echipa noastră. Cu Asociaţia de femei, Miss Oesterreich, dupa campania „Water for Ghana“ am început o colaborare cu Ambasadele Olandei, Turciei, Rusiei şi Namibiei, într-un proiect cultural care se va desfăşura pe mai mulţi ani.

Ana Magdin: Clara, ce-ţi bucură sufletul şi viaţa, în această lume?

Clara Popescu: Îmi bucură sufletul soţul meu, prietenii mei, colegii mei din asociaţii, bichonul meu, plimbările dis de dimineaţă, vara pe Kärntnerstrasse, vacanţele în România

Ana Magdin: Care sunt locurile tale preferate în acest Univers?

Clara Popescu: Visez să trăiesc o perioadă în Jamaica şi să pun bazele unei firme de export de rom, cafea şi piper, să nu plătesc căldura, să nu fie niciodată iarnă şi să ascult la nesfârşit melodiile lui Bob Marley.

Ana Magdin: Ce îţi place cel mai mult să mănânci?

Clara Popescu: Nu sunt pretenţioasă la mâncare, mănânc cu drag mâncăruri româneşti, fasole bătută, cu gogonele murate, papanaşi, ciorbă de burtă.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Clara Popescu: Le doresc ceea ce îmi doresc şi mie, sănătate, înţelepciunea de a găsi întotdeauna soluţiile cele mai bune pentru ei şi pentru familiile lor, să aibă mereu încredere în ei pentru că în ei stă puterea şi răspunsurile la toate întrebarile, în rest, putem doar să ne rugăm, Doamne, ocroteşte-i pe români!

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

2

 

Foto. Simona Tanasescu cu Ilie Nastase

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

IMG_0947

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Ana Moroşanu Magdin

Vara războaielor mari (partea a II-a)

Posted by Stefan Strajer On April - 1 - 2015

Vara războaielor mari (partea a II-a)

Sfârşitul neutralităţii, începutul reîntregii naţionale

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Mircea Vulcănescu detaliază, ca un istoric profund documentat, starea de spirit a naţiunii   noastre care, înclina, pe zi ce trece, tot mai mult spre unirea cu Antanta şi declararea de război Puterilor Centrale. În Romania şi Ardeal idealul unirii devenea tot mai puternic iar dinafară, Antanta, prinsă într-un război de uzură şi durată, făcea tot mai mult presiuni asupra României să se hotărască. În acest sens Comandamentul Suprem Francez trimite o notă categorică guvernului român. În 19 iulie 1916, Ionel Brătianu a primit nota franceză care, printr-un categoric acum, ori niciodată, cerea ferm României să intre în război alături de aliaţi, asigurându-i îndeplinirea promisiunilor de întregire naţională în caz de izbândă comună. În acest moment, fixat acum, trebuia luată hotărârea cea mare, una a destinului naţional. Brătianu îi expune nota şi situaţia războiului Regelui Ferdinand, acesta convoacă consiliul de coroană. Amănunţit se mai analizează situaţia şi variantele iar în concluzie Regele Ferdinad semnează un tratat cu Aliaţii în 17 august 1916 şi dă ordin de mobilizare totală ce însumează un milion de romani, în Patru Armate, cu un total de 31 de divizii, dintre care numai zece erau bine instruite şi echipate, cinci slab dotate şi opt în pregătire.

În data de 27 august 1916, Romania declară război Austro-Ungariei în vederea unirii cu Ardealul şi trupele române pornesc spre trecători. A doua zi Germania declară război României, era de aşteptat din partea Kaiserului Wilhelm al II-lea, ce visa la un imperiu mai mare decât cel britanic. Germanii, naţiune organizată în orişice, dar mai ales în ale războaielor, scot din Der Vaterland – la ei patria e de gen masculin – două Armate, pregătite gata, ca din cutie, şi le trimit spre România. Armata IX-a, sub conducerea generalului Falkenhyn, perfect instruită şi echipată să facă joncţiune cu Armata Întâia austro-ungară în Ardeal. La Sud de Dunăre, Armata III-a germană, unită cu divizii turceşti şi bulgăreşti, care între timp ne-au declarat şi ele război, doar nu era să piardă o asemenea ocazie, toate sub comanda generalului Makensen zis şi „spărgătorul de fronturi” ce va ataca din Bulgaria, prin Dobrogea, spre Bucureşti. Raportul era de 5 naţiuni, din care trei imperiale, împotriva micului nostru regat, în comparaţie cu cel al celor cinci inamici. Armata ţaristă ni se alătură, în dorul lelii, să ne acopere spatele frontului.

Prima campanie

 

Înaintând spre Ardeal cu determinare şi elan au reuşit ca în primele trei zile să depăşească trecătorile şi să intre în Ardealul Românesc, acum sub ocupaţie austro-ungară.

Armata Întâia sub comanda   precautului general Culceru, a fost împărţită de Înaltul Comandament în trei grupe. Grupul Cerna în cel mai greu sector, între Dunăre şi munţii grei, înalţi şi păduroşi, ştiind că vor fi aşteptaţi şi atacaţi de austro-ungari. Al doilea, Grupul Jiul sub comanda generalului Muică, din care făcea parte şi bunicul meu, pătrunde foarte curajos în defileul Jiului, pune pe fugă Brigada 144 austro-ungară trece în bazinul Petroşani şi înaintează pe Valea Streiului spre Defileul Merişor, unde primeşte ordin de la generalul Culceru să rămână pe poziţie deşi ei aveau drum aproape liber, până în Haţeg, unde erau aşteptaţi cu braţele deschise de masa compactă a românilor haţegani. Oprirea pe poziţie a fost o frânare a elanului oltenesc. Al treilea grup Oltul, condus de generalul Popovici are o foarte bună înaintare până în jurul Sibiului ajungând la Răşinari, Orlat şi Avrig întâlnind divizia 51 Honvezi ce acoperea debarcarea Armatei a IX-a Germane la Sebeş.

Armata a Doua – De asemenea face un progres rapid prin trecători. Divizia a 3-a prin Pasul Bran ajunge în Ţara Bârsei, înfrângând rezistenţa Diviziei 71 austro-ungare şi continuă spre Valea Oltului. Diviziile 4 şi 5 urcă şi trec în Ardeal prin pasul Bratocei ajungând până la Feldioara şi Sângeorz, unde sunt oprite pe poziţie, din ordinul Marelui Cartier, altă greşeală.

Armata a Treia, amplasată în Moldova, este sub comanda generalului Prezan, se divide în două. Divizia a 7-a depăşeşte Trecătorile Ghimeşului, Trotuşului, Bicazului şi ajunge în Secuime fără prea mare opoziţie. Divizia a 8-a condusă de generalul Pătraşcu deschide calea Oituzului şi ocupă Târgul Secuiesc şi apoi Miercurea Ciuc. În acest moment, Armata Română a depăşit toate trecătorile Carpaţilor şi înainta victorioasă în Ardealul Românesc pe care-l vroia unit cu Muntenia şi Moldova, primul ei moment de glorie.

În această fază, Bulgaria, care a fost împinsă de Germania să declare război României, deschide front şi în frunte cu generalul Mackensen atacă Dobrogea…

Armata a Patra, întinsă de-a lungul frontierei de Sud din Porţile de Fier până la Marea Neagră, se afla sub comanda generalului Arghirescu, un şovăitor – sovăiala e mama greşelilor – în faţă forţelor germano-turco-bulgare şi pierde, apoi urmează marele dezastru de la Turtucaia ce va declanşa panică la Marele Cartier Militar Român şi de acolo a radiat în toată armata. Despre acest dezastru un istoric militar a scris că Turtucaia „a fost un cap de pod fără pod”, un adevăr la care se adaugă şi superioritatea numerică a inamicului şi forţa lor mare de foc. A fost un prăpăd cu foarte mari pierderi, răniţi, morţi, prizonieri, cu înecaţi în Dunăre dintre cei ce au încercat să o treacă. S-a scris mult despre această bătălie fatală, datorită estimării greşite a situaţiei şi a lipsei deciziei de retragere în momentul în care erau copleşiţi. A fost o singură excepţie, Regimentul 84, al cărui colonel l-a scos afară din încercuire, prin dibăcie şi riposte bine calculate, ajungând cu pierderi minime la Silistra, ceea ce trebuia şi putea să facă întreaga garnizoană.

 

Se pornesc armatele germane  

 

În octombrie 1916 situaţia pe fronturi s-a schimbat radical, Regatul Român se afla în cleştele celor două armate germane. Pe frontul din Ardeal a început debarcarea şi înaintarea Armatei a IX-a condusă de generalul Falkenhayn iar în sud la Dunăre şi Dobrogea se instalase Armata a III-a, condusă de Mackensen. Fiecare divizie germană era formată din trei regimente bine instruite şi echipate, cu serviciile auxiliare dotate corespunzător şi dispunând de o înzecită forţă de foc. Trebuie menţionată această dotare înzecită de foc, pentru că este hotărâtoare în război, de exemplu fiecare regiment german era dotat cu 54 de mitraliere, ceea însemna 18 mitraliere pe companie, deci 6 mitraliere pe pluton comparând cu una sau două cât avea plutonul românesc! Să adăugăm şi numărul mare de piese de artilerie şi mai ales calibrul lor ce ajunsese la 300 mm faţă de ale noastre ce nu depăşeau 100 mm, deci forţa şi distanţa pe un singur obuz era de trei la unu, plus aprovizionarea cu obuze în care eram în deficit. În concluzie, în acest prim război mondial, dotarea cu tehnica militară depăşeşte net numărul şi vitejia combatanţilor. În faţa acestor armate bine instruite, dotate cu o asemenea forţă tehnică de luptă, Marele Cartier Militar Român începe să şovăie, şi şovăind greşeşte, oprind ofensiva din Ardeal pe poziţii şi concentrând-se asupra flancului sudic, asupra Armatei a III-a germane a lui Makensen, dând posibilitate Armatei a IX-a Germane să debarce, să organizeze şi pornească ofensivele împotriva celor trei Armate româneşti care avansaseră atât de rapid în Ardeal, unde ardelenii români le-au primit cu bucurie şi pâine cu sare în sens de ospitalitate şi tot ajutorul necesar dat din suflet.

Oprind ofensiva Armatei Româneşti în Ardeal, a fost absolut în favoare armatei germane, care nefiind atacată în faza de debarcare a putut să se organizeze şi deplaseze spre poziţiile româneşti defensive. Astfel, Armata Întâia este prima care ia contactul cu forţele armate germane. Primul este Grupul Cerna, încercat deja din greu anterior de austo-ungari, acum de o formaţiune a corpului alpin bavarez, luptă cât poate, apoi scapă de decimare prin retragere. Grupul Jiul, ce era pe poziţie în Defileul Merişor din care făcea parte şi bunicul meu, Ştefan Pădeanu, a luat contactul cu o puternică coloană germană ce intra în defileu. S-a deschis focul de ambele părţi, al germanilor era mult mai puternic şi necontenit. Germanii i-au copleşit şi au început o retragere treptată, organizată în care ariergarda lupta până ce termina muniţia apoi se retrăgea rapid în spatele altei formaţiuni ce se pregătise de întâmpinarea inamicilor şi asta a durat continuu pe tot parcursul defileului până la Bumbeşti unde diferite coloane româneşti se unesc, contra atacă, stăvilesc inamicii şi reuşesc să apere podul de la Târgul Jiu, aici bunicul meu a fost grav rănit pierzându-şi un ochi. A avut noroc că a fost scos imediat din câmpul de luptă şi vorba lui: avuse-i zâle.  

Armata a Doua dominată de superioritatea artileriei şi armelor de foc automate este forţată să se retragă în trecători. Ultima rezistenţă eroică o depun la menţinerea Braşovului, timp de trei zile, după care cu tot ajutorul primit sunt copleşiţi de pierderi şi trebuie să se retragă. O iniţiativă personală a îndrăzneţului Colonel Toma Popescu, care împinge Corpul Alpin înapoi este un act de eroic de rezistenţă menţionat de istoricii militari pe întreaga Armată a Doua.

Armata a Treia este singura care se ţine pe poziţii, dintre care Divizia a 7-a atacă şi reuşeşte să-i scoată pe secui din poziţie şi a doua zi ocupă Odorheiul Secuiesc. În joncţiune cu Divizia a 8-a împing pe austro-ungari până la ieşirea din Defileul Mureşului spre Deda.

Armata a Patra după dezastrul de la Turtucaia nu şi-a mai revenit deloc, şi din şase divizi au mai rămas doar trei, în retragere. Mă repet, aşa după Mircea Vulcănescu, înfrângerea de la Turtucaia a avut un efect moral devastator, cea mai tragică înfrângere din tot războiul.

Concluzia campaniei din Ardeal este că linia Făgăraş – Sighişoara – Târgul Mureş – Reghinul Săsesc, atinsă în primele săptămâni, rămâne în istorie cu fapte militare de avânt. Acum, nu mai au importanţă consideraţiile specialiştilor militari făcute ulterior despre greşelile acestei campanii şi cu atât mai puţin ale celor ce vor să se afle şi ei în treabă cu vorba. Eu închid ochii şi văd doar sfânta dorinţă de unire, a ostaşilor români care s-au jertfit.

 

Marea încleştare din trecătorile Carpaţilor

 

În octombrie 1916, Regatul Român mai avea doar 18 divizii capabile de confruntări cu inamicul care între timp şi-a organizat şi desfăşurat 32 de divizii, formate din cele cinci naţiuni ce ne-au declarat război: germană, austriacă, ungară, turcă şi bulgară.

Armata I-a austo-ungară atacă poziţiile româneşti ce au pătruns prin trecătoriile Carpaţilor de Răsărit dar românii rămân stăpâni pe trecători. La bătăliile de la Oituz vine să asiste, plin de mândrie şi trufie, prim-ministrul Ungariei, contele Istvan Tisza ce îşi vedea deja vitejii lui intrând victorioşi în Moldova, lucru care nu s-a întâmplat datorită rezistenţei române condusă strategic de generalul Grigorescu. Şi astfel mândrul ungur a trebuit să se întoarcă pleoştit la Budapesta. În acest timp, Falkenhayn e foarte ofensiv dorind din toată ambiţia lui să ajungă la Bucureşti, înaintea lui Makensen şi reuşeşte să pătrundă prin lupte de uzură şi pierderi mari în defileurile Munteniei, trecătorile fiind scuturi naturale pentru combatanţii de ambele părţi. Dar tehnica de foc şi eficienta ei aprovizionare decide, şi astfel după bătălii de mare rezistenţă românească de la Târgu Jiu, Bran şi Dragoslavele, Predeal şi Valea Prahovei, armata română este copleşită de numeroasele divizii inamice, are mari pierderi, se demoralizează, se retrage.

În această situaţie critică, şi prin lipsă de armament şi muniţii, soseşte din partea Franţei şi Angliei un ajutor de război substanţial de arme de foc (150.000) şi mitraliere (2.000), grenade peste un milion şi 350 piese de artilerie, atât de necesare şi totodată un încurajator sprijin moral, că nu am fost uitaţi. Apoi soseşte Misiunea Franceză formată din 1.600 de militari conduşi generalul Henri Berthelot, un militar de carieră superioară, ce devine repede un prieten devotat al armatei române, pe care soldaţii, şi nu numai, cu afecţiune îl numeau taica Bertălău. A fost consolant şi benefic să ai alături, în asemenea critice momente, un general francez atât de brav şi devotat românilor, deşi nici Armata Franceză, în al treilea an de război nu o ducea prea bine, măcinându-şi tineretul militar la Verdun în acelaşi ritm ca şi Germania.

Coloana-militara-bis-Pasul-Surduc-Lainici-Primul-Razboi-1916

 

Foto. Armata romana la 20 septembrie 1916 in Pasul Valcan

 

Mircea Vulcănescu scrie despre lovitura de ciocan pe care patru divizii germane o dau singurei divizii româneşti ce a ţinut frontul în defileul Jiului şi astfel deschide drumul spre ocuparea Olteniei şi în noiembrie 1916 germanii ocupă Craiova şi zoresc spre Olt. Când Falkenhayn a ocupat Oltenia, Mackensen trece Dunărea pe ceaţă la Zimnicea, urmat de trupele bulgăreşti, înfrânge rezistenţa rămăşiţelor din Armata a IV-a şi se grăbeşte spre Bucureşti să ajungă acolo înaintea concurentului sau, Falkenhayn.

Cu toţi inamicii în Câmpia Munteană, Marele Cartier mai încearcă tot felul de tactici pentru a amâna cât mai mult ocuparea capitalei, în speranţa ivirii unui miracol. Ultima rezistenţă este dată de bătăliile de pe Argeş, bine concepute de către generalul Prezan, acum, în ceasul al 12-lea numit comandantul tuturor forţelor militare române şi eroic executate de militarii şi comandanţii lor, Lambru şi Scărişoreanu. Apare şi aliata armată rusească pe două cărări, în ajutor dar refuză să lupte ofensiv, doar defensiv, semn rău. De la bravii imperiali englezi, românii au primit doar îndrumarea expresă de-a distruge toată regiunea petroliferă, pentru a nu pune mâna germanii pe ea. Succes and sincerely. Germanii au pus imediat mâna pe ea, chiar aşa distrusă de români în retragerea lor, dar în câteva săptămâni au refăcut-o mai bine şi exploatau din greu ţiţei.

Încet toată rezistenţa este destrămată de către forţe inamice superioare şi în urmă rămân doar morţii, răniţii, mizeria, deznădejdea iar în faţă incertitudinea neagră. În 23 noiembrie 1916 Bucureştiul este ocupat de către germani, austrieci, turci şi bulgari fără lupte, pentru că s-a hotărât, înţelept de către Coroana regală şi Marele Cartier Militar Român să se cruţe oraşul şi locuitorii ei civili. În acele zile ce păreau de sfârşitul războiului pentru întregirea neamului, un convoi inestimabil de refugiaţi civili şi armata luau calea Moldovei ca simplu act de supravieţuire în ultimul colţ de regat neocupat, datorită vitejiei armatei la trecătoriile spre ea.

 

Pax Germanica

 

La sfârşitul anului 1916, la doi ani şi jumătate de la începutul războiului mondial, a apărut – şi din diferite cauze -, saturaţia de război, aşa o numesc eu şi aşa este pentru cei ce îl duc, soldaţii din tranşee; la fiecare nou atac se gândesc că poate fi ultimul pentru fiecare, familiile lor trăiesc cu strângere de inimă în fiecare zi să nu vină poştaşul cu o scrisoare de nenorocire. Saturarea de tot felul de restricţii, de continua scumpire a vieţii, de lipsurile ce apar continuu, de nesiguranţa zilelor ce vin. Saturaţi până peste cap, marea majoritate vor pace, excepţiile sunt numai printre conducătorii politici şi militari şi bineînţeles bancherii lumii. În acest sfârşit de an, Puterile Centrale se grăbesc să facă un cadou de sărbători Aliaţilor, printre care ne numărăm şi noi, o pace germană cu condiţii, bineînţeles, în care ei să nu piardă aproape nimic. Cităm pe Prinţul Sixt de Burbon care a expus: Franţa ar primi Alsacia, Belgia ar fi refăcută, Austro-Ungaria menţinută, Serbia satisfăcută, pretenţiile Italiei reduse, ale României sacrificate cu totul. Centralii ar primi compensaţii în Răsărit. România este în Răsărit şi după anumiţi învingători virtuali, i-ar fi suficient Delta Dunării, iar poporul român va fi dat sub stăpâniri străine pentru muncă şi deznaţionalizare totală!!    

Aliaţii refuză, simt în aer că această pace este de fapt o expresie de slăbiciune în care au intrat centralii. Poporul român a fost indignat de la opincă la vlădică, dar politicienii lui încep să se certe şi să facă planuri aberante. Citesc din „Războiul de întregirea Neamului” a lui Mircea Vulcănescu, ediţia 1985 a Editurii CORESI din Freiburg in Br: „Carp şi Stere, în dezacord cu Marghiloman şi Maiorescu, uneltesc pentru detronarea Regelui şi aducerea pe tron a unui fiu al Împăratului german, socotind că astfel vom putea recupera greşeala pe care o constituia, după ei, intrarea României în război, salvând astfel, după credinţa lor, integritatea teritorială a României”. Rămân stupefiat, îmi revin pentru că politicienii noştri sunt, majoritatea, doar nişte cozi de topor. Dar am avut noroc, destinul nostru a intrat pe mâini bune, pricepute, devotate. (va urma partea a III-a)

(partea I-a: http://www.curentul.net/2015/03/29/vara-razboaielor-mari-i/)

CorneliuFloreaEC

Foto (autor): Corneliu Florea

ANCHETĂ: DESPRE EXILUL ROMÂNESC CU SIMONA PUŞCAŞ (ROMA, ITALIA)

Posted by Gabriela Petcu On March - 25 - 2015

simona puscasNicolae BĂCIUŢ

 

Nicolae BĂCIUŢ: Doamnă Simona Puşcaş, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit pe dumneavoastră să răspundeţi la întrebările de mai jos.

 

Simona PUŞCAŞ: Mulţumesc d-le Băciuţ. Sunt onorată să particip la această anchetă/interviu şi să vă răspund la întrebări. Sper să fiu la înălţimea aşteptărilor. Am plecat din România de mai mulţi ani, imediat după revoluţie… aşa că pot să spun că am cunoscut exilul într-o măsură destul de mare. Sper să puteţi publica această carte care va ajuta publicul cititor să înţeleagă adevărata faţă a fenomenului numit EXIL. Vă doresc succes!

 

Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

 

Simona PUŞCAŞ: Aşa este! Întrebarea este oarecum şi răspunsul! Imediat după  revoluţie în România era haos şi majoritatea românilor îşi încercau aşa zisul noroc peste ocean sau chiar în Europa, în ţări precum Germania, Franţa, Spania, Italia… Eu am plecat în Italia, deoarece cunoşteam limba noii ţării de adopţie şi mă simţeam mai în siguranţă aici în special din punctul de vedere a comunicării. Acest fapt nu a făcut totuşi să-mi găsesc imediat locul pe care-l visam. Primi paşi nu au fost uşori. Am suferit mult şi pentru faptul că-mi lipsea familia de care m-am desparţit. Mi-am lăsat părinţii şi fiul în România, iar când tatăl meu a decedat, din motive de birocraţie nu am reuşit să-l conduc pe ultimul drum. Poate a fost suferinţa mea cea mai mare…

 

Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

 

Simona PUŞCAŞ: Vămile exilului sunt atât de multe încât e dureros să vorbesc de ele. În primul rând acomodarea în ţara care te găzduieşte este plină de asperităţi, mă refer la obiceiuri, mentalităţi, apoi… chiar dacă cunoşti limba, nu vei vorbi niciodată ca un băştinaş, nu vei fi încadrat repede în noua societate. Va trebui să trudeşti mai mult decât localnicii ca să-ţi meriţi locul, va trebui să accepţi ce ţi se oferă pentru a supravieţui… fapt care te face să nu-ţi fie uşor şi care, uneori, te poate chiar îmbolnăvi sufleteşte, sau să te facă să-ţi pierzi speranţa în viitor. Totuşi, dacă ai putere, încet-încet îţi redresezi echilibru şi reuşeşti până la urmă să îţi îndeplineşti scopul pentru care ai emigrat. Oricum pragul cel mai greu de trecut este dorul de pământul unde îţi ai rădăcinile şi dorul de tot ce te leaga de acest pământ.

 

Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

 

Simona PUŞCAŞ: Da, se poate vorbi de un mod diferit… Românii plecaţi înainte de revoluţie nu se puteau reîntoarce uşor, unii de frica regimului totalitar, alţii din motive financiare. Ar mai exita şi categoria celor care de ruşine că nu erau realizaţi nu puteau să se întoarcă… Să nu uitam că durerea înstrăinării de ţara este imensa pentru orice exilat… Românul trebuie să accepte în acelaşi timp cultura şi deseori chiar şi religia ţării de adoptie. Totuşi, purtând mereu în suflet tradiţiile de acasă… în timp îşi va gasi echilibrul spiritual.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

 

Simona PUSCAŞ: Scriitorul român ajuns în străinătate nu poate vorbi de şansă! El poate spera să (re)devină scriitor în exil doar dacă învaţă academic limba ţării de adopţie… Şi chiar şi aşa este greu să reuşească. Pentru cei care incearcă, chiar dacă stăpânesc limba ţării bine, este greu să scrie sau să gândească imediat în noua limbă. După aproape un sfert de veac de exil pot afirma ca vorbesc bine limba ţării mele de adopţie, scriu şi îmi traduc poeziile singură, dar… este acel DAR! Nu voi scrie niciodată  ca un băştinaş, deşi uneori am senzaţia că am reuşit!!! Dar sa nu uitam că mereu au fost si sunt excepţii. Un exemplu este Norman Manea, scriitor român stabilit la New York.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

 

Simona PUŞCAŞ: Prin multă muncă! De calitate! Munca este cuvântul magic… Cu multă muncă şi deseori chiar cu umilinţă poţi ocupa cu timpul un loc – chiar demn – în societate. Munca în sensul în care, daca ai o profesie bună,  reuşeşti, daca nu, te califici. Mai sunt şi excepţii: „omul potrivit la locul potrivit…”. dar regula este că trebuie să începi mereu de la o muncă de jos! Totuşi, cu perseverenţă şi înţelepciune poţi reuşi.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

 

Simona PUŞCAŞ: Discriminare găsim peste tot, dar în unele părţi sunt mai accentuate. De exemplu în Italia sunten numiţi „Ţiganii Europei”. Imediat după uciderea Giovannei Reggiani la Roma, in octombrie 2007, de către românul de etnie romă, Romulus Nicolae Mailat, Partidul Democrat, condus de fostul primar al Romei, Walter Veltroni, a început să critice România, afirmând că aderarea acestei ţări la Uniunea Europeana este principala sursă a lipsei de siguranţă din Italia. Cazul Mailat a tensionat relaţiile româno-italiene. Incidentul a amplificat discuţiile privind infracţiunile săvârşite de emigranţii români, a determinat un val de antipatie faţă de românii din Italia şi a determinat autorităţile italiene să ia măsuri fără precedent împotriva acestora. Presa din Italia a explodat, iar guvernul italian a aprobat de urgenţă un decret de lege privind siguranţa publică care le acordă dreptul prefecţilor de a-i expulza pe emigranţii consideraţi periculoşi. Mai mulţi români au fost atacaţi pe stradă sau în propriile case. Din această cauză mulţi români nu îşi etalează identitatea naţională şi chiar nu recunosc că sunt români. În acest fel suntem obligaţi să ne uităm limba maternă, obiceiurile noastre strămoşeşti, să uităm  de „ai noştri”… lucru de neconceput  într-o societate modernă. Aşa ajungem să devenim dezrădăcinaţi! Dar deseori excepţia întăreşte regula, mulţi români s-au integrat bine şi sunt respectaţi şi recunoscuţi ca buni profesionişti şi ca oameni de mare omenie. Lista ar fi lungă căci suntem mulţi pe aceste meleaguri, dar ne putem mândri că foarte mulţi medici, profesori, cântăreti lirici, artişti,  au purtat România prin ei pentru a putea fi cunoscută pozitiv aici in Italia. Aş vrea să amintesc aici un caz interesant al unui copil-adolescent care face onoare numelui de român şi care a răzbit singur într-o lume de străini. Vă ataşez o prezentare scrisă  de ea: Câteva rânduri! 7 ianuarie 2014! Mă numesc Denisa Andreea Curtaşu, o mică pianistă. Am început să studiez pianul de la vârsta de 7 ani, la Târgovişte. În urmă cu cinci ani am primit o propunere de a studia pianul la Conservator in Italia, aşa că după  un an de pregatire singură, am reuşit performanţa de a fi admisă la Conservator, cu nota 10. Acum  am 15 ani şi ma pregătesc pentru examenul de trecere în anul 8 de Conservator. În tot acest parcurs, am susţinut şi participat la mai multe concerte şi concursuri. De câteva luni am început să compun singură. Am reuşit să compun zece  piese pentru primul meu album de compoziţii. (…) Toate compoziţiile sunt recunoscute şi protejate de dreptul de autor din Italia „SIAE”. Pentru lansarea albumului de compoziţie am pregătit şi o cărticică autobiografică, scrisă tot de mine sub formă de poveste, pentru ca viaţa mea pâna la aceasta vârstă este o poveste tristă. Crescută fără  mamă de la 3 ani, de un tată cu un handicap locomotor, am reuşit să ajung la aceste performanţe, chiar dacă viaţa mi-a oferit multe bariere şi greutăţi.” Aş mai vrea să adaug că Denisa a reuşit să devină cunoscută pe aceste meleaguri şi nu numai! În 2014 a concertat la Bucureşti fiind invitată pentru un interviu şi la televiziunea română.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

 

Simona PUŞCAŞ: În suflet, românul, poartă cu el CREDINŢA! Caută o biserică în apropierea locului unde este stabilit, iar duminicile le petrece acolo acomodându-se cu locul şi noii prieteni… Eu cred că credinţa este importantă pentru că ne leagă de strămoşi şi de locurile natale, ne leagă de exilaţi ca şi noi pe care îi cunoaştem si cu care ne împărtăşim bucuriile sau necazurile vieţii de emigrant. Credinţa ne dă speranţă, ne dă putere să mergem înainte. Avem aici în Italia multe biserici ortodoxe, majoritatea foarte căutate de către români. Acolo se creează noi pretenii, se simt mai apropiaţi de atmosfera din ţară şi se comunică în limba maternă. Şi astfel se realizează o unitate etnică, iar diaspora românească începe să fie cunoscută şi deseori să aibă un rol hotărâtor în Italia.

 

În schimb, prieteniile adevărate au rămas totuşi… undeva acolo în ţara de unde am plecat! Aici se leagă greu şi nu sunt de durată! Românul este nevoit deseori să se mute acolo unde îşi găseşte un loc de muncă mai uşor… şi să nu uităm peninsula este mare… Niciodată prieteniile nu le poţi lua cu tine. Rămân in suflet, sau în filele unei scrisori de sărbători, sau într-o convorbire telefonică…. Este greu să defineşti, aici în exil, cuvântul PRIETENIE!!!

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

 

Simona PUŞCAŞ: Aici, nu prea ştiu ce să zic. Ecumenismul doreşte să unească toate religiile creştine, fapt care mi se pare benefic dacă ne gândim că ne rugăm aproape la fel şi că… cu toţii ne rugăm la acelaşi Dumnezeu.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să-i etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.

 

Simona PUŞCAŞ: Înainte de revoluţie cei care emigrau o făceau din motive ideologice, iar după revoluţie, din dorinţa unui trai mai bun şi mai decent. Însă peste tot există şi excepţii. Eu am ajuns în Italia singură, în speranţa unui trai mai bun. Până la urmă am găsit ce căutam de o viaţă… un trai decent, dragoste şi multă linişte sufletească. Datorită faptului că mi-am găsit jumatatea ce-mi lipsea. Sa nu uităm însă că atât exilaţii ideologici cât şi cei economici întâmpină cam aceleaşi probleme de acomodare în noile ţări pe care doresc să le cucerească.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

 

Simona PUŞCAS: Speranţa că într-o zi se va intoarce acasa este visul fiecărui exilat, însa uneori rămâne doar un vis!!! Românul cu cât are mai mult, vrea mai mult. Din păcate nu întotdeauna este aşa. Dar ce înseamnă cuvântul FERICIRE? Fericirea este o stare mentala de bine, fiind caracterizată de emoţii pozitive sau plăcute, de la mulţumire la bucurie imensă. Ştim bine că diverse grupuri de cercetare, au făcut eforturi de a răspunde la întrebări despre ceea ce este „FERICIREA,” şi cum am putea-o atinge!? Concluziile şi explicaţiile sunt multiple. Eu o văd cam aşa: O stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină! Mulţi se mulţumesc cu asta şi sunt fericiţi, dacă, putem adăuga, că au o sănătate bună şi îşi văd copiii realizaţi. Iar dacă ai şansa să ajungi  la pensie (ha!ha!) îţi doreşti să zbori, să cunoşti lumea şi sa vezi locuri inedite pe această planetă şi nu numai. Oare asta o fi fericirea unui exilat…!?

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

 

Simona PUŞCAS: Identitatea etnică se pierde dacă uiţi de unde vii, dacă uiţi că eşti român, dacă faci greşeli provocate de snobism, dacă fiind obsedat de integrare în noua societate cu orice preţ îţi uiţi limba şi strămoşii.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

 

Simona PUŞCAS: Consider că încă este insolvabilă. Sincer cred că depinde şi de ţara de unde vii şi de ţara gazdă. Aici în Italia trebuie sa fii foarte disponibil la orice situaţie pentru a fi acceptat. Însă noi românii am învăţat lecţia şi demonstrăm tot mai mult că „se poate face”!!! Ştim că nu putem fi legaţi veşnic de un singur pământ, de „glie”, şi deseori, necazurile, curiozitatea, necesitatea sau discriminarea te provoacă să emigrezi mereu şi mereu pentru un trai mai bun. Şi aşa va fi mereu…

 

Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin „Ubi bene, ibi patria”?

 

Simona PUŞCAS: Exilul este greu de îndurat, dar îl induri dacă vezi că viaţa ta este mai bună, mai prosperă. Dacă reuşeşti să-ţi realizezi unele idealurile, incet, incet vei accepta ţara de adopţie ca noua ta ţară, vei înţelege că ai o şansă dacă vrei si cum… cu  toţii suntem fii lui Dumnezeu oriunde am trai pe planeta Pămant, ştiind ca omenirea este creată după chipul şi asemănarea Lui şi ca El este Capul bisericii universale… atunci pot afirma că şi românul poate să sfinţească locul. Important este să nu ne uităm obârşia!

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei, la neîmplinirile ei, la aşteptările ei?!

 

Simona PUŞCAS: Emigrările în masă au făcut ca România să fie mai cunoscută în lume. Fiind obligat sa emigrezi tu ştii că ţara unde te-ai născut este unică. Cuvântul „România” te va emoţiona de câte ori ai să-l auzi. Este posibil că vei purta în sufletul tău de exilat sentimente contradictorii, dar este firesc sa fii mereu cu gândul alături de cei râmaşi acasă. Când facem lucruri minunate suntem apreciaţi pentru asta. Aş vrea să amintesc că exilatul român îşi intreţine familia atât aici cât şi în ţară participând la ameliorarea greului de acasă. Să nu uităm  de unde am venit şi să încercăm să ne etalăm valorile, să ne facem tot mai cunoscuţi şi sa luptăm pentru a ne primi locul meritat în lume. Diaspora, sau cum se numeşte azi, „Romanii de pretutindeni”, îşi impune cuvântul tot mai mult şi se implică în viaţa de zi cu zi a emigrantului. Trebuie menţionat că un număr mare de români ajunşi pe aceste meleaguri au ajutat ca Italia să-şi poată construi mii de case şi nu numai… Pe plan cultural ne facem auziţi de asemenea. Diaspora de peste Prut a publicat de curând că la Roma a avut loc ceremonia de acordare a premiului „Un libro nel casseto” (O carte intr-un sertar), pentru cel mai bun roman scris de un autor  străin în Italia. Este vorba de Valeriu Bojoga, autorul romanului „Pe băiat îl cheamă Roman”, subiectul descriind viaţa unui baiat din Moldova care se află la muncă in Italia şi problemele de viaţă prin care trece…

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cine, şi de ce s-ar reîntoarce un exilat în patria mamă?

 

Simona PUŞCAS: Cum ziceam mai sus, speranţa românului este să să întoarcă în ţara-mamă. Puţini au reuşit însă! Motivele sunt multe. Unii au muncit numai pentru a-şi putea construi o casă acolo de unde au plecat. Aceştia au o şansă de revenire. Alţii nu au reuşit şi se mulţumesc cu ce au realizat aici, cu un trai mai decent din punct de vedere material. Sunt mulţi români ajunşi la vârsta pensionării care se reîntorc acasă  ştiind că cu pensiile din străinătate vor trăi în tihnă şi pace. Dar uneori lucrurile se mai şi schimbă, te adaptezi ţării gazdă, te căsătoreşti, iţi întemeiezi un cămin… cum să laşi toate astea şi să te reîntorci? Mulţi tineri emigrează cu speranţa că-şi vor putea ajuta părinţii, fraţii, familia aflată la strâmtoare. Cu timpul se obişnuesc cu noile condiţii, cu greutăţile şi cu suferinţa, dar, din păcate, uneori, chiar şi dragostea de cei „de acasă” se diminuează. Tempus Fugit, rudele mor, prietenii te uită şi dacă ai noroc şi sanatate… rămâi cu speranţa ca poate într-o zi…. minunea va veni!

——————————————–

PUŞCAŞ Simona, poet, traducător, translator (română-italiană-maghiară), născută la Oradea, la 30 septembrie 1950. Stablită la Roma, în Italia. După absolvirea liceului teoretic şi-a continuat studiile la Academia de Ştiinte Economice – secţia Turism. Stabilită la Roma, în Italia. În prezent îşi desfăşoară activitatea literară atât în limba română cât şi în limba ţării de adopţie. Cărţi publicate: „Pasiune/Passione” (poezii), Ediţie bilingvă (română/italiană), Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2014. Volume colective: Antologie de poezie „Simbioze Lirice” Volumele 5, 8, 10, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2014-2015. Prezintă versuri în limba română şi bilingve (română-italiană) în reviste literare precum: „Cetatea lui Bucur” (Liga Scriitorilor Români – Bucureşti), „Confluenţe Literare” (Bucureşti), „Singur” (Târgovişte), „Prolitera” (Germania), „Clipa” (Anaheim, SUA), „Metafora” (Seattle, SUA), „Miorita” (Sacramento, SUA)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors