ANCHETĂ: DESPRE EXILUL ROMÂNESC CU SIMONA PUŞCAŞ (ROMA, ITALIA)

Posted by Gabriela Petcu On March - 25 - 2015

simona puscasNicolae BĂCIUŢ

 

Nicolae BĂCIUŢ: Doamnă Simona Puşcaş, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit pe dumneavoastră să răspundeţi la întrebările de mai jos.

 

Simona PUŞCAŞ: Mulţumesc d-le Băciuţ. Sunt onorată să particip la această anchetă/interviu şi să vă răspund la întrebări. Sper să fiu la înălţimea aşteptărilor. Am plecat din România de mai mulţi ani, imediat după revoluţie… aşa că pot să spun că am cunoscut exilul într-o măsură destul de mare. Sper să puteţi publica această carte care va ajuta publicul cititor să înţeleagă adevărata faţă a fenomenului numit EXIL. Vă doresc succes!

 

Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

 

Simona PUŞCAŞ: Aşa este! Întrebarea este oarecum şi răspunsul! Imediat după  revoluţie în România era haos şi majoritatea românilor îşi încercau aşa zisul noroc peste ocean sau chiar în Europa, în ţări precum Germania, Franţa, Spania, Italia… Eu am plecat în Italia, deoarece cunoşteam limba noii ţării de adopţie şi mă simţeam mai în siguranţă aici în special din punctul de vedere a comunicării. Acest fapt nu a făcut totuşi să-mi găsesc imediat locul pe care-l visam. Primi paşi nu au fost uşori. Am suferit mult şi pentru faptul că-mi lipsea familia de care m-am desparţit. Mi-am lăsat părinţii şi fiul în România, iar când tatăl meu a decedat, din motive de birocraţie nu am reuşit să-l conduc pe ultimul drum. Poate a fost suferinţa mea cea mai mare…

 

Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

 

Simona PUŞCAŞ: Vămile exilului sunt atât de multe încât e dureros să vorbesc de ele. În primul rând acomodarea în ţara care te găzduieşte este plină de asperităţi, mă refer la obiceiuri, mentalităţi, apoi… chiar dacă cunoşti limba, nu vei vorbi niciodată ca un băştinaş, nu vei fi încadrat repede în noua societate. Va trebui să trudeşti mai mult decât localnicii ca să-ţi meriţi locul, va trebui să accepţi ce ţi se oferă pentru a supravieţui… fapt care te face să nu-ţi fie uşor şi care, uneori, te poate chiar îmbolnăvi sufleteşte, sau să te facă să-ţi pierzi speranţa în viitor. Totuşi, dacă ai putere, încet-încet îţi redresezi echilibru şi reuşeşti până la urmă să îţi îndeplineşti scopul pentru care ai emigrat. Oricum pragul cel mai greu de trecut este dorul de pământul unde îţi ai rădăcinile şi dorul de tot ce te leaga de acest pământ.

 

Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

 

Simona PUŞCAŞ: Da, se poate vorbi de un mod diferit… Românii plecaţi înainte de revoluţie nu se puteau reîntoarce uşor, unii de frica regimului totalitar, alţii din motive financiare. Ar mai exita şi categoria celor care de ruşine că nu erau realizaţi nu puteau să se întoarcă… Să nu uitam că durerea înstrăinării de ţara este imensa pentru orice exilat… Românul trebuie să accepte în acelaşi timp cultura şi deseori chiar şi religia ţării de adoptie. Totuşi, purtând mereu în suflet tradiţiile de acasă… în timp îşi va gasi echilibrul spiritual.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

 

Simona PUSCAŞ: Scriitorul român ajuns în străinătate nu poate vorbi de şansă! El poate spera să (re)devină scriitor în exil doar dacă învaţă academic limba ţării de adopţie… Şi chiar şi aşa este greu să reuşească. Pentru cei care incearcă, chiar dacă stăpânesc limba ţării bine, este greu să scrie sau să gândească imediat în noua limbă. După aproape un sfert de veac de exil pot afirma ca vorbesc bine limba ţării mele de adopţie, scriu şi îmi traduc poeziile singură, dar… este acel DAR! Nu voi scrie niciodată  ca un băştinaş, deşi uneori am senzaţia că am reuşit!!! Dar sa nu uitam că mereu au fost si sunt excepţii. Un exemplu este Norman Manea, scriitor român stabilit la New York.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

 

Simona PUŞCAŞ: Prin multă muncă! De calitate! Munca este cuvântul magic… Cu multă muncă şi deseori chiar cu umilinţă poţi ocupa cu timpul un loc – chiar demn – în societate. Munca în sensul în care, daca ai o profesie bună,  reuşeşti, daca nu, te califici. Mai sunt şi excepţii: „omul potrivit la locul potrivit…”. dar regula este că trebuie să începi mereu de la o muncă de jos! Totuşi, cu perseverenţă şi înţelepciune poţi reuşi.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

 

Simona PUŞCAŞ: Discriminare găsim peste tot, dar în unele părţi sunt mai accentuate. De exemplu în Italia sunten numiţi „Ţiganii Europei”. Imediat după uciderea Giovannei Reggiani la Roma, in octombrie 2007, de către românul de etnie romă, Romulus Nicolae Mailat, Partidul Democrat, condus de fostul primar al Romei, Walter Veltroni, a început să critice România, afirmând că aderarea acestei ţări la Uniunea Europeana este principala sursă a lipsei de siguranţă din Italia. Cazul Mailat a tensionat relaţiile româno-italiene. Incidentul a amplificat discuţiile privind infracţiunile săvârşite de emigranţii români, a determinat un val de antipatie faţă de românii din Italia şi a determinat autorităţile italiene să ia măsuri fără precedent împotriva acestora. Presa din Italia a explodat, iar guvernul italian a aprobat de urgenţă un decret de lege privind siguranţa publică care le acordă dreptul prefecţilor de a-i expulza pe emigranţii consideraţi periculoşi. Mai mulţi români au fost atacaţi pe stradă sau în propriile case. Din această cauză mulţi români nu îşi etalează identitatea naţională şi chiar nu recunosc că sunt români. În acest fel suntem obligaţi să ne uităm limba maternă, obiceiurile noastre strămoşeşti, să uităm  de „ai noştri”… lucru de neconceput  într-o societate modernă. Aşa ajungem să devenim dezrădăcinaţi! Dar deseori excepţia întăreşte regula, mulţi români s-au integrat bine şi sunt respectaţi şi recunoscuţi ca buni profesionişti şi ca oameni de mare omenie. Lista ar fi lungă căci suntem mulţi pe aceste meleaguri, dar ne putem mândri că foarte mulţi medici, profesori, cântăreti lirici, artişti,  au purtat România prin ei pentru a putea fi cunoscută pozitiv aici in Italia. Aş vrea să amintesc aici un caz interesant al unui copil-adolescent care face onoare numelui de român şi care a răzbit singur într-o lume de străini. Vă ataşez o prezentare scrisă  de ea: Câteva rânduri! 7 ianuarie 2014! Mă numesc Denisa Andreea Curtaşu, o mică pianistă. Am început să studiez pianul de la vârsta de 7 ani, la Târgovişte. În urmă cu cinci ani am primit o propunere de a studia pianul la Conservator in Italia, aşa că după  un an de pregatire singură, am reuşit performanţa de a fi admisă la Conservator, cu nota 10. Acum  am 15 ani şi ma pregătesc pentru examenul de trecere în anul 8 de Conservator. În tot acest parcurs, am susţinut şi participat la mai multe concerte şi concursuri. De câteva luni am început să compun singură. Am reuşit să compun zece  piese pentru primul meu album de compoziţii. (…) Toate compoziţiile sunt recunoscute şi protejate de dreptul de autor din Italia „SIAE”. Pentru lansarea albumului de compoziţie am pregătit şi o cărticică autobiografică, scrisă tot de mine sub formă de poveste, pentru ca viaţa mea pâna la aceasta vârstă este o poveste tristă. Crescută fără  mamă de la 3 ani, de un tată cu un handicap locomotor, am reuşit să ajung la aceste performanţe, chiar dacă viaţa mi-a oferit multe bariere şi greutăţi.” Aş mai vrea să adaug că Denisa a reuşit să devină cunoscută pe aceste meleaguri şi nu numai! În 2014 a concertat la Bucureşti fiind invitată pentru un interviu şi la televiziunea română.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

 

Simona PUŞCAŞ: În suflet, românul, poartă cu el CREDINŢA! Caută o biserică în apropierea locului unde este stabilit, iar duminicile le petrece acolo acomodându-se cu locul şi noii prieteni… Eu cred că credinţa este importantă pentru că ne leagă de strămoşi şi de locurile natale, ne leagă de exilaţi ca şi noi pe care îi cunoaştem si cu care ne împărtăşim bucuriile sau necazurile vieţii de emigrant. Credinţa ne dă speranţă, ne dă putere să mergem înainte. Avem aici în Italia multe biserici ortodoxe, majoritatea foarte căutate de către români. Acolo se creează noi pretenii, se simt mai apropiaţi de atmosfera din ţară şi se comunică în limba maternă. Şi astfel se realizează o unitate etnică, iar diaspora românească începe să fie cunoscută şi deseori să aibă un rol hotărâtor în Italia.

 

În schimb, prieteniile adevărate au rămas totuşi… undeva acolo în ţara de unde am plecat! Aici se leagă greu şi nu sunt de durată! Românul este nevoit deseori să se mute acolo unde îşi găseşte un loc de muncă mai uşor… şi să nu uităm peninsula este mare… Niciodată prieteniile nu le poţi lua cu tine. Rămân in suflet, sau în filele unei scrisori de sărbători, sau într-o convorbire telefonică…. Este greu să defineşti, aici în exil, cuvântul PRIETENIE!!!

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

 

Simona PUŞCAŞ: Aici, nu prea ştiu ce să zic. Ecumenismul doreşte să unească toate religiile creştine, fapt care mi se pare benefic dacă ne gândim că ne rugăm aproape la fel şi că… cu toţii ne rugăm la acelaşi Dumnezeu.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să-i etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.

 

Simona PUŞCAŞ: Înainte de revoluţie cei care emigrau o făceau din motive ideologice, iar după revoluţie, din dorinţa unui trai mai bun şi mai decent. Însă peste tot există şi excepţii. Eu am ajuns în Italia singură, în speranţa unui trai mai bun. Până la urmă am găsit ce căutam de o viaţă… un trai decent, dragoste şi multă linişte sufletească. Datorită faptului că mi-am găsit jumatatea ce-mi lipsea. Sa nu uităm însă că atât exilaţii ideologici cât şi cei economici întâmpină cam aceleaşi probleme de acomodare în noile ţări pe care doresc să le cucerească.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

 

Simona PUŞCAS: Speranţa că într-o zi se va intoarce acasa este visul fiecărui exilat, însa uneori rămâne doar un vis!!! Românul cu cât are mai mult, vrea mai mult. Din păcate nu întotdeauna este aşa. Dar ce înseamnă cuvântul FERICIRE? Fericirea este o stare mentala de bine, fiind caracterizată de emoţii pozitive sau plăcute, de la mulţumire la bucurie imensă. Ştim bine că diverse grupuri de cercetare, au făcut eforturi de a răspunde la întrebări despre ceea ce este „FERICIREA,” şi cum am putea-o atinge!? Concluziile şi explicaţiile sunt multiple. Eu o văd cam aşa: O stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină! Mulţi se mulţumesc cu asta şi sunt fericiţi, dacă, putem adăuga, că au o sănătate bună şi îşi văd copiii realizaţi. Iar dacă ai şansa să ajungi  la pensie (ha!ha!) îţi doreşti să zbori, să cunoşti lumea şi sa vezi locuri inedite pe această planetă şi nu numai. Oare asta o fi fericirea unui exilat…!?

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

 

Simona PUŞCAS: Identitatea etnică se pierde dacă uiţi de unde vii, dacă uiţi că eşti român, dacă faci greşeli provocate de snobism, dacă fiind obsedat de integrare în noua societate cu orice preţ îţi uiţi limba şi strămoşii.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

 

Simona PUŞCAS: Consider că încă este insolvabilă. Sincer cred că depinde şi de ţara de unde vii şi de ţara gazdă. Aici în Italia trebuie sa fii foarte disponibil la orice situaţie pentru a fi acceptat. Însă noi românii am învăţat lecţia şi demonstrăm tot mai mult că „se poate face”!!! Ştim că nu putem fi legaţi veşnic de un singur pământ, de „glie”, şi deseori, necazurile, curiozitatea, necesitatea sau discriminarea te provoacă să emigrezi mereu şi mereu pentru un trai mai bun. Şi aşa va fi mereu…

 

Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin „Ubi bene, ibi patria”?

 

Simona PUŞCAS: Exilul este greu de îndurat, dar îl induri dacă vezi că viaţa ta este mai bună, mai prosperă. Dacă reuşeşti să-ţi realizezi unele idealurile, incet, incet vei accepta ţara de adopţie ca noua ta ţară, vei înţelege că ai o şansă dacă vrei si cum… cu  toţii suntem fii lui Dumnezeu oriunde am trai pe planeta Pămant, ştiind ca omenirea este creată după chipul şi asemănarea Lui şi ca El este Capul bisericii universale… atunci pot afirma că şi românul poate să sfinţească locul. Important este să nu ne uităm obârşia!

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei, la neîmplinirile ei, la aşteptările ei?!

 

Simona PUŞCAS: Emigrările în masă au făcut ca România să fie mai cunoscută în lume. Fiind obligat sa emigrezi tu ştii că ţara unde te-ai născut este unică. Cuvântul „România” te va emoţiona de câte ori ai să-l auzi. Este posibil că vei purta în sufletul tău de exilat sentimente contradictorii, dar este firesc sa fii mereu cu gândul alături de cei râmaşi acasă. Când facem lucruri minunate suntem apreciaţi pentru asta. Aş vrea să amintesc că exilatul român îşi intreţine familia atât aici cât şi în ţară participând la ameliorarea greului de acasă. Să nu uităm  de unde am venit şi să încercăm să ne etalăm valorile, să ne facem tot mai cunoscuţi şi sa luptăm pentru a ne primi locul meritat în lume. Diaspora, sau cum se numeşte azi, „Romanii de pretutindeni”, îşi impune cuvântul tot mai mult şi se implică în viaţa de zi cu zi a emigrantului. Trebuie menţionat că un număr mare de români ajunşi pe aceste meleaguri au ajutat ca Italia să-şi poată construi mii de case şi nu numai… Pe plan cultural ne facem auziţi de asemenea. Diaspora de peste Prut a publicat de curând că la Roma a avut loc ceremonia de acordare a premiului „Un libro nel casseto” (O carte intr-un sertar), pentru cel mai bun roman scris de un autor  străin în Italia. Este vorba de Valeriu Bojoga, autorul romanului „Pe băiat îl cheamă Roman”, subiectul descriind viaţa unui baiat din Moldova care se află la muncă in Italia şi problemele de viaţă prin care trece…

 

Nicolae BĂCIUŢ: Cine, şi de ce s-ar reîntoarce un exilat în patria mamă?

 

Simona PUŞCAS: Cum ziceam mai sus, speranţa românului este să să întoarcă în ţara-mamă. Puţini au reuşit însă! Motivele sunt multe. Unii au muncit numai pentru a-şi putea construi o casă acolo de unde au plecat. Aceştia au o şansă de revenire. Alţii nu au reuşit şi se mulţumesc cu ce au realizat aici, cu un trai mai decent din punct de vedere material. Sunt mulţi români ajunşi la vârsta pensionării care se reîntorc acasă  ştiind că cu pensiile din străinătate vor trăi în tihnă şi pace. Dar uneori lucrurile se mai şi schimbă, te adaptezi ţării gazdă, te căsătoreşti, iţi întemeiezi un cămin… cum să laşi toate astea şi să te reîntorci? Mulţi tineri emigrează cu speranţa că-şi vor putea ajuta părinţii, fraţii, familia aflată la strâmtoare. Cu timpul se obişnuesc cu noile condiţii, cu greutăţile şi cu suferinţa, dar, din păcate, uneori, chiar şi dragostea de cei „de acasă” se diminuează. Tempus Fugit, rudele mor, prietenii te uită şi dacă ai noroc şi sanatate… rămâi cu speranţa ca poate într-o zi…. minunea va veni!

——————————————–

PUŞCAŞ Simona, poet, traducător, translator (română-italiană-maghiară), născută la Oradea, la 30 septembrie 1950. Stablită la Roma, în Italia. După absolvirea liceului teoretic şi-a continuat studiile la Academia de Ştiinte Economice – secţia Turism. Stabilită la Roma, în Italia. În prezent îşi desfăşoară activitatea literară atât în limba română cât şi în limba ţării de adopţie. Cărţi publicate: „Pasiune/Passione” (poezii), Ediţie bilingvă (română/italiană), Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2014. Volume colective: Antologie de poezie „Simbioze Lirice” Volumele 5, 8, 10, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2014-2015. Prezintă versuri în limba română şi bilingve (română-italiană) în reviste literare precum: „Cetatea lui Bucur” (Liga Scriitorilor Români – Bucureşti), „Confluenţe Literare” (Bucureşti), „Singur” (Târgovişte), „Prolitera” (Germania), „Clipa” (Anaheim, SUA), „Metafora” (Seattle, SUA), „Miorita” (Sacramento, SUA)

Care pe care sau despre angoasa românilor

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2015

Care pe care sau despre angoasa românilor

(Portretul îndureratei doamne România postdecembristă)

Autor: George Petrovai (Sighet Marmaţiei)

Actuala stare a economiei româneşti este catastrofală. Nu ştiu cât îi îngrijorează pe guvernanţii de ieri, de azi şi (după cum merg lucrurile) de mâine. Pentru că ei oricum încasează lefuri grase şi beneficiază de multe alte avantaje normale pentru o situaţie dureros de anormală în ţară. (A dat cineva socoteală pentru enormele prejudicii cauzate din incompetenţă? Aşa o culpă nu este prevăzută în Cod Penal. Dacă nici marii tâlhari dovediţi şi întemniţaţi nu-şi tem averile dobândite necinstit…)

Şi toate astea în acordurile greţoase ale angajamentelor pentru binele celor mulţi şi al lozincilor de felul „Nimeni nu-i mai presus de lege”! Dar, vai mie, neumăratele cazuri de abuz şi corupţie din perioada postdecembristă (cunoscute de aproape toată suflarea şi de-abia în ultimul timp puse pe tapetul ruşinii de către oamenii legii), demonstrează adaptarea la mediu a acelor metehne fanariote, care au darul să ilustreze gradul de uzură morală al unei societăţi aflată în interminabilă tranziţie, mai bine spus derivă, de la concreteţea sterilizant-uniformizatoare a comunismului la luminiţa amăgitoare de la capătul tunelului postdecembrist.

Dacă prin democraţie (evident, nu cea originală) înţelegem respectul legilor şi supunerea tuturor cetăţenilor în faţa legilor încâlcite de care avem parte, asta nu înseamnă că poţi deveni cetăţean model doar cerându-le celorlalţi să le respecte, atunci când tu, aflat la butoane, ştii prea bine că respectul legilor se poartă doar pe alte meleaguri şi că teama de ele este obligatorie doar pentru cei care te-au propulsat.

Fireşte, una-i viaţa şi cu totul altceva teoria. Aşa că aleşii nu vor rata niciodată ocazia de a-şi etala cunoştinţele despre o democraţie complet diferită de a noastră, susţinând că ea funcţionează doar atunci când instrumentele de aplicare a legii îşi exercită autoritatea în toate straturile societăţii şi când toţi membrii acesteia, fără excepţie, acţionează în spiritul lor, că democraţia presupune un necontenit exerciţiu civic în vederea netezirii inevitabilelor asperităţi sociale şi că, indiscutabil, cadrul legislativ reprezintă sistemul nervos al neastâmpăratului organism social.

Cum nu este cazul să ne facem iluzii în legătură cu democraţia din România şi cu existenţa statului de drept, nu trebuie nici să ne mire neîncrederea subtil-persiflantă a occidentalilor faţă de harababura dirijată şi întreţinută de întregul postdecembrism.

Mai grav este faptul că nici măcar diaspora (sau, mă rog, o bună parte a ei) nu poate fi lesne clintită dintr-un imobilism alimentat uneori cu neîncredere viscerală vizavi de grozăvia şi ridicolul realităţilor din ţară, alteori cu dispreţ îngăduitor împrumutat din mediile în care încearcă să se altoiască..

Dar dacă aleşii noştri sunt infinit mai îngrijoraţi de viitorul lor şi al clanului din care fac parte decât de viitorul României, politicienii şi investitorii occidentali se dovedesc de-o prudenţă agasantă în ceea ce priveşte foloasele politico-economice ale ţărilor lor, respectiv profitul societăţilor comerciale pe care le reprezintă. Cât au învăţat diplomaţii noştri din fermitatea onctuos-civilizată a străinilor ce-şi etalează zâmbetele direct proporţional cu scopul urmărit, cât învăţăm noi toţi din legăturile cu străinii de toate culorile şi gabaritele?!…

De luat aminte că un american, un francez sau un neamţ se va revolta împotriva unor stări de lucruri din patria lui datorate erorilor guvernanţilor (nu fără temei se spune că eroarea politică este mai gravă decât crima) şi va şti prin votul dat la viitoarele alegeri să-i sancţioneze, dar niciodată nu-şi va face ţara troacă de porci, cam aşa cum se întâmplă pe la noi, unde alegătorii demonstrează cu exemplară regularitate că nu ştiu ce vor, pentru ca mai apoi, când nu mai este nimic de făcut, să înjure şi să-şi care pumni în cap, implorându-l pe Dumnezeu să le dea mintea românului de pe urmă. Occidentalii nu sunt naţionalişti, ci ultranaţionalişti – abili, civilizaţi şi necruţători în relaţiile cu străinii de la care n-au ce stoarce.

La noi este deosebit de activ principiul care pe care. Iar acest principiu este transpus în practică printr-un ansamblu de mijloace politice şi/sau economico-financiare, funcţie de poziţia celui în cauză şi de poliţele pe care le are de plătit. Prin urmare, disputa politică degenerează în bătălie pe viaţă şi pe moarte (fireşte, condimentată cu ameninţări, insulte şi înjurături), mai mereu penibilă şi totdeauna contraproductivă, astfel că instituţiile statului se transformă în teatre de răfuieli personale ori de partid, iar mulţimea tot mai pauperă a spectatorilor/telespectatorilor aplaudă pe unii dintre ei şi-i înjură pe ceilalţi, fără fidelitate în simpatii, că doar e democraţie, în vreme ce bogăţia naţională intră atât în buzunarele fără fund ale aleşilor, cât şi în conturile ticăloşilor din străinătate încârdăşiţi cu cei desemnaţi prin lege şi jurământ să gestioneze averea poporului român.

Iată că mai vechea noastră meteahnă – aceea de-a ieşi în faţă după ce ai fost scos pe uşa din dos, respectiv de-a înfige şişul în spatele semenului de altă credinţă sau orientare politică (Dostoievski are în romanul Fraţii Karamazov memorabilul răspuns al bătrânului Karamazov, prototipul ticălosului. Cineva îl întreabă: „De ce-l urăşti pe cutare? Ţi-a făcut ceva?” „Să-ţi spun de ce: omul nu mi-a făcut nimic, ce-i drept, în schimb eu i-am făcut o porcărie crasă, şi de-atunci nu mai pot să-l văd în ochi, îl urăsc numai şi numai din pricina acelei porcării!”), o asemenea meteahnă duce fatalmente la ură şi atomizare socială şi provoacă un rău imens întregii naţiuni, treabă exploatată de cei ce urmăresc întreţinerea dihoniei între români şi menţinerea României la coada ţărilor din Uniunea Europeană.

Cu toate că până în prezent s-au împrumutat peste o sută de miliarde euro, întrucât grosul acestora a fost destinat consumului şi restul şutit (aproape nimic pentru investiţii, deşi este ştiut că fără investiţii economia moare), situaţia economică a României este în continuare alarmantă, tot mai mulţi români trăind de azi pe mâine din expediente, împăcaţi cu faptul că au cel mai scăzut nivel de trai din UE şi cu gândul că asta-i vrerea lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă o ţară întreagă merită să-i caute şi apoi să-i pună la zidul infamiei pe vinovaţi, în timp ce activităţile productive, atâtea câte au mai rămas, au serios de suferit de pe urma dezbaterilor politice şi a învârtelilor supranumite afaceri. Dar ştiu că există mai multe cauze principale care cu necesitate au generat actualul marasm.

1.Dezastrul din agricultură favorizat de lacunele Legii 18/91 şi de imensele pagube provocate prin desfiinţarea aberantă a fostelor Cooperative Agricole de Producţie (CAP) şi Întreprinderi Agricole de Stat (IAS), un dezastru care depăşeşte puterea minţilor normale, având în vedere că România posedă circa nouă milioane de hectare teren arabil, pământ bun de uns pe pâine, şi că între fruntariile sale trăiesc acuma doar 18 milioane de români. Deci o jumătate de hectar de teren arabil la o persoană, iar guvernele împrumută bani cu dobânzi consistente pentru a cumpăra peste 60% din alimentele de bază!

Furia devastatoare a foştilor membri CAP, ca şi jafurile comise şi niciodată recuperate măcar la nivelul preţurilor de atunci, toate au contribuit la dispariţia multor abuzuri anterioare şi la mascarea furtişagurilor foştilor mari mahări ai agriculturii socialiste.

La toate astea se adaugă descurajarea sistematică a particularilor prin incalificabila politică agrară promovată de toate guvernele postdecembriste: dobânzi uriaşe percepute de bănci în faza de început (unde ne sunt băncile agricole, că de filialele diverselor bănci străine te loveşti aproape la fiecare pas, cam aşa ca de farmacii?), ioc subvenţii din partea statului, când este ştiut că până şi fermierii americani beneficiază de subvenţii şi protecţie la achiziţionarea celor de trebuinţă şi la desfacerea produselor finite, de asemenea nu tu preţuri de achiziţie stimulative, nu tu seminţe, îngrăşăminte şi insecticide la preţuri avantajoase, nu tu combustibil fără accize şi maşini agricole livrate de stat în contrapartidă pentru campaniile agricole.

Este evident pentru oricine că, acordând atenţia cuvenită agriculturii (în curând, marile probleme ale omenirii nu vor fi crizele politice şi economico-financiare, ci apa, aerul şi alimentele!), alta era azi situaţia României, vasăzică nu ajungeam în postura deopotrivă ruşinoasă şi păgubitoare de mari importatori (cum spuneam, importăm pe bani împrumutaţi peste 60% din alimentele de bază), noi care în perioada interbelică eram grânarul Europei (hrăneam peste 100 de milioane de oameni), ci dimpotrivă, după acoperirea necesarului intern, ne-am fi creat însemnate disponibilităţi pentru export. Automat acest lucru ar fi antrenat o bună stabilitate a preţurilor (prin extensie a balanţei externe), totodată o bună parte din forţa de muncă disponibilizată de alte sectoare ale economiei ar fi fost absorbită în agricultură şi compartimentele conexe, evitându-se în acest fel competiţia preţuri-salarii şi tensiunile sociale aferente.

În general, preocuparea cetăţeanului este orientată obsesiv spre politică atunci când se confruntă cu necazuri, îndeosebi cu lipsuri şi dificultăţi în aprovizionare. Cum de marii strategi (sic!) ai tranziţiei au omis acest element esenţial din savantele lor programe?!

2.Politica financiar-monetară defectuoasă este cu certitudine o altă cauză majoră. La început colaterală mecanismului economic absolvit de orice control, mai apoi punând în funcţiune pârghii care ori că gripează maşinăria greoaie a economiei româneşti, ori că accentuează degringolada şi blochează iniţiativa particulară – numeroase taxe şi impozite supraponderale (cele mai multe din UE), generate de nevoia întreţinerii vastului aparat administrativ şi de control financiar (Administraţia Financiară, Garda Financiară, Curtea de Conturi etc.), ce acţionează concertat sau în paralel, dar – în pofida planului de amenzi cu mult depăşit – nereuşind să descurajeze tot mai frecventele acte de fraudă şi evaziune fiscală.

Acest uriaş efort financiar contribuie din plin la sporirea inflaţiei, cu întreg cortegiul de nenorociri sociale adiacente: scăderea nivelului de trai la grosul populaţiei, creşterea armatei de şomeri, adâncirea decalajului dintre pătura subţire a îmbogăţiţilor şi enorma masă a săracilor aflaţi la limita de subzistenţă, toate acestea constituindu-se în permanente semnale de alarmă pentru societatea românească a zilelor noastre, o societate aflată într-un primejdios dezechilibru după absorbţia clasei de mijloc în masa cetăţenilor încercaţi de sentimentul neputinţei împlinirii sociale.

Apropo de cheltuieli bugetare, iată două interesante paralele: La o populaţie de 18 milioane (plus cele circa patru milioane care-şi duc traiul în afara graniţelor), România îşi permite cu 50 de parlamentari peste numărul congresmenilor americani (populaţia SUA este de aproape 320 milioane), iar Guvernul României are vreo 27 de miniştri, în timp ce Germania cu populaţia ei de aproape cinci ori mai mare (83 de milioane), are doar 8 miniştri plus cancelarul!

Inflaţia poate fi stăvilită prin acţiunea conjugată a trei factori: muncă de înalt nivel calitativ confirmată printr-un export dinamic, politică financiar-monetară înţeleaptă şi infuzie de capital. Fiecare din aceşti factori este pus la treabă prin intervenţia guvernului şi a pârghiilor sale de acţiune directă ori mediată. Dar dacă în cazul primului factor (cel mai important, de altminteri) şi a ultimului, intervenţia guvernului este intermediată (de cetăţenul conştient şi activ în cazul primului, de bunăvoinţa capricioasă a investitorului în cazul celuilalt), politica financiar-monetară constituie ansamblul pârghiilor pe care Executivul le pune în mişcare potrivit unei strategii, ce reflectă esenţa programului său de guvernare.

Intuind ce va urma, regretatul economist american de origine română Anghel Rugină, a propus o reformă monetară radicală: emiterea monedei de argint! În concepţia sa, acest lucru ar fi contribuit nemijlocit la procesul de acumulare şi economisire, astfel evitându-se eroziunea monedei naţionale.

Propunerea a fost respinsă în favoarea unui program de austeritate vertebrat pe o fiscalitate excesivă, oneroasă şi descurajantă…

Preocupat nu doar de critică, ci şi de aflarea unor căi pentru îndreptarea actualei stări de lucruri de la noi, citesc cu surprindere, dar şi cu mulţumire în Tribuna economică nr. 20/1994 în articolul Hong Kong: diminuarea fiscalităţii pe fondul unei dezvoltări susţinute cum „la 2 martie 1994, ministrul finanţelor a introdus noi concesii fiscale, menite să scutească populaţia în valoare de 7 miliarde dolari HK (905 milioane dolari SUA) în anul fiscal 1994/95”. În acest mod „420 mii angajaţi nu vor mai plăti impozit, iar alte 1,1 milioane angajaţi din totalul forţei de muncă de 2,8 milioane angajaţi vor plăti impozite mai mici”. În continuare se arată că „şi impozitul companiilor a fost redus cu un punct procentual, ajungând la numai 16,5%”. A mai fost redusă cu două treimi taxa de aeroport, de asemenea taxa de timbru pe vânzările de locuinţe valorând până la 3 milioane dolari HK. La toate astea se adaugă economiile făcute de guvern: În 1993/94 a cheltuit cu 3% mai puţin decât şi-a propus în buget, iar la capitolul investiţii cu 6% mai puţin!

Deci taman pe dos de cum au procedat şi continuă să procedeze guvernele noastre postdecembriste. Orice comentariu este de prisos.

3.Corupţia la toate nivelele reprezintă cauza cauzelor actualei degringolade economice. Ea ţine în egală măsură de influenţa cancerigenă a unui trecut cu importante ramificaţii în prezent şi viitor, precum şi de structura moral-spirituală a românului, devenită esenţialmente balcanică prin tripla influenţă orientală: otomană, fanarioto-grecească şi muscălească.

În mod normal, vicii ca luarea şi darea de mită, evaziunea fiscală sau deturnarea de fonduri ar trebui, dacă nu în întregime eliminate, măcar substanţial reduse şi apoi ţinute sub control prin elaborarea şi ferma aplicare a unor drastice legi anticorupţie. Fireşte, cu condiţia ca organele de emitere şi aplicare a actelor normative să fie întru totul democratice, adică mai prejos de lege, şi imune la microbul corupţiei. Dar ce te faci când corupţia este atât de înfloritoare, încât parlamentari, miniştri, primari, judecători, procurori şi poliţişti, individual sau în reţele de tip mafiot, eludează tot acuşi-acuşi legile întru atingerea unor interese personale sau de grup (clan), nu de puţine ori la comandă politică? În asemenea condiţii cum poate fi impusă autoritatea legilor şi cum poate fi cultivat respectul faţă de semeni, instituţii şi ordinea socială?

S-a ajuns pe la noi ca escrocul de mare calibru care scapă nepedepsit pentru potlogăriile făptuite, să fie apreciat. „Se descurcă, are cap!” exclamă cunoştinţele mai mult sau mai puţin invidoase pe îndemânarea şi neruşinarea respectivului ipochimen. Asta în timp ce găinarul este pedepsit cu străşnicie pentru o abatere minoră.

Sigur că până şi abaterea minoră de la legalitate trebuie sancţionată. Dar atunci când năvodul salubrizării sociale este astfel întocmit încât îi face scăpaţi pe rechini şi păstrează doar plevuşca, mă îndoiesc că într-un asemenea mod poate fi întronată legalitatea.

Mai rămâne cealaltă categorie de vicii (prostituţia, pedofilia, pederastia, hoţia, violul, consumul de droguri), care aşijderea contribuie la îmbolnăvirea corpului social. Extrem de periculos pentru echilibrul şi sănătatea familiei şi a organismului social mi se pare alcoolismul, ale cărui consecinţe sunt cu atât mai perfide, cu cât pedepsele vizează doar actele inconştiente sau semiconştiente ale consumatorului de alcool. Remediul este inseparabil legat de voinţa celui în cauză, cu un foarte necesar ajutor venit pe linia credinţei, familiei şi a mediului în care trăieşte, căci bufetele şi cârciumile îţi fac cu ochiul din sută în sută de metri.

Aceasta a doua categorie de vicii a devenit la noi o prezenţă din ce în ce mai îngrijorătoare, deopotrivă intensiv şi extensiv. Să fie ele doar un apendice lesne de extirpat, ori una din coordonatele pe care agonizează acea democraţie despre care Churchill afirma că este cea mai proastă formă de guvernământ? „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”.

În lupta necontenită împotriva acestui flagel cu efecte incalculabile, trebuie să primeze acţiunea de prevenire prin familie, educatori, factori medico-sanitari. Când cei în cauză (de foarte multe ori minori şi minore) ajung pe mâna poliţiei, se poate afirma că deja s-a constituit elementul infracţional, greu de stopat şi aproape imposibil de eradicat.

Iar în această perioadă de îngrijorătoare derivă a societăţii româneşti, când proliferează descompunerea familiilor, îndeosebi a acelor familii în care unul sau ambii părinţi trudesc în străinătate, şi când mijloacele de prevenire, ocrotire şi tratare sunt insuficiente, nu-i greu de prevăzut gravele probleme care ne pândesc, toate aceste derapaje fragilizând organismul greu încercat al României în sfertul de veac postdecembrist.

N.B.Coreea de Sud a izbutit prin anii ʼ70 să ţină sub control corupţia doar cu ajutorul americanilor. După care ea a pornit ca din puşcă pe calea dezvoltării şi prosperităţii generalizate…

4.A patra cauză o consider Dezarticularea economiei româneşti.

De dragul reformei (la fel ca utopiile comuniste, să fie un alt ideal sinucigaş al românilor?) au fost sacrificate toate sferele importante de activitate (industrie, agricultură, transporturi navale şi feroviare etc.), fără a se pune altceva în loc, astfel că în imensele goluri apărute au înflorit nemunca, specula, corupţia, furtişagurile, impostura şi minciuna, în general toate formele de disoluţie moral-spirituală.

După cum se prezintă lucrurile, în 25 de ani încă n-am isprăvit cu reforma-genocid (economic, moral-cultural, de identitate, democratic), atâta timp cât se mai găseşte pe ici, pe colo prin părţile esenţiale câteva ceva de înşfăcat. Dar nimeni nu ştie când se va termina această tragicomică reformă a bătutei pe loc şi a învârtirii în cerc până la ameţeală, după cum nimeni nu ştie cum vor arăta avortonii acestei treceri de la comunismul atroce la postcomunismul feroce prin pohta ce-o pohteşte pentru pescuitul în apele tot mai tulburi ale statului.

Economiştii apuseni dau din umeri, iar foştii actuali economişti marxişti dau din colţ în colţ în căutarea unor soluţii acceptabile pentru această halimă postcomunistă ce ţine morţiş să i se spună capitalism, un „capitalism” care trăieşte şi prosperă din banii statului prin şpăgi, comisioane, licitaţii trucate şi lucrări de mântuială, într-un cuvânt prin tunuri de zeci şi zeci de milioane.

Dar occidentalii nu-şi fac probleme în ceea ce ne priveşte. Mai întâi că au încredere (sic!) în puterea noastră de supravieţuire, că doar am izbutit să scăpăm din infernul bolşevic în care am fost azvârliţi cu larga lor contribuţie. Apoi că încă nu reprezentăm un obiectiv de prim rang pentru interesele lor politico-economice şi strategico-militare, chiar dacă scutul american antirachetă de la Deveselu va fi în curând operaţional.

Acum ca şi altă dată, în pofida conflictelor din Ucraina, interesele imediate ale Europei occidentale, mai cu seamă ale Germaniei, se îndreaptă spre marea Rusie. De ce? Pentru că Rusia este elementul tampon dintre opulenţa vestică şi Orientul Îndepărtat în expansiune economică (a se vedea masiva penetrare a capitalului nipon în Statele Unite, dar şi insistenţa cu care China priveşte spre Europa), pentru că actuala civilizaţie apuseană se bizuie pe imensele resurse naturale ruseşti (îndeosebi petrol şi gaze naturale) şi pentru că Rusia reprezintă o importantă piaţă de desfacere pentru produsele finite occidentale.

Se subînţelege că situaţia economică a României nu se va redresa căutând vinovaţi în dreapta şi în stânga şi, după dibuirea lor, întemniţând pe unii dintre ei. Prejudiciul provocat de aceştia trebuie recuperat integral prin sechestrarea tuturor averilor dobândite pe căi necinstite!

Şi încă ceva. Înaintaşii noştri au stat „în calea tuturor răutăţilor” pentru a-şi apăra „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, astfel creându-le apusenilor posibilitatea să-şi edifice cultura şi civilizaţia, iar românii cu funcţii publice din zilele noastre nu-s capabili să exploateze la centimă însemnatele avantaje economice şi strategice pentru ţară şi popor ce decurg din ieşirea la Marea Neagră, din deţinerea cursului inferior al Dunării şi din aşezarea la întretăierea unor importante drumuri comerciale…

Este, trebuie s-o spunem, falsă afirmaţia că economia românească, aşa umilită cum se prezintă în clipa de faţă, nu posedă acele elemente care să-i asigure redresarea. În primul rând România deţine un relief armonios, cu bogăţii ale solului şi subsolului ce o situează pe un loc fruntaş în Europa (locul doi după calculele unor economişti). Pământul, deopotrivă obiect al muncii şi mijloc de muncă, este – şi trebuie să rămână! – nu doar cea mai generoasă sursă de hrană pentru locuitori, dar şi cea mai statornică legătură cu ţara, limba, străbunii, tradiţiile şi istoria multimilenară a locuitorilor de pe aceste meleaguri. (Cu toate astea, prin legislaţia noastră fără egal în Europa, circa 20% din pământul sfânt al ţării, deja a încăput în ghearele străinilor!)

Te uiţi în jur şi te minunezi cât este de neiubit din pricina nevalorificării acest pământ îndelung jinduit de alţii. Iar apele sunt pângărite şi pădurile decimate. De pildă, în pădurile din judeţele Covasna şi Harghita îşi face mendrele megaescrocul Verestoy Attila, senatorul udemerist poreclit Cherestoy Attila şi „groful defrişărilor”, încât te întrebi cu uimire: Cum naiba se face că acest sinistru răufăcător este lăsat să-şi savureze averea de nabab în viloiul de la Snagov?!

Desigur, grija faţă de aceşti factori vitali pentru om şi economie este în primul rând o sarcină cetăţenească (românii trebuie să înveţe cu mic cu mare să iubească şi să ocrotească natura!) şi abia atunci legile intransigente îşi vor dovedi eficienţa în lupta fără menajamente împotriva tâlharilor şi a profanatorilor mediului ambiant.

Din păcate, corupţia atotstăpânitoare încă îi mai apără de rigorile legii şi nu de puţine ori îi face scăpaţi pe mulţi dintre aceia care nu fură şi devastează chiar cu mâna lor – pădurari, brigadieri, ingineri, toţi aceştia îmbogăţindu-se cu neruşinare din avuţia poporului român, catastrofal administrată şi apărată de un stat ticăloşit până în măduva oaselor.

Pe căi întortocheate, pesemne că aceştia-i servesc (a se citi îi îmbogăţesc) şi pe puternicii zilei, marii democraţi care se spetesc pentru popor, fapt pentru care legea o lasă mai moale când ajunge în anticamera lor…

Un alt redutabil factor de producţie: România încă mai are forţă de muncă inteligentă, harnică şi bine pregătită! Aprecierea de care se bucură în străinătate specialiştii români plecaţi din ţară din diverse motive este cea mai concludentă dovadă în acest sens.

Există la noi o formidabilă rezervă de inteligenţă, demonstrată prin strălucitele rezultate obţinute de elevii români la olimpiadele internaţionale, precum şi de statistici („Pe plan mondial ponderea copiilor supradotaţi este de 2 la mie, iar la noi de 4 la mie”, afirma cu încredere şi mândrie marele inventator Iustin Capră). Din nefericire, acest preţios motor al dezvoltării noastre sociale este fie lăsat să vegeteze (mulţi copii supradotaţi se pierd), fie să se scurgă spre ţările puternic industrializate, de regulă SUA, Canada şi vestul Europei. A calculat cineva pierderile anuale înregistrate de România prin racolarea de către guvernele şi companiile occidentale a celor mai valoroşi absolvenţi ai facultăţilor de stat din România? Că americanii, de pildă, recunosc că prin atragerea forţei de muncă de înaltă calificare din ţări sărace ca România, înregistrează anual un profit net de câteva miliarde. Şi astfel ţările bogate devin şi mai bogate, iar ţările sărace tot mai sărace…

Două sunt căile imediate pentru reducerea simţitoare a hemoragiei de materie cenuşie românească:

a)Locuri de muncă (îndeosebi în cercetare) şi lefuri atractive pentru absolvenţii foarte înzestraţi ai facultăţilor de stat şi particulare;

b)Prin decanatele facultăţilor de stat, Ministerul Învăţământului să încheie contracte cu toţi studenţii, iar la absolvire, potrivit contractelor încheiate, ei să fie prin lege obligaţi să lucreze un anumit număr de ani în ţară (între 5 şi 10 ani, funcţie de perioada şcolarizării, cu sau fără masterat), până la recuperarea integrală a cheltuielilor făcute cu pregătirea lor. După care, fiecare este liber să aleagă: rămâne în ţară sau pleacă în străinătate. Fireşte, pentru asta este nevoie nu doar de un plan naţional de dezvoltare economico-socială, cu ajutorul căruia, măcar în facultăţile finanţate de la buget, să nu se mai lucreze pe stoc (un număr de absolvenţi cu mult mai mare decât sunt capabile să absoarbă sectoarele de activitate), ci, după reducerea şi ţinerea sub control a corupţiei, este mare şi urgentă nevoie de o reală relansare a economiei. Pentru că ceea ce spun statisticile şi guvernanţii despre creşterea economică, eufemistic vorbind se cheamă praf în ochii alegătorilor naivi, care, seduşi de greutatea cifrelor, realizează destul de târziu cum coşul zilnic devine din ce în ce mai uşor.

Economia românească poate fi repusă pe picioare într-un timp relativ scurt, deoarece există condiţii reale pentru aşa ceva: importante resurse ale solului şi subsolului, cadre calificate şi mână de lucru ieftină. Lipseşte capitalul pentru retehnologizare acolo unde este cazul şi pentru modernizarea în ritm mai alert a infrastructurii. Dar să nu uităm că Uniunea Europeană acordă credite în condiţii extrem de avantajoase pentru realizarea unor programe de anvergură. (Ehei, unde sunt miliardele de dolari ce trebuiau să fie încasaţi din creanţe?!)

Prin urmare, neajunsul cel mare este de ordin intern: lipsa de vrere şi destoinicie politică, respectiv absenţa unei politici economice coerente pentru toate sectoarele de activitate şi care să urmărească binele întregului popor, penuria de manageri corecţi şi dispuşi să ia taurul de coarne din pricina acelei metehne politico-ideologice de care am amintit mai sus, nemunca şi frauda generalizată. Câţi dintre factorii decizionali de la centru şi din teritoriu doresc cu adevărat un reviriment economic bazat pe libera iniţiativă şi câţi sunt pentru ape tulburi în care se poate pescui şi dribla, în care minciuna şi hoţia se îngraşă de la o zi la alta?…

5.Criza moral-spirituală este a cincea cauză principală a coşmarului românesc. Fiind cea mai persistentă şi subtilă, poate că trebuia s-o aşez în capul listei. Dar cauzele analizate nu au menirea să stabilească o ierarhie, ci un punct de vedere.

De ce-i atât de importantă această cauză? Deoarece ea reflectă cu fidelitate mentalitatea individului, năzuinţele şi căile urmate de acesta pentru a-şi satisface trebuinţele. Prin extensie, planul moral-spiritual al unei societăţi reprezintă barometrul sau media cultural-atitudinală a membrilor săi.

Decăderea economico-socială de azi este şi consecinţa decăderii moral-spirituale începută cu mult timp în urmă – perioada fanariotă după cei mai mulţi căutători ai adevărului gol-goluţ. Atunci, se zice, ar fi pornit pe toate fronturile asaltul putreziciunii fanarioto-otomane asupra majestăţii spirituale a poporului român. Iar în ultimii 70 de ani, tot ce a fost sfânt şi curat pentru duhul românesc plămădit în veacurile anterioare fanariotismului, totul a fost murdărit, schilodit, ba chiar ucis: Dumnezeu, oameni de omenie, valori materiale şi, mai ales, valori spirituale. Desigur că în perioada postdecembristă, comparativ cu cea bolşevică, s-a derulat un mult mai subtil proces de destrucţie prin minciună, hoţie, înşelăciune şi trădare făţişă, procedee adjudecate ca normale de politrucii postdecembrişti şi care cu necesitate au continuat avarierea fundamentelor moral-spirituale ale naţiei.

Goana după căpătuială şi afaceri curat murdare, vorba lui Pristanda, este zeul la care se închină tot mai mulţi români, ajunşi peste noapte nesimţitori şi ahtiaţi după câştiguri nemeritate.

Tot mai scumpă, cartea a ajuns astăzi un obiect de lux pentru omul dornic de cultură şi/sau informaţie. Aşa că, într-o lume în care omul este apreciat numai şi numai după cantitatea de bunuri dobândite legal sau ilegal (case, maşini, conturi, ţoale), nu-i de mirare că îmbogăţiţii de ieri şi de azi, semianalfabeţi cu diplome, privesc chiorâş la carte şi cultură şi că pe autenticul şi mereu săracul intelectual îl tratează cu o condescendenţă dispreţuitoare.

Putem depăşi impasul moral-spiritual în care ne găsim doar meditând cât mai des la spusele lui Constantin Noica: „Dorim untul german sau cultura românească?” Căci, se ştie foarte bine, un popor rămâne în istorie graţie culturii sale…

Marele izvor de sănătate al poporului român este tot în sufletul curat, iubitor de Dumnezeu şi semeni, iar nu în lăzile cu comori „pe care le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii” (Matei 6/19).

Nu e un îndemn la inactivitate, cu atât mai mult cu cât românul, datorită ortodoxismului esenţialmente contemplativ, este predispus la meditaţie. Este o invitaţie la raţiune (Terenţiu spunea: „Fii absurd cu raţiune!”) şi iubire, singurele modalităţi eficace întru îndreptarea actualei stări de lucruri, ceea ce la urma-urmei înseamnă reamintirea, reînvăţarea şi, în final, revenirea la banala normalitate a măsurii şi bunului simţ, înţeleptele călăuze pe care morala nu pridideşte să le recomande indivizilor şi grupurilor sociale.

Petrovai-4_opt

Foto.George Petrovai

(Sighetu-Marmaţiei, 22 feb. 2015)

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2015

Relaţiile bilaterale româno-americane – 135 de ani

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre o relaţie între România şi America se poate vorbi din a doua parte a secolului al XIX-lea când aceasta capătă o oarecare consistenţă, mai ales datorită faptului că tot mai mulţi români, atât din Regat, cât şi din Transilvania, vor alege, unii dintre ei determinaţi de conjucturile politice extrem de nefavorabile şi chiar ostile, să emigreze în Statele Unite. În acea perioadă, motivaţi de prigoana politică şi religioasă la care erau supuşi, de oprimarea şi deznaţionalizarea la care erau forţaţi, zeci de români transilvăneni şi bucovineni au luat calea exilului.

În aceste condiţii, în mod firesc, autorităţile de la Washington manifestă un interes crescând justificat pentru antamarea şi stabilirea unor relaţii diplomatice permanente şi mai strânse cu noul principat de la gurile Dunării.

Punctul de plecare al istoricului relaţiilor româno-americane îl reprezintă luna iunie a anului 1880, când este numit primul diplomat american de carieră, Eugen Schuyler, considerat în acel moment, cel mai faimos şi prestigios diplomat american în Europa; istoria diplomaţiei din România, Serbia, Turcia şi Grecia menţionîndu-i rolul important pe care l-a avut în privinţa legăturilor cu America. La 2/14 iunie 1880, secretarul de stat al Statelor Unite W. M. Evarts a consacrat nivelul de reprezentare a Americii la Bucureşti la rangul de legaţie, numindu-l pe Eugen Schuyler agent diplomatic şi consul general. La data de 18 noiembrie 1880, la Washington, în faţa preşedintelui S.U.A. Rutherford B. Hayes a fost notificată dobândirea şi recunoaşterea internaţională a independenţei României, de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu. Misiunea trimisului a însemnat, în fapt, prima misiune diplomatică a unui român în S.U.A. Sergiu Voinescu fiind primul român primit oficial de preşedintele S.U.A.

Treptat, relaţia directă România-Statele Unite ale Americii capătă noi valenţe şi o importanţă aparte, concretizată în contacte şi consultări permanente între principele (iar apoi, regele) României şi preşedintele american, prin mijlocirea incontestabilă a  diplomaţilor nord americani.

Legăturile au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 şi au fost apoi reluate la 7 februarie 1946 la nivel de legaţie. Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a dus la o răcire a legăturilor între cele două state determinată de diverse raţiuni de natură ideologică şi doctrinară, putându-se constata că România, intrată (urmare şi a laşităţii de care au dat dovadă unii politicieni occidentali în relaţiile cu Stalin) în imperiul comunist sovietic după instalarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de dr. Petru Groza, îşi va reduce substanţial relaţiile cu S.U.A.

Trebuie să remarcăm că începând cu anii 1960-1970 diplomaţii americani vor urmări cu consecvenţă dizidenţa regimului lui Nicolae Ceauşescu adoptând o nouă poziţie faţă de România. Ca urmare, relaţiile cu America au cunoscut o considerabilă dezvoltare, evenimentele de o importanţă deosebită inregistrate fiind vizita istorică a preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti şi, mai ales, acordarea unui statut mai aparte României în cadrul politicii geostrategice americane în Europa Centrală şi de Sud-Est. Nu trebuie înţeles însă că cercurile politice de la Washington au închis ochii şi au tolerat abuzurile şi excesele regimului totalitar al lui Ceauşescu.

Trebuie menţionat că cu scurt timp înainte de răsturnarea regimului Ceauşescu, relaţiile româno-americane erau practic îngheţate, urmare a unui grav proces de deteriorare întins pe parcursul unui întreg deceniu. Punctul culminant al acestui proces l-a constituit renunţarea de către N. Ceauşescu, la 5 februarie 1988, la clauza naţiunii celei mai favorizate, în consecinţă Departamentul de Stat al S.U.A. facând publică decizia României şi notificând oficial expirarea clauzei la 3 iulie 1988. În plus, România a devenit, începând cu aceeaşi dată, inelegibilă pentru credite de export acordate de Administraţia S.U.A., precum şi pentru programele de facilităţi de credit.

Această împrejurare a afectat dramatic schimburile româno-americane. Conform datelor publicate în studiile referitoare la relaţiile româno-americane, dacă în 1988 valoarea schimburilor dintre cele două ţari se ridica la cca. 940 de milioane de dolari, în anul imediat următor aceasta va scădea cu peste 400 de milioane de dolari; şi aceasta doar în plan economic, pentru că pe plan politic lucrurile au înregistrat o evoluţie şi mai drastică.

Dovezi neîndoielnice ale importanţei pe care le acordă S.U.A. regimului instaurat în România după decembrie 1989 le constituie fără îndoială vizitele oficiale făcute la Bucureşti de preşedinţii S.U.A. Bill Clinton, în 1997 şi George W. Bush, în 2002, dar mai ales sprijinul substanţial acordat pentru accederea şi intrarea României în NATO.

O trecere în revistă a principalelor evenimente care marchează stadiul actual de dezvoltare a relaţiilor bilaterale dintre România şi S.U.A. se impune cu necesitate.

La 8 noiembrie 1993, România a redobândit „clauza naţiunii celei mai favorizate”, iar în august 1996, Congresul S.U.A. a aprobat permanentizarea clauzei. La 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la Bucureşti a preşedintelui S.U.A. Bill Clinton, a fost lansat Parteneriatul Strategic Bilateral, iar la 11 iulie 1997 s-a deschis la Bucureşti Biroul FBI în România.

În anul 2002, România a devenit, practic, fruntaşa plutonului de şapte ţări care la 21 noiembrie 2002, cu prilejul reuniunii NATO la Praga, au fost invitate să se alăture Alianţei Nord Atlantice. La întoarcerea sa spre casă, preşedintele S.U.A. George W. Bush s-a oprit la Bucureşti şi la 23 noiembrie a ţinut o cuvântare în Piaţa Revoluţiei, cosacrând noua relaţie strategică dintre America şi România. Cei mai renumiţi analişti politici consideră că acesta a fost momentul în care parteneriatul dintre cele două ţări a intrat într-o nouă etapă. Contactele bilaterale pe multiple planuri (politic, economic, cultural, militar) s-a intensificat considerabil, „rolul strategic al României fiind redefinit”.

La 10 martie 2003, autoritaţile americane au acordat României statutul de „economie de piaţă”, iar la 6 decembrie 2005 s-a parafat Acordul privind activităţile forţelor Statelor Unite staţionate pe teritoriul României („Acordul de acces”), intrat în vigoare la 21 iulie 2006.

Este demn de amintit că în anul 2010 cele două state au celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. La 17 iunie 2010, o dată cu vizita la Bucureşti a subsecretarului de stat Ellen Tausher, au început negocierile privind cadrul juridic care va reglementa amplasarea pe teritoriul României a unor componente ale sistemului american de apărare antirachetă. În anul următor, la 13 septembrie 2011, la Washington D.C., a fost adoptată Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii. În contextul adoptării declaraţiei comune, s-a decis constituirea unui Grup de lucru („Task Force”) pentru implementarea principiilor convenite în cadrul acestui document (prima reuniune a Task Force-ului româno-american a avut loc la 31 octombrie 2012). În aceeaşi zi de 13 septembrie 2011 a fost semnat la Washington D.C. Acordul între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice al Statelor Unite în România, acord care a intrat în vigoare la 23 decembrie 2011.

Actualmente este într-o stare avansată procesul pentru desemnarea unui ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, fostul ambasador Mark Gitenstein încheindu-şi mandatul în 2012. Sistemul american de numire a ambasadorilor comportă o procedură specifică mai complexă statuată de o decizie a Statelor Unite luată în urmă cu 30-40 de ani. De altfel, actualul şef la misiunii americane de la Bucureşti şi echipa lui fac o treabă remarcabilă în România, ţară în care Statele Unite urmează să-şi intensifice prezenţa, mai ales în contextul în care România se află într-o poziţie puternică de aliat al S.U.A.

Potrivit informaţiilor Mediafax, cu ocazia celebrării a 135 de ani de la stabilirea relaţiilor româno-americane, în Municipiul Ploieşti va fi amplasată o statuie a preşedintelui american Ronald Regan (un bust de bronz ce va cântări în jur de 300 de kilograme şi va avea o înălţime de circa un metru).

Concluzionând, se cuvine să apreciez că în prezent relaţiile româno-americane sunt extrem de complexe, diverse şi profunde, România beneficiind pe multiple planuri de bunele relaţii pe care le are cu S.U.A. şi fiind totodata puternic implicată în managementul securităţii globale.
Dorin Nadrau
Foto.Dorin Nadrau

Străinul salvator în mitologia politică

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Străinul salvator în mitologia politică
Autor: Radu Golban

Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat, afirmă într-un interviu recent istoricul Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie.
Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării? Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi germanofili au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru «statul Iohannis» cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.
Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român” ii s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care explică cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, de al educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l.
Exponenţii germanofili din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al 19-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionaliste şi primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării peste hotare de către politicieni şi autori de tot felul.
Dar cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa faţă de elementele străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.
De un secol şi jumătate am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală ai duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.

Radu Golban

Foto. Radu Golban

 

Întâlniri în cetate

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Întâlniri în cetate

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Zidurile de apărare ale Cetăţii Timişoarei au rezistat de-a lungul istoriei multor atacuri, multor asedii, începând cu cele ale otomanilor şi sfârşind cu asediul Honvedseg-ului lui Kossuth, care a avariat cumplit cetatea dar nu a putut să o cucerească, fiind înfrânt de armatele imperiale habsburgice sub comanda generalului Haynau. Habsburgii au refăcut vechile fortificaţii şi cetatea, cu toate că în jurul cetăţii începuse formarea unor cartiere. După compromisul austro-ungar, nefast pentru habsburgi şi ne-unguri, s-a pus problema de-fortificării cetăţii pentru o mai bună legătură cu cartierele din jur dar s-au lovit de rezistenţa militarilor ce nu renunţau la gloria militară. Şi totuşi, timpurile sub influenţa modernizării, industrializării au fost de partea civililor şi s-au deschis larg porţile Cetăţii. După care au urmat primele spărturi în zidurile fortificate pentru tramvaiul cu cai şi astfel calul civil a devenit groparul fortificaţiilor militare.
Cetatea istorică a devenit miezul unui oraş larg deschis, însufleţit de concordie şi avansat social, cultural, economic. În istoria României secolului XX, Cetatea Timişoarei va rămâne înscrisă cu litere de aur pentru că s-a ridicat de două ori împotriva orânduirii comuniste. Întâi studenţii, în octombrie 1956, împotriva cotropitorului şi ocupantului comunist sovietic, ce stăpânea ţara în forţă comunistă şi o jefuia barbar, iar, a doua oară, în decembrie 1989, când se împlineau o sută de ani de la de-fortificarea cetăţii, s-au ridicat revoluţionar toţi cetăţenii şi au învins, aici în cetate, pentru prima dată în România, dictatura comunistă autohtonă.

Intalniri in cetate
Timişoara este oraşul meu natal, îl iubesc şi preţuiesc. Vreau să scriu şi eu despre el un sincer omagiu, despre generaţia mea timişoreană care a trăit şi participat direct la ambele mari evenimente istorice. Din acest motiv, am revenit mai hotărât, de data aceasta în cetate să mă întâlnesc cu timişorenii, să îi ascult, să citesc şi să scriu şi eu despre ei, considerând că toată scriitorimea română, profesionistă sau amatoare, ar trebuie să scrie despre oamenii cetăţii.
Îmi făcusem din timp un plan şi luasem legătura cu unii din colegii mei de liceu şi de facultate ce cunoşteau sau au participat la aceste evenimente istorice. Colegul meu de liceu, Dorin Dărăbanţiu ce păstra amintirile toamnei anului 1956, când începuse studenţia, şi apoi participase direct la revoluţia timişoreană din decembrie 1989, era la curent cu planul meu şi încă din primăvară mi-a trimis un pachet de cărţi şi articole despre evenimente şi mă aştepta să mă ajute în continuare. A rămas cu aceeaşi faţă bună, colegială, înseninată poate mai mult acum de un zâmbet luminos, de parcă viaţa iar fi fost o trecere liniştită prin rai, nu prin iadul comunist până ce nu a mai răbdat şi a fost alături de concitadinii lui pe străzile cetăţii în decembrie 1989.
Ne-am întâlnit pe treptele catedralei, împreună şi cu fosta noastră colegă de la Carmen Silvia, Stela Ciutacu cu care de ani de zile eram într-o corespondenţă literară, ea având la activul ei câteva biblioteci întregi lecturate, ceea ce îi dădea o prestanţă culturală de admirat şi dreptul legitim de critic literar. Cărţile pe care mi le recomanda, erau întotdeauna cărţi analitice de evenimente şi idei sociale de prim ordin. De data asta mi-a adus un volum de Dan Negrescu, om al cetăţii universitare timişorene, spunându-mi „are să te captiveze până la admiraţie”. Şi aşa a fost, dintre toate cărţile citite în 2014 va rămâne cea mai distinsă lectură, prin cultură şi inteligenţă, prin pătrundere şi obiectivitate, prin critică complexă a societăţii de la noi după decembrie 1989. La rândul meu recomand cărţile lui Dan Negrescu, ce este profesor universitar de latină şi asta spune de la început cât de adânci îi sunt rădăcinile în cultura lumii şi a noastră.
Dorin Dărăbanţiu ne-a aranjat şi întâlnirea cu dr. Traian Orban, directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara. Ei au fost colegi de serviciu la acelaşi mare trust agro-zootehnic, au participat activ şi la revoluţie, unde din nefericire doctorul Traian Orban a fost rănit grav în Piaţa Libertăţii. Spitalizat de urgenţă, salvat în ultimul moment prin hemostază şi transfuzii, după care au urmat alte intervenţii şi recuperare la Viena. Deşi, a rămas pentru tot restul vieţii marcat fizic şi sufleteşte de acele evenimente este foarte activ şi o fire deschisă. Convorbirea noastră, a fost o revelaţie pentru mine, având un interlocutor degajat şi spontan ceea ce a prelungit peste aşteptările mele convorbirea noastră. Eu venisem cu întrebările, observaţiile şi părerile mele, dintre care unele incomode, dânsul a păstrat acelaşi ton agreabil, era bine informat şi argumenta impenetrabil. Înainte de-a ne întâlni, o doamnă de la protocol ne-a prezentat într-un mic auditoriu filmul încropit, înjghebat cu puţinele şi săracele secvenţe filmate sau fotografiate atunci, şi bazat pe acest film, am adus în discuţie şi personajul zis „scânteia revoluţiei”. Am fost surprins bucuros să constat că avem păreri asemănătoare despre el şi să ajungem la concluzia: Tokes a fost o falsă scânteie revoluţionară, el este doar marele ei profitor, CETATEA era de mult o vatră incandescentă ce dintr-o dată s-a aprins revoluţionar! Am discutat şi despre rolul iredentist al cărţii sale „The Fall of Tyrants” pe care a publicat-o în Statele Unite şi în care ideile, bătute şi răzbătute, sunt iredentismul, segregaţia şi revizuirea tratatului de la Trianon, omiţând că după acel tratat a mai urmat unul, Paris 1947, care a atestat şi reconfirmat valabilitatea primului. Consfinţirea dreptăţii istorice. Dacă iredentiştii îl omit intenţionat pentru manipularea ungurilor lor, românii nu-l folosesc drept argument cum s-ar cuveni. Din nefericire propaganda anti-românească a lui Tokes Laszlo şi a UMDR-ului a dus la degenerarea binecunoscutei şi beneficei concordii dintre români şi unguri, chiar şi aici în Cetatea Timişoarei! Este o observaţie pe cât de corectă pe atât de nedorită a cetăţenilor lucizi ai vremurilor europene de acum, în care nici dracul nu duce lipsă de toate drepturile, doar unii cetăţeni nesocotesc că au şi obligaţii în orice societate trăiesc!! S-a interesat de cartea lui Tokes, considerând că ar fi fost necesar să fie tradusă şi în limba română, ar fi fost încă un exemplu în plus al propagandei anti-româneşti pe care trebuie să o contracarăm cu argumente. La despărţire i-am promis un exemplar iar dânsul mi-a dat volumul „Procesul de la Timişoara”.
Dorin Dărăbanţiu mi-a mai făcut şi o surpriză deosebită, întâlnirea cu colegii de liceu, noi fiind promoţia 1956 de la Loga. E un fapt, peste care niciodată nu pot trece, noi nu am mai făcut adevăratul liceu românesc, ci o şcoală medie de zece ani după modelul impus de sovietici printr-o reformă a învăţământului. Noi nu am mai dat un bacalaureat, ci un examen de maturitate, deşi nici nu ajunseserăm nici la majorat, dar eram tobă de istoria şi geografia URSS, de limba lor slavă, obligatorie din şcoala primară. Ulterior ne-am completat carenţele prin universităţi şi facultăţi, prin lecturi şi experienţele vieţii. Colegii mei de la Loga au ajuns ingineri, medici, profesori universitari, au devenit maturi, cu o maturitate complexă, dar la întâlnirea noastă nu s-a vorbit de realizări profesionale şi materiale, ci de colegialitatea noastră de atunci, amintindu-ne de te miri ce, sărind de la una la alta. Ne-am amintit de noi înşine din tot felul de episoade ilare, de anecdote. Eram deja student la Medicină şi încă mai aveam coşmaruri cu tezele şi extemporalele de matematică, la care am fost o tufă de Veneţia cum se zicea atunci şi aceşti colegi m-au salvat trei ani la rând cu explicaţiile şi temele lor, cu fiţuicile lor. Le-am mulţumit, le voi mulţumi şi pe lumea cealaltă, când ne vom întâlni. Comparând rezultatele bacalaureaţilor de azi cu examenul nostru de maturitate, noi ne-am ros coatele pe băncile şcolii mai mult decât ei şi am încheiat maliţios: noi trebuia să fim bine pregătiţi ca să îngropăm capitalismul, ei vor fi îngropaţi în globalizare unde nu-i nevoie de cultură doar de randament şi taxe. Despre vremurile politice româneşti pe care le trăim, abia le-am atins ne vroind să ne stricăm şi acum buna dispoziţie, aşa că am rămas la frumoşii noştri ani de la Loga, ce păcat că au fost numai trei…
De când am citit ”The fall of Tyrants” a lui Tokes Laszlo o manipulare iredentistă pentru unguri, plină de ură la adresa României, am vrut să mă întâlnesc, discut şi să pun câteva întrebări colonelului de Securitate Radu Tinu, care s-a ocupat de acesta din 1986 până în momentul în care a fost mutat, conform deciziei judecătoreşti, la o parohie reformată din Judeţul Sălaj. Am intrat în legătură telefonică, m-am prezentat şi lejer a acceptat să ne întâlnim la dânsul la birou. Ştiam că este o personalitate puternică, inteligentă şi intransigentă, dar cunoscându-l direct am descoperit un domn politicos, manierat, fin şi rafinat, ce m-a făcut să mă simt confortabil de la început să intru în temă. În paranteză, trebuie să ţinem seama că au trecut 25 de ani de când a fost ofiţer superior de Securitate, timp în care noi toţi ne-am schimbat comportamental în noua stare socială, în care libertatea avantajează oamenii inteligenţi şi întreprinzători. Dar asta nu mă împiedecă să bănuiesc, datorită profesiei de atunci, că se informase despre mine de la informatorul Internet, aşa că nu a arătat nici un semn de aversiune că l-am abordat despre Tokes, de care, sunt convins că îi e silă şi nu ar mai vrea să audă, dar m-a ascultat cu luare aminte. În cartea sa, Tokes scrie că după ce a fost mutat la Mineu, trei zile în rând a fost dus la Securitatea din Sălaj, la interogatoriu condus de un ofiţer venit special de la Bucureşti, ocazie cu care a scris cincizeci or şaizeci de pagini de declaraţii în româneşte şi adaugă: My grasp of that language improved very much adică a prins limba aia foarte mult. Ură şi îngâmfare ungurească, fiindcă trăind în România desconsidera şi limba oficială a ţării. Întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu acele 50 – 60 de pagini după 23 decembrie 1989. Interlocutorul meu, mi-a spus că aude pentru prima dată de cartea lui Tokes, ştie că a fost interogat de un colonel, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu acele declaraţii. Am susţinut că acele declaraţii sunt foarte compromiţătoare pentru Tokes, ţinând cont că în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie în România era încă la conducere Nicolae Ceauşescu şi Tokes, stăpânit de anxietatea situaţiei, încerca să se salveze, turnând totul la securitate, cum se obişnuise. Colonelul Radu Tinu ştia aproape totul despre Tokes, ar putea scrie un tom, dar ce i-am prezentat eu i s-a părut interesant şi mi-a promis că se va interesa şi-mi va comunica. Am fost mulţumit de interesul arătat şi de promisiune. În continuarea discuţiei am aflat şi alte fapte ale acestui iredentist şi revizionist obsedat. Dar cel mai important a fost o concluzie a sa, pe care nu am mai auzit-o: Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite!! Este un adevăr esenţial, pe care colonelul Radu Tinu, l-a spus şi dovedit la proces, nu a fost luat serios în consideraţie cum ar fi trebuit. Atât mass-media, elitele culturale, de politicieni şi guvernanţi nici nu vorbesc, nu au contracarat iredentismul lui de la început aşa că, acum, teza colonelului Radu Tinu se redemonstrează prin activitatea pastorului, transformat peste noapte în episcop, şi-a UDMR-ului iredentist cu prisosinţă. Ca rezultat al acestor activităţi insistente de iredentism şi segregaţie astăzi şi în Cetatea Timişoarei se constată o răcire şi o distanţare a udemeriştilor faţă de români, ceea ce nu s-a mai întâmplat din vremea ocupaţiei horthiste în Transilvania de Nord. Ne-am despărţit cordial, înţelegându-ne reciproc că în trecut nu mai putem schimba nimic, dar adevărul trebuie spus şi consecinţele actuale comentate. Cu amabilitate mi-a oferit cartea dânsului „Timişoara …no comment” pe care a scris-o după ce a ieşit din închisoare. Ştiam că a fost arestat şi condamnat în mult mediatizatul „Lot Timişoara”, a fost achitat după doi ani de închisoare. Practic, în zilele revoluţiei, îşi făcuse doar datoriile de serviciu conform ordinilor primite, fără să folosească forţa sau arma. Acum, ştiu cu certitudine că Securitatea simţise din plin furtuna care bântuia prin lagărul comunist şi care se apropia de România. Alertă neliniştitoare. La plecare m-am mai uitat odată la unicul tablou pe care-l avea colonelul Radu Tinu pe un perete în biroul său, era al Mareşalului Ion Antonescu. Este şi una din icoanele mele istorice şi curios îl văd din ce în ce la mai mulţi români în suflet şi casă.
În 1990 la Timişoara a apărut un volum de trei sute de pagini „Reportaj cu sufletul la gură” a scriitorului Titus Suciu, care s-a epuizat imediat fiindcă a fost prima carte integrală despre Revoluţia Cetăţii, ce depăşea cu mult reportajele, interviurile şi fragmentele revoluţionare de până atunci, fiind de fapt o istorie atotcuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat în Cetate între 17 – 22 decembrie 1989. Considerată pe bună dreptate cea mai bună lucrare a fost căutată şi solicitată în continuare până ce în acelaşi an Editura „Seicon” a scos a doua ediţie, din care am primit şi eu un exemplar cu un personalizat autograf din partea autorului. Am fost bucuros şi i-am mulţumit lui Titus Suciu, pe care-l ştiam de prozator şi romancier, purtaserăm corespondenţă anterioară fiindcă eram din aceeaşi generaţie şi vehiculam idei asemănătoare, amândoi eram fiii cetăţii universitare timişorene, cu deosebirea că el avea inteligenţa de matematician pe când eu mă mulţumisem să fiu tocilar la Medicină.
În întâlnirea pe care am avut-o la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, directorul Traian Orban mi-a arătat masivul volum „Candelă împotriva timpului” recent apărut, o prestigioasă documentaţie a lui Titus Suciu în care este consemnat ceea ce nu trebuie uitat despre Revoluţia Cetăţii. M-a interesat, dar şi acest volum se epuizase în librării, aşa că am apelat direct la autor. Cu mare bucurie m-am întâlnit cu Titus Suciu, trecuseră anii peste noi şi am ajuns la senectute zisă şi vârsta înţelepciunii. Din nou am constatat cât de asemănătoare ne sunt observaţiile şi ideile când vorbim de mersul societăţii româneşti în acest sfert de veac. Senectutea este captivată de scepticism. La despărţire pe lângă volumul cerut mi-a dat şi „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” ediţia 2012, pe care o începe cu definiţia revoluţiei după DEX, apoi, matematic, ca la tablă, o demonstrează că în Cetatea Timişoarei a fost o revoluţie în 1989.
În cele două vizite şi întâlniri, pe care le-am avut la Timişoara, cel mai mult, pe îndelete ardeleneşte, am stat la multe vorbiri cu colega mea de facultate Rodica, doctor primar psihiatru Rodica Novac. De la apropiatul meu coleg şi prieten din studenţie Doru Bordoş, decanul zeflemiştilor pe an, acum profesor universitar ce a făcut revoluţia cu bisturiul în mână în secţia de chirurgie a spitalului judeţean, am aflat că buna noastră colegă Rodica a devenit directorul direcţiei sanitare chiar cu câteva luni înaintea revoluţiei. Şi ea a făcut revoluţia în spital, zbătându-se să facă rost de materiale necesare în situaţia de urgenţă creată, în care secţiile de chirurgie deveniseră adevărate spitale de război din prima linie. Şi dacă această situaţie a reuşit să o rezolve cu toate lipsurile şi sărăcia de atunci, partea cea mai grea a fost pentru ea faptul că spitalul judeţean era ocupat de militarii armatei, miliţiei, securităţii, care supravegheau, controlau şi ordonau totul la care tovarăşa directoare Dr. Rodica Novac trebuia să fie trează şi prezentă tot timpul, să răspundă şi să se conformeze instrucţiunilor militare şi de partid. Era în menghină, între datoria de medic suferind moral văzând tragedia din spitalele cu secţii chirurgicale pline de răniţi grav şi pe de altă parte prin funcţia de directoare a direcţiei sanitare devenise subordonată militarilor ocupanţi. A rezistat cu demnitatea moştenită şi datorită faptului că era psihiatru. Prin specialitatea lor, psihiatrii câştigă forţele neuropsihice de apărare puternice. După revoluţie a fost eliberată din funcţie, ceea ce a fost o adevărată uşurare, dar a urmat procesul Lotului de la Timişoara, în care a fost şi ea chemată şi anchetată. Procuratura a găsit-o nevinovată şi a încetat orice urmărire asupra ei. Evenimentele şi schimbările se succedau ameţitor, cu toţii erau prinşi în vârtejul lor, cu toate traumele psihice ce le aveau. Colega mea desluşea, cu uimire, o nouă faţă a concitadinilor ei şi o obseda faptul că nimeni nu a recunoscut deschis strădania personalului medical, nimeni nu a mulţumit medicilor, personalului medical pentru efortul şi dăruirea lor în acel decembrie. Din contră, s-a găsit un doctor, ajuns ministru al sănătăţii, să înfiinţeze o comisie care să analizeze gradul de vinovăţie al unor medici din timpul evenimentelor.
„Ce lovitură mizerabilă pentru corpul medical. Comisia, care de la început a avut sarcina să găsească vinovaţi, nu să înţeleagă adevărata situaţie, după doi ani de investigaţii a aruncat o umbră perfidă asupra unora, etichetându-i colaboratori cu organele de represiune. Ştii e greu de înţeles istoria, dar mult mai greu le este celor care au trăit-o.”

Alte însemnări

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Alte însemnări

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Inevitabilele comentarii iscate de publicarea articolului meu „Din însemnările unui (alt fel de) imigrant” mi-au consolidat dorinţa de a continua relatarea impresiilor pe care mi le-am format în perioada de susţinută preocupare de integrare în sistemul american.
După cum am promis, voi destăinui în cele ce urmează câte ceva despre patriotism şi America, de fapt câteva gânduri fundamentate pe ceea ce simt acum, după patru ani de la aterizarea mea pe tărâm american.
Mă simt obligat să precizez de la început că sunt conştient că nu e chiar uşor să vorbeşti despre patriotism atâta timp cât în ţară cuvântul „patriot” a fost politizat şi, din păcate, este deseori agasant, făcând parte din categoria de noţiuni compromise în conştiinţa oamenilor de propaganda dictaturii ceauşiste. Dar, cu toate că subiectul este destul de contondent, voi risca, subliniind că mă voi referi doar la ceea ce cred eu astăzi despre această nobilă trăsătură de caracter a majorităţii românilor.
Eu nu pot să mă consider un mare patriot şi nici nu mă pot lăuda că sunt un adept conştient al naţionalismului, dar pot afirma cu tărie că nu ştiu cum se face dar simt că mi se ridică sângele în cap când aud pe cineva că spune ceva rău despre România şi atunci fac eforturi să fiu calm şi mă îndârjesc să demonstrez că lucrurile nu stau tocmai aşa.
În opinia mea, patriotismul înseamnă mult mai mult decât ceea ce înţeleg unii care obişnuiesc să şi-l manifeste fluturând tricolorul în faţa casei sau postându-l mereu pe facebook sau răstindu-se la lume că sunt români. Cred, de asemenea, că nu eşti patriot doar uitându-te urât la vecinul de altă naţie sau afişând cu orice ocazie dragostea nemarginită pentru sarmale, mici, cozonaci şi pălincă.
Eu ţin legătura permanent cu ţara, cu prietenii şi rudele, prin internet, citesc zilnic presa din România şi, nu în ultimul rând, iubesc să fac cumpărături la magazinele care comercializează produse româneşti. În familie, păstrăm tradiţiile din România, ţinem sărbătorile religioase şi nu renunţăm la gastronomia românească, „ca pe la noi”. În treacăt fie spus, am observat că gastronomia românească este foarte apreciată de cei care au avut prilejul să guste mâncăruri româneşti.
Îmi creşte inima de bucurie să constat că majoritatea românilor din America sunt oameni serioşi, foarte laborioşi şi devotaţi meseriei sau profesiei şi să descopăr că mulţi români au o mentalitate superioară unora născuţi aici, mentalitate lipsită de pretenţii exagerate şi de obsedante prejudecăţi. Sunt mândru ori de câte ori aud despre români care sunt mai calificaţi şi mai întreprinzători decât unii dintre colegii lor americani, în contextul muncii lor.
Mulţi americani nu ştiu prea multe despre România, dar un lucru deosebit de important ce merită a fi semnalat este că aici în Statele Unite românul nu este identificat cu hoţ şi cerşetor ca în multe ţări din Europa. Cunoştinţele americanilor sunt destul de reduse atât despre România, cât şi despre alte ţări. Este îmbucurător totuşi că în ultima perioadă, datorită vizitelor unor personalităţi politice, precum şi ale studenţilor americani în România, interesul pentru ţară şi turismul românesc este în creştere. Sunt fericit să constat că americanii care au avut contact cu români din America au o părere bună despre români, apreciindu-i în general ca fiind competenţi din punct de vedere profesional, muncitori, ospitalieri şi generoşi, străluciţi în informatică. Este de apreciat că de multe ori poţi constata că faţă de multi americani, românii au cunoştinţe generale mai vaste şi cunosc şi vorbesc fluent mai multe limbi.
Nu agreez atitudinea multora care confundă patriotismul cu festivismul sau cu a acelora care pun semnul egalităţii între patriotism şi naţionalism. De asemenea, detest părerea unora care cred că este suficient să menţii legătura cu România, să te lauzi cu tradiţiile culturale şi să consideri că tot ce e românesc e superior.
Eu cred că înainte de toate pentru un imigrant, a fi patriot înseamnă să fii o persoană apreciată, remarcabilă, atât în ce priveşte activitatea profesională, cât şi viaţa personală, viaţa de familie. Este indiscutabil că reuşitele imigrantului, întregul său comportament, fac parte din imaginea României.
Din observaţiile acumulate în perioada scursă pot afirma cu certitudine că într-o covârşitoare majoritate a fi român se suprapune cu a fi o persoană dedicată şi, mai ales, deosebit de responsabilă în îndeplinirea jobului.
Se impune să remarc şi faptul că am descoperit, nu fără uimire, ca dificultăţile pe care incontestabil le comportă emigrarea, terapia emigrării care nu exclude deseori unele traume, distanţa faţă de România, îi fac pe mulţi români să devină aici mai patrioţi, înţelegând prin patrioţi pe cei care au o afinitate profundă şi consecventă faţă de ţara natală.
Cât despre manifestarea patriotismului în ţară în perioada actuală, nu pot să ascund faptul că pe mine mă revoltă că acesta este serios afectat de o reală şi evidentă pendulare, de multe ori, între complexe de inferioritate şi de superioritate. Consider că obsesia unor necesare evaluări, validări şi aprobări din partea vestului atotputernic diminuează mult dimensiunea acestui simţământ al românilor care de-a lungul istoriei au dat patrioţi adevăraţi.
Se cade evident să menţionez că precedentele opinii exprimate sunt strict personale, sincere şi desigur influenţate de nostalgia pe care orice imigrant o poartă mereu în el pentru că ea reprezintă tot ce a lăsat în urmă… Sunt sigur că ele vor fi mult mai bine înţelese de un imigrant, adică de unul dintre românii din ce în ce mai numeroşi a căror viaţă în străinătate face parte şi din istoria actuală a României, fiind de necontestat că românii din diaspora reprezintă astăzi o forţă ce creşte de la o zi la alta…
Considerentele mele despre America au ca punct de plecare convingerea că adaptarea la sistemul american impune de la început conştientizarea redefinirii identităţii dictate de necesitatea absolută de a exista şi funcţiona într-o nouă societate, practic, într-o cultură nouă şi un mediu nou şi total diferit.
Ceea ce m-a impresionat de la început la americani a fost spiritul lor pozitiv. Americanii te primesc bine, sunt neconvenţionali, prietenoşi, deosebit de pragmatici, fiecare îşi face treaba, iar tu eşti obligat să ţi-o faci pe a ta.
În totală contradicţie cu mentalitatea fatalistă a comunităţii din care veneam, potrivit careia „se poate şi mai rău”, am descoperit o abordare senină şi, mai ales, optimistă: „don’t worry, be happy”. Şi în America au oamenii probleme, dar îţi zâmbesc pe stradă.
M-a impresionat de la început acel „how are you” cu care eram întâmpinat peste tot atât de cunoscuţi, cât şi de necunoscuţi, precum şi acel „take care” spus la despărţire. Compasiunea, tristeţea falsă şi neîmplinirea, invocate reflexiv în ţară sunt în totală contradicţie cu ceea ce am întâlnit aici. Dacă pe un american, chiar dacă este cu un picior în groapă, îl întrebi ce mai face, invariabil îţi va răspunde automat „great”. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de decenta: grija de a evita a te face părtaş la necazurile şi greutăţile lui.
Nu mi-a fost uşor multă vreme să mă obişnuiesc cu spiritul locului fundamentat pe economia de limbaj, comunicarea cu care eram obişnuit înainte fiind profund marcată aici de un strict formalism şi de o exagerată politeţe.
În altă ordine de idei, mă conving pe zi ce trece că America este un loc care îţi oferă multe, dar îţi cere pe măsură. Este un spaţiu care stimulează şi încurajează creativitatea şi recompensează în consecinţă.
Nici aici nu e totul în roz, nimic nu pică din cer, nimeni nu vine la tine. Tu trebuie să ştii ce vrei clar, practic şi transparent. Şi cred că mai trebuie să fii şi un pic diplomat, fiind evident că un eşec te marginalizează. Adaptarea la mentalitatea muncii, corectitudinii, punctualităţii, precum şi adaptarea la respectarea regulilor şi legilor (multe dintre ele foarte severe) sunt fără îndoială condiţia „sine qua non” a integrării în sistemul american.
Trăiesc în interiorul unui mecanism extrem de performant şi totodată exigent, bazat pe eficienţă şi competiţie, sistem care, le place unora sau nu, asigură Americii continuarea marşului triumfal prin istorie şi prin lume. Societatea americană este una care apreciază partea raţională mai mult decât pe cea emoţională, ceea ce îl poate face vulnerabil pe un om cu un temperament latin emotiv.
Fiecare român care emigrează are propria sa experienţă. Unii sunt extrem de adaptabili, indiferent de schimbările cu care se confruntă în viaţă, în timp ce alţii sunt în permanenţă urmăriţi de nostalgia şi regretul pentru locurile părăsite. În ce mă priveşte, eu fac parte din prima categorie. Nu pot să nu amintesc totuşi că adaptarea şi viaţa de aici m-au schimbat mult. Îmi place să ascult, să observ şi să respect toate diferenţele care dau culoare şi nuanţe „melting-pot”-ului american. Mă conving tot mai energic că m-a molipsit atitudinea pozitivă a americanilor, în sensul că văd mai mereu schimbările în bine şi ignor cu uşurinţă ce mă deranjează.
În fine, pot să afirm că nu regret stabilirea mea în Statele Unite şi că sunt mulţumit de condiţia mea socială, ceea ce nu înseamnă totuşi că fac baie în şampanie… Sunt împăcat cu mine, Dumnezeu le-a aranjat pe toate. Mă gândesc adesea la România, dar când sunt acolo mi-e dor să revin aici şi abia aştept să cobor din avion şi să mă întâmpine vameşul cu „Welcome home!”….

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

 

Foto. Dorin Nadrau

Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

Victor Ponta – un impostor care are de dat socoteală pentru fărădelegile comise
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Fiecare popor cu faliţii săi, în cazul de faţă cu impostorii săi: Franţa l-a avut pe presupusul frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea („Masca de Fier”), pe care Alexandre Dumas, în romanul Vicontele de Bragelonne, îl scoate din Bastilia şi-l aşază pe tronul Franţei pentru câteva ore printr-o senzaţională rocadă gândită şi înfăptuită de îndrăgitul lui erou Aramis, ruşii l-au avut pe falsul Dimitrie I (călugărul Grişka Otrepiev) şi pe nefericita prinţesă Tarakanova, aceasta din urmă înfăţişată cu multă simţire artistică de către scriitorul G.P. Danilevski în romanul omonim, iar noi, prin specificul istoriei noastre, l-am avut în vremurile medievale pe interesantul aventurier grec Despot din Samos, cel care chiar domneşte în Moldova timp de doi ani sub numele de Despot Vodă, şi azi avem o puzderie de şarlatani, în rândul cărora – prin incompetenţă, minciună, fraudă şi neruşinare – se detaşează premierul Victor Ponta.
Ajuns preşedintele Partidului Social Democrat prin sforării de culise, apoi luând cu asalt funcţia de premier, după ce Traian Băsescu refuzase să-l numească prim ministru pe Klaus Iohannis (deci, pe vremea când Uniunea Social Liberală era atotputernică, prin însăşi poziţia adoptată, Ponta recunoaşte că Iohannis este mai vrednic ca el!), pentru ca acuma – fără ca în cei doi ani şi jumătate de când conduce jenantele guverne doldora de incapabili, penali şi plagiatori să-şi dovedească măcar bunele intenţii, ci dimpotrivă – iată că acuma el se dă de ceasul morţii, doar-doar va înşfăca funcţia supremă în stat, de parcă pentru o atare meserie este îndeajuns să devii faimos peste mări şi ţări prin găunoşenie, potlogării şi trădări.
Păi, bine, nenicule! Oi fi tu un alogen gros de obraz şi, cel mai probabil, fără niciun Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea cu ilustra secătură bolşevică Ion Ilici Iliescu, cel care se mândreşte cu faptul că-i ateu (el îşi spune liber cugetător), dar chiar aşa de proşti îi crezi pe români, încât tu, nici măcar umbra unui adevărat om de stat, îţi permiţi să joci la cacealma într-o treabă atât de serioasă pentru ţară?
Chiar crezi că i-ai dat gata pe toţi românii cu pomenile tale electorale şi cu hazoasa promisiune că după ce vei ajunge preşedinte o să faci tot posibilul ca România să revină la monarhie? Nu că ar fi rău (mă număr printre românii care cred cu tărie că monarhia reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă pentru scoaterea ţării din actuala fundătură), dar mă întreb dacă mai sunt naivi care cred în promisiunile tale, când ştie cam tot omul că la o adică te-ai dezis de ele (ai întors-o mai ceva ca la Ploieşti cu Roşia Montana, gazele de şist şi ungurii) şi că în continuare, cu monumentala ta nedemnitate, te vei dezice de tot ce stă în calea ambiţiilor tale de ins fără caracter.
Şi încă ceva, cetăţene Ponta. Cum prin jocul întâmplării norocoase ai ajuns preşedintele celui mai corupt partid postdecembrist şi mai apoi prim ministru, logica nestatornică a hazardului te-a desemnat mai la urmă candidatul stângii la prezidenţiale. Dar asta nu presupune automat că eşti cel mai bun din această parte a eşichierului politic. (Sau – mai ştii? – poate că aşa stau lucrurile, şi atunci vai şi amar de lichelele ce-şi spun baroni, de izmănarii lui Oprea şi de năpârstocii lui Dan Voiculescu…)
Prin urmare, partea asta a politicii româneşti postdecembriste, demnă urmaşă a unanimităţii bolşevice, funcţionează ca la carte prin întovărăşirea disciplinei de partid (disciplina celor care ar trebui să scandeze „Noi nu muncim şi nu gândim”) cu lipsa de discernământ a alegătorilor apatici sau sfătuiţi de preoţi, ceea ce înseamnă că numărul voturilor adunate (fireşte, cu inerentele furtişaguri, îndeosebi când te afli la guvernare) este aproximativ acelaşi, indiferent de numele catindatului.
Indiscutabil că în asemenea condiţii otova, cetăţeanul Victor Ponta ar fi avut numai de câştigat dacă făcea un mic pas înapoi, astfel luându-şi o necesară vacanţă politică pentru a-şi revedea trecutul greu de păcate (te cutremuri când citeşti mulţimea, felurimea şi gravitatea fărădelegilor sale în scrisorile deschise pe care i le-a adresat senatorul Valer Marian, fost pesedist şi de profesie procuror) şi pentru a cunoaşte dulceaţa căinţei.
Căci căinţa sinceră este singurul leac ce reuşeşte să pună pe picioare o conştiinţă muribundă. Iar omul astfel renăscut moral-spiritual, nu numai că nu se va teme pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, ci – aidoma lui Rodion Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian din romanul Crimă şi pedeapsă – el o va dori din toată inimă, şi asta deoarece numai ispăşirea este capabilă să-l purifice şi să-l pregătească pe păcătos pentru urcuşul anevoios spre mântuire.

Petrovai-4_opt

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. George Petrovai

 

 

De vorba cu Marie Jeanne Ion

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2014

De vorba cu Marie Jeanne Ion
Interviu realizat de Ana Moroşan Magdin

„Românii se chinuie să treacă printr-o criză al cărei final nu e clar nici pentru liderii europeni, d-apoi pentru cei de la Bucureşti!”

Ana Magdin: Ce mai face Marie Jeanne Ion?

Marie Jeanne Ion: Bine v-am găsit şi mulţumesc pentru invitaţia la această discuţie!

Ana Magdin: Cu mare drag!

Marie Jeanne Ion: Păi tocmai am împlinit nişte ani (care nu sunt puţini) şi mă gândesc foarte serios la planurile de viaţă pentru perioada viitoare. Pentru că lumea, societatea sunt în schimbare şi meseria mea este în prima linie atunci când vine vorba despre astfel de metamorfoze. Nu vreau să spun vorbe mari dar revoluţia internetului are consecinţe importante şi televiziunea va trebui să înveţe, în curând, să existe în simbioză cu mediul online. În România, trecerea asta se face mai greu şi sunt multe obstacole în dezvoltarea media. Nici campanile astea politice nu ajută foarte mult. Deci, ce pot să spun că fac, pe scurt? Încerc să conving oamenii că trebuie să se adapteze unor vremuri noi.

Ana Magdin: Cum vezi lucrurile uitându-te în urmă, la perioada destul de grea, pentru toţi românii, care sufereau alături de voi şi pentru voi, românii noştri răpiţi în Irak?

Marie Jeanne Ion: Se spune că nimic nu e întâmplător în viaţă. Nu ştiu cât de mult cred în ideea de destin dar dacă ţi-a fost dat să treci printr-o „cumpănă” ca aceea din 2005, cu siguranţă ai foarte multe de învăţat. În primul rând am învăţat să văd oamenii altfel. Jurnalist fiind, percepeam publicul, audienţa; asta eşti antrenat să faci: să duci informaţii calde acestui public, să prezinţi realitatea aşa cum este ea, fără invenţii sau cosmetizări. Aşa am şi ajuns în situaţia aceea de război. Am vrut să văd cu ochii mei şi să aduc acasă poveştile adevărate din acea regiune. Am reuşit să facem atunci şi ultimul interviu realizat de vreo televiziune din lumea asta cu premierul interimar al Irak-ului (Ayad Allawi), chiar înainte de finalul mandatului său. Din păcate, lucrurile s-au terminat rău şi era cât pe ce să se termine de tot… Şi, dacă până în momentul ăla credeam că oamenii sunt tot oameni oriunde s-ar afla pe pământul ăsta, am aflat atunci pe pielea mea că există o mare diferenţă între diversele comunităţi. Diferenţă dată de cultură, de obişnuinţă, de percepţie a vieţii, de educaţie (ori, mai bine zis, de lipsa ei) şi de interese. Există oameni învăţaţi încă din fragedă copilărie şi prin exemplul persoanelor de succes din jurul lor, că viaţa înseamnă să trăieşti după regulile tale şi orice concesie e o trădare. Zic reguli şi nu dogme pentru că ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu nu cred că are prea mult de-a face cu religia şi cu Dumnezeu (ori Allah, cum vreţi să-l numiţi). Cred că aceste argumente servesc doar ca faţadă, ca scut, pentru scopurile reale ale celor care comit acte de terorism. Şi aceştia sunt nişte oameni care încearcă, prin orice mijloace, să obţină putere şi influenţă fie şi într-o societate underground, paralelă, aşa cum este cea pe care o construiesc. În lumea asta a lor, ierarhiile sunt foarte clare şi persoanele aflate la baza piramidei sunt pioni de care te poţi dispensa oricând. Carne de tun. Unii ca noi, cu atât mai mult pentru că noi eram eram şi outsiders – nu trăiam după regulile lor pe care susţin că le-au extras din scrierile sfinte. Cred că şocul cultural este major în zona aceea şi nu cred că situaţia se va calma prea curând. Până când nu va exista educaţie reală şi de calitate, disponibilă pentru fiecare persoană din ţările Orientului Mijlociu, lucrurile nu se vor linişti. Şi nu ştiu câţi dintre conducătorii lor au interesul să implementeze vreodată un asemenea sistem. Din contra, e mult mai simplu să faci şcoli religioase prin care să îndoctrinezi tinerii şi să le induci ideea că ei sunt puri şi tot restul lumii duce un război împotriva lor ca să îi subjuge. Şi, desigur, că sunt săraci pentru că lumea are ceva cu ei şi le-a declarat război, nu fiindcă liderii lor sunt corupţi şi dezinteresaţi de soarta poporului. E o metodă extrem de eficientă de manipulare şi nu ştiu cum se va putea vreodată găsi o soluţie pacifistă pentru un fenomen de o asemenea amploare.
Spuneam că am învăţat că unii oameni sunt aşa cum i-am descris mai sus însă am învăţat şi altceva: că românii sunt capabili de solidaritate. Îmi amintesc că în ziua în care am ajuns în ambasada din Bagdad, după eliberare, am văzut la televizor jurnalele de ştiri din ţară. Nu ne venea să credem că lumea a ieşit în stradă pentru că oamenilor le-a păsat de soarta noastră. Pentru mine, acel „public” s-a personalizat dintr-o dată, s-a transformat într-o mare de oameni cărora de atunci le tot spun „mulumesc”!

Ana Magdin: Cum ai reuşit să treci peste perioada aceea atât de grea pentru sufletul tău?

Marie Jeanne Ion: Sunt o persoană cu un psihic destul de tare. Diferenţa dintre sănătate mentală şi nebunie cred că este dată de speranţă. Şi ştiţi vorba aceea: speranţa moare ultima. Pot să vă spun că e foarte adevărat. Atâta vreme cât speri, cât insişti să crezi că vei supravieţui, că vei reuşi, rămâi întreg. M-a afectat, desigur, toată întâmplarea asta. Am înţeles că e atât de simplu să dispari fără urmă şi că tot ceea ce ai făcut în viaţă se poate să nu valoreze mai nimic. Am înţeles că singura urmă reală pe care o laşi în urma ta pe lume este un copil, aşa că foarte repede după aceea s-a născut fiul meu, Alexandru – care împlineşte 8 ani în decembrie. Am revenit la muncă şi am făcut foarte multe multe lucruri – şi televiziune şi public relations şi campanii. Am adunat experienţe diverse dar tot la jurnalism m-am întors de fiecare dată pentru că asta e ceea ce iubesc. Dar, în România presa e din ce în ce mai controlată de anumite grupuri de interese care au profund de-a face cu politicul şi asta e toxic pentru esenţa acestei meserii. Gândiţi-vă: Antena la Voiculescu (nu trebuie să mai dezvolt, îi ştiţi biografia), RTV la Sebastian Ghiţă (senator PSD), B1 la fraţii Păunescu, Realitatea între Sorin Ovidiu Vântu (în detenţie acum) şi creditorii săi, TVR profund politizată printr-o lege care nu se mai schimbă. Doar Pro TV şi Kanal D sunt business-uri de media reale, care concurează pe piaţă şi nu le este uşor.
Lucrez din 2000-2001 şi cu Euronews – colaborez la realizarea unor reportaje mai extinse – şi pot spune că simt cum iau „o gură de aer” atunci când sunt la filmări cu ei. Principiile etice se respectă întocmai şi asta e extrem de important. Am vorbit despre fiul meu şi despre meseria mea pentru că acestea sunt cele două aspecte ale vieţii mele care m-au echilibrat.

1

Foto. Marie Jeanne Ion

Ana Magdin: Eşti mulţumită de politica din România, de starea socială şi de cum decurg lucrurile pentru români şi pentru România?

Marie Jeanne Ion: Aş minţi să spun că da. Am spus mai sus că am adunat experienţe diverse dar să ştiţi că nu toate au fost plăcute. Calculele politice sunt întotdeauna extrem de cinice şi de prea puţine ori scopul guvernării şi al politicienilor este să îmbunătăţească viaţa oamenilor din ţara asta. Nu spun că nu există politicieni corecţi, spun doar că sunt prea puţini. Şi raţiunile de campanie politică şi electorală conduc la războaie dure, cu înscenări şi cu minciuni, cu tot felul de mizerii. În tot timpul ăsta, românii se chinuie să treacă printr-o criză al cărei final nu e clar nici pentru liderii europeni, d-apoi pentru cei de la Bucureşti. Strategiile se schimbă de la un mandat la altul şi nu văd în niciun domeniu un proiect „de ţară”, durabil şi constant. Cine câştigă alegerile decretează că tot ceea ce au făcut predecesorii este prost şi eronat, aşa că la fiecare 4 ani o luăm de la capăt. Progresul vine în pas de melc în România şi asta e o problemă. Cred că integrarea în Uniunea Europeană a fost un lucru bun pentru ţara asta fiindcă Bruxelles-ul ne obligă să respectă nişte reguli stricte. Corupţia s-a mai diminuat ca o consecinţă a monitorizării de la Bruxelles. Orice tranziţie e dificilă dar în cazul României parcă lucrurile au mers mult prea încet şi de prea multe ori am făcut doi paşi înapoi şi unul înainte. Însă (cum spuneam – speranţa!) trecem acum printr-o perioadă în care atenţia cancelariilor occidentale se concentrează şi în această zonă, din cauza evoluţiilor din Ucraina. Orice criză e o oportunitate de dezvoltare şi cred că acum România îşi poate juca în mod corect cartea şi poate negocia o poziţionare mai bună decât a avut în trecut. Deocamdată nu s-au făcut greşeli majore pe „frontul” ăsta, rămâne de văzut ce se va întâmpla după alegerile prezidenţiale din noiembrie. Nu se va modifica radical strategia de până acum dar în funcţie de câştigător, vor fi cu siguranţă nuanţe.

Ana Magdin: Dacă ai avea o putere, ce ai şterge, ce ai păstra şi ce ai adăuga pentru o viaţă mai bună pentru români?

Marie Jeanne Ion: Nu e deloc democratic ceea ce îmi cereţi! Eu sunt balanţă ca zodie şi pentru mine e important ca totul să fie corect – nu corect pentru mine, ci corect din punct de vedere social. Eu, una, aş încerca să scot politicul din tot şi toate. L-aş limita la adevărata lui menire şi l-aş pune la treabă: să facă legi corecte, votate în Parlament şi nu decretate din Guvern (celebrele ordonanţe pe care toată lumea le arată cu degetul dar fiecare le foloseşte din plin când ajunge la guvernare), să facă strategii (să ceară experţilor să le realizeze, adică) pe domeniile importante – sănătate, educaţie, piaţa muncii, să guverneze cu bună credinţă şi să ţină cont de interesul naţional (ştiu că e o vorbă mare dar e o necesitate reală). Nu mi se pare în regulă ca fiul meu de clasa I să înceapă şcoala fără manual pe bancă pentru că ministerul educaţiei nu a calculat bine timpul în care se face o achiziţie publică (potrivit legii), nu mi se pare normal să plătim aiurea accize în plus la benzină – chipurile pentru cofinanţări la autostră care nu se vor mai face, căci banii merg în alte părţi după cum aflăm acum -, nu mi se pare în regulă ca românii să nu-şi mai găsească de lucru în ţara lor şi să fie nevoiţi să plece în masă peste graniţe pentru a câştiga o pâine, nu mi se pare ok ca medici buni, cu ani de experienţă, să câştige 700 de euro pe lună iar statul să aibă o gândire de tipul „lasă că se descurcă, oricum primesc şpăgi”. Valoarea nu este recompensată în România decât foarte rar şi caracteristica apeciată este capacitatea de a te „descurca”. Ştiu că nu există nicăieri în lume o societate perfectă însă bine ar fi să tindem, măcar, spre normalitate. Perioada comunistă nu a dispărut de tot din mentalul public, pentru că atunci „descurcăreţii” erau la mare preţ. Cred că dacă aş avea o baghetă magică aş scurta brusc tranziţia asta interminabilă, cu toate modelele ei sociale şi comportamentale.

Ana Magdin: Cum decurge o zi din viaţa ta?

Marie Jeanne Ion: Ziua mea începe şi se termină cu copilul meu. Ne sculăm devreme ca să ajungem la timp la şcoală, după care începe „malaxorul”: ştirile la zi, coordonarea reporterilor, citit foarte mult şi scris analize (pentru Zig Zag Roman-Canadian, un ziar al românilor din Canada), mă rog, o zi la birou normală. Am şi altfel de zile, atunci când merg pe teren. Anul acesta am filmat de două ori cu Euronews în Republica Moldova, a doua oară chiar în Transnistria. Interviul cu preşedintele autoproclamatei Republici Transnistrene a fost foarte interesant, aşa cum a fost şi scurta „întâlnire” în stradă cu un lucrător al serviciului lor de securitate (ştiaţi că încă se cheamă KGB?) care ne-a întrebat ce facem noi acolo cu camera de filmat şi ne-a legitimat. Mai ţineţi minte, şi pe la noi se întâmpla aşa odată… Zilele astea de deplasare sunt extrem de pline, filmările încep la 8 dimineaţa şi se termină cel mai devreme la 8 seara.

Ana Magdin: Ce îţi bucură sufletul?

Marie Jeanne Ion: Prietenii şi familia – ei mă fac întotdeauna să simt că trăiesc. O carte bună, un film – întotdeauna dramă sau comedie, niciodată acţiune, filmele de acţiune mă plictisesc. O ieşire în natură – nimic nu se compară cu gustul unui strugure cules din vie cu mâna ta – sau o excursie în care pot vedea locuri frumoase. Nu sunt o persoană pretenţioasă şi ştiu că starea de bine e în tine, nu în exterior.

Ana Magdin: Cum îţi menţii sănătatea, starea fizică şi starea de spirit, ca să funcţionezi atât de frumos?

Marie Jeanne Ion: Părinţii mei sunt medici şi ştiu din copilărie că lucrul cel mai important este să fii sănătos. Aşa că mai bine gătesc eu o mâncare bună decât să cumpăr fast food sau semi-preparate. Dacă mâncăm de trei ori pe an de la MacDonalds, e mult. Şi atunci, o facem pentru jucăria din meniul de copii… Până la naşterea fiului meu recunosc că nu aveam un program de viaţă sau o dietă alimentară fixă dar a fost nevoie să mă adaptez pentru sănătatea lui. Mâncăm foarte multe legume şi fructe pentru că ne plac, ciocolată cam o dată pe săptămână, cu porţia, bem multă apă (sucurile nici nu sunt pe gustul nostru) şi trebuie să mai lucră la capitolul „sport” pentru că nu avem întotdeauna timp pentru mişcare. Alex ia cursuri de tenis aşa cum am luat şi eu în copilărie. Trebuie să ştiţi că în România tenisul a revenit în forţă de când cu performanţele excepţionale ale Simonei Halep, ceea ce e un lucru tare bun pentru că e un sport frumos şi nobil. Am şi eu în plan ca acum, din octombrie, să joc tenis în paralel cu orele lui Alex. În rest, patinăm uneori – pe gheaţă sau cu rolele – ori mergem cu bicicleta. Şi fiindcă am vorbit despre sănătate, trebuie să spun şi ceva despre produsele cosmetice româneşti care sunt foarte bune şi sănătoase. Personal, nu mai cheltuiesc de multă vreme pe creme produse în străinătate şi vă sfătuiesc să faceţi la fel: cumpăraţi produsele cosmetice româneşti, fac toţi banii!

3

Foto. Marie Jeanne Ion

Ana Magdin: Ce ai vrea să spui public şi nu ai spus niciodată?

Marie Jeanne Ion: O să spun încă o dată că le mulţumesc tuturor celor care au fost lângă mine în momente grele şi o să mai spun că în 2015 se împlinesc 10 ani de atunci. În tot timpul ăsta am încercat de multe ori să scriu o carte, am început-o dar n-am reuşit să o termin pentru că anumite lucruri nu mi se „legau”. N-am putut şi nu voi putea niciodată să public iluzii ori scenarii, sunt jurnalist şi îmi trebuie probe dacă spun ceva. În spaţiul public din România s-au vehiculat tot felul de ipoteze, aruncate chiar de persoane implicate, dar care n-au suport cu totul în realitate şi care, îmi pare rău să spun, au fost mereu direcţionate politic. Ce s-a întâmplat în 2005 nu are atât legătură cu politica din România cât are legătură cu acea lume underground despre care vorbeam mai sus şi care depăşeşte graniţele ţării acesteia. Dar sper să reuşesc să finalizez proiectul cărţii anul viitor. Vă asigur că va fi interesantă.

Ana Magdin: Gândul tău pentru românii de pretutindeni!

Marie Jeanne Ion: Asta e partea care îmi place cel mai mult din acest interviu pentru că eu cred că România nu are doar câteva zeci de ambasadori trimişi oficial la misiune. Avem peste 3,5 milioane de ambasadori şi aceştia sunt toţi românii plecaţi şi stabiliţi în străinătate. Multă vreme autorităţile acestei ţări nu au vrut să ştie de diaspora pentru că e aşa, ceva îndepă, care nici la vot nu prea contează. Cred însă că numărul vostru mare reprezintă, dejà, un argument că trebuie să fiţi luaţi în seamă. Eu am pledat întotdeauna pentru utilizarea experienţelor pe care le aveţi, a cunoştinţelor pe care le-aţi acumulat pentru a însănătoşi valorile sociale din România. Un român care trăieşte în Statele Unite ori în Canada, în Marea Britanie sau în Franţa, în Elveţia îşi plăteşte taxele pentru că aşa este normal. Se comportă civilizat în societate pentru că aşa este normal. Cred că diaspora ne-ar putea ajuta să importăm cumva normalitatea asta. Şi diaspora înseamnă oameni, mulţi dintre ei vârfuri care s-au evidenţiat în domeniile lor de activitate şi de la care statul român ar avea multe de învăţat. Trebuie doar ca statul român să vă şi asculte!

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors