Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

Tirania băncilor

Posted by Stefan Strajer On February - 28 - 2010

Tirania băncilor

Autor: George Petrovai 

Apariţia banilor cu funcţiile lor de plată, transfer şi tezaurizare, a produs acel formidabil dublu impact asupra omului, în general asupra tuturor societăţilor arhaice înjghebate de acesta, societăţi care – pare-se – sătule doar să ştie, vroiau şi să aibă: Mai întâi lovitura sub centură aplicată de bani moralei individuale şi colective, apoi indiscutabilul rol al acestora la apariţia economiilor moderne, care dacă s-au dovedit incapabile să aducă cu ele fericirea şi prosperitatea generală, în schimb s-au dovedit mult mai pricepute decât economiile precedente să inoculeze în competitori setea de câştig dusă până la dezumanizare, să înfăşeze trebuinţele umane în meşteşugite promisiuni electorale şi să înalţe jertfele celor mulţi la rangul de contribuţie obligatorie pentru instaurarea binelui şi păcii în lume.

            Cum banii sunt sângele economiilor moderne, este lesne de înţeles că băncilor le revine rolul de organe vitale ale corpusului social, prioritar de inimă, în pofida faptului că instituţiile de acest gen îşi dovedesc cu fiecare prilej neomenia şi lipsa de inimă…

            Recenta criză financiară, dezlănţuită taman ca în anul 1929 pe Wall Street, este un argument îndestulător în acest sens, care – în plus – pune în evidenţă trei fapte esenţiale:

            a)Pericolele ce pândesc actuala civilizaţie, fundamentată pe un consum agresiv ce merge până la risipă;

            b)Integrarea sistemelor economice şi financiare, gen Uniunea Europeană, duce inevitabil la globalizarea crizelor cu care se confruntă omenirea, mai ales când atari grave probleme demarează într-un stat puternic dezvoltat;

            c)Mai devreme sau mai târziu toate băncile sunt expuse riscurilor. Proba în acest sens ne-a fost oferită de băncile elveţiene, recunoscute drept un veritabil etalon al stabilităţii financiare. Nu şi în cazul de faţă, când UBS şi Credit Suisse – două dintre cele mai mari bănci elveţiene, au solicitat ajutor financiar pentru a putea face faţă presiunii pusă pe ele de criză. Guvernul de la Berna a investit şase miliarde franci elveţieni în UBS prin instrumente financiare convertibile în acţiuni, în vreme ce Credit Suisse şi-a majorat capitalul cu zece miliarde franci elveţieni, bani obţinuţi prin…chetă publică!

            Alte state prudente, bunăoară aşa ca Marea Britanie, au depăşit criza luând de îndată măsuri pentru naţionalizarea băncilor aflate în impas.

            Dar cu toate că în majoritatea ţărilor din jur se luau măsuri îndelung chibzuite pentru evitarea impactului frontal cu criza (Polonia, de pildă, nici măcar n-a fost atinsă!), iar mai apoi pentru ieşirea grabnică din ghearele ei, în România nu se făcea nici una, nici cealaltă. Dacă nici măcar acuma nu avem un plan anticriză, cu toate că majoritatea românilor sunt scărmănaţi de ea de le merg fulgii, cine naiba să-şi fi bătut pe-atunci capul cu un proiect de preîntâmpinare a crizei, atâta timp cât politicienii de prim rang ai momentului dădeau asigurări de felul următor: “Români, nu trebuie să vă temeţi de criză, de îndată ce economia noastră înregistrează ritmuri spectaculoase de creştere economică”!

            Iar Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, la rândul lui făcea aprecieri cel puţin surprinzătoare în legătură cu băncile şi clienţii lor, fără să-l tulbure faptul că pe teritoriul României activează doar sucursale ale unor mari bănci din străinătate şi că băncile-mamă deja înregistrau primele şocuri: “Băncile noastre, perora el cu seninătate, sunt atât de solide încât nici măcar nu vor fi atinse de criză”!

            Ce anume l-a îndemnat pe eternul nostru guvernator să dea asemenea asigurări hazardante? În mod cert teama îndreptăţită ca, din cauza panicii clienţilor, să nu se ajungă la o adevărată degringoladă în sistemul bancar românesc, ceva foarte asemănător cu anarhia. Căci, trebuie s-o spunem, între tiranie (în cazul de faţă tirania băncilor) şi anarhie există o legătură puternică şi interschimbabilă, conform algoritmului: Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos!

            Ştim cu toţii că numeroasele şi foarte prosperele bănci din România – o revoltătoare sfidare la adresa sărăciei şi tristeţii din jur, n-au avut parte de aberanta stabilitate din previziunile lui Mugur Isărescu, dar că ele s-au salvat urmând cu stricteţe cele două imperative majore ale politicilor bancare elaborate în fiefurile centrale:

            a)Retragerea temporară de capital din sucursale şi dirijarea acestuia înspre băncile-mamă;

            b)O necontenită şi foarte insistentă campanie de publicitate, care are ca scop nu atât păstrarea vechilor clienţi, căci aceştia deja devin nişte sărmane victime după ce băncile şi-au înfipt colţii în ei, cât mai ales atragerea de noi şi noi clienţi, printr-o gamă extrem de diversificată de oferte, aparent fără cusur şi deosebit de avantajoase, fie prin dobânzile practicate, fie prin uşurinţa manevrării banilor dintr-un cont în altul. De-abia pe urmă realizează clienţii că la o adică li se pun fel de fel de piedici în calea intenţiei lor de a-şi închide conturile goale şi că dobânzile încasate de ei se situează cu mult sub comisioanele percepute de bănci tot din banii lor.

            Ba mai mult. Se ştiu cazuri de coşmar, când anumiţi clienţi creduli s-au lăsat ademeniţi de tentantele oferte ale unor magazine, ce lucrează mână-n mână cu băncile, pentru achiziţionarea lesnicioasă a unor obiecte de uz casnic (televizoare, maşini de spălat etc.). Ei bine, dacă începutul se arată foarte încurajator (cu promptitudine, banca virează banii într-un cont şi-i înmânează clientului cardul), sfârşitul se arată de-a dreptul jecmănitor, întrucât după ce-a tras linie şi a socotit toate angaralele, bietul client constată că şi-a însuşit obiectul respectiv la un preţ de trei ori mai mare decât dacă plătea cu bani peşin. Ba încă-şi face şi cruce c-a scăpat de cont şi că n-a mai fost ulterior somat de bancă să plătească naiba ştie ce majorări şi penalităţi, pe care de regulă funcţionarii băncilor le aduc la cunoştinţa foştilor clienţi la câţiva ani după închiderea definitivă a contului.

            Aşa că cine încă nu s-a fript cu băncile, n-are decât să guste din pelteaua oferită cu atâta generozitate de bine-dresaţii funcţionari ai nenumăratelor bănci din România…

George PETROVAI, Sighetul Marmaţiei,                    

    22 februarie 2010

Un american sustine cauza Romaniei

Posted by Stefan Strajer On February - 22 - 2010

Un american sustine cauza Romaniei

 Milton G. Lehrer, un prieten uitat al României

 Autor: Ioan Ispas

 

În istoriografia noastră nu găsim prea mulţi străini care au scris cu simpatie şi dragoste despre suferinţele românilor de-a lungul istoriei. De aceea este bine să nu-i uităm şi să-i cinstim pe cei care au făcut efortul să ne cunoască istoria şi să scrie în spiritul adevărului.

Unul dintre cei care se încadrează cu cinste în această categorie este ziaristul american Milton G. Lehrer, născut in 1906, în Brooklyn, New York, părinţii săi fiind evrei români. El îşi urmează părinţii care revin în România, aşa că o parte din studii le face în ţară, ceea ce-i permite să-şi însuşească la perfecţie limba română. Îşi continuă studiile la Paris, unde obţine titlul de doctor în drept internaţional. Întră în ziaristică, devenind corespondent de presă al săptămânalului parizian “La Tribune de Nations”, colaborează la diferite publicaţii europene, respectiv la ziarul israelian “Al Hamismar”. În vara anului1939 este trimis de către săptămânalul francez “La Tribune de Nations“, care era şi organ de presă al Societăţii Naţiunilor, în România pentru a face o anchetă privind situaţia minorităţilor naţionale. Pe această temă se ducea în occident o zgomotoasă campanie de presă antiromânească. După o documentare amănunţită în Transilvania, pe care o vizita pentru prima dată, la 6 octombrie 1939 comunică opiniei publice primele sale constatări: adevărul nu este cel prezentat de propaganda revizionistă maghiară, opinia publică occidentală este voit dezinformată, ungurii au şcolile lor, bisericele lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor. Românii, victimile persecuţiilor de mai multe secole, nu au aplicat minorităţilor acelaşi tratament. În primul său articol pe această temă, Milton G. Lehrer se adresează opiniei publice europene astfel: “Dacă

pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei în 1867, putem să ne întrebăm cum este să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci dimpotrivă a reparat una”. Rezultatele definitive ale documentării sale Milton Lehrer le va publica în anul următor în doua numere consecutive din “La Tribune de Nations” la rubrica Marile anchete ale Tribunei Natiunilor sub titlul “Minorităţile şi Europa de mâine” (3 mai 1940 şi 10 mai 1940), ultimul având subtitlul “Transilvania, pământ românesc“, exact titlul cărţii sale de mai târziu. La puţin timp după publicarea acestor articole, trupele naziste intră în Paris, iar Milton Lehrer se hotăreşte să se refugieze în Romania, unde ajunge în vara dramatică a anului 1940. Aici cunoaşte direct reacţiile societăţii româneşti la diktatele odioase ale lui Hitler, Mussolini şi Stalin. Stă de vorbă cu refugiaţi veniţi din teritoriile ocupate de Ungaria horthystă. În această perioadă cunoaşte oameni de ştiinţă români care îl ajută să adune materialul pentru lucrarea pe care o proiectase să apară atât în română, cât şi-n franceză sub titlul “Transylvanie – terre roumaine”. Lucrarea este terminată în martie 1944, dar lipsit de mijloace financiare, nu o poate publica decât în octombrie 1944, în limba română, intr-o formă incompletă, fără prima sa parte, consacrată problemei continuităţii, sub titlul “Ardealul – pământ românesc“.

După război, Milton Lehrer îşi reia colaborarea cu “La tribune de Nations” şi devine preşedinte al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România.                                                            La sfârşitul lunii ianuarie 1945, apariţia cărţii este omagiată în saloanele restaurantului Athenee Palace. În postfaţa editiei din 1991, Edith Lehrer, soţia autorului, prezintă personalităţile care au participat: doi miniştri, Principesa Martha Bibescu, M. Tican Romano, ziarişti străini, directori de ziare, Gabriel Ţepelea, Romul Boilă şi alţii.

Edith Lehrer prezintă pe cei care au luat cuvântul si redă citate din cuvântările lor, foarte interesante. De exemplu, vorbind în numele Astrei, istoricul Vasile Neţea a spus “În apărarea pe care o face astăzi domnul Milton Ardealului românesc, ca şi mult obiditei sale populaţii, d-sa continuă o fericită tradiţie a publicisticii oneste din străinătate, care de la Brissot (1785 ), cel care se adresa împăratului Iosif al-II-lea pentru a protesta împotriva schingiuirii lui Horea, Cloşca şi Crişan şi până la marele Scotus Viator (R.W. Seton Watson) a ţinut în mod permanent să se prezinte în faţa umaniţăţii aspiraţiile sale spre libertate şi toate suferinţele românilor” ( pag. 516 ). Ziua de 30 ianuarie 1945, a fost o zi minunată pentru Milton Lehrer care îşi vedea eforturile răsplătite prin această caldă sărbătoare. A avut şi satisfacţia de a participa la festivităţile prilejuite de revenirea Ardealului de Nord la patria mamă. Democraţia era însă pe sfârşite în România şi se instala treptat dictatura comunistă. Cartea sa a fost pusă la index iar autorul prigonit. Atât el cât şi soţia sa sunt daţi afară de fiecare dată când reuşesc să-şi găsească un serviciu. Au încercat să emigreze dar cererile lor au fost respinse. Prigonit şi hărţuit, Milton Lehrer se îmbolnăveşte şi moare la 21 decembrie 1969. A fost înmormântat la Bucureşti, în pământul românesc, pe  care l-a iubit şi apărat cum n-a facut-o nici un alt american.

Cum l-au cinstit românii? In Bucureşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi sunt o grămadă cu denumiri stupide. Singurul oraş care l-a onorat dând numele său unei strazi este Cluj Napoca, probabil în perioada când a fost primar marele patriot Gheorghe Funar.  

În anul 1989 Ion Pătroiu, reuşeşte cu mari dificultăţi să reediteze cartea lui Milton Lehrer “Ardealul – pământ românesc“, dar tot în forma incompletă. D-na Edith Lehrer a adus din America, unde reuşise până la urmă să emigreze, manuscrisul primei părţi. S-a reuşit astfel ca după patruzeci şi şapte de ani cartea soţului ei, Milton G. Lehrer să vadă lumina tiparului în forma completă: “Ardealul Pământ Românesc. Problema Ardealului văzută de un American“ Editura Vatra Românească, Cluj Napoca, 1991. Ediţie completă îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu. De remarcat şi prefaţa scrisă de Ion Pătroiu şi postfaţa scrisă de Edith Lehrer. Cartea este deosebit de valoroasă atât prin exactitatea informaţiilor furnizate, fără părtinire, în spiritul adevărului, cât şi prin stilul alert, gazetăresc, ceea ce o face captivantă şi uşor de parcurs. A mai rămas însă o dorinţă, nerealizată nici până astăzi, aceea de a pune la dispoziţia publicului francofon, pentru care de fapt a venit să se documenteze în România Milton Lehrer, această carte pe care a redactat-o şi în limba franceză. Ea este necesară şi astăzi deoarece propaganda maghiară antiromânească este la fel de activă, iar riposta noastră în mediile occidentale foarte palidă. În plus coloana a V-a bursierilor Sörös este foarte activă în România ajungând să se înfiltreze în cele mai înalte sfere de decizie. Este o situaţie agravantă faţă de perioada interbelică.

Se va gasi oare un patriot, printre cei 300 de milionari români, care să sponsorizeze publicarea în franceză şi, de ce nu, în engleză a acestei cărţi şi o reeditare în română?

Pentru că din partea Institutului Cultural Român sau a Ministerului de Externe sunt slabe speranţe că o vor face.

Ioan Ispas, Newark, Delaware, SUA

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (V)

Autor: Nicolae Balint

 

Mită, şantaj, promisiuni, dar mai ales diplomaţie…Toate  desfăşurate cu pricepere, consecvenţă şi persuasiune de către serviciile de informaţii maghiare, dar şi de către Ministerul de Externe al Ungariei, în fapt o „prelungire” a serviciilor de spionaj din această ţară. Trebuie recunoscut faptul că, în perioada interbelică, prin modalităţile arătate anterior, dar şi prin cooptarea de „simpatizanţi ai cauzei maghiare”, propaganda revizionistă, promovată cu un enorm aparat de specialitate, a găsit sprijinul unor puternici potentaţi ai momentului din ţări cu o mare influenţă în politica internaţională. Un astfel de caz, a fost şi cel al marelui magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothmere.   

 

Propagandă revizionistă prin presă şi cărţi….

 

Condusă de scriitorul Ferencz Herczog, „Liga Revizionistă” – fondată la 11 august 1927 şi susţinută financiar atât din fonduri guvernamentale, cât şi din donaţii particulare – a devenit instrumentul cel mai eficient de propagandă în străinătate şi totodată coordonatorul acesteia. În intervalul de timp august 1927 – octombrie 1940, această ligă a publicat în limbile maghiară, engleză, franceză, spaniolă, finlandeză şi portugheză, un număr de 228 de titluri de cărţi, ziare, manifeste, reviste, etc., toate având un vădit caracter revizionist. Din acest total, 124 erau dedicate aşa-zisei „probleme transilvane”. Mai trebuie spus că „Liga Revizionistă” oferea un excelent paravan necesar guvernului pentru păstrarea aparenţelor neimplicării sale în acţiunile revizioniste. Tot în 1927, marele magnat al presei engleze şi americane, lordul Rothemere, cel care deţinea 71 de ziare în Anglia, Canada şi SUA şi care aveau un tiraj total de 2 milioane de exemplare, a declanşat o furibundă campanie revizionistă atacând prevederile Tratatului de la Trianon. În acest sens, cel mai concludent material dintr-o suită întreagă de articole, a fost cel publicat pe data de 21 iulie 1927 şi care se intitula „Locul Ungariei sub soare”. Anterior acestui moment, opinia publică engleză fusese „intoxicată” şi de un ciclu de aşa-zise conferinţe cu caracter istoric, prezentate de amiralul Trombridge, sir Maurice Baunsen, Eduard Boyle, ş.a., şi care prin conţinutul lor prezentau deformat problema maghiară deplângând „nedreptăţile” comise faţă de Ungaria în cadrul Tratatelor de pace încheiate la Paris-Versailles, între anii 1919-1920. Se mai cuvine menţionat faptul că în primăvara şi vara anului 1940, au fost editate sub îndrumarea serviciilor de spionaj maghiare, lucrări – broşuri, monografii, atlase, studii, statistici – prin care se denigra şi falsifica în mod grosolan istoria poporului român. În acest context se înscrie şi volumul „Transilvania”, editat sub egida „Societăţii ungare de istorie” şi pus sub redacţia primului-ministru Teleki Pal, patronat fiind de Homar Balint, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii din Ungaria.    

 

Foto.Teleki Pal

…dar şi prin intermediul posturilor de radio

În acelaşi timp, propaganda revizionistă maghiară a fost susţinută şi prin radio. Din cele cinci posturi de radio existente în perioada interbelică, trei erau plasate în apropierea frontierelor, cu scopul evident de a avea o rază de difuzare cât mai largă pe teritoriul statelor faţă de care Ungaria avea pretenţii teritoriale şi unde existau puternice comunităţi maghiare alimentându-le acestora sentimentele revizioniste şi revanşarde. Postul de radio de la Pecs emitea pentru teritoriul iugoslav, cel de la Mosonmagyarórvar pentru Austria şi Cehoslovacia, iar cel de la Nyiregyháza emitea pentru Transilvania, el putând fi recepţionat inclusiv la Târgu-Mureş. Toate aceste posturi erau susţinute financiar de guvern şi ele au declanşat o lungă campanie de calomnii şi injurii, prezentări tendenţioase şi denaturări. Ştirile difuzate de aceste posturi de radio erau apoi viu comentate atât în cadrul comunităţilor maghiare, adică a oamenilor de rând, dar şi în rândul protipendadei maghiare. Întrunirile de la Cazinoul maghiar din Cluj sau cele ale Partidului Maghiar din România abordau cu predilecţie – aşa cum arată rapoartele serviciilor speciale române din acea perioadă – multe subiecte difuzate la radio în cadrul emisiunilor de propagandă revizionistă. Cazinoul maghiar din Cluj era însă şi o oficină a spionajului maghiar în România. Aici aveau loc întrevederi secrete între unii conducători ai Partidului Maghiar din România şi elementele de legătură ale spionajului din Ungaria.         

                               (Va urma)

 

Foto.Istoricul Gheorghe Bratianu

NICOLAE  BALINT

CASETA

„Noi n-am ştiut să opunem decât indiferenţa şi inerţia…o cauză dreaptă prin temeiurile ei de ordin etnic, geografic şi istoric, a fost pierdută numai din lipsa unei pregătiri serioase a apărării ei, adversarii triumfând prin iscusinţa avocaţilor gata să pledeze cu dosarele lor ticluite la bara curţilor şi a tuturor judecătorilor din lume…”

(Gh. I. Brătianu, în „Cuvinte către români”, scriind despre pierderile teritoriale suferite de români, prin Diktatul de la Viena din august 1940)

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Din nordica prerie canadiana pâna jos în emisfera sudica, la cea mai îndepartata insula a Polineziei de celelalte insule ale ei si a continentului e o mare, mare departare, si pentru ca nu poti sa o iei de-a dreptul, asa prin vazduh, ci numai prin marile aeroporturi, departarea se mai mareste.
Când m-am dus la agentia de voiaj, la Madame Prefontaine, care ne-a aranjat atâtea si atâtea calatorii în trecut, s-a bucurat si cu aceiasi bunavointa a fost gata sa ma ajute, dar dintr-odata zâmbetul i s-a sters spunându-mi: ‘’Am auzit de Insula Pastelui dar pâna acum nimeni nu a venit sa-mi ceara o calatorie, într-acolo. Unde-i Insula Pastelui?‘’ Si-a lasat putin capul pe o parte, si-a desteptat zâmbetul ei senin si sincer, m-a privit direct asteptând raspunsul meu. Simplu am început sa-i povestesc câte ceva despre ‘’insula pastelui’’ si sa o localizez. M-a ascultat interesata, a deschis atlasul si am gasit micuta insulita undeva pe la fundul Oceanului Pacific. A exclamat “Dumezeule da asta-i tare departe, crezi ca are aeroport?” ‘’Are, are’’ m-am precipitat eu. ‘’O, atunci e bine, da-mi doua zile ragaz si te chem eu la telefon.‘’ Am mai vorbit împreuna un timp, apoi ne-am despartit.
Cu totii am auzit de ‘’insula pastelui‘’ si stim ca se numeste asa fiindca a fost ’’descoperita’’ în Duminica Pastelui, într-un an. Mai stim ca, insula a primit înca de la început un interes deosebit pentru marile ei statui monolitice, ce sunt cu sutele acolo, unice în lume, originale, reprezientând niste fiinte umane, care la prima vedere par de pe alta lume purtând un mister pe fata si în tinuta, în asezarea lor pe toata insula, predominând la marginile ei. Insula este locuita de polinezieni, ce îsi spun rapanui si sustin ca statuile au fost facute cu mult timp în urma de stramosii lor veniti pe insula si îi reprezinta pe ei! Nu sunt statui ridicate idolilori sau altor întruchipari creatoare, sunt unii dintre sefii clanurilor, dintre cei mai remarcabili dintre ei, dintre oamenii acestei insule sositi pe catamarane în urma cu vreo cincisprezece secole, aproximativ. Statuile monolitice au fost ridicate în timp, secole dupa secole, când au trait lesnicios si în armonie. Nu exista isvoare istorice certe, dovezi arheologice dar într-un moment echilibrul concordiei s-a rupt si multe s-au întâmplat. Se presupune ca înmultirea populatiei si scaderea resurselor de suport ar fi dus la conflicte între clanuri, posibil. Se ia în considerare chiar si initierea, sustinerea si raspîndirea cultului Tangata Manu (omul pasare) pe lânga vechea credinta a creatorului unic raspândita în Polinezia, dar cu siguranta, pe dovezi, se stie ca totul a intrat într-un funest declin odata cu aparitia primilor corabieri europeni…
Este uimitor cum corabierii europeni au descoperit acest graunte de lava în îmensitatea Oceanului Pacific. Îmaginati-va realitatea: tot uscatul planetei – continentele si insulele – adunate la un loc este mai mic ca suprafata decât cea a Oceanului Pacific!! Închide-ti ochii si mergeti mai departe cu imaginatia: cum arata o insulita de 165 kilometri patrati într-un Pacific ceva mai mare de 165.000.000 kilometri patrati! Gasiti-o, nu pe harti si atlase acum, ci pe valurile oceanului, întâi cu catamaranul în urma cu vreo zece, cincisprezece secole si apoi mult, mult mai târziu de catre corabierii europeni plecati pe mari si oceane sa descopere pentru regii si regatele lor noi posesiuni, fiindca cu asa ceva se ocupau corabierii europeni înca înainte de Columb. Si de îndrazneti ce erau, tremurau în nadragi sa nu cumva sa cada înafara pamântului cel plat, ca o masa de taverna sau sa-i manânce, cu corabie cu tot, ceva monstri marini imaginati când îi batea soarele prea tare în cap sau erau beti turta prin taverne! Dupa ce s-au mai linistit aflând ca pamântul e rotund, ca soarele si luna plina, au prins curaj si au ajuns si ei sa cotrobaiasca Oceanul Pacific. Si astfel, în aprilie 1722, în Duminica de Paste, corabierii danezi plecati în expeditie spre Australia, sub comanda amiralului Jacob Roggeveen, ca amiral i se spune prin anumite documente, au vazut în orizont aceasta insula unica în lume: cea mai îndepartata de restul lumii. S-au napustit spre ea. Imaginati-va ce ochi au facut polinezienii când au vazut ceea ce nu au mai vazut, auzit sau închipuit ca exista vreodata! Imaginati-va ce ochi au facut corabierii când au vazut atâtea femei frumoase aproape goale. Ma rog, întâlnirea a fost precauta dar binevoitoare, pâna când corabierii s-au dat la polineziene iar polinezienii la bunurile corabierilor, care si-au dat jos pantalonii. Sigur, polinezienilor nu le trebuia pantalonii lor dar curiozitatea ia împins si pe ei, ca pe Adam si Eva, sa vada aceste învelitori caror nu le puteau gasi niciun înteles! Despartirea a fost abrupta si belicoasa lasând în urma polinezieni morti si sâmburi de discordie între clanuri. Exploratorul Jacob Roggeveen a notat coordonatele descoperirii si impresiile despre aborigeni, dar mai ales despre uriasii de piatra ce pazeau marginele insulei, care a devenit Insula Pastelui de acum înainte pentru europeni. Ceea ce s-a omis, fiindca asa-s marii descoperitori ascund premergatorilor este ca, mult înaintea lui ajunsese în preajma insulei, împinsi de furtunile oceanului o corabie de pirati, condusa de unul numit Davis si nu mai stiu cum, dar se da anul: 1687. Nu au putut debarca datorita furtunii, dar i-au notat prezenta. Pe urma nestavilita furtuna i-a îndepartat de insula. Slava cerului pentru înca multi ani de liniste insulara!!
Aceasta descoperire este uvertura care a declansat tragedia polinezienilor de pe aceasta oaza vulcanica din Pacific pe care ei o numeau Te Pito o Te Henua, adica buricul lumii, iar eu afirm ca au transformat-o în cel mai mare si fascinant muzeu în aer liber din toata lumea. Parerea mea.
Despre locuitorii acestui buric al lumii, ma rog, ombilicul lumii pentru cei ce sunt mai intelectuali, un cercetator antropolog al Polineziei, a emis o teorie pe anumite premize, prin care ei ar fi venit de pe o alta insula polineziana, Rapa Iti, numind astfel noua lor asezare Rapa Nui si ei au ramas polinezieni rapanui, staruind asupra denumirii Rapa Nui în locul Isla de Pascua cum oficial o numesc chilienii, Easter Island cunoscuta anglofonilor, sau pe româneste Insula Pastelui…
Madame Prefontaine îmi da telefon, e bucuroasa.‘’Acum stiu multe despre buricul lumii, pot sa-ti aranjez calatoria prin ’’Gateways International‘’, sa-l vezi si sa pui mâna pe el! Râde. Bine.
Totul s-a aranjat cum am dorit. Plec, sunt în drum spre primul aeroport, al Winnipeg-ului, ce este un mare si încurcat santier acum, fiindca se construieste un nou terminal. E vremea marilor aeroporturi, înainte cu un secol era vremea marilor gari, iar mai înainte a fost vremea marilor porturi. Evolutie, pâna unde? Florin ma duce la aeroport, dându-mi instructiuni. Zâmbesc, cum se mai schimba lumea, parca mai ieri îi dadeam noi, Ica si cu mine, sfaturi de calatorie, când pleca în taberele de vara din România sau în vacantele de iarna la schi în Canada. Doamne, cum s-au mai dus marile bucurii când eram noi trei. Ascult, se uita la mine si ma întreaba ‘’de ce ti-ai amintit, de zâmbesti?’’ Nu pot sa-i spun, nu-i spun, schimb vorba. ‘’O vrabie zbura razant cu asfaltul autostrazii, din fata vine un BAW, nu îl mai poate evita complet, se produce o ciocnire si vrabia cade jos. Soferul opreste BAW-ul, coboara, ia vrabia, care parea a fi doar în comotie si o duce la el acasa. O pune în colivie pe niste paie, pune apa si pâine în speranta ca îsi va reveni. Si vrabia îsi revine, buimacita nu recunoaste locul dar vede gratiile, paiele, apa si pâinea!  Speriata striga: Dumnezeule, l-am omorât pe cel cu BAW-ul si astia m-au bagat la închisoare!‘’ Îl amuza, nu cine stie ce, el conduce un BAW. Opriti la un semafor, din zecile pâna la aeroport, îmi spune ‘’De altceva ai zâmbit‘’ Tac. Apoi zic: ‘’Vezi ca e verde, da-i drumul, nu-i nici o vrabie.’’
La despartire, ne îmbratisam cu vechea noastra formula, acum la singular: ’’sa mergi cu bine, sa te întorci si mai bine.’’ Ma apuca durerea de suflet, dar nu am încotro, sunt în rândul pasagerilor, a trecatorilor. Acum trec, prin vazduh, de pe un aeroport pe altul. Sunt între senin si preria canadiana uscata, bruna la vreo zece kilometri sub avion. E confortabil zborul, dar e atât de neînsufletit, mai toti tac cu capul bagat în micutul ecran din spatarul scaunului din fata, mai si citesc sau mesteca guma sa produca saliva inutila, ce li se scurge neîntrerupt pe esofag în jos!! Ce m-a apucat? Îmi schimb privirea, ma uit pe gemulet afara, vad albastrul cerului ce imi aduce amintirile calatoriilor cu trenul, când ore întregi ma uitam pe geam afara. De la Timisoara calatoream în regat, asa spunea tata când mergeam în Oltenia, si de la Turnul Severin începea zarva, bâlciul, la Craiova era apogeul odata cu schimbarea trenurilor, apoi coboram la Segarcea si mai departe cu carul cu boi! Ce spectacol, ce conationali însufletiti, ce schimb informational intens de fapte si întâmplari, ce de scormoneli si vrajeli. Nu erau ecrane pentru oameni, erau doar oameni pentru oameni.
S-a lasat repede noaptea peste ziua scurta a Nordului, trecem peste Marele Lac Superior si apoi începe coborârea spre Toronto. Legati si cuminti asteptam aterizarea. O simtim, în coccis, si astfel am încheiat primii 2000 de kilometri, prin aer, în doua ore si jumatate, în care ni s-a servit un pahar de apa sau o cafea. Destul, doar suntem o tara de sedentari si obezi, din cauza ca în urma cu vreo douazeci, treizeci de ani pe avioane ne îndopau cu mâncaruri si bauturi alcolice, pe ales, producându-ne colesterol daunator, hiperglicemie pentru viitorul diabet si ne ameteau nobilii nostri neuroni. Si asta, înca nu era totul, vindeau tot timpul tigari, ca nu suportau sa ne vada ca nu fumam tot timpul. Ce vremuri nesanatoase, cum ne împingea societatea de consum la hipercolesterolemie, diabet si nicotina infartogena. Acum e bine, sanatos, platim dublu pretul de atunci si ei ne dau un pahar de apa de izvor! Sanatate garantata, globalism asigurat! Dupa un asemenea tratament ne ridicam si trecem mândri si sanatosi din avion în tub, si din tub în labirintul aeroprtului toronton.
Aeroportul toronton, este un urias si modern babilon, pentru ca asa trebuie sa fie când ai spatiu canadian la discretie si deserveste patru continente, plus Australia! Chiar asa, de unde si pâna unde Australiei i se spune continent si Canadei nu, când geografic e de doua ori mai mare decât tarisoara aia plina de canguri naturali si adoptati. Discriminare geografica, politically incorect! Pâna la urmatorul meu zbor, caruia îi zic transecuatorial, de la Toronto la Santiago de Chile, am cinci ore de asteptat. Le folosesc. O ora se duce învârtindu-ma printre cartile din librariile din aeroport, de data asta nu am gasit nimic ce ma intereseaza sa citesc, asa ca iau un cotidian canadian, si un plastic de un litru cu apa, corect zis, si-i de doua ori mai scump decât un litru de lapte! Rasfoiesc ziarul, articolele sunt scute, reclamele-s lungi, mari. Uite criza, trece criza! Sigur ca trece, toate trec, dar nu stim când, cum, si mai ales în ce trece! Ei bravo, de unde sa stie ziaristii toate astea, ce sunt ei nostradamusi, mafalde, ce ei conduc finantele lumii prin inginerie financiara a globalizarii sau globalistica? Sarcina lor de serviciu e sa faca rânduri negre pe hârtie alba dupa cum ordona patronul la care sunt angajati, iar daca sunt free lance se vor da ei pe brazda, daca nu au din altceva ce sa traiasca! Unul se întreaba de ce a luat Obama premiul Nobel pentru pace, ridicol, doar se spune clar ca pentru pace! Doamne, Doamne grei mai sunt unii de cap. Pentru care pace, asta-i alta întrebare, dar se poate raspunde pentru pacea de apoi. Cârcotasi unii ziaristi, asa s-au întrebat si când i s-a decernat nobelul pentru pace lui Elie Wiesel?! Ce antisemiti, dom’le, si nu le face nimeni nimic!. Ba unul a fost de-a dreptul fascist-rasist-fascist când a scris; i s-a decernat premiul pentru ca avea nevoie de bani sa faca propaganda anti palestiniana!! Depun, civilizat, ziarul în containarul de reciclare a hârtiilor si ma apuc de citit despre moai.
Marile zboruri, transoceanice si transecuatoriale, decoleaza seara târziu din Toronto. A venit si timpul meu sa ma urc într-un Boeing mijlociu, 767 – 300, cu patuzeci de rânduri de scaune; primele zece doar patru pe un rând, ultimile 30 câte sapte pe rând. Este plin, plinut cu nord americani si sud americani, nici un loc liber, deci, nu poate lua nici un avionstopist din cale. În timp ce noi, calatorii ne legam bine de scaun, sa nu-l pierdem în caz de domne fereste, în timp ce din microfoane se revarsa politetea capitanului si-a unei stewardese în trei limbi: doua canadiene, engleza si franceza bineinteles, si a treia spaniola pentru ceilalti ce locuiesc pe continentul de jos, ce sta agatat de al nostru precum un ciorchine de strugure de vrej. Cu totii suntem bine veniti!
Ne desprindem de tub, ne învârtim si tot oprim vreo jumatate de ora pe tot felul de piste, lasând impresia ca pilotii s-au ratacit în noapte si nu stiu încotro sa o apuce. În sfârsit, ce-o fii o fii, decolam, zburam. Dupa un timp, capitanul ne linisteste: crede ca e pe drumul cel bun!. Asa sa fie. Mai trece un timp si se anunta furajarea si adaparea, era cazul, doar e aproape miezul noptii. Meniu variat, pasta or chicken, câte un paharel de vin red or white, cafea cu cafeina diluata sau fara, sa va fie de bine si acum cu capul în ecran; se da free entertaining! Nu sunt pretentios la mâncare, am crescut si trait în vremea cotropitorilor rusi în România, cu mâncare pe cartela, insuficienta si proasta, nici nu fac pe snobul, vezi doamne, sunt în Boeing, dar compar cum era Air Canada în urma cu aproape trei decenii, când am început noi sa zburam prin lume si cum e acum, ce servicii are. Numai zâmbetul de serviciu a mai ramas acelasi, dar pe alte buze! Probabil, nu va mai trece mult, pâna când în loc de pasta or chicken vor veni cu doua pachetele într-o palma, întrebând green pasta or pink pasta, amândoua preparate cu artificial color and flavor iar de baut vor avea numai tap water or holy water. Nu critic, asa-s io, ies din mine, sa compar starile de lucruri, faptele pe care le taiesc, pentru ca e interesant si amuzant sa faci comparatii.
Uite, am trecut peste ecuator si nimeni din echipaj nu a zis nimic, ori pe vremuri dadeau si un un fel de certificat celor ce îl treceau prima data. O mica amintire legata de eveniment, de sensibilitatea fiereasca. Nu e nevoie de sensibilitate în globalism, nerentabila, ireciclabila în profituri, în bunuri de larg consum! ‘’Multe-m trec pe dinainte…’’ Si pe neasteptate îmi vine în minte ‘’o facuram, muica, si pe asta!’’ Sintagma olteneasca, o auzeam des când eram în vacanta mare în Oltenia, de unde era tata. Acolo sunt si o parte din calatoriile copilarii mele. Cu carul cu boi: în padure peste Jiu, ei ziceau jii, la târla undeva pe lânga Tufa Dranichiului, la bâlci la Gângiova de Maria Mare, si bineinteles la gara la Segarcea, ca erau nu stiu câti kilometri pâna acolo, fiecare dadea doar cu presupusul. Întoarcerea acasa, la Timisoara, la sfârsitul vacantei de vara era o mare calatorie. Sara, matusa Florica ne facea pâine la tast, pui pe vatra, brânza si ceapa,vin de gama! Ne culcam odata cu gainile si ne trezam în puterea noptii, când Al-de-bâtu de pe prispa striga ‘’voi nu plecarati, ma, tot paci sunteti, o sa pierdeti trinu, ma adormitir’’. Ne sculam rupti de somn, ne îmbracam pe întuneric, unchiu Lisandru punea boii la car si plecam cu noaptea-n cap spre Segarcea. Nu o luam pe sosea ca e mai lung drumul, o luam peste câmp, pe drumul Nedeii. În car erau coceni pentru boi si o cerga pentru mine sa ma acopar, sa dorm. Tata cu unchiu vorbeau de ale lor, de’a neamurilor. Apoi de când fusera ei pe front, îsi tot aminteau de front si de maresal, vobeau de el de parca Antonescu ar fi fost în companie cu ei, de-ai lor. Tremurând de frig îi ascultam. Când se crapa de ziua, se vedea silozul cel mare de la Segarcea, îl auzeam pe unchiu zicând ‘’uite ma ca ati ajuns’’. Tata întelegea vorba aia cu tâlc si zicea ’’Bine, ma, Lisandre te poti întoarce, de aici mergem noi pe jos, sa ne dezmortim’’. Unchiu, ca la comanda, oprea caru cu boi, ma ajuta sa ma dau jos ca eram adormit rau, ne strângea în brate si ne pupam, ne spuneam tot felul de vorbe de omenie ca la despartire si cu Dumnezeu înainte. El spre casa bucuros ca ’’nu mai batu boii pâna-n gara’’, noi pe jos înca 4 – 5 Km în frigul diminetii, un drum ce mi se parea fara sfârsit, obositor si nu aveam voie, de la Tata, sa ma plâng de ceva…
Si acum în Boeing, am trecut ecuatorul! Ce frumoasa e si povestea cu lumea cealalta, daca ar fi si adevarata, sa ma întâlnesc cu tot neamul meu drag, dar dus, sa le povestesc cum treicui, eu Ecuatorul cu Boeing–ul, asa cum trecem Jiiul cu caru cu boi. Ma uit pe micutul ecran din fata care îmi arata ca zburam la 11 mii de metri înaltime cu o viteza de aproape 850 km pe ora si afara-i minus 54 de grade Celsius. Ce pas, de carul cu boi la Boeing! Ma cutremur, nu numai eu ci si avionul, am intrat într-o zona turbulenta, de l-a trezit din somn si pe capitan fiindca ne anunta sa ne punem centurile de siguranta! Îmi pare rau ca la trezit din somn pe capitan. Câteodata, si pe unchiu Lisandru îl mai trezeau boii din somn, când ajungeau la câte o rascruce de drum si nu stiau încotro sa o ia. Unchiu se trezea, îi punea pe directie; ii conecta pe pilotul lor automat, si vedea mai departe de somn. Asa si cu pilotii nostri, numai eu nu pot dormi, traiesc o stare de exaltare sufleteasca, pentru mine e un eveniment trecerea ecuatorului, ce ma domina si pe care as fi vrut sa-l traiesc împreuna cu Ica. Pentru momente si momente închid ochii, încerc sa nu gândesc nimic, nimic. Aud numai torsul metalic al reactoarelor si fâsâitul frecarii dintre Boeing si stratosfera cea goala si rece. În jur multi dorm, multi nu, si nimeni din tot echipajul nu a avut un moment pentru calatori sa le spuna ca trec ecuatorul, din emisfera nordica unde e toamna în cea sudica unde a venit primavara.
Dupa un timp privesc din nou zborul Boeing-lui pe harta de pe micul ecran si conform diagramei acum trecem pe deasupra Boliviei. Din nou sunt invadat de amintiri, de evenimente de tot felul, vechi, adunate ani dupa ani. Bolivia este tara care si-a luat numele de la eliberatorul ei: Simon Bolivar. Unul dintre cele mai mari personalitati ale Americii Latine din toate timpurile, supranumit El Libertador! O figura proieminenta printre cei mai mari eliberatori din toate timpurile. El a eliberat Nordul Americii Latine de sub dominatia Spaniei formând Gran Columbia – Panama, Venezuiela, Columbia, Peru, Bolivia – si a desfiintat sclavia, la începutul secolului XIX-lea. A vrut sa unifice într-un tot întreaga America Latina, nu a fost înteles, nu a fost sprijinit. A reusit totusi sa desfiinteze sclavia înaintea nord americanilor, ceea ce înseamna ca a fost mai luminat intelectual si democratic decât ei, ca latinii sunt mai omenosi. A reusit si fiindca a fost educat în Europa unde de secole nu mai era sclavaj, educat întâi în Spania si apoi în Franta, unde a fost receptiv si patruns de ideile iluminismului, fascinat de Jean Jacques Rousseau. Revenind în America Latina a fost entuziasmat de cea mai mare personalitate istorica dintre toti eliberatorii continentelor americane: Toussaint L’Ouverture! Azi, omenirea nu mai aude de haitianul Toussaint L’Ouverture – africanul, sclav eliberat, care apoi i-a eliberat pe haitieni de dominatia coloniala, batându-se în razboie de gherila si învingând armatele celor trei imperii coloniale din acea vreme: englez, francez si spaniol!! Un mare erou, caruia în secolul lui, i s-au dedicat eseuri si sudii istorice, poeme si romane. A fost comparat cu Spartacus si considerat strateg superior lui Napoleon, corect raportat la diferenta de forte si spatiu. Toussaint L’Ouverture a eliberat Haiti de dominatia coloniala si a fost primul din cele doua Americi care a abolit sclavagismul. Napoleon a trimis împotriva lui, în Haiti, pe cumnatul sau, Generalul Leclere în fruntea a 20.000 de soldati, sa restabileasca dominatia si sclavagismul. Nu au putut face fata rezistentei de gherila a sclavilor eliberati, si atunci, a mai trimis alte mii de soldati în sprijinul cumnatului sau. Pe mine, m-a impresionat aceasta hotarâre a lui Napoleon, aceasta campanie în care a transportat peste ocean atâta armata, fiindca era doar la începutul secolului XIX-lea!! Formidabil de costisitoare o miscare de trupe de asemenea anvergura, e mai ceva decât cele din al Doilea Razboi Mondial, luând în consideratie diferenta de tehnologii dintre corabiile cu pânze si vapoarele cu puternice motoare! Din nefericire pentru francezi, pâna la urma s-a ales praful si pulberea de toata aceasta campanie transatlantica a lui Napoleon, în doi ani. Aceasta campanie nu era pomenita în manualele scolare franceze, nici de Toussaint L’Ouverture, care a fost tradat si astfel francezii l-au rapit si dus in Franta, unde a murit în închisoare. Napoleon si-a umbrit mai rau stralucirea în Haiti decât la Moscova si nu numai atât. Dupa înfrângerea din Haiti, s-a vazut în situatia sa vânda Louisiana franceza americanilor, fiindca a lasat-o descoperita în fata lor! Cu acele zeci de mii de soldati francezi trimisi în Haiti, Napoleon ar fi putut sa apere si sa pastreze Louisiana, daca îi trimetea acolo, unde colonistii francezi îi asteptau, sclavii eliberati de Toussaint L’Ouverture nu i-au asteptat! Se pare ca istoria lumii nu este facuta de conducatorii ei, care, pâna la urma, îsi dau în petecul superego-ului megaloman, istoria lumii e facut de eroii ei, asa au hotarât zeii!!
Uite ce m-a apucat pe mine acum, privind diagrama cu Boeing-ul ce trece pe deasupra Bolivei si nu mai pot opri avalansa aceasta, de la Simon Bolivar, la Toussaint L’Ouverture si ajung la Che Guevara din a doua jumatate a secolului XX, inclus de istorici în prima suta a celor mai proieminente personalitati ale secolului! Un erou: Guerrillero Heroico al Americii Latine. Amintirile se împâng unele pe altele. Ica a citit ‘’The Motorecycle Diaries’’ si însufletita mi-a povestit, câteva zile in sir, despre studentul medicinist, Ernesto Guevara, care si-a întrerupt pentru un timp studiile sa traverseze America Latina cu motocicleta, împreuna cu un prieten. Motocicleta si-a dat sfârsitul nu mult dupa ce a trecut Anzii Cordilieni, în Chile si de acolo începe adevarata odisee transcontinentala, ce a avut un impact puternic, determinant asupra vietii si destinului sau. Saracia vazuta si traita de-a lungul calatoriei l-a coplesit si razvratit. Che Guevara era, atunci, un tânar sportiv viguros dotat cu inteligenta si cultura, era un cititor asidiuu, care a dorit sa schimbe starea sociala a Americii Latine, ba mai mult, asemenea multor din generatiile anterioare si a lui, doreau o uniune latina americana, considerând frontierele dintre state o fictiune groteasca pe lânga realitatea istorica. Termina facultatea si dupa ce îsi ia diploma de medic, porneste din nou prin America Latina dorind sa se dedice celor oropsiti. Cauta solutii, dar pâna la urma ajunge la concluzia ca numai o revolutie transcontinentala poate sa schimbe starea de înapoiere si saracie a majoritatii locuitorilor sud americani. Se alatura fratilor Castro – Raoul si Fidel – si împreuna cu alti 80 de companeros pleaca în Cuba sa-l rastoarne pe dictatorul Batista. Si au reusit printr-un razboi de gherila, în care Che din medic a devenit un luptator de temut, prin actiuni cutezatoare dincolo de orice limita, prin austeritate si disciplina cumplita. A urcat treptele victoriei spre popularitate, ale accesiunii sociale si politice, dar la zenit a inceput sa-l caute bratul lung al CIA-ului, apoi l-a dezamagit lasitatea lui Hrusciov în fata imperialismului american! I-a criticat dur în public, la ONU, atât pe americani cât si pe sovietici. Se apropie de chinezi si asa se produce despartirea de fratii Castro. Che Guevara s-a afundat în Congo sa duca un alt razboi de gherila. A fost un fiasco total, au mai scapat doar câtiva. Si dupa un timp a ajuns în Bolivia. Che Guevara nu a renuntat niciodata la idealul sau cu toata experinta pe care a trait-o, cu toate înfrângerile avute. Adeseori îsi spunea: daca am reusit în Cuba, am sa reusesc si-n alta parte!’’ O extraordinara personalitate, inzestrat fizic si intelectual sa fie reformator revolutionar. Cine-l eticheteaza doar comunist este un neinformat, un individ dopat doar de propaganda anticomunista americana. În Bolivia, CIA-ul împreuna cu dictatorul bolivian pornesc o vânatoare masiva pe urma unui grupulet de gherilisti epuizat fizic si moral, nesprijinit de populatie, ratacind într-o jungla ostila. Che Guevara este prins si împuscat din ordinul presedintelui bolivian la sugestia Washington-ului. Ceea ce ne-a socat, pe Ica si pe mine a fost faptul ca, mort fiind i-au taiat amândoua mâinile sa le trimita la Buenos Aires, unde politia îi avea amprentele lui digitale, pentru confirmarea identitatii! Barbarie din ordinul CIA in secolul XX! Normal în asemenea cazuri era suficient sa-i ia amprentele pe hârtie, nu sa taie mâinile unui cadavru pentru identificare. Da, amprentele digitale au corespuns cu cele din dosarul politiei argentiniene, erau ale lui Ghe Guevara. Si comportamentul profanator razbunator continua, politia argentiniana trimite mâinile lui Che Guevara cubanezilor, lui Fidel Castro în timp ce corpul lui, împreuna cu a altor sase camarazi împuscati, au fost aruncate într-o groapa comuna ascunsa, cunoscuta doar de câtiva militari bolivieni. Târziu, dupa aproape treizeci de ani, la insistentele unui scriitor s-a indicat locul si s-a permis dezhumarea. Printre schelete, era unul fara mâini… (va urma)

Prefectura Timis si românii din Valea Timocului

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Prefectura Timis si românii din Valea Timocului

Autor: Ioan Ispas

Citind interviul, luat de Augustin Paunoiu preotului Boian Alexandrovici (text aparut în Curentul International, din 5 nov.2009), mi-am adus aminte de un eveniment din vara care a trecut.
Eram la Timisoara când rasfoind un saptamânal local dau peste informatia ca tocmai avusese loc întâlnirea dintre consilierul prezidential al presedintelui Serbiei, la prefectura, cu doi subprefecti de Timis, prilej cu care s-au discutat diverse probleme. Mi-a atras atentia informatia ca la solicitarea consilierului prezidential subprefectii s-au angajat sa ajute la repararea liceului sârbesc. Mai citesc odata si nu-mi vine sa cred; nimic despre românii din Serbia. Adica numai sârbii din România au probleme iar românii din Serbia sunt fericiti, n-au nici o problema. Ma gândesc ca poate totusi s-a discutat si despre românii de acolo, dar n-a aparut în presa. Pentru a afla adevarul ma deplasez la biroul de informatii al prefecturii. Aici doamna de la ghiseu vorbea la telefon, astept cuminte, citesc toate anunturile de pe geamul respectiv, plus pliantele cu reclame turistice, dar pâna la urma îmi pierd rabdarea si ciocanesc în geam. Doamna lasa telefonul, fara sa-l închida, ma-ntreaba ce doresc, îi spun ca vreau o audienta la seful cu probleme externe, ea raspunde ca sefii de servicii nu au audiente, insist spunându-i ca de fapt este vorba doar de o informatie si ca nu merita sa-l deranjez pe prefect (îmi trebuia o saptamâna sa ajung la prefect) pentru ceva ce pot afla de la un subaltern. Doamna vrea sa afle de ce informatie am nevoie, îi spun, evident ca nu stie raspunsul, îsi cere scuze prietenei de la telefonul pe care-l inchide, ca sa poata suna la sefa de la “integrarea europeana”. Aceasta probabil ca initial refuza, dar doamna de la informatii îi spune complice ca “domnul insista“, adica nu poate scapa de mine, asa ca primesc indicatiile unde sa ma duc. Intru la sefa, aceasta statea la un birou mare, in stânga ei doua tinere în picioare cu care discuta ceva. Îmi face semn sa ma asez pe un fotoliu, astept câteva minute, între timp îmi aranjez documentele din dosar, articole aparute în Curentul International despre aceasta problema, în sfârsit ma întreaba ce doresc sa aflu.
Încep sa vorbesc despre situatia grea a românilor din Valea Timocului si ca vreau sa stiu daca în convorbirile cu consilierul prezidential sârb s-a discutat si aceasta problema. Ma opreste pentru a întreba în ce calitate cer aceasta informatie, la care raspund ca în calitatea de cetatean român interesat de ceea ce fac functionarii platiti din banii publici. Îmi raspunde ca aceasta problema n-a fost trecuta pe agenda de discutii, deci nu s-a discutat. Revoltat, continui zicând ca înteleg ca problema n-a fost pe agenda consilierului prezidential sârb dar nu înteleg de ce situatia românilor din Serbia n-a fost pe agenda prefecturii? Nu se cunoaste ca românii din Valea Timocului n-au nici macar gradinite în limba româna, ce sa mai vorbim de scoli sau licee, ca singura biserica româneasca, cea din Malainita construita pe proprietatea preotului Boian Alexandrovici este în pericol sa fie demolata? Când ajung aici sunt interupt, spunând ca se cunoaste situatia, ca preotul Boian Alexandrovici a fost si la prefectua. Cu atât mai mult, zic, daca se cunostea situatia, trebuia discutata problema, un consilier prezidential sârb nu vine în fiecare zi în Timisoara, nu trebuia pierdut prilejul, macar aici în Banat, unde exista o comunitate mare de sârbi, pentru ca de la Bucuresti sunt putine sperante, dar deja “sefa“ nu ma mai asculta, îsi reluase discutiile cu cele doua subalterne. E clar, n-am putut s-o sensibilizez pe “sefa“ în privinta românilor din Valea Timocului, avea “probleme de integrare europeana“, asa ca parasesc prefectura cu un sentiment de amaraciune, aruncând în loc de salut, un: luati banii degeaba!
M-am întrebat de multe ori daca împotriva agresivitatii autoritatilor sârbe, civile si religioase, fata de românii din Valea Timocului se poate face ceva de catre România.
Raspunsul este categoric da, numai sa vrem sa facem ceva ce este de fapt o obligatie morala a patriei mama. Dar daca noi nici macar nu discutam aceste probleme cum sa trecem la fapte. Asadar primul pas ar fi abordarea problemei la toate întâlnirile bilaterale. O etapa superioara ar fi includerea unui reprezentant al românilor din Valea Timocului în delegatiile oficiale române care se deplaseaza în Serbia. Sa luam de exemplu biserica. A fost inclus preotul Boian Alexandrovici în delegatiile bisericesti românesti care se deplaseza în Serbia? De asemenea conducatorii bisericii ortodoxe române ar putea apela la conducatorii bisericii ortodoxe sârbe din România pentru a face presiuni asupra autoritatilor bisericesti sârbe. Daca clericii sârbi de la noi nu manifesta entuziasm sau nu obtin efecte favorabile se poate apela si la proverbul românesc: “Bate saua ca sa priceapa iapa”. Se stie ca toate cultele recunoscute de stat sunt subventionate de stat. Vrem sa facem presiuni asupra autoritatilor sârbe, sa începem cu “întârzierea“ livrarii in cont a subventiei catre biserica sârba din România. Sigur treptat, asteptând efectul, iar daca sârbii sunt caposi, pâna la sistarea neoficiala. Se poate promova o lege în parlament a reciprocitatii, în sensul ca se dau subventii doar cultelor care în tara mama aplica acelesi drepturi românilor cu cele pe care le au ei aici. Evident legea va trebui sa se refere si la învatamântul în limba materna, cu atât mai mult cu cât acesta este subventionat 100%, spre deosebire de culte unde subventia este 50%. Nu cunosc oficialii nostri aceste lucruri? Le cunosc, dar daca nu-i preocupa soarta românilor din tara, la ce sa ne asteptam în privinta celor din afara tarii. Sârbii vor sa intre în Comunitatea Europeana si au nevoie si de sprijinul nostru. Când sunt strânsi cu usa fac ce li se cere. L-au predat pe Milosovici si alti fosti conducatori Tribunalului International de la Haga. Sa le cerem de pe acum sa rezolve problema românilor din Valea Timocului la standardele aplicate sârbilor din România. Sa nu asteptam ultimul moment când vor promite totul si nu vor face nimic. În partea bulgara a Vaii Timocului situatia românilor este cel putin la fel de grava ca-n partea sârbeasca. Experienta cu Ucraina si Ungaria este concludenta. Latini ziceau: ” Erarae humanum est, perseverarae diabolicum“, adica pe româneste “a gresi este omeneste, dar a persista în greseli e lucru dracului“ (traducere libera). Românii din Ungaria nu pot monta un bust al episcopului Andrei Saguna, în curtea unei biserici, deci pe o proprietate privata, în schimb România este împânzita cu statui ale revolutionarilor maghiari în locuri publice. Unde este reciprocitatea? Tratatul cu Ucraina a fost facut prost si românii de acolo sunt mai asupriti ca înainte, el putea fi renegociat dupa zece ani, cu conditia sa fie notificata intentia cu un an înainte de expirare. N-am facut-o, dovada ca pe conducatorii nostrii nu-i intereseaza decât propriile lor interese. In curând ucrainienii ne vor curta din nou ca sa fim de acord sa intre in NATO sau EU. Niste conducatori responsabili ar cere inca de pe acum ca drepturile românilor din Ucraina sa fie respectate pe teren, nu numai pe hârtie.
Preotul Boian Alexandrovici este amenintat cu posibile “accidente“. Un alt lider al românilor din Valea Timocului, Dusan Pârvulovici, face un apel pentru a fi ajutat. Situatia este grava, se poate ajunge la o tragedie. Românii de acolo au fost abandonati în perioada comunista. Nu observati cu câta perfidie au actionat sârbii pentru a-i asimila. Le-au schimbat numele din Pârvu în Pârvulovici, din Alexandru în Alexandrovici, iar numele de botez nu pot fi alese decâ din lista oficiala a guvernului, asa se ajunge la Boian si Dusan care nu prea suna româneste. Apreciez mai mult un … ici sau … ov care stie româneste, decât un … escu care habar n-are. Sârbii au fost si ei sub stapânire straina, la fel si bulgarii, dar au uitat, asa ca au preluat procedeele ungurilor în privinta asimilarii fortate a minoritatilor nationale care au ramas sub ei, adica au devenit din asupriti asupritori, ceea ce Iuliu Maniu a promis ca românii nu o vor face si asa s-a întâmplat. Preotul Boian Alexandrovici a trimis o scrisoare si presedintelui Traian Basescu, de la la care sunt convins ca n-a primit nici un raspuns. În epoca postdecembrista înca n-am auzit ca un oficial român sa raspunda la scrisori. Alta e situatia în America, unde si motanul lui Bill Clinton raspundea la scrisorile pe care le primea. Probabil presedintele Basescu n-a avut timp sa raspunda la scrisoare. Ca o consolare pentru preotul Boian Alexandrovici, sa ne amintim ca Presedintele n-a avut timp nici sa primeasca delegatia militara chineza care a vizitat România în vara aceasta. Probabil a vrut sa-si dovedeasca slugarnicia fata de stapânul de la Washington. Ce dovada de slugarnicie mai mare poate fi adusa unui stapân decât aceea de a face ceea ce presupui ca-i face placere acestuia. Nu pot sa cred ca numai din prostie a fost adusa o ofensa diplomatica unui mare prieten al României, cum era China. Probabil chinezii si-or fi zis: iata un presedinte care face pe leul la Bucuresti, se comporta ca un catel când aude de Washington si nu vede mai departe de vârful nasului când apare Beijing-ul. Problema ma obsedeaza. China este membru permanent cu drept de veto în Consiliul de securitate si ar fi fost singura tara pe care ne-am fi putu baza la ONU. Prin primirea lui Dalai Lama si neprimirea unei delegatii chinezesti presedintele Traian Basescu a tradat interesele României, facând jocul dusmanilor tarii. Modul în care a tratat diplomatia româna relatia cu China ne-a dovedit cât de “bun“ este si Cristian Diaconescu.
Deci din partea presedintiei nici o osperanta de ajutor deocamdata. Mai avem însa o putere în stat, parlamentul, unde sârbii au un deputat propus de uniunea lor, la fel ca si restul minoritatilor nationale. Comisia de politica externa a Camerei deputatilor ar putea apela la acest deputat sârb pe care sa-l trimita în vizita oficiala la Belgrad cu misiunea de a solicita interventia parlamentului sârbesc pentru protectia celor doi lideri români amenintati. Numai parlamentul sârb poate sa actioneze asupra ministrului de interne sârb ca oamenii sai sa-si faca datoria. Pentru ca nu este normal ca un sef de politie sa se faca purtatorul de cuvânt al unor extremisti cu mintea înfierbântata, care da un sfat “prietenesc” de a renunta în loc sa-l asigure ca politia îl va apara ca pe orice cetatean sârb, indiferent de nationalitate. Totodata delegatul nostru trebuie sa prezinte deputatilor sârbi situatia minoritatilor din România, accentuând si pe intentia de a legifera reciprocitatea. Ambasada României de la Belgrad ar trebui sa se implice prin vizitarea periodica a celor doi lideri de catre personalul consular, tocmai pentru a arata sârbilor ca soarta acestora nu ne este indiferenta.
Am facut doar câteva sugestii de sprijinire a românilor din afara granitelor. Avem un departament pentru românii din afara care trebuie încadrat cu oameni care vor sa faca cu adevarat ceva. Din marea de români, despre care vorbea Nicolae Iorga ca înconjura România Mare, n-au mai ramas decât niste insule pe care avem datoria morala sa le salvam pâna nu e prea târziu. Este un miracol ca dupa zeci de ani de asuprire si crunta asimilare, fara biserici si scoli în limba româna, fara o elita intelectuala româneasca, cu o mass-media în majoritatea ei antiromânesca, care prezinta numai aspectele urâte care se întâmpla în România cu scopul ca românilor sa le fie rusine de originea lor, s-au putut totusi ridica lideri autentici ca preotul Boian Alexandrovici si Dusan Pârvulovici. Sa-i ajutam pâna nu este prea târziu!

Noembrie, 2009
Ioan Ispas
Newark, DE

În apărarea Mioriței

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

În apărarea Mioriței

 

Autor: Ion Coja

     Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide sau de-a dreptul tembele care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării şi al toleranţei mele faţă de imbecilitate ca debilitate mentală s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu, că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, că Alecsandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletului etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

     Manolescu îmi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arșiță, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de ireproşabilă și de exemplară, cu ce-ţi putem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi: „Da, domnule ministru, acum, că plec din triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, săracele de ele?!”…

         Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul la o întrebare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul literar românesc: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i se datorează romanticului boier? Eu unul m-am ales încă din liceu cu această întrebare incomodă, dar tot în anii de liceu am aflat răspunsul, simplu, mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare, că există variante ale Mioriţei – varianta Tocilescu, Densusianu şi altele, uitate acum de mine, cel puţin la fel de reuşite ca text literar… Ca literatură! Ca literaritate! Se pare că Nicolae Manolescu nu s-a ostenit să meargă „la text”, la textul celorlalte variante, și a trăit toată viaţa sa atât de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu există de fapt… Nu există ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

      Păi handicap mai deformator de suflet de literat român mi-e greu să imaginez…

       Asemenea concluzie, cum că Miorița aparține literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toată lumea, nu poate să apară decât din lipsa de aderență organică la fenomenul numit destul de impropriu literatură populară. Adică din lipsa lecturii, în cazul unui literat din a doua jumătate a secolului al 20-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei școliți după 1945, aproape exclusiv livresc. Ține însă de o erudiție minimă obligatorie pentru un istoric literar să frecventeze antologiile și studiile de folclor (literar și nu numai). Se vede clar că Manolescu nu a trecut prin această experiență, că nu a trăit șocul inițiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog român îl resimte la contactul consistent, adică edificator, cu folcloristica românească, implicit cu folclorul românesc. Dacă în alte culturi și literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, în spațiul românesc nu poți să faci istorie, a culturii și literaturii naționale, fără să pornești de la cea populară și la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica și întrema(sic!).

        O evaluare a literaturii noastre culte din această perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă și reconfortantă: avem mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul și mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât fragmentar, cu mari lacune și deseori în chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne așteaptă pentru creații mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice.

        La fel din istorie, istoria națională, mari capitole sau momente de maximă concentrare existențială și emoțională lipsesc din inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține și chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artiști, literații și artiștii îl au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Marile subiecte ale literaturii și artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literară și culturală totuși cea mai ridicată. Fără consecințele literare și culturale pe care le-a determinat trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura și cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu și-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naționale… De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată și discreditată, atât cât reușesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop. Nu puține! Și cu susținere „logistică” oficială. Bașca cea externă!

        …Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…

        Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorița își are logica ei de îndată ce este poziționată în contextul largului front anti-naționalist și anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…

                                                                *

       Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori și lucizi asupra propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceștia, Miorița este un text fundamental pentru conștiința etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării lașe, lipsite de vlagă în fața provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neșansa să moștenească „din părinți” acest text deformator și pervertitor de suflete… Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat și adoptat soluția mioritică, cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „șira spinării”, cum s-a pronunțat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lăutar știa să cânte Miorița și deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos și unsuros, preferă Miorița la proțap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!

       Dar trebuie să-i mulțumesc histrionului pentru nerușinare, abia așa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârșit… Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva,

O  INTERPRETARE  CUMINTE  LA  MIORIȚA

 

 

       Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialiști: Mioriţa a fost la origine un colind…

       Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe…

      Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu ziși. Detaliu esențial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile și obiceiurile colindatului.

      Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conștiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.    

         Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradițional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era ușor să le faci față. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul era primejdios în mai multe feluri și pretindea bărbați adevărați, tari de „vîrtute”…

      La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărășeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!

       Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățișa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor și pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce… Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?

       Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!…

       Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!

       De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent și atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!…

       E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micșora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei… Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…

       Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuși ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artiști: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

      A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănașului, despre care nici nu se știe cum a murit în fapt. Căci nu are importanță ce anume și cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficțiunii, al imaginarului. Tentația de a-l salva pe ciobănaș se poate împlini  numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător  prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost oare măicuței de mocănaș mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice, al nunții mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranță le-a fost mai ușor după aceea colindătorilor înșiși, participanți și ei la jalea lăsată în urmă de dispariția camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să insiste mai mult. Adică asupra autorului!…

       Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom ști niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos și mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.

       Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănașul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarășilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.

     Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.” 

       Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze fățiș, ba chiar aflați unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicția de a acționa politic împotriva ocupantului bolșevic din Țară, au găsit, au știut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinței de a trăi departe de orizontul natal… Însăși opera lui Mircea Eliade, meșterită cu conștiința netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuși, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu și atâți alții, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie parașutați în Țară, pentru a-i sprijini pe și mai mioriticii partizani din munți…

       Eliade ne amintește, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă și ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Miorița este și un soi de bocet vine să dea o și mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut… Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…

      Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câțiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forță care depășea capacitatea lor de opoziție. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România și în jumătate din Europa, ci cârdășia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor și pe crestele munților, românii au avut reacția cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistență anticomunistă armată, fățișă, haiducească. Eroică și deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind…

         Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspirație, chiar și în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraților Arnăuțoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munți, pe care securitatea bolșevică i-a hăituit și ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!…

       Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieți distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiția comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temnițele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputința românului, neputință mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta fața inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputință a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistență la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidență că românii români, majoritari în Țară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puțini minoritari din România au participat la popularea temnițelor din RPR cu anti-comuniști! În comparație cu românii, puțini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…

       Anticomuniști cu arma în mână, dispuși în orice clipă să se sacrifice pentru libertate și demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomuniști din munții României! În Făgăraș sau în pădurea Babadagului, în Maramureș sau în munții Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit și au jerfit numai urmașii ciobănașului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Și atât! Alții nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de țigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinței și jertfei… Ale demnității eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munți, martiri și eroi deopotrivă, știau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Miorița nu i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!

       Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!… Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!

       Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul lor!… Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu,  din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției, scrisă în temnițele din Republica Populară Română…

      E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la hârtie și creion. Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese pe întreg spațiul românesc!

      Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație… Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România… Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…

       L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniță 24 de ani?…

      Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul că te afli acolo…”

      De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al teroarei cominterniste!

                                                  *

      Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!

          Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în Miorița, oameni buni!…

      Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!

       …A avut Socrate  nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea mai emoționantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.

       E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare, înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…

       Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănașului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm și nu înțelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția divină a ființei umane… A ta, cititorule!

        Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!

        …Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate… Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înțelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul totul!…

         Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza ei românească!…

           Iar tuturor celor de față cititori le aduc la cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!

         Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?…

        Întrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.

            Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii. Iată primele catrene:

            „Pe-o sprânceană de lumină,

             Lâng-o lacrimă de rai,

             Verde culme carpatină

             Rotunjește dulce plai.

Iar în plaiul stânei goale,

Lângă strunga fără oi,

Crăngi cu umeri frânți de jale

Se cutremură din foi.

              Fluier vechi nu mai îndrugă

              nu mai latră câini pândari.

              Singuri  munții duc în glugă

              Carpatine neguri mari.

Nu mai zburdă-n târlă iezii,

Nici plăpânzii miei priori.

Doar pe cearcănul amiezii

Urcă ulii rotitori.

               Ulii suie, frunza sună,

                iar în iarbă-ntins amar

                ba e somn, ba rugăciune,

                tînăr leș de pecurar.

A rămas dormind pe-o rână,

în culcuș de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stână

unde brazii plâng prohod.”

           Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.

          Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!…

          …Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, arhei, și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului, cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…

          Da, românii și-au pus această întrebare la care au imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori să-l înțeleagă…

          Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și punct!…

          Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

          Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea), li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…

          Mai departe, interpretarea „sentinței” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…

          După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată? Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!… O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15.  Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața, când era destul de liniște ca să-l aud, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași să trăiesc atâta? De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. Și invers!…

          Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…

          În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă!… Adică, se subînțelegea, din lașitate și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…

          M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală (sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…

         Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroșite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…

          Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…

         …Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989, aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici au ieșit în fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

          Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor…  Iar a fi ori a reacționa în spiritul baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atîta doar aș adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața de toate zilele. Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția „potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții aceleiași lumi cu cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani, punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.    

        Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară, dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa, degradat prin traducere, ca pe bunul lor sufletesc ultim și de cel mai mare preț…

         În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des. Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu! Când printre noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănașul carpatin…

        Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, și pe alții la încercare!

7 ianuarie 2010

                                              Ion  Coja

 

Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…

Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din adâncul veacurilor, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…

 

 

 

O problemă de teologie

(aferentă la Miorița)

         Întâmpinare: Dacă există Dumnezeu, un Dumnezeu al dreptății și al legiuitei răsplăți, cum este posibil ca asasinii copiilor din decembrie 1989 să nu fie puși să răspundă în fața justiției, să rămână nepedepsiți?! Ba mai mult, să fie lăsați să se cațere în fruntea noastră și de acolo să ne sfideze?!… De ce îi rabzi, Doamne Dumnezeule?!

         Răspuns (primit de la Dumneazeu) : Eu intervin și vădesc crima sau pedepsesc cu mâna Mea numai atunci când oamenii singuri nu sunt capabili să afle cine a fost făptuitorul. Ați văzut-o pe Vitoria Lipan, cum nu și-a aflat odihna până ce blestemul sângelui vărsat nevinovat nu i-a atins pe neoamenii aceia! Eu nu am mai avut ce căuta acolo! A făcut Vitorița toată treaba, Mie nu Mi-a rămas decât să-i mulțănesc frumos.

         Recunosc, e mâna Mea pedepsitoare în Balada lui Radu Gyr, pe care a scris-o șoptindu-i-o Eu la ureche în jilava celulă… Justiția divină intervine atunci când cea omenească nu poate face nimic! Cum să-i mai găsească bătrâna mamă pe ne-vrednicii aceia? N-avea cum și n-avea cine!… Și atunci am intervenit Eu, mai pedepsitor decât toată justiția voastră! Citește-l pe Radu Gyr! L-ai citit! Ai văzut cât am fost de neîndurător!… Nefericiții asasini! Ar fi preferat de zeci de ori să fie de voi pedepsiți, nu de Mine…

         Dar de ce îmi cereți să intervin în „dosarul Revoluției din Decembrie”? Nu vă înțeleg! Au nu știți cine a tras în acei feciorași care mi-au fost dragi cum nu se poate mai mult?! Îi știți foarte bine pe criminali! Ați pus afișe cu fotografia lor pe toate gardurile, pe toți stâlpii, și i-ați votat de atunci întruna să vă conducă, să vă mâie pe căile pierzaniei și i-ați mai și aplaudat! …Dacă voi, părinții și frații celor uciși știți bine cine sunt asasinii, atunci problema Mea, a justiției divine, nu mai sunt ucigașii din decembrie, ci voi, voi sunteți problema Mea, voi, nepăsătorii și nesimțitorii de după, care vă împăcați cu zăbala ce v-au pus-o omorîtorii odraslelor voastre! Sânge din sângele vostru a curs și nu vă doare, nu vă pasă de copilul ucis și nici de Mine, cât Mă doare pe Mine sângele nevinovat care cere blestem asupra criminalilor, dar și mai mare blestem asupra celor care nu fac nimic pentru a-l pedepsi pe ucigaș, pe cel care a tulburat prin fărădelegea sa ordinea Universului!

         La voi mă gândesc: ce pedeapsă vi se cuvine? O pedeapsă mult mai aspră decât a criminalilor pe care, dacă voi îi lăsați nepedepsiți, nu înseamnă că i-ați lăsat în plata mea, eu să-i pedepsesc! I-aș fi pedepsit, dacă aș fi văzut că singuri nu vă descurcați să aflați cine sunt! Dar pentru că îi știți prea bine cine sunt, eu nu mă mai amestec. Dumnezeu îți  dă, dar nu îți bagă în traistă! Nu? Parcă așa se spune…

         Vă plângeți că de ani de zile vă merge din rău în mai rău?! Că vă pleacă copiii de acasă spre alte zări, străine, de unde nu se mai întorc?! Vă plângeți că vă ajung bătrâneți neputincioase, uricioase? Umpleți bisericile cu rugăciuni către Mine de iertare a păcatelor, dar vă merge tot mai rău?!… Degeaba toate mătănile și colivele voastre! Nu de la Mine vă vine pedeapsa! Ci vă ajunge blestemul copiilor voștri! Blestemul acelor îngerași este peste puterile mele să vă apăr de el!… Aproape că le sunt recunoscător, căci nu mai e nevoie și de pedeapsa mea!… V-ați pedepsit singuri! Și nu e decât începutul… 

9 ianuarie 2010

                                                          Ion  Coja

FILOSOFUL REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

FILOSOFUL  REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Autor: Corneliu Florea

Adrian Paul Iliescu (API) este filozof pe stat de plata. A terminat facultatea de filozofie în 1976 la Bucuresti, a predat marxism-leninismul studentilor politehnisti pâna în 1990, dupa care, în cinci ani a devenit profesor universitar filozof, dupa ce în prealabil a trecut si pe la Oxford (vadul boului pe româneste) si acum trece studenti de la Marx (Care nu a fost marxist! Adevarat.) la Wittgenstein (Care sustine ca fapte sunt rocile, analizele filozofice doar niste straturi pâna la ele. Adevarat.) Dreptul lui câstigat pe baricada bucuresteana, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost articolul sau RUSOFOBIA publicat în Cotidianul-cotidian din 18 dec. 2009. Lectura m-a indispus, la fel ca si pe alti cititori-comentatori, care, cu o singura exceptie, au adus ca argumente rocile, adica faptele, cum zice Wittgenstein, nou idol filosofic a lui API. Înainte de ai da o replica, am încercat sa aflu ce l-a determinat sa scrie acest articol: a fost obligat, îsi urmareste, fara scupule, niste interese, vrea sa urmeze exemplul patibularului Patapievici de-a ponegri si defaima poporul român, sau incompetenta intelectuala de comprehensiune a faptelor istorico-sociale, inconstienta, stupiditate! M-am încurcat în ipoteze, nu am putut trage înca concluzia, poate dupa ce comentez articolul lui din cotidian, care a fost prezentat în cinci paragrafe:
Paragraful întâi. “Odata cu alti strigoi locali, a reînviat rusofobia”. Asa, in forta de cugetator profund, fortissimo, îsi începe articolul API. La strigoi, nici nu se putea altfel, îi fixeaza pe Ion Antonescu si pe legionari. E liber, si politically corect, sa dam în ei ca în sacul de box. Cine are curajul sa le i-a apararea, stiu ce îi asteapta: groapa cu furnici! Urmeaza dispretuitorii occidentului, alti strigoi, ceva mai mici. Trece la rusofobia ca boala veche la români si de când îi urâm noi pe rusi. Ei de când?? De mult, de la Ecaterina a 2-a, de când ne tot calca în picioare, cotropesc în forta brutala, ne jefuiesc, ne maltrateaza bestial. Un comentator i-a spus sa nu ignore ca ne-au invadat de 12 ori, ceea ce este un motiv întemeiat sa nu mai avem încredere în ei, sa fim circumspecti. Karl Marx referindu-se la ocupatia rusa în tarile Române din 1828 scrie:
“Au avut loc excese groaznice. Contributii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hotii, omoruri. Barbati si femei au fost înhamati la care cu vizitii cazaci care nu-si crutau nici bâta, nici vârful lancii lor. Peste 30.000 de români fura smulsi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de munca. Cei mai fericiti fugira în munti, unde singura lor hrana era scoarta de copac. Guvernul rus raspunse la proteste cu Nu ne intereseaza cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinile sa fie executate” (Karl Marx: Însemnari despre români. Manuscrisul B 85, Lucrarea a aparut in România in 1964).
Nu putem sa credem ca filozoful marxist-leninist API nu a citit între 1964 si 1989 aceasta lucrare. Sigur a citit-o, tragedia lui este ca nu a înteles nimic, sau pur si simplu are tulburari de personalitate, cu deficit de sensibilitate si discernamânt. Ce ar fi dorit API, facut profesor de filozofie dupa 1990, ca acei români si urmasii lor sa fie rusofili?!? Si, daca lui, si celor care îl sustin în acest aberant reeducator articol li se pare ca vremurile acelea au apus de mult, atunci de ce ei si familia lor au motive de rusofilie, acum?!? Pot sa ne raspunda, dar sincer!! Pentru ca noi, majoritatea românilor nu putem avea asemenea sentimente fata de ocupatiile rusesti, chiar daca am lua în considerare numai ultima ocupatie; cea din 1940 pâna în 1990, pentru ca românii ce stiu, cât de cât, istoria lor din toate timpurile, socotesc si Basarabia, si Bucovina locuita de români cu mult înaintea rusilor, ucrainenilor si a evreilor. Sau acesta nu mai este un drept pentru toate natiunile, domnule profesor API?!?
Paragraful doi. Este absolut absurd fiindca, API vrea sa ne spuna care este culmea absurdului dupa filozofia sa, scriind ca: “Bush jr. cel mai stupid presedinte din istoria Amedicii” (?!?) dupa care, doua rânduri mai jos citim: “Americanii sunt însa un popor plin de vitalitate, pragmatic si rational, asa ca l-au trimis pe Bush în tenebrele texane.” Bravo API!! Numai vezi, noi nu suntem studentii tai sa-ti înghitim prostia absurda! Esti ilogic si ignorant. Nu poti conecta coerent un popor rational cu aleagerea unui presedinte stupid! Ignorant esti pentru ca, nu l-au retrimis pe Bush în tenebrele texane. Întâi Bush nu a stralucit in gândire ca un profesor de filozofie dâmbovitean, dar a avut destula minte sa-si faca toate interesele pe spatele aliatilor nato si a rationalului popor american. Apoi a dus la capat doua mandate cât prevede constitutia lor, iar acum, chiar acum, Bush din tenebrele texane iradiaza de placere, citind cât de stupid este API!! Se spune despre stupizi ca dau în gropi, în acest paragraf API cade în haul absurdului scriind ca Bush si-ar fi dat seama ca: “Rusofobia n-o fi ea capabila sa-i zapaceasca pe americani, dar pe români precis îi poate îmbrobodi.” Chiar asa? Sapa un pic, sa ajungi la rocile filosofului pe care-l preda-i studentilor! Ti-a trecut vreodata prin encefal cam câti rusofobi sunt în jurul rusilor numai în ultimii 200 de ani, care nu stiu de Bush, dar îsi cunosc suferintele lor si-a parintilor lor pricinuite de rusi.
Cum poti sa scrii un asemenea articol? Cum se poate publica un asemenea articol dragi redactori cotidieni?
Paragraful trei. Filozoful API are o imagine foarte buna despre el si dupa ce a trecut prin istorie ca marfarul prin tunel vrea sa calce si dezaxatii, dar vai lui, ne da înca o dovada de cât de reaxat este printr-un cip implantat. Dupa API dezaxati sunt cei ce scriu pe ziduri: “Basarabia, pamânt românesc”, datorita rusofobiei. Probabil, dupa reaxatul API ar trebui sa scrie Traiasca Stalin! Întoarca-se Stalin! Sa se scrie pe toate zidurile, gardurile si pe tricouri care au, care nu sa-si atârne o placarda. Dar, daca într-adevar vreti sa vedeti cât de reaxat este API cititi: “si asa cum nu le permitem maghiarilor sa strige Ardealul, pamânt unguresc, nici noi nu avem dreptul sa revendicam Basarabia!!” Mai cititi odata ca sa luati la cunostinta ca nu avem dreptul!! Clar, ordin de la API! Si ne miram ca unii se întreaba de educatia, cultura si starea lui de sanatate mintala. Dar, nu-i chiar asa, fiindca invers se poate: noi sa le permitem maghiarilor sa strige, cât îi tin bojocii: Ardealul, pamânt unguresc iar noi reprimim dreptul, si nici rusofobi nu mai suntem, sa revendicam Basarabia! Multumim draga Apisor. Numai sa-ti spunem ceva, noi, astia din Ardeal, ce voi acolo pe Dâmbovita nu stiti: ungurii, de la Kossuth la Viena si pâna la Tokes la Bruxeless tot asta striga, si or striga!! Si ei stiu bine istoria adevarata a Ardealului nu ca tine, un micut reaxat cu cip. Karl Marx scrie ca în Constitutia lui Kossuth din 1848, articolul XII-lea decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria: Transilvania e declarata tara maghiara, limba maghiara este singura admisa… si toti cei ce au avere sunt unguri. Oare ai priceput ceva, ori cipul nu-ti permite?
Paragraful patru. Reaxatul API pune un diagnostic, ca o sentinta de condamnare pe viata românilor care mai viseaza la România Mare si rusofobilor care scriu si pe ziduri, ca sunt: victimile unei groaznice patologii morale. Cutremurator, scuturator, tremurator, bucatica rupta din halucinatiile patibularului Patapievici! Cei ce nu sunt înca victime au o singura sansa; sa-si puna masca de hârtie ca pentru gripa porcina. E o salvare! Si toate astea, numai din cauza lui Ceausescu si Basescu. Daca nu ar fi fost astia doi, rusofilia ar fi fost floarea nationala a românilor, pe care am fi cultivat-o pe toti coclaurii si ulitele noastre, iar fratii nostri mai mari zilnic ar veni la noi încarcati de bunataturi, ce nu s-au mai vazut si cu românofilie pravoslavnica si federala ne-ar îmbratisa, de ne-ar sufoca…
Paragraful cinci sau Apisor ajunge la adevar: “Marele pericol pentru România nu sunt rusii ori maghiarii, ci românii”. De la mine putere am subliniat românii fiindca îi dau dreptate! Da, ce e a lui, a lui sa fie, conform dreptului la proprietate intelectuala, din care se poate trage o singura concluzie: nu putem scapa România de pericol numai daca o scapam de români!! Ne-a dat cheia istorica a problemei noastre ca popor cu brutalitate primitiva, cum zice. Plus si înca o mare explicatie: “Nu rusii deslantuie macelul cotidian pe sosele, masacrul câinilor…” Ma opresc, fiindca asta cu masacrul câinilor este argumentul în fata caruia toate contrargumentele istorice devin nule. Pai, da, câti câini au masacrat rusii în România? Ce, ei de asta veneau si vin în România, sa mascreze câini? Are dreptate, rusii întodeauna în trecut au fost, si vor fii în viitor, parteneri economici de inegalabila importanta, zice Apisor.
(SOLSTITIUL IERNII  2009, WINNIPEG – CANADA)

PS – În final, compasiunea ma cuprinde fata de API, motiv pentru care îl dezmierd Apisor, fara subîntelesuri rautacioase. Îi privesc cu staruinta poza lui de la articol si nu vad nici un semn de inteligenta pe fata lui… ce conteaza, cip reaxator sa aiba…

Nota redactiei. Politica redactiei noastre nu coincide intotdeauna cu punctul de vedere al colaboratorilor, dar in acest caz subscriem la aceasta replica a domnului Corneliu Florea, colaboratorul nostru. Puteti citi articolul scris de Adrian Paul Iliescu la link-ul de mai jos:

http://www.cotidianul.ro/rusofobia-105677.html

CARDINALUL IULIU HOSSU – “Pelerinajul în calea fericirilor”

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

RESTITUIRI

CARDINALUL  IULIU  HOSSU – “Pelerinajul în calea fericirilor”
                                    (16 ani de închisoare şi surghiun)

Autor: Viorel Rus
Născut în Milaş, Bistriţa-Năsăud, la 30 ianuarie 1885, în familia preotului greco-catolic Ioan Hossu şi a Victoriei n. Măriuţiu, şi-a petrecut copilăria şi a urmat şcoala primară în satul natal. Studiile gimnaziale le-a făcut la Reghin şi Târgu Mureş, unde şi-a însuşit limbile germană, maghiară şi latină, trecând apoi la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, oază a patriotismului românesc şi promovând cu premiu examenul de maturitate (bacalaureat), în anul 1904.

Foto. Viorel Rus
 Trimis pentru a-şi continua studiile la Roma, la Institutul “De Propaganda Fide”, a obţinut doctoratul în filosofie şi teologie, fiind hirotonit ca preot în anul 1910, acolo la Roma, în prezenţa unchiului său episcopul greco-catolic de Lugoj dr. Vasile Hossu, şi a tatălui său, care trebuie să ne închipuim că va fi fost extrem de mândru şi fericit. De altfel, tânărul Iuliu fusese student eminent, însuşindu-şi, engleza şi franceza, pe lângă italiană şi cunoştinţele de specialitate.
Revenit în ţară, a fost  protocolist, arhivar şi bibliotecar, vice-notar, notar consistorial şi secretar al episcopului de Lugoj, director de cancelarie şi asesor consistorial.
În timpul primului război mondial fusese mobilizat ca preot al spitalelor militare din Austria, Boemia şi Moravia. În acestă calitate l-a găsit decretul împărătesc şi bula papală din anul 1917 prin  care, ca o recunoaştere a calităţilor sale, a primit  înalta  demnitate  bisericească  de  Episcop  al Gherlei. Şi nu împlinise încă un an de la înscăunare, când la 1 Decembrie 1918, la Marea  Adunare  Naţională  de  la  Alba  Iulia,  episcopul  dr.  Iuliu  Hossu citea “Declaraţia  Unirii  Românilor  din Transilvania, Banat şi  Ţara  Ungurească“ cu patria mamă România. Acolo, Episcopul dr. Iuliu Hossu şi Prea Sfinţia Sa dr. Miron Cristea, pe atunci episcop ortodox de Caransebeş, s-au îmbrăţişat în faţa mulţimii românilor care strigau, cântau şi plângeau, iar P.S. Miron Cristea a spus: “Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”.    
O chemare de care ar trebui să fim fericiţi dacă am putea-o împlini şi azi, noi, românii, de suntem ortodocşi ori suntem greco-catolici, ori de alte religii, căci este loc destul pentru noi toţi sub dumnezeiasca oblăduire.

Foto.Episcopul Iuliu Hossu
 Apoi, Episcopul Iuliu Hossu şi-a continuat activitatea de ierarh al Bisericii Române Unite pentru eparhia Gherla, iar din anul 1930 Cluj-Gherla,  timp de 30 de ani. Mult bine a făcut neamului său în acei ani ca un părinte bun. Era primit pretutindeni în eparhia sa de către poporeni, intelectuali şi clerici în vizitele sale canonice, cu bucurie, toţi având prin el speranţa binecuvântării lui Dumnezeu.
 A fost solidar cu durerile românilor rămaşi sub ocupaţia hortistă în urma Dictatului de la Viena, în fapt conducătorul spiritual al tuturor, fiind singurul episcop român recunoscut de oficialităţile vremii.
Pentru curajul său de a denunţa crimele ocupanţilor şi a sări în apărarea drepturilor populaţei nemaghiare din Ardeal, în mai multe rânduri viaţa sa a fost în pericol.
Ceea ce nu au reuşit fanaticii hortişti, aveau să încerce să reuşească peste doar cinci ani slugile regimului stalinist, călăii comunişti din România, atunci când, urmând indicaţiile Moscovei, au trecut prin forţă, teroare şi intimidare la lichidarea cultului  greco-catolic, arestând pe toţi cei  care li se împotriveau şi în primul rând pe ierarhi, chiar înainte de a decreta la 1 decembrie 1948 scoaterea Bisericii Române Unite în afara legii.
Deşi aflat oficial încă în funcţiune, între episcopii greco-catolici arestaţi în noaptea de 27/28  octombrie 1948, era şi Iuliu Hossu, prins în Bucureşti, unde făcuse o ultimă încercare de a opri dezastrul ce se abătuse asupra cultului său.
 A urmat domiciliul forţat la Dragoslavele/Argeş într-o vilă a Patriarhiei Ortodoxe, cu foame, frig, paznici înarmaţi şi garduri de sârmă ghimpată, până în februarie 1949, apoi lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani în apropierea Bucureştiului, cu condiţii ceva mai bune în speranţa regimului că se va putea obţine trecerea benevolă la ortodoxism a marilor ierarhi, în special a lui Iuliu Hossu, căruia avea să i se promită Mitropolia Iaşului.
 Speranţele guvernanţilor comunişti au fost deşarte. Iuliu Hossu şi ceilalţi episcopi au refuzat categoric, aşa că enervaţi la culme că nu puteau raporta şefilor lor îndeplinirea misiunii şi a da interzicerii greco-catolicilor o aură de liberă şi democratică faptă, au transferat pe episcopi, între care era şi Iuliu Hossu şi alţi clerici greco-catolici înalţi, în închisoarea de la Sighet.
În amintirile sale despre Iuliu Hossu, Episcopul greco-catolic de Lugoj, Ioan Ploscariu, relatează două întâmplări de la Sighet, care evidenţiază tăria de caracter bazată pe umilinţa sufletească generată de credinţa profundă, pe care Înalt Preasfinţitul o avea, întâmplări pe care – pentru nararea emoţionantă – le redăm aşa cum au fost scrise:
1). “… Intr-o zi, în anul 1952, ni s-a făcut o percheziţie. Iuliu Hossu şi-a făcut o spatulă (lopăţică) din lemn, ca o lingură, cu care mânca mămăliga, fără să fie silit a o atinge cu mâna. La percheziţie i-au aflat lopăţica. Ofiţerul politic Timbuş a poruncit unui gardian (Vasile Lairţă din Vadul Izei) să-l pălmuiască, ceea ce acesta a şi executat cu toată râvna. Seniorul episcopatului nostru şi viitorul cardinal nu a schiţat nici un gest de protest..”.
2) ”… La aer Episcopul Iuliu Hossu era întotdeauna după Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, iar mai târziu, după moartea acestuia din urmă … era în fruntea şirului care se mişca în cerc cu capul în jos şi mâinile la spate, cum suna ordinul. Era slab, dar se ţinea drept. Zeghea îi era pe măsură, lucru foarte rar. Ne-am îmbrăcat în cioareci, zicea el”.     
  Ierarhii greco-catolici închişi  la  Sighet  ori  în  alte  închisori, erau în fapt captivi, nu deţinuţi pe baza vreunei condamnări în urma unui proces penal, arestaţi pe baza unui ordin al Ministerului de Interne, cum  se obişnuia a zice pe atunci, prin act administrativ. Aşa a fost şi Presfinţitul Dr. Iuliu Hossu, încât când în ianuarie 1955 penitenciarul Sighet  s-a  închis, s-a  pus  problema  ce-i  de  făcut  cu  el  şi  ceilalţi episcopi uniţi care mai erau acolo în viaţă.      
S-a decis să se încerce încă o dată cu ei poate vor fi aduşi pe linia dorită, iar pentru aceasta au fost duşi în faţa lui Petru Groza, numărul doi în ierarhia regimului  comunist.
 Împricinaţii arătau ca nişte epave omeneşti, după torturile, foamea şi frigul suportate la Sighet, aşa că au fost internaţi într-un spital din Bucureşti, pentru a fi cât de cât remontaţi, în primul rând pentru a li se repara dantura.
În discuţia pe care a avut-o cu Petru Groza, Preasfinţia Sa Iuliu Hosu a avut impresia că acesta uitase că Mitropolia Iaşului era ortodoxă, de aceea când acesta i-a propus să îl facă Mitropolit de Iaşi el i-a răspuns că este greco-catolic şi deci nu poate să fie mitropolit acolo. Nici prin gând nu i-a trecut că în realitate Groza îi propunea să treacă la ortodoxism. Credea că Dumnezeu l-a păzit, că nici ca ispită nu i-a trecut prin gând apostazia.      
 Nereuşind nici pe această cale, lui Iuliu Hossu şi celorlalţi trei episcopi care mai erau în viaţă, li s-a fixat domiciliul obligatoriu la Curtea de Argeş, fiind cazaţi în camerele servitorilor din palatul fostei regine Elisabeta a României. Puteau să primească vizite, să iasă la cumpărături, dar nu puteau părăsi localitatea.
 Itinerarul vieţii de captiv în propria ţară, numit de către Preasfinţitul Iuliu Hossu “Pelerinajul pe Calea Fericirilor”, a continuat apoi cu mutarea la Mănăstirea Ciorogârla, ca represaliu, pentru că împreună cu ceilalţi doi episcopi titulari rămaşi în viaţă, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, au alcătuit, difuzat public şi înaintat guvernului memorii descriind modul abuziv în care a fost interzisă Biserica Română Unită şi cerând repunerea acesteia în drepturi şi în sfârşit mutarea din nou, singur, în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani în anul 1956, unde a rămas până la moarte.
 În toate momentele de sărbătoare personală, ca şi în timpul sărbătorilor anuale de Crăciun, Anul Nou, ori Paşte, Preasfinţitul primea scrisori de îmbărbătare şi felicitare din toate ţinuturile ţării şi chiar din străinătate, care îi mângâiau singurătatea arătându-i că românii dragi lui, din mijlocul cărora a ieşit şi pe care a încercat să-i slujească cât de bine a putut, nu l-au uitat.
 O delegaţie neaşteptată a sosit la Căldăruşani în primăvara anului 1969, alcătuită din Giuseppe Cheli, trimis special al Papei Paul al VI-lea şi din preşedintele Departamentului Cultelor R.S.R. Cu acest prilej Episcopului Iuliu Hossu i s-a adus la cunoştinţă că Papa a hotărât să-l promoveze cardinal, cu avizul autorităţilor române, care au condiţionat aceasta de învestirea sa la Roma şi părăsirea definitivă a ţării.
  Iată care se spune că a fost răspunsul dat de Cardinalul Iuliu Hossu: “… rămân aici, în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi”.      
  Numirea a rămas făcută, dar nedeclarată oficial de Papa, care a apreciat în mod deosebit atitudinea ierarhului român. Ea a putut  deveni publică abia în consistoriul papal din 5 martie 1973, la trei ani după moartea lui Iuliu Hossu, care se întâmplase în Spitalul “Colentina” din Bucureşti, în 28 mai 1970, la vârsta de 85 de ani.
 Înmormântarea s-a făcut în Cimitirul Belu-catolic, neaprobându-se de către autorităţile comuniste îndeplinirea de către familie a dorinţei defunctului Cardinal de a fi adus în cavoul familial de la Cluj, în Ardealul său drag, unde s-a născut, a crescut şi a trăit cele mai frumoase zile ale vieţii.
 S-a stins astfel, trist şi departe de eparhia sa dragă, ultimul episcop greco-catolic din vechea gardă a marilor români întregitori de ţară, sfântul iubitor de oameni şi de Dumnezeu, martir fără margini al credinţei sale.

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan – Aniversare 100 de ani

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan
Aniversare 100 de ani de la infiintare

 Foto. Eugen S.Raica – Presedintele Societatii “Unirea Romanilor”

 Fondata la 8 iulie 1909, de catre 17 imigranti români din Detroit, Michigan, Societatea „Unirea Românilor”, asa cum este cunoscuta astazi, a avut menirea de a oferi ajutor financiar membrilor sai in caz de boala, accident sau deces si sa pastreze specificul unic al traditiilor culturale si populare ale românilor in noua lor patrie. Pe 17 august 1909, statul Michigan avea sa emita actul de constituire („The Charter of Incorporation”) al societatii „Desteapta-te Române” – societate care prin fuziunea cu alte societati române, in anii care vor urma, va constituie temelia celei mai longevive societati fraternale românesti din Michigan, respectiv „Unirea Românilor”.
 *

Foto.1. Clubul Doamnelor „Unirea Românilor” (c.1935)

Pentru prima data românii s-au asezat in Detroit, cel mai mare oras din Michigan si al cincilea ca marime din Statele Unite, in 1904 si numarul lor a crescut pe masura ce industria de automobile s-a dezvoltat. Acesti imigranti, veniti mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, s-au asezat in trei cartiere principale: in vecinatatea strazii Franklin („The River”); in vecinatatea strazii Fransworth („The carshop”) si in suburbia Highland Park.
 Românii au gasit de lucru in fabricile de automobile si in activitatile industriale legate de noua industrie. Conditiile de lucru erau grele si patronii nu aveau aproape nici o obligatie catre angajatii lor in caz de accident sau alta nenorocire. Cel care cadea victima unui accident industrial trebuia sa se bazeze pe resursele lui si costul de spitalizare, si apoi de convalescenta, era cu mult mai mare decât economiile unui lucrator. Imigrantii români in cea mai mare parte nu aveau rude si, ca urmare a faptului ca nu cunosteau limba engleza precum si datorita faptului ca aveau o calificare foarte limitata, trebuiau sa accepte muncile cele mai grele si mai simple care ii expuneau cu mult mai mult la accidente la locul de munca. Nevoia unui sistem de asigurare sau de a avea un fond de intrajutorare era mare si unii membrii ai comunitatii au inceput sa se gândeasca la infiintarea unei societti de ajutor mutual.

Foto.2 Parte din membri Societatii „Unirea Românilor” in fata catedralei „Sfântul Gheorghe” la a 80-a aniversare (1989). Foto: George Pâslaru.
Prima incercare de a organiza o societate a fost facuta in 1908 de catre Danila Iacob, Ioan Maris si Gheorghe Botean, dar acea incercare nu a reusit. in iunie 1909 s-a format un comitet care avea sa duca la infiintarea primei societati din Michigan, in iulie 1909.
Trei ani mai târziu, la sedinta societatii din 12 februarie 1912, membrii societatii, propun infiintarea unei parohii ortodoxe române la Detroit. Propunerea a fost acceptata unanim si biserica „Sf.Gheorghe” a fost ridicata si prin eforturile membrilor societatii. Aceasta frumoasa biserica devine catedrala a nou-formatei Episcopii Ortodoxe Române din America, in 1929.

Foto.3 Comitetul Societatii „Unirea Românilor”: John Tipa (V.Presedinte), Petru Lupsor, Andrei Muresan, Rebecca Popovici, Eugene S.Raica (Presedinte), James Crucian, Petru Muresan (Casier), Marioara popescu, Anne Mercea (Secretar`) si John Mercea (Secretar Financiar) – 1993. Foto: George Pâslaru.
In iulie 1920, Societatea „Hora Unirii” din Highland Park, s-a contopit cu Societatea „Desteapta-te Române”, astfel având un numar de aproape 1.000 de membri. in octombrie 1922, „Casa Româna” – sala sociala a societatii – a fost terminata si avea sa devina centrul social al comunitatii românesti din Detroit pentru urmatoarea jumatate de secol. in 1923, Societatea „Stefan Voda”, urmata de societatile „Banateana”, „Bucovineana” si „Progresul” s-au unit cu „Desteapta-te Române” formând astfel Societatea „Unirea Românilor”. „Casa Româna nr.2” infiintata in Dearborn, in noiembrie 1926, avea sa faca din Societatea „Unirea Românilor” singura societate fraternala româneasca din America care detinea doua cluburi/sali sociale functionale. Succesul acestei a doua Case Române insa a ramas limitat datorita crizei economice care s-a dezlantuit in 1929. in 1962 Societatea „Patriotii Români” din Highland Park se alatura si ea acestei societati care va deveni astfel societatea cu cea mai larga componenta, membra a Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America, cu sediul in Cleveland, Ohio.

Foto.4 Biserica catedrala „Sfântul Gheorghe”, actualmente in Southfield, Michigan, fondata de Societatea „Unirea Românilor” in Detroit, la 12 februarie 1912. Foto: George Pâslaru.

 

Foto.5 Placa comemorativa de la intrarea catedralei „Sfântul Gheorghe” pentru care Societatea „Unirea Românilor” a donat peste 55.000$. (De la infiintarea bisericii societatea a donat aproximativ 100.000$ la catedrala). Foto: George Pâslaru

Foto.6 Icoana murala „Invierea Domnului” din catedrala Sfântul Gheorghe, pictata in 1973, lucrare finantata de catre Societatea „Unirea Românilor”. Foto: George Pâslaru.

Interesul Societatii pentru treburile nationale românesti a continuat si intre cele doua razboaie mondiale si a determinat trimiterea unei delegatii de 300 de români-americani sa participe cu drapele americane si românesti la aniversarea de zece ani de la Marea Unire, la 20 mai 1929, la Alba Iulia. Primul ministru de atunci, Iuliu Maniu i-a primit si salutat pe fratii din America multumindu-le pentru gestul de solidaritate cu tara-mama România.
Tot intre cele doua razboaie, organizatiile românesti au contribuit la cumpararea a circa 90 de acri de pamânt pentru „Vatra Româneasca” (Grass Lake, Michigan), loc care devine resedinta Episcopiei Ortodoxe Române din America, incepând cu episcopul Policarp Morusca, in 1938.
Caracteristic pentru activitatea „Unirii Românilor”, ca si pentru toate organizatiile similare, sunt intrunirile pentru aniversarea datelor istorice (24 Ianuarie, 1 Decembrie, 10 Mai s.a.). La aceste intruniri costumele nationale si drapelele românesti si americane fluturau si animau pe cei prezenti.
Dar membrii „Unirii Românilor” n-au uitat nici de tara parintilor si alaturi de alte societati si parohii româno-americane au colectat bani in 1925 ca sa ajute victimele unor indundatii din România. Acelasi gest s-a repetat in 1970 când inundatii catastrofale s-au abatut din nou asupra pamântului românesc. Indignarea românilor americani in fata invaziei brutale sovietice s-a aratat la finele lui 1947 când Societatea „Unirea Românilor” si-a ridicat glasul de protest impotriva ocuparii României de catre soviete, impotriva arestarii lui Iuliu Maniu si a abdicarii Regelui Mihai.
Societatea si membrii sai s-au consacrat sprijinirii  institutiilor culturale si religioase, Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America si ziarului „America, atât timp cât ambele au existat (atât ULSR cât si ziarul „America” nu mai functioneaza de câtiva ani, n.r.). A fost ajutata si publicatia româneasca, de lupta anticomunista, „Cuvântul Românesc”, editata la Hamilton, Canada intre 1975-2005. O atentie deosebita a fost acordata Catedralei Ortodoxe „Sf.Gheorghe” si Centrului Româno-American din Jackson (the Romanian-American Heritage Center). Au mai fost trimise donatii celor doua institutii monastice de la Muntele Athos: „Podromu” si „Sfântul Dimitrie-Lacu”. Celelelate biserici, grupuri culturale, artistice, folclorice, programele de radio din zona metropolitana Detroit au fost si ele beneficiarele unor donatii din partea societatii. Societatea se poate mândri cu un aport sub forma donatiilor in valoare de 200.000$.
Societatea „Unirea Românilor” din Michigan a jucat in cei 100 de ani de existenta un rol fundamental si laudabil in acelasi timp, in pastrarea traditiilor si specificului românesc aici pe pamânt american.
*

Lista presedintilor Societatii
(1909-2009)
„Desteapta-te Române” (fondata 8 iulie 1909)
Stefan Ognian, Daniel Iacob, Ion Vulpescu, Lazar Colgea, George Botean, Iova Onciu, George Magina, Alexandru Istvan, Dumitru Popescu, George Balan, Stefan Lutai.
„Despteapta-te Române – Hora Unirii” (fondata 3 iulie 1920)
Ioan G.Petroviciu, Ioan Furceanu, Ioan Vuica, Iacob Tudor, Petre Gabrean.
„Unirea Românilor” (fondata prin unirea societatilor mentionate, 29 octombrie 1924)
Stefan Musta, Solomon Ghilezan, Nicolae Dragos, Vasile J.Vlad, Nicolae Nicula, Charley Pop, Ilie Chitu, Ioan Indreica, Iosiv Popa, Avram Barbu, Nicolae Dragomir, Ioan Popescu, John Mercea, Michael Z.Mihaiu, Alexandru Buliga, John G.Gaspar, Nicolae Cârstea Sr, Eugen Marginean, Vasile Craina, Eugene J.Popescu si Eugen Raica (din 1988 – prezent).

Foto.7. Eugen S.Raica, Presedinte „Unirea Românilor” prezinta Certificatul de Onoare Guvernatorului John N.Engler (23 octombrie 1994). Foto: George Pâslaru

Foto.8 Diploma din partea guvernatorului statului Michigan, John Engler, cu ocazia sarbatoririi a 85 de ani de la infiintarea societatii

Foto.9.Mesaj din partea domnului David E.Bonior membru al Congress-ului SUA, in anul 1994.

*

Nota redactiei. Societatea „Unirea Românilor”, prin presedintele Eugen Raica, impreuna cu un grup de prieteni sustinatori intentioneaza organizarea festiva a celor 100 de ani de existenta, in anul 2010. Va vom face cunoscuta data acestei manifestari la care va invitam sa luati parte.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors