Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Autor: George Petrovai

 

1.Intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic

 

Întrucât, vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic. Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, 1993): „(…) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității, adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.

Filosofia indiana 1

Acuma, tot ce se poate ca Buckle, deodată produsul și promotorul pragmatismului occidental, să aibă dreptate în ceea ce privește inițiativa, dezvoltarea economico-socială, sensibilitatea și atitudinea mistică a indienilor. Dar tot Negulescu (și în același tratat) recurge la Arthur Schopenhauer, un redutabil gânditor occidental și bun cunoscător al filosofiei indiene încă din anul 1816, pentru explicarea diferenței categorice dintre omul obișnuit și filosof: „Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai inteligență, la filosof raportul este invers: trei sferturi inteligență și un sfert numai voință”.

Punctul de vedere schopenhauerian ne ajută să înțelegem următoarele două lucruri:

  1. a) Cu o asemenea structură sufletească, filosofii sunt realmente condamnați „să se țină departe de viața practică, al cărei factor de căpetenie este voința” (P.P. Negulescu);
  2. b) Având în vedere fascinanta profunzime și subtilitate demonstrată de indienii antici în întinsa lor literatură filosofică, teologică și profană (Vede, Brahmane, Upanișade, Sūtre, budism, Codul lui Manu, Mahābhārata, Rāmāyana), nu doar că sintagma „renunțarea inteligenței” (fie că locuitorii Indiei au lăsat inteligența să dormiteze, fie că aceasta – „ofensată” din pricina gradului scăzut de întrebuințare – se îndepărtează de ei) nu este nicicât întemeiată, dar, potrivit opiniei avansată de cugetătorul german, vechii hinduși stăteau la acest capitol mult mai bine ca alte popoare megieșe și de mai departe, la drept vorbind chiar cu o idee mai bine ca mesopotamienii, vechii egipteni, chinezii antici și greco-romanii, cu toții mari furnizori de spiritualitate întru constituirea culturii universale. Însă, potrivit unor spectaculoase descoperiri arheologice făcute cu ceva timp în urmă pe teritoriul României (precum misterioasele tăblițe de la Tărtăria) și spre mândria tuturor românilor, urmașii daco-geților, hindușii nu stau cu cultura și civilizația lor mai bine ca tracii, nici la capitolul vechime (dimpotrivă, mulți învățați din străinătate și de la noi sunt de părere că axul spiritual al lumii antice era la nordul Dunării!) și nici la cel axiologic.

Iar dacă luăm aminte la reușitele economico-sociale ale Indiei zilelor noastre (una dintre țările emergente îmboldită de ambiții pe măsura enormelor resurse umane și materiale de care dispune), se poate vedea că ea nici la capitolul voință nu stătea rău. Atâta doar că, de-a lungul mai multor veacuri („indienii nu sunt grăbiți și timpul nu joacă mare rol la ei”, ne înștiințează ilustrul indolog ieșean Teofil Simenschy în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), mai exact până la dobândirea independenței, voința națiunii a fost ținută în frâu ba de anacronicul și contraproductivul sistem al castelor, ba de contemplativismul îmbibat cu misticism…

Acesta fiind sistemul tridimensional al specificului indian, consider că el poate fi mai lesne înțeles și, desigur, mai corect încadrat în istoria omenirii doar după lămurirea sintagmei „specific național”.

Mai întâi, ne face cunoscut P.P. Negulescu, se impune concluzia că „viața în comun este principalul factor determinant în formarea caracterelor psihice ale individului” și că, în pofida deosebirilor fizice dintre indivizii ce compun un popor, se constată cu ușurință un aer de familie comun, manifestat printr-un mod specific de reacție la acțiunea factorilor naturali și sociali, respectiv printr-o anumită comportare cu semenii.

Apoi că nu trebuie confundată ideea de rasă cu aceea de popor sau națiune, deoarece „cea dintâi e o noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”.

În fine, dar nu în ultimul rând, pentru că nu poate fi caracteristică o trăsătură unificatoare, ci doar una diferențiantă, Negulescu subliniază faptul că „ortodoxismul nu e specific românesc”, tot ortodocși fiind „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”. În aceeași ordine de idei, gânditorul român consideră că literatura constituie compartimentul cultural predilect pentru afirmarea/detectarea specificului național și că știința sau filosofia nu pot avea caracter național din simplul motiv că acest aspect le-ar deposeda de valoarea universalității. Vasăzică, susține Z. Ornea în Prefața tratatului, nu se poate vorbi de filosofii naționale, cu toate că există „moduri naționale de filosofare”.

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

Justin Liuba la 95 de ani

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

Justin Liuba la 95 de ani

Autor: Victor Rusu:

Icoanele Exilului Românesc luminează de-a pururi! Întreaga viaţă a fostului şef al redacţiei Europei Libere din New York reprezintă un model de patriotism, de rezistenţă anticomunistă şi de demnitate total lipsită de compromisuri.

În anii cei mai grei ai dictaturii comuniste, câţiva jurnalişti respectaţi şi personalităţi ale Exilului, care nu se temeau deloc de mâna lungă a Securităţii, transmiteau zilnic, în eter, pentru toţi românii suferind acasă, adevărul despre ceea ce se întâmpla în ţara lor şi despre situaţiile internaţionale de criză. În 1986, când s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa de la Bucureşti a negat realitatea, amânând, cât s-a putut, anunţarea dezastrului. Radio Europa Liberă a fost atunci unica sursă obiectivă şi credibilă de informaţii. La fel şi în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, când românii au aflat, pe calea undelor, dimensiunile cataclismului. Şi tot de la Europa Liberă auzeau românii mesajele de îmbărbătare adresate naţiunii de Regele Mihai I, dar şi despre începutul sfârşitului pentru tirania clanului Ceauşescu, în zilele fatidice ale Revoluţiei Române din decembrie 1989.

2.Justin Liuba

Justin Liuba a ajuns în Statele Unite în 1952, venind din Germania, unde studiase cu o bursă la celebra Universitate din Heidelberg, răspunzând apelului generalului Nicolae Rădescu – ultimul prim-ministru al unui Guvern Român necomunist – adresat românilor din Exil de-a se uni pentru continuarea luptei antitotalitare după modelul generalului Charles De Gaulle. A fost angajat la Europa Liberă de regretatul director Noel Bernard, în 1956, la scurt timp după ce Revoluţia Maghiară era înăbuşită în sânge de tancurile sovietice, şi a transmis, vreme de trei decenii, sub pseudonimul Dan Vâlceanu, ştiri, reportaje şi interviuri de valoare istorică, care au fost donate ulterior Bibliotecii Institutului „Hoover“ al Universităţii Stanford, statul California, şi pot fi consultate, la cerere, de cei interesaţi. (The Justin Liuba Papers, 1959-2010.)

În paralel, Justin Liuba activează neobosit, timp de mai multe decenii, ca preşedinte al Fundaţiei „Iuliu Maniu“, o organizaţie româno-americană fondată în 1951 la New York de un grup de naţional-ţărănişti în Exil, pentru a sprijini refugiaţii politic şi a ajuta imigranţii români să se descurce mai bine pe Pământul Făgăduinţei. În fiecare an, în luna martie, Fundaţia „Iuliu Maniu“ organizează întruniri de o înaltă ţinută intelectuală, în care militează consecvent pentru unirea Basarabiei răpite de sovietici cu patria-mamă, România. Ultimele activităţi remarcabile ale Fundaţiei din 2018 au fost trimiterea de donaţii unor organizaţii patriotice din România, comemorarea trecerii în nefiinţă a M.S. Regele Mihai şi aniversarea la New York a Centenarului Marii Uniri, în cadrul căreia a conferenţiat profesorul britanic Dr. Dennis Deletant. Având spiritul la fel de treaz şi viguros ca în anii tinereţii, Justin Liuba lucrează în prezent la o istorie necunoscută a Exilului Românesc, fapt care mi-a dat ideea de a-l provoca pe distinsul şi rafinatul meu interlocutor la o serie de convorbiri din care au rezultat câteva episoade pitoreşti şi foarte puţin ştiute ale vieţii sale, pe care am plăcerea să le prezint, la ceas aniversar, cititorilor ziarului New York Magazin.

Justin Pavel Liuba a văzut lumina zilei pe 13 iunie 1924 (peste două zile va împlini venerabila vârstă de 95 de ani!) la Oraviţa, în capitala judeţului Caraş-Severin, ca fiu al avocatului Dr. Pavel Liuba şi al soţiei acestuia, Juliana Liuba, născută Velcean. A absolvit învăţământul primar şi secundar la Liceul general „Dragalina”, unde, spre stupoarea naţional-ţărăniştilor, care erau la putere în 1932 şi aranjaseră o vizită a Regelui Carol al II-lea şi a Marelui voievod de Alba Iulia Mihai I, a fost ales de directorul liceului pentru a oferi, alături de o colegă, un buchet de trandafiri înalţilor oaspeţi şi a rosti un mic discurs de bun venit. Surpriza fusese generată de faptul că tatăl său se număra printre liderii partidului naţional-liberal şi era un apropiat al lui I.G. Duca, cel care mai târziu avea să devină prim-ministrul integru răpus de gloanţele legionarilor pe peronul gării din Sinaia. Directorul şcolii şi-a motivat alegerea spunând că nu avea niciun fiu de ţărănist în şcoala primară care să fie mai calificat pentru această misiune. A fost premiat în fiecare an la liceu (de două ori pe ţară, de organizaţia „Tinerimea Română”). O singură dată nu i s-a decernat premiul la serbarea de sfârşit de an datorită unei note scăzute la purtare, pe care o primise în urma unei escapade amoroase. Alături de câţiva prieteni, încercase să bată la geamul unor tinere atrăgătoare de la gimnaziul de fete. Fiind, însă, iarnă şi purtând mănuţi groase, nu se auzea ciocănitura. Atunci a bătut mai tare şi geamul s-a spart, făcând un zgomot infernal şi iscându-se mare scandal. Deşi familia sa a plătit paguba, tot n-a scăpat de sancţiunea liceului condus la acea vreme de directorul Drugărin, care l-a eliminat trei zile de la cursuri, refuzând să-i înmâneze premiul pe care îl câştigase şi în acel an. Ultimele două clase de liceu şi bacalaureatul le-a absolvit la liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara. La terminarea studiilor, a scris şi pus în scenă un muzical închinat anilor de liceu („Suflet de Logan”), spectacol în care au jucat nu doar colegii săi, ci şi colege de la Liceul de fete „Carmen Sylva”.

4.Justin Liuba...aviator

Dorind să se angreneze în sporirea producţiei petroliere a României (care, la acea vreme, ajunsese la 10 milioane de tone anual), pentru a asigura prosperitatea ţării după războiul pe care nu-l considera de lungă durată, Justin pleacă în Germania, la Dresda, unde se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii locale. De ce în Germania? Pentru că nu se mai putea pleca în Marea Britanie sau în Statele Unite, iar ingenioşii chimişti germani reuşiseră să producă nu doar benzină, ci şi cauciuc („Buna“) din cărbune, pe care îl aveau din belşug şi era de bună calitate. Din cărbune ajunsese să se fabrice chiar şi un soi de margarină, care avea un gust acceptabil, pe care profesorul său i-a permis să o încerce. Aflând de la un coleg cehoslovac (despre care nu ştia că era agent britanic, dar cu care asculta, discret, jazz american) că Dresda urma să fie bombardată de aliaţi, se transferă la Politehnica din Viena, unde întâlneşte un grup numeros de studenţi români şi unde se va afla la 23 august 1944, când România avea să întoarcă armele şi să devină, din ţară aliată, inamic. În noua conjunctură devenise evident că Germania va pierde războiul şi participă la o întrunire care fusese ordonată de Berlin la cererea aşa-numitului Guvern naţional de la Viena, condus de Horia Sima, căpetenia legionară în exil, în cursul căreia acesta somează studenţimea română să se înroleze în „Armata Naţională”, formată din legionarii scoşi de la naftalină de Hitler, refugiaţi şi prizonieri de război. Cu acel prilej, şeful Gărzii de Fier le declară că Fuhrerul îi comunicase că Germania avansase în crearea noilor arme secrete (rachetele V1 şi V2), cu care va câştiga războiul şi că, prin urmare, studenţii români din Viena aveau toate motivele să se înroleze în „Armata Naţională”. Cu excepţia a trei studente la Medicină, care, pentru a-şi putea asigura studiile, au acceptat să devină infirmiere în cadrul serviciilor medicale germane, studenţimea română din Viena nu a dat curs chemării lui Horia Sima, care mototoleşte şi aruncă pe jos listele pregătite pentru semnăturile de înrolare, plecând furios din sală. Ceea ce nu le spusese căpetenia legionară studenţilor este faptul că era prea târziu. Aliaţii vestici debarcaseră în Normandia şi înaintau spre Berlin, iar dinspre est venea tăvălugul Armatei Roşii. Nedorind să asiste la ocuparea Vienei de către sovietici, Justin Liuba şi alţi doi colegi români decid să ajungă în vestul Germaniei, pentru a putea fi eliberaţi acolo de forţele anglo-americane.

3.Regele Mihai si Justin Liuba

Folosind unica rută de ieşire din Viena, care trecea prin Praga, ei reuşesc să ajungă la Stuttgart, unde sunt eliberaţi de forţele franceze, conduse de generalul de Lattre de Tassigny şi înglobate în Armata a 7-a americană. Intenţionând să ajungă la Paris, unde ştiau că trăia o numeroasă comunitate românească, dar neavând mijloace de locomoţie, Justin Liuba şi tovarăşii săi decid să meargă pe jos, spre vest, către Strasbourg. Îşi procură un cărucior în care pun bagajele, îi ataşează un mic drapel românesc şi pornesc la drum. Cu o zi înaintea plecării, reuşiseră să-şi procure, de la un tanchist german întâlnit în gara Stuttgart, un pistol militar Luger pentru protecţie personală. Dar, în timp ce treceau prin Munţii Pădurea Neagră („Schwarzwald”), mărşăluind voioşi, cântând şi admirând fermecătorul peisaj, sunt interceptaţi de o patrulă de militari marocani, îmbrăcaţi în tradiţionalele „gelabah”, purtând căşti britanice şi fiind comandaţi de un sergent francez, care îi duce la comandantul său, un căpitan din FFI („Forces Francaises de l’Interieur”, care îngloba partizanii francezi ai vremii, aşa-numiţii „maquisards”). Căpitanul, un tip neprietenos, a cărui amantă şedea picior peste picior pe biroul său, tocmai ordonase executarea unui nefericit soldat german, deşi acesta se jurase că era dezertor. Pledând în franceză, Justin Liuba n-a reuşit să-l salveze pe neamţ, răpus de o scurtă rafală de mitralieră trasă de sergent. Ordonându-i, vulgar, să-şi „ţină fleanca” („Ta gueule!”), căpitanul i-a explicat nervos că dezertorul era, fără îndoială, partizan german din spatele frontului, aparţinând unităţilor „Wehrwolf”, şi că, potrivit ordinelor în vigoare, aceştia trebuiau să fie executaţi pe loc. Apoi le-a ordonat să deschidă geamantanele, în care, spre groaza românilor, a găsit Luger-ul, înfăşurat în lenjerie de corp. Căpitanul era sigur acum că cei trei erau, la rândul lor, partizani „Wehrwolf” şi, după ce a telefonat la Comandamentul general din Baden-Baden, care i-a spus să se descurce singur, a ordonat imediat executarea celor trei români. Dar căpitanul francez era absolvent al faimoasei „Ecole Polytechnique” din Paris şi, auzind, că Liuba studiase la politehnicile din Dresda şi Viena, a decis să-i acorde o şansă să probeze că nu era partizan. I-a dat să rezolve o problemă de matematici superioare, spunându-i că, dacă va găsi soluţia, îi va elibera pe cei trei. Apoi a scris pe o hârtie o serie de fracţii algebrice şi l-a îndemnat să continue. Justin Liuba şi-a dat seama că era vorba de formula elipsei din geometria analitică şi i-a desenat-o pe loc. Atunci, căpitanul i-a strâns mâna şi i-a ordonat sergentului să le facă un permis de liberă trecere, cu ajutorul căruia au ajuns, fără dificultăţi, în pitoreasca staţiune Baden-Baden, adică la Cartierul general francez din regiune, unde se află şi o ctitorie românească numită „Capela Sturdza”. Cei trei studenţi români au renunţat să mai ajungă la Paris, găsindu-şi de lucru la Clubul forţelor franceze („Foyer du combatant”), unde Justin Liuba a fost acordeonist într-o mică trupă de jazz, care, la cererea militarilor, interpreta, seară de seară, o piesă americană swing – „In the Mood”.

Admis, ca bursier, la Universitatea „Ruperto Carola” din Heidelberg, tânărul Justin Liuba a făcut parte dintr-un grup operativ iniţiat de Înaltul comisar american John McCloy, destinat denazificării tineretului academic german după prăbuşirea celui de-al III-lea Reich. Deşi era ortodox, a participat, ca voluntar, la Roma, la pelerinajul de Anno Santo 1950, organizat de Monseniorul greco catolic Octavian Bârlea, distribuind, la volanul unei camionete, pachete cu alimente trimise de Vatican studenţilor de orice confesiune din zonele vestice ale Germaniei ocupate de către aliaţi. Când s-a anunţat că emigrările, sprijinite de organizaţiile internaţionale, se vor încheia în scurt timp, Justin Liuba a decis plecarea în Statele Unite, înainte de a-şi mai putea susţine teza de doctorat în Istoria Artei („Imaginea bufonului în arta occidentală”). A ajuns cu vaporul la New York în decembrie 1952, fiind întâmpinat de dna Veturia Manuilă, de la recent înfiinţata Fundaţie „Iuliu Maniu” (1951), care, împreună cu Mircea Carp, se ocupa de românii nou-veniţi. Contactul cu realitatea americană a fost dur pentru tânărul student nepriceput de la Heidelberg. Justin Liuba a descoperit la New York o comunitate românească total nepregătită pentru a face faţă afluxului postbelic de imigranţi. Românii nu emigrau în America doar ca să-şi creeze o viaţă mai bună, ci şi ca să se ralieze mişcării de eliberare a patriei lor de sub comunism, iniţiată de generalul Nicolae Rădescu. După îşi găseşte ceva de lucru la compania de carburatoare „Bendix International”, Justin Liuba are şansa de-a fi intervievat şi angajat pe loc la Radio Europa Liberă de însuşi faimosul Noel Bernard, directorul Departamentului românesc din Munchen, urmând să activeze la subredacţia din New York, condusă pe atunci de Pascal Valahu. Pentru a căpăta experienţă, petrece trei ani la redacţia principală, din Munchen, a postului de radio anticomunist, unde are ocazia să viziteze bazele aeriene NATO din Europa. În 1966, a decolat, pentru un interviu, de la baza Izmir din Turcia, la bordul noului avion supersonic F-15, în a cărui carlingă a trăit şi momente bizare, nemaitrebuind să-şi ridice vocea pentru a discuta cu pilotul, deoarece zgomotul asurzitor al reactoarelor rămânea în urma lor.

În lunga sa carieră de jurnalist radio şi politolog (a obţinut, între timp, şi un Masterat în Ştiinţe Politice la „New School University” din New York), Justin Liuba a realizat mii de programe, reportaje şi interviuri, dintre care unele se mai află, probabil, în arhivele Securităţii, iar altele la „Institute of War and Peace” al Universităţii Stanford din California, unde pot fi consultate de istorici şi de toţi cei interesaţi. Printre cele mai valoroase interviuri se numără cel luat la Montreal doctorului Petre Vlad, originar din Cluj, care a fost prezent la istorica întrunire de la Alba Iulia din 1918, când a fost alipit Ardealul de Patria-Mamă, România. Un alt interviu important este cel luat de Justin Liuba lui Averell Harriman, prietenul şi ambasadorul Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care intervievatul a menţionat elogios rolul jucat de diplomaţia română comunistă a vremii în negocierile de pace dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Deşi Harriman îi lăudase pe comunişti, întreg interviul a fost transmis necenzurat, dovedindu-se, astfel, profesionalismul şi obiectivitatea emisiunilor Radio Europa Liberă. Întrebat ulterior de impresia pe care i-a lăsat-o Averell Harriman, Justin Liuba a răspuns: „Un politician milionar, ambiţios şi frustrat, dezagreabil ca individ, care credea că i se cuvenea Casa Albă şi îşi ascundea nesiguranţa de sine în spatele unei aroganţe aproape insuportabile. La un moment dat, părea mai interesat de a afla natura relaţiei mele cu fiica sa, Mary, care îmi facilitase interviul, decât de a răspunde întrebărilor mele din sfera politicului.”

În interviul luat creatoarei de modă Carolina Herrera, o venezueleancă ce reuşise să se impună în acest sector extrem de competitiv, Justin Liuba a întrebat-o ce credea despre strădaniile liderilor sovietici din timpul Glasnostului de a face din Moscova o nouă capitală a modei, alături de Paris, Milano şi New York. La care ambiţioasa venezueleancă a izbucnit în râs, spunându-i: „Asta ne mai lipsea! Modă sovietică…”

Un alt interviu, luat de Justin Liuba trecătorilor de pe Strada 34 din Manhattan, în faţa marelui magazin „Macy’s”, cu prilejul mult-trâmbiţatei vizite a cuplului Ceauşescu în America, a îndemnat nişte jurnalişti români să meargă la Ambasada SUA din Bucureşti, rugând să se transmită felicitări realizatorului pentru întrebarea „Ce ştiţi despre Elena Ceauşescu?”, la care newyorkezii îi dăduseră răspunsuri care de care mai hilare: „Cred că e amanta lui Hruşciov”, „E prima balerină de la Bolshoi”, sau „E o enchiladă” (delicioasa clătită mexicană).

5.Liuba cu mai multi.Explicatie pe poza

Foto: echipa Europei Libere, New York, 1974

La New York, Justin Liuba a întreţinut permanent relaţii strânse cu Comitetul Naţional Român, condus de Constantin Vişoianu, ultimul ministru român de Externe înaintea venirii comuniştilor la putere, care preluase conducerea Exilului Românesc în 1953, după decesul generalului Nicolae Rădescu. De asemenea, cu comitetul „Adevărul despre România” („Truth About Romania”), condus de Brutus Coste, apoi de dr. Ştefan Issărescu. A devenit membru al Fundaţiei „Iuliu Maniu”, înfiinţată de doamna Veturia Manuilă şi alţi ţărănişti, cărora avea să li se ralieze o doamnă din înalta societate americană, Dorothea Harkness, care era îndrăgostită de cusăturile şi costumele populare româneşti şi despre care a scris chiar şi o carte. După dispariţia biologică a naţional-ţărăniştilor, Fundaţia a fost salvată de la pieire de liberali, din rândurile cărora s-a remarcat doamna Ariana Popa, o descendentă a familiei revoluţionare paşoptiste Rosetti. Din respect pentru martiriul lui Iuliu Maniu, care decedase, ca şi Dinu Brătianu, în temniţa comunistă de la Sighet, aceasta avea să preia Fundaţia, asigurându-i astfel supravieţuirea.

Ales la preşedinţia Fundaţiei după decesul doamnei Popa, Justin Liuba a continuat cu fermitate păstrarea identităţii româneşti pe meleagurile Lumii Noi, sprijinind apoi eforturile organizaţiilor din România şi din Republica Moldova pentru reîntregirea neamului.

9.Liuba.Basarabia

Foto: Justin Liuba / Fundaţia Iuliu Maniu

În acest demers a fost ajutat de un grup de oameni de bine, dintre care merită enumeraţi Dan Manuilă, Yolanda Papageorge, Patricia Issărescu – Kennedy, Elizabeth Vasilescu, Sorin Naoum, Ervin Popa, Lucia Giurgiu, Dorella Maiorescu, Vladimir Wertsman şi Cătălin Nicolaescu, cărora li s-au raliat Despina Hodoş şi Ştefana Cantacuzino, descendente ale unei alte ilustre familii paşoptiste – Golescu.

8.Culian cu Liuba

Justin Liuba a fost de asemenea, pentru scurt timp, preşedinte al organizaţiei „Romanian Welfare”, fondată, printre alţii, de fraţii Irimescu şi de Nicolae Caranfil, cunoscuţi drept întemeietorii aviaţiei civile româneşti (LARES) şi asanatorii lacurilor Herăstrău şi Floreasca. După încheierea războiului din Vietnam, „Romanian Welfare” a reuşit, prin relaţiile pe care le avea la Paris, să asigure ca eliberarea prizonierilor români din Legiunea Străină, care luptaseră împotriva comuniştilor în acea ţară, să se efectueze în acelaşi mod cu al celorlalţi membri ai unităţii combatante franceze, adică să nu fie predaţi autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

7.Liuba cu Mirela Roznoveanu

În plan personal, bănăţeanul Justin Liuba şi-a găsit o devotată şi excepţională parteneră de viaţă într-o frumoasă aromâncă, Veronica Muşi, plecată în Ceruri în 2017, ce făcea parte din cercul celebrei Cella Delavrancea, cu care are o fiică, Arabella – Justine, devenită, între timp, o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. În prezent, tatăl şi fiica locuiesc în statul Massachusetts.

În luna mai 1994, Justin Liuba a primit o scrisoare de recunoştinţă de la preşedintele american la acea vreme, Bill Clinton: „În numele unei naţiuni recunoscătoare, doresc să vă mulţumesc pentru misiunea îndeplinită în cadrul posturilor Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea forţelor democratice din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Aportul Dvs. a fost unul valoros pe multiple planuri. Lumea va resimţi impactul dedicării şi loialităţii Dvs. faţă de cauza libertăţii pentru mulţi ani de-acum înainte. Vă mulţumesc pentru contribuţia Dvs. remarcabilă. Cu sinceritate, Bill Clinton.”

6.Scrisoare Clinton

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, stihurile eminesciene par mai actuale ca oricând. Societatea românească se confruntă azi cu o lipsă acută a valorilor şi a unor modele care să fie promovate în spaţiul public. Avem o clasă politică venală şi coruptă, care nu numai că nu e interesată de reîntregirea neamului, ci vinde ţara străinilor şi o înrobeşte economic, pas cu pas. Avem o cultură fatalistă, care se traduce printr-o atitudine total dezinteresată şi apatică a majorităţii românilor, care preferă doar să profite de slăbiciunile sistemului în interes propriu. În acest context dramatic, poate că exemplele vibrante oferite de nişte veritabile icoane ale Exilului, precum Justin Liuba, ar trebui să fie mediatizate şi în România. Dar nu există interes pentru aşa ceva, căci icoanele nu aduc rating. Însă Dumnezeu e generos cu viaţa oamenilor care sunt realmente folositori ţării şi a făcut-o, între alţii, cu Regele Mihai I şi cu Justin Liuba. Cu cât avem mai multe asemenea modele inspiratoare printre noi, cu atât se păstrează încă vie speranţa că România va reuşi să facă, în cele din urmă, schimbarea la faţă, deschizând zări curate noilor generaţii.

La mulţi ani, domnule Liuba!

Victor Rusu şi Redacţia New York Magazin

*

N.R. Articol trimis la Curentul Internaţional de către Grigore L. Culian, editorul şi fondatorul ziarului New York Magazin. A fost publicat în New York Magazin în nr.954 din 11 iunie 2019.

1.Victor Rusu

Foto.Victor Rusu

Jurnalul și corespondența generalului Henri Berthelot – un mare prieten al românilor
Autor: Dorin Nadrau

Misiunea coordonată de generalul francez Henri Mathias Berthelot în refacerea armatei române în Primul Război Mondial a avut rezultate remarcabile. În prima parte a anului 1917 au fost edificate marile unități, au fost organizate școlile de instrucție, iar trupele și-au recăpătat încrederea în forțele proprii. Generalul a sosit în Moldova unde erau refugiate instituțiile statului.
„Jurnalul și corespondența” generalului se întind pe perioada când acest mare prieten al României s-a aflat în fruntea misiunii militare franceze. Însemnările sale nu sunt lipsite de o considerabilă calitate literară, consemnând nu doar ținuta sa intelectuală, ci și un stil îngrijit în notațiile și scrisorile sale. Trebuie subliniat că, fără îndoială, aceste scrieri au, înainte de orice, o reală valoare documentară privind desfășurarea evenimentelor, începând cu momentul intrării României în Războiul de Întregire și până la încheierea ostilităților. Dragostea pentru români și România nu l-a împiedicat pe Berthelot să critice unele situații și mentalități de care este șocat, francezul având peste 55 de ani și fiind școlit la celebra Saint Cyr. A rămas celebră în istorie remarca sa cu privire la starea în care se găseau, în momentul venirii sale, trupele române: N-am întâlnit nicăieri în lume o asemenea spendidă dezorganizare!

Berthelot-Metz_1920_2
Atât în jurnal, cât și în numeroasele epistole trimise în Franța, cele mai multe adresate soției sale, Louise, generalul se arată indignat și este de-a dreptul descurajat de iresponsabilitatea politicienilor români, de obtuzitatea lor, inclusiv a primului ministru Ionel Bratianu, de politicianismul meschin, atât al liderilor partidelor autohtone, al guvernanților și al parlamentarilor, cât și, mult mai grav, al capilor armatei. Criticile aspre de pe poziții deopotrivă profesionale și morale îl vizează în repetate rânduri pe Alexandru Averescu pe care îl numește „generalul politician”.
Într-o scrisoare datată 23 octombrie 1916, generalul apreciază: Românii sunt într-adevăr într-o situație gravă. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor naturală face ca și acum, la câteva săptămâni de la intrarea în război, să fie tot atât de „în afară”. Desigur, soldatul român pare bun sau cel puțin rezistent, dar cei care îi comandă sunt de o slăbiciune extraordinară.
Se arată bucuros, atunci când e cazul, despre o faptă eroică, o idee tactică sau strategică inteligentă. Alteori, este de-a dreptul dezamăgit și trist. La 4 martie 1918, îi scrie soției: Nu mai e nevoie să-ți spun cu câtă nerăbdare aștept momentul în care voi pune piciorul pe pământul francez…Abia aștept să nu mai văd în jurul meu indivizi fățarnici și mă voi odihni câteva zile cu deosebită plăcere. Cu vreo câteva săptămâni în urmă îi scrisese soției: Aici zeama se lungește tot mai mult. Urmarea evenimentelor a fost că guvernul Brătianu și-a dat demisia și că generalul Averescu a fost însărcinat să constituie un nou guvern. Ți-am spus ceva de mai multe ori ce cred despre acest individ prefăcut…Totuși mai sunt aici oameni curajoși, nemulțumiți și dezamăgiți de această prăbușire. Soldatul român este în continuare extraordinar, dar conducătorii, și cu ei mulți dintre ofițeri, nu se gândesc decât să-și regăsească liniștea și micile lor plăceri.
Din întreaga sa memorialistică rezultă fără echivoc că „a susținut cu înflăcărare cauza României în fața prietenilor și a inamicilor acesteia, într-atât încât, la un moment dat, s-a spus despre el că este mai român decât românii. Până la moarte a rămas în strânse legături cu țara sa adoptivă, România, pe care o numea a doua sa patrie. Chiar și în ziua de astăzi, în România, amintirea lui Berthelot este vie, fiind rememorat cu un apelativ pe care doar foarte puțini străini au avut cinstea să-l poarte: un bun român” (Glenn E. Torrey, „Generalul Henri Berthelot. Memorii și corespondența 1916-1918).
Dorin Nădrău (S. U. A.)

Interviu cu Cosmin Dumitrescu, Consulul General al României din Los Angeles

Autor: Viorel Vintila (San Francisco)

 

Am avut plăcerea şi onoarea să stau de vorba cu Consulul General al Romaniei din Los Angeles, domnul Cosmin Dumitrescu, în speranţa că vom reuşi să aducem la cunoştinţă informaţii cât mai utile pentru românii din State, în general, şi din California în special. Domnia sa, Consulul Cosmin Dumitrescu, a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine şi să îmi acorde acest interviu care, sper, să fie de ajutor celor care vor să-şi rezolve anumite probleme prin Consulatul General al României de la Los Angeles. Aria de competenţă a Consulatului de la Los Angeles Angeles cuprinde unsprezece state americane: California, Oregon, Washington, Idaho, Montana, Wyoming, Nevada, Utah, Colorado, Arizona şi New Mexico, unde locuiesc mai bine de 170.000 de romani…

*

Domnule Consul, când v-ați început activitatea consulara în Los Angeles? Şi, v-aș ruga , în câteva cuvinte, să va prezentați cititorilor noștri…

Misiunea mea de consul general, șef al Consulatului General al României la Los Angeles, a început în luna martie 2017. Sunt diplomat de carieră și această misiune urmează celor îndeplinite anterior la Trieste, în Italia, unde am condus oficiul consular din poziția de consul general, la Castellon de la Plana, în Spania, unde, de asemenea, am condus oficiul consular al României care acoperă estul și sud-estul Regatului Spaniei, la Roma, în Italia, unde am condus Secția Consulară a Ambasadei României și după alte poziții ocupate la București în cadrul Ministerului Afacerilor Externe la Departamentul Consular și la Institutul Diplomatic Român. De fapt, cred că este bine să știți că, în prezent, la Consulatul General al României la Los Angeles lucrează numai diplomați, consuli și funcționari consulari de carieră.

Aș dori să profit de posibilitatea pe care mi-o oferiți acum pentru a recomanda tinerilor români, care sunt absolvenți de studii superioare de lungă durată, s-au pregătit temeinic, cu seriozitate în timpul studiilor, iubesc România, cunosc cel puțin două limbi în afară de română și doresc să își construiască o carieră caracterizată de excelență, plină de satisfacții, dar și cu sacrificii personale, să se îndrepte către Ministerul Afacerilor Externe și să se prezinte la examenele de admitere în corpul diplomatic și consular al României pe care M.A.E. le organizează în fiecare an. Informațiile relevante se găsesc cu ușurință pe pagina oficială de internet a Ministerului Afacerilor Externe www.mae.ro.

1

Care este aria de competență a Consulatului General al României la Los Angeles?

Teritoriul de competență consulară Consulatului General al României la Los Angeles cuprinde unsprezece state americane: California, Oregon, Washington, Idaho, Montana, Wyoming, Nevada, Utah, Colorado, Arizona si New Mexico.

Întotdeauna am susținut că nu există o altă onoare mai mare, pe care un român o poate avea în timpul vieții, decât aceea de a-și reprezenta patria sa, România. Statele Unite ale Americii este cel mai important partener strategic al României. Acest aspect face ca onoarea de a-mi reprezenta patria, în cele 11 state pe care le-am amintit, să fie și mai mare.

Ca diplomat de carieră cu experiența profesională dobândită în țări cu un înalt grad de complexitate din punct de vedere consular, urmăresc să implementez la oficiul consular al României din Los Angeles standardele profesionale și de management diplomatic și consular impuse la misiunile anterioare, cu obținerea unor rezultate proporțional similare. Obiectivul final vizează consolidarea profilului de țară al României, prin obținerea unor rezultate optimizate atât prin intensificarea relațiilor bilaterale de natură politico-strategică între România și Statele Unite ale Americii, cât mai ales prin amplificarea cooperării economice, comerciale, culturale și de educație, activități de bază care s-au regăsit întotdeauna între responsabilitățile tuturor oficiilor consulare.

La consolidarea cooperării bilaterale se adaugă și o altă prioritate deosebit de importantă: atingerea obiectivului de optimizare a procesului și procedurilor de acordare a asistenței și protecției consulare pentru românii din zona de competență consulară. Acest lucru Consulatul General al României la Los Angeles îl realizează prin contribuția sa la modernizarea și implementarea sistemului integrat de asistență și protecție pentru românii din străinătate, dar și prin modernizarea și îmbunătățirea condițiilor de la consulat, care se cumulează cu dublarea numărului de români care au beneficiat de asistență consulară, în fiecare an în ultimii doi ani față de anii 2015-2016, deși personalul consular s-a diminuat din punct de vedere numeric.

Cum vi se pare comunitatea românească din Statele Unite, în general, și din California, în special?

Am întâlnit oameni minunați. Membrii comunității româno-americane sunt, în marea majoritate, profesioniști și antreprenori foarte buni, foarte serioși și foarte respectați pentru realizările pe care le au în domeniile lor de activitate. Rezultatele lor profesionale și antreprenoriale sunt de multe ori extraordinare și fac cinste poporului român și României. Sunt foarte mândru de românii noștri din Statele Unite ale Americii. În jumătatea vestică, avem comunități bine conturate și active nu numai în California la Los Angeles, în Orange County, la Sacramento și în Bay Area, dar și la Phoenix, Portland, Las Vegas, Denver, Boulder, Salt Lake City și Seattle. În evaluarea noastră vorbim de peste 170.000 de români. Sper ca la următorul recensământ să își declare cât mai mulți originea română. Pentru aceasta aveți și dumneavoastră, mass-media, un rol foarte important. Dacă își vor declara originea română la recensământ (census), vor beneficia și comunitățile noastre de drepturi de care deja beneficiază alte comunități în America.

Consulatul General al României la Los Angeles colaborează foarte bine cu reprezentanții tuturor comunităților românești. De altfel, am avut relații de colaborare excelente cu toate comunitățile de români din țările unde am avut onoarea să reprezint România. Cu mulți dintre românii din Italia și Spania corespondez și acum, la multă vreme după ce am încheiat activitatea consulară în acele țări. La început am fost numai colaboratori, însă s-au legat prietenii sincere și trainice, care trec și peste timp și peste distanțe.

Eu, unul, mi-aș dori ca românii să se implice și să participe mai mult și în număr mai mare la activitățile organizate de comunitățile din California… Cum se implică Consulatul din Los Angeles în activitățile comunității românești?

Membrii comunităților românești și româno-americane de pe Coasta de Vest a Statelor Unite participă în număr relativ mare la evenimentele și activitățile semnificative organizate fie de Consulatul General al României la Los Angeles cu sprijinul comunităților, fie de către comunitățile românești împreună sau cu sprijinul oficiului consular.

Când reprezentanții comunităților românești și româno-americane informează din timp oficiul consular cu privire la intenția de organizare de activități care au ca scop promovarea culturii, limbii și a tradițiilor românești pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, în interiorul sau chiar în exteriorul comunităților noastre, Consulatul General al României la Los Angeles acordă sprijin pe mai multe direcții, în funcție de activitate: de la popularizarea în cadrul tuturor comunităților românești și româno-americane din cele 11 state care formează circumscripția consulară (mesaje tip email blast și informări la rubrica Actualitatea misiunii de la pagina internet oficială a oficiului consular http://losangeles.mae.ro), până la implicare de tip partenerial în organizare pe componente logistice și de intermediere a atragerii de sprijin instituțional din partea unor parteneri americani și din România, întotdeauna cu respectarea strictă a normelor speciale care reglementează activitatea oficiilor consulare și a misiunilor diplomatice și consulare.

2

Activitățile și evenimentele importante care promovează limba, cultura și tradițiile românești pot fi urmărite cu ușurință prin consultarea periodică a rubricii Actualitatea misiunii de la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles. Aș dori să adresez mulțumiri instituțiilor mass-media de limbă română din Statele Unite ale Americii, dar și din România, care au popularizat foarte bine în ultimii doi ani aceste activități și evenimente.

Sunteți la curent cu activitățile comunității românești din California? Cum este conectat Consulatul General al României din Los Angeles cu comunitatea românească?

Afirm cu convingere că oficiul consular al României la Los Angeles este foarte bine conectat la viața comunităților românești și româno-americane din circumscripția consulară. Sigur, vorbim de cele care, de obicei, doresc să aibă instituția noastră alături în eforturile de consolidare identitară pe care le fac. Oficiul consular al României la Los Angeles încurajează participarea românilor la toate activitățile care au ca obiectiv consolidarea elementelor identitare românești și transmiterea acestora noilor generații născute pe teritoriul american, chiar dacă oficiul consular nu a primit informații de la organizatori.

Am observat că există acum în societatea americană o preocupare profundă pentru identificarea, prin mijloace științifice, a originilor celor care trăiesc în prezent în această frumoasă țară. Ei bine, românii noștri nu trebuie să aibă astfel de preocupări pentru că noi știm de unde venim. Suntem un popor mândru cu mai multe mii de ani de istorie, care vine dintr-o țară frumoasă și bogată ce dăinuie de multe mii de ani în același spațiu cuprinzător al Carpaților, Dunării și Mării Negre. Avem cu toții datoria față de fiii și fiicele noastre de a menține vie această conștiință identitară de apartenență a românilor din America la marea națiune română. Totul începe prin educația și învățarea limbii române de la cea mai fragedă vârstă în familie.

Ce servicii oferă Consulatul din Los Angeles?

Dacă întrebarea dumneavoastră se referă la serviciile consulare prestate la cererea cetățenilor români și în competența materială și legală codificată de prevederile Convenției internaționale de la Viena din 1963 privind relațiile consulare, cele mai solicitate servicii consulare la oficiul consular al României la Los Angeles sunt cele din categoriile documentelor de călătorie, actelor de stare civilă și procedurii notariale. Pentru cetățenii străini rezidenți în circumscripția consulară, care călătoresc în România și care nu beneficiază de scutirea de la obligația deținerii vizei de intrare în România, Consulatul General al României la Los Angeles primește și procesează cererile de acordare a vizei române, conform legislației în vigoare.

Pentru ca dumneavoastră și cititorii dumneavoastră să aflați informațiile detaliate privitoare la cele mai solicitate servicii consulare la oficiul consular al României la Los Angeles, vă adresez rugămintea să accesați și să popularizați prin intermediul publicației dumneavoastră pagina internet oficială a Consulatului General la https://losangeles.mae.ro – rubricile Informații pentru cetățenii români – Asistență consulară – Servicii consulare.

De altfel, de la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles pot fi obținute și alte informații precise care sunt de foarte mare interes pentru membrii comunităților românești și româno-americane din cele 11 state care formează circumscripția consulară: program de acces, date de contact, modalități de comunicare directă cu oficiul consular, modalități, instrucțiuni și tutoriale pentru utilizarea aplicațiilor informatice în vederea obținerii programărilor pentru efectuarea de servicii consulare, alerte de călătorie, activități ale comunităților, activități ale oficiului consular care fac obiectul comunicării publice și multe altele.

Am citit – și chiar mi s-a adus la cunoștință – că unii români au oarece probleme, atunci când contacteza Consulatul de la Los Angeles, dar am auzit că, în general, lumea este destul de mulțumită de felul cum problemele românilor sunt rezolvate de către Consulatul de la Los Angeles… cum ați putea fi mai eficienți în rezolvarea problemelor românilor din California?

Vă mulțumesc pentru această întrebare. Eforturile care sunt făcute în ultimii zece ani atât de Ministerul Afacerilor Externe, cât și de misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României pentru modernizarea și optimizarea instrumentelor utilizate în cadrul proceselor de asistență și protecție consulară au început să aibă rezultate remarcabile deja de mai bine de doi ani.

În prezent, întregul serviciu consular al României profită din plin de avantajele oferite de tehnologia informației, sistemele informatice integrate utilizate de consulii români pentru a acorda asistență consulară cetățenilor poziționând România în fruntea Statelor Membre ale Uniunii Europene din puctul de vedere al modernității, eficienței și a standardelor înalte de calitate. Un număr foarte restrâns de persoane din comunitatea româno-americană arată o oarecare rezistență la schimbările intervenite prin informatizarea activității. Însă aceste schimbări sunt absolut necesare pentru îmbunătățirea standardelor și pentru eficientizarea activității consulare.

Volumul de asistență și de servicii consulare prestate de Consulatul General al României la Los Angeles în anul 2018 este cu 250% mai mare decât cel din anul 2015, deși numărul consulilor și funcționarilor consulari din cadrul oficiului consular a fost sensibil mai mic. Deși numărul de solicitanți este cu mult mai mare, sistemul de programări online a făcut să dispară aglomerația și cozile de la ghișee, cetățenii beneficiind acum de asistență consulară în condiții foarte civilizate. La numeroasele întâlniri pe care le am cu comunitățile de români, cetățenii mi-au comunicat că au observat gradul maxim de profesionalizare a activității consulare și domnia legii generalizată în toate procedurile consulare.

Consulatul General al României la Los Angeles se confruntă cu un număr din ce în ce mai mare de solicitări din partea românilor din comunitate. Din acest motiv, deja se depun eforturi pentru identificarea unui alt sediu mai încăpător, care va permite primirea și procesarea în timp real a unui număr mai mare de persoane și de cereri.

Solicitanții de servicii consulare, care nu se confruntă cu o situație reală de urgență (accidente cu victime, sunt victime ale unor infracțiuni sau calamități naturale, decese ale celor apropiați, arestări, întoarcere urgentă în țară sau continuarea călătoriei către alt stat), sunt primiți la toate misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din lume cu programare obținută prin intermediul portalului www.econsulat.ro, un sistem informatic integrat pus la dispoziția tuturor cetățenilor români din afara țării de către Ministerul Afacerilor Externe. Sistemul informatic funcționează foarte bine, fiind foarte apreciat de covârșitoarea majoritate a membrilor comunităților româno-americane.

De altfel, acest portal consular, www.econsulat.ro permite tuturor cetățenilor care solicită efectuarea de servicii consulare să își transmită către consulat cererile folosind calculatorul de la ei de acasă, să încarce la propria cerere din portal documentele scanate pe care legile și normele române le prevăd ca necesare pentru efectuarea serviciului consular solicitat și să dialogheze în scris cu funcționarii consulari de la consulat, dacă aceștia constată că cererea și documentele anexate sunt fie incomplete, fie necorespunzătoare. Cererea se validează de către consuli numai după ce se constată că respectă prevederile legilor și actelor normative care reglementează spețele respective. După validarea cererii, cetățeanul poate să își aleagă singur din lista disponibilă oferită de sistemul informatic data și ora la care se programează pentru vizita la consulat, în vederea efectuării serviciului consular, aducând și documentele originale pe care le-a scanat și trimis cu cererea sa din portalul www.econsulat.ro. Practic, consulatul se mută parțial la solicitant acasă utilizând portalul informatic. Cele mai mari beneficii a acestor instrumente sunt faptul că, dacă solicitanții spun adevărul în cererea lor, odată ajunși la consulat cu documentele originale au certitudinea că serviciul consular va fi efectuat, că nu vor fi respinși la ghișeu de către funcționari și că astfel dispar deplasările inutile care pot costa foarte mulți bani și timp pe cei care vin de la distanțe foarte mari.

La toate apelurile telefonice la numerele indicate la pagina internet a Consulatului General pentru informații consulare se răspunde în Centrala M.A.E. la call-center-ul consular integrat aflat la București. În mod similar, la toate mesajele de poștă electronică se răspunde atât din e-mail-center-ul aflat în Centrala M.A.E., cât și de la oficiul consular de la Los Angeles în maxim 24 de ore, cu excepția mesajelor primite în zilele nelucrătoare, la care se răspunde în prima zi lucrătoare care urmează. Preocuparea pentru optimizarea procedurilor rămâne constantă și suntem deschiși oricăror propuneri constructive. De altfel, unele dintre propunerile primite de la români, specialiști în tehnologia informației care lucrează pe Coasta de Vest, le-am trimis la București și au fost deja implementate în programele informatice pe care le rulează portalul www.econsulat.ro. În același timp, trebuie să înțelegem că funcționarii consulari și consulii sunt responsabili pentru respectarea și aplicarea legii române în toate procedurile desfășurate în procesul de acordare a asistenței consulare și de efectuare a serviciilor consulare. Cele mai mari nemulțumiri sunt provocate unora dintre solicitanți de faptul că lucrătorii consulari refuză să accepte nerespectarea legii române în unele spețe în care solicitanții nu au documentele în bună regulă.

Mulți m-au întrebat care este procedura de reinoire a pașaportului românesc prin Consulat… din ce am citit pe pagina Consulatului se pare ca totul se poate face on line?

Această întrebare poate genera un răspuns atât de lung, încât poate fi foarte bine publicat episodic în ziarul dumneavoastră, având în vedere că materialul detaliat este relativ extins în funcție de tipul pașaportului și de vârsta și de situația în care se află solicitanții.

Toate aceste informații se regăsesc descrise în detaliu la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles și îi îndemn pe toți cititorii dumneavoastră, care au nevoie de informații asupra procedurii de obținere și de schimbare a pașaportului românesc să consulte rubrica Servicii consulare şi să acceseze portalul www.econsulat.ro.

DOCUMENTE DE CĂLĂTORIE ȘI IDENTITATE. Cred că va fi foarte bine primită de către cititorii dumneavoastră inițiativa de a publica periodic aceste informații, iar noi v-am fi foarte recunoscători pentru ajutorul acordat în primul rând cetățenilor români.

În baza pașaportului românesc cetățenii români beneficiază de toate drepturile unui cetățean al Uniunii Europene. Cele mai importante sunt cele legate de posibilitatea de ședere pe teritoriul oricărui stat al Uniunii Europene fără viză și pe perioadă care nu este limitată la 90 de zile, așa cum se întâmplă pentru cetățenii care călătoresc cu pașapoarte emise de state care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Efectele sunt importante dacă luăm în calcul și existența dreptului de muncă, de a studia și de a dezvolta și desfășura afaceri fără îndeplinirea de formalități specifice străinilor.

Există un interes evident din partea familiilor româno-americane care doresc să își trimită copiii la studii în statele membre ale Uniunii Europene și la cele care au proprietăți în aceste state și unde doresc să locuiască în fiecare an pentru perioade care depășesc 90 de zile într-un interval de șase luni.

Un alt element esențial este legat de dreptul la a alege și a fi ales în România și, nu în ultimul rând, de apropierea pe care orice român dorește să o simtă față de țara sa de origine, chiar și la nivel de legătură juridică. Cetățenii români beneficiază de protecția statului român în străinătate, conform prevederilor art. 17 din Constituția României.

Se tot vorbește de un posibil Centru Românesc Cultural în Los Angeles. Ce perspective ar avea? Ce condiții ar trebui să îndeplinească un astlfe de Centru Romanesc Cultural?

Vă mulțumesc pentru această întrebare. Este un efort comun pe care Consulatul General al României la Los Angeles îl depune împreună cu comunitățile românești și româno-americane pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 86/2016 privind instituirea centrelelor comunitare românești în străinătate, cu modificările și completările ulterioare. Textul legii este disponibil pe pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles (Legea nr. 86/2016). Imediat ce vom avea depuse la Consulatul General cele minim cinci mii de cereri de înscriere, acestea fiind astfel cumulate încât să poată fi utilizate și în dosarul pentru înfințarea unui centru comunitar pentru românii din străinătate, oficiul consular va transmite materialele către Ministerul pentru Românii de Pretutindeni. Ar fi primul astfel de centru înființat pentru românii din străinătate în baza legii pe care am menționat-o. Rolul dumneavoastră, al mass-media, este foarte important în eforturile de popularizare a existenței acestei legi și a posibilităților de înființare a unor astfel de centre care pot fi mai multe în aceeași țară. Avantajele oferite de un astfel de centru comunitar sunt mari și foarte atractive pentru comunitățile de români din afara țării.

Va mulțumesc pentru amabilitate și va doresc mult succes în activitiatea d-voastră și o colaborare și o implicare cât mai fructuoasă în activitățile românilor din California și nu numai.

În primul rând vă adresez mulțumiri pentru deschiderea pe care o arătați dumneavoastră și publicația dumneavoastră pentru colaborarea cu Consulatul General al României la Los Angeles, în beneficiul membrilor comunităților româno-americane din jumătatea de vest a Statelor Unite ale Americii.

Atât pentru mine personal, cât și pentru toți membrii corpului consular acreditați la Consulatul General al României la Los Angeles este important să întreținem o comunicare publică bună, precisă, transparentă și corectă, pentru informarea membrilor comunităților româno-americane din Statele Unite ale Americii, în special în mass-media de limbă română. Numai o comunicare de acest fel poate permite oficiului consular al României la Los Angeles să consolideze și să optimizeze constant procesul de acordare de asistență și protecție consulară mai eficientă pentru românii aflați în circumscripția consulară, urmând strategii și politici publice determinate de necesitatea de adaptare la noile condiții impuse de progresul social și tehnologic.

De asemenea, am convingerea că o cooperare pentru comunicare publică eficientă între oficiul consular și mass-media este la fel de importantă pentru dezvoltarea dimensiunilor comercial-economice și cultural-academice ale Parteneriatului Strategic aflat în derulare între România și Statele Unite ale Americii, parteneriat care, după cum bine cunoașteți, împlinește 22 de ani în acest an. Vă multumesc pentru disponibilitatea dovedită pentru sprijinirea activității de informare a membrilor comunităților românești și româno-americane cu privire la schimbările intervenite în procesul de acordare a asistenței consulare. De asemenea, vă mulțumesc pentru participarea la eforturile autorităților române depuse pentru păstrarea identității românești, a limbi române, a culturii precum și a valorilor tradiționale românești în comunitățile de români din Statele Unite ale Americii.

Eminescu

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2019

Eminescu

De Mircea Eliade

 

N.R. Text publicat în ziarul „America”, 9 iunie 1975 şi preluat din Calendarul ziarului „America” pe anul 1976, p.250.

 

„La 15 Ianuarie 1975, s’au împlinit o sută douăzeci şi cinci de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Românii din exil au comemorat acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Franţa sau în Germania şi Austria.

Nu e de loc de mirare solidaritatea întregei emigraţii româneşti în jurul lui Mihai Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravieţuit tuturor naufragiilor şi va supravieţui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi şters de pe suprafaţa pământului. Lumea medievală a dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viaţa spirituală a milioane de cetitori, din toate colţurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete şi tot atât de „adevărate” chiar când istoria Angliei va fi uitată până şi de ultimii descendenţi. Orice s’ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre şi suferinţe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume şi nici o poliţie, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge „Luceafărul” lui Eminescu din mintea şi din sufletul Românilor.

Mihaie Eminescu.Statuia lui Nica Petre.Hamilton

Foto. Statului lui Mihai Eminescu. Opera sculptorului Nicapetre de la Campul Romnesc, Hamilton, Canada

În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravieţuieşte nu numai prin istoria sa, ci prin creaţiile geniilor sale. Dacă vechea Heladă n’ar fi avut decât istoria sa, şi n’ar fi avut şi geniile ei, dela Homer şi până la Plotin, astăzi am fi ştiut despre Heleni cam tot atâta cât ştim despre Sciţi, Elamiţi sau Iliri; adică, atâta cât suntem obligaţi să învăţăm în şcoală (evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educaţie, ceea ce e cu totul improbabi). Istoria este prin definiţie devenire transformare continuă, în cele din urmă deşertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-şi clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, şi apoi lasă locul unei alte forme istorice. Nici un fel de „eternitate” nu este îngăduită organismelor politice şi sociale. Singura „eternitate” acceptată de istorie este aceea a creaţiilor spirituale. Care, bine înţeles, reflectează şi specificul naţional al gintei creatorului, şi momentul istoric în care a vieţuit acesta: le reflectează şi, am spune, le proiectează în „eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perşii este încă actuală pentru lumea modernă pentru că a cântat-o Eschil. Au mai fost şi alte invazii, de o parte şi de alta a Mării Egee, dar despre ele ştim foarte puţin, pentru că n’a existat un Eschil care să le scoată din istorie şi să le fixeze în „eternitate”.

Obscur, dar mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la „nemurire”, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot, într’o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s’ar putea ca într’o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate aceste s’ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost „proiectată în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorît de un nebun, într’un ospiciu… Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturora…”

Statuile Timișoarei

Posted by Stefan Strajer On December - 7 - 2018

Statuile Timișoarei

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Motto: „Granițele se apără cu statui nu cu armate” (Octavian Goga)

 

Din nefericire Timișoara nu are nicio statuie din categoria celor la care se referea Octavian Goga când a emis cugetarea. Există doar busturile lui Decebal, Eminescu, Avram Iancu (în curtea unui liceu), Eftimie Murgu, a regelui Ferdinand și a câtorva celebrități locale plasate pe aleea personalităților din Parcul Central.

Timișorenii care merg în Ungaria prin Cenad și trec prin localitatea Mako întâlnesc în drumul lor trei statui impozante ale unor personalități istorice maghiare. Un orășel de o sută de ori mai mic decât Timișoara are trei statui! De multe ori trecând pe acolo am văzut grupuri de elevi care în fața unei statui ascultau o lecție de istorie.

De fapt există totuși statuia secuiului Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țăranilor secui, români și maghiari din 1514.

*

DSCN6492

Foto. Gheorghe Doja (1514) executat de nobilimea maghiară la Timișoara. Pus pe un tron înroșit cu o coroană de fier înroșită pe cap, bucăți de carne smulse și date locotenenților lui.

*

Răscoala s-a declanșat când nobilimea maghiară s-a opus înrolării țăranilor în cruciada pe care Papa voia s-o declanșeze împotriva otomanilor. Pentru ca armata țărănească să poată fi învinsă s-a aliat armata regală maghiară cu armata voievodului Transilvaniei. Ca o ironie a soartei peste 12 ani, în 1526 regatul maghiar este transformat în pașalâc. De lupta creștinilor între ei au profitat otomanii.

Gheorghe Doja nu are nicio statuie în județele Harghita și Covasna. De 15 martie n-a beneficiat de nicio coroană de flori din partea organizațiilor maghiare, nici măcar din partea celor întitulate secuiești. Săracii secui au fost complet maghiarizați, și-au pierdut limba și-au uitat strămoșii glorioși, și-au uitat istoria devenind în schimb vârful de lance al maghiarilor.

Primarul liberal Nicolae Robu acum patru ani (2012, n.red.) a promis că v-a împodobi Timișoara cu mai multe statui ecvestre. Chiar a expus în holul primăriei macheta unei statuie ecvestre a lui Iancu de Hunedoara. Mi-am zis că în sfârșit are și Timișoara un primar patriot!

Timpul a trecut, statuia lui Iancu de Hunedoara nu s-a mai făcut, macheta a fost scoasă de pe hol, în loc de statuie ne-am ales cu un bust a lui Iancu de Hunedoara pe Aleea Personalităților. În schimb au apărut alte statui în zona centrală. Cum arată aceste statui vedeți în imginile de mai jos.

*

DSCN6497

Foto. Statuia nr.1. Scripcariu-2015 (așa scrie pe soclu)

*

Nu știm ce reprezintă. Dacă omulețul ar avea plete am putea interpreta că-l reprezintă pe primar purtând pe brațe Timișoara.

Poate că autorul a avut o viziune națională. Atunci s-ar putea interpreta că statuia îl reprezintă pe premierul technocrat (Cioloş, n.red.) ducând pe brațe România la Bruxelles.

*

DSCN6499

Foto. Statuia nr.2

Nu am reușit să aflu numele și autorul grupului statuar. Este un mister total.

*

DSCN6498

Foto. EVA (Scripcariu-2015)

*

Avem așadar o statuie a primei femei din lume și a băiatului de azi rob al celularului. Probabil că o asemenea combinație nu se găsește chiar pe toate drumurile și i-a încântat atât de tare pe edili încât au preferat să consume bronzul (să cheltuie banii) alocat statuiei lui Iancu de Hunedoara pe aceste opere de artă. Toate cele șapte statui i-a costat pe contribuabili 146.000 euro.

Nu e prima dată când Timișoara este „împodobită” cu niște monstruozități. Mai jos se pot vedea două dintre ele rămase de la primarii postdecembriști.

*

DSCN6493DSCN6494

Foto. Omul țintă Szakats B. 94

*

Placa de pe soclu are următoarea inscripție: „Eroi martiri Avram Ioan Vasile, Belici Radian, Grama Alexandru, Nicoară Elena, Tako Gabriela, Tăsală Remus și alți eroi necunoscuți.” Apoi este redat un citat din Biblie: „Mai mare dragoste decât aceasta ca să-și pună cineva viața pentru prietenii săi nimeni nu are” (Ioan 15.13).

Vă place statuia? Mie nu-mi place! Cum au putut accepta edilii orașului ca frumoșii tineri împușcați mișelește în decembrie 1989 să fie reprezentați prin această uriciune de om! Este o jignire adusă memoriei lor. Mărturisesc că am trecut de sute de ori pe lângă acestă statuie, dar n-am știut până acum câteva zile, când am pozat-o, că este dedicată acestor tineri. Placa este mică și de pe trotuar nu se vede ce este scris pe ea. Probabil că timișorenii dacă ar ști cui este dedicat monumentul ar fi la fel de revoltați ca și mine.

*

DSCN6495

Foto. Fără nume C.I. Popovici 1993

*

Cine are interesul ca-n locul unor personalități istorice care să stimuleze patriotismul sunt plasate niște kitsch-uri? Sunt puțini dar perseverenți. În Timișoara administrația românească s-a instalat oficial în 3 august 1919. Au trecut aproape 100 de ani și nu s-a reușit să se imprime o pecete românească orașului. Dimpotrivă s-au cheltuit sume uriașe pentru a pune în valoare urmele ocupației otomane scoase la iveală odată cu așa zisa reabilitare a centrului istoric. Adică în loc să caute urmele strămoșilor edilii Timișoarei cheltuie banii pentru a scoate în evidență urmele cotropitorilor vremelnici a acestor locuri. Desigur clădirile moștenite de pe vremea când era numită mica Vienă trebuie păstrate și întreținute, dar ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost tocmai amplasarea unor statui ale eroilor românilor. Din păcate paralel cu acest aspect urbanistic se însinuează și un spirit antiromânesc prin cultivarea ideii că bănățenii sunt altfel decât restul românilor, că ei ar fi mai apropiați de valorile vestului decât ale regățenilor, săpând discret la temelia statului.

Noroc cu perioada comunistă care a realizat un grup statuar dedicat armatei române. Acolo se depun coroanele oficiale de flori cu diverse comemorări.

Nu ne rămâne decât speranța că vor ajunge și patrioții la cârma orașului în următoarea sută de ani.

(20 iulie 2016, Ioan Ispas)

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Autor: Silvia Urdea

 

Celebrarea centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 s-a realizat la Detroit în anul acesta, prin conlucrarea românilor de confesiune ortodoxă și neoprotestantă. Subliniem deci că s-au unit românii pentru a cinsti cel mai important eveniment istoric al națiunii române din ultima sută de ani. Nu este oare firesc ca Marea Sărbătoare să-i găsească pe români uniți în cuget și simțire? Cred că gestul îi onorează pe românii din Michigan și sperăm ca o asemenea colaborare să devină statornică de-acum înainte. Uniți pentru a ne bucura de Unirea României acum o sută de ani.

1

Inițiativa i-a aparținut preotului paroh Ștefan Vlad de la Biserica Ortodoxă Română Sf. Teodora de la Sihla din Royal Oak, sprijinit de un mănunchi de preoți și pastori, care și-au dat concursul la organizarea unui simpozion-spectacol de o calitate deosebită, impresionând întreaga asistență. Pe lângă preotul Ștefan Vlad s-au mai implicat preoții și pastorii de Catedrala Ortodoxă Română Sf. Gheorghe din Southfield, Biserica Ortodoxă Română Sf. Treime din Troy, Biserica Ortodoxă Română Sf. Petru și Pavel din Dearborn, Biserica Penticostală Română Bethesda, Biserica Română Baptistă Golgota, Biserica Română Logos, și Prima Biserică Română Baptistă din Detroit. În sală au mai fost prezenți Arhiepiscopul Nathaniel de la Vatra, Arhiepiscopul Nicolae de la Chicago și Consulul General Tiberiu Trifan de la Consulatul Român din Chicago. Manifestarea a fost găzduită în 17 noiembrie a.c. de Zion Church din Troy, care a pus la dispoziție o sală încăpătoare pentru numeroșii participanți la acest eveniment.

4

A fost invitat de la Cluj-Napoca pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană (n. 1958), decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai, pentru a susține conferința Marea Unire din 1918 și unitatea românilor de astăzi. Domeniul de expertiză al pr. profesor este studiul biblic și exegetic al Noului Testament, iar activitatea sa didactică se îmbină cu o bogată muncă de cercetare, de îndrumare a doctoranzilor, cu colaborări la variate publicații în țară și străinătate, cu o rodnică activitate de conferențiar. Între 1990-1993 a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă Friedrich Alexander, în Erlanger-Nurnberg, Germania unde și-a susținut doctoratul.

În conferința sa a relevat momentele esențiale ale manifestării conștiinței unității tuturor românilor, anticipând evenimentul de la 1918. Ideea centrală a conferinței a fost aceea că românii, în ciuda munților care i-au despărțit sau a orgănizării statale în zone geografice diferite de-a lungul timpului, au avut un viguros sentiment al apartenenței la același neam. Acest sentiment s-a exprimat plenar prin unitatea de limbă, de cultură, de idealuri. De la diaconul Coresi, care a tipărit Liturghierul și Psaltirea (1570) în limba română la Brașov, la Simion Ștefan, care în prefața lucrării Noul Testament de la Bălgrad (1648) a subliniat necesitatea utilizării limbii române în cărțile de cult, comparând circulația cuvintelor cu aceea a banilor, accentuând asupra valorii unui serviciu religios accesibil poporului, trecând prin apostolatul Școlii Ardelene, care a făcut atât de mult pentru trezirea demnității neamului întreg în lupta cu opresorii și ajungând la marea generație de la 1918, Marea Unire a fost anticipată și pregătită în cugetul și sufletele cărturarilor de-a lungul timpului. Lor li s-a alăturat falanga dascălilor și preoților de la țară, în Transilvania mai ales, care au ținut treaz, prin osârdia lor, spiritul de unitate a tuturor românilor de pe ambele versante ale Carpaților. Sabia lui Mihai Viteazul a fulgerat la 1600, înfăptuind acea „pohtă ce-am pohtit-o”, cum s-a exprimat marele voevod, adică unirea celor trei principate. Gheorghe-Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ion Slavici sunt doar câteva dintre cele mai strălucite nume care s-au înscris pentru vecie în cartea neamului românesc, reprezentând generația de aur, care a pus energie, sacrificiu și o mare iubire în actul sacru de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ion Slavici înscria pe frontispiciul revistei Tribuna, fondată de el în 1884 la Sibiu, un adevăr care era pe buzele majorității românilor: Soarele pentru toți românii la București răsare. Profesorul univ. dr. Stelian Tofană a înviat în fața ochilor noștri atmosfera electrizantă de la Adunarea ținută la Alba-Iulia, unde reprezentanții națiunii, plugarii, din rândul cărora mulți se jertfiseră în tranșeele Primului Război Mondial, au venit în căruțele lor sau chiar pe jos ca să vadă cu ochii lor înfăptuirea visului secular.

3

Din nefericire, astăzi națiunea română este mai dezbinată ca oricând de tensiunile politice, care sperăm să se clarifice nu peste multă vreme spre folosul tuturor, pentru concentrarea tuturor energiilor creatoare în dăltuirea unei societăți democratice autentice.

La spectacolul de o înaltă ținută artistică au participat corul și o orchestră de suflători din partea bisericilor protestante, cântăreții atât de admirați de muzică populară Dinu Iancu Sălăjanu și Mioara Velicu, acompaniați de orchestra Țara Silvaniei, veniți din România special pentru această extraordinară manifestare.

Dinu Iancu Sălăjanu (n. 1969) este un interpret deosebit de înzestrat al cântecului ardelenesc. A absolvit secția de canto clasic la Facultatea de Muzică a Universității din Oradea. Este directorul Casei de Cultură din Zalău și al ansamblului de cântece și dansuri Porolisum. Ne-a delectat cu vocea sa bogată în rezonanțe grave, cu un timbru original și un registru bogat în nuanțe.

5

Mioara Velicu (n. 1944) a adus în spectacol frumusețea cântecului moldovenesc, prin care s-a afirmat ca solistă la ansamblul folcloric Rapsodia Dunării, urcând apoi continuu în arta ei, în cadrul orchestrei Trandafir de la Moldova și între 1980-1996 ca solistă consacrată la ansamblul Ciocârlia din București. Vocea ei de o mare frumusețe, coloratura expresivă mergând de la nostalgie la umor și șăgălnicie aparțin unei autentice virtuoase.

S-au interpretat cântece patriotice, mult îndrăgite melodii și colinde de Crăciun. Emoțiile și entuziasmul au ridicat de multe ori spectatorii în picioare, cântând împreună cu interpreții. Un tânăr violonist de numai 17 ani din formația Țara Silvaniei ne-a ținut cu răsuflarea tăiată, dând glas Ciocârliei. Cum s-ar spune, sufletul nostru a fost pe înălțimi. Spre cinstea și spre lauda lor, mulți spectatori au purtat multicolorele costume populare românești din diferite zone ale țării sau costumele sobre, în alb negru din sudul Transilvaniei. Portul popular a pus o notă de intimitate în ambianța serbării noastre, transpunându-ne în lumea horelor la care ne duceau bunicile noastre în copilărie. S-a creat o minunată comuniune între sală și scenă. Trăiam cu toții la unison emoții rare după care orice imigrant însetează. La sfârșitul spectacolului câțiva dintre cei prezenți s-au prins într-o horă, care s-a tot lărgit până când sala s-a urcat pe scenă cu horă cu tot, având interpreții în mijloc ca într-o îmbrățișare de recunoștință și rămas bun. Ne-am bucurat cu toții că organizatorii au oferit un simpozion-spectacol de excepție pentru a cinsti un act istoric de excepție din istoria noastră.

9

În pauza spectacolului s-au colectat bani pentru a fi trimiși în țară ca să ajute la construirea la București a unui spital oncologic pentru copii. Nu trebuie să uităm niciodată că multe sunt durerile în România și că avem datoria de a alina, după puterile fiecăruia, cât mai mult din suferința celor rămași acasă.

După trei ore petrecute împreună cu organizatorii și actorii acestui spectacol ne-am dus pe la casele noastre cu un sentiment de satisfacție că se poate înfăptui ceva memorabil atunci când eforturile se unesc pentru un scop nobil.

*

Nota redactie: Celebrarea Centenarului Marii Uniri la Detroit a mai fost organizata de catre Societatea “Avram Iancu”, in data de 24 noiembrie, la Catedrala Ortodoxa Romana “Sf. Gheorghe” din Southfield. Si o alta organizare va avea loc pe 1 Decembrie la Biserica Ortodoxa Romana “Pogorarea Duhului Sfant” din Warren, Michigan; manifestare a Societatii “Maramures”.

 

„Vatra Românească” la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

„Vatra Românească” la 80 de ani

 

Autor: Dorin Nădrău (USA)

 

„Vatra Românească va rămâne în conștiința obștească o palmă de pământ românesc în țară depărtată (…), păzitoare a Ortodoxiei românești și conștiinței naționale, în toată vremea…Acesta mi-a fost gândul călăuzitor când am preconizat o așezare episcopală ca cea de la Vatră”. Aceste cuvinte sunt extrase dintr-o scrisoare personală a primului episcop al românilor din America adresată unui devotat preot român din St. Louis, Missouri, în anul 1956, pe când era captiv în propria sa țară. Prin credința, zelul și optimismul său greu de egalat, episcopul Policarp Morușcă a reușit să consolideze episcopia, câteva covârșitoare izbânde meritând desigur a fi evocate: publicarea revistei „Solia”, iar, mai apoi, a almanahului anual „Solia” (1936), modificarea statutului episcopiei (1936), achiziționarea proprietății de la „Vatra Românească” (1938), constituirea organizațiilor auxiliare ale episcopiei pentru tineretul ortodox (AROY) și pentru femeile ortodoxe (ARFORA) (1938).

VatraCalSolia2002_1307

Inaugurarea „Vetrei Românești”, ajunsă la 80 de ani, a avut loc în zilele de 3 și 4 iulie 1938, la trei ani de la consacrarea sa ca episcop. După cum menționează „Jackson Citizen Patriot”, festivitatea, la care se estima că au participat peste trei mii de persoane, a fost unul dintre cele mai strălucite evenimente petrecute până atunci, comportând ceremonii grandioase, solemnitate și fast.

O incursiune privind evoluția acestui simbol al românismului din „lumea nouă” se impune cu prisosință relevată. Apariția „Vetrei” în cadrul comunității românilor-americani se datorează neîndoielnic sosirii noului episcop, Policarp Morușcă. Acesta, la momentul venirii în America, nu avea un loc anume destinat a locui ca ierarh. Parohia „Sfânta Maria” din Cleveland i-a pus la dispoziție o casă pentru folosința personală care asigura și un spațiu pentru organizarea unui birou, având în vedere că arhivele oficiale, în anii care au precedat sosirea sa, erau permanent transferate din oraș în oraș, fiind deținute de persoana ce îndeplinea funcția de secretar. Un eveniment care a grăbit rezolvarea locației pentru părintele Policarp a fost întronizarea sa ca episcop care a avut loc la parohia „Sfântul Gheorghe” din Detroit, la care a participat o mare mulțime de oameni: după încheierea festivității, neavând la dispoziție o reședință sau un birou, episcopul s-a retras în camera de hotel pentru a-și pune în ordine programul și ideile. Părerile privind viitorul centru episcopal erau împărțite. Pe de o parte, noul episcop, venit din România dintr-o mănăstire (Hodoș-Bodrog, județul Arad), își dorea o reședință care să-i ofere un mediu similar, în preajma unei ape curgătoare, cu aer curat, mai ales că la Cleveland, unde șezuse temporar, constatase că emisiile toxice urbane nu erau doar neplăcute, ci și foarte dăunătoare sănătății sale. Pe de altă parte, o bună parte din cler, dar și mulți credincioși, își doreau ca episcopul lor să fie văzut ușor și să fie implicat în activitățile metropolei, asemenea ierarhilor altor biserici din „lumea nouă” din care făceau parte acum și unde se simțeau încrezători.

În perioada în care românii-americani ortodocși căutau o reședință pentru episcopul lor, ferma Grey Tower din Michigan a fost scoasă la vânzare. Ferma constituia o proprietate de 1000 de acri și aparținea familiei Boland, cu origini scoțiene, ai cărei predecesori veniseră în America în 1710, stabilindu-se apoi în zona Grass Lake din Michigan (1835), profitând de o concesiune oferită de președintele Andrew Jackson. De-a lungul anilor, membrii familiei au construit clădirile durabile din prezent, precum și rezervorul de apă care a dat numele șoselei din imediata apropiere. Aflat în România, episcopul Policarp a fost înștiințat printr-o scrisoare de faptul că un grup de persoane au găsit locul căutat. Se pare că episcopul ar fi acceptat propunerea, cu condiția ca tranzacția să nu implice o povară financiară pentru episcopie, dar a adăugat că, dacă nu dispune de o sursă de apă, așa cum își dorea, consideră că nu există un motiv întemeiat pentru cumpărare. În opinia sa, nu avea sens să fie cumpărată o fermă care să devină centrul de activități al comunității românești. În scrisoarea de răspuns, i s-a comunicat episcopului că cei care s-au ocupat de găsirea proprietății o vor ține pentru ei, o altă fermă, la Big Wolf Lake, de doar 73 de acri fiind disponibilă pentru vânzare. S-a convenit achiziționarea și  acestei a doua proprietăți (considerând-o o soluție pentru ceea ce își dorea episcopul) și că s-ar beneficia de o bună sursă de venit prin vânzarea de parcele care ar fi putut asigura în final plata ambelor proprietăți. Revenind din România, episcopul a vizitat ambele proprietăți și a apreciat că aceasta era varianta cea mai potrivită pentru ce avea nevoie. Trebuie menționat însă că episcopul nu a locuit niciodată lângă lac, iar în timp ce ferma a devenit centru al activitățior precizate anterior, aceasta și-a continuat și activitățle agricole, fiind activă până în anul 1952.

La doar câteva luni de la inaugurare, episcopul Policarp Morușcă avea să plece în România de unde nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu plecarea sa, în ciuda faptului că prețul proprietăților trebuia plătit, fondurile întârziau să apară, iar interesul față de „Vatră” începe să scadă. Totuși, prin eforturile și osârdia celor aflați în fruntea administrației, între anii 1939 – 1944, ratele împrumutului au fost achitate, întreaga datorie fiind onorată. Când a devenit cert că nu va mai posibil ca episcopul să se reîntoarcă, administrarea a trecut în sarcina Consiliului Episcopilor până la întoarcerea preotului Andrei Moldovan în Statele Unite și consacrarea sa, în secret, în scaunul episcopal, acesta preluând și „Vatra”. Lupta pentru drepturile asupra proprietății a fost una îndelungată și istovitoare, înregistrându-se o perioadă de haos, tendințe de separare, neglijare completă a întreținerii proprietății, animozitate și frustrare. În anul 1952, urmare a unei decizii judecătorești, Andrei Moldovan a părăsit definitiv „Vatra”. Astăzi, se apreciază că în procesele de judecată au fost cheltuiți, la acea vreme, mai mulți bani decât au fost investiți în proprietate.

Anul 1952 marchează o nouă etapă în istoria „Vetrei Românești”. Viorel D. Trifa, un teolog aflat printre candidați, a fost admis ca episcop auxiliar în locul episcopului Policarp. Prin alegerea sa, s-a făcut trecerea de la dezordine la rânduială, de la separare la unitate și de la neglijență la judicioasă gospodărire. A fost cea mai potrivită personalitate, în acea perioadă tulbure, dovedindu-se a fi un bun cârmuitor care să continue lucrarea începută de predecesorul său și probând încă de la început că era un om capabil, entuziast, neclintit și zelos. Episcopul Valerian s-a lovit de aceeași situație ca și episcopul Policarp, în sensul că episcopia nu avea o reședință oficială pentru ierarh. A locuit și el o perioadă la Cleveland, existând o tentativă ulterioară de a se muta la Detroit, după care Consiliul Episcopilor a hotărât ca „Vatra” să devină reședința temporară a episcopului Valerian. Clădirea nu se afla într-o stare prea bună de locuit, dar dovedind un spirit practic deosebit și adâncă motivare episcopul a instituit rapid un program de renovare și demolare pe termen lung. Prima clădire care a fost recondiționată și reutilată a fost reședința episcopală, lucrările vizând: instalațiile sanitare și electrice, instalațile de gaz, reparații substanțiale și curățenia. Viața de fermă a încetat odată cu vânzarea animalelor. Tot din inițiativa episcopului, terenul arabil a fost inclus în „U.S. Land Bank Program”, profitul aferent fiind utilizat la plata taxelor. În 1953, a fost restructurat grajdul cailor care a fost transformat într-o bucătărie de vară și o sală de mese denumită „Avram Iancu”, iar în anul următor s-a trecut la reînnoirea clădirii destinate anterior îngrijitorilor de animale, fiind amenajate dormitoare pentru studenți, bucătari și doamne, clădirea devenită „Casa ARFORA”. În anul 1955, a fost amenajat un cimitir cu locuri de veci pentru preoți și credincioși, ridicându-se totodată și un monument memorial în cinstea episcopului Policarp. De asemenea, au fost construite alte două monumente pentru două morminte din vecinătate: unul în cinstea preotului John Trutza, luptător în folosul episcopiei și „Vetrei”, iar celălalt pentru preotul misionar Moise Balea, unul dintre pionieri. După aproape douăzeci de ani au fost edificate capela și biserica închinate Maicii Domnului. Clădirile care nu mai puteau fi puse în uz au fost demolate, iar hambarul mare a devenit spațiu adițional pentru dormitoare, dându-i-se numele legendarului general american de origine română George Pomuț. Mai trebuie subliniat că în anul 1970 a fost construit un mare pavilion cu o capacitate de până la 600 de persoane destinat programelor și banchetelor desfășurate pe perioada congreselor anuale, în 1984, adăugându-se o largă scenă.

„Vatra” a continuat să se dezvolte, câteva dintre edificiile și activitățile actuale, la împlinirea a opt decenii, meritând a fi prezentate. „Centrul patrimoniului româno-american” a fost înființat de episcopul Valerian și inaugurat la 28 mai 1978. De-a lungul anilor, în timpul vizitelor sale la parohii, episcopul a constatat că noua generație nu păstrează elemente de arhiva și a considerat că acestea trebuie să aibă rolul de a atesta generațiilor următoare eforturile predecesorilor. Din această rațiune a fost fondat centrul care nu avea să aparțină episcopiei, fiind, astfel, mai ușor de acceptat. La data de 4 iulie 1988, centrul a luat numele de „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”. O preocupare permanentă majoră a episcopului și a parohiilor a constituit-o și a continuat ulterior a fi o activitate principală a „Vetrei”, educația religioasă a tinerilor. Organizarea taberelor religios-educaționale pe timpul verii este asigurată printr-un spațiu adecvat, dormitoarele aduse la standarde corespunzătoare având o capacitate de cazare a 60 de persoane. Pe proprietatea întinsă a „Vetrei” se află amplasate mai multe troițe. Cu toate că aici nu se fac pelerinaje, retragerile spirituale și întâlnirile educaționale se circumscriu dorinței episcopului Policarp de a face din „Vatra” un centru al oportunităților spirituale. Sărbătoarea principală este „Nașterea Maicii Domnului” care se prăznuiește anual la 8 septembrie, zi în care e celebrat hramul bisericii. Evenimentul de cea mai mare anvergură îl constituie Congresul Anual al Bisericii pentru care au fost ridicate anumite construcții pe proprietate, în mod special, pavilionul Grey Tower. O clădire extrem de utilizată este „Casa ARFORA”. Asociația Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America(ARFORA) este cea mai veche asociație auxiliară a episcopiei, sărbătorind la rândul ei, anul acesta 80 de ani de existență, și  fost dintotdeauna cel mai de neclintit susținător al episcopiei, acordând permanent timp, ajutoare bănești, dragoste și dăruire.

Un edificiu mai nou, de indubitabilă importanță, este Cancelaria Administrativă. Pe vremea administrației arhiepiscopului Valerian, birourile episcopiei erau la etajul al doilea al reședinței episcopale ocupând trei dintre cele cinci camere. După pensionarea sa și retragerea de la „Vatra” în anul 1984, întregul etaj a fost pus la dispoziția administrației, care includea acum și departamentul editorial, mutat recent de la Jackson, Michigan, la „Vatra”. După 1990, odată cu venirea unui nou val de preoți și credincioși români, au crescut rândurile membrilor cancelariei. Creșterea numărului de parohii și de misiuni, nevoia dotării cu mijloace de comunicare avansate, precum și extinderea utilizării indispensabile a computerelor, au implicat necesitatea stringentă a unei clădiri moderne cu spațiu corespunzător pentru birouri. Clădirea nouă a cancelariei a fost inaugurată la 5 septembrie 1998, anul 2018 marcând astfel aniversarea a 20 de ani de la darea în folosință. Mai trebuie menționat că aripa din partea de nord a cancelariei găzduiește un muzeu de artefacte ale episcopiei și o mare arhivă situată în partea estică a muzeului.

„Vatra Românească” de la Grass Lake, MI a reprezentat un autentic simbol al românilor care și-au părăsit țara natală, fugind de opresiune și nedreptate, copleşiți de convingerea că niciun guvern și nicio autoritate nu le-ar putea răpi libertatea de care se bucurau în „Lumea Nouă”. Sediu episcopal cu o impresionantă istorie, „Vatra” a fost și va rămâne, fără îndoială, imaginea credinței ortodoxe strămoșești continuată pe pământ american.

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

La Bilbor, a XI-a ediție a Colocviilor Naționale „Octavian C. Tăslăuanu”

 

Autor : Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Desfășurate în perioada 2 – 4 februarie a.c., în localitatea Bilbor din județul Harghita, Colocviile Naționale „Octavian C. Tăslăuanu” – devenite deja o tradiție a locului – au avut în prim plan evocarea personalității marelui dispărut, reputat ziarist și conducător de gazetă, militant activ pentru Marea Unire și cunoscut om politic al perioadei interbelice, fiu al localității harghitene, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 76 de ani. Cei 20 de invitați din țară – cadre didactice universitare, cercetători, arhiviști, jurnaliști, publiciști, dar și cadre didactice din învățământul preuniversitar local – au prezentat studii, cercetări și comunicări prin care au ținut să aducă în atenția publicului prezent personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, generația din care a făcut parte acesta și idealurile ei, precum și epoca în care a trăit și a activat.

FOTO 1

Foto. Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), ziarist și om politic, militant activ pentru unirea românilor într-un singur stat   

Manifestarea de la Bilbor a fost cu atât mai încărcată de seminificații, cu cât în acest an marcăm CENTENARUL MARII UNIRI, moment de mare importanță în istoria poporului român și la a cărui împlinire Octavian C. Tăslăuanu a contribuit din plin. Organizarea și susținerea materială a acestei manifestări – deopotrivă științifică, dar și de profundă simțire românească -, a fost asigurată într-un efort comun de către Primăria Bilbor, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Filantropia” din Bilbor, Cercul ASTRA „Luceafărul” din Bilbor, Fundația „Miron Cristea” din Toplița și nu în ultimul rând, Parohia Ortodoxă din Bilbor.

FOTO 4

Foto. Fotografie de grup a participanților de la cea de-a XI-a ediție a Colocviilor Naționale “Octavian C. Tăslăuanu”.

ASTRA Harghita contribuie la menținerea vie a spiritului românesc

Vineri, 2 februarie a.c., în debutul manifestării,   Ilie Trif, primarul localității Bilbor, a ținut să arate faptul că : „Octavian C. Tăslăuanu este un reper în istoria localității noastre, dar și o personalitate a istoriei naționale, iar manifestarea de azi, ajunsă acum la a XI-a ediție, este pentru noi, bilborenii, înainte de toate o datorie de suflet și ne simțim onorați de faptul că în fiecare an sunteți prezenți în acest cadru.” În aceeași idee, Irina Groza, președinta ASTRA Harghita, a insistat pe importanța activității ASTRA nu numai în localitățile locuite compact de români – așa cum este și Bilborul – dar mai ales în localitățile în care ponderea comunității românești este mai redusă, și aceasta din perspectiva menținerii spiritului identitar, a istoriei, culturii și tradițiilor românești. „În acest context, țin să apreciez în mod deosebit activitatea depusă de filiala ASTRA din Bilbor, condusă de doamna profesor Marioara Stan, o filială care împlinește 15ani de activitate rodnică….”, a declarat Irina Groza. Au urmat apoi mai multe prezentări de carte și reviste. Profesorul Vasile Stan, consilier local și unul dintre organizatorii și moderatorii activității, a prezentat publicului revista „Octavian C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, ediția a X-a, revistă ce grupează toate comunicările, studiile și articolele prezentate de participanții de la ediția anterioară a colocviilor. Tot în acest cadru țin să remarc prezența profesorului și scriitorului Ilie Șandru care, deși aflat la o venerabilă vârstă, alături de Vasile Stan a avut o neobosită și remarcabilă contribuție la organizarea manifestării de la Bilbor, fiind în acest sens un adevărat „deschizător de drumuri”. Cu mai bine de trei decenii în urmă, Ilie Șandru a fost cel care a organizat prima manifestare la Bilbor dedicată lui Octavian C. Tăslăuanu, ocazie cu care au fost prezenți atunci și descendenți ai marelui dispărut, fiica sa Dafina Tăslăuanu și nepotul, Gelu Voican-Voiculescu.

FOTO 2 (1)

Foto. Ilie Trif, primarul localității Bilbor, la deschiderea manifestării

Octavian C. Tăslăuanu, istoric, ziarist, om politic și…. ofițer de informații    

În cursul zilei de sîmbătă, 3 februarie a.c., s-au desfășurat lucrările propriu-zise ale Colocviilor Naționale „Octavian Tăslăuanu”, fiind susținute în plen un număr de 16 comunicări. Am remarcat cu această ocazie comunicările cercetătorilor: Dr. Teodora Giurgiu și Drd. Daniel Nicolae („Informații despre Octavian C. Tăslăuanu din Jurnalul de Operații al Diviziei 7 Infanterie în 1917”), Dr. Traian Chindea („Octavian C. Tăslăuanu despre necazurile și suferințele românilor transilvăneni încorporați în armata austro-ungară în Primul Război Mondial”), a cercetătoarei Dr. Luminița Giurgiu („O pagină din activitatea informative a șefului Biroului de informații al Corpului IV Armată”) și în mod deosebit cea aparținându-i cercetătorului Dr. Alin Spânu („Octavian C. Tăslăuanu, șeful Biroului de Informații al Corpului IV Armată, Onești, în 1917”). Profilul de patriot român, puternic și profund implicat în lupta națională a românilor transilvăneni, nu ar fi fost complet dacă nu s-ar fi făcut referire și la activitatea desfășurată de Octavian C. Tăslăuanu ca ofițer de informații în Armata Română, după dezertarea acestuia din Armata austro-ungară. Se cuvine de asemenea menționat și faptul că organizatorii au agrementat manifestarea de la Bilbor cu un scurt moment folcloric susținut de un asamblu din localitate. Manifestarea s-a încheiat duminică, 4 februarie a.c., cu o slujbă de pomenire desfășurată la mormintele părinților lui Octavian C. Tăslăuanu.

FOTO 3

Foto. Publicistul Ilie Șandru prezentând volumul „Basarabia, iarăși și iarăși….”, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărut la Editura „Vatra veche” din Tg.Mureș, în 2018

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors