Îmi doresc o altfel de primăvară… una în care oamenii să-şi amintească să fie buni, să zâmbească, să se bucure de fiecare fir de iarbă ce răsare de sub frunzele măcinate de durerea iernii care parcă nu se mai lasă dusă, să numere floricelele timide, tremurând de dorinţă în demersul minunat pe care-l fac cu sârguinţă în mult aşteptatul proces al reînvierii naturii, ba chiar al reînvierii sufletelor noastre amorţite de frigul de-afară şi… din păcate, şi dinăutru..

 

Îmi doresc o primăvară a feţelor luminoase, nu a celor umbrite de griji, de dureri ascunse sau nu, de întristări şi de o imensă silă faţă de ceea ce ne este dat să trăim într-o ţară în care azi am exclamat cu-nfrigurare: MĂ SIMT STRĂINĂ ÎN PROPRIA MEA ŢARĂ! Şi nu o spun „gratuit” pentru că îmi dau seama, cu fiecare zi care trece, că, poate, dacă m-aş mai naşte o dată aş reuşi să mă „aciuez” şi eu într-un loc unde să pot munci, să pot să-mi câştig cinstit pâinea cea de toate zilele, fără să mă căciulesc, fără să mă umilesc, fără să bat la porţi închise sau la uşi pe care scrie: „Nu deranjaţi, OCUPAT!”

 

Tac şi-nghit de câţiva ani buni, de când am trecut pragul celor 50 de ani şi încerc să găsesc o oportunitate, un loc, un job; şi mi-am înghiţit şi lacrima şi zâmbetul, le-am mixat, le-am transformat în cuvinte, am scris cărţi pe care nu le-am putut tipări decât cu preţul sacrificiului propriului copil care munceşte „afară”, şi munceşte, nu se sfieşte şi nu se joacă! 99% din ele le-am dăruit şi-am făcut-o cu drag şi nu le-am scris pentru a face o afacere din truda sufletului meu, vreau să muncesc, ca atâtea sute, mii, poate milioane de români care trec prin aceleaşi zbateri, dar… NU E LOC! Deloc! Culmea, am scris mai mult stând şi eu „afară” şi sprijinindu-mi copilul!

 

Am aflat de curând, cu bucurie, desigur – deşi simţeam eu că nu-i a bună, că se deblochează locuri de muncă în administraţie, în regiile de stat, pe care încă nu au pus mâna „întreprinzătorii” care nu te angajează decât dacă, citez: „ai până-n 25-30 de ani, eşti fără obligaţii, ai disponibilitate la program… prelungit (oare?), eşti «flexibilă», plăcută la înfăţişare” şi, aş mai adăuga eu – ca particularitate în ceea ce mă priveşte – nu trebuie să te pricepi la prea multe, nu trebuie să ai coloană vertebrală, pentru că nu prezinţi importanţă dacă ai cunoştinţe în mai multe domenii şi mai ales, este imperios necesar să fii lipsit de experienţă! Eheeeei, dar cum măicuţa mea, săraca, imediat a crezut că tot ce zboară se şi mănâncă şi tot ce se spune se şi realizează, m-a şi „băgat în priză”: „Hai, sună, colo, colo, interesează-te, agită-te, du-teeeee!!!” Şi aşa am făcut, pe cuvânt de onoare! Rezultatul? Hmmm… nu e greu de intuit, nu-i aşa?! Dar am aflat, totuşi, „calea”… Ia ghiciţi! Păi, mai întâi, trebuie să găseşti o „proptea” politică, mai apoi, să ajungi la Consilul Judeţean, de-acolo musai trebuie să se dea o „directivă” către managementul instituţiei căreia te adresezi, şi de-abia după aceea, dacă treci de „concurs”, obţii un locşor, mai călduţ sau nu, depinde de cum ai urmat „traseul”! O să-mi spuneţi răspicat: „NIMIC NOU!”

 

Păi, fraţilor, eu nu mă pricep la „de astea”, zău că sunt străină de astfel de practici care am crezut că au murit odată cu păşirea noastră, acum mai bine de 23 de ani, pe drumul democraţiei noastre (care?) atât de originale! Ah, dar uitasem că la noi tranziţia e prelungită, că trăim sufocaţi de anomalii pe care un om cu mintea întreagă nu le poate nicidecum înţelege! Şi-atunci, ce-i de făcut?

 

Că mă simt straină în propria mea ţară este sigur, în rest, nu mai ştiu ce-aş putea face, poate să mă teleportez într-o altă galaxie, să mă facă „ăia” tânără, frumoasă, neştiutoare, zâmbitoare, „disponibilă” şi dispusă să fac orice pentru a-mi atinge ţelul, şi de-abia apoi să revin în ţara mea, poate să devin… iubita unui politician „cu trecere la-mpărăţie” şi să obţin şi eu un serviciu „ca lumea!” Nicio şansă!!! Nu-mi plac celelalte galaxii, iubesc Terra, îmi iubesc locul natal, îmi iubesc grădina, pământul reavăn în care scurm cu mâinile amândouă şi sădesc fire de flori, iubesc muntele, m-am născut cu roua Apusenilor pe frunte şi adieri de vânt purtând în ele aroma răşinii de brad şi vreau să trăiesc AICI, ACASĂ!

 

Dar cum?!! Ei, na, voi vedea eu, poate mă privatizez! Împachetez iluzii şi le vând, ce ziceţi?! Şi-apoi, o să mă invidieze toate companiile, pentru că voi crea atâtea locuri de muncă, cât nu au avut ele în 23 de ani de democraţie, voi avea mulţi, mulţi adepţi, care se simt la fel de inutili pentru România de azi şi poate mă aleg chiar preşedinte, mai ştii?!! Dar până atunci… mă simt străină în propria mea ţară!

 

Georgeta RESTEMAN

10 aprilie 2013

undeva… în Apuseni

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

 

Adesea mă gândesc la România când îmi descalţ cizmele, seara. “Aici e ireal de frumos şi de curat totul. Nici măcar n-am nevoie să-mi lustruiesc pantofii”, a fost primul comentariu telefonic pe care l-am auzit de la un verişor, care emigrase în Germania prin anii optzeci. Pe-atunci îl muşturluisem zdravăn, suspectându-l de grandomanie. Pentru că nici prin gând nu-mi trecea să-l şi cred. Dar acum realizez că avea dreptate. Văd asta cel mai clar atunci când revin în ţară, prin vizitele la părinţi. Indiferent dacă e vară sau iarnă, inevitabila glie strămoşească se ţine scai de mine, ermetizând porii pielii tăbăcite,  pătrunzând cu precădere în spaţiul dintre talpă şi carâmb, unde, dacă apucă să se întărească, se preschimbă într-un soi de ciment autohton, de unde doar o ţeapă draculeană îl mai poate extrage.

 

Nu-nseamnă că prin alte ţări n-ar exista noroaie, ba bine că nu! Spania ne dă cu prafuri diverse, diferind de la sezon la sezon. Ba polenul galben-cleios al coniferelor, ba praful alb al şantierelor lăsate în paragină de bula imobiliară, sau nisipul roşu saharian, pe care-l catapultează vântul peste Marea Mediterană, folosindu-se de pantele munţilor Atlas ca de o rampă naturală. O fi, dar nu e acelaşi lucru! Cu un jet de apă bine ţintit se lasă duse toate, uşoare ca pulberea de pe lună, lipsite de iniţiativă proprie. Nu aşa pământul patriei. De parcă ar avea viaţă în el, se încăpăţânează să dezvolte preferinţe pentru locuri în care ar mai sta un pic, sau, atunci când e-n toane de ducă, o ia spre direcţii neaşteptate. Stropeşte în picuri grei, care lasă pe hainele noastre urme neregulate, ca nişte contururi de hartă, pete indelebile, care nu se lasă ignorate cu una cu două. De parc-ar vrea să spună „pe-aci ţi-a fost calea” sau, mai bine zis „ăsta-mi eşti”.

Glodul nostru se piteşte prin cele mai insolite locuri, aşteptând picătura ploii pentru a prinde din nou viaţă, zemuind şi clocind din greu, în aburi de fertilitate. Primăvara scoate aburi, mustind de seve şi îmbobocind de ghiocei, iarna se-nfrăţeşte cu cristalele fulgilor de zăpadă, depunând acea subţire peltea pe şosele, ce transformă orice deplasare într-un straniu dans incoordonat. Plescăie pofticios, când prinde câte un toc prin el, care se zbate nervos să-i scape din îmbrăţişare, dar nu se sfiieşte nici să înghită câte-un pantof cu totul, ca oul lui zdreanţă, cel cu ochii de faianţă. Blestemăm la el şi-l combatem sistematic, măturând şi ştergând cu nădejde, alungând „murdăria” din spaţiul nostru civilizat, deşi ştim prea bine că zadarnică ne e zbaterea. Cu greu îşi stabileşte prin forţe plăpânde firava Românie aseptică câte o insuliţă minusculă în oceanul gâlgâind la cheremul naturii, lighioană neîmblânzită, matrice   glorioasă din cernoziom plebeu, statornic. De te-ntrebi, faţă cu efortul cvasi-supranatural, cum Doamne iartă-mă pot ţine curat alţii, dar noi nu? Doar la hărnicie nu ne-ntrece nimeni, la răstimpuri, când ne hotărâm să punem osul la treabă!

 

Taman când îţi vine să-nfigi deliberat oiştea-n gard şi să-ţi iei lumea-n cap de disperare, apare câte-un francez sau neamţ cu ochii tulburi de emoţie, care se jură că vrea să adopte cetăţenia ta, gata să te îmbrăţişeze şi să ceară azil în ţara-nglodată, pe care tu tocmai îţi revărsai năduful. „Pentru că e … atât de frumoasă”, zice el şi te mai întorci odată din cale, aruncând o privire peste umăr, ca ţăranul acela care nu mai vrea să-şi vândă vaca, pentru că prea i-o laudă precupeţul în gura mare. Ţi-e clar că megieşul nu e-ntreg la minte şi pleci totuşi, adresându-i şi lui un „No meri cu Dúmnezău”, dar când te-ntorci din călcâie, îţi fuge privirea pe buza bălţii spre-un licăr de curcubeu ca din poveste. „A naibii iluzie optică”, îţi spui şi pleci să te faci fizician la Nasa, agent de bursă în Cipru, informatician la Microsoft sau specialist SAP în Canada. Dar buclucaşul noroi n-are altă treabă decât să-ţi tulbure somnul lin, de te trezeşti căutând din priviri unghiul optim al razei solare pe suprafaţa lacului Ontario, la pescuit, doar-doar se va descompune lumina în gama nestematei de pe brazda Câmpuri-Est. Ce să te mai miri când începe să te distreze până şi tăvălirea fără noimă a irlandezilor în noroi, la tradiţionala lor luptă televizată? Nici fericirea copilului tău la descoperirea jocului cu masa lutoasă din spatele casei nu te mai lasă rece. Amintirea fugară a „papalaşcăi” copilăriei noastre te gâdilă răsfăţată. Aşchia nu sare departe de gard.

 

Am umblat ceva prin lume şi sunt sigură că mai există ţarini roditoare şi pe la alţii, poate chiar mai fecunde decât ale noastre, prin colţuri de lume cu configuraţii tectonice nebănuite. Dar numai în România am găsit îndârjirea neagră, lucioasă a pământului zurliu, care are prostul obicei de a produce noroi, ca să ne indispună. „Operaţiunea pantofi” se rezumă în ţările dezvoltate la o simplă ştergere cu o cârpă curată, din An în Paşte. În România, în schimb, la fel ca mai toate acţiunile, simple doar prin alte ţări, şi această banală ocupaţie necesită aplecare, abnegaţie şi timp însutit. Uneori, lucrurile care în vest se rezolvă în doi timp şi trei mişcări, în România de transformă în adevărate proiecte laborioase. Dar e un fel de-a simţi că trăieşti, pentru că ai satisfacţii înzecite atunci când reuşeşti totuşi să rezolvi câte ceva.

 

În decursul recentei mele incursiuni acasă, făcea capul de afiş în rândul ştirilor de ultimă oră un studiu asupra mediei de vârstă a populaţiei Europei. Cu 71 de ani, românii deţin penultimul loc. Nici nu-i de mirare, la intensitatea cu care se trăieşte în spaţiul carpato-dunărean!

 

O voce firavă şopteşte consolator: „Nu contează cât, ci cum!” Oare străinii entuziaşti, care se stabilesc în România, lansându-se în aventura căutării timpului pierdut, fascinaţi de caracterul autentic, mai mult sau mai puţin neîntinat al geografiei noastre, vor modifica media de vârstă a poporului autohton? E clar că ţara e atrăgătoare şi pentru ei, în ciuda aparenţelor deranjante, lipicioasă ca un bulz de noroi zemos, care-ţi atrage irezistibil palma, tentând-o să-şi afunde degetele în aluatul sortit să devină ancora cine ştie cărei rădăcini viitoare. Pământ persistent, tenace, masă originară cu vino-ncoa’. În fond, când e să reducem totul la esenţe, descoperim că nu ne deosebim unii de alţii aproape de loc. Cleiul necoafat n-are preferinţe politice, nici miros de bani. Dacă-am umbla desculţi, n-am avea nevoie să ne mai lustruim pantofii. Pâmântul rămâne şi continuă să fie peste tot, rotund şi greu. Cu legea gravitaţiei, ca şi cu legea atracţiei, nu te pui.

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

19 martie 2013

Victor Ponta: cecitate politică sau oportunism?

Autor: Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Astă-seară, 10 martie 2013, la emisiunea sa despre problema „secuilor“, Radu Tudor i-a invitat, printre alţii, pe sociologul conf. univ. dr. Radu Baltasiu, directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice (C.E.S.P.E.) al Academiei Române, şi pe europarlamentarul Victor Boştinaru, despre care s-a spus că este „expert“, dar nu s-a precizat ce expertizează. Oricum, acesta este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Geografie a Universităţii Bucureşti (iunie 1974) şi, ulterior, al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii Bucureşti (iunie 1981), adică este licenţiat în patru domenii, ceea ce înseamnă că nu este competent în nici unul dintre ele (poate ar fi în domeniul istoriei, fiindcă l-a aprofundat de două ori: între 1971-1974, apoi între 1978-1981!). Încă de la începutul emisiunii, Radu Baltasiu a făcut o expunere despre ceea ce au fost şi sunt secuii şi a repetat o afirmaţie făcută în emisiunile anterioare pe Antena 3 şi de notorietate în toate mass media serioase: anume că, după datele ultimului recensămînt, s-au declarat „secui“ doar vreo 300 (trei sute) de indivizi. Ca atare, nu se mai poate vorbi de secui, mai ales că şi ăştia vorbesc numai ungureşte, se îmbracă ungureşte etc. şi nu ca secuii de acum peste două secole, înainte de a fi fost complet maghiarizaţi. Deci, secui nu mai există! Totuşi, în acea emisiune, expertul Victor Boştinaru, deşi, printre cele patru domenii în care este licenţiat, are şi calitatea de istoric-cu-repetiţie, vorbea, în tot timpul emisiunii, de „secuime“ – la fel ca alde Gheorghe Frunda, Bela Marco (de la românescul Marcu), Petru Lakatos (pronunţat „Làcatoş“, adică de la Lăcătuşu), Gabor Kozsokar (din românescul Cojocaru) şi alţi asemenea români maghiarizaţi. Idioţenia şi mai mare a acestor maghiarizaţi este conţinută de expresia folosită frecvent tot de ei: „maghiarii din secuime“ (sic) – idioţenie care are, totuşi, prin sinceritatea ei, meritul că le dă de gol fariseismul, impostura şi demagogia! Păi, dacă sunt „maghiari“, de ce se mai referă la „secuime“, de vreme ce secui nu mai există, fiindcă fuseseră maghiarizaţi de peste două secole?! În plus la inventarul inepţiei cu „secuii“ – inepţie preluată şablon de toate prompter-istele ironizate de Mircea Badea –, chiar pe burtiera emisiunii lui Radu Tudor figura titlul „Secuii cer autonomie în inima Transilvaniei“, iar această inscripţie a zăcut acolo pe toată durata emisiunii, deşi, repe, sociologul Radu Baltasiu clarificase de la început numărul lor insignifiant, număr care, în asociere cu faptul maghiarizării lor depline şi definitive, marca inexistenţa lor!

După emisiunea lui Radu Tudor a urmat emisiunea „Sinteza zilei“, care l-a avut ca invitat pe premierul Victor Ponta, în care s-a glosat cel mai mult tot pe tema „secuilor“ inexistenţi, dar trataţi în discursul emisiunii ca fiind o entitate demografică reală. Gazda emisiunii, Mihai Gâdea, l-a întrebat, la obiect, ce opinie are premierul despre arborarea steagului „secuiesc“ şi acţiunile revizioniste manifestate cu acest prilej. Victor Ponta a minimalizat pericolul propagandei revanşarde hungariste, că e steagul secuilor aliaţi ai lui Mihai Viteazul, care secui etc. Adică a dat-o şi el pe glumă, pe rolul său conciliant important, că tocmai fusese el, „ieri [adică în 9 martie], la Budapesta, la congresul socialiştilor maghiari unde discursul său fusese aplaudat“ etc., etc. Unde era Theodor Stolojan, care, cu vreo două decenii în urmă, clamase sentenţios: „Cu suveranitatea naţională nu se glumeşte!“? Unde erau ceilalţi politicieni care, sub o formă sau alta, recitaseră aceeaşi placă? Erau pe nicăieri, căci pozaseră în naţionalişti nu pentru că ar fi avut intenţia să apere interesele şi valorile naţionale, ci doar din motive politicianiste, demagogice! De aceea, Ungaria, via U.D.M.R., a continuat escaladarea revizionismului, pînă azi. Dar Mihai Gâdea nu şi-a putut reprima pofta de a-l umili niţel pe premier cu calitatea închipuită de „coleg cu Mihai Viteazul“ a Iui Valeriu Zgonea, căruia – din spirit partinic şi de „generaţie“ – Victor Ponta i-a luat apărarea, deşi ar fi fost mai bine să-l trimită la strîns şuruburile căii ferate, căci asta învăţase el la facultatea făcută la fără frecvenţă! Cum s-a văzut, premierul Victor Ponta s-a complăcut şi el în postura de „pacificator“ în relaţia România-Ungaria, bagatelizînd, ca şi Zgonea et ejusdem farinae, problema steagului „secuiesc“ şi, în esenţă, politica revanşardă a Ungariei, via U.D.M.R., care iterează pretextele Dictatului de la Viena! În mod evident, Victor Ponta este mai instruit, poate chiar mai cult decît C.F.R.-istul Valeriu Zgonea sau decît geograf-filozof-istoricul-dublu Victor Boştinaru. De aceea, nu-l suspectez pe premierul Ponta de a suferi de cecitate politică mai mult decît de oportunism politic. Pentru că el vrea „linişte“ internă şi externă, cum îi dictează stăpînii din U.E., ca să stăpînească mai bine cu toţii: şi stăpînii noştri, interni – cleptocraţia postdecembristă –, şi cei externi.

Consider că, inclusiv în cazul premierului Ponta, este vorba de oportunism în mai multă măsură decît incapacitate de a distinge realitatea politică internă şi externă, deoarece falsa problemă a „secuilor“ – etalată tot mai agresiv de maghiarizaţii din România, manevraţi de Ungaria – datează de la Trianon, continuată prin Dictatul de la Viena şi reluată în etapa postdecembristă. Chiar şi la Antena 3 s-a mai glosat pe această temă, aşa cum se poate constata din articolul de mai jos, pe care este oportun să-l republic, tocmai pentru a releva jocul perfid dintre „moderaţii“ din U.D.M.R. şi „radicalii“ spionului şi adulterinuluiLaszlo Tokes – joc pe care guvernanţii şi politicienii (care, în majoritatea lor, sunt doar politicaştri) din România se prefac, de 23 de ani, că nu-l văd! Între cele trei steluţe redau, ad litteram, articolul din Gardianul, preluat pe site-ul Antenei 3.

***

 

Ziarul secuilor cheamă la luptă armată pentru dezmembrarea României

Autor: C. T. Sursa: http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1219356133, preluat din Gardianul, 22 august 2008

♦ Ziarul de limbă maghiară Haromszek“ („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), care apare la Sfântu Gheorghe şi care este editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente

♦ Articolul, intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, îndeamnă la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“. Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă. Cotidianul Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., iar din acţionariatul ei fac parte Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între anii 2004-2008, şi Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc

♦ Virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect. Reacţiile politicienilor nu au întârziat să apară. Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs ne-a declarat că o astfel de instigare la violenţă reprezintă o enormitate

Ziarul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), editat de mai mulţi lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc, a publicat, în urmă cu două luni, pe prima pagină, un articol care îndeamnă populaţia secuiască la lupta cu arma în mâna pentru înfiinţarea unui stat de sine stătător în inima Transilvaniei. Articolul este semnat cu pseudonimul Zoltan Bedo, conform unor surse din interiorul redacţiei ziarului care apare zilnic la Sfântu Gheorghe, de unul dintre acţionarii publicaţiei, Albert Levente. Nu este pentru prima dată când apar astfel de îndemnuri la separare prin forţă de România, însă virulenţa articolului cu pricina a stârnit interesul Serviciului Român de Informaţii. Traducerea articolului a fost expediată, ieri, biroului de presă al S.R.I., purtătorul de cuvânt al acestei instituţii dând asigurări reporterilor Gardianului că, în cursul zilei de astăzi, va adopta o poziţie oficială faţă de acest aspect.

De câţiva ani de zile, de când în vocabularul liderilor U.D.M.R. şi al celorlalte organizaţii maghiare din Transilvania a intrat expresia „autonomie teritorială“, o bună parte a presei maghiare transilvănene (în special cea din judeţele Covasna şi Harghita) găzduieşte constant articole de-o virulenţă incredibilă împotriva a tot ce este românesc. Dacă, în zonele unde maghiarii sunt inferiori numeric, tonul articolelor şi emisiunilor radio-tv e mai ponderat, în cele două judeţe unde maghiarii sunt majoritari, jurnaliştii maghiari îşi permit să scrie aproape ca în epoca în care Transilvania era ocupată de trupele horthyste. În ultima perioadă, tonul gazetelor de limba maghiară din zonă a devenit încă şi mai vehement, aproape belicos. Până în urmă cu vreo doi ani, liderii şi figurile marcante ale minorităţii maghiare vorbeau despre autonomie „culturală“ ori „personală“. De prin anii 2006-2007 încoace, a început să se vorbească explicit despre autonomie teritorială. Anul acesta, cotidianul de limbă maghiară Haromszek („Trei Scaune“, în traducere – n.r.), în ediţia sa cu numărul 5419, apărută luna trecută, a dat tonul trecerii la solicitări şi mai radicale. Potrivit articolului intitulat „Cu capul sus, cu spatele drept“, apărut sub semnătura unui anume Zoltan Bedo, nu mai e la modă revendicarea autonomiei teritoriale. Ungurii din România sunt îndemnaţi acum să ceară „autodeterminare“. De ce autodeterminare în loc de autonomie? Ne lămureşte chiar autorul articolului citat: pentru că, prin autodeterminare, „popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă, în sine, şi dreptul alegerii libere a regimului politic. Adică dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător“. Idee cu care dacă noi, majoritarii, nu suntem de acord, ne spune ziarul Haromszek ce ne aşteaptă: nesupunerea civică sau chiar lupta armată. Şi până acum, multe din discursurile propagate în presa maghiară din Transilvania se situau la graniţa penalului. Acum, însă, odată cu aceste îndemnuri explicite la „înfiinţarea unui stat de sine stătător“, „prin forţa armelor“, ceea ce se scrie în presa de acolo intră în coliziune frontală cu Constituţia României. Ca să nu fim acuzaţi că exagerăm, redam mai jos câteva pasaje mai semnificative din articolul respectiv. Intertitlurile ne aparţin.

Vrem dreptul la propria patrie!

            În epoca modernă, putem vorbi de realizarea autonomiei minoritare atunci când statul transferă drepturi ale puterii de stat unor organizaţii înfiinţate şi alese pe cale democratică de către minorităţi. Dat fiind faptul că scopul primordial este păstrarea identităţii, trebuie să presupună validarea următoarelor drepturi: – dreptul folosirii limbii materne în viaţa particulară, în învăţământ, justiţie şi administraţie publică – dreptul înfiinţării propriului sistem de învăţământ – dreptul la funcţii publice şi servicii publice – dreptul la patrie (care patrie? – n.r.) – dreptul de a dispune liber de bogăţiile naturale – dreptul la reprezentanţă politică locală

După cum rezultă şi din enumerare, în cazul autonomiei, nici vorbă de lezarea integrităţii teritoriale a statului în cauză, respectiv de divizarea ei teritorială. Cu atât mai mult, cu cât până şi preşedintele României pune semnul egalităţii în mod conştient între acestea. Şi nu în mod întâmplător.

Autodeterminarea este preferată

Să vedem despre ce este vorba. Autonomia administrativă înseamnă transferarea anumitor elemente ale puterii centrale unităţilor administrative locale în cazul soluţionării unor sarcini care au un caracter local şi care pot fi rezolvate cel mai eficient pe plan local. Nu este permisă confundarea cu autonomia minoritară, pentru că nu garantează drepturile fundamentale care slujesc păstrării identităţii, deoarece constituie doar o condiţie necesară, însă nu şi suficientă pentru păstrarea existentei noastre naţionale. Cunoscând toate acestea, trebuie să precizăm că în cazul autonomiei minoritare a se vorbi de divizarea ţării înseamnă minciună, a se oferi autonomie în loc de autonomie minoritară înseamnă inducere în eroare. În ambele cazuri, scopul este menţinerea puterii centrale, în interesul căreia bucureştenii nu se sperie nici de declanşarea unui conflict interetnic.

Un alt concept utilizat frecvent, dar al cărui conţinut nu este clarificat suficient, este autodeterminarea, care nu este identic cu varianta în maghiară a autonomiei. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, însemnătatea acesteia ascunde mult mai multe.

Vrem stat de sine stătător

Dreptul la autodeterminare se referă, mai ales, la faptul că popoarele îşi pot decide liber statutul politic, adică poartă în sine şi dreptul alegerii libere a regimului politic, respectiv dreptul înfiinţării unui stat de sine stătător. Deci, în cazul în care secuimea se autodefineşte ca popor, în conformitate cu dreptul internaţional, ea poate profita şi de dreptul înfiinţării unui stat…

Din istoricul Pământ Secuiesc, având un teritoriu de 12.800 kmp, dacă scădem Scaunul Arieş, românizat, rămâne un teritoriu de 10.876 kmp. Numărul locuitorilor acestui teritoriu este de 888.827, dintre care 153.405 (19 la sută) sunt de naţionalitate română şi 655.422 (81 la sută) de naţionalitate maghiară. Dacă studiem actuala împărţire teritorială a lumii, trebuie să observăm că numai în Europa există cinci ţări independente mai mici decât Pământul Secuiesc, atât din punct de vedere al teritoriului, cât şi din cel al locuitorilor. Iată-le: – Andorra – suprafaţa 468 kmp, 71.000 locuitori. – Liechtenstein – suprafaţa 160 kmp, 28.000 locuitori. – Luxemburg – suprafaţa 2586 kmp, 364.000 locuitori. – Malta – suprafaţa 325 kmp, 350.000 locuitori. – San Marino – suprafaţa 61 kmp, 23.000 locuitori.

Şi dacă, în cazul lor se poate, nouă de ce nu ni se cuvine dreptul înfiinţării unui stat? Răspunsul este simplu. Ni se cuvine şi nouă. Trebuie doar profitat de el. Trebuie revendicat, trebuie luptat pentru el, dacă este nevoie. Dacă parcurgem evenimentele istoriei universale, punând un accent deosebit pe secolul XX, putem constata că niciodată nu i s-a dat nimic în dar nici unei naţiuni. Fiecare a trebuit să lupte pentru libertate, pentru validarea drepturilor, pentru menţinerea existenţei sale statale sau pentru redobândirea acesteia. Această luptă a fost întotdeauna complexă, dusă pe mai multe căi, prin lansarea diferitelor mijloace. Au fost cazuri când s-a derulat paşnic doar prin mijloace politice, uneori s-a recurs şi la diferite forme ale nesupunerii civice, iar alteori, chiar şi armele şi-au spus cuvântul. În interesul libertăţii, toate acestea trebuie asumate. Un singur lucru era, însă, comun în fiecare. Solidaritatea. Dacă aceasta există, forţarea autodeterminării este doar o problemă de timp… Cum se poate realiza autodeterminarea? Prin poziţie conştientă, unitară, curajoasă, prin luptă şi prin jertfă…

Legături strânse cu Fides şi Laszlo Tokes

Cotidianul de limbă maghiară Haromszek este editat de societatea H-PRESS S.r.l., cu sediul în Sfântu Gheorghe. Firma a luat fiinţă în anul 1992 şi are un capital social în valoare de 3.060 lei, având ca principal obiect de activitate „editarea ziarelor“. Ca obiecte secundare, societatea se ocupă de la activităţi de servicii anexe silviculturii la activităţi de consultanţă în domeniul relaţiilor publice şi al comunicării. S.r.l.-ul cu pricina are 17 asociaţi persoane fizice, cu participaţie egală la capitalul social, în procentaj de 5,88 la sută. Acestea sunt Torma Sandor Csaba, Magyari Lajos, fost deputat U.D.M.R. de Covasna, în mandatul 1992-1996, şi consilier local la Sfântu Gheorghe între perioada 2004-2008, Aros Carol, Simo Erzsebet, Farkas Arpad, Sylvester Lajos, Paljanos Maria, Ferencz Csaba, vicepreşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, Ferencz Reka, Iochom Istvan, Kisgyiorgy Zoltan, Benko Levente, Albert Levente (cel care, pare-se, a publicat respectivul articol, pe care l-a semnat cu pseudonim), Peter Anton, Torma Clara, Malnasi Emese-Melinda şi Peter Laura. Societatea H-PRESS S.r.l. are nu mai puţin de 12 puncte de lucru în regiunea Har-Cov. Potrivit wikipedia.org, un alt cotidian de limbă maghiară, fondat în 1999 şi care apare la Cluj, a fost demarat iniţial de un grup de interese apropiat Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (U.D.M.R.), prin editura S.C. Scripta S.A. din Oradea – aflată în proprietatea senatorului Attila Verestoy –, pachetul majoritar de acţiuni al publicaţiei fiind, însă, preluat în anul 2000 de către un grup de investitori apropiaţi partidului Fidesz din Ungaria, prin firma Hungarom Media Kft din Budapesta. Editorul „Kronika Kiadohaz“ a înfiinţat un serviciu propriu de curierat şi difuzare în zona Transilvaniei. Sistemul derulat prin transportul auto al exemplarelor nu a funcţionat în mod eficient şi a generat pierderi în special la capitolul combustibil. În perioada 2001-2006, publicaţia a înregistrat pierderi masive, iar în paralel difuzarea nu a cunoscut creşteri semnificative. Redacţia şi administraţia au cunoscut o fluctuaţie masivă de personal din cauza salarizării slabe între 2001-2006. În anul 2005, redactorul-şef Samu Csinta a contactat, fără succes, mai mulţi acţionari ai editorului principalului cotidian local Haromszek din judeţul Covasna, SC H-PRESS S.r.l., pentru a-i convinge să vândă partea lor de acţiuni pentru sume cuprinse între 200 şi 300 milioane lei vechi, la valoarea monedei naţionale din anul respectiv. H-PRESS are un număr de 17 acţionari, iar regulamentul de ordine interioară nu permite înstrăinarea acţiunilor decât în cadrul cercului de acţionari ai s.r.l.-ului. Valoarea H-PRESS era estimată, în 2005, la circa trei miliarde lei vechi. Potrivit unor estimări financiare, Kronika s-ar fi capitalizat prin obţinerea pieţei de publicitate a Haromszek, aflat în situaţie de monopol în judeţul Covasna, cu un venit estimat provenit din încasări lunare din publicitate cuprinse între 500 milioane şi un miliard lei vechi. Kronika a fost achiziţionată în anul 2006 de firma Inforg Zrt. (afaceri imobiliare şi consultanţă în afaceri) din Ungaria, membră a holdingului Vegyepszer Zrt. al miliardarului Elek Nagy, apropiat al aceluiaşi Fidesz. Inforg are în proprietatea sa şi canalul de telviziune „Hir TV“ din Budapesta, de asemenea un susţinător al Fidesz. În cursul anului 2004, ziarul a susţinut campania pro-autonomie etnică promovată de către Consiliul Naţional Secuiesc în cadrul unui turneu organizat în mai multe aşezări din Transilvania. Unul dintre cei doi redactori-şefi adjuncţi al ziarului, Arpad Gazda, este un susţinător al episcopului reformat de Piatra Craiului, Laszlo Tokes, iar fratele lui din municipiul Sfântul Gheorghe este vicepreşedintele organizaţiei judeţene Covasna a Partidului Civic Maghiar (P.C.M.) şi secretar al organizaţiei Sfântul Gheorghe al Consiliului Naţional Secuiesc. (Sorin Simion)

Eckstein Kovacs: «Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune» Senatorul U.D.M.R. Eckstein Kovacs a declarat, ieri, pentru Gardianul că o astfel de instigare la violenţă reprezintă, din punctul său de vedere, „o enormitate, ceva fantezist“. „Eu sunt un pacifist convins. Îmi plac şi cei din Sfântu Gheorghe, dar şi cei din secuime. Ar fi bine să lăsăm armele pentru Hemingway. Nebuni sunt şi în trei scaune, şi în patru scaune. Mă declar străin de orice astfel de gândire“, a mai spus senatorul.

Bolcaş: „Trebuie opriţi!“

La rândul său, vicepreşedintele P.R.M., Lucian Bolcaş, ne-a precizat că sunt subtili „ungurii aceştia“, ştiu cum să instige. „Până nu le dăm peste bot acestor iredentişti, lucrurile nu or să se calmeze“, a mai adăugat Bolcaş.

***

            Ziarul Gardianul nu a mai consemnat răspunsul purtătorului de cuvînt al S.R.I., iar, între timp, au dispărut atît ziarul, cît şi arhiva sa de pe Internet. Norocul nostru, al naţionaliştilor, este că articolul a fost reprodus pe site-ul Antenei 3 şi, astfel, îl putem accesa şi demonstra atît politica revanşardă a Ungariei, cît şi „impotenţa guvernanţilor români“ – cum vitupera Adrian Năstase înainte de a deveni premier şi a se alia cu „duşmanul de mai ieri“, fascista U.D.M.R., căreia avea să îi facă tot felul de concesii, la fel ca defuncta C.D.R., concesii obţinute prin şantaj politic inclusiv ulterior, sub regimul lui Traian Băsescu, îndeosebi în timpul guvernelor trădătoare Boc! Dar ameninţarea cu apelul la „lupta armată“ nu fusese comisă doar atunci, ea fiind reluată, inclusiv zilele trecute, de către preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, Csaba Borboly, care îl avertiza pe prefect asupra protestelor violente din Belfast, pornite de la un steag. Numai că atitudinea revanşardă a revizionismului hungarist nu este echivalentă cu lupta pentru independenţă a Irlandei, care este un stat cotropit de Perfidul Albion, pe cînd maghiarizaţii din România (reprezentînd circa 90 la sută dintre „maghiarii“ din România) sunt doar efectul acţiunii rasiste a maghiarizării – începută cu virulenţă prin decretele de maghiarizare, date încă din etapa cînd Ungaria fusese încorporată în Imperiul Austro-ungar, maghiarizare continuată, cum s-a arătat frecvent, în etapa tranziţiei din cauza guvernelor trădătoare postdecembriste. Un exemplu epatant al maghiarizării, dar mai puţin cunoscut, este cazul celor „13 generali maghiari martiri“, executaţi pentru trădare de către împăratul austriac şi comemoraţi cu atîta pompă de propaganda hungaristă, deşi doar trei erau maghiari (numai unul fiind „maghiar pur“, născut în Budapesta), ceilalţi zece fiind maghiarizaţi din alte minorităţi conlocuitoare în cadrul Imperiului Austro-ungar, supranumit „închisoarea popoarelor“! Oricum, aceşti „13 generali maghiari“ pot fi judecaţi, şi acum, post mortem, drept criminali de război, deoarece, prin masacrele comise, ei au s-au făcut vinovaţi de crime contra umanităţii, care sunt imprescriptibile! În schimb, guvernanţii postdecembrişti, în lichelismul lor, le-au ridicat statuia „Ungaria Mare“ în Parcul „reconcilierii“ din Arad! Această slugărnicie a guvernanţilor şi preşedinţilor României le-a dat apă la moară revizioniştilor moghiori, care, aplicînd politica „paşilor mărunţi“, acum ameninţă cu „lupta cu arma în mînă“! Iar premierul Victor Ponta face glumiţe despre steagul „secuilor“, preluînd afirmaţiile năroade ale lui Valeriu Zgonea şi, totodată, îşi etalează persoana sa importantissimă de „făcător de pace“! Şi împăratul roman, cînd reprima răscoalele popoarelor asuprite, se autointitula „făcător de pace“, „pacificator“, care, în limba latină are forma pacalis! Spiritualitatea daco-geţilor a făcut ca, în limba daco-română, acest cuvînt să devină „păcălici“. Premierul Victor Ponta, ca ex-procuror instruit şi ca intelectual cult, nu dovedeşte cecitate politică, ci este un carierist, un oportunist, este un exemplu de păcălici, care păcăleşte poporul român!

Chiar dacă acest articol a apărut acum aproape cinci ani, despre aşa-zisul ţinut secuiesc – inexistent sub aspect geografic, politic, juridic, administrativ etc. –, despre „secuii“ inexistenţi fiindcă au fost maghiarizaţi de multă vreme, despre criminala Divizie Secuiască, înfiinţată în 1848, care a comis crime oribile şi imprescriptibile în 1848, în 1916 şi în 1940-1944, despre urmaşii acesteia care au comis crime oribile şi în decembrie 1989, s-a mai scris şi, deci, liderii U.S.L. şi ai altor partide, redactorii de la Antena 3 şi de la toate mass media care relevă problema „secuiască“ ar trebui să ştie că este o falsă problemă, că e doar un pretext pe care-l folosesc horthyştii din U.D.M.R. şi din Ungaria pentru a face presiuni asupra României în contextul unei conspiraţii internaţionale, iar cînd scriu despre „secui“ trebuie să scrie aşa, cu ghilimele, iar cînd vorbesc trebuie să spună „aşa-zişii secui“. Dacă nu procedează astfel, ziariştii sunt nişte mercenari sau doar „idioţi utili“ – cum îi numea Lenin –, iar politicienii, parlamentarii ş.a. nu sunt decît oportunişti, demagogi – iar, în final, toţi sunt trădători de ţară şi contribuie, fie că-şi dau seama, fie că nu, la secesiunea teritorială pretinsă de moghiori!

            10 martie 2013, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi

 

 

 

Viorel ROMAN

Pontificatul papei Benedict XVI şi mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu aproape că se suprapun, de aceea ultima lor întâlnire, 15 februarie 2013, a marcat situaţia actuală a dialogului început atât de promiţător de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul 1999 şi mai ales liniile directoare pentru urmaşi.

 

În primul rând exista un consens privind promovarea acquis-ului comunitar, adică a drepturilor și a obligaţiilor, a normelor şi valorilor europene, a codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în permanenţă, fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog a occidentalilor cu toţi ortodocşii, care să depăşească nivelul mişcării ecumeniste din perioada Războiului Rece.

 

În al doilea rând, Biserica Romei este angajată în procesul educaţional, nu numai prin Colegiul Pio Romeno, care pregăteşte preoţi romani de aproape un secol, şi doreşte să participe în continuare cu vasta sa experienţă la depăşirea marasmului din sistemul de învăţământ actual din România. Pentru ca un tineret cu o slabă pregătire profesională n-are şanse într-o Europă unită.

 

În al treilea rând, milioanele de emigranţi, care vor să trăiască într-un spaţiu de civilizaţie occidentală în care acquis-ul comunitar este de la sine înţeles (nu ca în România unde nici nu e înţeles, nici nu e transpus în practică) se bucura de sprijinul Bisericii romano-catolice prin punerea la dispoziţie a sute de biserici unde greco-catolicii şi ortodocşii romani sunt bineveniţi. Integrarea lor în societate se face nu de rare ori cu sprijinul nemijlocit al Bisericii Romei.

 

În al patrulea rând, sărăcia mai ales a pensionarilor, actualmente mai numeroşi decât salariaţii sunt ajutaţi direct de Ordinul maltez, care a împlinit recent 900 de ani. În semn de apreciere preşedintele României s-a întâlnit cu Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta şi a decorat mai mulţi cavaleri.

 

În al cincilea rând, situaţia Bisericii romano-catolice şi greco-catolice sunt în mod firesc, permanent în atenţia papei de la Romei, mai ales ca jumătate de secol de dictatura ateistă, ortodoxo-comunista, catolicii au suferit privaţiuni şi persecuţii, care nici până în zilele noastre nu au fost înlăturate.

 

Preşedintele Băsescu a fost extrem de impresionat de întrevederea cu papa Benedict XVI: Să mă scuzaţi pentru sinceritate, dar dacă nu aş fi sincer, mai bine nu aş vorbi. Sentimentul cu care am plecat a fost acela că am avut o întâlnire unică, care nu se va mai repeta, şi care nici nu va mai putea avea vreodată un sentiment asemănător. În calitatea sa de şef al statului şi al bisericii ortodoxe, Traiana Băsescu lasă urmaşilor săi un sincer îndemn de continuarea dialogului cu Roma pentru integrarea de facto în marea familie europeană occidentală. În concepţia constantinopolitana, şeful statului este şi capul bisericii ortodoxe. În simfonie cu statut. Şi cu acest prilej preşedintele n-a lăsat nici un dubiu că în României şeful statului este şi capul bisericii, pentru ca absolut toţi preoţii şi ierarhii indiferent de rit sunt salariaţii săi, ai statului.

 

În anul 2005 am avut prilejul, încurajat de prof.unv.dr. Dan Popescu, prorectorul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, să prezint în cadrul unui simpozionul ştiinţific internaţional „Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE”, zece teze cu titlul Traian Băsescu la Roma. Fără să fac vreo modificare sau completare anexez această comunicare în speranţa ca importanţa dialogului cu Roma va fi mai uşor de înţeles.

——————————————-

 

*Simpozionul ştiinţific internaţional „Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE” Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 20 – 21 mai 2005

 

**Traian Băsescu la Roma (10 teze)

 

I.

În tradiţia bizantină a culorilor definitorii pentru partide, la alegerile din 2004 au concurat pravoslavnicii „albaştrii” şi „portocalii” prooccidentali. După victoria surprinzătoare a celor din urmă până şi în Ucraina, ce obligaţii are de îndeplinit în est şi vest, România? Vizita noului Preşedinte Traian Băsescu la Chişinău, la poporul său din republica vecină direct subordonată politic Kremlinului şi religios Patriarhului întregii Ruşii Alexei ÎI, a fost de bun augur, dar piatra de hotar, de încercare a noului regim, ca şi a celor precedente de altfel, e vizita la Papă de Roma.

 

II.

Patriarhul occidentului, Papa Ioan Paul ÎI primeşte de la sine înţeles pe toţi şefi de state şi patriarhi orientali. Acesta este punctul de plecare a agendei noului Preşedintelui şi a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Europa, în lumea romano-catolicilor. Roma are din totdeauna, dar mai ales în zilele noastre, o deschidere fără precedent faţă de români, dar ea a fost boicotată şi de ortodoxo-comunistul Nicolae Ceauşescu şi de (neo) comunistul Ion Iliescu. Primul era oarecum încătuşat într-un „Lagăr”, după o Cortină de Fier păzită de Armata Roşie, în Pactul de la Varşovia, CAER. Al doilea era un agent de influenţă, pregătit de Moscova încă sub Stalin să-i apere pe români cu duhul şi sobornicia pravoslavnică în forma să secularizată, marxist-leninistă, de influenţa nefastă a capitalismului şi occidentului.

 

III.

Ceauşescu a fost la Roma şi a promis marea cu sarea occidentului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea şi bunăstarea anilor 70, dar când Mihail S. Gorbaciov a deschis larg porţile Lagărului comunist, Ceauşescu şi-a dat arama pe faţă şi a fost împuşcat. Iliescu cu Preafericitul au fost şi ei de nenumărate ori la Papă de la Roma, în occident şi au căutat să preamărească Revoluţia din 1989 şi reorientarea moldo-valaha de la est spre vest. Dar n-au fost nici credibili, nici la înălţimea momentului istoric după vizita Papei Ioan Paul ÎI la români şi sunt marginalizaţi.

 

IV.

Preşedintele democrat Traian Băsescu va trebui să-i depăşească pe predecesori ortodoxo-(neo) comunişti. El, împreună cu BOR-ul, Parlamentul etc., are voinţa şi legitimitatea de a-i scoate pe români din izolarea, mizeria milenară prin începerea unui dialog deschis şi sincer cu Roma. Acesta este fundamentul autentic şi singura garanţie a integrării durabile a României, Moldovei în Europa şi în acelaşi timp oferă şi şansa emancipări românilor din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia şi a milioanelor la munca în occident.

 

V.

Domnitorii moldo-valahi, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul până azi, cooperează pozitiv sau negativ, volens, nolens cu „a doua şi a treia” Romă, Imperiul Otoman şi Rus, dar şi cu Sfântul Imperiu Roman, Roma. Latini pravoslavnici, moldo-valahii sunt religios şi politic, duhovniceşte, soborniceşte, geostategic predispuşi şi într-un anumit sens, chiar condamnaţi la o duplicitate bine cunoscută şi în occident. În efortul lor de supravieţuire, cu un picior în răsărit şi altul în apus, sunt însă prinşi în final cu ocaua mică şi lichidaţi ca Ceauşescu, Ion Antonescu, Mihai Viteazul sau înlăturaţi de la putere ca tandemul Iliescu-Năstase, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alexandru Cuza moare în exil etc.

 

VI.

După marea invazie a slavilor din sec.7 în Europa şi grecizarea Imperiului Roman de răsărit, urmaşii romanilor, românii pierd legătura geografică şi spirituală cu Roma, iar alianţa greco-slavă împotriva elementului latin, i-a îngenunchiat definitiv, politic şi religios. De atunci greco-slavii îi pedepsesc pe românii, când ei înclină spre Vest mai mult decât consideră oportun Sultanul, Ţarul rus, ambi susţinuţi necondiţionat de Patriarhii greco-pravoslavnici. Şi occidentali trec la măsuri drastice când românii trădează. În acest conflict de interese, est-vest, atât turcii cât şi ruşii sunt interesaţi în cooperarea cu occidentul, aşa că românii se folosesc de această marjă de manevră, de regulă chiar la comanda stăpânilor lor, şi încerca să iasă de sub tutela Constantinopolului şi Moscovei, şi să revină la Roma.

 

VII.

Roma îi ajută pe români, ajunşi în robie la duşmanii lor naturali, grecii şi slavii. De la ocuparea Constantinopolului 1204, la Conciliul de la Florenţa 1439, la Unirea transilvănenilor 1700, la crearea Principatului moldo-valah 1859, a Vechiului Regat 1881, a României Mari 1920, la Revoluţie 1989, la vizita Papei Ioan Paul ÎI la Bucureşti 1999, la integrarea în UE 2007, occidentalii întind mai tot timpul o mână de ajutor românilor decăzuţi în captivitatea babiloniană greco-pravoslavnică. Dar moldo-valahii ori n-au reuşit prin ei înşişi, ori au fost boicotaţi, ori pur şi simplu n-au înţeles (cu excepţia uniţilor, a lui Cuza şi Kogălniceanu), că originea lor latină nu-i suficientă, ci trebuie refăcute şi legăturilor spirituale cu Roma, punctul de plecarea a civilizaţiei lor, singura din lume, care nu se defineşte rasial (anglo-saxonii, ungurii) sau geografic (ibericii, italienii), ci cultural – de la Roma.

 

VIII.

Moldo-valahi se tem de occident, pentru că nu cunosc „Acquis”-ul UE, de aceea, ori nu fac deosebire între normele, valorile vest europene şi cele ortodoxe, ori nu acceptă incompatibilitatea dintre estul şi vestul continentului. Românii sunt geografic în Europa. Dar asta nu-i însă de ajuns pentru UE. În „Lagărul” moscovit era instituţionalizată prăpastia dintre ortodoxo-comunism şi occidentul imperialist. Dar şi acum se refuză, în mod cu totul surprinzător, că două societăţii nu pot face casă comună în UE fără armonizarea normelor divergente, că UE se bazează pe codul canonic romano-catolic, nu cel greco-bizantin, că efortul de a eluda, cu paleative culturale occidentale fondul religios al integrării europene, e contraproductiv.

 

IX.

Religia e fundamentul şi cheia comportamentului politic, social-economic, aşa că aderarea românilor la UE, fără dialogul cu Roma şi reunificarea într-o formă sau alta a creştinismului e o minciună pioasă. Interdependenţa religie-politică tabuizată de ortodoxo-(post) comunişti, ca şi bariera de comunicare, de sorginte religioasă, cu care se luptă de secole colonialiştii, capitaliştii, comuniştii, imperialiştii, globaliştii, adepţii aderări tehnocratice, „fără Dumnezeu” la Europa, nu dispare peste noapte. Totuşi fără armonizarea valorilor orientale cu cele occidentale, integrarea europeană politică şi social-economică e numai o faţadă, a la prinţul rus Potemkin.

 

X.

Cele două state româneşti, ori se reorientează şi reorganizează după legislaţia UE, şi astfel se vor reunifica (ex. Germania), ori rămân la periferia Europei, unde divide et impera e la ordinea zilei. Dacă refuză sau nu înţeleg importanţa dialogului cu Roma, România are soarta Basarabiei dezmembrată. Banatul, Transilvania se vor „regionaliza” de Bucureşti, ca Ţările Baltice de Moscova, sau ca Slovenia, Croaţia etc. de Belgrad. De un mileniu se încearcă refacerii unităţi europene creştine şi apoi politice. Acum se implementează „Acquis”-ul UE, codului canonic romano-catolic modernizat şi apoi se speră că va avea loc automat armonizarea cu tradiţia ortodoxă. De un deceniu se introduc la moldo-valahi legi şi instituţii UE în speranţa că după eşecul „formelor fără fond”, acum formă va genera fondul. Dar pentru că s-a întârziat dialogul cu Roma – conditio sine qua non a aderări la UE -, rezultatele sunt modeste, la cel mai sărac neam latin din Europa.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

consilier academic la Universitatea din Bremen

www.viorel-roman.ro

februarie 2013

————————————————

Viorel Roman, cărţi şi articole:

 

- De la Râm la Roma. Studii, articole şi conferinţe, 1990-1999. Anexe: Discursuri prilejuite de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România. Bucureşti 1999, 220 p.

- Iliescu la Roma. Cine va începe dialogul? Partidă Naţională sau Convenţia Neoliberală? În: Dimineaţa, Nr.184 (696), Bucureşti, 20 sept. 1992

- Integrarea în Europa/UE de la Împăratul Traian la Papă Ioan Paul ÎI. În: Dias natalis Traiani, Deva, 18 sep. 2004; În: România Mare, Bucureşti, 15 oct. – 5 noe. 2004

- Integrarea românilor în Uniunea Europeană. În: Timpolis, Timişoara, 1,8,17 martie 2004; în: Viaţa Basarabiei. Seria nouă, anul III, Nr. 2 (10), Chişinău 2004

- Putin la Papa de la Roma. În: Magazin, Timişoara, ian. 2004

- Revenirea românilor la Roma. În: România Mare, Nr. 700-704, Buc. 2004

- Roma, Bizanţul şi postcomuniştii. În: Vremea, Bucureşti, 6 apr. 1996

- Români şi maghiarii la Limes. În: Graiul Maramureşului, Baia Mare 6-22 martie 1995; în: Totuşi iubirea, Buc., mai 1996; în: Curierul Primăriei, Cluj-Napoca 1,1995,9-17

- România´s Transformation 1711-2003. În: The 27Th Annual Congress – ARA, Târgu Jiu, 3 iun. 2003; în: Lumina. Nr.4-5-6, Pancevo 2003; în: România Mare, Nr. 675-7, Buc. 2003

- Traian Băsescu. În: România Mare, Nr. 756, Buc., 7 ian. 2005; în: Clipă, Anaheim (USA) 20 ian. 2005; în: Alo, Bucureşti, ian. 2005

- Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale. Cu H. Hofbauer. Buc. 1989, 188 p.

- Transition în România. În: The BAL Baloldali Alternativa Egyesülés, Budapest, 1 noe. 1997

- Unirea cu Roma – 1698 şi 1998 – integrarea în Uniunea Europeană. În: România Mare, Buc., 16. Ian 1998; în: Graiul Maramureşului, Baia Mare, 17, 18 ian. 1998,

- Unirea cu Roma a Românilor. În: Clipa, Nr. 672-4, Anaheim (USA) 2004

 

 

Pentru o Lege a presei “prea libere”

Autor: Grid Modorcea (New York)

Le-am tot scris colegilor ziaristi din tara sa nu mai faca crime morale, sa nu-i mai incurajeze pe mitocani, pe toti defulatii care scriu mizerii impotriva celor care au ceva de spus.

Valorile sunt la tot pasul terfelite de mitocanime. Ce destin! Muncesti o viata sa-ti faci un nume respectabil si vine un animal (limbajul pe care il folosesc e in spiritul presei de acasa), un semianalfabet, care semneaza Mitzu sau Partzu, si te baga prin toate gaurile pidosnice, te face una cu laturile, fiindca el are libertate, libertatea de a injura si de a fi el, nestiutul de nimeni, nula in marea suma!

Dar ziarele si site-urile incurajeaza animalele, le ofera cu generozitate loc de dat cu capul, de dragul rating-ului, fiindca aduc cititori, adica incasari!

Eu cred ca nu aduc, dimpotriva, ii descurajeaza pe cititorii buni sa mai citeasca un ziar care practica o asemenea prostitutie!

Ai o suta, o mie sau zece mii de cititori buni si vine un marlan, care da cu mucii in bunatatea de fasole!

Dar patronul ziarului e de partea animalului, fiindca si el e un animal, si zice, bine ii face, si eu as fi scris la fel de nu eram patron!

In secret insa, nevazut de nimeni, chiar el scrie acele mizerii, ca sa incurajeze animalele, sa se ia dupa el, dupa cel care da tonul!

Ba angajeaza anume un specialist in pidosnicie, care se ocupa numai cu spurcarea. Si neaparat un astfel de exemplar trebuie sa absolve “Academia Catavencu”!

Si daca unul injura, prind curaj si altii, alti mitocani, care isi dau si ei cu parerea. Cica asta se numeste libertate de opinie sau de expresie.

Dar cei care mazgalesc rubrica de comentarii n-au auzit de masura estetica, de autocenzura, nici de bun simt, sa nu se mai amestece unde nu le fierbe oala. Insa ei tocmai acolo se baga. Daca e o dezbatere filosofica, matematica sau alchimica, hopa si ei, isi dau cu parerea si, una-doua, il si injura pe savantul respectiv, ca e rus sau e turc!

Bref, suprema dogma: forumistii se pricep la toate, ei sunt atotstiutori. Forumisii sunt gazetarii cei mai buni. Ia scrie un articol despre masonerie sau despre isihasm, sa vezi cum apar animalele, care n-au somn daca nu te injura macar o data! Abia ce-am publicat un articol despre Craciun si m-am trezit injurat de Paste!

Comunismul a facut ca un paznic sa fie egal cu directorul fabricii. Iar acum “presa libera” intrece comunismul, ea face ca orice analfabet sa fie egal cu un geniu, ba sa-i dea lectii. Cititi-l numai pe Cacartianu sa vedeti ce lectii ii da el, nu lui Ceausescu, ci lui Mircea Eliade! Animalul il priveste de sus pe savant, pe muzician sau pe scriitor!

Auzi, “presa libera”!? Libera de ce? Poate de cultura, de profesionalism, de alfabetizare elementara. Libertate nu inseamna ca orice animal are dreptul sa-si dea cu parera. Care parere? O parere avizata e un  lux. Ce parere are el daca e animal, daca e analfabet? Cine are nevoie de animale in parlament sau in presa zilnica?!

Stimabililor, cine are ceva de spus, isi arata identitatea, semneaza limpede, isi exprima interesul pentru un dialog curat, civilizat, asa cum se practica aici, in America, unde orice opinie este semnata cu numele si adresa in clar, ba autorul ei isi publica si fotografia. Mai mult, sunt unele ziare, care, atunci cand cineva isi da cu parerea despre o vedeta sau alta, trimit mesajele vedetei, sa-si dea acordul daca sa publice un asemenea comentariu sau nu! Nemiavorbind de faptul esential: respectul ziarului pentru colaboratori!

Dar pana sa ajunga aici presa noastra, e un drum atat de lung ca pana la steaua, cum ar zice poetul. Adica am avea de mancat milioane si milioane de paini, cat toate firele unversului.

Adica niciodata.

Romanii, animalele lor, nu se mai spala de toxine, le-au intrat definitiv in sange. Ei trebuie sa spurce. Altfel nu se simt bine. Mor. Un talent romanesc ca sa se impuna in Occident trebuie in primul rand sa recupereze golul facut de animalele care s-au desertat pe numele lui. Adica trebuie sa munceasca la purificarea sa, sa faca un Fitness moral neintrerupt.

Fiindca Fitness-ul adevarat la asta duce, la o inaltare, prin eliberarea de materia negativa, de toxinele din tine. Lupta cu greutatile fizice te face sa te simti deodata usurat, parca plutesti.

Asa si artistul care vrea sa-si faca un nume pe alte meleaguri, trebuie sa lupte cu fiarele, cu ce au lasat in urma sa animalele, obstacole de netrecut uneori. Si multi abandoneaza lupta. Fiindca prostii sunt si multi.

Cum a spus Lapusneanul? Cu prostii nu te poti lupta, sunt multi, iar cand ei cer capul lui Motoc, Motoc trebuie sa fie sacrificat. Sa ne amintim ce au scris in acest sens Negruzzi si apoi de Eminescu in piesa sa Alexandru Lapusneanul:

 

Toate glasurile se facura un glas si acest glas striga: „Capul lui Motoc vrem“.

- Ce cer? intreba Lapusneanul, vazand pre armasul intrand.

- Capul vornicului Motoc, raspunse.

 

Si Lapusneanul l-a chemat la dansul pe Motoc, sa comenteze cererea multimii.

 

- Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niste prosti, pre niste mojici. Pune sa deie cu tunurile intr-insii… Sa moara toti! Eu sunt boier mare; ei sunt niste prosti!

- Prosti, dar multi, raspunse Lapusneanul cu sange rece; sa omor o multime de oameni pentru un om, nu ar fi pacat? Judeca dumneata singur. Du-te de mori pentru binele mosiei dumitale!

 

*

Asa era in Evul mediu. Insa lumea a evoluat, azi ar trebui sa fie invers. Adica ar trebui ca prostimea sa se rareasca.

Aici e chestiunea. Merita sa moara un talent, nu mai spun de un geniu, pentru ca prostimea nu-l place, vrea sa se duca dracului?! (…)

Nu demult, Angela Gheorghiu era improscata cu noroi de neica nimeni, ca a refuzat sa cante la Metropolitan Opera, fara sa cunoasca adevaratele cauze. I-a terfelit apoi casnicia cu Roberto Alagna.

Iar Radu Lupu a declarat ca nu mai vine in Romania din cauza “presei prea libere”.

Intr-adevar, presa din Romania a depasit nu numai comunismul, ci si capitalismul. Ramona Badescu spunea ca a vizitat tara si a ramas uluita ce a vazut la chioscurile de ziare. Numai ziare cu femei goale. Chiar si starea vremii era prezentata de o femeie goala! O asemenea imagine nu ai sa gasesti in Occident, unde exista chioscuri speciale cu revistele porno, nu se amesteca cu “Daily Mail”, sa spunem, sau cu “New York Times”.

Dar la noi se intampla asa ceva fiindca e “libertate”! Ganditi-va numai ce a ajuns ziarul “Libertatea”, o foaie pornografica! De ce? Fiindca li se permite. Fiindca nimeni nu este tras la raspundere pentru mizerii. Fiindca in Romania nu exista o adevarata Lege a presei!

Asta trebuie sa faca noul guvern, noul parlament, sa reglementeze “libertatea cuvantului”. Vor face oare un asemenea gest oameni care au plagiat sau incurajeaza plagierea, alt pacat condamnabil, care compromite un intelectual?

Va spun, fara aceasta Lege nu se vor indrepta lucrurile in tara. Romania nu va intra in normalitate cu o presa anormala, sarita de pe fix. Nici cu un parlament semidoct. Va fi o tara de dobitoci si dobitoace.

Libertatea nu e pentru oricine. Si lumea libera, si democratia au legi, au carcere, au disciplina. Nu face fiecare ce-l taie capul cum se intampla in Romania, unde troneaza jungla, care e tare generoasa cu animalele.

Foarte multi artisti sau savanti au pierdut batalia cu prostimea. Talentul se lupta, dar prostimea deasa nu se lasa si adesea ea castiga. Multe valori au pierit asa, unele nici n-au apucat sa se afirme. Prostimea deasa cere mereu de-ale gurii. Ea e Moloh. Trebuie sa se hraneasca, mereu si mereu, cu victime nevinovate. Ba cu cat talentul e mai mare, simte o nevoie bolnava sa-l coboare, sa-l faca una cu mizeria ei. Il sacrifica fara mila.

Ea, prostimea deasa, e nesatioasa. Ea e vechiul si noul Babilon, papurisul in care ne nastem, traim si murim. Dar cum?, that is the question.

Asadar, iata ce-i doresc eu Romaniei, pentru Noul An, o Lege a presei, a presei adevarate, care s-o faca sa se lepede de gogoase si sa intre intr-un dialog real cu lumea.

(Corespondenta de la New York)

Dan Puric: Vizionar şi patriot de substanţă

(Dan Puric despre Omul Frumos, Buc. 2009)

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Vocea lui Dan Puric, actor şi eseist, se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din România actuală.  De douăzeci şi doi de ani românii aşteaptă o schimbare adevărată care deja a fost răscumpărată. Poporul român a plătit în avans prin tragedia generaţiilor anihilate în puşcăriile comuniste şi prin sângele vărsat de cei o mie de tineri la revoluţie. Problema cea mare a României a fost instalarea la conducerea ţării a eşalonului al doilea comunist, surd la revolta din Piaţa Universităţii, rapace şi grăbit să arunce uitarea peste anii de suferinţă a deţinuţilor politici din timpul jumătăţii de secol al statului totalitarist. Guvernanţii sunt agenţii trădători ai românismului, care au făcut pact cu duşmanii lui, căci numai aşa înţelegem de ce au putut să fie publicate în România blasfemiile lui Horia Patapievici sau că s-a dat pe mâna lui Vladimir Tismăneanu dezvăluirea crimelor comunismului. Aceste fapte reprobabile şi multe altele, cum ar fi mult trâmbiţata reformă administrativă au fost dinainte programate pentru ca poporului român să i se fure identitatea din nou, de data aceasta în scopul înregimentării lui în comunitatea globalizantă, unde el trebuia să fie un nimenea. Fură-i unui popor memoria trecutului, falsifică-i istoria, deposedează-l de lucrurile sfinte şi el se va transforma într-o entitate alienată, care poate fi transferată oriunde în complicatul puzzle contemporan. Cum guvernanţii actuali ai ţării i-au tolerat pe cei care au mitraliat cu sudalme la adresa românilor, insulte pentru care în alte ţări civilizate s-ar plăti cu pârnaia, descurajarea bieţilor oameni care au aşteptat eliberarea reală după 1990, a atins apogeul. În acest context a trebuit să apară un glas care să ridice sus icoana adevărată a naţiei spre a fi opusă blasfemiilor scuipate de mercenarii puterii. 

Campaniei oficiale de desconsiderare a virtuţilor istoric dovedite ale poporului român, Dan Puric îi opune reconsiderarea şi afirmarea viguroasă a trecutului apropiat nu din perspectiva activiştilor cu cefile groase, ci din aceea a martirilor din puşcăriile comuniste. Când românilor li se spune că peste ei şi istoria lor au „urinat” toţi câţi au trecut pe la noi (vezi Patapievici), trebuia cineva să-i amintească denigratorului că în vreme ce el profita de regimul ciumei roşii, alţii mureau în închisorile de la Gherla, Aiud, Sighet, Canal  pentru că au avut tăria de caracter de a se opune răului totalitar. De asemenea li se pune sub nas tuturor celor care se străduiesc să îi demoralizeze pe români, înţelegerea marilor puteri la „chermeza” de la Yalta.  Dan Puric evocă sarcastic criminala vânzare a României la Yalta: „Erau nişte cheflii pe acolo, ce au ales pe un şerveţel. Au scris: 90% URSS, 10% aliaţi” şi şerveţelul a plecat de la unul la altul, care a zis: „e bine”; a zis „sto”, cu vodcă, cu icre negre, cu icre de Manciuria. Atunci în clipa aia, zeci de mii, sute de mii, milioane de români au fost condamnaţi, au fost aleşi ca să fie victime şi robi, au fost aleşi să fie cobai.” (p. 69). Mulţi s-au resemnat, dar unii dintre români au ales să ia arma în mâini, să se facă partizani şi să fugă în munţi ca să reziste comunismului.  Alţii au fost aruncaţi în închisorile teribile tot pentru că nu au cedat tăvălugului istoric. Ei, zice Dan Puric au ales să fie „fiii lui Dumnezeu”, asumându-şi suferinţa şi moartea. Supravieţuitorii sunt azi „sfinţii” deghizaţi în pensionari, trăind discret şi de cele mai multe ori uitaţi în câte un colţ de ţară, în vreme ce urmaşii direcţi ai călăilor lor exercită puterea în defavoarea poporului întreg. Câtă vreme aceşti martiri au existat şi unii dintre ei încă există, mărturisind despre calvarul din închisorile comuniste din perspectiva valorilor ortodoxiei, poporul român, zice autorul, „nu are cum să dispară” pentru că are o temelie morală serioasă.

Dan Puric operează cu o simbolistică sui-generis spre a sensibiliza conceptele-simţiri  din universul gândirii sale. Astfel de simboluri sunt „neghina-grâu”, „bolovanul”, babuţele ţărănci, „cămaşa cu gaură de glonţ” din Muzeul de la Mărăşeşti, „omul frumos”, „omul urat”, „omul-chip”, omul-număr”, „omul teleghidat” etc. Manelizării, vulgarizării, corupţiei autorul le opune jertfa deţinuţilor politici marginalizaţi de puternicii zilei şi trăirea întru ortodoxie, pentru perpetuarea a tot ce este autentic în tradiţia culturală reprezentată de Sfântul Eminescu, Brâncuşi, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, ambii morţi în închisoare, Petre Ţuţea,  Ovidiu Papadima, Valeriu Gafencu ş.a.  Dan Puric observă generalizarea în lume a unui proces de urâţire prin cultivarea „omului teleghidat”, programat, anulat în ceea ce este esenţial uman. Alienarea individului transformat în număr, în unealtă eficientă de muncă, sub impulsurile unei tehnici care ajunge să-l domine, conduce implacabil la abis.

Făcând o paralelă între spiritul răsăritean şi cel occidental, autorul trage un semnal de alarmă în faţa declinului existenţial al omului contemporan, pentru care, a spus-o demult Nietzsche, „Dumnezeu a murit”. Pentru români însă Dumnezeu nu a murit. Aceasta o afirmă cu nestrămutată convingere Dumitru, personajul din nuvela lui Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani, scrisă la Chicago în aprilie 1959. În absenţa Dumnezeirii, omul se pierde pe sine însuşi printre lucruri, inversând valorile, batjocorind ceea ce odinioară era şi trebuie să rămână sacru. Autorul îl citează pe Petre Ţuţea care mărturisea că „în Biserică realizezi că exişti” şi urmează comentariul persiflant al lui Dan Puric: „Păi, sigur, nu o sa realizezi la Mall, la Mall realizezi că eşti porc, mănânci, bagi în tine, mare crăpelniţă” (p.76). Anonimizat, mercantilizat, omul contemporan îşi pierde ingenuitatea în faţa lumii, devenind incapabil să se bucure de frumuseţea ei. Parcă îl auzim pe C-tin Brâncuşi care nota în jurnalul lui că atunci când încetăm să fim copii, adică să ne bucurăm spontan în faţa firii, suntem deja morţi. Asemănător, Dan Puric subliniază pe de-o parte zeificarea individului în societăţile contemporane, pe de altă parte monotonia uniformizării unei lumi fără Dumnezeu, o lume searbăd quantificată. În comunism aveam o lume incoloră, otova bazată pe mizerie şi lipsuri. Dar iată că fenomenul se poate repeta şi pe alte coordonate, într-o societate copleşită de abundenţă. Imaginea ei e surprinsă sugestiv de autor: „Ochiul lui (al omului) nu se mai înclină în faţa fiecărui lucru, ca la o minune lăsată de Dumnezeu, aşa cum făcea odată pictorul bizantin, ci, accelerat, le aşează pe toate acestea pe raftul supermarketului în care trăieşte, dezlipindu-se de sfinţenia lor şi lipindu-le, în locul rămas gol, o etichetă cu un preţ. [...] lipind nevrotic etichete tuturor lucrurilor pe care le găseşte în cale, vrând obsesiv să le numească pe toate, acoperind cu numele lui numele dat de Dumnezeu.” (p. 110).

Realitatea românească a degradării umane este astfel circumscrisă într-o arie mai amplă ce ţine de evoluţia contemporană. Dan Puric vrea să-i atenţioneze pe români că, fără a se izola în cochilia lor, ei trebuie să preia cu mare discernământ ceea ce li se serveşte în procesul atât de trâmbiţat al globalizării şi că a se grăbi încet este poate cel mai bun lucru pe care îl pot face. Omului „teleghidat” i se contrapune „omul inimă – omul dinlăuntru”, care conservă învăţătura Hristică spre a nu se robi total lumii de aici, ci a păstra o „privire către dincolo”. Omul occidental s-a zbătut să aducă raiul pe pământ, în vreme ce omul creştin răsăritean încearcă să se elibereze de lucrurile pământeşti şi să se înalţe el spre cer. La această comparaţie între Răsărit şi Apus ar mai fi de adăugat observaţia privind încrederea nemărginită a spiritului faustic occidental în puterea raţiunii de a clarifica totul, în vreme ce spiritul răsăritean vede nu doar necesitatea clarităţii, ci şi a simţirii tainice. Pe lângă lucruri clare sau care trebuie lămurite există în Răsărit un fior al misterului, pe care numai Dumnezeu i-l arată omului prin descoperire. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, sună confesiunea lirică a lui Lucian Blaga în Poemele luminii. 

Dan Puric profeţeşte o vreme apropiată a adevăratei renaşteri a poporului român, fundamentată pe „icoana martirică” a deţinuţilor politici ale căror fapte reprezintă „oglinda cinstită a sufletului nostru”. Tragedia lor este catharsisul nostru. Citate emoţionante din confesiunile foştilor deţinui politici sunt elocvente pentru nobleea de caracter şi forţa interioară a celor pedepsiţi de braţul de fier al dictaturii. Ei sunt „lacrima milostivă a lui Dumnezeu, pentru ca acest neam să nu piară …” (p. 98). Am reţinut din mărturisirea lui Dumitru Cristea, aflat în detenţie de două ori la Aiud, descrierea zguduitoare a execuţiei unui ţăran care s-a opus colectivizării. Sărmanul om a fost  aruncat dezbrăcat la minus 30 de grade Celsius. Degeaba i-a implorat pe călăi că are acasă şapte copii, ei nu s-au milostivit pentru că lucrau cu diavolul. Spre dimineaţă omul a murit, după ce şi-a strigat copiii pe nume, rugându-i să aibă grijă de ţară şi de maica lor. Apoi, când s-a schimbat garda, plutonierul care a venit la schimb a cântat o doină „de a încremenit toată puşcăria şi prin doina aceea noi toţi am ştiut că el a murit”, notează zguduitor Dumitru Cristea. Plutonierul de dimineaţă a avut suflet, exprimându-şi în felul lui durerea pentru cel dispărut în chinuri. Şi astfel frumuseţea lăuntrică a omului se manifestă în gesturi discrete şi aparent mărunte, dar care nu sunt mărunte, ci moralmente monumentale, manifestând solidaritatea cu semenul tragic încercat. 

Numele lui Radu Gyr şi extrase din poemele lui din închisoare revin în carte obsesiv, definind profund rezistenţa martirilor din fostele închisori comuniste. O durere vie străbate versurile lui Dumitru Oniga despre ţăranul George Păun, făcându-ne părtaşi la „acele mult prea triste şi prea ciudate fapte”, cum sună un vers dintr-un sonet shakespearean. George Păun devine un simbol hieratic al tuturor ţăranilor-eroi înghiţiţi de Gulagul totalitar. El este „omul frumos”, părând desprins dintr-o icoană: „Într-o zi/ Înainte de-a muri,/ M-a chemat pentru o vorbă,/ Aşa un fel de uşurare/ Pentru sufletul lui curat şi mare./ Mi-a povestit de livadă, de vite,/ De nevastă, de copii,/ De pământul pe care l-a muncit/ Şi de care a fost jefuit,/ De casa lui primitoare,/ Unde a găsit fiecare/ Un cuvânt bun şi o bucată de pâine./ Apoi, mi-a făcut semn să plec./ Se apropia Îngerul Morţii/ Şi voia să-l întâmpine singur./ M-am urcat în patul meu de sus,/ Iar ţăranul acela blând/ A zâmbit amar şi s-a dus.” (p. 132). Aşa s-au clădit „etaje de suferinţă până la cer” ca în Coloana Pomenirii zisă a Infinitului a lui Brâncuşi. Opulenţa clasei politice româneşti pare încă mai grotescă şi mai vinovată când o raportăm la tragediile consumate în Gulagul românesc.  „Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, notează autorul, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de sprit, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului …” (p. 124).

O privire ascuţită aruncă Dan Puric asupra crizei financiare contemporane, dovedind că nu este numai un poet sui generis, ci şi un analist socio-economic informat. Observă, ceea ce am văzut şi noi cu ochiul liber, că criza financiară actuală a fost provocată cu intenţia deliberată de a se instala o dictatură financiară asupra lumii şi de a se înrobi ţările. Autorul îi îndeamnă pe români să nu se mai lase „puricii de baltă ai mai marilor lumii” (p. 42), ci să se întoarcă la valorificarea resurselor naţionale, la stimularea gospodăriei ţărăneşti în agricultură, care să asigure independenţa noastră de Fondul Monetar Internaţional la căruţa căruia am fost înhămaţi de o clasă politică fără nici un Dumnezeu. Şi exemplifică aceasta prin gradul de înflorire la care au ajuns ţări ca Taiwanul, Coreea de Sud, China care nu s-au lăsat atrase de cântecul de sirenă al FMI. Pentru că dacă te înfeudezi Fondului Monetar Internaţional el te ajută să devii un bolnav cronic şi „în loc să te însănătoşeşti eşti infestat cu bolile lor netratabile, produse cu multă hărnicie în laboratoarele lor” (p. 73). Ruinarea economică a ţării în ultimii douăzeci şi doi de ani nu îl contrazice pe Dan Puric, ba dimpotrivă îi subliniază perfecta luciditate. 

Dan Puric nu este un retrograd care se opune progresului tehnic al ţării sau cooperarii cu Europa. El este doar o minte limpede, o personalitate liberă de orice mercantilism, o conştiinţă responsabilă, un suflet de creştin care lasă să se audă îin afară „strigătul lui de durere” în faţa degradării la care este supus poporul român. Patriotismul autorului ţâşneşte din adâncurile fiinţei lui cu acea nobleţe specifică spiritelor alese, optimismul lui este contagios, dar se învecinează mereu cu suferinţa. El nu disecă detaşat problemele ţării, ci vibrează la tristeţile ei. Confesiunea lui este convingătoare: „Pentru mine poporul român este, ca şi pentru Petre Ţuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte.” (p.123). Dan Puric a apărut într-un moment de deznădejde neagră a cetăţii ca să vestească mesianic tuturor celor care îl ascultă că mult aşteptata renaştere se apropie.

           

 

„Suntem flămânzi de România”

 

Autor: Cornel Cotutiu (Bistrita Nasaud)

 

Afirmația aceasta nu încetează să mă tulbure. Îi aparține unei doamne românce din Herța (Ucraina). Îi înțeleg of-ul, odată ce autoritățile ucrainiene ale locului ne-au interzis să donăm cărți românești liceului din localitate. Furios, am luat un braț de cărți din geamantanul meu și i le-am pus în brațe unei profesoare de limba română, care tocmai își  reușise un doctorat în literatura română.

E cazul, nu-i așa ? să încep să deslușesc cititorului date, fapte asupra celor șapte zile pe care 50 de români le-am săvârșit într-un periplu cultural pe traseul Iași-Cernăuți-Herța- Edineț-Camenița, Hotin- Soroca-Suceava (așadar, un drum prin trei țări, România, Ucraina, Republica Moldova), spații românești dar în care se trăiește diferit.

ASTRA – adică Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român are în acest an vârsta de 151 de ani. Raportat la acest reper temporal, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, cu cei 18 ani de la înființare, este, aparent, un bebeluș. Dar super precoce, constat eu, după ce i-am cunoscut la fața locului, apoi în deplasările timp de o săptămână pe itinerarul mai sus amintit. Doamna profesoară Areta Moșu, președintă a Astrei Iași,  și, deopotrivă, vicepreședintă a Asociației Astra (cu reședința la Sibiu)e îndreptățită să creadă și să afirme că Despărțământul Iași „este acum unul dintre cele mai active și mai importante despărțăminte ale Astrei, fapt demonstrat nu doar de gama variată de manifestări și activități, ci și de aprecierile unanime pe care le-a primit din partea a numeroase personalități din țară și din afara României”.

Nu mai departe decât recentul Simpozion Internațional (itinerant) „Românii din afara granițelor țării”, ediția a XIV-a (!),  proiectul fiind cofinanțat de Consiliul Județean Iași.

Întâlnirile – precedate de o splendidă alocuțiune a Domnului academician Alexandru Zub – s-au desfășurat pe trei secțiuni: Istorie, cultură și civilizație românească, Limbă și literatură română, Religie și spiritualitate. La Iași au fost amfitrioni Academia Română, Filiala Iași (aula, biblioteca). Intervenții au avut cercetători, scriitori, ziariști din Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Cahul, București, Chișinău, Suceava, Vaslui. Din județul Bistrița-Năsăud au conferențiat Teodor Tanco (Monor): „Ion Creangă și crengeștii – contribuții la unitatea românilor”, Ioan Seni (Năsăud), pe tema „Legături istorice prin Tabăra de cultură și civilizație românească „Acasă la noi”, Pavel Berengea (Năsăud):  „La granița dintre imperii – ținutul Năsăudului în secolele XVIII-XIX, Cornel Cotuțiu (Beclean): „La noi” și „acasă” în ipostază bivalentă”.

Eram bucuros de participarea la acest simpozion itinerant, întâi de toate pentru că în „geografia mea interioară” rămăsese o singură zonă din jurul hotarelor României necunoscută „pe viu”: Cernăuți, Herța, Edineț, care compun un vechi spațiu românesc.

A trebuit însă să constat (uneori cu stupoare) un contrast între comportamentul autorităților ucrainiene și primirea binevoitoare, caldă a românilor de aici (asta chit că dolofanul consul român la Cernăuți, ne-a vorbit – într-un „splendid” limbaj de lemn, pigmentat cu dezacorduri gramaticale – despre minunata conviețuire între români și ucrainieni).

Un prim moment de iritare, la vamă: Cei de-ai noștri, prezenți în autocar, și care o mai trecuseră în alte rânduri, ne șușoteau fie să tăcem, fie să comunicăm în șoaptă; să fim zâmbăreți ori sobri, să nu intre la cine știe ce bănuieli grănicerii ucrainieni; să nu râdem, să rămânem înțepeniți pe fotoliile noastre, căci, altfel ( trebuia să se înțeleagă), ostilitatea păstrată în latență de către aceștia, i-ar putea determina să nu „ne sloboadă” în țara lor (mi s-a spus că, în anii trecuți, de două ori vehicolul a trebuit să se întoarcă la Iași, renunțându-se la manifestările culturale pregătite).

A doua zi, umblând pe străzile Cernăuțiului, aveam impresia că ar trebui să pășesc în vârful picioarelor și cu un leucoplast pe gură. Orașul (numit cândva „Mica Vienă”) are o plăcută arhitectură baroc-israeliană (cândva aici trăia o numeroasă populație evreiască), dar pe mine mă interesa să aud vorbă românească. N-am auzit decât o singură dată, într-o piațetă, pe durata a două zile, o rostire în românește.

Într-un articol publicat în „Libertatea Cuvântului” (ziar social-politic și de cultură din regiunea Cernăuți) o colaboratoare a acestuia remarca astfel: „Fiecare loc din Cernăuți este un monument de istorie atins de Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, frații Hurmuzaki, personalități ce au trăit și activat aici în perioada austriacă”. (Numai că acum aceste spații românești au devenit un fel de obiecte de vitrină pentru turiști.)

Apoi, continuă condeiera: „Românii sunt tot mai puțini. Orașului de suflet al „românului absolut”, Mihai Eminescu, i s-a schimbat peisajul demografic… Reclamele, panourile și numele de străzi sunt în limba ucrainieană. Mergi pe stradă și auzi cum toți vorbesc în limba ucrainieană. (…) Treptat se șterge orice urmă de românism.. Un destin tragic, o istorie scrisă de alții, o oglindă pentru soarta vitregă a românilor din nordul Bucovinei.”

Aceasta obidă, conținută în citatul de mai sus, se îmbină „armonios” cu detalii. Iată unul: Organizatoarea Simpozionului internațional „Românii din afara granițelor țării” obține din partea Universității Cernăuți aprobarea ca să se poată conferenția pe această temă în aula instituției. La plecarea din Iași, i se comunică de la Cernăuți că pentru acest simpozion porțile sunt închise, dar că vom putea ține manifestarea științifico-artistică în alt loc, în sala cutare. Pe drum fiind, suntem informați cum că sala nu e disponibilă, deoarece… s-a defectat instalația de curent electric. Deci…

„Bunăvoința” ucraineană (despre care vorbea durduliul și anagramatul consul român) aveam s-o simțim ulterior când, la Herța ni s-a interzis să donăm carte romănească pentru liceul românesc din localitate. Deci…

La Cernăuți, îndată ce am coborât din autocar, ne-am strâns cu respect și admirație în jurul imensei statui a lui Taras Șevcenko (1814-1861), poet și pictor ucraniean, revoluționar, luptător democrat, rapsod național și făuritor de limbă poetică, exprimând în lirica sa, de inspirație romantică, aspirația către libertate, dragostea de patrie. Din partea Despărțământului ieșean i s-a așezat pe trepte o coroană de flori.

 

Soluția finală pentru locul de desfășurare a lucrărilor Simpozionului a fost „Palatul Național al Românilor”, după cum glăsuiește o placă bilingvă de pe zidul unei clădiri aflată în chiar centrul orașului și de la balconul căreia, în fața unei populații românești entuziaste a fost rostită Declarația de unire a ținutului bucovinean cu Regatul României (15/28 nov. 1918).

Apropo de palat: În ultima vreme, el se reduce la  o sală de conferințe, cât o sală de așteptare dintr-o gară modestă, o odaie și… o toaletă. Totuși, la stradă sunt înfipte în zid două steaguri românești și un basorelief în marmură neagră dedicat lui Ciprian Porumbescu. E ceva, nu?

Inimosul domn Iurie Levcic, președintele Centrului Bucovinean de Artă pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale românești Cernăuți, m-a invitat să fac o vizită sediului acestei instituții, situată la demisolul unei clădiri vechi. Trei încăperi, pentru a depozita costume tradiționale, pentru repetiții  corale, cântece solo și o bibliotecă. Străduința lor este frumoasă, emoționantă, după cum am văzut evoluând pe miniscena sălii de la „Palat” ansamblul lor vocal „Perla”.

După ce m-am preumblat de unul singur pe strada Mihai Eminescu, am putut considera ziua împlinită lângă mormântul cărturarului ardelean Aron Pumnul (1818-1866) eminentul dascăl atât de profund fixat în biografia spirituală a Inegalabilului Poet.

*           

Dacă n-ar fi fost iritarea provocată de interdicția (neașteptată) de a dona carte românească Liceului „Gh. Asachi”, aș fi putut considera că, în sfârșit, am trăit o zi a plenitudinii de suflet și spirit printre românii „de dincolo”.

Am plecat spre Herța dis-de-dimineață, ca să putem participa la Biserica Sf.Spiridon din Herța, pentru slujba de pomenire a lui Gheorghe Asachi, oficiată de părintele Nectarie Bălan, dar secondat de cei trei preoți din România, care făceau parte din grupul nostru. Peste două zile, pe 12 noiembrie se încheiau 143 de ani de la stingerea din viață a eminentului scriitor, gazetar, om politic Gheorghe Asachi, născut aici (1788), pe acest pământ românesc, dar răpit de Stalin și făcut plocon altei țări.

Ne-am dus la bustul din aramă al cărturarului ca să depunem flori. Iar apoi, la liceul care-i poartă numele s-a conferențiat pe seama lui (Elena Apetri – Herța, Gh. Badea – Iași).

Înainte de masa de prânz, am fost oaspeții Școlii de Muzică, unde elevii ei au susținut un moment artistic, impresionant prin calitatea interpretării unor piese muzicale și instrumentale (prof. Irina Achiri fiind coordonatorul programului).

În drum spre Edineț, ne-am oprit la Cetatea Hotinului. E situată pe malul abrupt al Nistrului, pe o colină naturală, aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri.

Construcția actualei fortărețe a început în 1325, suferind succesive îmbunătățiri, adăugiri, distrugeri, reconstrucții. A fost declarată de statul ucrainean una din cele șapte minuni ale Ucrainei (E ca și cum ți s-a pus pe piept o broșă care nu-ți aparține și pretinzi că este a ta. Mde! istoria violată…).

Ea este o cetate moldovenească, dar, de-a lungul veacurilor, au lăcomit la ea (prin asedii, jaf, incendii, tratative, fărădelegi, abuzuri, crime) polonezi, lituanieni, ruși, ucrainieni, turci, austrieci. Pentru mine, de  numele ei se leagă Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Iorga.

După un popas la Cetatea Camenița, înecată de pământ, seara târziu, ne cazăm la Edineț.

Mărturisesc că la Edineț (deja fiind în Republica Moldova) am trăit  o dulce și netulburată stare de frățietate. Nu degeaba am fost întâmpinați, după obicei tradițional, cu pâine și sare, printre amfitrioni numărându-se și dl. Constantin Cojocari, primarul orașului Edineț.

La Liceul „Mihai Eminescu” au avut loc vernisajul Expoziției participanților la recentul festivalul internațional de creație de la Panciova, lansări editoriale, un firesc și așteptat program artistic al elevilor.

Oarecum inedit a fost momentul inaugurării Cercului Astra de la Liceul „Mihai Eminescu”. Cunosc binișor (prin documente și reviste) destinul Astrei în perioada interbelică; știu, prin urmare, că se înființaseră atunci în Basarabia câteva despărțăminte ale Astrei. Ce m-a încântat și aici, dar mai ales la Iași, este faptul că spiritul transilvan în cultură nu a avut și nu are frontiere.

Edineț e o localitate atestată (într-un act din 1431) de pe vremea lui Alexandru cel Bun, situată la 200 de km de Chișinău. Actualmente are o populație de peste 25.ooo de locuitori; la începutul secolului al XX-lea trăiau aici majoritar români, dar și familii de evrei, lipoveni, ruși , polonezi și nemți. Un aspect neașteptat este că grădina publică poartă numele de Alecsandri. La o așa populație, impresionează rețeaua de învățământ a orașului: 5 instituții școlare, 3 școli gimnaziale, 4 licee. La zestrea culturală a Edinețului să mai adăugăm 2 biblioteci publice și faima ansamblului folcloric „Ciocârlia”.

La Cetatea Soroca a fost un fel de vizită de curtoazie. Cum o cercetasem pe îndelete în urmă cu câțiva ani, mi-am plecat privirea peste balustrada din apropiere, spre apele Nistrului, dar și spre țărmul celălalt, care tot românesc este, însă nu în spațiul statal al Basarabiei de azi. Dar aveam și un gând orgolios: Ce întinsă a putut fi Moldova pe vremea lui Petru Rareș, margini marcate de două cetăți ale sale: Soroca (pe Nistru) și Cetatea Ciceului (comuna Reteag, jud.Bistrița-Năsăud), pe Someș.

După-amiază, am luat-o spre România, intrând în patrie prin vama Costești-Stânca. În gara Sucevei – Burdujeni – am sosit cu 10 minute după plecarea trenului nostru spre Transilvania. Așa că, trebuind să rămânem peste noapte la hotel, trebuind apoi să revenim dimineața la gară cu taxiul, trebuind să ne luăm bilete de drum, ne-am scuturat, fără zgârcenie, toate buzunarele, ca să facem față.

În tren eram burdușiți de impresii și sentimente proaspete, dar și de oboseală. Ne-am înviorat însă, când a apărut o copioasă butelcă de vin roșu, de Năsăud.

Un sentiment special l-am avut și îl avem și acum pentru doamna președintă a Astrei Iași, prof. Areta Moșu. Cu finețe, delicatețe, răbdare, pricepere, abnegație, ne-a purtat (secondată de scriitorul Cornel Filip), pe un itinerar superb întru cunoașterea unor spații românești aflătoare în trei  țări. „Românismul” (este cuvântul preferat de Eminescu) nu are granițe. Am simțit și de data aceasta că „la noi” și „acasă” au valoare bivalentă: „aici” și ”acolo” deopotrivă.

 

 

O searã ca o colindã

 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Seara  Sfȃntă de Ajun al Crăciunului ne prinde pe freeway sub o ninsoare pornită parcă din senin,  ȋncetinind traficul condensat deodată şi  ȋmpiedicȃnd  circulaţia vehiculelor pe zăpada depusă cu repeziciune. Am ajuns ȋn Canton cu greutate şi cu temeri, mai ales că pe marginea drumurilor şi şanturi se-mpotmoleau maşini după maşini. Prima zăpadă ȋn Michigan a ȋnceput să cadă ȋn seara de Ajun. Gazda noastră ne-a oferit o seară agreabilă, pusă la cale anume să nu simţim  absenţa celor dragi din familiile noastre care ne lipsesc fiecăruia după caz, căci da, aşa e: mare-i bucuria cȃnd ȋmpodobeşti un brad de Crăciun, dar mai mare-i atunci cand eşti ȋnconjurat de familie, de  prieteni. Ne adunăm care/cum prin străinătatea unde ne-am aşezat, să ne simţim ca o familie deşi gȃndurile noastre zboară spre cei dragi rămaşi departe. La ȋntoarcere ȋmi doream să treacă timpul mai repede şi să mă aflu ȋn sala catedralei „Sf. Gheorghe” din Windsor, Canada, unde solistul nostru ȋndrăgit de muzică folk Ştefan Hruşcă urma să ne colinde ȋn seara de 25 dec. 2012. Un eveniment inedit şi aşteptat cu nerăbdare de către romȃnii stabiliţi ȋn această parte de Ontario şi nu numai, căci la concert au sosit şi mulţi dintre cei stabiliţi dincolo de rȃul Detroit, ȋn statul Michigan.

Sala era plină ȋnainte de ȋnceperea concertului, plus balconul, ȋncȃt aveai impresia că nu sunt suficiente locuri, dar fiecare invitat ȋşi avea locul asigurat,  organizatorii avȃnd grijă ca totul să se desfăşoare ȋn bune condiţii.  Preotul George Săndulescu şi soţii Carmen şi Ovidiu Ognean au pus suflet şi energie ȋn iniţierea şi organizarea acestui spectacol de mare ţinută artistică. Au fost ajutaţi  de d-na Lucia Coşeri, care s-a dovedit o gazdă săritoare si inimoasă, iar d-l Petre Trifan şi d-na Corina Şuta au avut ȋn grija lor asigurarea biletelor. L-am surprins pe marele nostru interpret, ȋnainte de intrarea ȋn sală. Deşi obişnuit cu scena, mi-a părut uşor emoţionat. Un nou loc, un alt oraş, un public necunoscut dar drag, romȃnii – mulţi chiar de pe meleagurile sale natale. Ȋmbrăcat cu cămaşa lungă, albă, cu nasturi mici pȃna la mijloc, ȋncreţită uşor pe umeri, cu pantaloni de culoare ȋnchisă pe piciorul fin, Ştefan al nostru (căci da, este al nostru), al tuturor romȃnilor şi-a făcut intrarea cu părul său auriu pe spate şi ochii azurii, uşor oblici, un mesager trimis să ne colinde şi să ne umple inimile cu bucuria vocii sale inconfundabile. Aplauze prelungite s-au făcut auzite pȃnă cȃnd şi-a acordat chitara şi cu vocea sa plină, caldă, cu accent maramureşean, de pe valea Izei, din Ieudul său natal, ne-a salutat cu vorbe line şi pline de iubire introducȃndu-ne ȋn lumea colindelor sale nemuritoare.

                   „’La mijlocul cerului

                      Este-un pom al raiului

                      La poalele-i poleitu

                      La mijloc ȋi ţumbrăvitu

                      Şi la vȃrf ȋntrauritu

                      Da acolo cine şede

                      Şedeu două rȃndunele

                      Ȋmpletindu-şi luminele

                      Lumini calde ca de ceară

                      Să se vadă peste ţară

                      MÂNDRÃ-I SARA DE CRÃCIUN!”

Suita de colinde s-a desfăşurat ȋn două părţi, ȋn pauza dintre ele solistul acordȃnd autografe, ȋntreţinȃndu-se cu spectatorii, pozȃnd cu fiecare dintre cei ce şi-au dorit o amintire peste timp şi spaţiu. Totul cu atȃta modestie si cum  ȋmi spunea Dana din cȃnd ȋn cȃnd,” cu atȃta omenie”. Dar ceea ce mi-a atins ȋn plus simţirea a fost că după fiecare colind, după fiecare ropot de aplauze, Ştefan  Hruşcă mulţumea publicului cu un cald „mulţam fain!”

Acest „mulţam fain” venea prin vocea-i minunată de pe firul interminabil al tradiţiilor strămoşeşti şi din bunul simţ al oamenilor cu adȃnci rădăcini ȋn istoria neamului nostru romȃnesc.

Ȋmpreuna cu solistul au cȃntat toţi invitaţii, colinde care au intrat ȋn casa lor an de an ȋn preajma sărbătorilor de iarnă: „O ce veste minunată”; „Sculaţi, sculaţi boieri mari”: „Colo jos Doamne mai jos”;”Vȃnător de-a lui Crăciun”;”Am venit, gazdă Mihai”;”Florile dalbe”         şi-atȃtea altele dragi nouă. 

A fost acompaniat la percuţie de Mario Florescu, la orgă de Leonard, iar la keyboards de fiul său Ṣtefănel.

Ȋnsotit de soţia sa Geanina, fiul Ṣtefănel ( 21 ani) şi fiica Andra ( 11 ani) , Ṣtefan Hruşcă ne-a prezentat astfel şi familia sa frumoasă, care i se află alături şi la concertele pe care le susţine pretutindeni.

Deşi stabilit de foarte multă vreme ȋn Canada, Ṣtefan Hruşcă, revine adeseori pe plaiurile natale cu concerte, ȋn preajma sărbătorilor de iarnă şi nu numai ȋn Romȃnia dar şi ȋn multe ţări unde s-au stabilit romȃni. Lira sa ȋi duce cȃntul din Romȃnia pȃnă-n Canada, America, Italia Spania, Germania… Peste tot unde trăiesc romȃni cu dragul de „acasă”, căci Romȃnia este pretutindeni unde trăiesc romȃni.

Urările venite prin colindele sale le-a primit la rȃndu-i din partea romȃnilor din Windsor, care au plecat spre casele lor cu inimile pline de o seară de Crăciun specială… Afară a ȋnceput să ningă liniştit… aşa se ȋntamplă de fiecare dată pe unde Ştefan Hruşcă ȋşi acordează lira.

 

              „ Liru-i lin şi iară lin

                 Bate vȋntu’ cȃt-ȋi lin

                 Frunză verde de mălin”

 

              „ Şi colinda nu-i mai multă

                 Şi colinda nu-i mai multă

                 Să trăia cine-o ascultă…”

 

                Şi la Anu’om vini

                Numai daca ni-ţi primi”

                    … promite Ştefan al nostru cu zȃmbetul său frumos ȋn coltul buzelor.   

 

                                

Un remarcabil om printre politicieni

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor  minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC.

 

Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzaționale decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană!

            Căci, revenind la ceea ce reprezintă miezul cu adevărat pilduitor al acestei scrieri, Jose Mujica reprezintă prototipul politicianului îndelung așteptat de câteva miliarde de truditori ai planetei – un veritabil Mesia al politicii mondiale, un om-politician cum ceilalți nu pot să fie, pentru că nu vor să fie!

 

            Aflăm din respectivul articol că Mujica este „singurul președinte care a ales să trăiască la fermă și să practice agricultura”, fapt pentru care „a renunțat la luxoasa reședință prezidențială din Montevideo și s-a mutat împreună cu Prima Doamnă la țară”, unde apa pe care o consumă vine din pământ, întrucât în zonă nu există canalizare.

 

            Iar când ai optat pentru un asemenea stil de viață simplu și care „ține de libertate”, după cum mărturisește acest neobișnuit politician, este evident că atunci deții convingerile imperative ale unui înțelept sadea („Mi se spune că sunt cel mai sărac președinte, dar eu nu mă simt deloc sărac. Săraci sunt oamenii care muncesc din greu ca să poată duce un stil de viață luxos…”, sau: „Dacă nu ai multe bunuri materiale, nu trebuie să muncești ca să le poți întreține, așa că ai mai mult timp pentru tine.”) și la fel de evident este că atunci nici nu prea ai ce scrie în declarația de avere (doar un automobil Volkswagen Beetle din 1987, în valoare de 1800 dolari americani, la care se adaugă bunurile soției sale – terenuri, tractoare și o casă, „evaluate la 215000 de dolari americani”), avantajul imediat și deloc neglijabil al aceste stări de lucruri fiind acela că nu ai a te teme de răufăcători („Gospodăria sa este păzită de doar doi paznici și de Manuela, o cățelușă cu trei picioare”), de îndată ce din indemnizația lunară de 12000 de dolari americani, Jose Mujica reține pentru nevoile sale și ale familiei doar 775 de dolari, adică „echivalentul salariului mediu lunar al unui uruguayan obișnuit”, restul banilor donându-i.

 

            Tocmai de aceea, la 77 de ani și după 14 ani de închisoare, președintele Jose Mujica nu-i doar deplin mulțumit de felul cum și-a orânduit viața („este vorba de o alegere personală”), dar chiar „se declară un om împlinit”!

 

            …Câți dintre politrucii de pe la noi și de aiurea, pe care osânza îi sufocă după un singur mandat, câți dintre ei, deci, au curajul și voința să urmeze extraordinarul exemplu oferit de cel mai modest președinte din lume?

 

            Este vădit că deocamdată nici unul, atâta timp cât politica este și va fi pentru unii ca aceștia o vacă de muls, chiar și atunci când vaca este atât de prost furajată, încât o țară încă bogată, precum România, stă gata-gata să-și dea duhul, de altminteri la fel ca cea mai mare parte a omenirii, după ce – ajutați de afaceriști și generali – politicienii au așezat lumea pe butoiul cu pulbere al sărăciei, foametei, cruzimii și poluării.

 

            Ba mai mult. Dacă ar fi după acești politruci necinstiți și hrăpăreți, dar mai ales după tâlharii cu ifose din politica dâmbovițeană, președintele Jose Mujica ar trebui de îndată lichidat, pentru ca prin incomparabilul lui stil de viață la nivelul omului de rând (experiment încercat cândva și lamentabil ratat de câțiva politruci români postdecembriști!), să nu se mai constituie într-o vie și permanentă acuzație la adresa belșugului ticălos în care cam toți se bălăcesc.

 

            N.B. Din două una: Ori politicienii lumii, îndeosebi cei din țările sărace, vor urma exemplul lui Mujica, ori – prin forța mulțimilor revoltate – în curând va fi demontat mitul mincinos și atât de împovărător al politicii, doar astfel ipocriții ei făcători putând fi puși cu picioarele pe pământ.

 

            Lucru întru totul realizabil, ne spun cercetătorii, având în vedere că, deocamdată din cauze complet necunoscute, în corpul omului se petrec niște mutații esențiale – în cel mult 15-20 de ani, ne înștiințează acești savanți, de la cele două spirale de-acum, ADN-ul va ajunge la 12 spirale!

 

            Iar rezultatul se va învedera în nașterea unor oameni complet noi, nu doar în aptitudini, preocupări și obiective, ci și în rezistența lor la boli, precum și în modul radical diferit de abordare a relațiilor interumane.

 

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                  George Petrovai

 

                 2 ian. 2013

 

           

 

 

 

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)