Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2009

Haideţi, oameni buni, să ne-ajutăm singuri!

Petrovai 4

Autor: George Petrovai

Criza-i în toi şi peste tot vezi şi auzi cum ea îşi face cu neruşinare mendrele, ori cum se pregăteşte să şi le facă nu peste mult timp: ici ciuntiri din lefuri şi disponibilizări de personal, dincolo creşteri alarmante de preţuri şi prevestiri tot mai sumbre, încât te prinde mirarea că, iată, românii – cu toată sărăcia de care se simt agresaţi fără milă – încă mai au resursele sufleteşti şi financiare să o ţină tot într-o petrecere. Ca şi cum nici nu s-ar sinchisi că le fuge terenul de sub picioare…
Din fericire mai sunt pe ici-pe colo şi oameni cu capul pe umeri, care se întreabă cu îngrijorare crescândă cam ce fel de fatalitate planează asupra României, încât în cele două decenii scurse de la Decembriadă, ea a cunoscut creşteri spectaculoase doar la corupţie, mojicie, fraudă, impostură şi prostituţie?!
Pesemne că vrăjitoarea Circe, cea care a prefăcut însoţitorii lui Ulise în porci, s-a hotărât să iasă din poemele homerice şi să caute pe meleagurile noastre navigatori demni de dragostea ei. Dar cum pe-aici nu-s nici de leac cam de când întreaga noastră flotă a dispărut ca măgaru-n ceaţă, iar cel din urmă navigator a devenit întâiul după ce-a eşuat spectaculos la Cotroceni, zeiţa şi vrăjitoarea Circe, profund indignată de această stare de lucruri, se răzbună lovind cu nuiaua ei fermecată trupurile doldora de osânză ale românilor împliniţi, fără să-i pese de marile primejdii la care-şi expune produsele magiei ei negre, acum când gripa porcină îşi cam face de cap…
Căci fără farmece, cum naiba să-ţi explici că românilor toate le ies pe dos, de-au ajuns de pomină cu contraperformanţele lor! Ei nu mai produc aproape nimic din ceea ce este util pentru nevoile curente ale omului civilizat din zilele noastre, în schimb se străduiesc să consume mult mai mult decât înşişi producătorii de bunuri şi utilităţi; românii îşi construiesc autostrăzile în antologicul ritm de 5 km/ an, dar ţin morţiş să-şi plimbe trufiile lor ridicole de ciocoi în maşini de lux, chiar dacă suspensiile acestora sunt roase de datorii şi hărtănite de hârtoape; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, România este în mare suferinţă cu educaţia elementară şi cercetarea fundamentală, dar ţine cu dinţii să avem un Minister al Educaţiei şi Cercetării, unde plouă cu reforme şi lucrurile merg din rău în mai rău de la un an la altul, atâta timp cât o bună parte a elevilor merg la şcoală doar pentru a-şi încasa alocaţiile, atâta timp cât lefurile dascălilor şi ai puţinilor cercetători ce-i mai avem se dovedesc total neîndestulătoare şi atâta timp cât universităţile noastre se vădesc mult mai necesare pentru profesori decât pentru cohortele nesfârşite de cursanţi, ce nu mai au aproape nimic în comun cu studenţii de altădată.
Oricât ne-ar veni de greu, trebuie s-o spunem lucrurilor pe nume: Universităţile româneşti (avem peste 100, dar nici una nu intră în topul primelor 500 de universităţi din lume!), universităţile româneşti, deci, s-au transformat în adevărate SRL-uri profitabile în ceea ce priveşte încasarea contravalorii diplomelor eliberate pe bandă rulantă, căci în învăţământul nostru superior, profesorii se antrenează să-l taxeze la centimă pe examinat pentru ceea ce acesta nu ştie, nicidecum să-l recompenseze cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştie, aşa cum se întâmplă în prestigioasele universităţi ale lumii!
Fireşte, avem şi absolvenţi bine pregătiţi, care conferă valoare şi eficienţă universităţilor unde s-au format şi care dacă şi-ar întrebuinţa potenţialul spiritual acumulat pentru folosul nemijlocit al României, ar contribui decisiv la urnirea economiei naţionale pe calea anevoioasă a progresului. Din păcate, cei mai mulţi dintre ei (dacă nu chiar toţi!) se gândesc încă de pe băncile facultăţilor cum să-şi părăsească ţara, aşa încât putem spune cu toată satisfacţia că da, universităţile româneşti funcţionează la turaţia maximă în dubla lor ipostază: din punct de vedere calitativ ele produc pentru ţările apusene, care astfel devin tot mai bogate, iar din punct de vedere cantitativ (producţie pe stoc!) pentru România, care astfel devine tot mai săracă.
*
Aceasta fiind starea de lucruri de la noi, este firesc să ne întrebăm cum putem contribui la ieşirea României din actuala criză, având în vedere jocurile ruinătoare la care se pretează politicienii noştri conjuncturali şi necalificaţi. (Constatarea de mai sus se susţine atât prin protocolul încheiat anul trecut între PD-L şi PSD, protocol eminamente conjunctural, cât şi prin ruperea lui în aceste zile, care în acest mod a acoperit principala componentă a crizei româneşti – criza moral-spirituală, cu acel strat de mâzgă balcanică ce poate fi numit politicianism proteic.)
Iată de ce zic că, în aceste zile depotrivă tragice şi comice pentru România (miniştrii PD-L speră să  devină eficienţi cu două ministere în cârcă, după ce cu unul n-au izbutit), noi românii trebuie să ne ajutăm singuri! Nu în acest chip procedează, de exemplu, olandezii şi japonezii, primii greu încercaţi de apele mării, ceilalţi de furia devastatoare a cutremurelor şi taifunelor? Nu tot aşa au procedat înşişi predecesorii noştri în perioada interbelică?…
Dar pentru ca efortul să fie cu adevărat constructiv la nivel naţional, este nevoie să ia parte la el toţi membrii comunităţilor (de la cea mai mică până la cea de rang judeţean), atât pentru preîntâmpinarea unor cataclisme (viituri, alunecări de teren etc.), cât şi pentru refacerea a ceea ce deja a fost distrus ori este pe cale să se distrugă.
Să luăm, la nivel de comune, exemplul şcolilor, dispensarelor şi al căminelor culturale, bunuri ale întregii comunităţi: şcoala are nevoie de reparaţii, dispensarul şi căminul cultural sunt într-un grad avansat de deteriorare, iar primarul se dă de ceasul morţii şi face demersuri peste demersuri la Consiliul Judeţean, doar-doar va primi niscaiva bani pentru reparaţii. Dar banii primiţi nu numai că sunt insuficienţi pentru nevoile în continuă creştere, ci vin şi cu mare întârziere (cel mai adesea ei sunt atraşi ca de un magnet de culoarea politică a primarului!), aşa că în majoritatea cazurilor de-abia este cârpăcită în mare grabă şcoala, timp în care dispensarul şi căminul cultural îşi continuă procesul de deteriorare până la deplina lor degradare, încât ţi-e pur şi simplu teamă să pui piciorul în atari locaţii prăpădite.
Iată unde ar trebui să intervină mâna obştei, călăuzită de primar, preot şi directorul şcolii. Dar există o asemenea colaborare, măcar în ceea ce priveşte reparatul toaletelor şi zugrăvitul şcolii?
Realitatea ne demonstrează că nu, deoarece fiecare dintre cei cu greutate în coordonarea eforturilor locale, se arată interesat doar de derularea unor proiecte mai mult sau mai puţin suspecte, însă aducătoare de comisioane după urnirea lor din loc. Căci pe urmă, nimeni nu se sinchiseşte nici cât negru sub unghie că ele se vor împotmoli înainte de-a ajunge la jumătate…
Ori, e clar, din programele comunale, în general din cele obşteşti, nu numai că nu pică nimic, ci, dimpotrivă, trebuie să dai! Iată de ce înclin să cred că asemenea programe vor prinde la noi viaţă doar atunci când măcar unul dintre iniţiatori va afla că există acea carte a lui N. Steindhart, al cărei titlu este deosebit de grăitor prin el însuşi: Dăruind vei dobândi…
Dincolo de orice comentariu pro sau contra, este bine de ştiut că în perioada interbelică, perioada de vârf a nivelului românesc de trai şi de reprezentare pe plan internaţional, foarte multe aşezăminte sociale şi culturale s-au ridicat prin donaţii şi contribuţii în muncă ale membrilor comunităţilor.
Bolşevicii au căutat să-şi materializeze planurile lor inumane de demolare a trecutului şi de reconstrucţie a viitorului fie prin muncă forţată, fie prin şantierele cu voluntari, pentru ca în momentul de faţă românii să se abandoneze în braţele prostraţiei, poziţie în care ei simt silă faţă de trecut şi manifestă neîncredere vizavi de viitor.

George PETROVAI

Crin Antonescu-Vorbete

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2009

Crin Antonescu-Vorbete: omul
cu ochi de peste mort-de-trei-zile

Autor: Vasile Zarnescu

vasile-zarnescu_cv

În Filosofia istoriei, Hegel observa ca, „…în genere, o rasturnare a vietii de stat este sanctionata oarecum prin opinia publica atunci cînd ea se repeta. Astfel, Napoleon s-a prabusit de doua ori si tot de doua ori au fost alungati Bourbonii. Prin repetare, ceea ce la început parea numai întîmplator si posibil devine o realitate si este confirmat“ (381). În vitriolata sa carte 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Karl Marx rezuma caustic acest pasaj si releva ca Hegel atrage atentia asupra faptului ca „…marile evenimente istorice apar, ca sa zicem, asa de doua ori. El a uitat sa adauge: prima oara ca tragedie, a doua oara ca farsa“. Ironia lui Marx se potriveste, întrutotul, istoriei postdecembriste a Partidului National Liberal, a carui disparitie implacabila, definitiva, din istoria politica a tarii este simbolizata si marcata de sefia lui Crin Antonescu-Vorbete.

Frîngerea P.N.L.-ului în „aripioare“

Aparut în vîltoarea tumultosului început de an 1990, P.N.L. a aglutinat sperantele multor români care – din cauza cenzurii staliniste – nu cunosteau adevarata fata a P.N.L.-ului interbelic si, atunci, dupa caderea aranjata sa para spontana a regimului totalitar, îl creditau doar prin perceperea abstracta a numelui sau sonor si patriotic: Partidul National Liberal. Or, daca fiintarea interbelica a P.N.L. constituise, realmente, o tragedie pentru România Mare, reaparitia sa pe scena Istoriei, în ianuarie 1990, s-a încadrat perfect în categoria de „farsa“, asa cum o calificase, malitios, Marx.
Într-adevar, caracteristica esentiala a existentei postdecembriste a P.N.L. este „frîngerea-n-aripioare“. Desigur, am putea sa-i dam o definitie mai fasonata – de exemplu, sa-i zicem „sciziparitate politica“. Sintagma suna mai pompos, are o aura politologica si chiar un aer academic, cvasi-stiintific; dar i-am da, astfel, un aer prea sobru, prea serios – calitate care intra în contradictie cu ideea esentei sale, de farsa istorica, de comedie a Istoriei! Ceea ce revine la a spune ca – sub specie istorica – este o tragi-comedie, deci, în fond, tot o tragedie. Pentru ca P.N.L.-ul reînviat a fost o mare si profunda dezamagire pentru cei care, naivi si „plini“ de incultura politica si istorica, îsi pusesera mari sperante în el!
Ridicolul situatiei actuale din P.N.L. este dat de faptul ca, dupa reaparitia sa istorica plina de expectanta politica, de promisiuni liberale, fusese primul partid care îsi începuse divizarea ca în reactia de fisiune nucleara: în „aripa“ Câmpeanu, în „aripa“ Rusu-Patriciu, în P.N.L.-Aripa Tînara (P.N.L.-A.T.), în aripa „P.N.L.-2003“, în „aripa“ Quintus, în „aripa“ Cerveni etc. Deci, decît sintagma aparent fastidioasa si marcata de pretiozitate „sciziparitate politica“, singura potrivita este „frîngerea-n-aripioare“ – prin care, iata!, am creat un nou concept politologic atribuit P.N.L.-ului, devenit un pom care are, pe fiecare creanga, o pasarica.

Parvenitii liberali postdecembristi se bat pe ciolan

Primul presedinte epatant a fost „marele liberal“ Radu Câmpeanu, revenit în tara îmbibat de democratie frantuzeasca. Dar a fost rapid „suntat“ de „tinerii liberali“, care, de fapt, nu erau decît unii dintre fostii tineri lideri U.T.C.-isti, care abia asteptau sa acceada în functiile de conducere ale P.C.R., cum fusesera Dinu Patriciu, Viorel Catarama, Mihai Razvan Ungureanu (vazut, acum, ca asul din mîneca al lui Traian Basescu!) si altii mai juni, ca impertinentul si parvenitul Bogdan Olteanu (numit zilele trecute viceguvernator al B.N.R., e-adevarat, nu stim pentru ce merite, dar banuim: sa-i ia locul lui Mugur Isarescu!). Asa ca l-au expediat, prompt, pe occidentalizatul Radu Câmpeanu în antecamera gropii de gunoi a Istoriei, insinuîndu-se ei la masa bucatelor. Desigur, fiind doar „lupi tineri“, „catelandri“ – cum îi ironizeaza Tudor Gheorghe – care vor forma, ulterior, clici, haite, au stat, initial, „cuminti“ în siajul noului presedinte al P.N.L., juristul epigramist Mircea Ionescu-Quintus, secondat de venerabilul francmason patriot Dan Amedeo Lazarescu. Dar, nerabdatori sa ajunga în vîrful politicii, s-au organizat în clici – „aripioare“ de partid – si au aranjat asasinarea morala a celor doi, cu ajutorul unor ticalosi din sinistrul C.N.S.A.S., pe motiv ca ar fi fost colaboratori ai Securitatii.
Dupa debarcarea lui Ionescu-Quintus, a fost pus presedinte Valeriu Ssstoica, plin de charisma precum broasca de par. Dar, cît fusese ministru al Justitiei, fusese supranumit Valeriu Stoica-Bancruta-Frauduloasa, fiindca dezincriminase bancruta frauduloasa în mod deliberat provizoriu, ca sa-i scape de puscarie pe marii escroci – ca sa nu mai vizam si alte fapte grave de coruptie, care i se imputa. Asa ca nu a facut multi purici la conducerea P.N.L.: debarcarea lui Valeriu Stoica s-a facut tot printr-un mare scandal, ceea ce i-a facut pe unii analisti sa afirme ca, dintr-un partid „istoric“, P.N.L. a devenit un partid isteric. Apoi, Valeriu Stoica a sters-o englezeste si din partid. Desi se dadea mare liberal si a publicat chiar o compilatie, Noua Dreapta (cine i-o fi scris-o?!), el a esuat politic, alergînd dupa ciolan, în actualul P.D.-L. – partid care-si zisese, anterior, P.D. si deci, macar demagogic, era de stînga, caci fusese acceptat în Internationala Socialista, la insistentele presedintelui de atunci al P.D.-lui, d-l Traian Basescu, desi P.S.D.-ul se opusese! Aceeasi degringolada partinica a dovedit-o alt mare lider „liberal“ si membru de vaza al cleptocratiei, Theodor Stolojan – ex-F.S.N.-ist, ex-P.S.D.-ist, ex-P.D.-ist, numit atît „mercenar în razboiul politic“, cît si „cel mai destept baiat“ –, care a fost, si el, o vreme, presedinte al P.N.L., acum fiind adjunctul presedintelui P.D-L., Emil Boc cel Mare si Scund (dupa cum îl persifla, recent, Academia Catavencu).

C.N.S.A.S. – vidanjorul politic

Facatura ticalosilor din C.N.S.A.S. a fost aplicata inclusiv în cazul altei personalitati liberale, Mona Musca, care a fost zburata si ea din P.N.L. si, uite asa, cînd cu C.N.S.A.S.-ul, cînd cu traseismul politic, P.N.L.-ul a ramas rapid fara lideri, pîna a ajuns la conducere Calin Constantin Anton Popescu-Tariceanu, fost fotomodel, deci charismatic si chiar bun „manager“, caci se îmbogatise facînd comert (cinstit!) cu masini Citroën, cînd era, simultan, si prim-ministru (si nu se instituia odiosul „conflict de interese“, ci doar favorizarea concordantei de interese). Dar nici acesta nu a rezistat mult, fiindca a fost înlocuit cu vorbetele P.N.L.-ului, omul cu ochii de peste mort-de-trei-zile, pe numele sau întreg George Crin Laurentiu Antonescu, iar pe cel scurt Crin Antonescu-Vorbete. I-am atribuit acest calificativ, printre altele, în articolul „Satanizarea Securitatii: atentat la siguranta nationala“ (în SANTINELA nr. 9/sept. 2006, pag. 12). De ce i-am spus vorbete?! Pentru ca singura sa calitate si calificare în partid este sa debiteze mult nimic despre orice. În disputa televizata, pe Antena 3, din timpul campaniei „democratice“ premergatoare alegerii actualului sef al P.N.L., chiar presedintele în functie, Calin Popescu-Tariceanu, i-a reprosat concurentului sau, Crin Antonescu, faptul ca în Parlament a stralucit prin lipsa, caci el a fusese mereu pe sticla televizoarelor ca sa „vorbeasca discutii“. De aici calificarea lui, manifesta, de vorbete. Prin vorbaria sa se aseamana cu ceilalti vorbeti din mass media, care se folosesc de logoreea lor politicianista pentru a parveni, pentru a patrunde în mediile de partid si a fraieri electoratul. Mai mult, însusirea sa de vorbete îl aseamana cu acel orbete (Spalax microphtalmus) care, desi nu vede, îsi creeaza eficient galeriile subterane prin care parvine la foloasele-i necesare. Si, trebuie sa recunoastem, Crin Antonescu-Vorbete a reusit sa „ia fata“ multora, caci, fiind calificat ca istorico-filozof, macar atît a reusit sa faca: sa „abureasca“ auditoriul prin sofismele sale.

Crin Antonescu: vorbetele P.N.L.-ului

crin-antonescu

Printre cei pacaliti de verbozitatea lui Crin Antonescu s-a numarat, de exemplu, si versatilul Octavian Paler. Amintiti-va ca, de la un moment dat, raposatul Octavian Paler a început sa itereze obsedant marturisirea ca a ajuns sa fie dezamagit de toate, dar de politicieni îndeosebi. Dar recunostea, totusi, ca singurul politician pe care-l admira este… Crin Antonescu! Va mai amintiti, da?! Dar va amintiti si ca Octavian Paler fusese deputat în Marea Adunare Nationala timp de mai multe mandate, ca fusese, mult timp, membru al C.C. al P.C.R., ca, pe vremea cînd conducea România libera, lansase – poate chiar inventase! – sintagma „Epoca de Aur“, ca, deci, fusese un mare sulfar la viata lui si nu mai era cazul sa fie dezamagit atît de mult de ceea ce întîlnea în viata, mai ales în domeniul politic. Dar, dupa ce avea atîta experienta de viata – inclusiv de viata politica –, sa vii si sa spui ca singurul politician pe care-l admiri a ramas Crin Antonescu, asta era prea mult!
Si asta înca nu e tot. Între timp, presa fusese scandalizata de faptul ca unul dintre liderii importanti ai P.N.L., Dinu Patriciu – copiindu-l ca model de comportament politicianist pe mentorul sau, spionul si escrocul international Marc Rich –, daduse, simultan, bani atît P.N.L.-ului, cît si P.S.D.-ului; ba sponsorizase cu sume mai mari P.S.D.-ul, care era la Putere, P.N.L.-ul fiind în Opozitie! Omul era prevazator, vedea în perspectiva istorica. Pentru ca, înca de atunci, pe cînd Crin Antonescu se afirma ca vorbetele P.N.L.-ului, pe un post TV s-a transmis întrebarea pusa acestuia de un reporter: „Nu credeti ca Dinu Patriciu a facut un gest imoral, sponsorizînd, simultan, P.S.D.-ul si P.N.L.-ul?“ La aceasta întrebare, ce credeti ca a raspuns Crin Antonescu-Vorbete, din care dadea pe dinafara moralitatea? A zis, senin, ca „Nu, nu este imoral, pentru ca e o situatie normala în politica…“ si alte asemenea palavre. Precizez, acest miniinterviu fusese transmis pe multe posturi, era înainte ca „maestrul“ Octavian Paler sa-si fi manifestat admiratia netarmurita fata de el si era imposibil ca el, Paler, sa nu fi auzit sau sa nu fi aflat de replica profund imorala a lui Crin Antonescu-Vorbete. Totusi, el ramasese pentru atît de versatul Paler singurul politician pe care-l mai admira! Cum-necum, el a ramas si singurul simbol al P.N.L.: daca zici P.N.L., atunci zici Crin – chiar daca a devenit „Dezamagirea liberala – un Crin ramas fara parfum“!

Crin si sugestia lui cretina: „premierul“ Iohannis

Acum, Crin Antonescu, singurul lider cu „imagine“ al P.N.L., care vorbeste despre orice, vorbeste si despre tehnocrati. Dar, în mod evident, în mintea lui gaunoasa de istorico-filozof – adica nici istoric, nici filozof, dar vorbete în fiecare dintre aceste domenii! –, prin cuvîntul tehnocrat el întelege cleptocrat – adica unul care are puterea sa fure fara sa fie prins si pedepsit! Altfel, ca vorbete-orbete „care este“, se explica si cecitatea politica dovedita în vizita electorala de la Sibiu, cînd l-a ales ca viitor prim-ministru al unui halucinant guvern de tehnocrati pe primarul Sibiului, Klaus Werner Iohannis! „Premierul Iohannis!“ Horribile dictu!…
Asa cum am demonstrat aici, în articolul „Ati votat cleptocratia…“, în ultimele doua decenii cleptocratia a condus România, iar din clicocratia cleptocrata fac parte P.N.L., U.D.M.R., F.D.G.R. – condusa permanent de K. W. Iohannis – si celelalte partide care, prin rotatie, au detinut Puterea. Iar primarul K. W. Iohannis, personajul prezent în multe articole din publicatiile JUSTItIARUL, în care este acuzat de coruptie, este figura principala si în dosarele penale tergiversate de D.N.A. Si D.I.I.C.O.T., în scopul prescrierii ilegalitatilor comise de el, ca si în cazul multor alti lideri politici. Întrucît Departamentul National Anticoruptie (D.N.A.) este campion la dat cu solutia „N.U.P.“ – un „înalbitor“ juridic mai bun decât cele chimice Vanish sau Ace – si la tergiversat dosarele, cred ca ar trebui sa-si schimbe denumirea în „Departamentul Neputintei Anticoruptie“ sau „Departamentul Netrebnicilor Anticoruptie“! Elocvent, în acest sens, este ca D.N.A., ca sa-i plimbe dosarul lui Iohannis, l-a trimis la Judecatoria Alba Iulia – adica la prietenii lui, care i-au dat mereu cîstig de cauza în dosarele judecate acolo. În acest sens, vedeti, aici, adresa mea, nr. 6456/08.10.2009 depusa la registratura D.N.A., referindu-ma la aceea din 6 august 2009 – deci cu doua luni înainte de declansarea isteriei pro-Iohannis!

K. W. Iohannis: o facatura politicianista

Prin „desemnarea“ primarului K. W. Iohannis ca potential prim-ministru, Crin Antonescu-Vorbete si-a dovedit atît cleptotropismul politic – adica orientarea preferentiala spre hoti –, cît si faptul ca are ochi de peste; dar unul mort-de-trei-zile si nu ca acel obiectiv al aparatului de fotografiat, numit „ochi de peste“, care „vede“ la aproape 180 de grade. Pe cînd Antonescu-Vorbete nu-si vede nici lungul nasului.
În plus la inventar, Iohannis NU a fost ales de 90 la suta dintre alegatori – cum pretind, acum, Crin Antonescu-Histrionul si „tonomatele“, care repeta ca niste papagali minciunile mercenarilor din presa locala, fiindca au preluat minciuna difuzata de Martin Muller, în pretinsul sau „sondaj de opinie“ –, ci doar de o treime din electorat! Iar faptul ca l-a propus premier în iluzoriul guvern de tehnocrati doar dupa ce „s-a uitat“ – cu ochii lui de peste mort – la Iohannis „de trei ori“ la câte o sueta reflecta cât de bine „vede“, într-adevar, Crin Antonescu. Totodata, atesta si cât de bine dezinformeaza „Crin“ opinia publica, deoarece, acum, „a uitat“ sa dezvaluie cât de bine îl sprijina Germania: la alegerile din 2004, Susanne Kastner, vicepresedinta Bundestag-ului si agent electoral pentru Iohannis în lunile premergatoare alegerilor, venise pregatita de acasa pentru a-l decora pe führerul sibian din partea Parlamentului german pentru victoria stralucitoare cu o medalie la fel de stralucitoare.
În asta rezida priceperea de „tehnocrat“ si „succesurile“ primarului Iohannis, etalate de „tonomatele“ din presa: în faptul ca e sprijinit, în mod ocult, din afara. Au auzit Serviciile Secrete ale României de sintagma „agent de influenta“?! Dar de expresia „Coloana a V-a“?
Culmea este ca, în 17 oct. a.c., la emisiunea Q&A, de la Antena 3, ziaristele Floriana Jucan si Alessandra Stoicescu au relevat ca mai multe publicatii au dat sfoara-n în tara despre dosarul penal nr. 609/P/2007, initiat de noi si, ulterior, trimis la D.N.A., în care este implicat priceputul primar „neamt“ Iohannis, si l-au întrebat, expressis verbis, pe „marele“ german Iohannis ce-i cu acel dosar; l-ati auzit ce a balmajit: „…nu stiu, s-a încheiat acum o luna…“! Alo!, se aude?, mai e cineva la D.N.A.? Când aveti de gând sa raspundeti la adresa noastra?! Sau vreti sa ajunga Iohannis premier si sa-l santajati cu dosarul, ca sa joace tontoroiul dupa cum îi cântati voi?! De asemenea, cele doua ziariste – frumoase, dar „rele“ – l-au mai întrebat: „Sunteti mason?!“ si, cu o moaca mirata si speriata, de parca le-ar fi întrebat, în sinea lui, „O stiti si p-asta?!“, a raspuns tot cu juma’ de gura si tot cu pauze de gîndire: „Nu,… nu sunt!“… Asa o fi?! Cititi ce spune Marius Salajean în formidabilul sau articol „Klaus Iohannis: un mason spre Palatul Victoria?“, e-adevarat, aparut abia acum.

K. W. Iohannis: un potential pericol

Sa ne amintim, totusi, ca regretatul mason liberal Dan Amedeo Lazarescu a fost asasinat moral de C.N.S.A.S. tot în urma manevrelor masonilor anti-români, fiindca el fusese, tot timpul, un mare patriot român, iar atunci – înainte de ostracizarea lui drept colaborator al Securitatii, care, se pare, i-a si grabit sfîrsitul! –, începuse sa demaste public masinatiile antiromânesti ale unor masoni occidentali, care cautau sa scoata Transilvania dintre granitele României, printre altele denuntîndu-l pe masonul maghiaro-francez André Szakvary drept impostor! Devine evident, astfel, ca nu este vorba de nevinovata cecitate lui politica si ca aceasta aparenta orbire a orbetelui Crin Antonescu, din cauza careia facuse aceasta propunere cretina cu „premierul“ Iohannis, reprezinta paravanul în spatele caruia se comite o manevra oculta, de propulsare a sasului K. W. Iohannis, omul de paie al altora – cum remarca si Angela Furtuna, din Germania – , de la sefia F.D.G.R. – „o adevarata Coloana a V-a“, cum zice Marius Salajean – direct în fruntea guvernului României! Sa ne amintim ca unele grupuri masonice au complotat contra domnitorului Alexandru Ioan Cuza si au reusit sa-l detroneze!
Iata cu cine se lauda histrionul Antonescu si alianta ad-hoc P.N.L.-P.S.D.-U.D.M.R. + grupul parlamentar al minoritatilor antinationale – care este o noua „monstruoasa coalitie“, conform stigmatului aplicat de proverbul „Cine se aseamana se aduna“: U.D.M.R.-ul, de 20 de ani, submineaza unitatea si suveranitatea nationala, inclusiv în aceste zile; tiganii ne-au facut de rîs în toata lumea si, îndeosebi, în Europa; în numele altor minoritati care-l sprijina pe Iohannis vorbeste unul, Pambuccian, cu o fata de vampir si chiar de Nosferatu – de le face pe gravide sa lepede cînd îl vad! În numele astora vorbeste vorbetele Antonescu! Toti liberalii autentici, de la Bratieni pîna la Dan Amedeo Lazarescu se rasucesc în mormînt cînd îl vad pe Crin Antonescu la conducerea P.N.L. Unul dintre motivele invocate de Crin Antonescu pentru a explica alegerea lui Klaus W. Iohannis ca premier este ca, fiind „neamt, atunci e bun manager, e corect“ etc. Adica, vezi, Doamne, daca-i neamt (desi nu e neamt, este sas, iar sasii sunt pentru nemti un fel de tigani de-ai lor!), nu stie sa faca porcarii, desi coruptia nu are nationalitate si nu ocoleste Germania; dimpotriva, putem spune ca nemtii ne dau lectii! Amintiti-va de titlurile din presa centrala: „Scandal. O banca din Liechtenstein ascunde cea mai mare evaziune fiscala din Germania / Germania plateste unui informator 5 milioane de euro ca sa bage la apa 1000 de bogatani evazionisti – *Pe lista neagra figureaza si directorul Postei Germane; *Cei vizati vor trebui sa dea înapoi statului sute de milioane de euro (vezi Eva Galambos, în Gândul, 23 februarie 2008). În ceea ce-l priveste pe K. W. Iohannis, în afara de noi, de la publicatiile JUSTITIARUL, care l-am demascat frecvent, aproape în fiecare numar al revistei, au fost si altii care au scris – e-adevarat, preluând informatiile de la noi! –, despre ticalosiile primarului Iohannis, împins, acum, în mod ocult de P.N.L. la postul de premier, în publicatiile Dacii liberi, Gândul, Ziua, Interesul public, Academia Catavencu, MediaFax si altele! Faptul ca au preluat informatiile de la noi fara sa indice sursa tine de deontologie, dar acum, în plina isterie politicianista si mediatica pro-Iohannis, conteaza mai putin acest aspect si conteaza mai mult faptul ca, la vremea respectiva, fusesera convinsi de noi si se situasera pe  aceeasi pozitie anti-Iohannis!
Iar, 18 oct. a.c., pe postul Antena 3, pe la ora 11 si 15 min, pe burtiera era scris fara jena: „V. Steriu: Klaus Iohannis se bucura de sprijin la nivelul national“ (sic)! Cred ca, dupa cum gîndeste, pe asta ar trebui sa-l cheme „V. Steril“. Dar afirmatia lui întrutotul falsa privind „sprijinul la nivel national“ nu este decît o crasa manipulare – subsumata directivei principale a propagandei cenusii, „Prostiti poporul cu televizorul“! Acea „majoritate parlamentara de 65 la suta“, oricum, nu reprezinta poporul, ci este ea însasi ilegitima, fiindca a fost votata de doar circa o treime din electorat.
Apoi, în emisiunile televizate s-a facut mare caz de venirea a doua oara a lui K. W. Iohannis la Bucuresti pentru a discuta cu liderii partidelor care formeaza monstruoasa coalitie. Un fandosit de la Antena 3, Radu Tudor, a vorbit chiar de „a doua descalecare a lui Iohannis la Bucuresti“ (sic). Sintagma corecta pentru a desemna acel eveniment istoric la care face aluzie ignorantul si îngîmfatul Radu Tudor (altfel „anal-ist militar“!) este „descalecatul“ lui Dragos, al lui Bogdan, Basarab s.a. Descalecarea o face Iohannis de pe nevasta-sa sau de pe sibienii pe care îi pacaleste de atîtia ani, dar la Sibiu, nu la Bucuresti! Oricum, mult trîmbitata si comentata „venire“ la Bucuresti a fost, cum era de asteptat, un mare fîs. NU s-a mai întîlnit cu mai nimeni, fiindca toti liderii care-l „sprijina politic“ se împrastiasera ca potîrnichiile!
De altfel, azi, 22 oct., la postul TV B1, d-l Radu Moraru, l-a avut invitat în emisiunea sa pe d-l Marius-Albin Marinescu. Cine a vazut-o, a putut sa constate si singur ca l-a facut praf pe „marele neamt-sas“ Iohannis, care-i „suspectat de trafic de copii“. Sa vedem ce va mai zice, acum, marele descoperitor de „premier-desemnat“ Crin Antonescu-Histrionul.
Domnule Traian Basescu, de vreme ce tot croncanesc astia contra lui Lucian Croitoru, vreti sa câstigati cu un premier tehnocrat? Vi-l desemnam noi: puneti-l premier pe economistul Florea Dumitrescu, ex-ministru de Finante, ex-guvernator al B.N.R., ex-ambasador în China; e-adevarat, domnia sa nu este „independent“, fiindca este patriot: este dependent de România!

22 octombrie 2009
Vasile I. ZARNESCU

Socul Cultural – Adaptarea in America

Posted by Stefan Strajer On July - 17 - 2009

gabriela-mihalache

Socul Cultural – Adaptarea in America

Autor: Gabriela Mihalache 

Aproape nimeni nu se gîndeşte serios la procesul de adaptare, înainte de venirea în America. Toţi pornim cu o imagine idilică, sentimente optimiste şi calde că vom fi întâmpinaţi de oameni buni şi prietenoşi, că în ţara oportunităţilor sigur se vor găsi oportunităţi şi pentru noi, că vom avea condiţii mai bune de trai, şi în general că totul va fi mai bine, pentru că nu se poate să fie mai rău ca-n România! Cam după două săptămâni, o lună, ne revenim la realitate … Parca ne-a dat soarta o palmă, unii o simt mai uşor, alţii mai greu. Încet de tot, pe nesimţite, începem să ne îndoim de noi înşine, de viitor, de prezent, dacă e bine că am plecat, dacă vom reuşi? Începem să ne simţim mici, foarte mici, în lumea asta în care totul este mare, fructele, legumele, maşinile, oamenii, şi insectele parcă sînt obeze. Tot ce ne înconjoară e mai mare şi atât de străin, din ce în ce mai străin. Începe să-şi  facă loc întrebarea, oare ce se întâmplă cu mine? Mi-am dorit atât de mult să ajung aici, şi am fost invidiat mai mult sau mai puţin de toţi pe care i-am lăsat în urmă în România, iar acum sunt nefericit, profund nefericit. Oare de ce? Trebuie să am ceva la cap. De ce nu-mi sar oportunităţile în cale aici în ţara oportunităţilor? Poate nu sunt atât de capabil pe cât credeam, sau poate capacitatea şi puterile mele nu se ridică la nivelul cerinţelor de aici?! Şi atunci am să reuşesc vreodată? Îndoieli, îndoieli, îndoieli, de mine, de tine, de prezent, de viitor, de tot ce facem, gândim, simţim şi ne înconjoară. Viaţa are alt mers aici, şi eu schiopăt. Oriunde mergi lumea te întreabă de vorbă, şi tu nu înţelegi mai nimic. Chiar dacă vorbeşti engleza te simţi foarte nelalocul tău, pentru că nu eşti fluent în americanism şi ai vrea să fii. Ai impresia că interlocutorul tău nu te înţelege, te enervezi, te simţi frustrat. Dacă nu vorbeşti limba deloc, şi ai învăţat câteva cuvinte pentru minimă conversaţie, te simţi chiar handicapat. Cum să-i explici doctorului ce te doare? Te surprinzi zâmbind foarte mult, stânjenit în conversaţia cu americanii, nepricepând prea mult ce bolboroseşte persoana din faţa ta.
Oricum, vei avea întotdeuna un accent, care va fi îndeajuns de proeminent ca să te întrebe toată lumea de unde eşti. Unii răspund răspicat, alţii puţin jenaţi „din România”. Alţii mint, în special cei care ori vor să uite, ori le e ruşine că majoritatea americanilor nu au auzit de România. Italia sună mai bine oricum, şi cine ştie poate în toată confuzia asta e mai bine să uit complet de România, îşi spun unii. Dar România în toată splendoarea şi imperfecţiunile ei face parte din identitatea noastră şi încercând să o eliminăm ne refuzăm parte din identitate, ne fragmentăm.
Orice individ priveşte viaţa şi lumea prin lentilele culturii proprii. Aşa cum identitatea personala conţine amprenta puternică a familiei în care am crescut, tot aşa identitatea noastră culturală conţine amprenta culturii în care am crescut, adică a culturii româneşti. Atunci când ne aflăm în prezenţa unor compatrioţi nu conştientizăm diferenţele culturale, pentru că în linii mari toţi privim lumea cam din acelaşi unghi şi ştim în mare la ce să ne aşteptăm unii de la alţii. Cu alte cuvinte în prezenţa românilor suntem conştienţi de diferenţe personale, dar nu de cele culturale. În prezenţa americanilor, automat diferenţele identitare culturale ies la suprafaţă, şi devenim imediat conştienţi de lacunele noastre de limbă, de comportament, de obiceiuri. Experienţa de tranziţie de la o cultură la alta şi confruntarea cu cultura americană dă naştere la conflict şi nelinişte, aşa-numitul „şoc cultural”.  
Sunt foarte puţine persoane care pot spune că adaptarea în America este sau a fost uşoara. În general e greu, este un proces anevoios plin de încercări prin care fiecare trebuie să treacă până la scopul final de asimilare în cultura americană. Neliniştea şi grijile însoţesc orice schimbare în viaţă, însă atunci când transformarea personală este forţată cum este în cazul şocului cultural, atunci toate emoţiile se simt înzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul începe să simtă un sentiment de dezorientare şi neajutorare.  Orice emigrant indiferent de sex, naţionalitate, sau vârstă va cunoaşte efectele şocului cultural. Cu cât mai avansat în vârstă cu atât mai puternic şocul, deci mai grea adaptarea!
Cei care au trecut prin acest şoc descriu această stare ca variind de la iritabilitate la panică şi chiar criză nervoasă. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, îngrijorare excesivă, depresie nervoasă, frica de a fi înşelat, contaminat, rănit sau ignorat. Aşa cum spuneam mai înainte toate aceste emoţii sunt exacerbate nu numai în intensitate dar şi în frecvenţă. Nu există zi şi noapte fără griji! Eşti ca un copac dezrădăcinat şi plantat în altă parte, unde poate prinzi din nou rădăcini, poate nu! Dificultăţile sociale şi financiare sporesc starea aceasta anxioasă.   
Cunoaşterea limbii este unul dintre cei mai importanţi factori în procesul de adaptare. Dificultăţile de exprimare ne izolează fizic şi psihic de lumea nouă în care trăim. Este diferit când eşti turist şi te arunci în tot felul de experienţe într-o cultură nouă chiar dacă nu ştii limba. Când eşti turist nu simţi limba ca un handicap, cel mult ca un impediment. În procesul de adaptare, pentru că experienţa negativă când nu te poţi face înţeles se repetă, începe să-şi pună amprenta asupra psihicului şi devine sursa îndoielilor de care vorbeam mai sus. Comunicarea începe să devină o pacoste pe care începi să o eviţi, deci începi să te izolezi. Îi vezi pe alţi străini că nu sunt atât de stingheri ca tine, chiar dacă poate vorbesc engleza mai prost. Aici îşi spune cuvântul educaţia primită în România şi înrădăcinarea ideii că trebuie să vorbeşti limba pe care o vorbeşti, corect. În România dacă nu vorbeşti corect gramatical, lumea te judecă. Ne vedem acum puşi noi în situaţia când ştim că nu vorbim limba corect şi ne simţim inferiori. Aşa că vorbim mai puţin, din ce în ce mai puţin, evităm contactele care conduc la multă comunicare sau dacă sunt necesare, simţim o oarecare nelinişte. Un simplu contact uman cu un funcţionar a devenit o sursă de nelinişte, şi ne izolăm din ce în ce mai mult. Este un cerc vicios pentru că izolat fiind nu ai contact cu comunitatea americană în care trăieşti, şi deci nu te adaptezi, sau te adaptezi mult, mult mai greu.
La toată neliniştea asta mai pui că te-a mai apucat şi dorul de-acasă, aşa rău cum era. Începi să simţi ce adevarată era vorba „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Aici viaţa pare mai uşoară, dar pentru tine s-a înngreunat. Pe timp ce trece, dorul se intensifică, ţi-e dor de prieteni, de vecini, de bârfă, de discuţiile la cafele, începe să-ţi fie dor de bloc, de strada pe care locuiai, de casa ta, de ruta familiară spre casă, până şi de autobuz, de tot ce odată era viaţa ta şi s-a dus! Dacă eşti singur şi familia este încă în România e cel mai greu. Vorbeşti din ce în ce mai des la telefon şi ai vorbi ore în şir, dar nu le spui că ţi-e greu pentru că nu ar înţelege şi oricum nu vrei să ştie. E greu să începi o viaţă noua, să părăseşti tot ce cunoşti şi să o iei de la capăt chiar dacă este în America!  Viaţa aici începe cu un duş rece. Nu ai prieteni, nu ai sprijin, nu prea ai cu cine să vorbeşti şi cine să-ţi întindă o mână la nevoie. Aici numai banca îţi împrumută bani dar numai dacă face profit considerabil. Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, să-ţi cumperi maşină şi atâtea alte lucruri, să ai asigurare la casă, la maşină, asigurare de sănătate, şi atâtea alte asigurări. Mai mult decât casa şi maşina, simţi că tu ai nevoie de asigurări, de multe asigurări că totul va fi bine!  Totul o să fie bine! Procesul de adaptare este doar atât: un proces. Ca nişte trepte pe care le urcăm anevoios dar toţi le urcam, atunci când ajungem în vârf, vom descoperi că ne-am adaptat. Ne-am adaptat atât de bine, încât atunci când  mergem în vizită în România, ne e dor de acasă, de data asta casa noastră din America cu care descoperim că ne-am obişnuit între timp mai mult decât credeam. Descoperim că ne place viaţa noastră aici mai mult decât credeam.
Deşi şocul cultural este o formă de alienare, trebuie să existe tendinţa de a înţelege ce se întâmplă, de a supravieţui şi mai mult de avansa în acest proces de adaptare până la imersiunea în cultura americană. Trebuie să lupţi tu cu tine să te adaptezi, să socializezi, să te integrezi în cultura americană. Cu toate că este o perioda grea, peste care am vrea să trecem cât mai repede şi să ne sculăm gata acomodaţi, gata americanizaţi, este în acelaşi timp şi o perioadă benefică de auto-cunoaştere, de progres. De aceea procesul acesta mai este numit şi „procesul de dezintegrare pozitivă”.
Şocul cultural durează între 6 luni şi 2 ani, timp în care ne lovim de obstacole pe care nu ni le-am fi imaginat. Începem să percepem eşecurile mai acut, le dăm o importanţă mai mare, şi dorul de acasă ne omoară. Nu mai dormim aşa bine, neliniştea şi grijile sunt prezente în fiecare zi şi începem uşor să alunecam într-o stare de depresie nervoasă. Nu înseamnă că ai înnebunit şi nici că ţi-ai pierdut controlul asupra vieţii sau minţii. Cu  toate că pare anormal, este normal ceea ce ţi se întâmplă. Este o stare temporară provocată de dezrădăcinarea dintr-o cultură familiară şi lansarea într-un pamânt nou al fiinţei noastre. În timp vei prinde rădăcini şi aici. Când un alt stil de viaţă te loveşte şi te înconjoară îţi trebuie timp să formezi o altă perspectivă, să te adaptezi la noua cultură.
 
Şocul cultural se desfăşoară în general, în cinci faze. Bineînţeles experienţa este profund personală şi poate varia de la individ la individ, dar în mare, cele cinci faze sunt:

1. Contactul
În faza de contact iniţial cu cultura adoptivă, individul este încă integrat în cultura sa nativă. Această fază este marcată de euforia şi bucuria experienţei noi. Iniţial te încântă să întâlneşti oameni străini, să vezi locuri noi şi să ai experienţe inedite. Eşti captivat de caracteristicile noii culturi şi contrastul dintre America şi România. Este tipic ca tocmai acest sentiment de inedit să te copleşească. 

2. Dezintegrarea
A doua fază este caracterizată de confuzie şi dezorientare. Diferenţele culturale devin din ce în ce mai vizibile. Pe măsură ce atitudinile, comportamentul şi valorile străine sunt percepute, tensiunea şi frustrarea cresc pentru ca abilitatea individului de a intui ce se întâmplă, se diminuează. Pentru că nu înţelegi, nu ştii la ce să te aştepţi şi frustrarea creşte. Înţelegerea lumii aşa cum o ştii de acasa nu mai e valabila. Începi să te simţi la o răscruce de drumuri. Individul capătă o senzaţie că este diferit, inferior, izolat, şi începe să se teamă că nu va face faţă cerinţelor societăţii. Alienarea, depresia nervoasă şi izolarea conduc la dezintegrarea personalităţii pe măsură ce confuzia identităţii în noua schemă a lucrurilor creşte.

3. Reintegrarea
Această fază este caracterizată de o puternică împotrivire la cultura nouă, individul începe să-i  judece mai mult pe cei din jur. Se revoltă: sunt proşti! În realitate, nu-i înţelegi! Diferenţele şi similitudinile culturale sunt refuzate prin stereotipizare, generalizare, continuă evaluare, comportament şi atitudini critice. Individul devine mai ostil când este confruntat cu experienţe pe care nu le înţelege. Caută fervent relaţii numai cu indivizi care fac parte din aceeaşi cultură ca şi el, se retrage în siguranţa mediului familiar al compatrioţilor. Dezavantajul este că în siguranţă, în sânul comunităţii româneşti individul poate regresa la comportamentele şi interpretările superficiale ale fazei de contact. În acelaşi timp, dacă persistă şi nu se retrage exclusiv în sânul românilor, poate progresa către echilibru în adaptare. Împotrivirea la noua cultură devine baza noilor experienţe emotive, intuitive şi cognitive. Pare de necrezut dar nemulţumirea şi chiar ura pentru America, reprezintă un semn sănătos de adaptare pentru că există o conştientizare mai mare a diferenţelor culturale şi o reacţie la sentimentele create de acestea, spre deosebire de pasivitate sau indiferenţă. Faza reintegrării porneşte cu o decizie foarte importantă: rămîn sau mă întorc? Decizia luată depinde de duritatea experienţelor în noua cultură, tăria de caracter a individului şi sprijinul celor apropiaţi.

4. Autonomia
Individul începe să înţeleagă cultura americană, nu mai este aşa critic şi este capabil să se comporte cu mai multă libertate. Devine mai relaxat şi este în stare să înţeleagă comunicarea verbala şi neverbala. Cu toate că uşurinta şi înţelegerea căpătate nu sunt atât de profunde pe cât crede el, individul se crede un expert deja în noua cultură americană. Se simte în siguranţă în ambele culturi, este mult mai flexibil şi dezvoltă în loc de critică, metode adecvate de reacţie.

5. Independenţa
Individul este capabil să accepte în totalitate diferenţele şi asemănările culturale şi să realizeze că el şi alţii sunt influenţaţi de cultura în care trăiesc. Capătă un sens al umorului în noua limbă, devine creativ şi începe să înţeleagă situaţii mai complicate, tipice noii culturi. Etapa independenţei însă nu reprezintă realizarea finală a auto-cunoaşterii sau chiar a adaptării, rămâne o oarecare tensiune benefică care duce la o explorare mai aprofundată a posibilităţilor acestei identităţi noi, posibilitatea unor idealuri şi realizări mai înalte. 

Nu toţi urmează strict fazele de mai sus, dar acest model este valabil pentru majoritatea şi de aceea cunoaşterea lui este necesară. Atunci când ştii ce ar putea să urmeze eşti mai bine pregătit decât atunci când nu ai habar. În general, majoritatea simt tranziţia de la o cultură la alta mai mult ca pe o experienţă negativă, dăunătoare, mai mult distructivă decât constructivă. Tranziţia începe prin întâlnirea cu o cultură nouă şi se termină prin întâlnirea cu sine. Individul care a parcurs fazele şocului cultural şi care în final le-a depăşit, învaţă din experienţe că nici o cultură nu este superioară sau inferioară altei culturi, fiecare având aspecte pozitive şi negative şi că fiecare dintre noi este produsul culturii în care trăieşte. Paradoxal, cu cât individul este mai deschis, mai liber să experimenteze dimensiuni noi şi diferite ale diversităţii umane, cu atât învaţă mai mult despre sine.
  
  Ajuta întotdeuna să ştii că nu eşti singurul care trăieşte aceste stări neplăcute, că toţi trecem prin asta mai mult sau mai puţin. Nu ai înnebunit ci parcurgi un proces de adaptare normal, care are un final. Care este soluţia?  Ce putem face ca să ameliorăm efectele şocului cultural? Familiarizarea cu noţiunile de mai sus vă poate ajuta, şi în plus familiarizarea cu cultura americană. Prezint în acest scop mai jos un sumar al valorilor culturale americane. Când sunteţi confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţelegeţi, încercaţi să le interpretaţi prin prisma acestor valori americane, nu le judecaţi prin prisma valorilor căpătate în România. 

1. Controlul asupra mediului înconjurător/Responsabilitatea – Americanii nu mai cred în voia soartei şi îi consideră pe cei care se lasă în voia soartei ca fiind primitivi, regresaţi sau naivi. A fi caracterizat fatalist este un termen critic în contextul american. Pentru un american, a te lăsa în voia soartei înseamnă că eşti superstiţios sau leneş, incapabil să iei iniţiativă pentru a progresa. În Statele Unite lumea consideră normal şi drept ca omul să controleze natura şi nu invers. Problemele în viaţă nu sunt considerate ca provenite din ghinion, ci din lene şi din lipsa dorinţei de a-şi asuma responsabilitatea pentru îmbunătăţirea vieţii. Pentru americani nu există un vis care nu se poate realiza. Sunt mândri să declare că de  aceea au ajuns pe lună, pentru că au refuzat să accepte limitele pământeşti.

2. Schimbarea văzută ca factor pozitiv şi natural – Pentru americani schimbarea este indisputabil ceva bun. Schimbarea este asociată cu dezvoltarea, progresul, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Culturile mai vechi, tradiţionale consideră schimbarea o forţă distructivă, ceva care trebuie evitat. În locul schimbării, aceste societăţi preţuiesc stabilitatea, continuitatea, tradiţia şi mostenirea bogată a trecutului. Toate aceste considerente sunt lipsite de importanţă în America. Aceste două prime valori, certitudinea că putem realiza orice şi schimbarea ca factor pozitiv, împreună cu credinţa în importanţa muncii i-au ajutat pe americani să obţină realizări excepţionale. Dacă aceste valori sunt adevarăte sau nu, nu are importanţă. Ce este important şi ce trebuie să reţinem este faptul că americanii le consideră adevărate şi acţionează prin prisma lor!

3. Noţiunea timpului şi controlul asupra timpului – Noţiunea timpului are o importanţă deosebită pentru orice american. Americanii par a fi mai mult preocupaţi de realizările lor, decât de dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de închegarea prieteniilor, de exemplu. Orice ţintă este atinsă prin realizarea unui plan minuţios care este urmărit riguros. Americanii par a fi sub controlul ceasului în permanenţă, anulând brusc discuţiile sau convorbirile telefonice pentru a-şi onora angajamentele în timp. Limba engleză este plină de referiri la timp, fiind o indicaţie clară că timpul este foarte preţios: „time is money”, „running out of time”, „make the most out of time”. Până şi distracţia americanului, perioada lui de relaxare se referă la timp, nu la starea emoţională: „Did you have a good time?”. Imigrantul învaţă rapid că este foarte nepoliticos să întârzi, chiar şi 5, 10 minute. Atunci când vă este imposibil să ajungeţi în timp la o întâlnire, telefonaţi în prealabil şi anunţaţi cât timp veţi întârzia! Prin acordarea unei importanţe sporite noţiunii timpului, americanul este mai puţin înclinat să irosescă timpul pe care îl are la dispoziţie. Aceasta a dus la o productivitate mai mare iar productivitatea este considerată în America o prioritate.

4. Egalitate/Echitate – Egalitatea este una dintre cele mai preţuite valori americane. Majoritatea americanilor cred că Dumnezeu îi consideră pe toţi oamenii egali, indiferent de gradul de inteligenţă, condiţie fizică, statut economic sau poziţie. De aceea americanii cred că toţi oamenii au şanse egale de a reuşi în viaţă. Conceptul egalităţii îl face pe american să pară ciudat în ochii emigrantului pentru că şapte optimi din lumea aceasta au o părere diferită. În majoritatea ţărilor, poziţia, statutul şi autoritatea sunt considerentele la care majoritatea aspiră. Clasa socială din care fac parte şi autoritatea de care se bucură conferă individului în alte societăţi un sens al siguranţei şi superiorităţii. Există societăţi în care individul este clasificat de la naştere ca aparţinând unei specifice clase sociale. Foarte mulţi vizitatori cu un rang ridicat în ţara lor se simt ofensaţi în America de tratamentul pe care îl primesc din partea ospătarilor, vânzătorilor, şoferilor, etc. (vezi directorii de companii în deplasare sau ceilalţi parveniţi români). Noii veniţi în America trebuie să realizeze că nu este intenţia americanului să-l insulte dacă nu îi acordă atenţia specială cu care probabil a fost obişnuit în România. Un străin trebuie să se considere egal cu oricine atunci când se află în America, nici inferior, nici superior.

5. Realizarea – Provenienţa dintr-o familie bogată nu este în America o realizare personală, ci un accident de naştere. E un banc în România: „Dacă Isus s-ar fi născut în România, ştiţi ce ar fi spus? Băi, voi ştiţi cine-i tata?” Americanii sunt mândri să accepte că s-au născut în sărăcie şi prin eforturile proprii, prin sacrificiu şi muncă grea, au reuşit să urce pe scară socială. În dicţionarul Webster de limbă engleză există peste 100 de cuvinte care încep cu prefixul self care înseamnă auto ca în autocunoaştere, autodisciplină sau în „propriu” ca în sacrificiul propriu, mulţumirea proprie, etc. „Self-made man or woman” adică omul care se realizează prin eforturile proprii este încă idealul în America – The American Dream. Acest vis a devenit şi visul multor români în America.

6. Individualism/Independenţă –  Individualismul care a luat naştere în lumea occidentală începând cu secolul XV, a ajuns la forma cea mai extremă în America. Cu toate că americanul se vede egal în drepturi cu toţi ceilalţi, fiecare individ se consideră unic. Conceptul de „privacy” este atât de tipic american încât nici nu există traducere în foarte multe limbi. Este izolarea deliberată, voită,  a individului într-o sferă proprie a spaţiului, a timpului, a gândurilor şi emoţiilor proprii, oricând simte nevoia. În alte culturi a te izola în spaţiul tău propriu este interpretat negativ, ca fiind un singuratic sau un ciudat. În America privacy este văzut ca ceva necesar şi satisfăcător pentru toţi oamenii. Am auzit de multe ori: „Dacă nu am jumătate de oră pe zi numai pentru mine, înnebunesc!”.

7. Competiţia – Competiţia după părerea americanului produce cele mai bune rezultate. Este forţa care îl obligă pe fiecare individ să producă la capacitatea maximă şi să se auto-depăşească. În consecinţă, competiţia este prezentă până şi acasă sau în şcoală de la cea mai fragedă vârstă. Străinii care vin dintr-o societate unde se promovează cooperarea în loc de competiţie, se acomodează mai greu în societatea americană. Americanii cred foarte puternic că o economie şi o societate bazată pe competiţie va progresa mai rapid.

8. Orientarea spre viitor – Prin valoarea deosebită pe care o atribuie viitorului şi progresului pe care viitorul îl aduce, americanii automat pun mai puţină valoare pe trecut. Toată energia umană se concentrează spre realizarea unui viitor mai luminos. Condiţia prezentă este văzută ca o etapa de pregătire pentru viitorul care va culmina într-o şi mai mare realizare. Orientarea spre viitor cuplată cu credinţa că omul îşi construieşte soarta, şi nu invers, îl fac pe american să fie foarte perseverent.

9. Etica muncii/Activitatea – A face ceva, orice, este superioar în mintea americanului lipsei de activitate. Nu numai ziua de muncă se derulează conform unui plan bine stabilit dar şi zilele de relaxare conţin un plan de recreere. Se crede că este păcat să iroseşti timpul, să te uiţi pe pereţi sau să visezi cu ochii deschişi. Această viziune asupra muncii a dus la crearea în America a ceea ce se numeşte „workaholic”, un om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei, inclusiv după orele de muncă, sau în weekend. Americanii se identifică foarte mult prin munca lor. Prima întrebare pe care şi-o pun americanii după ce fac cunoştinţă este ce muncesc, unde, etc. În America se vorbeşte despre demnitatea muncii, prin care se înţelege foarte des munca fizică, munca grea. De multe ori şi preşedinţii de companii sau corporaţii execută muncă fizică, prin care câştigă respectul muncitorilor şi nu viceversa.

10. Lipsa de formalitate – Americanii sunt unul dintre popoarele cele mai lipsite de formalităţi. Impresia unui străin care vine dintr-o societate unde relaţiile interpersonale sunt îngrădite de formalităţi este că în America există o lipsă de respect faţă de autoritate. De exemplu, şefii în America cer salariaţilor să li se adreseze pe numele mic, fără „Mr” sau „Mrs”. Vestimentaţia în America este alt domeniu atât de lipsit de formalitate încât este aproape şocant. Blue-jeans se poartă oriunde, la operă, la o sală de concerte simfonice, conferinţe, nunţi, etc.

11. Onestitatea/Comunicarea deschisă şi directă – Când e vorba de comunicarea ştirilor neplăcute sau tragice, multe popoare au dezvoltat un mod indirect, subtil de informare. Americanii, dimpotrivă, întotdeuna au preferat un mod direct de comunicare. Este foarte probabil ca mesajul să fie brutal de onest şi să vă informeze despre un necaz într-un mod direct şi public. Pentru noi, românii, obişnuiţi să primim veştile proaste într-un mod mai blând, francheţea americanilor poate fi un şoc. Nu au de gând să devină mai subtili, ci dimpotrivă, cursurile de „assertiveness” (afirmare publică) care se oferă în toate comunităţile, îndrumă cetăţenii să devină şi mai direcţi. Orice comunicare care nu este directă este considerată nesinceră, şi mesagerul de neîncredere. De asemenea cineva care va folosi un intermediar pentru a comunica ceva important, va fi judecat ca manipulativ şi dubios.

12. Practicalitatea/Eficienţa – Reputaţia pe care o au americanii este a unui popor extrem de realist, pragmatic şi eficient. Orice decizie luată trebuie trecută prin prisma practicalităţii. Americanii chiar se mândresc cu faptul că nu sunt un popor înclinat spre filozofie sau teorie. Singura filozofie pe care ar accepta-o ar fi cea a pragmatismului. Nu îşi pun niciodată problema din punct de vedere estetic sau nu se întreabă despre un proiect dacă va avansa cauza cunoaşterii, ci se întreabă care este câştigul? Dragostea pentru practic îi face pe americani să valoreze unele profesii mai mult decât altele. Management şi business, de exemplu, sunt mult mai populare în SUA decât filozofia, istoria, sau arta. În general, americanii încearcă să evite sentimentalismul, fiind preferate raţionalul şi interpretările obiective.

13. Materialismul  – Străinii îi consideră pe americani mult mai materialişti decât se consideră ei înşişi. Americanilor le place să creadă că obiectele materiale agonisite sunt beneficiile muncii lor asidue şi a intenţiilor serioase – avantaje de care oricine s-ar putea bucura dacă ar munci la fel de greu ca şi ei. Realitatea este că americanii sunt materialişti. Colectează şi valorează lucruri pe care  majoritatea popoarelor nici nu le visează. De fapt valorează mai mult obţinerea, menţinerea şi protejarea averii decât relaţiile umane, de prietenie sau chiar de familie.
Sper că explicarea procesului de adaptare şi a valorilor americane vă va ajuta în depăşirea impasului de acomodare în America. Întotdeuna împărtăşirea experienţelor d-voastră îi ajută pe ceilalţi să înţeleagă că nu sunt singuri în neliniştea lor şi le dă speranţă pentru viitor. De aceea aşteptăm pe adresa redacţiei relatările şi sugestiile d-voastră referitor la adaptarea în America.      
 
        
      
 

 

 

statuia-libertatiiPh.D. Gabriela Mihalache  –  psiholog (USA)

Hai-hui prin tara!

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Liviu Antonesei

 

Hai-hui prin tara!

haihui

Acum vreo douazecisicinci de ani, redactorul sef al ziarului local din Timisoara a cazut victima unei erori de paginatie. Pe vremea aceea, ziarele judetene ale PCR apareau în format mic, în patru pagini, astfel încat nu aveai cum sa nu vezi cele doua pagini din mijloc laolalta, ca un întreg. Dar, desi în format mic, ele trebuiau neaparat sa relateze asupra vizitelor pe care secretarul general al  PCR, Nicoale Ceausescu pe numele sau de acasa, le facea prin tara. Si asa a aparut si boroboata. Într-o buna zi, rea pentru redactorul sef cu pricina, pe prima pagina si pe cea de-a doua, era instalata o relatare despre vizita tovarasului prim prin unul din judetele patriei. Pe pagina trei, era un reportaj despre un caz de – cum se spunea atunci – vagabondaj, intitulat „Hoinar prin tara”! Doar ca titlul din pagina trei era exact în dreptul unei fotografii a lui Ceausescu din pagina doi! A urmat ce urma de obicei în asemenea împrejurari – sedinta, scandal, demiterea redactorului sef si trimiterea sa la munca de jos! Si înca e bine ca întamplarea e din anii optzeci pentru ca, în anii cincizeci, redactorul sef s-ar fi oprit direct la puscarie, dupa o ancheta bine simtita exercitata asupra sa de „organe” si un proces sumar cu usile inchise.

Multe s-au schimbat din 1989 încoace, dar unele lucruri nu, cum ar fi obiceiul plimbatului la presedintii români. Da, presedintele nostru mult iubit, bantuie tara în lung si în lat, hoinareste cu aplicatie, dupa cum ne promisese sau, mai degraba, îsi promisese si promisese adversarilor dumisale. Constatam într-un alt articol ca are dreptate sa procedeze asa, chiar daca nu si-a anuntat deocamdata candidatura. Are dreptate tehnic, vreau sa spun, pentru ca poate beneficia de pozitia sa oficiala pentru a-si pune în dificultate adversarii. Are dreptate si în fond, dar cred ca se cam înseala asupra formei! De cand a început campania pentru europarlamentare, dl. Basescu s-a aruncat pur si simplu asupra teritoriului, a profitat de fiecare ocazie ce i s-a oferit, i-a fost oferita sau si-a oferit-o singur cand n-au avut altii grija. N-a rezistat tentatiei si n-a stiut sa evite nici capcanele. A tuns oaia d-lui Flutur, sub dealul scris cu trupuri de oi, ca pe vremea Tatucai, doar ca atunci erau trupuri de oameni, s-a repezit la Bucuresti la forumul economic, a trecut în viteza pe la Muntele Athos si, înaintea vizitei în Israel, a ajuns si pe la Hurez, unde l-au aplaudat suporterii pesedisti si, tot în mare viteza, a ridicat pe undeva si un premiu „de om al anului”, desi anul n-a ajuns înca la jumatate! În cursul acestor peregrinari frenetice, am aflat ce pozne facea în copilarie laolalta cu fratînele, ca era un copil razgaiat, am mai aflat si cum erau fiicele în propria lor copilarie, precum si o multime de alte detalii de familie ori crase banalitati despre lume si viata. N-am aflat însa nimic despre mersul proiectului politic din 2004, nici daca se întrevede altul mai norocos, iar despre criza ne-a spus ceea ce stiam, ca exista si ca nu ne-a ocolit.

O campanie neoficiala cu consum enorm de energie, menita sa-l pastreze pe presedinte în atentia publicului cu orice pret, dar una tare haotica, ori nu reusesc eu sa-i întrevad sensul. Adversarii, dar acesta este rolul lor, au calificat-o drept disperata. Nici suporterii nu par foarte lamuriti devreme ce dl. Cartarescu, desi nu se declara dezamagit de presedinte, constata ca acesta n-a putut face prea multe pe parcursul mandatului.

Nu stiu daca agitatia prezidentiala este un semn de disperare, dar diagnostichez o emotivitate crescuta, un surplus evident de adrenalina. Poate fi si semn al cunoscutei mobilizari, dar atunci cred ca e si pretimpurie, si cam obositoare. Dar poate fi si efectul calcului rece – dl Basescu stie ca va castiga primul tur, dar ce se întampla daca adversarii îsi pot mobiliza alegatorii pentru al doilea tur în jurul celui ramas în joc? Se sparie gandul prezidential! Si, totusi, nu cred ca panica este sfetnicul cel mai bun…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors