ZiuaRomaniei008Duminică, 29 noiembrie 2009, în Phoenix, Arizona, a avut loc în premieră un spectacol intitulat “Ziua României la Phoenix”. La acestă sărbătoare au participat peste 200 de conaţionali. Evenimentul a fost organizat de  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi de Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu şi a avut loc într-o sală de recepţie a hotelului “La Quinta” situat la intersecţia străzii Greenway Rd cu Expresul I-17.  

 În jurul orei 13:45 (1:45 pm) pe un fundal sonor cu celebra Baladă a lui Ciprian Porumbescu, invitaţii au sosit rând pe rând, ocupându-şi locurile în sală.

În deschidere, dl Corneliu Nicolăescu, fost ofiţer în armata română, a ţinut o alocuţiune în care a prezentat contextul istoric al Marii Uniri de la 1918, urmat de un moment solemn în care toţi cei prezenţi au intonat imnul României “Deşteaptă-te române”. Apoi, Grupul muzical “Roua” a cântat “Clopotul reântregirii”. Programul a continuat cu un fragment din romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, interpretat cu măiestrie de Mihaela Reed.    ZiuaRomaniei007

La acest spectacol dedicat zilei naţionale a României, au participat mai mulţi lideri ai bisericilor româneşti din metrolopa Phoenix printre care: părintele Vasile Părău preot paroh la biserica “Sfânta Paraschiva”, dl Doru Levi Ilioi pastor al bisericii “Emanuel”, Ionel Borcea – pastorul bisericii “Philadelphia”, Dorel Micula şi George Botea – pastori asistenţi la biserica “Elim”.  Salutară a fost prezenţa pastorului John Todor din Quartzsite (Arizona) care a călătorit peste 2 ore cu maşina să ajungă la acest eveniment împreuna cu soţia şi fetiţa lor între cele doua slujbe (de dimineaţă şi seară) de la biserică.

John Todor este singurul român din orăşelul Quartzsite din Arizona, este căsătorit cu Mythyl Grace, originară din Filipine, amândoi fiind părinţii  unei fetiţe de doi ani, care s-a obişnuit deja să audă vorbindu-se în casă în limba română, filipineză şi engleză. Acesta, este pastorul bisericii americane “First Baptist Church” din localitate.               ZiuaRomaniei021

Liderii bisericilor româneşti din Arizona, au luat cuvântul rând pe rând, intercalându-se cu alte momente din program. Domnul Dorel Micula, s-a remarcat prin cuvântarea despe identitatea noastră ca cetăţeni americani de naţionalitate română. Face o bună remarcă afirmând că uneori ne consideram  americani (pt că majoritatea suntem aici de mulţi ani, alţii de decenii), alteori ne consideram pur şi simplu, români. Cel mai bine se observă cine suntem, la competiţiile sportive internaţionale. Când la o competiţie sportivă este un american, toţi dorim ca el să câştige. Însă, dacă se întâmplă ca în final să ramână un american şi un român, atunci, noi susţinem românul (în o asemenea situaţie se vede mai bine ce suntem). 

Atmosfera a fost întreţinută şi de cântăreţul de muzică populară Vasile Ţântaş (din Surprise, AZ) care a interpretat mai multe piese muzicale printre care “Arizona, Arizona”, “Oameni buni din neamul meu”, “Nici n-am trecut graniţa”, “Am şi prieteni şi duşmani”, “Eu şi vărul Ion” etc.ZiuaRomanieiAZ1

Melodiile au fost intercalate cu câteva recitaluri printre care “Reaprindeţi candela” de Grigore Vieru interpretată de Mihaela Reed, Simona Lucescu a recitat poemul “Din strainatate” de Mihai Eminescu iar poezia “1 Decembrie” de Gabriela Petcu a fost recitată de Ligia Simon.  Au existat şi momentele vesele cu piese remarcabile precum “Proces verbal” şi “Sărutmâna Coana Mare” de Tudor Muşatescu redate cu talent de Corneliu Nicoălescu.

Pe parcursul spectacolului, grupul “Roua” susţinut de o mare parte din audienţă, a revigorat atmosfera în mod deosbit prin melodiile “Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”, “Basarabie Frumoasă” şi “Trăiască duhul lui Iancu”.

Programul evenimentului a fost prezentat cu profesionalism, talent şi dăruire de către jurnalistul Octavian Curpaş,  deschizând astfel drumul spre inimile celor prezenţi la sărbătoarea dedicată României, un motiv în plus de regăsire şi trăire a  bucuriei de a fi români.

În urma acestui eveniment, mulţi dintre participanţi încă sub impresia plăcută lăsată de sărbătoare, au avut cuvinte de apreciere şi mulţumire. Iată o astfel de scrisoare venită din partea lui Gheorghe Manea din Scottsdale, Arizona:

 “Invitaţia de a participa la o întalnire cu românii din Arizona ne-a bucurat prin faptul că am avut prilejul să trăim un moment de adânc patriotism faţă de ţara în care ne-am născut şi am trăit o perioadă a vieţii noastre.

Sărbătorirea Zilei Naţionale ne-a făcut să ne reamintim diferitele etape istorice prin care a trecut poporul nostru pentru păstrarea identităţii naţionale.

Un domn (Corneliu Nicolăescu) care cu emoţie ne-a făcut să rememoram eforturile eroice ale naţiei noastre pentru a fi unită şi puternică în pofida vicisitudinilor vremii de atunci, a trezit în fiinţa noastră acel sentiment patriotic că oriunde vom fi pe acest pămînt, ceva din fiinţa noastră a rămas şi va trăi în vechea vatră strămoşească.

Adunarea a fost condusă cu multă căldură şi spontaneitate de artizanul atâtor întruniri, Octavian Curpaş, care a ştiut să îmbine momentul solemn cu poezie genuină recitată de câţiva invitaţi cu vocaţie de artişti.  

Cântecele susţinute de solistul ardelean (Vasile Ţântaş) şi a formaţiei “Roua” a înveselit audienţa şi imnul patriei noastre a răsunat grandios în hotelul “La Quinta” din Phoenix iar fiorul “Deşteaptă-te române” ne-a făcut să credem pentru moment că suntem acasă. Gazdele au fost foarte ospitaliere punând la dispoziţie mici gustări şi cafea pentru toţi. Schimbul de dialoguri cu cei pe care i-am cunoscut ne-a bucurat mult şi pentru un moment noi toţi, parcă eram o Românie mică în acest frumos stat Arizona.

Aşteptăm ca astfel de evenimente să se mai întample şi noi de aici, să trimitem un gând bun celor care au rămas să înfunte dificilele probleme prin care trece în momentul de faţă, România.”

O altă participantă la această sărbătoare, Ramona Pavlovici, impresionată de întâlnire, scrie revistei:

“Atât eu cât şi familia mea, am fost total mişcaţi şi emoţionaţi că putem sărbători Ziua Naţională a Romaniei chiar şi în Vestul Sălbatic. Am avut un sentiment plăcut, îmbinat cu speranţa că toţi românii, fără deosebire de vârstă, religie, etc…se vor uni sub un singur Dumnezeu şi un singur steag naţional.

 

Desfăşurarea programului a reprezentat un început promiţător pentru felul în care românii din Arizona şi-au exprimat dragostea pentru patria mamă şi pentru cei de-acasă. Desigur că multe aspecte se pot perfecţiona în viitor şi nu mă îndoiesc de un şi mai mare succes în 2010.

 

Sper din tot sufletul că această tradiţie iniţiată de dumneavoastră în acest an, să continuie şi să dăinuie atâta timp cât curge sânge de român pe aceste meleaguri. Cred că un mare aport la sucesul acestui eveniment în viitor îl va avea atragerea a cât mai multor copii care să promoveze valorile şi cultura noastră românească. În aceeaşi ordine de idei aş adauga o altă sugestie, şi anume organizarea unui alt eveniment în Ianuarie, prin care să comemorăm creaţia şi contribuţia Eminesciană în literatura română.”

 

Cu siguranţă, şi în anul 2010,  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu, vor organiza alte spectacole, alte minunate întâlniri prilejuite de diverse ocazii. Şi toate aceste evenimente, vor fi minunate, aşa cum a fost cel prezentat iar de fiecare dată, elemente noi vor întregi reuşitele.

gabrielle Gabriela Petcu

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Photographer
Autor: Alexandra-Iulia ZĂRNESCU

O naţiune este definită, în principal, prin pământul pe care îl stăpâneşte şi prin limbă, vectorul esenţial prin care se constituie Cultura sa. Pământul natal, pe care s-a născut un popor, pe care îl locuieşte şi pe care îl cultivă ca să se hrănească şi să prospere, face parte din categoria bunurilor imobile, fixe, pe care nu le poate schimba şi pe care nu le poate lua cu el în căruţă, dacă migrează. Popoarele migratoare s-au pierdut în Istorie în timpul respectivelor migraţii, graiurile lor dispărând odată cu ele.
Noi, românii, nu am venit din alte zări: am fost aici dintotdeauna. Din vremi imemoriale. De aceea, avem şi o limbă străveche, arhimilenară şi, ca atare, bine constituită şi frumoasă. Limba, însă, este un bun mobil, spiritual, „la purtător“: fiecare membru al unui popor o ia cu sine dacă alege să-şi părăsească Patria şi să se stabilească – temporar sau definitiv – în altă ţară. Dar, oriunde se manifestă, limba română face parte din Patrimoniul Naţional al Românilor şi, în consecinţă, ea trebuie cultivată şi apărată de ingerinţe străine, întrucît „Limba noastră-i o comoară!“, cum frumos şi profund spune poetul Alexei Mateevici. Este firesc, aşadar, să considerăm că toţi românii au obligaţia morală şi spirituală să se preocupe de protejarea limbii române, pentru a o feri de pervertirea ei, deoarece, cum vedem, se diversifică formele de agresiune contra limbii române.
În ceea ce mă priveşte, m-am asociat şi eu celor care militează pentru acest lucru şi am redactat câteva materiale de presă prin care am semnalat folosirea – pe cât de răspândită, pe atât de greşită – a noţiunilor „xenofobie“, „procent“, „poliţie criminală“ etc. Articolele referitoare la primele două noţiuni au fost publicate şi în Curentul Internaţional, al cărui deceniu de apariţie se aniversează acum.
Din păcate, poluarea limbii române se realizează chiar prin dicţionare – cum am relevat în acele materiale –, dar, în ultima vreme, şi prin traduceri, în spirit cosmopolit-mimetic şi în genul Coanei Chiriţa, care din „furculiţă“ făcea „furculision“. E cazul, de exemplu, al preluării prin traduceri „fonetice“ şi mimetic-grafice – ridicole şi greşite – şi nu semantice a recentelor achiziţii de vocabular: din englezescul location au făcut, de-a dreptul, „locaţie“, în loc de „poziţie, aşezare“ şi, în contextul respectiv, „loc“ – deşi „locaţie“ înseamnă altceva în limba română; cuvîntul classified îl preiau, ad litteram, „clasificat“, în loc să-l traducă, în mod corect, prin „secret“, deoarece în limba română „clasificat“ are doar sensul nevinovat de „clasificat“; anglo-americanul responsible a devenit, tot ca „furculision“, „responsabil“, dar e folosit în propoziţii în care i se atribuie exclusiv sensul de „vinovat“: „Al Qaeda este considerată responsabilă de atentatele contra Turnurilor Gemene“… etc. La fel, e la modă să zici „determinare“ în loc de „hotărâre“, „voinţă“. Au ajuns nu numai politicienii, ci şi sportivii să se exprime astfel: „Avem determinare să câştigăm la scor!“ Unde ţin ei „determinarea“ asta? În buzunare, în jambiere, în mingea pe care o aleargă?! Nu este mai simplu, mai frumos şi mai exact să se spună „Suntem hotărâţi să câştigăm!“?; sau: „Suntem motivaţi să învingem!“?; sau: „Am decis să luptăm pentru victorie!“? Similar, este de bon-ton să zici: „Ei au expertiză în această problemă“ în loc de „Ei au experienţă“, „competenţă“ etc.
De asemenea, deşi este un pleonasm, este la mare modă folosirea neologismului „reiterat“, preluat din limba franceză – evident, de către semidocţi, care vor şi ei să vorbească „pă radicale“! În aceeaşi situaţie se află şi la fel de impropriu este folosit cuvântul „impact“ (de la impactus), care înseamnă „izbit, lovit, tamponat“. Singurii care-l utilizează cu sensul corect sunt – surprinzător – foştii mili-ţieni de la Serviciul Circulaţie al Poliţiei: „La impactul cu autobuzul, autoturismul s-a zdrobit…“; sau: „La locul de impact s-au găsit urme…“ etc. În rest, toţi ceilalţi îl folosesc cu sensul greşit, de „efect, consecinţă“, şi spun cu preţiozitate: „…impactul asupra…“
Deoarece „Limba noastră-i limbă sfîntă, Limba vechilor Cazanii“ şi întrucît voi pleda mereu pentru păstrarea purităţii limbii române, voi continua să redactez materiale în care să dezvolt analiza referitoare la termenii şi expresiile enumerate, precum şi la altele, ca să relev erorile comise de unii publicişti sau analişti – precum cunoscutul ziarist Ion Cristoiu, la care a devenit un parazit verbal formularea „Ce-s cu astea…“ (sic), formulare pentru care, deşi este evident greşită, nu s-a găsit nimeni să-l corecteze! Astfel, sper să pot întări colaborarea mea cu această revistă, citită atât de românii din ţară, cât şi din afara ei – în special de românii din S.U.A. şi Canada, unde apare de un deceniu. Încă o observaţie de stil şi de logică impusă de recenta exprimare improprie a premierului Emil Boc: „Am decis să-l remaniez pe ministrul Nica…“ (sic). Vai, domnule Boc! Se remaiază ciorapul; se remaniază guvernul; dar un ministru nu poate fi „remaniat“: el poate fi doar demis.

Vă rog să-mi îngăduiţi să profit de această ocazie festivă ca să-mi exprim, încă o dată, deplina gratitudine faţă de domnul Ştefan Străjeri, directorul şi animatorul neobosit al Curentului Internaţional, care mi-a făcut onoarea să mă asocieze prestigioşilor colaboratori ai revistei.

Cuvântare prezentată la aniversarea a 10 ani de apariţie a revistei CURENTUL  INTERNAŢIONAL
2 octombrie 2009, Pojorâta
Bucovina, România

TRAIAN BASESCU – mesaj electoral

Posted by Ion Roata On December - 5 - 2009

COMUNICAT DE PRESĂ
MESAJUL PREŞEDINTELUI TRAIAN BĂSESCU
ADRESAT ROMÂILOR DE PRETUTINDENI
Dragi români!
Prin votul dat la Referendumul din 22 noiembrie 2009 aţi dat o şansă continuării
reformei clasei politice. Nu a fost uşor să câştigăm împreună această etapă. Dar, după
cum vă spuneam, nu mă voi da în lături de la niciun efort pentru a desăvârşi reforma
clasei politice şi modernizarea statului român. Am simţit susţinerea şi prietenia voastră,
v-am avut aproape şi aşa îmi doresc să rămâneţi şi în următoarea perioadă.
Referendumul a fost validat cu o prezenţă la vot de 50,16%! Votul dumneavoastră a
făcut diferenţa, căci aproape 100.000 de români din afara ţării s-au prezentat la vot, acel
1% care a făcut posibilă validarea referendumului. Aţi fost aliaţii democraţiei şi s-a
demonstrat, încă odată, că fiecare vot contează.
Prezenţa record la vot în toate secţiile din străinătate şi votul covârşitor pe care mi l-aţi
dat m-au făcut să mă simt încă odată Preşedintele tuturor românilor! Va mărturisesc că
a fost cel mai plăcut moment al acestei campanii, care mi-a adus o imensă satisfacţie –
să văd că aţi participat în număr atât de mare la scrutinul electoral din România, că
trăiţi şi simţiţi pentru România, pentru ţară şi pentru viitorul naţiunii române! Aţi
demonstrat lumii întregi că românii sunt o forţă atunci când îşi fac auzită vocea, că
România este o democraţie consolidată. Prin efortul vostru, de a vă prezenta la vot, aţi
demonstrat celor de acasă că vă pasă de ei şi că purtaţi în suflet culorile Tricolorului.
Dragostea de ţară este un sentiment care nu se stinge dincolo de graniţele României!
Acum, vă cer să îmi fiţi aceeaşi aliaţi de nădejde pentru ca, împreună, să putem continua
reformele, să întărim legătura dintre comunitatea în care trăiţi şi ţara mamă! Vom avea
multe de făcut împreună, multe proiecte de continuat atât pentru românii de
pretutindeni, cât şi pentru cei de acasă.
Simt că votul dumneavoastră este încărcat de speranţe, aşteptări, de toate acele
aspiraţii pe care le cunosc şi care mă determină să acţionez cu şi mai mare
responsabilitate pentru a vi le îndeplini. Voi fi acelaşi Traian Băsescu care luptă pentru
voi, oriunde v-aţi afla!
Va aştept, din nou, pe 6 decembrie 2009, la cel de-al doilea scrutin al alegerilor
prezidenţiale, pentru a da un viitor românilor de pretutindeni.
Pentru tot ce a fost şi ce va urma, vă mulţumesc!

Traian Basescu,

Presedintele Romaniei

Traian Basescu.site

Vreau o Românie a bunului-simţ!
Vreau o Românie în care pensiile să fie de bun-simţ!
Fiecare român trebuie să aibă o pensie decentă după o viaţă de muncă. Fiecare român trebuie să primească pensia după cât a contribuit. Să punem capăt pensiilor speciale pentru parlamentari şi magistraţi.

Vreau o Românie în care salariile să fie de bun-simţ!
Fiecare român să fie plătit pentru cât munceşte.  Trebuie să păstrăm un echilibru între salariile celor care muncesc în sectorul privat şi cei care muncesc în sectorul de stat. Am pus capăt sporurilor nejustificate şi salariilor indecente ale şefilor din aparatul guvernamental.

Vreau o Românie cu un parlament de bun-simţ!
Parlamentul trebuie să facă legi bune pentru cetăţeni. Parlamentul trebuie să rămână cu o singură cameră. Două camere înseamnă mai multă birocraţie, cheltuieli mai mari, întârzierea adoptării legilor. Parlamentul trebuie să aibă maximum 300 de parlamentari şi nu 471 câţi sunt acum. Sunt ţări mai mari decât România care au o singură cameră a Parlamentului şi mai puţini parlamentari decât avem noi acum.

Vreau o Românie cu o justiţie de bun-simţ!
Justiţia trebuie să împartă dreptatea pentru toţi românii. Nimeni nu este mai presus de lege. Nici preşedintele, nici parlamentarii, nici miniştrii, nici chiar magistraţii, cei care împart dreptatea. Fiecare român să răspundă în faţa legii pentru faptele sale. Justiţia trebuie să judece mai repede dosarele şi să dea sentinţe drepte.

Vreau o Românie cu un sistem de educaţie de bun-simţ!
Doar un sistem de educaţie performant poate pregăti tinerii pentru viaţă. Fiecare tânăr din România trebuie să aibă o şansă pe piaţa muncii. Avem nevoie de profesori bine plătiţi, de şcoli mai curate, de laboratoare bine dotate şi de implicarea comunităţii locale în deciziile şcolilor.

Vreau o Românie cu funcţionari de bun-simţ!
Românii trebuie să fie trataţi decent atunci când merg la medic, la circumscripţia financiară, la poliţie. Românii au nevoie de servicii de calitate pentru care plătesc taxe şi impozite. Ne trebuie o administraţie publică suplă şi eficientă cu funcţionari bine pregătiţi şi politicoşi care să servească în mod egal şi corect toţi cetăţenii.

Nota redactiei. Materialul din aceasta pagina este identic cu cel din editia tiparita, alocat spatiului electoral inchiriat celor doi candidati din turul doi. Din motive care tin de politica editoriala, “Curentul International” isi pastreaza independenta vis-a-vis de partide, candidati etc.

Mai e putin si se termină campania asta blestemată!

Posted by Stefan Strajer On December - 3 - 2009

Mai e putin si se termină campania asta blestemată!

liviu_antonesei

Autor: Liviu ANTONESEI
Vineri se termină naibii cea mai tensionată şi mai murdară campanie electorală de la începutul anilor `90 încoace. Am avut de toate, luptă anticomunistă la douăzeci de ani de la plecarea pe pustii a comunismului, filmuleţe demascatoare, nici nu mai contează dacă autentice sau trucate, presă transformată în propagandă pură, de o parte sau de cealaltă, contramanifestaţii ca la 1990-91 şi gesturi de o rară mîrlănie – între altele, preşedintele în exerciţiu n-a dat mîna cu doi foşti preşedinţi ai României, cu prilejul festivităţilor oficiale de Ziua Naţională! E şi ceva amuzant, cînd consulţi biografiile celor doi combatanţi – să constaţi că lustrabil e, mai degrabă, celălalt decît cel care crezi tu sau crede el şi susţinătorii săi! Dar în trei zile se termină! Problema este că, oricine ar cîştiga, iar mie cîştigătorul mi se pare deja vizibil, dar mă voi abţine să-l spun, că nu vreau să influenţez nici măcar involuntar opţiunile, deci, oricine va cîştiga, nu va avea mari motive de bucurie, iar sărbătorirea victoriei va trebui să se termine chiar înainte de a începe. Va fi treabă, nu glumă!

România nu-şi mai poate permite să stea cu un guvern provizoriu, sau interimar, care are şi termenul legal depăşit!, unul picat, altul pe ţeava ruginită şi unul alternativ! Criza politică prelungită – şi, pentru a evita discuţiile inutile, voi spune că aceasta nu are un singur vinovat, nici măcar o singură parte vinovată! – adăugată crizei economice, a fost una din acele originalităţi româneşti de care ne-am fi putut lipsi, cum nici rostogolirea crizei economice din motive electorale n-a fost o idee bîntuită de geniu. Citiţi toate analizele economice independente, citiţi declaraţiile care vin din mediul de afaceri, urmăriţi cotaţiile agenţiilor de rating pentru ţară, sistemul bancar etc şi veţi afla că situaţia nu e deloc roză. Pe la începutul campaniei electorale, mă gîndeam că vom fi loviţi în plin de efectele crizei economice cîndva după 1 ianuarie, acum mă întreb dacă acestea vor avea măcar răbdarea să treacă Crăciunul! În învăţămînt şi în alte domenii bugetare, curba de sacrificiu, cu cele 8 plus 8 zile de concediu fără plată, chiar dacă discret, a început deja. Sigur, angajaţii refuză să completeze cererile de concediu fără plată – e şi aburd să ceri cuiva să renunţe de bună voie la salariu plus sporurile aferente! –, dar angajatorii vor găsi un ac de cojoc, pentru simplul motiv că bani nu mai sînt. Asigurările premierului intrimar, că vor fi bani de pensii şi salarii şi în ianuarie, trebuie luate cum grano salis şi, oricum, D-Sa ia în calcul şi banii „economisiţi” din fondul de salarii bugetare pe noiembrie şi decembrie.

Deci, oricine va cîştiga nu va avea motive de mare bucurie, nici de sărbătorit, nici nu se va putea bucura de cele „100 de zile” de graţie ce se acordă, de obicei, unei noi guvernări sau reînvestirii alteia deja existente. Va trebui să asigure ţării un guvern puternic şi stabil, bazat pe o majoritate consistentă, sau măcar pe un sprijin parlamentar considerabil – şi e greu de crezut că acesta va putea fi condus de dl. Liviu Negoiţă! –, un guvern care să poată relua negocierile cu FNI, să ofere ţării o imagine de credibilite, grav afectată în ultimele luni, şi să purceadă instantaneu la un program anti-criză veritabil, pentru că măsurile paleative deja luate, cînd n-au fost degeaba, au făcut mai mult rău decît bine. În opinia mea, de pe 7 decembrie dis-de-dimineaţa, joacă aceasta inconştientă „de-a politica” trebuie să înceteze, cum trebuie să înceteze şi prefăcutul combaterii crizei. Ori vine un ceas al responsabilităţii, ori Dumnezeu cu mila! Însă Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi şi bagă în sac!

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

Interviu cu domnul prof.univ.Ion Coja

Foto.Ion Coja

Autor: Marius Marinescu

„Punctul meu de plecare este încrederea în români, în energiile nationale”

Discurs împotriva vorbelor nesabuite ale unor Andrei Plesu, Teodor Baconski etc.

Domnule profesor, v-am trimis pe internet articolul Persistenta, publicat de dl Teodor Baconski în revista „22”. L-ati citit, probabil. Ce parere aveti?
Textul circula si pe Internet, cu titlul dat de internauti Un portret corect al românilor, sau asa ceva. Da, este un text bine scris, bine articulat, dl Baconski stie sa fie si convingator, si fermecator. Tocmai de aceea devine periculos pentru societate atunci când sustine idei false, caci face multe victime, sunt multi cei ce si le însusesc.
Care sunt aceste idei false?
Este vorba de o atitudine, în primul rând. Dl Baconski ne pune în fata oglinda ca sa vedem cât suntem de urîti, de hidosi, românii de noi! Or, oglinda sa nu prea este neteda, drept care deformeaza imaginea noastra. Îmi vine greu sa cred ca dl Baconski nu-si da seama ca ne judeca strâmb. Iar daca într-adevar nu-si da seama, m-as bucura. Ar însemna ca este recuperabil. Ceea ce nu este cazul lui Andrei Plesu, si el autor al unor texte impecabil scrise, sub raport stilistic, literar, dar chitite si ele în aceeasi directie: denigrarea componentei românesti a lumii în care traim. Putem vorbi despre amândoi acesti fini intelectuali din elita intelighentiei românesti?
E mai mult decât speram! Mai ales ca sunt tare multi cei care în mass media româneasca se pronunta foarte des si foarte critic la adresa istoriei, a comportamentului, a weltanscauungului românesc, daca pot spune asa. Mereu apar „dovezile” ca suntem ba un popor fara istorie, ba un popor fara viitor! Pot fi luate în serios aceste critici?
Le iei în serios numai daca rezista la un examen critic! În textul dlui Baconski, m-am poticnit aproape la fiecare fraza în afirmatii lipsite de acoperire, aruncate fara nicio justificare, ca si când ar fi lucruri mult prea bine dovedite. Înca de la început aflam ca noi, românii, „persistam în propriul stat, slab statalizat”, fraza care suna aproape ca un repros ca înca n-am disparut de pe fata pamântului! Iar despre statul român ca ar fi „slab statalizat”, ce vrea sa ne spuna dl Baconski? Încerc sa-i dau dreptate, dar nu gasesc ca argumente decât vorbele usuratece spuse la adresa statului în general, dupa 1990, paravan pentru spolierea statului român de ceea ce noi stiam ca este „averea poporului”. Asa zisii liberali – raspânditi prin toate partidele, s-au întrecut în a deplânge neputinta statului de a gestiona si de a gospodari, de a „manageria”, argument pentru a i se lua tot ce avea statul în posesie sau administrare: imobile, fabrici, ogoare, obiecte de patrimoniu etc. Tot jaful postdecembrist s-a facut sub aceasta acoperire… Dar poate ca dl Baconski are în vedere istoria când spune ca suntem un stat „slab statalizat”. Din aceasta perspectiva este la îndemâna oricui care cunoaste putina istorie sa-l traga de mâneca pe autor: noi, românii, avem o statalitate proprie dintre cele mai vechi din Europa. O statalitate neîntrerupta, care dureaza din secolul al 14-lea. La câte popoare din Europa si din vecinatatea noastra o mai întâlnim?
La unguri?
De la Mohaci, 1526 parca, statul maghiar a disparut, si a mai aparut dupa 1919, la Trianon. Dar sa nu insistam prea mult si sa ajungem la subiect, adica la afirmatiile care m-au suparat cel mai tare. Anume comentariul facut de autor în legatura cu „faimoasa teroare a istoriei”. Citez: „Generatia lui Eliade, care a consacrat aceasta nefericita expresie, poarta vina de a fi propus, astfel, cea mai perfida schema de autosabotare. Nu exista vreo scuza mai lasa pentru neîmplinirile unui popor decât aceasta stupida „teroare a istoriei”. Ea rasfata toate viciile, ambaleaza indulgent toate esecurile, cauta, iresponsabil, sa justifice retroactiv toate nemerniciile.” Repet, este bine scris întreg articolul, asa cum se vede si din citatul propus. Bine scris, dar nu la obiect. Conceptul amintit a fost propus de Mircea Eliade pe la 1960, 60 si ceva, într-un comentariu la Miorita, si în niciun caz nu a fost „consacrat de generatia lui Mircea Eliade”. Adica de legionari! Daca l-a consacrat cineva, asta a facut-o Miron Costin!…
Asadar pe legionari îi acuza de a fi inventat „cea mai perfida schema de autosabotare, cea mai lasa scuza”!
As face o paranteza: cine se autosaboteaza numai perfid nu este!… Aici s-a cam lasat dl Baconski furat de propria sa retorica si a uitat de logica! …Cât priveste consacrarea sintagmei amintite, aceasta s-a produs târziu, dupa anii ’70. Dar pentru ca dl Baconski a introdus în argumentatia sa Miscarea legionara, as vrea sa ne oprim putin la aceasta si sa raportam la Miscarea legionara chiar întreaga pledoarie a dlui T.B. Domnul Baconski o acuza de lasitate si perfidie, acuzatie rasfrânta asupra tuturor românilor în fapt. Nu m-ar deranja aceasta identificare, legionar=român. Ma onoreaza si pe mine, ca român. Numai ca referinta la legionari, daca-i corect facuta, este de natura sa-l contrazica total pe dl Baconski, ba chiar este capabila, daca dl Baconski este „cinstit sufleteste”, sa-l vindece de tot scepticismul sau cu privire la valoarea si consistenta românescului din lume.
V-as ruga sa fiti mai explicit.
Pai, domnule Marinescu, într-o discutie cât de cât serioasa pe acest subiect, subiectul fiind „ce fel de oameni sunt românii? Cu ce merite si cu ce esecuri îi înregistreaza istoria?”, referinta la legionari este obligatorie. Obligatorie si mântuitoare, daca e facuta corect. Miscarea legionara este una din marile ispravi ale Neamului românesc. Sunt voci autorizate care considera ca Miscarea legionara este cea mai grozava înfaptuire a poporului român! În orice caz, ea poate fi numita „a poporului român”, caci a fost creatia unor tineri români, la care a aderat practic întreg tineretul României, aproape ca nu a existat familie de români care sa nu fi avut pe cineva în Miscare. Da, a fost neîntrerupt calomniata în modul cel mai sistematic, cu tenacitate si mare desfasurare de forte, dar un individ ca Teodor Baconski a avut toate posibilitatile de a afla adevarul despre legionari. Numindu-i pe legionari „generatia lui Micea Eliade”, foarte multi autori recurg la aceasta stratagema ca sa poata vorbi mai liber si ca sa omagieze aceasta generatie fantastica, de mari oameni, dintre care cei mai multi au fost de dreapta sau chiar legionari declarati ori macar cu simpatii legionare. Iata însa ca despre „generatia lui Mircea Eliade” dl Baconski se pronunta cu o asprime nemaiîntâlnita în publicistica româneasca: perfidie, lasitate, prostie. Deci, românilor care, ca si dl Baconski, sunt cuprinsi de sentimentul ca apartin unui popor care nu a facut mare brânza în istoria sa, le recomand sa se informeze corect asupra legionarilor. Le recomand sa înceapa prin a citi cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu. Este tamaduitoare pentru morbul disperarii si al lamentarii în grup.
Iar eu le recomand cartea Legionarii nostri, a domnului Ion Coja.
N-am nimic împotriva, nu-i rea, dar mai sunt câteva mult mai bune.
Ati spus ca voci autorizate afirma ca Miscarea Legionara este cea mai grozava isprava a românilor. Numiti o asemenea „voce”.
As cita o voce autorizata si neasteptata, vocea lui Joseph Goebbels, ministrul nazist. Stiu ca unii vor crede ca le fac un deserviciu legionarilor daca voi sustine ca Goebbels i-a pretuit. Acestora le amintesc de Hitler, care nu i-a iubit deloc pe legionari, de la Hitler a obtinut Carol, în 1938, acordul decisiv pentru asasinarea Capitanului… Goebbels, la Paris, de fata cu ziaristii straini acreditati în capitala Frantei ocupate, a declarat ca „Garda de fier este lucrul cel mai important care s-a petrecut în secolul nostru”. Am mai publicat o data aceasta declaratie si sursa ei. Nu insist asupra acestei chestiuni. Problema mea nu este Goebbels, ci dl Baconski, si Plesu si altii ca ei, care nu cunosc adevarul despre legionari, sau nu vor sa-l recunoasca, ignorând astfel capitolul, dupa unii cel mai glorios, din istoria noastra. Ceea ce nu-i împiedica pe acesti domni atât de exigenti sa ne faca inventarul facutelor si, mai ales, al nefacutelor din istoria noastra. Raportarea la Miscarea legionara este însa obligatorie pentru cei care cauta cu lumînarea defectele si pacatelor românilor. Vor fi contrazisi de prestatia legionarilor, atât de eroica.
Andrei Plesu cu ce greseste?
O clipa numai, as vrea sa propun un principiu: în secolul trecut, al 20-lea, românii au avut câteva momente importante, prin care au participat la istoria planetei. Pe lânga legionari…
Dar legionarii ce au cu istoria planetei?! Chiar dumneavoastra ati spus, de mai multe ori, ca legionarismul este un fenomen românesc, care s-a declansat si desfasurat fara niciun amestec din afara, nici macar unul german, nazist.
Fenomenul legionar începe sa fie tot mai cunoscut pe planeta noastra, în ciuda embargoului mediatic total. Acest interes este azi în crestere. Am întâlnit tineri rusi sau polonezi ori spanioli, irlandezi, care stiau foarte multe despre legionari, despre Capitan, si se straduiau sa-si însuseasca corect viziunea legionara asupra lumii politice. Si postulez: intelectualul român, publicist si ideolog, care nu a fost capabil sa-si faca o parere exacta, corecta, despre legionari, care are lacune grave de informatie în ceea ce priveste lumea legionara, nu are voie sa exprime un punct de vedere defetist cu privire la români. Este acesta un principiu, l-as numi al cumsecadeniei: poti sa lauzi pe cineva chiar si daca nu-l cunosti prea bine! Dar când te apuci sa critici pe cineva, trebuie sa te asiguri ca stii totul despre acel ins, mai ales daca este vorba de un grup uman, de un popor!
Or, este evident ca dlui Baconski îi lipseste una dintre cele doua sau trei informatii capitale pentru cine se apuca sa ne judece pe noi, românii, ce ne poate capul! Daca nu s-a învrednicit sa afle ce este de aflat despre acesti bravi români, despre „românii cei mai români”, adica despre legionari, individul decade din dreptul de a ne judeca cu asprime, de a ne condamna ca pe niste repetenti ai istoriei. Când nu esti informat asupra subiectului pus chiar de tine în discutie este foarte grav. Mai bine taceai!
Care ar fi celelalte doua „informatii capitale” despre români?
Una priveste contenciosul româno-evreiesc, acuzatia de holocaust, de genocid, de pogrom, cu care suntem gratulati de unii evrei. Repet, unii evrei, nu toti. Pentru mine, românul care nu s-a interesat în mod special despre ne-vinovatia românilor în aceasta materie si nu a cercetat acest subiect, ci si-a însusit fara sa clipeasca „dilematic” teza lui Wiesel si a altor haimanale de evrei si români, teza care sustine ca suntem un popor de criminali, acel român, oricât ar fi el de scolit, de academic, decade din dreptul de a rosti judecati de valoare asupra poporului român! Asemenea judecati nu se pot formula fara a lua în seama faptul ca românii, pusi la încercare de istorie sau de Dumnezeu, supusi testului de omenie alaturi de celelalte popoare din Europa, au dovedit un comportament mai mult decât onorabil, oferindu-le evreilor napastuiti un sprijin pe care alte popoare nu au fost în stare sa-l arate si sa-l ofere evreilor. Or, acest adevar multora nu le convine azi, asa ca au scornit basna cu holocaustul, cum ca a fost holocaust în România, ba chiar „holocaustul a început în România”. Eu nu le cer intelectualilor români sa protesteze fata de aceasta minciuna netrebnica, dar îi pretind românului care se crede îndreptatit sa-si judece parintii cu asprime, chipurile cu luciditate, îi cer acelui românas sa se pronunte mai întâi asupra acestui subiect: a fost sau nu holocaust în România? Sau purtat sau nu românii într-un mod care ar fi fost normal sa le atraga recunostinta evreilor? Repet, eu nu pretind de la dl Baconski sa intervina în problema holocaustului. Îi înteleg pe toti cei care se abtin si tac: au familie, au o cariera în fata, au cine stie ce pacate pentru care se simt vulnerabili sau santajabili etc. Dar daca, nesilit de nimeni, te încumeti sa abordezi subiectul gingas al unei evaluari totale, generale, a prestatiei istorice de care s-au învrednicit românii de pretutindeni si dintotdeauna, emitând astfel judecati critice aspre si categorice, deloc dubitative, pe un ton sententios, ca si când tu ai fi pedagogul neamului, eu nu te iau în serios decât daca ai trecut „proba Holocaustului” si nu te-ai ferit sa spui adevarul. Daca te-ai aratat gata sa suferi pentru adevar!
Despre ce suferinta poate fi vorba?
Sa zicem suferinta de a nu fi publicat, de a nu ti se oferi un microfon sau câtiva centimetri patrati de „sticla”. De alte suferinte nu mai vorbesc…
A treia informatie?
Cred ca sunt mai multe, dar daca e sa ne rezumam la trei, as adauga corecta receptare a epocii comuniste, 1944-1989. A invoca acesti ani pentru a deduce numai defecte si abandonuri românesti, dezertari si tradari etc., mi se pare neserios. Penibil. Nu e cazul dlui Baconski, vorbesc acum în general, cu gândul la alti „ochi neînduratori” care scruteaza fenomenul românesc tinând batista la nas cât mai ostentativ. Cine nu sufla o vorba despre partizanii din munti, despre ardoarea unor minoritari de a sustine partidul comunist si prezenta Armatei Rosii în România, cine nu întelege marea opera savârsita în acei ani de Biserica Ortodoxa Româna, cine nu recunoaste performantele economice atinse în anii „dictaturii de dezvoltare”, cine nu este capabil sa separe epoca în care românii erau minoritari printre comunisti de epoca în care partidul comunist „se românizeaza la vârf” si cine nu vede deosebirea ca de la cer la pamânt între cele doua epoci, acela sa se abtina sa faca judecati publice asupra chestiunii.
Ajungem iar la Ceausescu?
Numai atâta spun: cei care l-au condamnat la moarte pe Ceausescu, care propriu zis l-au asasinat, nu au facut-o în numele nostru si cu asentimentul nostru, ca sa ne razbune pe noi, ca sa pedepseasca greselile si pacatele lui Ceausescu, ci ca sa-l pedepseasca pentru tot ce a facut în folosul neamului si al Tarii. Dovada: felul cum acei indivizi au guvernat dupa aceea, felul cum au distrus Tara. Cine nu pricepe ca am fost intoxicati cu informatii si aprecieri incorecte asupra a ceea ce se întâmpla în România „lui Ceausescu”, acela nu stie pe ce lume traieste. Daca lucrurile ar fi evoluat dupa 1990 asa cum am sperat noi, atunci da, se adeverea ca Ceausescu ne-a fost dusmanul cel mai mare. Dezastrul însa pe care îl înregistram azi, dovedeste ca nemernicilor le-a fost frica de Ceausescu, cu Ceausescu în viata nu le-ar fi fost usor sa instaureze politica de subminare a tot ce este românesc si în primul rând a intereselor noastre nationale cele mai firesti. L-au ucis pe Ceausescu pentru ca le-ar fi fost dusmanul cel mai informat asupra intentiilor lor criminale. Trebuie sa aplicam regula les amis de mes amis sont mes amis, cu varianta dusmanii dusmanilor mei îmi sunt prieteni!
Adica?
Adica cei care ne guverneaza de douazeci de ani sunt în mod evident niste dusmani ai neamului românesc, ai românilor, ai nostri. În decembrie 1989, ei s-au dovedit dusmanii de moarte ai lui Ceausescu. Deci, daca ne sunt dusmani si noua, si lui Ceausescu, noi nu mai putem vedea în Ceausescu un dusman! Logic?
Cum apreciati afirmatia dlui Baconski, cum ca „cantitatea de teroare istorica este matematic egala pentru toate grupurile umane constituite sau nu în stat”?
Este tipic comunista în esenta ei, caci proclama un soi de egalitate între popoare!… Asadar nu a existat nici teroarea tarista, nici cea sovietica pentru popoarele din Rusia, dintre care multe au disparut în ultimii 200 de ani. Pun acest termen cu gândul la Basarabia. Au suferit egal românii din Rusia si rusii din Rusia?… Au suferit spaniolii la fel de mult ca popoarele amerindiene, la fel germanii si evreii, evreii si palestinienii… Ce sa mai zic de englezi?! Nimeni nu crede „ca numai ai lui au suferit”, dar pun o întrebare dlui Baconski si altora ca dînsul…
„…oligofreni sau ignoranti”, am citat din articolul dlui Baconski.
Pun întrebarea: oare chiar pretutindeni, la toate „grupurile umane” poti înregistra un masacru similar celui de care au avut parte legionarii? Carol omoara peste 300 de legionari, decapitând Miscarea de cei mai importanti lideri, vine apoi a doua decapitare, efectuata de Ion Antonescu, victimele fiind de data aceasta si mai numeroase, apoi vine razbunarea cominternista pentru refuzul legionarilor de a colabora la bolsevizarea Romîniei, cu alte sute de morti, cu zeci de mii de încarcerari. Unde în Europa secolului 20 s-a mai petrecut asemenea macel?! În China comunista, însusi regele, tradator de tara caci oferise pe tava japonezilor Manciuria, va fi condamnat la numai 10 ani de temnita! Un adevarat mizilic, fata de dezmatul din tribunalele bolsevice ale anilor ’50, unde practic nici o condamnare nu a fost sub 10 ani, chiar si a unor minori detot nevinovati… Cunoaste multe tari dl Baconski unde într-o singura noapte au fost arestati 10.000 de studenti, de tineri nationalisti? Am dreptul sa ma întreb si de ce numai în România caderea comunismului a facut mii de victime? Ma întreb si tare as fi curios sa aflu raspunsul dlui Baconski.
Iar dl Plesu, Andrei Plesu, ce ar fi de spus despre dînsul?
Domnul Plesu al dumitale – eu nu-i pot spune domn!, are o întreaga opera pe acest subiect: precaritatea a cam tot ce este românesc. Scrisa aceasta opera cu si mai mult talent, cu virtuti literare si stilistice deosebite. Dar nici lui Andrei Plesu, pentru aceleasi motive, nu-i pot recunoaste dreptul de a aborda acest subiect, caci acesta este un subiect pe care atunci când îl tratezi, volens nolens te erijezi în postura de justitiar, de judecator moral al poporului tau. Aceasta postura, de instanta morala nationala, nu i se potriveste oricui. O accepti la persoane care au facut lucruri deosebite pentru neamul lor, care au suferit, care si-au pus pielea la bataie pentru „grupul uman” din care fac parte. Avea acest drept bunaoara Petre Tutea, care facuse ani grei de temnita pentru ca vorbea slobod despre drepturile poporului sau, împotriva celor care încalcau aceste drepturi. Si deseori nea Petrache rostea vorbe aspre despre neamul românesc, dar imediat lua aminte ca nu se cade sa faca asa ceva si retracta cu umilinta, caindu-se.
În cazul lui Plesu însa sunt si mai multe motivele care îi impun sa stea decent în banca sa si sa încerce sa treaca cât mai neobservat. Instinctul de aparare ar trebui sa-i impuna acest comportament. Dar se pare ca insolenta si vedetismul îl fac sa uite de orice precautie. Nu sunt eu singurul care, când pronunta sau aude numele lui Andrei Plesu, nu poate sa nu se gândeasca la acel ministru al culturii care a abrogat în ianuarie 1990 legea patrimoniului cultural, ceea ce a declansat hemoragia de valori artistice inestimabile care au disparut din institutiile publice si au luat calea strainatatii, cele mai multe. Asadar un Andrei Plesu mai mult decât infractor, caci s-a facut astfel complice la toate furturile din patrimoniul national. Un hot oarecare fura si el un tablou, doua, câteva carti rare. Andrei Plesu poate fi considerat ca a fost si este în continuare complice la toate actele de jaf din muzee, din colectii etc., deja consumate sau viitoare. Nota bene, acea lege a patrimoniului abrogata de Plesu nu era o lege comunista, ci traducea întocmai legea franceza a patrimoniului. Acuzat pentru aceasta masura absolut nemernica, nici pâna azi acest individ subtire, cu maniere elegante si plin de umor, nu a catadicsit sa dea o explicatie pentru gestul sau de tradare a unui interes national foarte important, elementar… Mai are curajul Andrei Plesu sa bata obrazul cuiva?! Uite, domne, ca are. Are curajul sa ne tina lectii de morala sau de eleganta comportamentala. Nu mai zic si de celelalte pacate, de dinainte de 1990 sau tot de dupa 1990, nu-i fac eu inventarul complet, mi-e destul sa stiu ca dezastrul facut în materie de patrimoniu artistic national i se datoreaza aproape exclusiv numitului Andrei Plesu.
Circula pe Internet un text al dlui Plesu, despe un brancardier…
L-am citit, este grozav. Pezevenchiul stie sa scrie, i-a dat Dumnezeu multe daruri, dar nu a fost în stare sa-si dobândeasca el singur acel dar ales pe care nu-l ai din nastere, ci ti-l edifici singur, luptând si confruntându-te cu tine însuti ceas de ceas: caracterul. Obrazul… Nema!
Principiul pe care l-ati formulat se aplica si la oamenii mai de rând? Ma gândesc ca deseori aud, fel si fel de oameni, unii mai de soi, altii mai de duzina, zicând cu un total dispret „Asa-i la noi, la români” sau „treaba româneasca!”…
În general noi, românii, suntem mai auto-critici. Vezi multimea de bancuri cu trei personaje, un rus, un american si un român, sa zicem, în care românul iese mai de ocara, mai…
Dar numai aparent, la o interpretare mai atenta este pe invers. Oricum, românul stie sa faca haz de el însusi!
Pai asta este o mare calitate! Numai oamenii foarte destepti sunt capabili de auto-ironie! Deseori, la Andrei Plesu este mai degraba auto-ironie, recunosc.
În concluzie?
Postulez asadar: exista cele trei momente de istorie româneasca recenta, momente de excelenta româneasca, dar pe care niste netrebnici vor sa le înregistreze ca momente de rusine nationala: Legionarii, Salvarea evreilor si Rezistenta la bolsevizarea Tarii. Noi, ca români, avem de ce sa fim mândri si pentru ca dintre români s-a nascut Miscarea legionara, si pentru felul cum ne-am purtat cu evreii, ba chiar si pentru felul cum am trecut prin perioada de dictatura comunista. Intelectualul sau individul care a acceptat minciunile din raporul Wiesel si din raportul Tismaneanu, se descalifica în fata instantelor morale. El nu mai are dreptul sa judece poporul român, sa-l acuze de una sau de alta, atâta vreme cât s-a aratat incapabil sa apere adevarul despre poporul român, adevar ultragiat grav în cele doua documente! Partidul Anti-Românesc instalat la guvernare în 22 decembrie 1989, prin serviciile sale de propaganda prezinta deformat pâna la calomnie cele trei reusite românesti. O buna parte dintre intelectualii nostri considerati de elita au pus botul si, pentru diverse avantaje si stipendii, colaboreaza la aceasta diversiune, nu comit niciun gest de revolta sau protest ori dezicere fata de minciuna institutionalzata, fata de politica anti-românesca a guvernantilor, a cercurilor internationale interesate de compromiterea sau ocultarea momentelor de excelenta româneasca (cele amintite mai sus sau altele). Nici pe Plesu, nici pe Baconski, nici pe multi altii nu-i aud dezavuând comisia Wiesel sau raportul Tismaneanu, ori intervenind în apararea lui Mircea Eliade cu precizarea: „Da, Mircea Eliade a fost si a ramas legionar! Dar asta nu îl dezonoreaza de fel, ci dimpotriva! Caci faptul de a fi fost legionar ridica si creste valoarea operei si personalitatii lui Mircea Eliade!”
Nu ma intereseaza ce obtin acesti fini intelectuali prin acest comportament jalnic, rusinos pentru un crestin, pentru un barbat, pentru un om cu carte etc. Fiecare ins are dreptul sa se compromita si sa se prostitueze dupa voia inimii sale! Dar un astfel de ratacit, de plaisirist, de fripturist, oportunist etc., trebuie sa stie, sa aiba minimum de bun simt si sa priceapa ca daca nu este capabil sa faca nici cel mai mic sacrificiu în apararea „grupului uman” din care face parte – în cazul de fata poporul român, îsi pierde dreptul de a da lectii de conduita sau de a critica prestatia grupului respectiv, cu aerul ca el se afla deasupra pacatelor si greselilor identificate la nivelul acelui grup – în cazul de fata Neamul românesc!
Sunt multi intelectuali români care se tin departe de cele trei subiecte „fierbinti” si atât de primejdioase. Îsi vad însa cu onestitate de subiectele în care exceleaza si se fac astfel utili, si au bunul simt de a nu se apuca sa-i certe si sa-i judece pe români ca grup uman. Le strâng mâna cu prietenie. Sunt oameni care îsi cunosc limitele, îsi vad lungul nasului…
În plus, domnule Marinescu, noi, România, suntem de aproape 20 de ani o tara ocupata. Cei care ne-au ocupat au fost atât de dibaci, au fost asa de mari scamatori, încât publicul românesc nici nu si-a dat seama. Constatam doar efectele: saracia care s-a instalat, nesiguranta tot mai mare, minciuna tot mai acaparatoare la toate nivelurile societatii, inechitatile stridente. Sunt tot mai multi cei care înteleg sau stiu ca Tara se afla în aceasta situatie extrema, extrem de periculoasa, cu o economie pusa la pamânt si cu o datorie externa de 120 miliarde de euro! Un Baconski sau Plesu stiu mai bine decât mine ca suntem într-o situatie disperata. Or, în aceasta situatie nu ai voie sa vii mereu cu acelasi mesaj defetist, descurajant pentru toti românii, semanând sau strecurând în sufletele românilor neîncredere în ei însisi, lehamitea de tot si de tine însuti mai ales. Nu este acum momentul sa arati cât esti tu de destept! Dispare individul ca reper, cauza este generala, caci corabia se scufunda daca nu punem mâna cu totii sa tragem la vâsle sau sa scoatem apa din cala corabiei… Este atât de nepotrivit acest balet al cuvintelor când lumea are nevoie, de la desteptii natiei, de cuvinte clare care sa le dezvaluie prapastia în care am fost adusi! Si mai ales sa ne arate directia salvatoare, s-o identifice si s-o indice! Prestatia acestor flacai rascopti în ifose si fite, a acestor Savonarola de doi bani perechea, devine aproape comica, de n-ar fi atât de tragic contextul general, national.
Dumneavoastra va considerati îndreptatit sa faceti examenul critic si lucid al poporului român?
Oricine are dreptul sa faca acest examen, dar problema este ca, în situatia în care ne aflam, un asemenea examen trebuie sa faca parte dintr-o viziune asupra viitorului, a drumului de urmat ca sa ne salvam. Eu am facut acest examen, îl fac si-l ras-fac de ani de zile, si m-am ales din acest exercitiu cu o mare încredere în potentialul românesc, în energiile neamului nostru. Se înseala cei care cred ca vom capota. Românii au capacitatea de a transforma loviturile soartei în sanse de redresare si reînnoire. Eu de aici pornesc, de la credinta în acest potential românesc. Acest potential, în care includ si zestrea noastra genetica, poate fi pus la lucru numai de noi însine!
Altfel nu as mai candida!
A consemnat Marius Marinescu

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2009

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Petrovai 4

Autor: George Petrovai

Criza-i în toi şi peste tot vezi şi auzi cum ea îşi face cu neruşinare mendrele, ori cum se pregăteşte să şi le facă nu peste mult timp: ici ciuntiri din lefuri şi disponibilizări de personal, dincolo creşteri alarmante de preţuri şi prevestiri tot mai sumbre, încât te prinde mirarea că, iată, românii – cu toată sărăcia de care se simt agresaţi fără milă – încă mai au resursele sufleteşti şi financiare să o ţină tot într-o petrecere. Ca şi cum nici nu s-ar sinchisi că le fuge terenul de sub picioare…
Din fericire mai sunt pe ici-pe colo şi oameni cu capul pe umeri, care se întreabă cu îngrijorare crescândă cam ce fel de fatalitate planează asupra României, încât în cele două decenii scurse de la Decembriadă, ea a cunoscut creşteri spectaculoase doar la corupţie, mojicie, fraudă, impostură şi prostituţie?!
Pesemne că vrăjitoarea Circe, cea care a prefăcut însoţitorii lui Ulise în porci, s-a hotărât să iasă din poemele homerice şi să caute pe meleagurile noastre navigatori demni de dragostea ei. Dar cum pe-aici nu-s nici de leac cam de când întreaga noastră flotă a dispărut ca măgaru-n ceaţă, iar cel din urmă navigator a devenit întâiul după ce-a eşuat spectaculos la Cotroceni, zeiţa şi vrăjitoarea Circe, profund indignată de această stare de lucruri, se răzbună lovind cu nuiaua ei fermecată trupurile doldora de osânză ale românilor împliniţi, fără să-i pese de marile primejdii la care-şi expune produsele magiei ei negre, acum când gripa porcină îşi cam face de cap…
Căci fără farmece, cum naiba să-ţi explici că românilor toate le ies pe dos, de-au ajuns de pomină cu contraperformanţele lor! Ei nu mai produc aproape nimic din ceea ce este util pentru nevoile curente ale omului civilizat din zilele noastre, în schimb se străduiesc să consume mult mai mult decât înşişi producătorii de bunuri şi utilităţi; românii îşi construiesc autostrăzile în antologicul ritm de 5 km/ an, dar ţin morţiş să-şi plimbe trufiile lor ridicole de ciocoi în maşini de lux, chiar dacă suspensiile acestora sunt roase de datorii şi hărtănite de hârtoape; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, România este în mare suferinţă cu educaţia elementară şi cercetarea fundamentală, dar ţine cu dinţii să avem un Minister al Educaţiei şi Cercetării, unde plouă cu reforme şi lucrurile merg din rău în mai rău de la un an la altul, atâta timp cât o bună parte a elevilor merg la şcoală doar pentru a-şi încasa alocaţiile, atâta timp cât lefurile dascălilor şi ai puţinilor cercetători ce-i mai avem se dovedesc total neîndestulătoare şi atâta timp cât universităţile noastre se vădesc mult mai necesare pentru profesori decât pentru cohortele nesfârşite de cursanţi, ce nu mai au aproape nimic în comun cu studenţii de altădată.
Oricât ne-ar veni de greu, trebuie s-o spunem lucrurilor pe nume: Universităţile româneşti (avem peste 100, dar nici una nu intră în topul primelor 500 de universităţi din lume!), universităţile româneşti, deci, s-au transformat în adevărate SRL-uri profitabile în ceea ce priveşte încasarea contravalorii diplomelor eliberate pe bandă rulantă, căci în învăţământul nostru superior, profesorii se antrenează să-l taxeze la centimă pe examinat pentru ceea ce acesta nu ştie, nicidecum să-l recompenseze cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştie, aşa cum se întâmplă în prestigioasele universităţi ale lumii!
Fireşte, avem şi absolvenţi bine pregătiţi, care conferă valoare şi eficienţă universităţilor unde s-au format şi care dacă şi-ar întrebuinţa potenţialul spiritual acumulat pentru folosul nemijlocit al României, ar contribui decisiv la urnirea economiei naţionale pe calea anevoioasă a progresului. Din păcate, cei mai mulţi dintre ei (dacă nu chiar toţi!) se gândesc încă de pe băncile facultăţilor cum să-şi părăsească ţara, aşa încât putem spune cu toată satisfacţia că da, universităţile româneşti funcţionează la turaţia maximă în dubla lor ipostază: din punct de vedere calitativ ele produc pentru ţările apusene, care astfel devin tot mai bogate, iar din punct de vedere cantitativ (producţie pe stoc!) pentru România, care astfel devine tot mai săracă.
*
Aceasta fiind starea de lucruri de la noi, este firesc să ne întrebăm cum putem contribui la ieşirea României din actuala criză, având în vedere jocurile ruinătoare la care se pretează politicienii noştri conjuncturali şi necalificaţi. (Constatarea de mai sus se susţine atât prin protocolul încheiat anul trecut între PD-L şi PSD, protocol eminamente conjunctural, cât şi prin ruperea lui în aceste zile, care în acest mod a acoperit principala componentă a crizei româneşti – criza moral-spirituală, cu acel strat de mâzgă balcanică ce poate fi numit politicianism proteic.)
Iată de ce zic că, în aceste zile depotrivă tragice şi comice pentru România (miniştrii PD-L speră să  devină eficienţi cu două ministere în cârcă, după ce cu unul n-au izbutit), noi românii trebuie să ne ajutăm singuri! Nu în acest chip procedează, de exemplu, olandezii şi japonezii, primii greu încercaţi de apele mării, ceilalţi de furia devastatoare a cutremurelor şi taifunelor? Nu tot aşa au procedat înşişi predecesorii noştri în perioada interbelică?…
Dar pentru ca efortul să fie cu adevărat constructiv la nivel naţional, este nevoie să ia parte la el toţi membrii comunităţilor (de la cea mai mică până la cea de rang judeţean), atât pentru preîntâmpinarea unor cataclisme (viituri, alunecări de teren etc.), cât şi pentru refacerea a ceea ce deja a fost distrus ori este pe cale să se distrugă.
Să luăm, la nivel de comune, exemplul şcolilor, dispensarelor şi al căminelor culturale, bunuri ale întregii comunităţi: şcoala are nevoie de reparaţii, dispensarul şi căminul cultural sunt într-un grad avansat de deteriorare, iar primarul se dă de ceasul morţii şi face demersuri peste demersuri la Consiliul Judeţean, doar-doar va primi niscaiva bani pentru reparaţii. Dar banii primiţi nu numai că sunt insuficienţi pentru nevoile în continuă creştere, ci vin şi cu mare întârziere (cel mai adesea ei sunt atraşi ca de un magnet de culoarea politică a primarului!), aşa că în majoritatea cazurilor de-abia este cârpăcită în mare grabă şcoala, timp în care dispensarul şi căminul cultural îşi continuă procesul de deteriorare până la deplina lor degradare, încât ţi-e pur şi simplu teamă să pui piciorul în atari locaţii prăpădite.
Iată unde ar trebui să intervină mâna obştei, călăuzită de primar, preot şi directorul şcolii. Dar există o asemenea colaborare, măcar în ceea ce priveşte reparatul toaletelor şi zugrăvitul şcolii?
Realitatea ne demonstrează că nu, deoarece fiecare dintre cei cu greutate în coordonarea eforturilor locale, se arată interesat doar de derularea unor proiecte mai mult sau mai puţin suspecte, însă aducătoare de comisioane după urnirea lor din loc. Căci pe urmă, nimeni nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie că ele se vor împotmoli înainte de-a ajunge la jumătate…
Ori, e clar, din programele comunale, în general din cele obşteşti, nu numai că nu pică nimic, ci, dimpotrivă, trebuie să dai! Iată de ce înclin să cred că asemenea programe vor prinde la noi viaţă doar atunci când măcar unul dintre iniţiatori va afla că există acea carte a lui N. Steindhart, al cărei titlu este deosebit de grăitor prin el însuşi: Dăruind vei dobândi…
Dincolo de orice comentariu pro sau contra, este bine de ştiut că în perioada interbelică, perioada de vârf a nivelului românesc de trai şi de reprezentare pe plan internaţional, foarte multe aşezăminte sociale şi culturale s-au ridicat prin donaţii şi contribuţii în muncă ale membrilor comunităţilor.
Bolşevicii au căutat să-şi materializeze planurile lor inumane de demolare a trecutului şi de reconstrucţie a viitorului fie prin muncă forţată, fie prin şantierele cu voluntari, pentru ca în momentul de faţă românii să se abandoneze în braţele prostraţiei, poziţie în care ei simt silă faţă de trecut şi manifestă neîncredere vizavi de viitor.

George PETROVAI

Crin Antonescu-Vorbete

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2009

Crin Antonescu-Vorbete: omul
cu ochi de peste mort-de-trei-zile

Autor: Vasile Zarnescu

vasile-zarnescu_cv

În Filosofia istoriei, Hegel observa ca, „…în genere, o rasturnare a vietii de stat este sanctionata oarecum prin opinia publica atunci cînd ea se repeta. Astfel, Napoleon s-a prabusit de doua ori si tot de doua ori au fost alungati Bourbonii. Prin repetare, ceea ce la început parea numai întîmplator si posibil devine o realitate si este confirmat“ (381). În vitriolata sa carte 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Karl Marx rezuma caustic acest pasaj si releva ca Hegel atrage atentia asupra faptului ca „…marile evenimente istorice apar, ca sa zicem, asa de doua ori. El a uitat sa adauge: prima oara ca tragedie, a doua oara ca farsa“. Ironia lui Marx se potriveste, întrutotul, istoriei postdecembriste a Partidului National Liberal, a carui disparitie implacabila, definitiva, din istoria politica a tarii este simbolizata si marcata de sefia lui Crin Antonescu-Vorbete.

Frîngerea P.N.L.-ului în „aripioare“

Aparut în vîltoarea tumultosului început de an 1990, P.N.L. a aglutinat sperantele multor români care – din cauza cenzurii staliniste – nu cunosteau adevarata fata a P.N.L.-ului interbelic si, atunci, dupa caderea aranjata sa para spontana a regimului totalitar, îl creditau doar prin perceperea abstracta a numelui sau sonor si patriotic: Partidul National Liberal. Or, daca fiintarea interbelica a P.N.L. constituise, realmente, o tragedie pentru România Mare, reaparitia sa pe scena Istoriei, în ianuarie 1990, s-a încadrat perfect în categoria de „farsa“, asa cum o calificase, malitios, Marx.
Într-adevar, caracteristica esentiala a existentei postdecembriste a P.N.L. este „frîngerea-n-aripioare“. Desigur, am putea sa-i dam o definitie mai fasonata – de exemplu, sa-i zicem „sciziparitate politica“. Sintagma suna mai pompos, are o aura politologica si chiar un aer academic, cvasi-stiintific; dar i-am da, astfel, un aer prea sobru, prea serios – calitate care intra în contradictie cu ideea esentei sale, de farsa istorica, de comedie a Istoriei! Ceea ce revine la a spune ca – sub specie istorica – este o tragi-comedie, deci, în fond, tot o tragedie. Pentru ca P.N.L.-ul reînviat a fost o mare si profunda dezamagire pentru cei care, naivi si „plini“ de incultura politica si istorica, îsi pusesera mari sperante în el!
Ridicolul situatiei actuale din P.N.L. este dat de faptul ca, dupa reaparitia sa istorica plina de expectanta politica, de promisiuni liberale, fusese primul partid care îsi începuse divizarea ca în reactia de fisiune nucleara: în „aripa“ Câmpeanu, în „aripa“ Rusu-Patriciu, în P.N.L.-Aripa Tînara (P.N.L.-A.T.), în aripa „P.N.L.-2003“, în „aripa“ Quintus, în „aripa“ Cerveni etc. Deci, decît sintagma aparent fastidioasa si marcata de pretiozitate „sciziparitate politica“, singura potrivita este „frîngerea-n-aripioare“ – prin care, iata!, am creat un nou concept politologic atribuit P.N.L.-ului, devenit un pom care are, pe fiecare creanga, o pasarica.

Parvenitii liberali postdecembristi se bat pe ciolan

Primul presedinte epatant a fost „marele liberal“ Radu Câmpeanu, revenit în tara îmbibat de democratie frantuzeasca. Dar a fost rapid „suntat“ de „tinerii liberali“, care, de fapt, nu erau decît unii dintre fostii tineri lideri U.T.C.-isti, care abia asteptau sa acceada în functiile de conducere ale P.C.R., cum fusesera Dinu Patriciu, Viorel Catarama, Mihai Razvan Ungureanu (vazut, acum, ca asul din mîneca al lui Traian Basescu!) si altii mai juni, ca impertinentul si parvenitul Bogdan Olteanu (numit zilele trecute viceguvernator al B.N.R., e-adevarat, nu stim pentru ce merite, dar banuim: sa-i ia locul lui Mugur Isarescu!). Asa ca l-au expediat, prompt, pe occidentalizatul Radu Câmpeanu în antecamera gropii de gunoi a Istoriei, insinuîndu-se ei la masa bucatelor. Desigur, fiind doar „lupi tineri“, „catelandri“ – cum îi ironizeaza Tudor Gheorghe – care vor forma, ulterior, clici, haite, au stat, initial, „cuminti“ în siajul noului presedinte al P.N.L., juristul epigramist Mircea Ionescu-Quintus, secondat de venerabilul francmason patriot Dan Amedeo Lazarescu. Dar, nerabdatori sa ajunga în vîrful politicii, s-au organizat în clici – „aripioare“ de partid – si au aranjat asasinarea morala a celor doi, cu ajutorul unor ticalosi din sinistrul C.N.S.A.S., pe motiv ca ar fi fost colaboratori ai Securitatii.
Dupa debarcarea lui Ionescu-Quintus, a fost pus presedinte Valeriu Ssstoica, plin de charisma precum broasca de par. Dar, cît fusese ministru al Justitiei, fusese supranumit Valeriu Stoica-Bancruta-Frauduloasa, fiindca dezincriminase bancruta frauduloasa în mod deliberat provizoriu, ca sa-i scape de puscarie pe marii escroci – ca sa nu mai vizam si alte fapte grave de coruptie, care i se imputa. Asa ca nu a facut multi purici la conducerea P.N.L.: debarcarea lui Valeriu Stoica s-a facut tot printr-un mare scandal, ceea ce i-a facut pe unii analisti sa afirme ca, dintr-un partid „istoric“, P.N.L. a devenit un partid isteric. Apoi, Valeriu Stoica a sters-o englezeste si din partid. Desi se dadea mare liberal si a publicat chiar o compilatie, Noua Dreapta (cine i-o fi scris-o?!), el a esuat politic, alergînd dupa ciolan, în actualul P.D.-L. – partid care-si zisese, anterior, P.D. si deci, macar demagogic, era de stînga, caci fusese acceptat în Internationala Socialista, la insistentele presedintelui de atunci al P.D.-lui, d-l Traian Basescu, desi P.S.D.-ul se opusese! Aceeasi degringolada partinica a dovedit-o alt mare lider „liberal“ si membru de vaza al cleptocratiei, Theodor Stolojan – ex-F.S.N.-ist, ex-P.S.D.-ist, ex-P.D.-ist, numit atît „mercenar în razboiul politic“, cît si „cel mai destept baiat“ –, care a fost, si el, o vreme, presedinte al P.N.L., acum fiind adjunctul presedintelui P.D-L., Emil Boc cel Mare si Scund (dupa cum îl persifla, recent, Academia Catavencu).

C.N.S.A.S. – vidanjorul politic

Facatura ticalosilor din C.N.S.A.S. a fost aplicata inclusiv în cazul altei personalitati liberale, Mona Musca, care a fost zburata si ea din P.N.L. si, uite asa, cînd cu C.N.S.A.S.-ul, cînd cu traseismul politic, P.N.L.-ul a ramas rapid fara lideri, pîna a ajuns la conducere Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu, fost fotomodel, deci charismatic si chiar bun „manager“, caci se îmbogatise facînd comert (cinstit!) cu masini Citroën, cînd era, simultan, si prim-ministru (si nu se instituia odiosul „conflict de interese“, ci doar favorizarea concordantei de interese). Dar nici acesta nu a rezistat mult, fiindca a fost înlocuit cu vorbetele P.N.L.-ului, omul cu ochii de peste mort-de-trei-zile, pe numele sau întreg George Crin Laurentiu Antonescu, iar pe cel scurt Crin Antonescu-Vorbete. I-am atribuit acest calificativ, printre altele, în articolul „Satanizarea Securitatii: atentat la siguranta nationala“ (în SANTINELA nr. 9/sept. 2006, pag. 12). De ce i-am spus vorbete?! Pentru ca singura sa calitate si calificare în partid este sa debiteze mult nimic despre orice. În disputa televizata, pe Antena 3, din timpul campaniei „democratice“ premergatoare alegerii actualului sef al P.N.L., chiar presedintele în functie, Calin Popescu-Tariceanu, i-a reprosat concurentului sau, Crin Antonescu, faptul ca în Parlament a stralucit prin lipsa, caci el a fusese mereu pe sticla televizoarelor ca sa „vorbeasca discutii“. De aici calificarea lui, manifesta, de vorbete. Prin vorbaria sa se aseamana cu ceilalti vorbeti din mass media, care se folosesc de logoreea lor politicianista pentru a parveni, pentru a patrunde în mediile de partid si a fraieri electoratul. Mai mult, însusirea sa de vorbete îl aseamana cu acel orbete (Spalax microphtalmus) care, desi nu vede, îsi creeaza eficient galeriile subterane prin care parvine la foloasele-i necesare. Si, trebuie sa recunoastem, Crin Antonescu-Vorbete a reusit sa „ia fata“ multora, caci, fiind calificat ca istorico-filozof, macar atît a reusit sa faca: sa „abureasca“ auditoriul prin sofismele sale.

Crin Antonescu: vorbetele P.N.L.-ului

crin-antonescu

Printre cei pacaliti de verbozitatea lui Crin Antonescu s-a numarat, de exemplu, si versatilul Octavian Paler. Amintiti-va ca, de la un moment dat, raposatul Octavian Paler a început sa itereze obsedant marturisirea ca a ajuns sa fie dezamagit de toate, dar de politicieni îndeosebi. Dar recunostea, totusi, ca singurul politician pe care-l admira este… Crin Antonescu! Va mai amintiti, da?! Dar va amintiti si ca Octavian Paler fusese deputat în Marea Adunare Nationala timp de mai multe mandate, ca fusese, mult timp, membru al C.C. al P.C.R., ca, pe vremea cînd conducea România libera, lansase – poate chiar inventase! – sintagma „Epoca de Aur“, ca, deci, fusese un mare sulfar la viata lui si nu mai era cazul sa fie dezamagit atît de mult de ceea ce întîlnea în viata, mai ales în domeniul politic. Dar, dupa ce avea atîta experienta de viata – inclusiv de viata politica –, sa vii si sa spui ca singurul politician pe care-l admiri a ramas Crin Antonescu, asta era prea mult!
Si asta înca nu e tot. Între timp, presa fusese scandalizata de faptul ca unul dintre liderii importanti ai P.N.L., Dinu Patriciu – copiindu-l ca model de comportament politicianist pe mentorul sau, spionul si escrocul international Marc Rich –, daduse, simultan, bani atît P.N.L.-ului, cît si P.S.D.-ului; ba sponsorizase cu sume mai mari P.S.D.-ul, care era la Putere, P.N.L.-ul fiind în Opozitie! Omul era prevazator, vedea în perspectiva istorica. Pentru ca, înca de atunci, pe cînd Crin Antonescu se afirma ca vorbetele P.N.L.-ului, pe un post TV s-a transmis întrebarea pusa acestuia de un reporter: „Nu credeti ca Dinu Patriciu a facut un gest imoral, sponsorizînd, simultan, P.S.D.-ul si P.N.L.-ul?“ La aceasta întrebare, ce credeti ca a raspuns Crin Antonescu-Vorbete, din care dadea pe dinafara moralitatea? A zis, senin, ca „Nu, nu este imoral, pentru ca e o situatie normala în politica…“ si alte asemenea palavre. Precizez, acest miniinterviu fusese transmis pe multe posturi, era înainte ca „maestrul“ Octavian Paler sa-si fi manifestat admiratia netarmurita fata de el si era imposibil ca el, Paler, sa nu fi auzit sau sa nu fi aflat de replica profund imorala a lui Crin Antonescu-Vorbete. Totusi, el ramasese pentru atît de versatul Paler singurul politician pe care-l mai admira! Cum-necum, el a ramas si singurul simbol al P.N.L.: daca zici P.N.L., atunci zici Crin – chiar daca a devenit „Dezamagirea liberala – un Crin ramas fara parfum“!

Crin si sugestia lui cretina: „premierul“ Iohannis

Acum, Crin Antonescu, singurul lider cu „imagine“ al P.N.L., care vorbeste despre orice, vorbeste si despre tehnocrati. Dar, în mod evident, în mintea lui gaunoasa de istorico-filozof – adica nici istoric, nici filozof, dar vorbete în fiecare dintre aceste domenii! –, prin cuvîntul tehnocrat el întelege cleptocrat – adica unul care are puterea sa fure fara sa fie prins si pedepsit! Altfel, ca vorbete-orbete „care este“, se explica si cecitatea politica dovedita în vizita electorala de la Sibiu, cînd l-a ales ca viitor prim-ministru al unui halucinant guvern de tehnocrati pe primarul Sibiului, Klaus Werner Iohannis! „Premierul Iohannis!“ Horribile dictu!…
Asa cum am demonstrat aici, în articolul „Ati votat cleptocratia…“, în ultimele doua decenii cleptocratia a condus România, iar din clicocratia cleptocrata fac parte P.N.L., U.D.M.R., F.D.G.R. – condusa permanent de K. W. Iohannis – si celelalte partide care, prin rotatie, au detinut Puterea. Iar primarul K. W. Iohannis, personajul prezent în multe articole din publicatiile JUSTItIARUL, în care este acuzat de coruptie, este figura principala si în dosarele penale tergiversate de D.N.A. Si D.I.I.C.O.T., în scopul prescrierii ilegalitatilor comise de el, ca si în cazul multor alti lideri politici. Întrucît Departamentul National Anticoruptie (D.N.A.) este campion la dat cu solutia „N.U.P.“ – un „înalbitor“ juridic mai bun decât cele chimice Vanish sau Ace – si la tergiversat dosarele, cred ca ar trebui sa-si schimbe denumirea în „Departamentul Neputintei Anticoruptie“ sau „Departamentul Netrebnicilor Anticoruptie“! Elocvent, în acest sens, este ca D.N.A., ca sa-i plimbe dosarul lui Iohannis, l-a trimis la Judecatoria Alba Iulia – adica la prietenii lui, care i-au dat mereu cîstig de cauza în dosarele judecate acolo. În acest sens, vedeti, aici, adresa mea, nr. 6456/08.10.2009 depusa la registratura D.N.A., referindu-ma la aceea din 6 august 2009 – deci cu doua luni înainte de declansarea isteriei pro-Iohannis!

K. W. Iohannis: o facatura politicianista

Prin „desemnarea“ primarului K. W. Iohannis ca potential prim-ministru, Crin Antonescu-Vorbete si-a dovedit atît cleptotropismul politic – adica orientarea preferentiala spre hoti –, cît si faptul ca are ochi de peste; dar unul mort-de-trei-zile si nu ca acel obiectiv al aparatului de fotografiat, numit „ochi de peste“, care „vede“ la aproape 180 de grade. Pe cînd Antonescu-Vorbete nu-si vede nici lungul nasului.
În plus la inventar, Iohannis NU a fost ales de 90 la suta dintre alegatori – cum pretind, acum, Crin Antonescu-Histrionul si „tonomatele“, care repeta ca niste papagali minciunile mercenarilor din presa locala, fiindca au preluat minciuna difuzata de Martin Muller, în pretinsul sau „sondaj de opinie“ –, ci doar de o treime din electorat! Iar faptul ca l-a propus premier în iluzoriul guvern de tehnocrati doar dupa ce „s-a uitat“ – cu ochii lui de peste mort – la Iohannis „de trei ori“ la câte o sueta reflecta cât de bine „vede“, într-adevar, Crin Antonescu. Totodata, atesta si cât de bine dezinformeaza „Crin“ opinia publica, deoarece, acum, „a uitat“ sa dezvaluie cât de bine îl sprijina Germania: la alegerile din 2004, Susanne Kastner, vicepresedinta Bundestag-ului si agent electoral pentru Iohannis în lunile premergatoare alegerilor, venise pregatita de acasa pentru a-l decora pe führerul sibian din partea Parlamentului german pentru victoria stralucitoare cu o medalie la fel de stralucitoare.
În asta rezida priceperea de „tehnocrat“ si „succesurile“ primarului Iohannis, etalate de „tonomatele“ din presa: în faptul ca e sprijinit, în mod ocult, din afara. Au auzit Serviciile Secrete ale României de sintagma „agent de influenta“?! Dar de expresia „Coloana a V-a“?
Culmea este ca, în 17 oct. a.c., la emisiunea Q&A, de la Antena 3, ziaristele Floriana Jucan si Alessandra Stoicescu au relevat ca mai multe publicatii au dat sfoara-n în tara despre dosarul penal nr. 609/P/2007, initiat de noi si, ulterior, trimis la D.N.A., în care este implicat priceputul primar „neamt“ Iohannis, si l-au întrebat, expressis verbis, pe „marele“ german Iohannis ce-i cu acel dosar; l-ati auzit ce a balmajit: „…nu stiu, s-a încheiat acum o luna…“! Alo!, se aude?, mai e cineva la D.N.A.? Când aveti de gând sa raspundeti la adresa noastra?! Sau vreti sa ajunga Iohannis premier si sa-l santajati cu dosarul, ca sa joace tontoroiul dupa cum îi cântati voi?! De asemenea, cele doua ziariste – frumoase, dar „rele“ – l-au mai întrebat: „Sunteti mason?!“ si, cu o moaca mirata si speriata, de parca le-ar fi întrebat, în sinea lui, „O stiti si p-asta?!“, a raspuns tot cu juma’ de gura si tot cu pauze de gîndire: „Nu,… nu sunt!“… Asa o fi?! Cititi ce spune Marius Salajean în formidabilul sau articol „Klaus Iohannis: un mason spre Palatul Victoria?“, e-adevarat, aparut abia acum.

K. W. Iohannis: un potential pericol

Sa ne amintim, totusi, ca regretatul mason liberal Dan Amedeo Lazarescu a fost asasinat moral de C.N.S.A.S. tot în urma manevrelor masonilor anti-români, fiindca el fusese, tot timpul, un mare patriot român, iar atunci – înainte de ostracizarea lui drept colaborator al Securitatii, care, se pare, i-a si grabit sfîrsitul! –, începuse sa demaste public masinatiile antiromânesti ale unor masoni occidentali, care cautau sa scoata Transilvania dintre granitele României, printre altele denuntîndu-l pe masonul maghiaro-francez André Szakvary drept impostor! Devine evident, astfel, ca nu este vorba de nevinovata cecitate lui politica si ca aceasta aparenta orbire a orbetelui Crin Antonescu, din cauza careia facuse aceasta propunere cretina cu „premierul“ Iohannis, reprezinta paravanul în spatele caruia se comite o manevra oculta, de propulsare a sasului K. W. Iohannis, omul de paie al altora – cum remarca si Angela Furtuna, din Germania – , de la sefia F.D.G.R. – „o adevarata Coloana a V-a“, cum zice Marius Salajean – direct în fruntea guvernului României! Sa ne amintim ca unele grupuri masonice au complotat contra domnitorului Alexandru Ioan Cuza si au reusit sa-l detroneze!
Iata cu cine se lauda histrionul Antonescu si alianta ad-hoc P.N.L.-P.S.D.-U.D.M.R. + grupul parlamentar al minoritatilor antinationale – care este o noua „monstruoasa coalitie“, conform stigmatului aplicat de proverbul „Cine se aseamana se aduna“: U.D.M.R.-ul, de 20 de ani, submineaza unitatea si suveranitatea nationala, inclusiv în aceste zile; tiganii ne-au facut de rîs în toata lumea si, îndeosebi, în Europa; în numele altor minoritati care-l sprijina pe Iohannis vorbeste unul, Pambuccian, cu o fata de vampir si chiar de Nosferatu – de le face pe gravide sa lepede cînd îl vad! În numele astora vorbeste vorbetele Antonescu! Toti liberalii autentici, de la Bratieni pîna la Dan Amedeo Lazarescu se rasucesc în mormînt cînd îl vad pe Crin Antonescu la conducerea P.N.L. Unul dintre motivele invocate de Crin Antonescu pentru a explica alegerea lui Klaus W. Iohannis ca premier este ca, fiind „neamt, atunci e bun manager, e corect“ etc. Adica, vezi, Doamne, daca-i neamt (desi nu e neamt, este sas, iar sasii sunt pentru nemti un fel de tigani de-ai lor!), nu stie sa faca porcarii, desi coruptia nu are nationalitate si nu ocoleste Germania; dimpotriva, putem spune ca nemtii ne dau lectii! Amintiti-va de titlurile din presa centrala: „Scandal. O banca din Liechtenstein ascunde cea mai mare evaziune fiscala din Germania / Germania plateste unui informator 5 milioane de euro ca sa bage la apa 1000 de bogatani evazionisti – *Pe lista neagra figureaza si directorul Postei Germane; *Cei vizati vor trebui sa dea înapoi statului sute de milioane de euro (vezi Eva Galambos, în Gândul, 23 februarie 2008). În ceea ce-l priveste pe K. W. Iohannis, în afara de noi, de la publicatiile JUSTITIARUL, care l-am demascat frecvent, aproape în fiecare numar al revistei, au fost si altii care au scris – e-adevarat, preluând informatiile de la noi! –, despre ticalosiile primarului Iohannis, împins, acum, în mod ocult de P.N.L. la postul de premier, în publicatiile Dacii liberi, Gândul, Ziua, Interesul public, Academia Catavencu, MediaFax si altele! Faptul ca au preluat informatiile de la noi fara sa indice sursa tine de deontologie, dar acum, în plina isterie politicianista si mediatica pro-Iohannis, conteaza mai putin acest aspect si conteaza mai mult faptul ca, la vremea respectiva, fusesera convinsi de noi si se situasera pe  aceeasi pozitie anti-Iohannis!
Iar, 18 oct. a.c., pe postul Antena 3, pe la ora 11 si 15 min, pe burtiera era scris fara jena: „V. Steriu: Klaus Iohannis se bucura de sprijin la nivelul national“ (sic)! Cred ca, dupa cum gîndeste, pe asta ar trebui sa-l cheme „V. Steril“. Dar afirmatia lui întrutotul falsa privind „sprijinul la nivel national“ nu este decît o crasa manipulare – subsumata directivei principale a propagandei cenusii, „Prostiti poporul cu televizorul“! Acea „majoritate parlamentara de 65 la suta“, oricum, nu reprezinta poporul, ci este ea însasi ilegitima, fiindca a fost votata de doar circa o treime din electorat.
Apoi, în emisiunile televizate s-a facut mare caz de venirea a doua oara a lui K. W. Iohannis la Bucuresti pentru a discuta cu liderii partidelor care formeaza monstruoasa coalitie. Un fandosit de la Antena 3, Radu Tudor, a vorbit chiar de „a doua descalecare a lui Iohannis la Bucuresti“ (sic). Sintagma corecta pentru a desemna acel eveniment istoric la care face aluzie ignorantul si îngîmfatul Radu Tudor (altfel „anal-ist militar“!) este „descalecatul“ lui Dragos, al lui Bogdan, Basarab s.a. Descalecarea o face Iohannis de pe nevasta-sa sau de pe sibienii pe care îi pacaleste de atîtia ani, dar la Sibiu, nu la Bucuresti! Oricum, mult trîmbitata si comentata „venire“ la Bucuresti a fost, cum era de asteptat, un mare fîs. NU s-a mai întîlnit cu mai nimeni, fiindca toti liderii care-l „sprijina politic“ se împrastiasera ca potîrnichiile!
De altfel, azi, 22 oct., la postul TV B1, d-l Radu Moraru, l-a avut invitat în emisiunea sa pe d-l Marius-Albin Marinescu. Cine a vazut-o, a putut sa constate si singur ca l-a facut praf pe „marele neamt-sas“ Iohannis, care-i „suspectat de trafic de copii“. Sa vedem ce va mai zice, acum, marele descoperitor de „premier-desemnat“ Crin Antonescu-Histrionul.
Domnule Traian Basescu, de vreme ce tot croncanesc astia contra lui Lucian Croitoru, vreti sa câstigati cu un premier tehnocrat? Vi-l desemnam noi: puneti-l premier pe economistul Florea Dumitrescu, ex-ministru de Finante, ex-guvernator al B.N.R., ex-ambasador în China; e-adevarat, domnia sa nu este „independent“, fiindca este patriot: este dependent de România!

22 octombrie 2009
Vasile I. ZARNESCU

Socul Cultural – Adaptarea in America

Posted by Stefan Strajer On July - 17 - 2009

gabriela-mihalache

Socul Cultural – Adaptarea in America

Autor: Gabriela Mihalache 

Aproape nimeni nu se gîndeşte serios la procesul de adaptare, înainte de venirea în America. Toţi pornim cu o imagine idilică, sentimente optimiste şi calde că vom fi întâmpinaţi de oameni buni şi prietenoşi, că în ţara oportunităţilor sigur se vor găsi oportunităţi şi pentru noi, că vom avea condiţii mai bune de trai, şi în general că totul va fi mai bine, pentru că nu se poate să fie mai rău ca-n România! Cam după două săptămâni, o lună, ne revenim la realitate … Parca ne-a dat soarta o palmă, unii o simt mai uşor, alţii mai greu. Încet de tot, pe nesimţite, începem să ne îndoim de noi înşine, de viitor, de prezent, dacă e bine că am plecat, dacă vom reuşi? Începem să ne simţim mici, foarte mici, în lumea asta în care totul este mare, fructele, legumele, maşinile, oamenii, şi insectele parcă sînt obeze. Tot ce ne înconjoară e mai mare şi atât de străin, din ce în ce mai străin. Începe să-şi  facă loc întrebarea, oare ce se întâmplă cu mine? Mi-am dorit atât de mult să ajung aici, şi am fost invidiat mai mult sau mai puţin de toţi pe care i-am lăsat în urmă în România, iar acum sunt nefericit, profund nefericit. Oare de ce? Trebuie să am ceva la cap. De ce nu-mi sar oportunităţile în cale aici în ţara oportunităţilor? Poate nu sunt atât de capabil pe cât credeam, sau poate capacitatea şi puterile mele nu se ridică la nivelul cerinţelor de aici?! Şi atunci am să reuşesc vreodată? Îndoieli, îndoieli, îndoieli, de mine, de tine, de prezent, de viitor, de tot ce facem, gândim, simţim şi ne înconjoară. Viaţa are alt mers aici, şi eu schiopăt. Oriunde mergi lumea te întreabă de vorbă, şi tu nu înţelegi mai nimic. Chiar dacă vorbeşti engleza te simţi foarte nelalocul tău, pentru că nu eşti fluent în americanism şi ai vrea să fii. Ai impresia că interlocutorul tău nu te înţelege, te enervezi, te simţi frustrat. Dacă nu vorbeşti limba deloc, şi ai învăţat câteva cuvinte pentru minimă conversaţie, te simţi chiar handicapat. Cum să-i explici doctorului ce te doare? Te surprinzi zâmbind foarte mult, stânjenit în conversaţia cu americanii, nepricepând prea mult ce bolboroseşte persoana din faţa ta.
Oricum, vei avea întotdeuna un accent, care va fi îndeajuns de proeminent ca să te întrebe toată lumea de unde eşti. Unii răspund răspicat, alţii puţin jenaţi „din România”. Alţii mint, în special cei care ori vor să uite, ori le e ruşine că majoritatea americanilor nu au auzit de România. Italia sună mai bine oricum, şi cine ştie poate în toată confuzia asta e mai bine să uit complet de România, îşi spun unii. Dar România în toată splendoarea şi imperfecţiunile ei face parte din identitatea noastră şi încercând să o eliminăm ne refuzăm parte din identitate, ne fragmentăm.
Orice individ priveşte viaţa şi lumea prin lentilele culturii proprii. Aşa cum identitatea personala conţine amprenta puternică a familiei în care am crescut, tot aşa identitatea noastră culturală conţine amprenta culturii în care am crescut, adică a culturii româneşti. Atunci când ne aflăm în prezenţa unor compatrioţi nu conştientizăm diferenţele culturale, pentru că în linii mari toţi privim lumea cam din acelaşi unghi şi ştim în mare la ce să ne aşteptăm unii de la alţii. Cu alte cuvinte în prezenţa românilor suntem conştienţi de diferenţe personale, dar nu de cele culturale. În prezenţa americanilor, automat diferenţele identitare culturale ies la suprafaţă, şi devenim imediat conştienţi de lacunele noastre de limbă, de comportament, de obiceiuri. Experienţa de tranziţie de la o cultură la alta şi confruntarea cu cultura americană dă naştere la conflict şi nelinişte, aşa-numitul „şoc cultural”.  
Sunt foarte puţine persoane care pot spune că adaptarea în America este sau a fost uşoara. În general e greu, este un proces anevoios plin de încercări prin care fiecare trebuie să treacă până la scopul final de asimilare în cultura americană. Neliniştea şi grijile însoţesc orice schimbare în viaţă, însă atunci când transformarea personală este forţată cum este în cazul şocului cultural, atunci toate emoţiile se simt înzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul începe să simtă un sentiment de dezorientare şi neajutorare.  Orice emigrant indiferent de sex, naţionalitate, sau vârstă va cunoaşte efectele şocului cultural. Cu cât mai avansat în vârstă cu atât mai puternic şocul, deci mai grea adaptarea!
Cei care au trecut prin acest şoc descriu această stare ca variind de la iritabilitate la panică şi chiar criză nervoasă. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, îngrijorare excesivă, depresie nervoasă, frica de a fi înşelat, contaminat, rănit sau ignorat. Aşa cum spuneam mai înainte toate aceste emoţii sunt exacerbate nu numai în intensitate dar şi în frecvenţă. Nu există zi şi noapte fără griji! Eşti ca un copac dezrădăcinat şi plantat în altă parte, unde poate prinzi din nou rădăcini, poate nu! Dificultăţile sociale şi financiare sporesc starea aceasta anxioasă.   
Cunoaşterea limbii este unul dintre cei mai importanţi factori în procesul de adaptare. Dificultăţile de exprimare ne izolează fizic şi psihic de lumea nouă în care trăim. Este diferit când eşti turist şi te arunci în tot felul de experienţe într-o cultură nouă chiar dacă nu ştii limba. Când eşti turist nu simţi limba ca un handicap, cel mult ca un impediment. În procesul de adaptare, pentru că experienţa negativă când nu te poţi face înţeles se repetă, începe să-şi pună amprenta asupra psihicului şi devine sursa îndoielilor de care vorbeam mai sus. Comunicarea începe să devină o pacoste pe care începi să o eviţi, deci începi să te izolezi. Îi vezi pe alţi străini că nu sunt atât de stingheri ca tine, chiar dacă poate vorbesc engleza mai prost. Aici îşi spune cuvântul educaţia primită în România şi înrădăcinarea ideii că trebuie să vorbeşti limba pe care o vorbeşti, corect. În România dacă nu vorbeşti corect gramatical, lumea te judecă. Ne vedem acum puşi noi în situaţia când ştim că nu vorbim limba corect şi ne simţim inferiori. Aşa că vorbim mai puţin, din ce în ce mai puţin, evităm contactele care conduc la multă comunicare sau dacă sunt necesare, simţim o oarecare nelinişte. Un simplu contact uman cu un funcţionar a devenit o sursă de nelinişte, şi ne izolăm din ce în ce mai mult. Este un cerc vicios pentru că izolat fiind nu ai contact cu comunitatea americană în care trăieşti, şi deci nu te adaptezi, sau te adaptezi mult, mult mai greu.
La toată neliniştea asta mai pui că te-a mai apucat şi dorul de-acasă, aşa rău cum era. Începi să simţi ce adevarată era vorba „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Aici viaţa pare mai uşoară, dar pentru tine s-a înngreunat. Pe timp ce trece, dorul se intensifică, ţi-e dor de prieteni, de vecini, de bârfă, de discuţiile la cafele, începe să-ţi fie dor de bloc, de strada pe care locuiai, de casa ta, de ruta familiară spre casă, până şi de autobuz, de tot ce odată era viaţa ta şi s-a dus! Dacă eşti singur şi familia este încă în România e cel mai greu. Vorbeşti din ce în ce mai des la telefon şi ai vorbi ore în şir, dar nu le spui că ţi-e greu pentru că nu ar înţelege şi oricum nu vrei să ştie. E greu să începi o viaţă noua, să părăseşti tot ce cunoşti şi să o iei de la capăt chiar dacă este în America!  Viaţa aici începe cu un duş rece. Nu ai prieteni, nu ai sprijin, nu prea ai cu cine să vorbeşti şi cine să-ţi întindă o mână la nevoie. Aici numai banca îţi împrumută bani dar numai dacă face profit considerabil. Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, să-ţi cumperi maşină şi atâtea alte lucruri, să ai asigurare la casă, la maşină, asigurare de sănătate, şi atâtea alte asigurări. Mai mult decât casa şi maşina, simţi că tu ai nevoie de asigurări, de multe asigurări că totul va fi bine!  Totul o să fie bine! Procesul de adaptare este doar atât: un proces. Ca nişte trepte pe care le urcăm anevoios dar toţi le urcam, atunci când ajungem în vârf, vom descoperi că ne-am adaptat. Ne-am adaptat atât de bine, încât atunci când  mergem în vizită în România, ne e dor de acasă, de data asta casa noastră din America cu care descoperim că ne-am obişnuit între timp mai mult decât credeam. Descoperim că ne place viaţa noastră aici mai mult decât credeam.
Deşi şocul cultural este o formă de alienare, trebuie să existe tendinţa de a înţelege ce se întâmplă, de a supravieţui şi mai mult de avansa în acest proces de adaptare până la imersiunea în cultura americană. Trebuie să lupţi tu cu tine să te adaptezi, să socializezi, să te integrezi în cultura americană. Cu toate că este o perioda grea, peste care am vrea să trecem cât mai repede şi să ne sculăm gata acomodaţi, gata americanizaţi, este în acelaşi timp şi o perioadă benefică de auto-cunoaştere, de progres. De aceea procesul acesta mai este numit şi „procesul de dezintegrare pozitivă”.
Şocul cultural durează între 6 luni şi 2 ani, timp în care ne lovim de obstacole pe care nu ni le-am fi imaginat. Începem să percepem eşecurile mai acut, le dăm o importanţă mai mare, şi dorul de acasă ne omoară. Nu mai dormim aşa bine, neliniştea şi grijile sunt prezente în fiecare zi şi începem uşor să alunecam într-o stare de depresie nervoasă. Nu înseamnă că ai înnebunit şi nici că ţi-ai pierdut controlul asupra vieţii sau minţii. Cu  toate că pare anormal, este normal ceea ce ţi se întâmplă. Este o stare temporară provocată de dezrădăcinarea dintr-o cultură familiară şi lansarea într-un pamânt nou al fiinţei noastre. În timp vei prinde rădăcini şi aici. Când un alt stil de viaţă te loveşte şi te înconjoară îţi trebuie timp să formezi o altă perspectivă, să te adaptezi la noua cultură.
 
Şocul cultural se desfăşoară în general, în cinci faze. Bineînţeles experienţa este profund personală şi poate varia de la individ la individ, dar în mare, cele cinci faze sunt:

1. Contactul
În faza de contact iniţial cu cultura adoptivă, individul este încă integrat în cultura sa nativă. Această fază este marcată de euforia şi bucuria experienţei noi. Iniţial te încântă să întâlneşti oameni străini, să vezi locuri noi şi să ai experienţe inedite. Eşti captivat de caracteristicile noii culturi şi contrastul dintre America şi România. Este tipic ca tocmai acest sentiment de inedit să te copleşească. 

2. Dezintegrarea
A doua fază este caracterizată de confuzie şi dezorientare. Diferenţele culturale devin din ce în ce mai vizibile. Pe măsură ce atitudinile, comportamentul şi valorile străine sunt percepute, tensiunea şi frustrarea cresc pentru ca abilitatea individului de a intui ce se întâmplă, se diminuează. Pentru că nu înţelegi, nu ştii la ce să te aştepţi şi frustrarea creşte. Înţelegerea lumii aşa cum o ştii de acasa nu mai e valabila. Începi să te simţi la o răscruce de drumuri. Individul capătă o senzaţie că este diferit, inferior, izolat, şi începe să se teamă că nu va face faţă cerinţelor societăţii. Alienarea, depresia nervoasă şi izolarea conduc la dezintegrarea personalităţii pe măsură ce confuzia identităţii în noua schemă a lucrurilor creşte.

3. Reintegrarea
Această fază este caracterizată de o puternică împotrivire la cultura nouă, individul începe să-i  judece mai mult pe cei din jur. Se revoltă: sunt proşti! În realitate, nu-i înţelegi! Diferenţele şi similitudinile culturale sunt refuzate prin stereotipizare, generalizare, continuă evaluare, comportament şi atitudini critice. Individul devine mai ostil când este confruntat cu experienţe pe care nu le înţelege. Caută fervent relaţii numai cu indivizi care fac parte din aceeaşi cultură ca şi el, se retrage în siguranţa mediului familiar al compatrioţilor. Dezavantajul este că în siguranţă, în sânul comunităţii româneşti individul poate regresa la comportamentele şi interpretările superficiale ale fazei de contact. În acelaşi timp, dacă persistă şi nu se retrage exclusiv în sânul românilor, poate progresa către echilibru în adaptare. Împotrivirea la noua cultură devine baza noilor experienţe emotive, intuitive şi cognitive. Pare de necrezut dar nemulţumirea şi chiar ura pentru America, reprezintă un semn sănătos de adaptare pentru că există o conştientizare mai mare a diferenţelor culturale şi o reacţie la sentimentele create de acestea, spre deosebire de pasivitate sau indiferenţă. Faza reintegrării porneşte cu o decizie foarte importantă: rămîn sau mă întorc? Decizia luată depinde de duritatea experienţelor în noua cultură, tăria de caracter a individului şi sprijinul celor apropiaţi.

4. Autonomia
Individul începe să înţeleagă cultura americană, nu mai este aşa critic şi este capabil să se comporte cu mai multă libertate. Devine mai relaxat şi este în stare să înţeleagă comunicarea verbala şi neverbala. Cu toate că uşurinta şi înţelegerea căpătate nu sunt atât de profunde pe cât crede el, individul se crede un expert deja în noua cultură americană. Se simte în siguranţă în ambele culturi, este mult mai flexibil şi dezvoltă în loc de critică, metode adecvate de reacţie.

5. Independenţa
Individul este capabil să accepte în totalitate diferenţele şi asemănările culturale şi să realizeze că el şi alţii sunt influenţaţi de cultura în care trăiesc. Capătă un sens al umorului în noua limbă, devine creativ şi începe să înţeleagă situaţii mai complicate, tipice noii culturi. Etapa independenţei însă nu reprezintă realizarea finală a auto-cunoaşterii sau chiar a adaptării, rămâne o oarecare tensiune benefică care duce la o explorare mai aprofundată a posibilităţilor acestei identităţi noi, posibilitatea unor idealuri şi realizări mai înalte. 

Nu toţi urmează strict fazele de mai sus, dar acest model este valabil pentru majoritatea şi de aceea cunoaşterea lui este necesară. Atunci când ştii ce ar putea să urmeze eşti mai bine pregătit decât atunci când nu ai habar. În general, majoritatea simt tranziţia de la o cultură la alta mai mult ca pe o experienţă negativă, dăunătoare, mai mult distructivă decât constructivă. Tranziţia începe prin întâlnirea cu o cultură nouă şi se termină prin întâlnirea cu sine. Individul care a parcurs fazele şocului cultural şi care în final le-a depăşit, învaţă din experienţe că nici o cultură nu este superioară sau inferioară altei culturi, fiecare având aspecte pozitive şi negative şi că fiecare dintre noi este produsul culturii în care trăieşte. Paradoxal, cu cât individul este mai deschis, mai liber să experimenteze dimensiuni noi şi diferite ale diversităţii umane, cu atât învaţă mai mult despre sine.
  
  Ajuta întotdeuna să ştii că nu eşti singurul care trăieşte aceste stări neplăcute, că toţi trecem prin asta mai mult sau mai puţin. Nu ai înnebunit ci parcurgi un proces de adaptare normal, care are un final. Care este soluţia?  Ce putem face ca să ameliorăm efectele şocului cultural? Familiarizarea cu noţiunile de mai sus vă poate ajuta, şi în plus familiarizarea cu cultura americană. Prezint în acest scop mai jos un sumar al valorilor culturale americane. Când sunteţi confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţelegeţi, încercaţi să le interpretaţi prin prisma acestor valori americane, nu le judecaţi prin prisma valorilor căpătate în România. 

1. Controlul asupra mediului înconjurător/Responsabilitatea – Americanii nu mai cred în voia soartei şi îi consideră pe cei care se lasă în voia soartei ca fiind primitivi, regresaţi sau naivi. A fi caracterizat fatalist este un termen critic în contextul american. Pentru un american, a te lăsa în voia soartei înseamnă că eşti superstiţios sau leneş, incapabil să iei iniţiativă pentru a progresa. În Statele Unite lumea consideră normal şi drept ca omul să controleze natura şi nu invers. Problemele în viaţă nu sunt considerate ca provenite din ghinion, ci din lene şi din lipsa dorinţei de a-şi asuma responsabilitatea pentru îmbunătăţirea vieţii. Pentru americani nu există un vis care nu se poate realiza. Sunt mândri să declare că de  aceea au ajuns pe lună, pentru că au refuzat să accepte limitele pământeşti.

2. Schimbarea văzută ca factor pozitiv şi natural – Pentru americani schimbarea este indisputabil ceva bun. Schimbarea este asociată cu dezvoltarea, progresul, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Culturile mai vechi, tradiţionale consideră schimbarea o forţă distructivă, ceva care trebuie evitat. În locul schimbării, aceste societăţi preţuiesc stabilitatea, continuitatea, tradiţia şi mostenirea bogată a trecutului. Toate aceste considerente sunt lipsite de importanţă în America. Aceste două prime valori, certitudinea că putem realiza orice şi schimbarea ca factor pozitiv, împreună cu credinţa în importanţa muncii i-au ajutat pe americani să obţină realizări excepţionale. Dacă aceste valori sunt adevarăte sau nu, nu are importanţă. Ce este important şi ce trebuie să reţinem este faptul că americanii le consideră adevărate şi acţionează prin prisma lor!

3. Noţiunea timpului şi controlul asupra timpului – Noţiunea timpului are o importanţă deosebită pentru orice american. Americanii par a fi mai mult preocupaţi de realizările lor, decât de dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de închegarea prieteniilor, de exemplu. Orice ţintă este atinsă prin realizarea unui plan minuţios care este urmărit riguros. Americanii par a fi sub controlul ceasului în permanenţă, anulând brusc discuţiile sau convorbirile telefonice pentru a-şi onora angajamentele în timp. Limba engleză este plină de referiri la timp, fiind o indicaţie clară că timpul este foarte preţios: „time is money”, „running out of time”, „make the most out of time”. Până şi distracţia americanului, perioada lui de relaxare se referă la timp, nu la starea emoţională: „Did you have a good time?”. Imigrantul învaţă rapid că este foarte nepoliticos să întârzi, chiar şi 5, 10 minute. Atunci când vă este imposibil să ajungeţi în timp la o întâlnire, telefonaţi în prealabil şi anunţaţi cât timp veţi întârzia! Prin acordarea unei importanţe sporite noţiunii timpului, americanul este mai puţin înclinat să irosescă timpul pe care îl are la dispoziţie. Aceasta a dus la o productivitate mai mare iar productivitatea este considerată în America o prioritate.

4. Egalitate/Echitate – Egalitatea este una dintre cele mai preţuite valori americane. Majoritatea americanilor cred că Dumnezeu îi consideră pe toţi oamenii egali, indiferent de gradul de inteligenţă, condiţie fizică, statut economic sau poziţie. De aceea americanii cred că toţi oamenii au şanse egale de a reuşi în viaţă. Conceptul egalităţii îl face pe american să pară ciudat în ochii emigrantului pentru că şapte optimi din lumea aceasta au o părere diferită. În majoritatea ţărilor, poziţia, statutul şi autoritatea sunt considerentele la care majoritatea aspiră. Clasa socială din care fac parte şi autoritatea de care se bucură conferă individului în alte societăţi un sens al siguranţei şi superiorităţii. Există societăţi în care individul este clasificat de la naştere ca aparţinând unei specifice clase sociale. Foarte mulţi vizitatori cu un rang ridicat în ţara lor se simt ofensaţi în America de tratamentul pe care îl primesc din partea ospătarilor, vânzătorilor, şoferilor, etc. (vezi directorii de companii în deplasare sau ceilalţi parveniţi români). Noii veniţi în America trebuie să realizeze că nu este intenţia americanului să-l insulte dacă nu îi acordă atenţia specială cu care probabil a fost obişnuit în România. Un străin trebuie să se considere egal cu oricine atunci când se află în America, nici inferior, nici superior.

5. Realizarea – Provenienţa dintr-o familie bogată nu este în America o realizare personală, ci un accident de naştere. E un banc în România: „Dacă Isus s-ar fi născut în România, ştiţi ce ar fi spus? Băi, voi ştiţi cine-i tata?” Americanii sunt mândri să accepte că s-au născut în sărăcie şi prin eforturile proprii, prin sacrificiu şi muncă grea, au reuşit să urce pe scară socială. În dicţionarul Webster de limbă engleză există peste 100 de cuvinte care încep cu prefixul self care înseamnă auto ca în autocunoaştere, autodisciplină sau în „propriu” ca în sacrificiul propriu, mulţumirea proprie, etc. „Self-made man or woman” adică omul care se realizează prin eforturile proprii este încă idealul în America – The American Dream. Acest vis a devenit şi visul multor români în America.

6. Individualism/Independenţă –  Individualismul care a luat naştere în lumea occidentală începând cu secolul XV, a ajuns la forma cea mai extremă în America. Cu toate că americanul se vede egal în drepturi cu toţi ceilalţi, fiecare individ se consideră unic. Conceptul de „privacy” este atât de tipic american încât nici nu există traducere în foarte multe limbi. Este izolarea deliberată, voită,  a individului într-o sferă proprie a spaţiului, a timpului, a gândurilor şi emoţiilor proprii, oricând simte nevoia. În alte culturi a te izola în spaţiul tău propriu este interpretat negativ, ca fiind un singuratic sau un ciudat. În America privacy este văzut ca ceva necesar şi satisfăcător pentru toţi oamenii. Am auzit de multe ori: „Dacă nu am jumătate de oră pe zi numai pentru mine, înnebunesc!”.

7. Competiţia – Competiţia după părerea americanului produce cele mai bune rezultate. Este forţa care îl obligă pe fiecare individ să producă la capacitatea maximă şi să se auto-depăşească. În consecinţă, competiţia este prezentă până şi acasă sau în şcoală de la cea mai fragedă vârstă. Străinii care vin dintr-o societate unde se promovează cooperarea în loc de competiţie, se acomodează mai greu în societatea americană. Americanii cred foarte puternic că o economie şi o societate bazată pe competiţie va progresa mai rapid.

8. Orientarea spre viitor – Prin valoarea deosebită pe care o atribuie viitorului şi progresului pe care viitorul îl aduce, americanii automat pun mai puţină valoare pe trecut. Toată energia umană se concentrează spre realizarea unui viitor mai luminos. Condiţia prezentă este văzută ca o etapa de pregătire pentru viitorul care va culmina într-o şi mai mare realizare. Orientarea spre viitor cuplată cu credinţa că omul îşi construieşte soarta, şi nu invers, îl fac pe american să fie foarte perseverent.

9. Etica muncii/Activitatea – A face ceva, orice, este superioar în mintea americanului lipsei de activitate. Nu numai ziua de muncă se derulează conform unui plan bine stabilit dar şi zilele de relaxare conţin un plan de recreere. Se crede că este păcat să iroseşti timpul, să te uiţi pe pereţi sau să visezi cu ochii deschişi. Această viziune asupra muncii a dus la crearea în America a ceea ce se numeşte „workaholic”, un om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei, inclusiv după orele de muncă, sau în weekend. Americanii se identifică foarte mult prin munca lor. Prima întrebare pe care şi-o pun americanii după ce fac cunoştinţă este ce muncesc, unde, etc. În America se vorbeşte despre demnitatea muncii, prin care se înţelege foarte des munca fizică, munca grea. De multe ori şi preşedinţii de companii sau corporaţii execută muncă fizică, prin care câştigă respectul muncitorilor şi nu viceversa.

10. Lipsa de formalitate – Americanii sunt unul dintre popoarele cele mai lipsite de formalităţi. Impresia unui străin care vine dintr-o societate unde relaţiile interpersonale sunt îngrădite de formalităţi este că în America există o lipsă de respect faţă de autoritate. De exemplu, şefii în America cer salariaţilor să li se adreseze pe numele mic, fără „Mr” sau „Mrs”. Vestimentaţia în America este alt domeniu atât de lipsit de formalitate încât este aproape şocant. Blue-jeans se poartă oriunde, la operă, la o sală de concerte simfonice, conferinţe, nunţi, etc.

11. Onestitatea/Comunicarea deschisă şi directă – Când e vorba de comunicarea ştirilor neplăcute sau tragice, multe popoare au dezvoltat un mod indirect, subtil de informare. Americanii, dimpotrivă, întotdeuna au preferat un mod direct de comunicare. Este foarte probabil ca mesajul să fie brutal de onest şi să vă informeze despre un necaz într-un mod direct şi public. Pentru noi, românii, obişnuiţi să primim veştile proaste într-un mod mai blând, francheţea americanilor poate fi un şoc. Nu au de gând să devină mai subtili, ci dimpotrivă, cursurile de „assertiveness” (afirmare publică) care se oferă în toate comunităţile, îndrumă cetăţenii să devină şi mai direcţi. Orice comunicare care nu este directă este considerată nesinceră, şi mesagerul de neîncredere. De asemenea cineva care va folosi un intermediar pentru a comunica ceva important, va fi judecat ca manipulativ şi dubios.

12. Practicalitatea/Eficienţa – Reputaţia pe care o au americanii este a unui popor extrem de realist, pragmatic şi eficient. Orice decizie luată trebuie trecută prin prisma practicalităţii. Americanii chiar se mândresc cu faptul că nu sunt un popor înclinat spre filozofie sau teorie. Singura filozofie pe care ar accepta-o ar fi cea a pragmatismului. Nu îşi pun niciodată problema din punct de vedere estetic sau nu se întreabă despre un proiect dacă va avansa cauza cunoaşterii, ci se întreabă care este câştigul? Dragostea pentru practic îi face pe americani să valoreze unele profesii mai mult decât altele. Management şi business, de exemplu, sunt mult mai populare în SUA decât filozofia, istoria, sau arta. În general, americanii încearcă să evite sentimentalismul, fiind preferate raţionalul şi interpretările obiective.

13. Materialismul  – Străinii îi consideră pe americani mult mai materialişti decât se consideră ei înşişi. Americanilor le place să creadă că obiectele materiale agonisite sunt beneficiile muncii lor asidue şi a intenţiilor serioase – avantaje de care oricine s-ar putea bucura dacă ar munci la fel de greu ca şi ei. Realitatea este că americanii sunt materialişti. Colectează şi valorează lucruri pe care  majoritatea popoarelor nici nu le visează. De fapt valorează mai mult obţinerea, menţinerea şi protejarea averii decât relaţiile umane, de prietenie sau chiar de familie.
Sper că explicarea procesului de adaptare şi a valorilor americane vă va ajuta în depăşirea impasului de acomodare în America. Întotdeuna împărtăşirea experienţelor d-voastră îi ajută pe ceilalţi să înţeleagă că nu sunt singuri în neliniştea lor şi le dă speranţă pentru viitor. De aceea aşteptăm pe adresa redacţiei relatările şi sugestiile d-voastră referitor la adaptarea în America.      
 
        
      
 

 

 

statuia-libertatiiPh.D. Gabriela Mihalache  –  psiholog (USA)

Hai-hui prin tara!

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Liviu Antonesei

 

Hai-hui prin tara!

haihui

Acum vreo douazecisicinci de ani, redactorul sef al ziarului local din Timisoara a cazut victima unei erori de paginatie. Pe vremea aceea, ziarele judetene ale PCR apareau în format mic, în patru pagini, astfel încat nu aveai cum sa nu vezi cele doua pagini din mijloc laolalta, ca un întreg. Dar, desi în format mic, ele trebuiau neaparat sa relateze asupra vizitelor pe care secretarul general al  PCR, Nicoale Ceausescu pe numele sau de acasa, le facea prin tara. Si asa a aparut si boroboata. Într-o buna zi, rea pentru redactorul sef cu pricina, pe prima pagina si pe cea de-a doua, era instalata o relatare despre vizita tovarasului prim prin unul din judetele patriei. Pe pagina trei, era un reportaj despre un caz de – cum se spunea atunci – vagabondaj, intitulat „Hoinar prin tara”! Doar ca titlul din pagina trei era exact în dreptul unei fotografii a lui Ceausescu din pagina doi! A urmat ce urma de obicei în asemenea împrejurari – sedinta, scandal, demiterea redactorului sef si trimiterea sa la munca de jos! Si înca e bine ca întamplarea e din anii optzeci pentru ca, în anii cincizeci, redactorul sef s-ar fi oprit direct la puscarie, dupa o ancheta bine simtita exercitata asupra sa de „organe” si un proces sumar cu usile inchise.

Multe s-au schimbat din 1989 încoace, dar unele lucruri nu, cum ar fi obiceiul plimbatului la presedintii români. Da, presedintele nostru mult iubit, bantuie tara în lung si în lat, hoinareste cu aplicatie, dupa cum ne promisese sau, mai degraba, îsi promisese si promisese adversarilor dumisale. Constatam într-un alt articol ca are dreptate sa procedeze asa, chiar daca nu si-a anuntat deocamdata candidatura. Are dreptate tehnic, vreau sa spun, pentru ca poate beneficia de pozitia sa oficiala pentru a-si pune în dificultate adversarii. Are dreptate si în fond, dar cred ca se cam înseala asupra formei! De cand a început campania pentru europarlamentare, dl. Basescu s-a aruncat pur si simplu asupra teritoriului, a profitat de fiecare ocazie ce i s-a oferit, i-a fost oferita sau si-a oferit-o singur cand n-au avut altii grija. N-a rezistat tentatiei si n-a stiut sa evite nici capcanele. A tuns oaia d-lui Flutur, sub dealul scris cu trupuri de oi, ca pe vremea Tatucai, doar ca atunci erau trupuri de oameni, s-a repezit la Bucuresti la forumul economic, a trecut în viteza pe la Muntele Athos si, înaintea vizitei în Israel, a ajuns si pe la Hurez, unde l-au aplaudat suporterii pesedisti si, tot în mare viteza, a ridicat pe undeva si un premiu „de om al anului”, desi anul n-a ajuns înca la jumatate! În cursul acestor peregrinari frenetice, am aflat ce pozne facea în copilarie laolalta cu fratînele, ca era un copil razgaiat, am mai aflat si cum erau fiicele în propria lor copilarie, precum si o multime de alte detalii de familie ori crase banalitati despre lume si viata. N-am aflat însa nimic despre mersul proiectului politic din 2004, nici daca se întrevede altul mai norocos, iar despre criza ne-a spus ceea ce stiam, ca exista si ca nu ne-a ocolit.

O campanie neoficiala cu consum enorm de energie, menita sa-l pastreze pe presedinte în atentia publicului cu orice pret, dar una tare haotica, ori nu reusesc eu sa-i întrevad sensul. Adversarii, dar acesta este rolul lor, au calificat-o drept disperata. Nici suporterii nu par foarte lamuriti devreme ce dl. Cartarescu, desi nu se declara dezamagit de presedinte, constata ca acesta n-a putut face prea multe pe parcursul mandatului.

Nu stiu daca agitatia prezidentiala este un semn de disperare, dar diagnostichez o emotivitate crescuta, un surplus evident de adrenalina. Poate fi si semn al cunoscutei mobilizari, dar atunci cred ca e si pretimpurie, si cam obositoare. Dar poate fi si efectul calcului rece – dl Basescu stie ca va castiga primul tur, dar ce se întampla daca adversarii îsi pot mobiliza alegatorii pentru al doilea tur în jurul celui ramas în joc? Se sparie gandul prezidential! Si, totusi, nu cred ca panica este sfetnicul cel mai bun…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors