O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

Echinox cu fantome iredentiste

Posted by Gabriela Petcu On March - 9 - 2014

FLOREA-Corneliu-frx-wbAutor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În fiecare început de primăvară, de douăzeci şi trei de ani, România e bântuită de fantomele iredentismului unguresc ce se apucă să bată pe la uşile şi ferestrele cetăţenilor români de etnie ungurească: „Hei, voi, vitejilor, urmaşi ai lui Atilla şi-ai arpadienilor, treziţi-vă, ridicaţi-vă şi puneţi mâna pe ce apucaţi şi luaţi Ardealul de la puturoşii de valahi, ce au fost slugile noastre o mie de ani! Este 15 Martie’’

Anul acesta, fantomele iredentismului unguresc au venit şi cu un steag secuiesc!!

De douăzeci şi trei de ani românii, dar mai ales ungurii, nu au liniştea păcii şi a concordiei  inter-etnice, ce abia începuse, de un timp, să-şi arate binefacerile reciproce. Da, se poate trăi în concordie româno-ungurească în România, dacă nu apar fantomele, depăşite de mult de vremurile actuale. Se poate trăi, spun şi eu, care am trăit în acest climat inter-etnic, de înţelegere socială civilizată primii douăzeci şi patru de ani la Timişoara, trei ani medic în Maramureş, doi în Raionul Satu Mare, doi ani medic secundar la Cluj şi încă zece ani în Bistriţa de Năsăud, ca medic specialist. Până la plecarea din România în 1980, am avut bune relaţii, deschise şi de ajutor reciproc cu toţi ungurii, de la colegii de şcoală sau profesie până la pacienţi şi concitadini. Acum toţi au devenit distanţi, duplicitari, conspirativi, udemerişti cu steag secuiesc în vârf de suliţă. Ce păcat de ei, au dat cu piciorul unei decente relaţii inter-etnice împinşi de fantomele iredentiste.

Din Martie 1990, de la Târgu Mureş, Harghita şi Covasna, se aude din nou, şi tot mai tare, zăngănitul săbiilor, fantomele iredentismului de la 1848-1849 redeşteptând visul unei Ungarii Mari prin acapararea, prin orice forme, de teritorii de la statele vecine, teritorii pe care cred, nici mai mult nici mai puţin, decât că le-ar fi adus străbunii lor pe cai, când au venit aici, în Europa.

 

Fantomele revoluţiei ungureşti din 1848-1849

 

În Martie 1848, în Pesta era un grup de tineri cu idei ardente de independenţă faţă de Viena, numit „Societatea celor zece” care, la izbucnirea Revoluţiei Franceze, îndemnaţi de slovacul Lajos Kossuth, s-a transformat într-o avangardă revoluţionară „Tinerii Unguri” şi a elaborat un manifest revoluţionar cu o duzină de puncte. Manifestul începea cu libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, deplină egalitate cetăţenească şi religioasă – să ţineţi minte voi, români ardeleni acest punct din manifestul democrat al ungurilor – urmează înfiinţarea unei gărzi naţionale, a unei armate naţionale, retragerea trupelor străine – habsburgice şi croate – din Ungaria, eliberarea deţinuţilor politici şi unirea Transilvaniei la Ungaria. Acest manifest revoluţionar a fost tipărit, răspândit şi făcut public de pe treptele Muzeului Naţional, în ziua de 15 Martie de către tânărul actor şi poet, de origine sârbă, Sandor Petofi, după care a recitat o poezie patriotică înflăcărată ce începea cu „Sus! Patria către maghiari strigat-a/ E timpul pentru luptă să fiţi gata/ Ce alegeţi, libertatea sau robia? şi se încheia cu Să jurăm pe Dumnezeul marilor străbuni!! Înflăcărare, entuziasm, exaltare, cuvinte mari şi jurăminte pe Dumnezeul marilor străbuni şi aşa a început revoluţia tinerilor unguri. Bătrânii unguri s-au înfierbântat şi ei, dar au ales altă cale, calea Vienei la împărat, care era şi regele Ungariei. Trei sute dintre ei, cei mai nobili şi avuţi, şi-au pus pe ei îmbrăcămintea cea scump înfirată, pălăriile cu pene mari şi viu colorate s-au încins cu săbii lungi până-n pământ, strălucitoare şi au descins în paradă, zăngănind din săbii, pe străzile Vienei în drum spre palatul împărătesc. Au cerut împăratului să le aprobe independenţă totală, pe cea parţială o primiseră din 1791, pe lângă celelalte doleanţe. Împăratul le-a ascultat şi aprobat dorinţele printre care unirea cu Transilvania, suveranitatea asupra Croaţiei şi Sloveniei, încorporarea zonelor de graniţă! Era 17  Martie 1848, practic ziua victoriei revoluţiei ungureşti şi la Viena.

Budapesta fremăta în frenezie de marele succes revoluţionar câştigat cu atâta uşurinţă, acum când toate visele lor neîmplinite de sute de ani, de la Mohacs din 1526, s-au împlinit aproape peste noapte, căzute ca din cer, de la Dumnezeul marilor străbuni. Au format un nou guvern, în care Lajos Kossuth învârtea toate roţile cu oratoria lui naţională, în timp ce nobilii naţionalişti erau încântaţi de independenţa faţă de habsburgi, dar temându-se de eventualitatea unei răscoale ţărăneşti, ca cea din Polonia, au acceptat să plătească şi ei ceva impozite, de gura democraţiei ce era pe toate uliţele în această primăvară, şi să abolească iobăgia, dar nu le-au dat pământ, deci ţăranii au rămas dependenţi de ei. Legi peste legi, poezii şi cântece patriotice cu care au mers la închisori pentru eliberarea deţinuţilor politici, dar nu au găsit decât unul singur: Mihaly Tancsics, un simplu agitator socialist. Dar revoluţionarii şi-au făcut datoria faţă de patrie.

În vremea  asta la Viena, guvernanţi, şefii militari şi ai serviciilor secrete se învârteau în jurul împăratului, în schimb continuau, să-l trezească la realitatea ce va urma, după ce a făcut din  Ungarie o ţară independenta mai mare ca Austria habsburgică, formată din mai mulţi neunguri, de naţionalităţi diferite, decât din unguri a căror nărav de dominare cu orice preţ era cunoscută de acum în istorie. Până la urmă, bătrânul împărat, s-a trezit la realitatea prezentată, le-a dat dreptate şi tacit a aprobat ideea lor de trezire a celorlalte naţiuni (precizare: în anul 1848 nu se folosea termenul de etnii ci de naţiuni) la ce îi va aştepta sub stăpânirea ungurilor. Zis şi început, iar uşurinţa victoriei revoluţionare a tinerilor şi-a bătrânilor unguri se va transforma într-un şir de lupte şi bătălii cu neungurii, din acest moment, împăratul trezit la realitate a lăsat pe unguri să scoată castanele din focul luptelor pentru măreţia  imperiul habsburgic.

Sârbii, cuprinşi în perimetrul Ungariei, sunt primii care declanşează ostilităţi, în felul lor violent şi crud, împotriva guvernului revoluţionar de la  Budapesta, care prin legile pe care le promulga, reducea şi mai mult decât habsburgii drepturile tuturor celorlalte naţiuni. Sârbii din Ungaria au fost imediat sprijiniţi de sârbii din Principatul Sârbesc, ce avea pretenţii teritoriale a zonelor limitrofe locuite în majoritate de sârbi. Astfel s-a iscat prima confruntare armată dintre sârbi şi unguri.

Croaţii nu au vrut să recunoască suveranitatea Ungariei asupra Croaţiei şi Sloveniei şi au declanşat ostilităţi armate împotriva guvernului de la Budapesta, având în frunte pe Josip Jelacic, general imperial, recunoscut strateg şi duşman îndârjit  împotriva revoluţionarilor unguri, tineri şi bătrâni, care au avut pretenţia de la împărat ca ei să fie liberi, independenţi, dar Croaţia şi Slovenia să nu fie la fel. Aceasta era democraţia revoluţionarilor unguri.

Românii ardeleni, cei mai vechi şi mai mulţi în Principatul Transilvan au fost indignaţi şi revoltaţi la ideea de unire a Transilvaniei la Ungaria. 15 Mai 1848, Marea Adunare de la Blaj a celor 40.000 de români ardeleni care se opun alipirii Ardealului la Ungaria. „Aşa cum Ungaria vrea să fie liberă, aşa vrem şi noi, că tăt oameni că ei suntem şi noi!” Adunarea a ascultat cu respect şi preţuire discursul lui Simion Bărnuţiu ce i-a înflăcărat. A fost, nu atât începutul unei revoluţii cât mai mult începutul mişcării naţionale române de emancipare socială şi independenţă faţă de dominaţia feudală din Transilvania, în care nu erau consideraţi naţiune, ci doar o valahime tolerată – olahok –  din 1437 prin Unio Trium Nationum (unirea frăţească a ungurilor, secuilor şi saşilor propăşiţi sau colonizaţi în Dacia Superioară). Alături de Simion Bărnuţiu au fost corifeii blăjeni şi tânărul avocat Avram Iancu. În sprijinul românilor ardeleni au venit la Blaj revoluţionarii moldoveni Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negri. Din Muntenia a sosit doar Dumitru Brătianu, celorlalţi nu li s-au mai dat paşapoarte de intrare în Ardeal.

Cu toate aceste drepturi istorice şi sociale, Dieta de la Cluj, formată din trei sute de reprezentanţi, dintre care 273 erau unguri şi secui, 24 saşi şi 3 (trei) români, a aprobat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Reprezentarea valahimei tolerate în Dieta Principatului Transilvan, după cum se vede nu era nici măcar cu adevărat simbolică şi demonstrează pe deplin cât de reprimată era naţiunea română majoritară în principat. Sunt istorici care strecoară în scrierile lor că însuşi Petofi Sandor ar fi fost surprins că în Dietă sunt atât de puţini olahok! Nu înţeleg ce scop mai are această distorsiune, când se ştie că el a fost unul dintre cei ce au întocmit  manifestul, proclamaţia de la 15 Martie 1848, în care pretindeau că Ardealul şi Banatul să fie alipite Ungariei. Oricum norii unei furtunii devastatoare se adunau deasupra acestor naţiuni în lupta lor pentru drepturi egale.

„Salvaţi patria!” a fost extraordinarul strigat a lui Lajos Kossth în parlamentul Ungariei în data de 11 iulie 1848, când şi-a dat seama de furtuna stârnită împotrivă prin desconsiderarea celorlaltor naţiuni înglobate cărora nu le-a recunoscut drepturile democratice ale timpului, ale revoluţiei europene. În spatele strigătului venea cerinţa a 42 (patruzeci şi două) de milioane de forinţi pentru formarea unei armate naţionale – Honvedseg – să înfrângă duşmanii Ungariei Mari. Istoricii unguri susţin că discursul lui Kossuth a fost o capodoperă oratorică, şi probabil a fost  pentru că imediat a primit suma cerută, înfiinţând o armată de două sute de mii de combatanţi pentru apărarea patriei.

Toamna 1848 e ameninţătoare. Spre Budapesta se îndreaptă cincizeci de mii de militari croaţi, conduşi de generalul Josip Jelacic. Croaţii pierd două bătălii cu Honvedseg-ul, ungurii jubilează şi Kossuth devine preşedintele Ungariei. Dar triumful e efemer fiindcă în cea de-a treia bătălie la care se alătură şi trupe habsburge(!!), Honvedseg-ul e învins şi drumul spre Budapesta e deschis. Dar lovitura de teatru vine din partea împăratului, care se pare că a fost trezit mai mult decât se aştepta, fiindcă dizolvă adunarea naţională ungară, ia înapoi toate concesiunile dăruite pe tavă, ca un adormit ce a fost în primăvară. Practic este o rupere a relaţiilor între habsburgii imperiali şi ungurii revoluţionari, în urma căreia aceştia, în frunte cu Lajos Kossuth, îşi fac valizele şi se retrag la Debreţin.

O picătură de revoluţie vieneză, nu iau decât ipotetică ideea că de data aceasta ungurii au pus scânteia revoluţiei la Viena între studenţi, de la ei s-a extins la lucrătorii vienezi şi a atins şi un batalion din garnizoana Vienei. Zaveră în toată legea îl sperie pe bătrânul împărat şi cu toată curtea, în mare panică, o şterg din Viena. Dar, în scurt timp, armata îşi face datoria faţă de împărat şi răscoala e înăbuşită. Un mic amănunt: generalul polonez Iosif Bem. Un  general  deosebit ce nu s-a predat ruşilor, în 1832, ci a trecut cu o parte din combatanţii săi în imperiul habsburgic şi s-a pus în slujba împăratului, care l-a şi decorat. Dar, acum, la Viena a fost de partea revoluţionarilor vienezi, pierzând, şi-a făcut lada de campanie şi împreună cu câţiva combatanţi a trecut de partea lui Kossuth la Debreţin, garantându-i loialitate. Excepţională carieră militară: din loialitate în loialitate! Kossuth, strâmtorat şi plouat la Debreţin, după o bătălie pierdută cu armatele croato-habsburgice, l-a primit cu braţele deschise şi îl pune să organizeze, şi să conducă, o armată de zece mii de secui din Transilvania cu care va face prăpăd printre românii ardeleni.

Schimb de ştafetă habsburgică, în decembrie 1848, bătrânul împărat Ferdinad al V-lea e puţin sfătuit, şi un pic împins să demisioneze în favoarea nepotului său de 18 ani abia împliniţi, Franz Joseph. Mare fast habsburgic, fiindcă e mult mai bine o schimbare decât o înmormântare. Dar Kossuth şi ai lui de la Debreţin nu-l recunosc ca rege, pentru că nu a depus jurământ faţă de Ungaria. Adevărat, adolescentinul împărat, nu a dat fuga până la Debreţin să îngenuncheze, musai, şi Kossuth să-i pună pe cap coroana Sfântului Ştefan lui Franz, ce trebuia să jure, musai, credinţă Ungariei. În schimb Franz Joseph şi-a pus pe cap o pălărie tiroleză de vânător de cerbi şi a dat iama în ei prin pădurile imperiului, lăsându-l pe Kossuth să dea iama cu Honvedseg-ul în Transilvania.

La Porţile Apusenilor în ianuarie 1849. La Debreţin, Kossuth este tot mai îngrijorat fiindcă dinspre Budapesta vin veşti tot mai rele şi cu ele parcă aude tobele armatei imperiale venind. Generalul Bem este singurul care, prin victoriile sale militare, îi aduce speranţe, de data această după cucerirea Clujului din mâna habsburgilor, ceea ce i s-a părut victoria stăpânirii Principatului Transilvan, cu câteva excepţii. Cu această victorie asupra Clujului, Kossuth numeşte înalt comisar al Clujului pe ungurul său de încredere, Ladislau Csany, care, prin noile ordine revoluţionare, porunceşte slugilor să se supună în opt zile! Aşa numea el pe românii ardeleni: slugi. Cum slugile nu s-au supus Honvedseg-ului, format în Transilvania în majoritate de secui, aceştia s-au apucat de ce ştiau ei cel mai bine şi mai bine: jaf, torturi şi violări, omoruri şi incendii. Avram Iancu notează în jurnalul său că acum, în ianurie 1849, ungurii intră pe Valea Someşului Rece, deci în Ţara Moţilor. Întâi, moţii luaţi prin surprindere de agresivitatea bestială a ungurilor suferă mult, au pierderi omeneşti sunt jefuiţi şi incendiaţi. La a doua incursiune a ungurilor, moţii sub comanda centurionului Indrei Roşu îi biruiesc pe unguri, care o iau la fugă lăsând în urma lor mulţi răniţi şi morţi. În aceste lupte ale moţilor de pe Valea Someşului Rece, încununate de succese, legionarii lui Indrei Roşu primesc un mare ajutor din partea femeilor, a moaţelor care sub comanda Pelaghiei Roşu se îmbracă în haine bărbăteşti şi în cete călare de pe culmi dau impresia unor alte forţe ce se pregătesc să atace. În timpul luptelor apariţia lor călare pe culmi a dezorientat şi descurajat pe ungurii ce au crezut că vor fi încercuiţi de noi forţe şi au început retragerea în panică ceea ce a fost de mare ajutor moţilor să-i biruie, să-i învingă.

15 martie 1849! A şi trecut un an de când Petofi de pe treptele Muzeului Naţional făcea publică democratica, revoluţionara lor proclamaţie deplina egalitate cetăţenească şi religioasă  devenite vorbe goale, revoluţionare de moment. Acum, aici nu se mai aud discursuri înflăcărate, în care jurau victorie pe Dumnezeul strămoşilor lor, nici poezii şi cântece patriotice sforăitoare, acum Budapesta este ocupată de forţele militare imperiale şi primăvara este rece, tristă, în rugăciune. În aceste zile, la Debreţin conducătorii revoluţionari stau înţepeniţi în îngrijorare în faţă Constituţiei de la Viena prin care li se iau vechile drepturi şi li se contestă orice autoritate asupra Croaţiei, Sloveniei, Dalmaţiei şi Transilvaniei, ce este o puternică lovitură pentru kossuthişti. Este şi o indirectă declaraţie de război împotriva lor şi totodată o legalizare a luptelor pentru drepturi cetăţeneşti şi de autodeterminare a celorlalte naţiuni pe care ungurii vor să le domine în Ungaria lor mare, care, în această primăvară, este practic încercuită. Ţările apusene s-au îndepărtat, nu îi ajută, nu le acordă nici măcar sprijin moral, revoluţionar cu excepţia lui Friedrich Engels ce îi laudă şi atât.

Pe Valea Someşului Rece a Munţilor Apuseni, Honvedseg-ul sunt la a treia încercare nereuşită de a supune slugile conform ordinului înaltului comisar Ladislau Csany, adică pe români. În această încercare au trimis o mie şase sute de soldaţi şi armament greu pentru a-i rade de pe faţa pământului pe olahok. S-a  întâmplat tocmai invers, cu rasul de pe pământ, fiindcă legionarii lui Indrei Roşu, ajutat de pe margine de cetele de moaţe conduse de Pelaghia Roşu ce simulau noi forţe de iminent atac, i-au bătut cumplit, înjumătăţindu-i.

Primăvara sfântă, aşa a numit-o Kossuth în oratoria lui de încurajare a  revoluţionarilor săi şi ca răspuns la Constituţia de la Viena au pregătit o Declaraţie de independenţă. Prin aceasta au dovedit că sunt depăşiţi de situaţie şi nu-şi dau seama de sumbrele perspective, rămânând plini de ei, şi în ei de idealul unei Ungarii Mari, au vrut să le demonstreze habsburgilor cine sunt ei, cât de viteji pot fi, adunându-se în marea biserică reformată din Debreţin, unde în stil pompos împletit cu rugăciuni şi jurăminte iau o mare hotărâre anti-habsburgică ce le va fi fatală. În declaraţia lor de independenţă destituie Casa Habsburgică şi pe Kossuth îl proclamă guvernator preşedinte. Bravo şi urmează marele ospăţ unguresc cu palincă şi vorbe mari patriotice, gulaş gras, ceardaş şi cântece de vitejie, până sub masă. Asta este, asta îmi place la revoluţionarii kossuthişti: ţara arde şi ei se îmbracă strălucitor, se încing cu săbii şi merg la biserică să destituie Casa Habsburgică care i-a eliberat de sub turci. Clasicul ridicol unguresc prin grandomanie.

Pactul habsburgilor cu romanovii din mai 1849Destituita Casă Habsburgică din toate drepturile ei asupra Ungariei, în biserica reformată din Debreţin, în loc să accepte situaţia, dă fuga la Casa Romanovilor şi amarnic ce se plânge, până ce romanovii impresionaţi o mângâie pe creştet şi-i promit mare ajutor militar împotriva lui Kossuth! O veste foarte proastă, citind numai cifra forţelor: 194.000 de ruşi împreună cu 176.000 de austrieci împotriva a 170.000 de unguri!! Chiar dacă ţinem cont de mult trâmbiţata vitejie ungurească – care de-a lungul istoriei s-a demonstrat numai împotriva populaţiei civile, sărace şi neînarmate – în acest an, 1849, întrevăd un deznodământ ce nu le va fi favorabil. Aceste cifre sunt dintr-o istorie ungurească, care nu menţionează  nimic de numărul combatanţilor şi luptele celorlalte naţiuni ce li se opun, îi ignoră din grandomanie, să scoată în evidenţă că două mari imperii se împotrivesc libertăţii şi drepturilor lor sfinte. Să continuăm ideea grandomaniei ungureşti până la sfârşit, citind din Apel către popoare, al guvernului revoluţionar de la Debreţin adresat ţărilor europene: „Pe pământul Ungariei se decide soarta Europei. Cu acest pământ, libertatea lumii pierde o mare ţară, cu această naţiune se pierde un erou credincios”. Nu comentez modestia că pe pământul Ungariei se decide soarta Europei fiindcă puteau afirma că soarta lumii stă pe umerii eroului credincios, mă simt obligat să prezint sursa citatului: Paul Lendvai în „Ungurii”, Editura Humanitas, pag.249 şi să vă dau un exemplu de cum libertatea lumii pierde o mare ţară. Tot mai strâmtorat şi disperat, în mai 1849, eroul credincios al libertăţilor – Kossuth – trimite la Câmpeni un emisar al său, Ion Dragoş, să medieze o pace cu Avram Iancu şi legionari lui, cu promisiunea că pe timpul tratativelor nu vor avea ostilităţi din parte armatei sale. Avram Iancu, acceptă masa tratativelor, în acelaşi mod paşnic de întreruperea ostilităţilor şi de la Câmpeni trece la Abrud împreună cu prefecţii lui. În timpul tratativelor, Maiorul Hatvani cu honvezii săi se năpustesc asupra Abrudului asediindu-l, călcând înţelegerea făcută. Ca prin minune Avram Iancu scapă dar perfecţii Ion Buteanu şi Petre Dobrea, care erau la masa tratativelor, sunt luaţi prizonieri, iar honvezii, în majoritate secui, se dedau la jafuri şi omoruri a românilor din Abrud şi Roşia Montană. Un masacru cumplit de două zile până ce se întoarce Avram Iancu cu legionarii săi. Izbitura moţilor a fost atât de puternică încât până seara numărul honvedzilor a fost înjumătăţit. A doua zi, pierzând din nou, Maiorul Hatvani se retrage în mare grabă, după ce îl aruncă de la etaj, pe fereastră, pe prefectul Petre Dobre iar pe Ion Buteanu îl iau cu ei ca ostatic, ca să-l spânzure când scapă de urmărirea moţilor. Aceasta este un exemplu tipic de libertate a lumii la care se dădea Kossuth zis eroul credincios, pe care moţii, pe bună dreptate, o ţin minte ca pe o încă ticăloşenie  ungurească. Moţii acum, dezlegaţi de înţelegere, şi-au făcut  dreptate cum au crezut faţă de unguri, ba l-au găsit şi pe Ion Dragoş pe care l-au considerat trădătorul lui Avram Iancu şi ai prefecţilor moţilor şi i-au spus: „Zii, mă, Tatăl Nost’ că trebe să mori” şi-au băgat lăncile în el. Victoria moţilor la Abrud nu o durat mult, fiindcă în câteva zile Maiorul Hatvani s-a întors cu trei mii de honvedzi şi tunuri şi a fost cea mai neagră zi a moţilor din acest an, până ce au sosit noi legiuni în ajutor. Au urmat luptele decisive în Abrud şi pe văile pe care honvedzii biruiţi de legionari încercau să scape. Istoricii, din documentele vremii, scriu: „din cei trei mii de honvedzi au mai scăpat cu viaţă nu mai mulţi de o sută, două. Iar în cele trei lupte de la Abrud, Honvedseg-ul a pierdut în jur de cinci mii de militari. Mulţi morţi au fost şi de partea moţilor, mai ales printre familiile locuitorilor răsfiraţi în care au năvălit honvedzi în căutare de aur, scriu istorici. Despre pierderile aducătorilor de libertatea lumii, un istoric ungur, s-a scăpat şi, a scris că la Cerbul, valea s-a transformat într-un sicriu deschis pentru o mie şapte sute de honvedzi, iar Avram Iancu notează în jurnalul său: o pierit toată turma lui Hatvani. După ani, un bătrân moţ legionar tot spunea: Aşe o vrut Dumnezeul unguresc să-i pedepsească aspru pe ungurii lui, să-i înveţe minte să se ţină de legământ. Făţărnicia ungurilor îngâmfaţi s-a întors împotriva lor şi o parte din soarta kossuthiştilor s-a hotărât în Ţara Moţilor. Adevărul istoric din Ţara Moţilor este omis de istorici unguri.

Pal Vasvari supranumit Kossuth cel mic. După primăvara cea sfântă în care guvernul de la Debreţin, nerecunoscut la Viena, a înregistrat nişte victorii vremelnice în faţa croaţilor şi-a imperialilor a urmat vara pierzaniei!! Târziu şi degeaba Kossuth a înţeles ceea ce a respins semeţ tot timpul, el, tinerii unguri, guvernul lui că: 1848 a fost anul în care toţi oamenii trebuiau să devină liberi şi egali în drepturi, ei şi naţiunile lor. A acceptat târziu şi nu din convingere ci din instinct de conservare, începând să caute apropiere de conducătorii revoluţionari din ţările vecine. Trebuie să cunoaştem istoria aşa cum a fost şi din ea subliniez un pasaj în care Nicolae Bălcescu, în 1848, a încercat să negocieze democratic cu Kossuth situaţia românilor ardeleni, iar răspunsul scris al slovacului Lajos Kossuth a fost: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă ca popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”’ (Din „Transilvania sub Maghiari şi Români” de Vasile M. Teodorescu, Bucureşti, 1941, pag.60, reprodus şi în „extra hungarian non est vita” – o recenzie extinsă, apărută la Editura Nagard, 1983, a Istoriei Naţiunii Maghiare de dr. Gorog Ferenc). Verificaţi. În 1849, în plină vară a pierzaniei, Kosuth îşi aduce aminte de Nicolae Bălcescu şi apelează la el să mijlocească o înţelegere între românii ardeleni şi ungurii lui! Gros obraz de mare revoluţionar absorbit, după ce a întins cursa de la Abrud lui Avram Iancu şi-a perfecţilor săi veniţi la masa tratativelor. Nereuşind, încearcă să se răzbune, să cucerească citadela Munţilor Apuseni cu orice preţ. Pregăteşte o campanie condusă de generalul Pal Vasvari, unul dintre tinerii unguri care a contribuit la redactarea manifestului revoluţionar din 15 martie 1848, devenit un înflăcărat susţinător a lui Kossuth, motiv pentru care i-a mers numele de Kossuth cel mic. Planul militar era să pătrundă în Munţii Apuseni pe Valea Someşului Rece, să treacă prin foc şi sabie tot ce este românesc, să înfrângă rezistenţa legiunilor întâlnite şi peste Muntele Mare să coboare şi să asedieze Câmpenii lui Avram Iancu. Campania a fost minuţios organizată formată din trei mii de honvedzi bine echipaţi şi cu tunuri. Au intrat pe vale, au jefuit şi incendiat toate aşezările româneşti până ce au ieşit în munte, la Fântânele, unde Avram Iancu cu tribunii şi legionarii lui fixaseră bătălia. A fost încă un dezastru total pentru unguri, în care Kossuth cel mic, trei comandanţi şi opt sute de honvezi şi-au găsit sfârşitul vieţii lor. În asemenea încleştări pe viaţă şi moarte sunt pierderi de ambele părţi, dar ungurii au pierdut-o şi s-au retras în mare spaimă urmăriţi şi seceraţi de moţi, până la ieşirea din Munţii Apuseni. Aceasta a fost ultima încercare a lui Kossuth de-a cuceri Ţara Moţilor pentru a supune slugile în opt zile. Vara pierzaniei lor venea din toate părţile cu mari dezastre pentru Honvedseg şi Kossuth a trebuit să se refugieze din nou, de data asta la Szeged. Ultimul refugiu în Ungaria.

Iulie 1849 – un dezastru jur împrejur. Honvedseg-ul lui Kossuth se confruntă cu armata habsburgică condusă de generalul Haynau, un duşman de moarte al kossuthiştilor, de armata patrioţilor croaţi condusă de vajnicul general Josip Jelacic, de sârbii dezlănţuiţi fără milă ai lui Kuzman Todorovic, în timp ce legiunile lui Avram Iancu curăţau Munţii Apuseni de ultimele rămăşiţe ungureşti şi secuieşti, care cum veniră se făcură tot o apă şi-un pământ. Armata ţaristă, condusă de prinţul Paskievici, a zdrobit, la Albeşti – Sighişoara, Honvedseg-ul condus de generalul Josef Bem. În timpul acestei bătălii dezastruase a dispărut Petofi Sandor pentru că ori cât  a fost căutat nu s-a găsit. Au apărut păreri; luat de ruşi rănit fiind sau ca prizonier valid. O altă variantă, tot ungurească, dar mai puţin de luat în seamă, este că ar fi trecut la ruşi fiind spionul lor. Ruşii au luat prizonieri o mie şase sute de honvedzi, toţi trimişi în Siberia, printre aceştia se crede că ar fi fost şi Petofi Sandor. De aici încep legendele ce îl eternizează în istoria celor mai proeminente personalităţi ungureşti. Născut sârb, Petrovics după tată, se transformă în poetul maghiar Petofi Sandor fiind considerat scânteia revoluţiei ungureşti de la 15 Martie 1848 ca să sfârşească ca poet siberian, Aleksandr  Petrovici. Dacă ar fi fost spion rus nu s-ar fi căsătorit cu fata unui poştaş siberian ci cu o mare prinţesă rusă din Petersburg. Cât priveşte soarta Generalului Bem, pe care subordonaţii lui secui îl alintau Bem apo – adică tata Bem, pentru că le permitea toate atrocităţile împotriva românilor ardeleni, a avut o presimţire sumbră prin dispariţia misterioasă a aghiotantului său, Sandor fiom, simţindu-se deprimat. Din această stare de înfrânt moral, l-a trezit la realitate ordinul lui Kossuth, de-a se retrage în Banat cu Honvedseg-ul ce i-a mai rămas, pentru ultima s-a bătălie asupra Timişoarei. În acest timp, la Sezeged, Kossuth îşi făcea bagajele de refugiu extra hungariam şi pregătea epilogul trist al Ungariei Mari.

August 1849 – Epilogul negru. Cetatea Timişoarei nu a putut fi cucerită de Honvedseg-ul lui Kossuth în 114 zile de asediu, iar acum trebuia să se întoarcă cu spatele la Cetate fiindcă trebuia să facă faţă trupelor ţariste şi habsburgice ce veneau în ajutorul asediaţilor aflaţi la capătul puterilor. Ultima bătălie, dată undeva lângă o comună, a dus la o înfrângere a ungurilor de către cele două armate imperiale. În data de 9 august, soldaţii armatei habsburgice sub comanda generalului Haynau intră victorioşi şi eliberatori în Cetatea Timişoarei. Două zile mai târziu Honvedseg-ul format din 11 generali, 1.426 de ofiţeri şi 32.569 de soldaţi se predau generalului Haynau la Şiria, lângă Arad. A fost alegerea ungurilor, a fost marea lor greşeală fiindcă generalul austriac, Haynau, a fost cel mai mare duşman al kossuthiştilor, îi ura cu o înverşunare de moarte, ceea ce s-a văzut de la început, când a condamnat toţi generalii la moarte, unii prin spânzurare şi pe alţii prin împuşcare. Nu văd vreo diferenţă, se ştie doar că generalii ce s-au predat erau de diferite naţionalităţi: cinci erau unguri, care nu prea ştiau bine să vorbească ungureşte, trei erau germani, doi armeni, un croat şi un sârb, nici asta nu a mai făcut vreo diferenţă în faţa necruţătorului Haynau. Generalul Bem, deşi rănit în luptele de lângă Cetatea Timişoarei, nu acceptat ideea prizonieratului şi din nou a ales vechea lui cale de a dispărea cu un moment mai devreme din năpastă. Împreună cu o mână de combatanţi devotaţi a trecut în imperiul otoman, unde bravul catolic s-a convertit la islamism, preţ plătit sultanului care l-a numit Amurat Paşa şi l-a trimis înalt funcţionar undeva la capătul imperiului, unde s-a şi prăpădit destul de repede. Ungurii au ţinut mult la Bem apo  îndeosebi cei zece mii de secui, pentru că li s-au trecut cu vederea atrocităţile abominabile împotriva românilor ardeleni fără apărare. Sursele istorice enumeră sute de sate româneşti răvăşite, distruse, incendiate şi sute de mii de români paşnici, fără apărare, omorâţi. Prinţul Paskievici, conducătorul armatei ruseşti a raportat ţarului că Ungaria se află la picioarele Majestăţii Voastre şi s-a pus pe petreceri până ce a ajuns la Petersburg, unde a fost primit ca un erou şi decorat. Tipic la acele vremuri cu imperii şi imperatori, şi apropo, Franz Joseph, tânărul împărat habsburgic, după înfrângerea lui Kossuth, a dat o fugă până la Petersburg să-i pupe mâna ţarului Nicolae Întâiul, pentru ajutorul militar acordat. Cât îl priveşte pe slovacul Lajos Kossuth din mare revoluţionar ungur s-a prăbuşit  în jalnic fugar, răzându-şi podoaba feţii sale – barba şi mustaţa ungurească – deghizându-se în valet polonez şi cu paşaport fals a trecut în Turcia, apoi a rătăcit mulţi ani prin viaţă, tot făcându-le ungurilor planuri de Ungarii, una mai mare ca alta, până s-a stins. Este un mare simbol pentru unguri, fiind un duşman de moarte a tot ce nu era unguresc şi a celor ce nu au acceptat supunere faţă de el şi asimilarea ungurească. Un fel de cerber al mitologiei ungureşti. A devenit o fantomă istorică care, împreună cu celelalte fantome ale revoluţiei din 1848-1849, ies în fiecare Martie din negura trecutului mort şi aţâţă pe unguri să refacă Ungaria Mare cu orice preţ, împotriva timpurilor în care trăiesc. Şi nu sunt singure, se tot înmulţesc de atunci întruna, fiindcă de mici, în continuu,  sunt învăţaţi că sunt superiori faţă de ceilalţi din jurul lor, din toată lumea, sunt îndoctrinaţi temeinic cu vitejie arpadiană şi o iraţională pretenţie de Ungarie Mare. Deşi de la acea revoluţie, pierdută din îngâmfare ungurească prin desconsiderarea vecinilor între care s-au aciuit, au trecut 165 de ani ei nu vor să înveţe nimic din mersul omenirii, care le-a spus de două ori NU ambiţiei de Ungarie Mare, prin supunere şi asimilarea vecinilor: Trianon 1921, Paris 1947. Degeaba, nu vor să înveţe nimic din istorie, nici din vremurile pe care le trăiesc.

 

Spiritul Timişoarei

 

Rămân la Timişoara Noastră, a tuturor care au trăit în ea de la începutul mileniului doi, când este  consemnată ca o fortăreaţă de pământ undeva printre întinsele mlaştini ale Timişului numit Castrum regium Themes şi până în zilele noastre. Arheologii au găsit şi urme traco-dacice şi romane, dar în documente apare târziu ca o fortăreaţă „ţărăneasca”’ ridicată  împotriva barbarilor, cum se numeau la vremea aceia şi mult după aceia, până ce ungurii, prin recunoscuta lor diplomaţie de ademenire şi plată în natură, au schimbat termenul în popoare migratoare, dintre care ei sunt primii printre barbari. Apoi Cetatea Tymes a devenit feudă ungurească. La începutul secolului XIV-lea, după stingerea arpadienilor, primul rege străin al ungurilor, Carol Robert de Anjou, transformă fortăreaţa de pământ într-o cetate de piatră şi rămâne în ea aici, în Banat, în castrum nostrum regis de Thumuswar care devine după plecarea regelui Cives de Themeswar până în iunie 1552, când Cetatea este cucerită de turci şi devine reşedinţă de paşalâc turcesc pentru 164 de ani. Toate încercările de eliberare a Cetăţii de sub ocupaţia turcească au fost zadarnice până în octombrie 1716, când Prinţul Eugen de Savoia îi învinge pe otomani şi intră victorios şi eliberator în Cetate, care va fi sub stăpânire habsburgică totală până în 1867, este perioada de maximă înflorire economică, urbană şi civică a Cetăţii în parametrii lumii apusene. Trebuie menţionat un fapt istoric pe care ungurii îl omit când vorbesc de Themeswar-ul lor: de la început, Prinţul Eugen de Savoia adresează împăratului habsurg, propunerea ca Banatul (spaţiul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Cetatea Temesbourg să nu mai fie anexată Ungariei, cum, imediat după eliberarea Cetăţii au pretins stările privilegiate maghiare. În iulie 1717 de la Viena soseşte proiectul de organizare a Banatului. Ungurii insistă la curtea habsburgică, dar împăratul le refuză pretenţiile şi în iulie 1719 semnează un decret prin care Banatul primeşte statut de dominion imperial cu capitala la Temesbourg. Clar şi aşa rămâne aşa până ce împărateasa Maria Tereza, de dragul ginerelui ei ungur, aprobă ca o parte din Banat să fie anexată Ungariei. Nu pentru multă vreme, fiindcă sub împăratul Joseph al II-lea, printr-o diplomă specială, Temesbourg devine oraş regesc liber şi datorită faptului că după înlăturarea turcilor Banatul a fost intens colonizat cu o populaţie germană, şvabii. Banatul şi Timişoara au avut parte de peste o sută de ani de pace benefică din toate punctele de vedere. Pacea este o minune pentru oameni. Anul revoluţionar 1848 găseşte Timişoara în plin avânt economic, aşa că prin bună înţelegere cetăţenească revoluţia timişorenilor este doar o mare manifestare în Piaţa Primăriei unde se ridică patru altare: romano-catolic, evanghelic, ortodox şi evreiesc şi se oficiază slujbe religioase în semn de mulţumire pentru libertatea în care trăiesc. Unic în Europa, citiţi! Şi toate ar fi rămas aşa, în concordie, dacă nu veneau ungurii kossuthişti cu pretenţiile lor de dominare la care cetăţenii se opun şi atunci Honvedseg-ul îi asediază din aprilie până la începutul lui august 1849, când este învins de cele două armate imperiale. După revoluţie care, de fapt, în Banat şi Transilvania, a fost un război de secesiune unguresc, habsburgii învingători dau o nouă constituţie Banatului prin care este considerat provincie autonomă faţă de Ungaria, iar prin ordonanţă imperială Timişoara rămâne oraş liber regesc. Limba oficială a administraţiei este germana. Recensământul Timişoarei din 1851 arată: 8.775 germani, 3.807 români, 2.346 unguri, 1.770 sârbi, plus 2.880 alte naţionalităţi. Cu tot acest recensământ executat de administraţia germană şi altele, minoritarii unguri continuă să pretindă dreptul lor istoric asupra Banatului. Odată cu compromisul austo-ungar, noua dominare ungară nu are decât un singur scop: maghiarizare intensivă până la absorbire totală a celorlalte naţionalităţi iar românii sunt înregistraţi din nou ca olach  până la sfârşitul anului 1918.  Administraţia românească se instalează încet, cu împotriviri şi dificultăţi, dar luând modelul habsburgic de oraş liber începe să progreseze datorită drepturilor şi libertăţilor sociale acordate egal tuturor cetăţenilor. Toate naţionalităţile îşi păstrează entitatea şi confesiunile, au biserici, şcoli şi presa lor. Buna înţelegere primează. Din copilărie îmi amintesc că în cartierul în care m-am născut, Fratelia, toţi vorbeam amestecat. Bunicii mei după Mama vorbeau curent pe lângă română germană, ungureşte şi sârbeşte. Mama şi sora mea vorbeau foarte bine şvăbeşte şi ungureşte, eu mă înţelegeam cu toţi copiii vorbind amestecat. Acum, sunt convins că acesta a fost spiritul timişorean adus de habsburgi, începând cu victoria Prinţului Eugen de Savoia asupra otomanilor. Toată evoluţia normală este puternic perturbată de al 2-lea Război Mondial şi de ocupaţia sovietică din 1944 până în 1958, timp în care s-a instalat dictatura comunistă şi s-a tras cortina de fier. În această perioadă au avut loc şi mari schimbări demografice. Populaţia germană a fost grav afectată de război, imediat după război când ruşii i-au deportat la muncă forţată, apoi după 1970 când au început să se repatrieze în Germania. O mare pierdere pentru România. Evreii timişoreni nu au suferit persecuţii în timpul războiului, ca în alte ţări, ba mai mult, alţi evrei din alte părţi au găsit în Timişoara siguranţă în acele vremuri, au devenit comunişti de nădejde ai dictaturii până ce au instalat temeinic comunismul după care au emigrat, care încotro. Ungurii au rămas aceiaşi iredentişti înrăiţi şi de la început au trecut de partea comunismului impus, ca să se răzbune pe români. Primii douăzeci de ani au fost o adevărată teroare comunistă, apoi  totul s-a relaxat, viaţa s-a îmbunătăţit, s-au făcut progrese economice şi sociale până când au înnebunit cu toţii!  Comunismul prin el însuşi alienează, iar noi, românii suntem o naţiune fără rezistenţă, şi nu opunem rezistenţă, pentru că avem o replică sfântă: Ce-a vrea Domnul! Şi cum Domnul nu vroia nimic, de mult, de la  noi, a fost cum a vrut tovarăşul! Şi a fost un dezastru naţional.

 

Urmaşii fantomelor naţionale       

 

La Timişoara, după 165 de ani de la Revoluţia din 1848 şi războiul de secesiune al ungurilor din 1849, viaţa era foarte grea sub dictatura comunistă de sorginte ceauşistă pentru toţi citadinii ei, indiferent de naţionalitate, ce trăiau acum în frig, foame şi frică, era la fel ca după ocuparea sovietică din 1944. Situaţia devenise insuportabilă, şi dominoul comunist începuse să cadă, urma să cadă şi în România, mai rămăseseră câteva momente înaintea schimbărilor, pe care nimeni nu le bănuiau cum vor fi, dar vor fi! Şi totul a pornit de la un incident particular, nelegat cu nimic starea situaţiei politice sau de vreun spirit revoluţionar. A fost o întâmplare de moment, ce nu a avut, după acele momente, nici o legătură cu evenimentele  revoluţionare de la Timişoara, din România în Decembrie 1989.

Un preot reformat, Laszlo Tokes, cu dosar de cadre gros şi bine pătat la Episcopia Reformată din Oradea şi altele la Securitate, atât de colaborator cât şi de iredentist urmărit, încă din studenţie, de data aceasta era în litigiu cu episcopul reformat Laszlo Papp. Nu era ceva nou, pastorul încă de la începutul carierei, 1975, la Braşov se curta cu Securitatea iar din 1977 se curta cu credincioasele din Dej, unde mai bine a acceptat să fie ajutor de pastor, în loc să meargă într-o comunitate rurală ungurească unde era nevoie de un preot reformat. În timpul acesta dosarele tânărului pastor înfocat de hormoni şi iredentism se îngroşau până în 1984 când, episcopul reformat Laszlo Papp, în urma unui raport din partea comisiei de disciplină despre activitatea ajutorului de pastor, îl trimite  disciplinar din Dej într-o comună rurală ungurească ca pastor. Laszlo Tokes nu acceptă apostolat într-o comună fără asfalt şi credincioase ne emancipate şi se mută înapoi la Cluj, la părinţii săi. Tatăl pastorului, Istvan Tokes, era profesor la Institutul reformat din Cluj pe care-l absolvise şi fiul său, se curta şi el cu Securitatea, care-l cunoştea bine pentru iredentismul ce mocnea din el şi atinsese cotele urii faţă de tot ce era românesc. Era cunoscut ca un antiromân înverşunat din vremea când  Honvedseg, lui Horthy de data asta, a  intrat  în Cluj în Septembrie 1940, şi el imediat şi-a lăsat studiile din Elveţia venind la Cluj să se pună în slujba horthismului cu trup şi ură împotriva românilor. După retragerea Honvedseg-ului, în 1944, Istvan Tokes s-a spovedit imediat la comunişti şi securişti. Aşa-s pastorii reformaţi, se tot reformează şi cum se reformează tata la fel şi fiul. Treabă multă şi serioasă la Securitatea din Cluj, iniţial ruso-iudaică-iredentistă. În 1986, Episcopul Laszlo Papp printr-un colonel de Securitate primeşte o sarcină de îndeplinit, adică să-l aducă pe Laszlo Tokes în Timişoara, ceea ce înseamnă că Securitatea avea un plan cu el. Sarcina este dusă la îndeplinire şi din 1986, Laszlo Tokes devine asistent de pastor la Biserica Reformată de la Maria, cu explicaţia că s-a reconsiderat sancţiunea disciplinară precedentă a pastorului. Instalat la Timişoara este sub pus sub supravegherea ofiţerului de Securitate Radu Tinu, fiind folosit ca nadă pentru iredentiştii interni şi externi, plus alte mărunţişuri securistice pentru că era bine prins în plasa lor, dovedit ca mincinos ordinar, duplicitar dezgustător şi antiromân o sută de procente. Era omul domnului, fără dumnezeu.

Având gene mizerabile de personalitate, intră în conflict cu bătrânul pastor al bisericii, Leo Peuker, alt informator de nădejde, conflict ce se amplifică şi iar intervine Episcopia Reformată. Bătrânul pastor cedează printr-un infarct şi Laszlo Tokes îl ridică în slavi cu vorbe, tipic la ipocriţi, şi rămâne pastor plin. Totul pare aşezat până ce nişte reclamaţii, de ordin financiar, ajung la Episcopia Reformată şi îi aduc din nou comisia de disciplină pe cap, apar noi fricţiuni între episcop şi Tokeş, învinge episcopul reformat care îl mută disciplinar în mediul rural. În acest interval Tokes scrie scrisori în Ungaria cât de prigoniţi sunt ungurii sub Ceauşescu şi refuză să plece, îşi aduce avocaţi şi cere un recurs. Pierde şi recursul şi i se fixează termenul de evacuare 15 decembrie 1989 şi mutare la Mineu în judeţul Sălaj. Unii dintre enoriaşii reformaţi fac pichet în faţa locuinţei bisericii şi informează trecătorii despre nedreptatea ce i se face pastorului. Încet lumea se adună şi, deşi, nu cunosc adevărul situaţiei sunt de partea pastorului pentru că în acei ani toate relele în România veneau de la Ceauşeşti şi astfel s-a declanşat scânteia revoluţiei  timişorene dintre acei oameni trecători pe acolo. NU Laszlo Tokes  a fost scânteia revoluţiei, a fost doar o întâmplare că în faţă casei parohiale să se producă scânteia revoluţiei timişorene. Cercetaţi evenimentele, ascultaţi cu luare aminte mărturiile celor ce au fost acolo, atunci şi judecaţi toate documentele acelei săptămâni, Laszlo Tokes a fost unul dintre cei mai mari beneficiari ai revoluţiei de la Timişoara. Oamenii adunaţi în faţa casei parohiei în care locuia pastorul, în spontaneitatea creată îi cereau să iasă la fereastră şi să vorbească, şi de fiecare dată când a ieşit la fereastră spunea: mergeţi acasă, totul e în regulă. Nimic altceva, deci pastorul scânteie era de fapt o anti scânteie revoluţionară. Când mulţimea înflăcărată, insistentă i-a cerut: Veniţi cu noi, Laszlo Tokes s-a ascuns după perdele şi nu a mai ieşit deloc la fereastră. Lumea l-a lăsat, în plata Securităţii şi a Domnului, a trecut podul şi a început revoluţia în faţa judeţenei de partid. Laszlo Tokes s-a ascuns în casa parohială până ce a venit Miliţia şi l-a evacuat forţat la Mineu, într-o casă mare înconjurată de linişte rurală, departe de revoluţionarii timişoreni care erau târâţi în aresturi şi maltrataţi, departe de cei ce  cădeau în faţa gloanţelor.

Aceştia au fost adevăraţii eroi ai revoluţiei, nu Laszlo Tokes ce este marele beneficiar al ei, care imediat a fost primit la Bucureşti de către Ion Marcel Ilici Iliescu ca mare erou revoluţionar – care nu a făcut nici un pas alături de revoluţionari – şi aşezat în Consiliul de conducere, al celei mai mari farse din istoria noastră recentă: Frontul Salvării Naţionale! Îl mai consideraţi să fi fost aşa ceva? Ce părere aveţi acum despre salvarea naţiunii?

Laszlo Tokes a fost mediatizat peste măsură de foştii ziarişti ai presei comuniste, ce nu ştiau cum să se metamorfozeze mai repede în lustragii Consiliul FSN, iar cizmele ungureşti le preferau ca dovadă a democraţiei de Bucureşti. A fost purtat peste tot în lume, pe cheltuiala statului român, drept scânteia revoluţiei plăsmuindu-i un cult al personalităţii, ce s-a dovedit a fi fals şi nefast pentru naţiunea română. Iredentiştii UDMR-ului, majoritatea fii şi nepoţi de hothişti,  l-au susţinut şi fixat ca vârf de lance al iredentismului lor, conştienţi că prin cultul personalităţii făcut are o imunitate unică. Ca să-l facă şi mai infailibil, după plimbări în lung şi latul Balatonului l-au uns mare episcop la Oradea, în mai 1990! Nu stăruim că de la suplinitor de pastor la  episcop, după canoanele reformaţilor sunt câteva trepte obligatorii de urmat, nu şi de o asemenea scânteie revoluţionară, care pe dovezi, are atâta credinţă dumnezească câţi păduchi are o balenă pe burtă! De mare ajutor i-a fost şi conaţionalul său iubit Imre Asztalos, unul din puţinii unguri care pentru interese ascunse atunci, dar cunoscute acum, şi-a luat un nume de olah: Virgil Măgureanu şi i-a mers foarte bine în fruntea Serviciului Român de Informaţii, timp  de nouă ani, în care din adevăratele dosare ale Securităţii a făcut o avere imensă, a cărui vârf, la fel ca al unui gheţar arctic, a fost descoperit abia în 1997 în mass media bucureşteană. După această dezvăluire, Imre Asztalos s-a retras zâmbind ironic, avea dosare grele în apărare şi de şantajare a multora de la putere şi a căţărătorilor la putere. Cei din interiorul serviciului de informaţii se întreabau, făcând pe naivii, unde-s dosarele lui Laszlo Tokes? Şi nu numai dosarele acelea, dar mai ales cele 50 de pagini de declaraţii date la Securitatea din Zalău în decembrie 1989. Ar fi foarte importante să le cunoască românii! Ca din întâmplare, dar nu întâmplător, tocmai atunci Imre Asztalos îşi tăia porcul de Craciun pe acolo. Pe urmă, calm şi rece, sigur pe pradă ca un şarpe veninos, asista la procesul Ceauşeştilor. Imre Asztalos a devenit şarpele cu ochelari, clopoţei şi dosare de şantaj. 

În 1995, UDMR-ul iredentist în frunte cu Marko Bela, Laszlo Tokes, Frunda Gyory şi Takacs Csaba, au fost invitaţi la Centrul Carter din Georgia – Atlanta la un pre arbitraj ungaro-român în cadrul unui aşa zis „Project of Ethnic Relation” să-şi susţină doleanţele etnice, pentru că toată presa nord americană duduia de suferinţa şi deznaţionalizarea etnicilor unguri din Transilvania, iar Ambasada Română din Statele Unite dormea pe ea. Noul arbitrul al noului arbitraj era Jimmy Carter care, fiind vorba de democraţia americană, a invitat şi partea română. Şi românii s-au dus la fel ca la Viena în 1940 şi la fel au şi pierdut. Liviu Maior, Ovidiu Şincai, Nicolae Ţăran au venit complet nepregătiţi pentru confruntare, au fost timoraţi şi s-au  purtat cu umilinţă, acceptând toate fabulaţiile ungurilor în aşa zisului pre arbitraj. Singurul om pregătit şi determinat să prezinte corect atât realitatea istorică cât şi cea socială a fost Emil Roman, dar iredentiştii cunoscându-i valoarea şi forţa argumentului, au aranjat cu gazdele să nu fie primit la masa dezbaterilor. Şi nu a fost acceptat. În acel moment ori ce delegaţie din lume s-ar fi ridicat şi ar fi plecat, cu o singură excepţie, aceasta condusă de Liviu Maior. Imaginea lor a fost de nişte rumunculi, să folosim sintagma lui Mihai Eminescu, pe cât de plastică pe atât de adevărată multora dintre noi. Ungurii au fost foarte determinaţi şi cu tupeu au cerut autonomie, statut special de minoritate faţă de celelalte minorităţi, limba ungară să fie a doua limba oficială, învăţământ numai în ungureşte, lege specială a cultelor şi eliberarea unui criminal ungur. Guvernul român (??) a greşit fundamental că a acceptat un asemenea pre arbitraj, suntem stat independent, constituţional, dacă totuşi s-a acceptat, de dragul unei parade democratice sudiste, în Georgia americană, nu trebuiau trimişi nişte rumunculi, ci nişte personalităţi bine informate chiar şi despre democraţia statului american georgian, în care nu mai există picior de amerindian după Removal Act din 1830. După acest act, brava armată americană a scos forţat din Georgia 18.000 (optsprezece mii) de amerindieni dintre care peste patru mii au murit pe drum (Trail of Tears) iar pământurile lor au fost vândute la licitaţie. Ungurii s-au impus în discuţii, iar Gabriel Andreescu, care a fost adus sa-i care geanta lui Laszlo Tokes, l-a comparat pe acesta cu Martin Luther King. Ce trepăduş amărât! Acceptarea unui astfel de pre arbitraj este încă o palmă dată guvernului Iliescu, gros şi nesimţit. Laszlo Tokes si ai lui, din guvernul de la Bucureşti, nu fac atâţi paşi mărunţi câte picioare în cur le dau con-guvernanţilor români, iar sub Traian Băsescu românii ardeleni s-au săturat de toţi. În mod special de Dracula de Cotroceni de când l-a decorat cu Steaua României pe Laszlo Tokes şi l-a făcut europarlamentar la Bruxelles să susţină iredentismul şi segregaţia şi de acolo. Şi Laszlo Tokes, sprijinit de Viktor Orban supranumit noul Kossuth, îşi face cu prisosinţă datoria faţă de fantoma Kossuth şi de umbra lui Viktor. La început a cerut autonomia unui pretins ţinut secuiesc, în care la recensământul din 2002 s-au declarat secui  numai 778 de persoane, deci secui cât abia pot face un sat secuiesc, nu un ţinut! Fostele scaune secuieşti au fost ungurizate  încă din 1867 (deschideţi istoriile!).

Nu a trecut mult şi iredentiştii şi-au adus aminte de Partium, adică o parte, rămasă în afara paşalâcului turcesc din Ungaria după Bătălia de la Mohacs, în vecinătatea Transilvaniei. Odată cu înfrângerea otomanilor de către habsburgi, Partium a trecut la imperiul habsburgic, apoi Austro-Ungariei şi din 1918 prin tratat de pace, a fost împărţit, după criterii istorice şi demografice: Ungariei,  României,  Slovaciei. Acum iredentiştii lui Laszlo Tokes considerând Maramureşul Voivodal şi Bihorul lui Menumorut, sunt părţi din partium-ul lor, adus aici şi lipit de strămoşii lor la Ungaria Sfântului Ştefan, îl vor în primul pas mărunt autonom, al doilea pas îl vor face repede! Attila Cseke, deputat UDMR, a pus un proiect de autonomie pentru Partium în Parlamentul României. Sperăm ca Dracula de Cotroceni, până una alta, să-i dea şi lui Steaua României.

Între timp, europarlamentarul Laszlo Tokes are şi el un proiect deocheat la Bruxelles: Protectoratul Transilvaniei.  De ce nu, e liber, azi nimeni nu mai e băgat în cămaşă de forţă! După cum se ştie, un protectorat trebuie să aibă un protector şi probabil, după Laszlo Tokes nu ar exista mai bun protector decât Ungaria Sfântului Ştefan. Nu e ridicol, e absurd, halucinează din propria-i grandomanie şi probabil se şi visează guvernatorul protectoratului închipuindu-se întruchiparea lui Kossuth! Ar trebui să-şi revină cât de cât la realitatea vremurilor care le trăim, ca să nu mai adăugăm, că dacă ei au drepturi istorice, ale noastre-s dinaintea venirii lor pe aici.

Nu mă interesează viaţa familiară a nimănui, nu mă interesează şi nu mă implic în discuţii pe această temă, dar am citit scrisoarea doamnei Edith Tokes, ce a fost publicată  în mai multe ziare din România, din care încă odată mi-am dat seama de personalitatea şi lipsa de caracter a pastorului Laszlo Tokes. Recomand lectura acestei scrisori tuturor celor ce cred că am resentimente faţă de anti-scânteia revoluţiei timişorene. Nicidecum, din contră, ca om şi medic am compasiune pentru el, de soţia sa care între timp a divorţat şi-mi pare rău de concetăţenii mei unguri, ce se lasă manipulaţi, înfierbântaţi şi mobilizaţi într-un iredentism şi o segregaţie  nepotrivite vremurilor europene actuale. Suntem liberi şi egali, trebuie să fim altfel în secolul XXI.        

 

 

IPOSTAZE TRANSATLANTICE

Posted by Gabriela Petcu On February - 12 - 2014

florin-piersic-hDOINA POPA

 

Era trecut déjà de ora 11 din noapte… Timpul despărţirii noastre de maestrul se apropia.

Tocmai spusese că vrea doar cu cȃteva cuvinte să ne mai reţină atenţia. Şi-a exprimat mulţumirea şi bucuria de a se fi ȋntȃlnit cu noi, cei ce am dat curs invitaţiei de a-l vedea şi asculta ȋn sala Bisericii Sfȃntul Gheorghe din Windsor. Privirile care pe tot parcursul serii au călătorit printre noi, s-au oprit asupra cȃtorva persoane care i-au reţinut atenţia cu ȋntrebările  şi discuţiile purtate.

La un moment dat şi-a ȋndreptat atenţia spre capătul opus al sălii şi indicȃnd cu mȃna a spus:- Mi-a atras atenţia o doamnă, doamna aceea de acolo, cu ochelari,  de lȃnga tȃnărul ȋn cămaşă albă. Toate privirile s-au ȋndreptat deodată spre mine şi faptul că mă privea  zicȃnd:

-Vă rog, să ridicaţi mȃna! – m-a făcut să mă fȃstȃcesc  surprinsă  ( eram tentată să ȋntorc capul, să văd dacă mai era cineva ȋn spatele meu, dar nu se afla nimeni).

Am răspuns rdicȃnd mȃna, ca la clasă…

-De ce? mă ȋntrebam. N-am ȋndrăznit să spun nimic. Eram ca un elev ruşinat de lauda dascălului. Dar ce laudă? Nu-mi venea ȋn minte  nimic desosebit, doar ȋntrebarea pe care i-o pusesem cȃnd la invitaţia sa ne-am apropiat şi fiecare dintre noi, cei care au dorit, l-au ȋntrebat una/alta. Unii i-au pus ȋntrebări despre filmări, alţii despre viaţă şi locuri ȋndrăgite.

Un domn  i-a redat momente ȋn care s-au ȋntȃlnit prin Cluj, pe vremea studenţiei.

florin piersicŞi eu l-am ȋntȃlnit ȋn Cluj pe vremea studenţiei mele. Era déjà actor la Teatrul Naţional, venea adeseori la Casa de Cultură a studenţilor prezentȃndu-ne  filme. L-am urmărit

de-alungul anilor la TV, ȋn filme, piese de teatru, showri, interviuri, dar iată că ȋl ȋntȃlnesc  din nou peste un pod de ani la Windsor.

L-am ȋntrebat printre tinerele doamne care-l ȋnconjurau:- Dacă aţi fi cu 10/20 de ani mai tȃnăr  şi aţi fi avut oportunitatea de a emigra, aţi fi lăsat totul ȋn urmă şi aţi fi plecat din ţară?

Mi-a prins mȃna si m-a privit ȋn ochi răspunzȃnd prompt şi foarte serios:

- Nu,  niciodată   n-aş fi părăsit locurile natale.

N-am insistat, dar ştiu că ȋntrebarea, care poate l-a surprins, i-a plăcut.

Oare dacă n-ar fi fost un actor atȃt de popular şi atȃt de solicitat, sau dacă ar fi avut copii stabiliţi departe de el, ar fi fost la fel?  Răspunsul său sincer ( de fapt Florin Piersic este de o sinceritate debordantă ) m-a bucurat aşa de mult, de parcă mi-ar fi  făcut pe plac. Ar fi putut cocheta cu acorduri evazive de genul: nu ştiu, sau depinde de, sau orice altceva, dar nu, a fost cȃt se poate de categoric.

Vacanţa sa pe Continentul  Nord-American i-a fost oferită cu generozitate de către prietenul şi fostul său coleg de la IATC din primul an de studenţie, venerabilul  domn Herman Victorov, inginerul care a construit şi ȋmbunătăţit  nenumărate  companii ȋn ȋntreaga lume.

Ȋmpreună cu soţia sa Ana Torok, maestrul Florin Piersic a petrecut Sărbătorile de iarnă la Windsor şi o săptămȃnă ȋn Cuba. Ne-a povestit cu umor despre  vacanţa din Cuba, cu plăcere despre şederea ȋn Windsor…

florin.piersicUmorul său exploziv, amintirile atȃt de vii din copilarie ṣi despre familie, părinṭi, plaiuri natale, colegi, prieteni, actori, poeṭi, recitările, legăturile ȋntre subiectele abordate,  au captivat şi cucerit ȋntreaga sală.

Am rȃs mult, toţi am rȃs mult. A fost o seară terapeutică.

Atmosfera de şezătoare, dialogul cu invitaţii, tortul imens, pregătit de colectivul de doamne de la Biserică ȋn cinstea actorului, care urma să ȋmplinească peste două zile 78 de ani, interpretarea tradiţionalului “ Mulţi Ani Trăiască” de către toţi cei prezenţi, toate acestea au ȋncadrat ȋntȃlnirea ȋn sfera sărbătoririi zilei de naştere a ȋndrăgitului nostru actor.

Am plecat ȋn noapte spre casă cu gȃndul senin şi deschis pe care mi l-a dat această seară de neuitat. Am fost oaspeţii unor gazde incredibile. Ȋn primul rȃnd d-l Victorov, fără iniţiativa căruia, nu ar fi fost posibilă ȋnȃtlnirea, apoi familia Mihaela şi Pompiliu Ignat, organizatori şi gazde bune, preotul George Săndulescu şi soţia, familia Carmen şi Ovidiu Ognean, d-na Monica Mihălceanu şi alţi  romȃni cu dragoste de romȃni, romȃni care preţuiesc şi cinstesc valorile noastre naţionale, oamenii de cultură, artă, litere şi nu numai.

Nu ȋn zadar suntem convinşi că “drumul libertăţii noastre trece prin cultură”.

A fi indiferenţi ȋnseamnă a fi inumani.

 

DOINA POPA – Dexter, Mi. Ian. 2014

 

România – o țară cu istorie bogată dar fără prezent

Posted by Gabriela Petcu On January - 29 - 2014

Pustan VladimirVladimir PUSTAN

 

Sunt român și e destul. Cioran zicea că România e doar geografie și de asta nu suntem responsabili. Atunci cine a scufundat Ada Kaleh? Avem și istorie, domnule Cioran. Pe Burebista l-au trădat oamenii de lângă el, pe Vlad  Țepeș l-a bătut Ștefan cel Mare (și l-am făcut sfânt pentru asta), pe Mihai Viteazul l-am trădat și nici nu l-am îngropat după ce i-am tăiat capul. Au făcut-o niște sârbi cucernici. Pe Horea, Cloșca și Crișan i-au trădat țăranii frumoși ai lui Coșbuc pentru 300 de lei. Apoi s-au dus să vadă cum îi ciopârțesc cu securile. Și pe Brâncoveanu l-am vândut la Istanbul. Avem și istorie. Sabia lui Ștefan e la turci, tezaurul la Moscova, bogățiile bisericii la muntele Athos și intelectualii în America. Mai avem un președinte împușcat de Crăciun, vreo 25 de milioane de avorturi, 25 de litri de alcool pe cap de locuitor. Pe noi nu ne-a bătut nimeni, niciodată. Ne-am bătut singuri. Eminescu scria că la ”trecutu-ți mare, mare viitor”. Numai prezent nu avem. Dar îl avem pe Băsescu, Ponta, Crin, motanul Felix, Daniela Crudu și pe Gigi. Mai avem în București 200 de biserici. Cea mai bisericoasă capitală a Europei. Să aveți grijă la buzunar când coborâți din tren. Avem și sfinți? Nu. Poate Brâncoveanu. Pe ceilalți i-am importat, iar cei făcuți acum la apelul bocancilor sunt hilari. Îl avem însă pe Alexandru Marghiloman ce-a zis: ”Am intrat bogat în politică și ies sărac, dar cu mâinile curate”. Îl avem pe Gheorghe Ursu, omorât în bătaie de Securitate, ce nu a vrut să-și părăsească blocul pe care l-a proiectat în timpul cutremurului. O avem pe Elisabeta Rizea, spânzurată de păr de comuniști. Avem mii de români sfinți. Unii morți, alții în viață, trăitori cu 600 de lei. Avem oameni ce încă mai visează, mai creează, mai luptă. Lor, ”La mulți ani, România!” Celorlalți, le urez să ajungă unde a vrut Goga să trimită evreii din țară. În Madagascar. Avem relații deja acolo. Radu Mazăre are o bucată de pământ, doi palmieri și un vrăjitor. Duceți-vă cu manele cu tot… La mulți ani, România!

 

Vladimir Pustan

Ianuarie 2014

JURNALISMUL DE TELEVIZIUNE, ÎNTRE MIT SI REALITATE

Posted by Gabriela Petcu On January - 17 - 2014

BOANTA-Dan-wbDan BOANTĂ

 

Asistăm în fiecare zi la degradarea a ceea ce numim jurnalism de televiziune. Şi când spun asta mă refer strict la televiziunile de ştiri. Fie ele şi afiliate la CNN! Mizeria din emisiunile acestora a atins cote maxime. În fiecare zi sunt atacaţi oameni din presă şi nu numai, iar deunăzi am asistat îngroziţi la ceea ce putem numi, linşajul basiştilor. Apelativul de băsist a ajuns un stigmat care aminteşte de vremea comunismului. Stigmat pus chiar de către moderatorii de televiziune.

 

Este incredibil cum aceştia se pretează să arunce cu invective în colegii de breaslă, la ore de maximă audienţă. Patronii unor astfel de televiziuni, care au o agendă politică ofensivă, sunt dublaţi în studiouri de nişte aşa zişi moderatori, care prelungesc aceasta agendă şi se îngrijesc de prostirea zilnică a cetăţeanului. Marea „calitate” a moderatorilor de televiziune de astăzi este răstălmăcirea lucrurilor, în direct şi la ore de maximă audienţă. Nu există mai mari duşmani ai educaţiei democratice decât aceşti jurnalişti de televizor, cei drept plătiţi regeste de patronii lor să-şi bată joc de dreptul nostru la informare corectă.

 

Din cauza acestora, nu ne mai uităm la televizor ca să ne informăm ori ca să ne lămurim, ci doar ca să aflăm cine pe cine mai înjura, cine cu care s-a mai bălăcărit şi cel mai grav vedem minciuna la rang de adevăr pe toate aceste posturi tv. Televiziunile de ştiri romaneşti care au fost lansate la vremea lor cu intenţia de a furniza ştiri din oră în oră, au devenit astăzi instrumente de propagandă jurnalistică. Au devenit fără doar şi poate instrumente ale puterii actuale, de demascare a duşmanului şi de mascare a prietenilor.

 

Moderatorii acestor emisiuni de ştiri, au decăzut atât de mult, urmărind umil agenda politică a patronului, încât au contribuit decisiv la impunerea pe piaţă, la „cote înalte”, unele dintre ele acoperite cu premii mai mult sau mai puţin naţionale, a jurnalistului care nu mai are nimic de-a face cu informaţia jurnalistică. Ei îşi câştigă pâinea din manipularea informării şi producerea dezinformării.

 

Astăzi, rating fac părtinirea, mistificarea, injuria, minciuna şi lista poate continua. Pe vremuri, ca să fii un bun jurnalist, (Vlad Petreanu mi-a spus odată asta) îţi trebuia talent. În actuala formula, una care premiază jurnalismul neprofesionist şi descurajează jurnalismul de calitate, ca să faci rating e suficient să fii cât mai lipsit de caracter şi de o mitocănie ieşită din comun. Noul profil moral al jurnalistului de instigare are efecte nocive, deoarece se măsoară în respectul din ce în ce mai mic pe care telespectatorul îl are faţă de democraţie, faţă de informaţia curată, faţă de decenţă, faţă de bun-simţ, sau faţă de buna-credinţă. Neamendând aceste derapaje, nu facem decât să câştigăm ura, vizionând seara de seară, emisiunile aşa zişilor „celebri oameni de televiziune”.

 

Sunt însă şi oameni care au făcut istorie în televiziune. Şi mă refer la cele de ştiri. Nu vreau să dau nume din dorinţa de a nu omite pe cineva. Oameni de la care am învăţat meseria de jurnalist. Oameni cărora le mulţumesc, uneori, în fiecare zi. Oameni care m-au învăţat că trebuie să ai coloana vertebrală. Din păcate în ziua de astăzi, acest privilegiu, nu este remunerat!

 

Dan BOANTĂ

Jurnalist (AmRoNews)

Chicago, Illinois, SUA

17 ianuarie 2013

NOU! A FOST SCOS DE SUB TIPAR NR. 1 ALMANAH 2014 CURENTUL INTERNAȚIONAL!

Posted by Gabriela Petcu On January - 4 - 2014

OLYMPUS DIGITAL CAMERACurentul Internaţional – Un alt început

Ștefan STRĂJERI – Editor

 

A trecut un an de când „Curentul Internaţional” şi-a încetat apariţia pe hârtie. În Decembrie 2012 aveam speranţe pentru o altǎ continuare, sub o altǎ formǎ. Poate nu am reuşit ce ne-am dorit dar prin acest prim Almanah al Curentului Internaţional sperǎm sǎ venim în aşteptarea dorinţelor dumneavostrǎ -, celor ce aţi fost citiori fideli ai ediţiilor tipǎrite din 1999 pânǎ în 2012.

Acum într-un alt Decembrie, al anului 2013, vǎ aducem în casa dumneavoastrǎ Almanahul „Curentul Internaţional” 2013 pe care ni l-am dori sǎ ducǎ mai departe flacǎra românismului aici pe pǎmânt american.

Sperǎm sǎ fim, de asemenea, continuatorii vechilor Almanahuri – sau Calendare cum au fost denumite aici în America.

Unele dintre publicaţiile româneşti apǎrute la începutul secolului al XX-lea sau pe parcursul acestuia au editat la sfârşit de an şi câte un astfel de almanah/calendar. Ziarul „America”, unul dintre primele ziare româneşti în America, cu o apariţie de aproape un secol, tipǎrit din 1906 pânǎ în anii 2000, a avut primul „Calendar” (Almanah) editat în 1912, la Cleveland, Ohio. Calendarul ziarului „Solia” s-a tipǎrit din 1936 de cǎtre Episcopia Misionarǎ Ortodoxǎ Românǎ („de la Vatra” – ruptǎ de Patriarhia Românǎ în anii 1950-1952, din motive politice şi nu numai – respectiv comunismul instalat în România plus o serie de orgolii/vanitǎţi preoţeşti locale fǎrǎ nicio legǎturǎ cu politica din România). La fel şi Calendarul „Credinţa” din 1966, tipǎrit de cealaltǎ Episcopie Ortodoxǎ Românǎ aparţinǎtoare canonic de Patriarhia Românǎ (notele din paranteza referitoare la Epioscopia Misionarǎ sunt valabile şi pentru aceastǎ Episcopie).

Mai putem menţiona câteva Almanahuri/Calendare: Calendarul „Bibliotecii Române”, New York, 1917, redactor S. Janovici, Calendarul Bisericii Române Catolice din Statele Unite (greco-catolice), Cleveland, Ohio, 1943; Calendarul „Candela”, 1957, tipǎrit de Episcopia Ortodoxǎ din Emisfera de Vest (cea de-a treia Episcopie din America de Nord, cu o existenţǎ scurtǎ, aflatǎ sub conducerea episcopului Teofil Ionescu de la Paris – cu sediul în Windsor, Canada şi un sediu auxiliar în Detroit, Michigan); Calendarul ilustrat al ziarului „Libertatea” din Chicago, Illinois, 1914, redactor George Petrino; Calendarul „Înstrǎinatului”, New York, 1916, redactor Iancu Roman; Calendarul Naţional Bisericesc, Youngstown, Ohio, 1918, redactor pr. Ioan Podea; Calendarul „Viaţa Nouǎ”, 1934, Detroit, Michigan, redactor Ştefan At. Opreanu (preot); Calendarul „Deşteptarea”, 1914, Detroit, Michigan; Calendarul ziarului „Românul”, 1909, Cleveland, Ohio (editat pânǎ în 1927); Calendarul „Românul American”, din 1916 pânǎ în 1964, Detroit, Michigan – ziar al comuniştilor româno-americani; Calendarul „Tribuna Românǎ”, 1924, Detroit, Michigan. În afarǎ de cele enumerate probabil cǎ au mai existat şi altele.

*

În spaţiul românesc carpato-danubian, primul calendar (almanah) se pare cǎ a fost tipǎrit la Şchei, Braşov, în 1733. Aici dascălul Petcu Şoanu a tipărit primul calendar românesc. Datorită interdicţiilor şi presiunilor făcute de autorităţile timpului, calendarele dascălului şcheian au fost interzise şi distruse şi fiecare mărturie despre acest moment istoric capătă o semnificaţie deosebită.

Ştim din cronica protopopului şcheian Radu Tempea II (1691-1742) că la ,,1731 au început a face tipografie Petcu Şoanul, dascălul, lucru care nu văzuse nicăiri şi au tipărit nişte calendare, în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine când se va naşte, cum va fi, care izvod l-au luat de la pop(a) Statie…”.

Totuşi literatura de specialitate constată că de fapt Petcu Şoanu ,,dascăl, apoi preot din 14 decembrie 1735 – 31 mai 1741” la Biserica Sf. Nicolae din Şchei, tipăreşte primul număr al Calendarului său la 1733, folosind ca argument foaia de titlu a singurului exemplar al Calendarului păstrat la Academia Românǎ şi consemnat atât de Bibliografia Românească Veche, cât şi de numeroasele studii şi articole. Din fila de titlu a exemplarului de la Academie aflăm: ,,Calendari, acum întâi rumânesc, alcătuit de pe cel sărbesc, aşezatus-au pe limba rumănească ca întru 100 de ani să slujască, că şi cel slovenesc într-acest chip au fost, fiind de un mare astrolog la Kiev scos de un mare dohtor muscal s-au tălmăcit într-acesta chip precum acum s-au izvodit, şi precum în izvod am aflat, acum în stambă noao s-au dat, în Braşov. 1733”.

*

Printre alte almanahuri (calendare) vechi româneşti ar putea fi menţionate: Calendarul aromânesc apǎrut în 1911, Calendarul Ghimpelui apǎrut în 1874, Almanahul literar ilustrat pe anul 1886, Almanahul României June, apărut la Viena, pe anii la 1883, Almanahul revistei Veselia, pe anul 1929.

Multe publicaţii din secolul XX au avut propriile Almanahuri.

Pentru cǎ ne considerǎm într-o oarecare mǎsurǎ continuatori ai Curentului fondat şi editat de Pamfil Şeicaru în 1928 vǎ prezentǎm coperta Almanahului Curentul din 1943:

 

ALMANAH  1945(Sursa: Victor Potra „Cutia cu vechituri”)

Cei care au trǎit în România comunistǎ, îşi aduc aminte de Almanahul Cutezǎtorii, sau când se trǎgea cu ochiul la paginile de modǎ ale vremii din Almanahul Femeia sau se citea din scoarţǎ în scoarţǎ de mai multe ori Almanahul Urzica pânǎ ce toatǎ strada vuia de glumele învǎţate pe dinafarǎ, almanahul fiind una din „cǎrţile” citite pânǎ la epuizare de toţi membrii familiei.

*

Peste tot în lume s-au tipǎrit şi se mai tipǎresc Almanahuri. Interesant ar fi de menţionat Almanuhul Gotha, publicat pentru prima datǎ în 1763. Cuprindea în paginile sale toate figurile regale ale Europei precum şi pe toţi nobilii de rang înalt. Se dorea a fi un „catalog” atatcuprinzǎtor al oamenilor importanţi de pe continent, indiferent de ţarǎ şi statutul lor atâta vreme ce se gǎseau printre cei bogaţi şi influenţi. Conţinea de asemenea informaţii privind schimbǎrile de influenţǎ la nivelul continentului pe mǎsurǎ ce familiile se uneau ori se destrǎmau, informaţii despre curţile regale şi dinastiile dominante precum şi genealogia familiilor regale, princiare şi ale ducilor europeni.

Iniţiatorul acestui almanah a fost ducele Frederick al III-lea de Saxe-Gotha-Altenburg iar opera lui s-a bucurat de succes aşa încât din 1785 almanahul a fost publicat anual, devenind o publicaţie respectatǎ în rândul curţilor importante şi a nobililor. Totul pânǎ în 1944 când sovieticii înaintând catre vest în cursul celui de-al doilea rǎzboi mondial au distrus arhivele publicaţiei iar editarea acesteia a fost opritǎ.

*

Almanahuri mai existǎ încǎ, mai puţine e drept şi poate nu atât de îndrǎgite, aşteptate, rǎsfoite şi colecţionate ca acelea din anii trecuţi. Cu toate acestea sperǎm ca Almanahul Curentul Internaţional sǎ fie cel puţin la fel de citit şi cǎutat ca şi cele din trecut.

(Michigan, Decembrie 2013)

 

CURENTUL ALMANAH log

 

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2013

YvetteAutor: Ştefan Frîncu (Danemarca)

 

Pentru cei care nu au auzit de noul ambasador pe care România îl are în lume

 

Yvette Larsson este o profesoară din Suedia care a venit pentru prima dată în vizită în România în anul 1985 pe litoralul românesc împreună cu familia, la doar 13 ani. A revenit în 2011 şi de atunci s-a mai întors de 15 ori. Yvette a crescut în nordul Suediei, a plecat la universitate, a trăit în mai multe locuri, în Norvegia, Franţa, insula Reunion, Anglia, Danemarca după care s-a întors în ţara natală şi predă la Şcoala Internaţională din Helsingborg, în sudul Suediei.

 

O persoană optimistă, plină de entuziasm care crede în frumuseţea României şi a românilor aşa cum probabil nu foarte mulţi români mai cred.

 

Eu locuind în Danemarca, aici printre nordici care îşi văd fericiţi de traiul lor bun şi nebăgând în seamă prea mult dorul meu de casă, când am descoperit această minune, am şi dat o fugă până aici aproape, în sudul Suediei, să o cunosc.

 

 

Cum în Europa nu avem prea mulţi aliaţi, o femeie din nordul Europei dispusă să muncească  să schimbe prejudecăţile şi mentalitatea despre români şi Romania nu putea să nu-mi capteze atenţia.

 

*

 

Yvette cu iaŞ.F.: Dragǎ Yvete, trebuie să-ţi mărturisesc cǎ ţi-am urmǎrit evoluţia şi nu eşti la fel precum mulţi alţi strǎini veniţi în România de care se îndrǎgostesc, revin periodic sau unii chiar se stabilesc aici. La tine diferă puţin. Ai încercat sǎ descoperi România, te-ai îndrǎgostit de ea şi nu te-ai oprit aici, vrei sǎ-i arǎţi frumuseţile şi sǎ schimbi prejudecǎţile şi imaginea negativǎ construitǎ de mass media în Europa.

 

Nu o să repet aceleaşi întrebări la care ai mai răspuns în presa din România. Mulţi români te cunosc deja, îţi cunosc povestea. Mai multe publicaţii româneşti au scris despre tine şi te numesc ambasadorul României în lume.

 

Scopul tău şi al blogului The Bucharest Lounge este să răspândeşti frumuseţea şi însemnătatea României în lume prin ochii unui suedez.

 

Cu ani în urmǎ când auzeam de ţǎrile nordice, primele lucruri care îmi veneau în minte erau gradul ridicat de civilizaţie, nivelul ridicat de trai, oamenii cei mai fericiţi din lume şi cele mai democratice ţǎri.

 

Dupǎ relaţia de suflet pe care ai legat-o cu România şi cele 15 vizite pe care le-ai facut în ţara noastră în ultimii 2 ani şi cea dinainte de revoluţie, cred că poţi să ai o idee despre cum evoluează lucrurile în România.

 

Trăieşti aici în ţările nordice ai căror oameni se spune cǎ sunt cei mai fericiţi din lume, dar aş vrea sa te întreb cum vezi tu relaţia românilor cu fericirea şi ce ar avea românii de învǎţat de la voi, nordicii?

 

Yvette Larsson: Aici oamenii au nevoile primare satisfăcute, nu avem drame foarte mari, e un echilibru continuu. Poate fi monoton şi plictisitor dar te poţi simţi bine şi în siguranţă. Nu suntem nevoiţi să ne facem atâtea griji cum sunt din păcate nevoiţi să-şi facă românii în viaţa zilnică, aici funcţionează, e bine, este eficient. Nu e simplu să vorbeşti despre fericire, dar când merg în România văd un contrast, pe de o parte văd români care se străduiesc mult, luptă pentru traiul zilnic dar care mai gǎsesc şi energie să se bucure la petreceri, grătare, terase şi baruri. Chiar dacă viaţa e  grea, mai găsesc puterea să ştie să trăiască viaţa cu bucurie, să se bucure de lucrurile simple.

 

Yvette cu bondita 3Ş.F.: Crezi în această construcţie europeană în care românul şi sǎ zicem suedezul pot sǎ-şi descopere împreună valorile şi să-şi respecte diversitatea culturală?

 

Y.L.: Da, sunt o persoană optimistă şi cred într-o Europă unită de aceleaşi valori. Nu cred în proiectul politic Uniunea Europeană, pentru că reprezintă globalizare, uniformizare, nu trebuie să fim toţi la fel, dar în acelaşi timp este Europa şi ţările în care trăim şi iubesc Europa pentru diversitatea ei. Îmi plac foarte mult diferitele culturi, limbi, folclor, tradiţii, arhitectura diferită. Puterea poate sta şi în diferenţele dintr noi. Da, cred că putem trăi frumos fiind toleranţi unii cu alţii, în ciuda lucrurilor care ne deosebesc.

 

Ş.F.: De ce crezi că noi românii uitǎm uneori să apreciem frumosul pe care îl avem acasă şi avem nevoie de confirmarea străinilor să realizam ce minunăţie de ţară avem, ce mulţime de lucruri frumoase ne înconjoară?

 

Y.L.: Cred că România este într-o fază de construcţie a unei identităţi. Noi, în ţările vestice aveam foarte puţine informaţii despre România şi acelea erau destul de întunecate, cu copiii din orfelinate, cu Ceauşescu, iar unde oamenii nu au informaţii, adaugă de la ei, astfel românii au astăzi de suferit de pe urma acestor prejudecăţi.

 

Românii nu au încă o stimǎ de sine bine construită sau încredere, prea mulţi privesc în jos încă. Când am venit pentru a doua oară în România, am fost uimită de cât potenţial este aici. De ce nu arată toate astea? Românii au foarte mult de oferit la diferite niveluri chiar dacă nu realizează încă acest lucru. Am întâlnit multă ospitalitate aici, sunt mişcată de natura şi relieful ţării, mâncarea, satele româneşti cu viaţa şi autenticitatea lor, viaţa din oraşele din ţară, aş putea continua ore în şir să vă reamintesc ce aveţi frumos aici. Dar cred că lucrurile încep să se mişte în direcţia bună. Prin intermediul paginii de facebook The Bucharest Lounge şi al blogului (http://bucharestlounge.wordpress.com/), am întâlnit multe iniţiative frumoase, mulţi oameni care gândesc la fel ca mine, mulţi tineri care vor să schimbe lucruri şi atitudini. Cred că oamenii vor fi surprinşi puţin câte puţin de România într-un mod plăcut. Dar trebuie avut răbdare, schimbările de atitudine şi mentalitate nu se petrec peste noapte. Acum cu facebookul, lucrurile pot merge mai repede. Eu pun multe fotografii din România pe pagină, cred că prin fotografii poţi descoperi latura frumoasă a unui loc. Vreau ca oamenii să fie impresionaţi, să rămână fără cuvinte necunoscând  România. Mulţi europeni cred în continuare că este totul gri şi întunecat în România, dar când le arăţi fotografii, îi surprinzi într-un mod pozitiv.

 

Yvette cu ciorbaEste atâta frumuseţe în România, încât e greu să o treci cu vederea.

 

Uite încă ceva care m-a uimit. Când merg la acele supermarketuri mari, trec pe la fructe şi legume şi vǎd de unde sunt, mă gândesc cum România ar putea hrăni o mare parte din Europa şi totuşi mai importă fructe şi legume. De ce să importe fructe şi legume? Le aveţi şi sunt cu mult mai bune. Eu mă distrez cu roşiile de import care nu au nici un gust, spun că sunt ca mingile de tenis. Dar asta necesită puţină gândire, puţină analiză. De ce aş importa ceva de la mare distanţă? De ce nu i-aş ajuta pe cei care au muncit aici? La fel şi cu restul produselor. Trebuie să aveţi mai multă încredere în produsele proprii, asta îi va ajuta şi pe producătorii locali şi implicit economia locală.

 

Ş.F.: Citeam chiar şi zilele acestea despre o nouă campanie mediaticǎ a celor de la Daily Mail împotriva românilor. Tu cum reacţionezi la astfel de ştiri sau campanii îndreptate generic asupra tuturor românilor?

 

Y.L.: Eu sunt o persoană pacifistă, nu cred într-un război mediatic. Pentru mine e suficient să arăţi ce este Romania, ce este Bucureştiul. Eu vreau să arăt toate lucrurile bune, care pot impresiona oamenii, în loc să alimentez aceste şicanări mediatice. Aşa funcţionează presa, pe lucruri negative, drama şi negativul se vând cel mai bine în presă.

 

Ş.F.: Cum vezi promovarea României, ce strategie ai aborda tu?

 

Y.L.: Cred că graficienii, web designerii, oamenii de PR, publicitate, cei din Ministerul Turismului ar putea să se concentreze pe mesaje pozitive. Aştept o campanie care să explice: Asta e România, ăsta e Bucureşti şi mai puţine comparaţii. Sunt sătulă de comparaţia Bucureştiului ca fiind „micul Paris”. De ce nu spui ce este Bucureştiul de fapt? Pentru că europenii obişnuiţi nu ştiu, efectiv nu au nici o idee despre cum este Bucureştiul. Ei nu ştiu că aveţi munţii Carpaţi, că se poate schia foarte bine acolo. Dacă ieşim acum pe stradă şi îi întrebăm, pot paria că nu au nici o idee. Chiar fiica mea a învăţat să schieze în Bucovina, la Vatra Dornei.

 

De aceea prin The Bucharest Lounge am încercat să atrag atenţia asupra capitalei României şi să-l punem pe hartă, sa-i construim o identitate. Mulţi avem în minte marile oraşe europene şi avem o imagine formată cu ce putem vedea la Paris, Londra, Barcelona. Bucureştiul nu are încă această imagine formată sau are una negativă, deci este mult de muncit la asta.

 

Când mă gândesc la Bucureşti, văd diferite feţe ale capitalei, un Bucureşti clasic, unul pentru folclorul urban, unul pentru tineri şi distracţie, un altul pentru cultură.

 

yvette naturaŞ.F.: Care crezi că sunt trăsăturile la care românii mai au de lucrat?

 

Y.L.: Nu pot să le spun oamenilor cum ar trebui să se poarte, dar o să-ţi spun ce am întâlnit eu. Aici aş avea de spus două lucruri: colaborare şi planificare. Când merg în România eu mă lovesc de multe ori de aceste aspecte. Există o lipsă de colaborare, de un efort unitar spre un scop comun. Este nevoie de planificare pentru ca lucrurile să se întâmple într-adevăr, ideile bune şi proiectele să se concretizeze în acţiuni.

 

Şi aş mai adăuga încrederea. Dacă nu avem puţină încredere unii în alţii, nu vom putea colabora eficient. Primesc propuneri directe de a promova proiecte sau persoane fără să cunosc persoanele respective, fără să-şi prezinte ideile, fără o colaborare sau un sprijin reciproc. Remarc, din păcate, mult individualism care poate strica o idee bună. Cred că de aici vine şi corupţia de care se plâng românii. Nu există un efort comun pentru un scop important.

 

Ş.F.: Dupǎ cum spui eşti o persoană pozitivă şi optimistă. Cum crezi cǎ putem inspira optimism şi bucurie într-o ţară aparent tristă şi lipsită de încredere, dominată de scandaluri, fie ele politice, fie de altă natură?

 

Y.L.: Asta poate începe cu tine însuţi. Este decizia fiecăruia dacă va rămâne optimist sau nu. Este o alegere conştientă de a vedea partea frumoasă a lucrurilor. Peste tot sunt probleme, poate nu de aceeaşi natură, dar ele există. Există şi lucruri frumoase şi pozitive care se întamplă în România şi este important să le vedem şi pe acestea, nu doar scandalurile de la televizor.

 

Dacă vrei mai mult optimism, trebuie să decizi asta şi să nu te laşi atras de negativitatea altor persoane. Dacă te aflii într-un grup de oameni negativi, trebuie să gândeşti constructiv, ce poate fi îmbunătăţit aici? Ce soluţii ar fi să schimbăm asta? Pentru că dacă doar stai şi nu faci nimic în legătură cu asta, vei deveni şi tu la fel.

 

La fel şi pe facebook, câte pagini de facebook crezi că fac ceva real pentru schimbare? Câte persoane sau pagini cu zeci de mii de prieteni cu un mare potenţial care doar vorbesc şi nu acţionează în nici un fel pentru a schimba lucrurile? Sunt mulţi artişti sau fotografi care fac o treabă bună şi pe care îi urmăresc şi îi apreciez. Dacă ai o pagină cu 30.000 de oameni care te apreciază şi totul se rezumă doar la discuţii, nu se va întâmpla nimic. Ai puterea să inspiri 30.000 de oameni să facă ceva. Discuţia e bună dar să se şi finalizeze cu acţiuni concrete.

 

yvette rosia montanaLipseşte de multe ori curajul de a trece la acţiune. Pentru o bună viziune a situaţiei, ai nevoie de o perspectivă ca din elicopter, de o analiză detaşată. Să-ţi pui întrebări: vreau să continui aşa la nesfârşit sau să încerc să fac o schimbare, să îmbunătăţesc ceva? După care ai nevoie de acţiuni reale. E nevoie de muncă şi acţiune, nu doar vorbă multă.

 

Dar vă trebuie curaj să faceţi lucruri şi să schimbaţi ce nu vă place, curajul de a lua decizii şi a trece la acţiune. Am un citat favorit a lui Voltaire: „Chiar atunci când nu mai e nici un motiv să crezi, tot trebuie să mai crezi”. Dacă nu crezi, nu se va întâmpla nimic.

 

Le vorbesc elevilor mei câteodată, celor care îmi zic că nu pot realiza un anumit proiect: „dacă îmi spui că nu poţi face asta, atunci nu vei putea; dar dacă spui că voi încerca să fac asta şi voi da tot ce pot mai bun pentru a realiza, atunci şansele sǎ-l realizezi vor fi mult mai mari”.

 

Ştiu, viaţa nu e uşoară în România, aveţi o luptă zilnică de dus, poate fi greu. Eu nu am trăit acolo, îmi este uşor să spun toate astea, dar dacă mă uit la oameni pe care îi admir, pentru că ei au curajul să facă o schimbare chiar dacă viaţa este grea, atunci pot să o facă şi alţii. Văd oameni care deşi au multe provocări în viaţă, găsesc totuşi puterea să fie pozitivi şi optimişti. Aşa îmi păstrez şi eu speranţa.

 

Ş.F.: Cum îi vezi pe tinerii români, adolescenţii, cei de 20 – 30 de ani? Cum îi simţi?

 

Y.L.: Eu văd două tendinţe aici. Există mai mult optimism printre tineri decât printre cei de vârsta mea de exemplu. Sunt unii optimişti care vor o schimbare, vor o viaţă mai bună în România şi sunt mulţi care vor să plece în străinătate, care nu văd un viitor în ţară.

 

Pe tineri îi simt mai doritori să schimbe lucruri, atitudini. Eu aş vrea să am puterea să inspir tinerii români să aibă suficientă stimă de sine şi curajul de a schimba lucruri.

 

Am câteva idei şi aş vrea să am posibilitatea să organizez un program de leadership pentru tinerii români.

 

yvette cu tricolorulŞ.F.: Crezi că românii s-ar simţi mai bine dacǎ ar închide televizorul pentru o săptămână?

 

Y.L.: Ha ha… Cred că totul este despre echilibru. Depinde la ce te uiţi la televizor. Atât în România cât şi în alte locuri, mass media poate fi dezechilibrată, poate distorsiona realitatea sau manipula adevărul, poate fi vocea doar a unui anumit grup de persoane. Media trebuie privită critic şi selectiv. E dificil de spus, nu ştiu cât timp petrec efectiv românii la televizor, dar poţi urmări şi emisiuni bune, este important să ştii să selectezi. Eu nu am televizor acasă şi nu mă uit prea mult la televizor.

 

Ş.F.: Cum  vede un optimist ca tine pagina de facebook The Bucharest Lounge dezvoltându-se, care este visul tǎu legat de promovarea şi schimbarea imaginii României, care sunt paşii următori?

 

Y.L.: Mi-aş dori să am posibilitatea să lucrez full-time cu The Bucharest Lounge şi mi-aş dori ca aceasta să se întample în România. Îmi place să fac asta şi mi-aş dori să-mi pot câştiga existenţa din asta. Poate aş avea nevoie de ajutor la început dar aş vrea să mă simt în siguranţă din punct de vedere financiar astfel încât să pot lucra zilnic, acum o fac doar în timpul liber.

 

Visul meu este să trăiesc în România făcând ceva ce îmi place şi sǎ ajung să pot trǎi din The Bucharest Lounge. Nu am nici un interes ascuns, nu am nici o firmă de turism pentru care să fac asta. Unii oameni cred că am o firmă de turism şi îmi cer să-i sponsorizez.

 

Am o mulţime de idei despre promovarea României, la diferite niveluri. Aş vrea să promovez turismul de grup, să merg cu grupuri de turişti prin satele româneşti, să descopere şi să simtă viaţa satului românesc.

 

Aş dori să lucrez mai mult cu fotografii români, cum îţi mai spuneam aş vrea să pun umărul la dezvoltarea liderilor de mâine din România. Să ştie care le sunt valorile, să fie vizionari, oameni de acţiune, să aibă suficientă stimă de sine şi curajul să schimbe lucruri, mentalităţi. Tinerii sunt proaspeţi, nu au un bagaj din trecut.

 

Aveţi atâtea lucruri pe care aş vrea să le promovez: produsele alimentare, dulceţurile fabuloase, ceramica, ia românească care începe să devină tot mai cunoscută. Am putea construi un adevărat brand din ia românească. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de care ar trebui să fiţi mândri.

 

Din păcate nu am suficient timp acum să mă ocup doar de The Bucharest Lounge, fiincă am un loc de muncă aici în Suedia. Mi-aş dori să mai fac interviuri cu oameni care inspiră din România, să promovez modele de oameni şi proiecte deschizători de drumuri în domeniile lor.

 

Yvette cu The bucharest loungeŞ.F.: Ce poate face un român obişnuit sǎ te ajute în munca ta?

 

Y.L.: De exemplu să doneze serviciile pe care le poate presta, pentru că nu am un buget acum, un fotograf să doneze fotografii pentru o expoziţie, web designeri care işi pot dona serviciile, oameni care pot dona spaţii pentru conferiţe şi cursuri, bilete de avion şi altele. Sau să aprecieze pagina The Bucharest Lounge şi să promoveze pur şi simplu imaginea frumoasă a României. Cred în puterea fiecăruia de a ajuta, dacă eşti bun la ceva, atunci contribuie cu asta, cu talentul tău. Dacă eşti un bun bucătar în bucătăria românească putem promova degustări ale mâncărurilor româneşti şi vom avea nevoie de web designeri pentru a promova asta. Avem nevoie de acest tip de colaborare.

 

Ş.F.: Ce crezi că are România de oferit culturii europene, cu ce crezi că poate România îmbogăţi spaţiul cultural european?

 

Y.L.: Sunt şi aici o mulţime de spus. Dispuneţi de un adevărat tezaur spiritual tradiţional, spiritualitatea satului românesc, toată cultura voastră tradiţională este impresionantă şi trebuie promovată, arătată lumii. Eu personal sunt îndrăgostită de viaţa autentică a satului românesc, de ia românească. Am câteva ii din România şi ies în oraş aici în Suedia îmbrăcată cu ele. Vreau să vă spun că de fiecare dată sunt întrebată pe stradă despre ele. Au un adevărat impact. Toată moştenirea culturală pe care o aveţi este complet nedescoperită în afara României şi există atât de mult potenţial aici. La fel cum îţi spuneam mai înainte, dacă ieşim acum pe stradă şi vom întreba cine este Brâncuşi, Eminescu, Enescu, oamenii obisnuiţi nu vor avea nici o idee. Am în minte multe proiecte de răspândire a moştenirii culturale a României referitor la scriitori, poeţi, cântăreţi, pictori, filosofi care sunt complet necunoscuţi în afara României.

 

Există atâta spiritualitate în România pe care o puteţi dărui lumii. Mereu când vorbeşti cu români, au mereu câte un proverb la îndemână în legătură cu subiectul tratat. Asta e ceva ce m-a mişcat, bineînţeles că avem în fiecare ţară proverbe, dar la voi e mai mult decât atât. Aveţi o mulţime de lucruri care au un sens mai profund la voi, ca acele linguri de lemn sculptate care spun o poveste de viaţă. Poate noi aici în vestul Europei gândim mai mult cu mintea, dar voi gândiţi mai mult cu inima, cu sufletul.

 

Eu aşa văd România, ca o persoană cu multe calităţi dar căruia îi lipseşte puterea, stima de sine şi te gândeşti: ceva nu se potriveşte aici. Aceastǎ persoană este atât de frumoasă, are atâta de oferit, de ce să nu fie această persoană mai puternică, mai demnă şi să creadă în ea?

 

Nu cădeți în capcana globalizării, România are ceva unic şi autentic, nu-l pierdeţi!

 

Ş.F. În încheierea acestui interviu, cu un prinos de recunoştinţǎ pentru ataşamentul tău faţă de români, îţi mulţumesc pentru interviul acordat publicaţiei româneşti „Curentul Internaţional”, editate în Statele Unite ale Americii, la Detroit.

Stefan Frincu

 

Ştefan Frîncu (Danemarca)

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

Cine învaţă oare din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Nicolae Balint

 

 

 

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

A devenit de notorietate faptul că anumite state susţin financiar partide din alte state pentru a câştiga alegerile. Dacă este sau nu corect, aceasta este o altă problemă. „Exportul””de democraţie nu se mai practică ca altadată, prin revoluţionari de profesie instruiţi şi prelucraţi peste hotare, aşa cum se întâmpla, spre exemplu, la începutul şi chiar jumătatea sec. al XX-lea, ci pe diverse alte căi ocolite şi aparent transparente. Spre exemplu, se susţin financiar – prin interpuşi (ONG-uri, spre exemplu) – campanile electorale ale unor persoane şi partide aflate în opoziţie pentru a câştiga alegerile. Sau… vrea un stat să-şi promoveze anumite interese în România? Ei bine, servicii specializate selectează discret anumite persoane, oameni de perspectivă, din diverse medii de interes – ce vor deveni apoi agenţi de influenţă – şi le acordă aşa zise burse de studii. Ce studiază ei acolo, e o chestiune mai mult sau mai puţin discutabilă. A se vedea cazul revoluţiilor portocalii – mai mult sau mai puţin reuşite – susţinute (şi) cu bani americani. Asta când, binenţeles, nu sunt susţinute pe faţă anumite interese, aşa cum a fost şi cazul provinciei Kosovo a cărei intenţie de separare a fost susţinută încă de la început – financiar, politic şi militar – de către SUA. De ce? E simplu… căutaţi să vedeţi ce companii străine exploatează în prezent resursele din Kosovo, ce acţionari au şi veţi înţelege de unde au venit şi banii pentru obţinerea „independenţei” fostei provincii sârbe.  

Nimic nou sub soare

Interese diverse fac ca aceste practici (pragmatice, dar imorale) sa fie curente, iar lipsa unor reglementări stricte în această privinţă, determină perpetuarea lor. Într-un articol publicat în nr. 47/2005 al revistei „Historia”, Mircea Mitran, fost diplomat în MAE, arăta cum a câştigat Mitterand alegerile din Franţa. Născut în 1923, în Osica de Jos, judeţul Olt, Mircea Mitran a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti şi a lucrat timp de câţiva ani ca cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, iar apoi ca asistent şi lector la Facultatea de filologie din Bucureşti. Din 1963, anul în care a intrat în diplomaţie şi până în 1997, a îndeplinit diferite funcţii în Ministerul Afacerilor Externe din România: secretar şi consilier al ambasadelor României din SUA, Franţa (1970-1984), ministru adjunct al afacerilor externe între 1989-1990, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Japonia între 1990-1994 şi ambasador cu însărcinări speciale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, între 1994-1997. În anul 1981 se afla la post, în Franţa, iar în acel moment se prefigura ascensiunea lui Mitterand ca posibil preşedinte al Franţei, în timp ce Giscard D’Estaigne se afla în cădere liberă.”

Foto Mitterand si Nicolae Ceausescu

Românii au fost zgârciţi la pungă

Potrivit diplomatului român, un om apropiat al lui Mitterand – probabil din stafful de campanie al acestuia – s-a prezentat la ambasada României de la Paris cu un mesaj. ”Suntem într-o mare dificultate financiară, ar fi spus trimisul lui Mitterand. Nu mai avem cu ce să plătim deplasarile lui Mitterand şi ale celorlalţi colaboratori în campania electorală. De aceea, camaradul Mitterand vă roagă să transmiteţi camaradului Ceauşescu rugămintea de a ne ajuta. Orice sumă ne-aţi putea oferi vă va fi înapoiată înzecit de îndată ce vom lua puterea. „Cererea mesagerului francez a fost transmisă pe canalele oficiale” „camaradului””de la Bucureşti, care cu puţin timp în urmă ştersese”o datorie de 60 de milioane de dolari a unui lider african. Era de aşteptat să satisfacă şi cererea lui Mitterand, mai ales că România avea interesul să menţină relaţiile foarte bune pe care le avea cu acest stat. Potrivit lui Mitran, răspunsul lui Ceauşescu a venit prin Direcţia de Informaţii Externe din M.A.I., la 26 aprilie 1981, arătându-se faptul că un curier va sosi foarte curând cu banii. La scurt timp, acesta a şi venit. Aflat la o recepţie, Mitran a fost abordat de mesagerul lui Mitterand, care i-ar fi spus: „250.000 de franci… Asta numiţi voi ajutor?””

…dar ungurii au fost mult mai inspiraţi

Dupǎ vizita la ambasada României de la Paris, mesagerul lui Mitterand s-a prezentat cu acelaşi mesaj şi la ambasada Republicii Populare Ungare. Ministrul consilier al acesteia, Goloslosz, care fusese anterior director de cabinet al preşedintelui Janos Kadar, s-a adresat telefonic preşedintelui maghiar care a dispus ca toţi banii care-i avea în acel moment ambasada la dispoziţie – 200 de milioane de franci – să-i fie daţi respectivului trimis al lui Mitterand. Acest lucru Mitran îl aflase chiar de la Goloslosz, o dovadă că în mediul diplomatic informaţiile circulă foarte repede. Gestul lui Kadar avea să fie cât se poate de inspirat, dar şi apreciat de partea franceză. Primul şef de stat străin invitat de Mitterand după ce ajuns preşedinte al Franţei, a fost Janos Kadar, iar prima vizită într-un stat străin, Mitterand a făcut-o în Ungaria. A fost şi ocazia cu care într-un interviu acordat unui ziar central din Budapesta, Mitterand a „deplâns durerea” poporului maghiar pentru teritoriile şi milioanele de cetăţeni pierduţi de Ungaria la sfârşitul războiului, în favoarea unor vecini, pe care, ce-i drept, nu i-a nominalizat, dar nu era greu de înţeles la cine făcea aluzie preşedintele francez. Chiar dacă reacţiile diplomatice la aceste afirmaţii au fost prompte – nu ca acum, când suntem jigniţi deschis lipsind deseori orice reacţie a MAE din România – afirmaţiile preşedintelui francez au demonstrat puţinilor iniţiaţi în culisele ascensiunii la putere a preşedintelui francez, că orice conştiinţă are un preţ. Chiar şi conştiinţa lui Mitterand…. dovedit ulterior – dar prea târziu pentru el - cǎ fost colaboraţionist al guvernului de la Vichy.

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (1)

Posted by Gabriela Petcu On November - 12 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

PREGĂTIRI DE PLECARE.

 

Azi e 1 august… Tempus Fugit! Ce repede trece timpul. Parcă ieri a fost începutul acestui an. Sunt cam obosit… tracasat, stresat şi cu dor de ducă! Cred că aş avea nevoie de o vacanţă. Dar unde? În ultimii 30 de ani vacanţele principale mi le petrec în România. De ce? Pentru că acolo sunt „ai mei”, strămoşi, moşi, părinţii… care îşi dorm somnul de veci… apoi prieteni, oameni de aceeaşi limbă, legături vechi, rădăcini… Am mulţi prieteni acolo, chiar dacă pe unii nu i-am văzut fizic niciodată! Prieteni agonisiţi de pe la revistele literare cu care am colaborat şi colaborez… prieteni care aş vrea să îi întâlnesc sau care şi-au exprimat dorinţa să mă întâlnească. Sunt mulţi cei cu care am colaborat pe parcursul anilor. Peste 1000! Desigur că printre ei sunt şi unii stabiliţi în străinătate. Toţi aceştia scriu, sau sunt artişti plastici, muzicieni, oameni de artă. Unora le-am luat interviuri. La peste 50. Le-am publicat în două volume de peste 300 de pagini fiecare… „De vorbă cu stelele”. Intervievaţii mei sunt cu toţii stele. Fiecare om, dacă ştii să-l descoşi, poate să îţi etaleze multe minunăţii care le-a făcut în viaţă, multe fapte şi lucruri bune. De aceea îi consider stele! Stelele mele şi ale cititorilor mei.

 

Îmi place poezia. Să o citesc, să o înţeleg şi să o concep. Mi-a venit o idee! Ce-ar şi să scot o carte bilingvă… O carte de poezii. Am mai multe poezii de-ale mele traduse în engleză. Să mă prezint cu ea în faţa cititorilor români. Să o lansez în mai multe locuri, pretext de a mă întâlni cu prietenii mei literari. Poeziile le am deci! Urmează doar să le editez, să le aranjez într-un document word, să le fac o copertă şi să le trimit la o editură. OK! Aşa am să fac. Nu pot să apar în România fără să lansez o nouă carte. Chiar eu care îi împing de la spate pe alţii să scrie şi să publice ceea ce scriu! Lumea aşteaptă! Da! O carte de poezii îmi surâde, îmi face cu ochiul. Mai ales că nu am publicat un volum de versuri din 2009. Am găsit şi un titlu… „Căutând insula fericirii”.

 

Mă pun pe treabă în zilele ce urmează. Adun poeziile. Le mai ajustez, le mai repar pe ici pe colo. Mai mă consult cu băiatul meu în privinţa corectitudinii traducerii. Nu prea îmi plac traducerile neprofesionale. Nu mă mândresc cu ele. Nu te onorează, deseori! Chiar dacă posezi bine limba engleză după o şedere de 31 de ani pe tărâmuri australe. Una e să vorbeşti bine, să ai un vocabular bogat şi alta e să creezi o producţie literară. O poezie… În fine, mă arunc în braţele destinului cu tupeu şi îi dau drumul spre apariţie unui volum de poeme bilingve! Dacă voi fi criticat de specialişti… întind obrazul de pe acum şi îmi cer şi scuzele de rigoare. De fapt cel mai asiduu critic al traducerilor e tot băiatul meu… Noroc că el mă cunoaşte, mă înţelege şi mă ajuta în unele formulări mai sofisticate. Şi uite aşa în câteva zile am pregătite 25 de poezii româneşti, traduse şi în limba engleză. 108 pagini format A4. Titlul „Căutând insula fericirii/ Looking for the Isle of Happiness”. Mă mai uit de câteva ori peste carte şi o trimit în format PDF, via e-mail, distinsei mele prietene şi editoare, Rodica Elena Lupu, patroana editurii ANAMAROL. Încropesc şi o copertă la repezeală. Gata! Cu cartea sunt OK! Am cu ce mă prezenta prietenilor iubitori de literatură din România.

 

În paralel mai lucrăm la o carte! „Simbioze lirice” volumul 3! Iniţiat de doamna Lupu şi de mine. Poezie curată! Fiecare volum conţine versurile a 20 de poeţi. 16 pagini de căciulă… cu prefeţe şi postfeţe se ajunge la 340 de pagini de volum. Când ajung la Bucureşti lansăm toate trei volumele. Îi invităm toţi cei 60 de autori! Păcat că unii sunt răspândiţi prin lumea largă… de la Los Angeles la Sydney, via România! Sunt convins că apariţia o să fie un succes! Ne-am propus cu editoarea să nu ne oprim până nu scoatem zece volume. 200 de poeţi! Vise, vise… Cărţi produse non-profit! Lucrăm voluntari… şi eu şi doamna editoare… Eu mă ocup de grafică şi de coperta! Să aibă ţinuta şi să placă ochiului…

 

*

Colac peste pupăză… când sunt cel mai ocupat, cuprins de verva plecării, primesc un e-mail de la un prieten cu următorul mesaj având titlul „Inteligenţa pe partea stângă”: „Dacă îl citeşti şi-l înţelegi, eşti inteligent şi ai emisfera stângă dezvoltată. Dacă nu îl descifrezi, nu-l trimite mai departe!!!” Hm! Acest mesaj pare o provocare! N-am înţeles bine care emisferă şi de unde! Eu locuiesc în Australia, în Emisfera Sudică!!! Pe unde o fi doamne cea „stângă”? Vă redau textul in totalitate:

 

„0D474, 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P, 151 D4D34U 53R105 1N73R35UL C0N57RU1ND UN C4573L D3 N151P CU 7URNUR1, P454J3 53CR373 51 P0DUR1. C4ND 3R4U P3 PUNC7UL D3-4 73RM1N4, 4 V3N17 UN V4L, D157RU64ND 707UL, R3DUC4ND C4573LUL L4 0 6R4M4D4 D3 N151P 51 5PUM4… M-4M 64ND17 C4 DUP4 4747 3F0R7, F373L3 V0R 1NC3P3 54 PL4N64, D4R 1N L0C D3 4574, 4L3R64U P3 PL4J4 R424ND 51 JUC4NDU-53, 51 4U 1NC3PU7 54 C0N57RU145C4 UN 4L7 C4573L;  M1-4M D47 534M4 C4 4M 1NV4747 0 M4R3 L3C713: D3D1C4M MUL7 71MP D1N V1474 N0457R4 C0N57RU1ND C3V4, D4R C4ND M41 74R21U UN V4L V1N3 51 D157RU63 707, C3 R4M4N3  3 D04R PR1373N14, 6R1J4 51  M41N1L3  4C3L0R4 C3 5UN7 C4P481L1 54 N3 F4C4 54 5UR4D3M.”

 

Mă uit la cifre şi litere la început ca mâţa-n calendar şi apoi încep să-l silabisesc… Văd că merge! Il inţeleg! Înteţesc ritmul citirii! E uşor… Păcat că s-a terminat… „NE FACE SA SURÂDEM! Castele de nisip, fete ţopăind… valuri distrugătoare, invăţăminte, pietenie…” Ce-mi dă prin cap! Iau prima poezie din cartea mea „Insula Fericirii”, cea care dă şi titlul volumului şi încerc să o cifrez! Merge! Iată cum a ieşit „1N5UL4 F3R1C1R11” cifrată:

 

„1NC3RC4M CU 70Ţ11 54 5UPR4V13ŢU1M/ 1N 53C0LUL 4C3574 4L 7URBUL3NŢ31/ CR34NDU-N3 1N 1M491N4Ţ13’ M1C1 1N5UL3/ UND3 3V4D4M  47UNC1/ C4ND NU M41 PU73M F4C3 F4Ţ4/ UR494N3L0R 51 CU7R3MUR3L0R/ C4R3 N3 1NC0NJ04R4.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 N0457R4/ JUC4M 507R0N/ CH14R D4C4 NU N3 M41 Ţ1N B4L4M4L3L3,/ 94N9UR1M C4 B3B3LU511,/ N3 45324M P3 7R0NUL R393LU1/ F4R4 54 N3 F13 FR1C4 D3 P3D3P53,/ 54RU74M 51 N3 1UB1M/ CU 70473 V3D373L3 1N74N91B1L3/ 4L3 LUM11 M0D3RN3.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 F3R1C1R11 N0457R3/ 3573 V35N1C PR1M4V4R4.// 4C0L0/ 5UN73M M3R3U 71N3R1/ 51 54N47051/ 51 V353L1/ 51… BUN1 !// C4730D474,/ C4ND P3 1N5UL4 F3R1C1R11/ N3 51M71M 51N9UR1,/ 1NV174M PR1373N1 DR491/ 54 N3 1N507345C4/ 51 54 1MP4R745345C4/ BUCUR11L3 N0457R3.// 51 457F3L,/ 53 PR0DUC3 0 51MB1024 M1R4CUL0454/ C4R3 V1ND3C4 5UFL37UL/ D3 70473 R3L3L3 P4M4N7ULU1/ F4C4NDU-73 54 94ND3571 CUR47/ 47UNC1 C4ND 73 R31N70RC1 L4 R34L17473//.

 

Îmi place! Întotdeauna mi-au plăcut şaradele. Îmi vine o altă idee năstruşnică. Am să pun ultima strofă pe coperta a patra a cărţii mele. Să se chinuie citiorii să o descifreze… Ce rău sunt!

 

*

Urmează biletul de avion! Caut pe net… cam scumpe biletele dus-întors spre România. Majoritatea se învârt în jurul sumei de 2.500 de dolari australieni. Şi când te gândeşti că un dolar de-al nostru este egal cu un dolar yankeu… Uşor le este românilor americani să viziteze România… În general aceştia plătesc pe un bilet un sfert de preţ din cât plăteşte românaşul australian! Desigur că unii vor comenta că… cine naiba i-a pus să se exileze la capătul Pământului.

- Destinul bade, destinul… Şi nu îmi pare rău!

- Păi atunci de ce te plângi nene cangurule?

- Am zis şi eu aşa… să mă aflu în treabă. Că deh, români suntem… şi cu toţii ne plângem! Aşa ne stă bine, nouă românilor… să ne plângem veşnic de milă. Ipohondri bade… ipohondri! Şi colac peste pupăză mai trebuie să mai scot încă vreo 300 de dolari pentru asigurarea medicală de călătorie…

 

Ei, nu trebuie să mă luaţi în serios. Acesta a fost doar un scenariu. Am găsit un bilet de avion puţin mai ieftin. Cu finlandezii! FINNAIR! Sydney-Singapore-Helsinki-Budapesta şi retur! Cu o escală de o zi la Singapore. De ce Budapesta şi nu Bucureşti? Pentru că prima dată voi ajunge la Oradea unde încă mai păstrez părintească casă… care nu se vinde… încă! Vorba amicului Fuego şi a lui Ionuţ Dolănescu. De la Budapesta la Oradea sunt doar 220 de kilometri, iar de la Bucureşti la Oradea distanţa rutieră trece de 570 de kilometri. Plus avantajul că poţi fi aşteptat la aeroportul internaţional budapestan „Liszt Ferenc” de un microbuz sau autocar care contra a 80 de roni te duce până în poartă casei orădene în patru ore! Toate rezervările pot fi făcute prin internet. Deci mi-am rezolvat şi cu biletul… Plecarea e pe data de 7 septembrie! Ura!

 

*

Dau sfoară în ţară şi pe net că în curând voi pleca… Îi rog pe cei care îmi trimit materiale scrise spre redactare şi publicare la revistele cu care colaborez să se oprească deoarece în curând voi pleca pentru o perioadă mai lungă în vacanţă! Unii nu înţeleg că am nevoie de un „relache” şi mă inundă cu scrieri şi materiale de parcă ar fi sfârşitul lumii! Pe data de 8 august a.c. trimit spre publicare la reviste materialul cu numărul 950. Îmi anunţ din nou corespondenţii că la trimiterea 1000 mă opresc! Aşa aş vrea să fie… Of, Doamne câte am pe cap! Dar ce mai! Eu mi le-am căutat! Dar, sincer să fiu… îmi place! Câte satisfacţii, câţi prieteni internauţi, câte materiale analizate, citite şi răscitite. Câte mulţumiri, câtă fericire… Primesc un e-mail care mă pun pe gânduri.

 

Îmi scrie amicul Roni Căciularu, scriitor de de limba română din Israel, că i-ar face plăcere să îl vizitez şi să fiu oaspetele lui. Adică să merg în Israel! Hm! Îmi surâde oferta. Ţara Sfântă! Locuri noi de vizitat. Întâlnire cu prieteni dragi într-ale ale scrisului. Unu-doi, fără să mai stau pe gânduri, intru pe net şi îmi cumpăr un bilet cu compania Wizzair pe ruta Bucureşti-Tel Aviv-Budapesta. Mă şi văd în Israel! Erez Israel – Ţara Sfântă – Locuri sfinte, istorie, orient, tradiţii, prieteni originari din România, scriitori, literatură de calitate, lume-lume!

 

Tot în aceeaşi perioadă îmi scrie domnul Al Florin Ţine, preşedintele Ligii Scriitorilor Români şi doamna Mariana Cristescu, jurnalistă, scriitoare, redactor, şeful secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, redactor al revistei „Vatra veche”, etc. etc… Ambii mă invită să îmi lansez cartea în cadrul unor evenimente organizate de societăţile pe care dânşii le conduc. La Cluj-Napoca şi la Târgu Mureş! Accept fără să clipesc şi fără să pun întrebări! Mă şi văd cu sălile pline la masa prezidiului vorbind audienţei şi recitând poezele ale poetului George Roca!!! Vrabia Mihai Viteazu! Sincer, la fiecare lansare pe care am avut-o până în prezent am avut emoţii cu carul! Ei, dar trebuie să bravez puţin! Să par stăpân pe situaţie! Accept deci ambele propuneri! O rog pe Rodica să îmi tipărească volumul de poezie până la începutul lunii septembrie şi să-mi trimită cărţile la Oradea… pentru a putea face lansările încă din primele săptămâni. Zis şi făcut! Promite şi ştiu că se va ţine de cuvânt! Săru’mâna doamnă!

 

Timpul trece repede… luna august se strecoară printre degete… 15 august, 20 august… 30 august. Pe 28 august ajung la materialul redactat cu numărul 999 – „Stroia A Gheorghe – Comunicat Eposs Meridiane – august 2013”. Alătur trimiterii un nou mesaj: „Distinşi prieteni vă rog respectuos să nu îmi mai trimiteţi materiale spre publicare. La trimiterea 1000 mă opresc!!! Luăm o vacanţă… Cu preţuire, George Roca”. Dar cui îi pasă… Scrisul merge înainte! Mi-e jenă să-l înăbuş! Găsesc o „găselniţă” pentru a publica materialele trimise „extra” peste suma fixată de mine… Numerotez 999A, 999B… până la 999Z. Lumea cititoare se amuză… iar eu ies cu faţa curată… chiar dacă fac haz de necaz! Ultimul articol, cel cu numărul 1000, este al meu. Adică 1000+24…  etalând şi literele alfabetului. Titlul materialului: „Roca George – Deceniul şapte – Bulevardul Magheru. Bucureşti”. Amintiri dragi… Dulcea pasăre a tinereţii! Doar locuisem câţiva ani buni pe Bulevardul Magheru Nr. 16-18. Blocul Garofiţa. Scara A, etajul 4, apartamentul 30! De pe balcon vedeam Blocul Patria, intrarea la barul de noapte Melody, Blocul Eva, Hotelul Lido şi aproape tot Bulevardul Magheru… Cum să nu scriu despre el!?

 

*

Este data de 6 septembrie 2013, spre seară. Îmi zic „gata”! Gata să fie! Am închis mustăria! Răsuflu uşurat… şi bine dispus. Trimit un mesaj electronic cu titlul „Mission Accomplished! Încă 1000 de articole editate şi publicate! Am plecat în vacanţă…” la peste 200 de persoane, redactori de reviste, scriitori, oameni de litere, prieteni:


Distinşi prieteni

 

Iată că am ajuns la trimiterea cu numărul 1000 (+24). Este cazul să îmi iau o vacanţă lungă. Aş vrea să scriu şi eu câte ceva… Vă doresc multă sănătate şi putere de muncă şi nu uitaţi să colaboraţi cu revistele pe care vi le-am recomandat.


Bilanţul meu? 4000 de articole redactate (dacă le adun şi pe cele neorganizate poate se fac 5000) şi multe fotografii cărora le-am făcut grafică:

- La revista Agero din Germania unde am fost redactor – 1000 de articole

- La revista Romanian VIP din Statele Unite unde am fost redactor şef – 1000 de articole

- Independent din 2010… am redactat 1000 de articole.

- În urmă cu doi ani am înfiinţat „Rexlibris Media Group”, pentru a-i uni pe toţi cei care s-au dedicat scrisului şi care mi-au trimis materiale spre redactare, răspândire şi publicare. Numărul lor? Peste 1000.

- La Revista EXPRESIA – 1000 (+24) de articole…


Celor de la reviste le-am trimis la fiecare articol pe care l-am editat şi adresa de e-mail a autorului pentru a se putea crea legături mai puternice şi colaborări fără intermediul meu… M-au întrebat unii dacă nu mi-e frică să nu îmi pierd muşterii. Nu, nu mi-a fost frică… de aceea am continuat trimiterile cu adresa lor de e-mail la vedere.

 

Motivaţia muncii mele? Sunt plecat de 32 de ani din ţară şi deseori am dus (aici… la capătul Pământului) dorul de literatură românească. Ştiţi cu ce m-am ales din munca mea? Am citit în amănunţime toate materialele pe care le-am redactat. Păi nu a meritat efortul!? Şi mi-am făcut o mulţime de prieteni virtuali! Aprox. 1000 de corespondenţi, scriitori, poeţi, jurnalişti. Promit să public în curând lista cu numele acestora. (Majoritatea nu i-am întâlnit fizic niciodată!). Am lucrat cu peste 80 de publicaţii, online şi pe hârtie… de pe 4 continente. Multe au apreciat munca mea şi acest lucru m-a bucurat… Multe m-au pus redactor din oficiu… sau colaborator, cu toate că nu am cerut-o… dar sincer să fiu, m-am bucurat!


Dacă doriţi să mai ştiţi despre mine mă puteţi contacta prin e-mail sau pe facebook
la adresa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233

Atenţionez revistele că am o bază destul de mare de fotografii pe care le ofer tuturor celor care au nevoie pentru a le ataşa la articolele publicate de dânşii. Desigur că în timp o voi completa şi cu cei care mi-au trimis poze şi lipsesc din albumele foto de pe Facebook. Le puteţi accesa la adresa:

https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233&sk=photos

Faceţi click pe toate albume. (mă refer la Poeţi, Scriitori, Eminescu, etc) Sper să îi găsiţi, sau să vă regăsiţi. Consider că am o colecţie inedită de portrete Eminescu! Multe dintre imaginile pe care le-am prelucrat grafic se găsesc şi în albumele
de pe cealaltă pagină a mea de FACEBOOK:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.468657053189981.115600.429587013763652&type=3

Deci faceţi click pe albume pentru a vedea conţinutul acestora. Puteţi deci să folosiţi orice fotografie în caz de nevoie pentru articolele din revistele dvs.


Vă doresc sănătate, bucurii şi

să ne citim de bine,

Cu preţuire

George ROCA

6 septembrie 2013

17:14 (5:14 PM) – Eastern Standard Time (EST)


PS. Îmi cer scuze de la cei pe care i-am dezamăgit… câteodată! Nu am făcut-o din ignoranţă, ci din lipsă de timp! Tempusfugitoza, bat-o vină! Voi încerca să reiau interviurile pentru volumul 3 şi să publicăm şi volumul „Taina scrisului” (50 de autori).


Ps2. Acest e-mail l-am trimis la peste 200 de persoane, corespondenţi, scriitori, poeţi, redactori de reviste, critici literari, prieteni, etc…”

———————————————-

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

(VA URMA)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors