Interviu cu Claudiu Lucaci

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Interviu cu Claudiu Lucaci

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin

 

„Pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide…!”

 

Ana Magdin: Domnule Claudiu Lucaci, sunteţi unul dintre cei mai pregătiţi tineri din România, cu o experienţă destul de importantă în politică dar şi în presă! Ce credeţi că se doreşte în România prin aceste proteste?
Claudiu Lucaci: Caracterizarea de tânăr se în măsura în care gândesc şi simt ca un spirit liber, neîncorsetat de dogme şi ranchiuni. În ceea ce priveşte politica, aceasta este o profesie care presupune vocaţie, deci trebuie practicată de oameni dedicaţi unei profesii care îşi asumă rolul în baza unui mandat primit prin votul popular. România este departe de imaginea proiectată în democraţiile consolidate în privinţa figurii corecte a unui politican. Prin urmare, deşi nu sunt angrenat politic, sunt obişnuit să analizez acţiunile politicienilor în cheie analitică. Recentele dezvoltări în spaţiul public care s-au soldat cu proteste în stradă pot fi judecate prin prisma interesului legitim al cetăţenilor care simt iminenţa unui prejudiciu personal prin deciziile luate de o autoritate. Cred că între această acţiune justificată şi logica conflictului permanent în care se află forţele politice există o discrepanţă majoră. Mi se pare că peste dreptul la liberă exprimare s-a suprapus un plan al conflictului între puteri sau reprezentanţi ai acestora. În România, tema corupţiei este atât de uzitată încât pare să fi ajuns o dogmă. Deşi este reală şi trebuie tratată ca un flagel, riscăm ca în numele acestui obiectiv să ne transformăm viaţa într-o cursă a contestării oricui pe bază de suspiciuni sau inamiciţii personale. Oricine este suspect pentru că nu ne place din punct de vedere politic. Ar fi fost foarte uşor ca acest scandal naţional să se închidă printr-o intervenţie precisă şi fermă a Preşedintelui. Însă noi nu am ajuns să tranşăm inteligent un conflict politic – de aici riscul de a-l transforma într-unul juridic, între puterile constituţionale. Suntem într-o fază a contestării publice imprevizibilă în consecinţe şi greu de analizat cu informaţiile de care dispunem public.

1

Ana Magdin: Foarte mulţi analişti politici din străinătate, consideră că la 27 de ani de la Revoluţie, România încă trăieşte în haos! Care este opinia dvs.?
Claudiu Lucaci: Ceea ce vedem în România este o tranziţie neterminată către democraţie şi, totodată, incertă cu privire la statul de drept. Deşi ţara noastră şi-a încheiat formal transformarea din punct de vedere al corpului legislativ şi al  construirii instituţiilor democratice, au rămas nefinalizate instrumentele de implementare şi de schimbare a mentalităţii. Sentimentul acesta de haos este de fapt unul de incertitudine, de neclaritate (confuzie) cu privire la funcţionarea corectă a instituţiilor şi a bunei guvernări. Avem deficite mari în privinţa respectării şi insusirii  de către toţi actorii politici sau instituţionali a normelor statului de drept. Unii le încalcă din ignoranţă, alţii cu bună ştiinţă. Însăşi societatea este duplicitară: refuză declarativ hoţia, dar admite că pot fi diferenţe în aplicarea principiilor de legalitate. De aceea, cred că instabilitatea morală şi etică a indivizilor provoacă un bruiaj permanent care încetineşte finalizarea tranziţiei. Pentru a depăşi această tergiversare în atingerea obiectivelor am avea nevoie de poveşti de succes şi realizări prin cumul care să exceadă succedarea guvernelor. În schimb, observ că orice câştig pentru societate este disputabil şi reversibil în funcţie de interesele politice.

 

Ana Magdin: Ce trebuie făcut în această ţară şi încă nu s-a făcut, astfel încât oamenii să nu mai iasă în stradă sau să nu mai fie manipulabili?
Claudiu Lucaci: Exprimarea publică nu trebuie să fie pusă în discuţie. Din contra. Este utilă, pentru că demonstrează că oamenii înţeleg să reacţioneze la diferite teme sau riscuri care îi pot afecta. Conştiinţa civică este chiar de dorit într-o ţară ca România deseori indiferentă la teme de interes public major şi mai tot timpul dezbinată. Ceea ce este important în orice acţiune în stradă este ca motivele şi justificările celor nemulţumiţi să fie reale, oneste şi sustenabile în scop. Din păcate, aşa cum există o prejudecată că tot ce se întâmplă în România este pus la cale de oameni dubioşi, aşa şi revolta publică este suspectată de interese de grup sau acţiuni coordonate de forţe obscure. Aşa că, pare un joc cu suma nulă, mai degrabă decât unul constructiv. Această suspiciune generală nu poate să dispară uşor. Nu mă a­şept să văd prea curând o elevare a gradului de educaţie şi înţelepciune, astfel încât să apară o conştiinţă publică imună la manipulare. Mai multă transparenţă în toate segmentele societăţii, o educaţie solidă şi continuă pentru creşterea raţiunii sau o conştientizare a populaţiei printr-un efort comun al corpurilor profesionale ar putea feri pe oricine de conspiraţionism sau manipulare.
Ana Magdin: Consideraţi că prin tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani, dar şi de la Revoluţie încoace, este o bătaie de joc şi un „noroi” aruncat peste memoria celor care şi-au pierdut viaţa pentru libertate în urmă cu 27 de ani, sau se continuă o luptă interminabilă, bazată pe interese meschine, pe orgolii nemăsurate şi pe o ură fără egal?
Claudiu Lucaci: N-aş face astfel de aprecieri sau analogii. În toţi aceşti ani s-a spus mereu că anumite gesturi sau comportamente ale unor conducători sau organizaţii politice desfiinţează câştigurile democratice de după 1989. Eu nu am această percepţie. În schimb, noi am ratat câteva clarificări esenţiale la nivelul societăţii. N-am adoptat o lege a lustraţiei, n-am deschis arhivele fostei Securităţi, n-am condamnat excesele trecutului, n-am construit elite şi n-avem un antidot la impostură. Ce vedem acum sunt efectele acestor erori de parcurs. Sistemul politic sau cel administrativ s-a dezvoltat pe aceste compromisuri, iar acum sunt puternic virusate. Ne imaginăm că România înaintează în acelaşi ritm cu restul statelor occidentale. Este o iluzie. De fapt, refuzăm să acceptăm că suntem în urma altora în multe privinţe. Nu doar în ceea ce priveşte nivelul de trai sau securitatea individului. Este greu de crezut că o conştiinţă civică se întăreşte în lipsa unor mecanisme de funcţionare şi control însuşite de toţi membrii societăţii. De aceea, vedem răbufniri de ură sau neîncredere.

2
Ana Magdin: Cum vă doriţi să arate România, cum o vedeţi prin ochii dvs de tânăr cu vise şi speranţe în această viaţă?
Claudiu Lucaci: Există un construct ideatic şi unul raţional. Cel ideatic este suma dorinţelor personale şi a valorilor pe care le am. De aceea mă feresc să spun în ce fel de Românie aş vrea să traiesc. Prefer să-mi imaginez cât poate să fie de apropiată această ţară de o societate atrăgătoare pentru orice cetăţean. Modelul meu preferat este SUA. Nu sunt naiv să cred că acolo este tot ce ţi-ai dori pentru a fi fericit. Dar pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide. În schimb, până când România nu se desparte de trecutul său malign, speranţele unei refaceri morale şi etice sunt limitate. Trebuie să ajungem la un compromis între indivizii societăţii. Să valorizăm performanţa şi iniţiativa pozitivă. Să renunţăm la ipocrizie şi comportamente îndoielnice. Să respectăm legea şi legea să fie în beneficiul tuturor. Să construim o societate corectă şi capabilă să ne apere de orice tentaţii imorale. Nu sunt de acord cu personificarea instituţiilor şi nici cu zeificarea unor indivizi care devin pseudo modele pentru cetăţeni. Românii nu cred în zei, dar se roagă la „icoanele” corectitudinii politice. Până când nu vom cere socoteală în mod egal celor care au instrumentele să conducă ţara, nu vom ieşi din această stare de amăgire.

 

Ana Magdin: Ce vă doriţi pentru sufletul dvs, cum doriţi să fie viaţa dvs în România?
Claudiu Lucaci: Stările personale sunt într-o permanentă luptă cu raţiunea mea. Este o dispută des întâlnită în cazul persoanelor complexe şi cu un grad ridicat de moralitate. Mi-aş dori să am mai mult timp pentru citit cărţi sau privit filme. În plus, m-ar bucura să pot dezvolta proiecte personale, însă îmi ocup mare parte din viaţa cotidiană cu activităţi obişnuite care nu-mi provoacă mintea la introspecţie. Am sentimentul că atunci când România se va schimba va fi prea târziu pentru mine să mai asimilez plăcerea de a trăi împăcat cu efervescenţa ideilor mele.
Ana Magdin: Pe pagina dvs de socializare, aţi postat… „Ne cam jucăm cu focul prin România. Tot mai puţini oameni raţionali sunt prin jur!” Puteţi vă rog, să dezvoltaţi puţin această afirmaţie?
Claudiu Lucaci: Structural nu sunt un om conflictual. Mă adaptez mai greu la discursul urii sau la stări de război personal. Îmi provoacă repulsie orice manifestare iraţională şi mă feresc cât pot să fac judecăţi de valoare. Observ însă în societate o plăcere în etichetarea oricui ne displace, în execuţii publice sumare şi o ciondăneală pe mize minore. Din acest motiv, sunt predispus la acest sentiment de dezamăgire faţă de ceilalţi. Sunt prea mulţi conaţionali care nu pot evolua de la stadiul de raţiune primară sau instinctuală. Înţeleg că le este mai uşor să se exprime cu brutalitate, fără să acorde spaţiu mental unei minime reflecţii. Dar ceea ce observ este că odată cu trecerea anilor, formele de abrutizare socială se amplifică şi devin tot mai greu de izolat. Raţiunea este folosită în mod negativ şi în scopuri înşelătoare. Rareori văd discuţii bazate pe argumente şi dialog civilizat. Parcă am fi într-o stare permanentă de război. Iar mediul online este locul de întâlnire cel mai vizibil pentru creierele încinse. Şi din păcate, acesta îi radicalizează cu fiecare zi care trece.

 

Ana Magdin: Aveţi una dintre cele mai interesante emisiuni din TVR! Cum merg lucrurile la Televiziunea Naţională?
Claudiu Lucaci: Emisiunea pe care o realizez – Ultima ediţie – este o moştenire TVR din vremurile cu succes la public. Încă mai rezistă ca brand, de peste 10 ani. Mi-am dorit mereu să fiu un creator de branduri şi nu un prestator de servicii jurnalistice. Din acest motiv, mă preocupă foarte mult felul în care ofer telespectatorilor informaţia. Caut mereu reţete inedite de dialog cu invitaţii şi mă raportez la formatele americane de dezbateri. Deocamdată asta este tot ce fac în TVR. Rămân cu memoria realizărilor şi neîmplinirilor din perioada în care am condus departamentul de Ştiri. Sunt satisfacut că am pus bazele unei organizaţii de ştiri solidă şi capabilă să ţină pasul cu provocările din piaţa audiovizuală. Dar despre aceste aspecte ar fi nevoie de un alt interviu.
Ana Magdin: De curând, am observat că promovaţi o carte, „Programarea binelui”! Vă rog să povestiţi care este povestea acestei cărţi, când a fost publicată şi ce conţine ea?
Claudiu Lucaci: Cartea este publicată de câţiva ani, dar am decis să revin cu promovarea ei după ce am realizat cât de actuale sunt evenimentele de atunci. Paradoxal, societatea românească se comportă ca un mecanism repetitiv.  Un scandal de acum câţiva ani se repetă cu alţi actori în zilele noastre. Pare că suntem un popor cu memorie scurtă şi selectivă. E suficient să citeşti relatările vremii şi vei vedea că drama, şocurile şi emoţiile sunt similare cu cele petrecute cândva în trecutul apropiat. M-am întrebat mereu de ce românii îşi consumă energiile în susţinerea sau respingerea unor oameni care în viaţa lor au demonstrat că sunt versatili, inconsecvenţi cu principiile enunţate odinioară? Nu găsesc decât o explicaţie: sunt obişnuiţi să fie minţiţi. De aici mi-a venit ideea, care nu este utopică, să explorez ipoteza ca omul să fie familiarizat de timpuriu cu gândirea pozitivă. Dar nu în sensul hedonist al rezultatului. Nu pentru starea sa de bine, ci în scopul definirii unui set comun de valori şi norme morale mai presus de orice formă de influenţare negativă. Când te programezi să atingi binele comun eşti mai adaptat la războiul pe care îl duci permanent cu ceilalţi, preocupaţi să obţină avantaje sau câştiguri personale. Până la urmă, acolo unde munceşti sau trăieşti o astfel de atitudine multiplicată şi în mintea altora poate duce la o transformare benefică.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Claudiu Lucaci: Mi-aş dori să fiu implicat în cât mai multe proiecte jurnalistice sau diplomatice cu românii din diaspora, dar se pare că în ultima vreme nu am reuşit sau nu m-am nimerit în conjunctura potrivită. Din evaluarea mea strict personală, cred că sunt prea puţine punţi cu aceştia. În afara unor programe  punctuale sau a unor construcţii instituţionale formale n-am identificat o politică publică eficientă pentru dezvoltarea diasporei ca un corp de elită ataşat României. Faceţi o comparaţie cu diaspora evreiască sau cea italiană din SUA şi veţi înţelege la ce mă refer. Mă gândesc la prietenii şi cunoştinţele mele din străinătate şi realizez că majoritatea suferă din cauza decuplării de ţară. Şi-ar dori să facă multe lucruri utile pentru România, dar li se pare că energiile lor nu sunt capacitate într-o direcţie sustenabilă dezvoltării unui flux continuu de cooperare între indivizi şi instituţii. Ca să înţelegi nevoile şi aşteptările românilor din Diaspora este necesară o permanentă conectare prin intermediul misiunilor noastre diplomatice cu cei dispuşi să participe la întărirea sentimentului de încredere şi reuşită. Probabil că este momentul pentru o dezvoltare mult mai impetuoasă a diplomaţiei româneşti spre acest tip de relaţie.

Vom fi din nou ce-am fost odată?

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Vom fi din nou ce-am fost odată?

Autor: George Petrovai

          

Nu e sigur că înfăptuirea „la virgulă” a generoaselor promisiuni pesediste din campania electorală va orienta țara pe calea progresului real. Nici nu-i cu putință acest lucru, atâta timp cât sporul producției interne (dacă există cu adevărat, de ce el nu este perceput în coșul zilnic al cetățeanului de rând?) arată strașnic de bine numai în statisticile oficiale, iar investițiile sunt mai mult decât penibile.

Așa că actualului guvern Grindragnea, îi rămâne la îndemână calea bătătorită, sigur-nesigură și extrem de perfid-oneroasă a împrumuturilor externe. Cu atât mai al dracului acuma când, prin străduința tuturor cârmuirilor postdecembriste, pe umerii slăbiți ai României deja apasă povara celor aproape 100 de miliarde dolari și când este bine știut că a împrumuta bani doar pentru a putea cumpăra grosul alimentelor și a face față celorlate nevoi (furtișaguri subtile sau fățișe, lefuri și pensii), se cheamă a submina viitorul nației și al țării prin apocaliptica forță rezultată din înfrățirea imposturii cu necinstea politizată și trădarea programată.

Și nu proteicul PSD a fost la butoanele puterii cel mai mult timp în acest catastrofal postdecembrism, deci nu el este tatăl baroniadei și al poligenocidului (financiar-economic, moral-spiritual, cultural-identitar) la care a condamnat actuala generație și Dumnezeu știe câte din generațiile următoare?…

Cu toate că țara era acceptabil industrializată și fără niciun sfanț datorie externă, totuși, cuplul Ceaușescu a fost învinuit de subminarea economiei naționale (sic!), apoi – în chiar ziua de Crăciun a fatidicului an 1989 – la iuțeală împușcat. Prin comparație (întregul complex economic național desființat și România prefăcută în colonie, datoria externă de circa 100 miliarde și alte mii de miliarde sfeterisite, milioane de români aduși la sapă de lemn și peste patru milioane dintre ei plecați în străinătate, educația în derivă, sănătatea biologică mai mult decât îngrijorătoare și cea moral-spirituală într-o stare alarmantă), ce-ar merita acești politruci/torționari postdecembriști, în primul rând ciocoii porecliți baroni, cu toții ieșiți din mantaua moscovito-bolșevică a lui Ion Ilici Iliescu?

Teamă mi-i că toate aceste firimituri aruncate boborului, bani fără acoperirea valorică dată de productivitatea muncii și un comerț exterior dinamic, vor genera o atare inflație, încât nu peste mult timp ne-om trezi din nou milionari. Dar milionari calici, căci vom intra în magazine cu geanta burdușită de bancnote și vom ieși din ele cu punga de alimente tot mai goală…

N.B. Atenție mărită din partea cetățenilor cu glagore la manevrele pesedisto-aldiste în ceea ce privește intenția spălării penalilor de păcate printr-o strâmbă lege a amnistiilor și grațierilor. Vasăzică un sfidător calcul politic de felul următor: Boborului i-am azvârlit un oscior de ros, iar noi ne vom face făcutele, cu biografiile înălbite și forțele într-ale ticăloșiei zdravăn întărite! Ne amintim că asta este marota pesediștilor și aliaților lor, pe care cu siguranță ar fi concretizat-o în urmă cu trei ani, dacă maculatul Victor Ponta ajungea președintele României…

(21 Ianuarie 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Vestigii în paragină – De la Porolissum la Drobeta

Posted by Stefan Strajer On June - 8 - 2016

Vestigii în paragină

De la Porolissum la Drobeta

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

De când pot veni liber în România, din 1990, am reînceput să-i străbat drumurile la fel ca înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: „Ia doctoratul, neamule!” care, bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi (io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare, prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă! „Am doctorat, deci exist”, se zice acum după Descartes. Pe urmă vine şi doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România!

Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via imperatorius) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca (azi Cluj Napoca) şi Potaissa (Turda). Un popas mai mare la Apulum (Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite) şi apoi din nou voi intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacică, sperând că în atâţia ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei la Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă construcţie militară realizată de Imperiul Roman.

 

Scurtă introducere de unde am plecat şi unde am ajuns

 

După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin lume căutându-şi hrană şi adăposturi, unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic) la piatra şlefuită (neolitic) la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare, pe teritoriul ţării noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni şi Cultura de Hamangia vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în marele leagăn carpato-balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică. Istoriici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus „daco-geţii trăiesc nedezlipiţi de munţii lor”, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: „Geto-dacii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii”. Deci aşa eram cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept, agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului. Şi toate păreau aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni a căror origine a fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor, de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (Proto-indo-europenii). La vremea aceea erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici colea, dar despre aceşti păstori nomazi, arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului („Corde ware culture”‚ „Ceramique corde” şi mai nou numită Cultura Kurgan) adică aveau ei nişte vase de lut specifice care la exterior, pe partea cea mai bombată, era reliefat şi încrustat un cordon, cu care ar fi impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei! Dar cultura lor în olărit e auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor datorită oalelor cu cordon făcătoare de minuni lingvistice. Ajunşi aici, cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oalele-n spate, au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale cu cordon dacă învaţă indo-europeană.

La vremea aceea geto-dacii aveau un cuvânt rătăcire cu două înţelesuri rătăcirea drumului şi rătăcirea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-dacii au făcut apel la vracii lor să-i vindece, fiindcă ziceau ei de atâtea rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:

Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră?! Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor? Ne ajută la prins mai mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot, avem şi noi destule. Le dăm oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii! Oare are lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă, se suge de la mamă, stupides! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.

Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urma cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la nimic, fiindcă aveau limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor? Nebunia miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI nişte călugări misionari au descoperit similitudine unor cuvinte din Europa până în India şi au fost impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat, dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au   incitat lingviştii în prezumţii şi teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe, Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie! Ce minune, să priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-europeana unor nomazi în trecere! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi judeci de ce să-şi schimbe limba, la vremea aceea, în urmă cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele determinante, logica istorică?!? Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în favoarea indo-europenei, dar nu au argumente ci doar prezumţii. Cei ce se îndoiesc de prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-europeana lor care, atenţie: a dispărut!! Nimeni, nicăieri în lume nu vorbeşte indo-europeana şi ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o înveţe! Păcat că s-au scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.

Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină.

No, care-i baiu? Cine v-a chemat?

Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius Germanicus am venit la voi, trimis de Senatul Romei, cu ordin să vă învăţam latina, limba imperiului nostru.

Nu ne trebuie! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.

Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă tot schime limbă! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după ce plecăm noi o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.

Poate‚ ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina voastră la Râm: vivemus et videbimus! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale uşoară către casele voastre.

Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini, nici romanii în 165 ani, nu au schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.

Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.

 

Porolissum

 

Venise vremea să merg la castrul roman Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis şi unde arheologii români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacere a întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un covrig şi un iaurt! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi arheologilor ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.

La început, în AD 106 a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să ridice un mare castru rectangular (300 m x 230 m). În următorii ani au fost trimise aici cohorte de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au aparat până la retragerea aureliană (271 AD). Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişii lor latinizatori nu ştiau latina! În jurul castrului s-a   ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum, amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urma din piatră. În jurul marelui castru a apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au înfiripat familii. Astfel întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214, împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu numit Septimum Porolissum. Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui Caracalla, ajuns singurul împărat al imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum, inspectând această provincie romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său, Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.

1.Porolissum

Foto. Porolissum

Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu în Sălaj în decembrie 1989. Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de falsul revoluţionar. (E vorba de 50-60 de pagini, care au dispărut misterios şi care, făcute public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar). Nu e o surpriză eschivarea românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele aflate de la ghidul local: „Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum! După ce l-au împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de unguri, ce decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie.” Şi, cu năduf, a pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum. E fericit: încă un pas mic!

 

Napoca

 

De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit în AD 108! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar, din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice aici pentru a descoperi vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic. Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă, la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice. Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor, vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege. Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.

2.Napoca

Foto. Napoca

Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma.

 

Potaissa

 

Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume, menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa. Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum Milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.

Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare (573 m x 408 m, adică 23 de hectare) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe latina îşi agresau dascălii! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.

3. Castrul roman de la Potaissa

Foto. Castrul roman de la Potaissa

De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul ocupaţiei romane a Daciei. Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii, fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena!! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată?!!

 

Apulum

 

În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritorii romani au aşezat un castru în AD 106, pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior (Roşia Montană, atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m) în jurul căruia a apărut un vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe întreaga ocupaţie romană a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor, pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor!

4.Fragmente din castrul de la Apulum

Foto. Fragmente din castrul de la Apulum

Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o pauză în Alba Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.

 

Cetăţile regatului dacic din Munţii Orăştiei

 

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat, unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999, aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and Cultural Oragnization – ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat. Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii, Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru şi Piatra Roşie. În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor.

***

Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara. Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să urcăm până la sanctuarele dacilor.

Poate pă gios!”

„Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini!”

„No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’aţi veni pă gios!”

Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţă, să fim la îndeplinirea sarcinilor de partid şi stat (întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului).

Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masă am luat cei peste trei sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetate dacică impunătoare, ce ne-a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de a veni romanii pe aici. Impresionant!

Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători… Amin.

***

Am revenit la Cetăţile Dacice, douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şoselele naţionale erau atât de degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi milă de maşină. Şi am ajuns din nou la Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre Sarmisegetuza Regia – Dacica „nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni, ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi” Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.

În România nu sunt bani pentru România.

Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai mare păcat! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic!

Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu. Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu, după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea că munţii-s plini de comori de aur! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor că ar putea fi ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi, parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf! Nici nu vă vine a crede ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică, detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.

Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice! O reţea piramidală ce îl avea în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei. Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din străinătate. Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-a subţiat aproape de tot bugetul necesar.

Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane, toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu! Şi aşa a fost, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare! E de crucit! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduc pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014! Profund nemulţumit că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci! Acum, Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi. Despre astfel de oameni, dacii ziceau „corb la corb nu scoate ochii”. Acest proverb le-a plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.

Corbii lui Ion Iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian Năstase pe dată a afirmat că le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal. În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin…

Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI.

***

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară, drumu’ s-a tocmi la anu’, într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată. A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină nemţească, ea execută comenzile, atâta tot! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier; şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului! Nu sunt bani! Ba da, sunt bani dar e mai uşor să-i furăm decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru. Alba Iulia şi-a făcut o centură, de mântuială, de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş. Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. (Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni!) Toate trec, îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 km pe oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce frumos mai sună! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe meleagurile noastre? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi? Cei ce aţi întocmit la comandă DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci? Ăştia au ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto. Ulpia Traiana Sarmigetusa

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi, de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate! Aceasta e situaţia în care am ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn, asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urmă cu peste patruzeci de ani. Am în faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţânaţi să ajungă unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţânaţii care nu cedează pe drumul infernului se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de înmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă!

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi o ia pe panta Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe, închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat, bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc: Sarmizegetusa Regia – Dacica! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva? Sigur că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi! De la chioşc, cu biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă, intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând   cu prezentarea monumentelor din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa, fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor, Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti-româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici, panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică, regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea împotriva sorţii cu care m-am confruntat.

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte acum, aici?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi, sunt numai luptători…

***

 

Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa

 

În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istorie şi arheologie. Sigur, romanii au fost duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatra pe care lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia? „Nu sunt bani”, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

„Cum nu sunt bani, doar colectaţi bani zi de zi de la vizitatori? Puteaţi face un drum de marmură, în timpul acesta, doar marmura e aici la doi paşi, la Ruşchiţa!” Râde.

„Noi doar colectăm banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la Bucureşti! Şi dacă nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută!”

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăznete pentru vânzătorii de ţară românească!?!

Ce ghinioane! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275, de la retragerea aureliană. Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

5.Ulpia Taiana Sarmigetusa

 

Tibiscum

 

Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toate că se încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-europeni cu oalele lor! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri călări (alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti). Datorită deselor atacuri ale autohtonilor, Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv, latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus, adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp, în jurul castrului se dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul, tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologică a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani! În România nu sunt bani pentru România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

 

Drobeta

 

Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea sa, în AD 98, l-a desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a rămas între legiunile sale pe frontiera nordică a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia romană Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile!

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare pentru invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru acest gest făcut, primind toate drepturile şi suportul Senatului pentru războiul cu dacii.

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m. Apolodor din Damasc a construit la ordinul împăratului un pod   de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l!! Apolodor din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale neamţului, podul a fost construit în doi ani (între 103 şi 105). În al doilea război romano-dacic, ştim cu toţii, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani.

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană, fiindcă se mai făceau legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie, ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori, forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus. Aveau viaţă economică dinamică, făceau schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I) l-a refăcut. Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia, provincia romană – Banatul şi Transilvania – s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi Imperiul Roman…

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Basarabia – model-simbol al suferinţei umane şi al nelegiuirilor sociale

 

Autor: Galina Martea

 

Analiză şi comentarii

Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi destul/extrem de modestă. În această societate basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională. În special, impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, cu adevărat, un sclav al dezvoltării umane. În cazul dat, s-ar crede, clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie reală de a distruge un popor.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de sistemul sovietic existent din acea perioadă care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, a declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Astfel, putem spune că omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţeanul său. Ulterior, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor, consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov, fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, conform arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.

3

Deci, realitatea şi istoria adevărată încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român din Basarabia. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre ce domină astfel existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova, parte din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor este acelaşi om al societăţii, sortit pentru suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate socială, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană/economică/culturală, etc.) omul se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult, încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă, instaurată de clasa dominantă basarabeană sau a R. Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Astfel, adevărul istoric nu se asociază cu doctrina existentă promovată de clasa dominantă şi, în aşa mod, poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent, care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita “involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1991 până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova, fiind în capul puterii, pe parcursul acestor ani şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, a maturizat şi completat grupările criminale care au împânzit ţara în toate domeniile de activitate. Îmbogăţirea şi scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiene, astfel aplicând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate momentele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Ulterior, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/7294/care-vor-fi-pensiile-in-moldova-dupa-indexarea-de-astazi). Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11% (RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare). În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii.   Conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani. Pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema. La acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile/indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De exemplu, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Astfel, conform clasamentelor mondiale, R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări („List by the „CIA World FactBook”, 2015. Disponibil: (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_sovereign_states_and_dependent_territories_by_fertility_rate). Deci, putem spune că, condiţiile de viaţă şi de trai ale ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează, că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Accesat 07.09.2010, secţiunea Societate.   Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html).

lagheri-nkvd-2

În rezultat, putem afirma că sărăcia/involuţia societăţii şi a omului din R.Moldova este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea unei societăţi. Acest lucru poate fi confirmat prin faptul că, clasa dominantă şi-a creat o existenţă materială extrem de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Aceasta denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi redobândi, în timp, doar pe căi necinstite, deoarece pe căi cinstite/transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere. Aici sunt puse în joc mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţa din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, ca urmare, nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (în special, clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html ). Pe când în alte ţări, inclusiv a celor mai bogate ţări din lume, o asemenea situaţie este diametral opusă în comparaţie cu R.Moldova. De exemplu, un tablou real, ponderea milionarilor în raportat la întreaga populaţie în SUA este de 1,5%, în Canada este de 1%, în Germania 1,4 %, în Marea Britanie 1%, Elveţia 4% (Disponibil: http://www.ziare.com/afaceri/oameni-afaceri/numar-record-de-milionari-unde-se-afla-bogatii-lumii-1244804). În condiţiile unei sărăcii absolute şi de criză financiară totală a ţării, un alt exemplu strigător la cer este că statul moldovenesc îşi permite pentru întreţinerea vilelor de la Holercani (unde clasa dominantă îşi petrece timpul liber) să cheltuie sume colosale din banii publici. Numai în 7 luni a anului 2015 statul a cheltuit pentru întreţinerea acestora aproape 2 mln. de lei moldoveneşti (1.980.000 lei) sau 106671 mii euro. Iar pentru deservirea acestor vile cu un spaţiu de 65,56 hectare sunt angajate 61 de persoane, salariul cărora în 2014 a constituit aproape 3 mln lei (2.699.600 lei) sau 150000 mii euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/12377/infografic–vilele-de-la-holercani-in-plina-criza–statul-a-cheltuit-2-mln-de-lei-pentru-intretinerea-lor ).

Sărăcia şi situaţia catastrofală din societate, pe parcurs, devine tot mai pronunţată cu efecte tot mai negative în dezvoltarea umană şi socială. Lipsa locurilor de muncă este o parte a problemei, iar o altă parte a problemei (chiar şi pentru cei angajaţi) sunt veniturile destul de mici şi incompatibile în raport cu nivelul de trai şi, în special, cu preţurile la produsele de consum (alimente, medicamente, alte necesităţi umane şi sociale). Pentru persoanele fără locuri de muncă (inclusiv invalizi, pensionari) unica şansă de supravieţuire sunt mijloacele financiare primite de la rudele plecate la muncă peste hotare. Insă şi acest lucru în ultima perioadă devine o problemă tot mai apăsătoare, deoarece din străinătate se remit în ţară tot mai puţini şi mai puţini bani. Astfel, nivelul de trai al populaţiei se înrăutăţeşte şi mai mult de la o zi la alta, iar decalajul dintre cei bogaţi (clasa politică şi de guvernare) şi cei săraci (poporul) devine o realitate tot mai dură pentru societate. În consecinţă, populaţia vulnerabilă, regăsindu-se la marginea prăpastiei, nu mai are puterea de a se lupta cu mediul social şi clasa dominantă extrem de coruptă care a sărăcit şi subjugat întreaga ţară. Poporul, nefiind protejat de către stat, este inhibat în propriile greutăţi existenţiale şi, în aşa mod, reacţionează deja pasiv la procesele ce au loc în societate. O mare parte din populaţia ţării, în special din zona rurală, este absolut inactivă la schimbări si provocări, astfel acceptând sărăcia ca o normalitate în modul de viaţă existent. Cu atât mai mult, prin lipsa mijloacelor de informare a maselor (în special, populaţia din zona rurală) poporul şi mai mult este supus şi înrobit, astfel făcându-l să creadă că viaţa nu poate exista în alt mod, decât în această variantă. Nivelul de viaţă al populaţiei extrem de redus din zonele rurale (la 1 ianuarie 2013 constituind 58,1% din toată populaţia ţării: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168 ) este un tablou zguduitor ce ar putea fi comparat cu nivelul de viaţă al omului din epoca primitivă. Omul de la sate (în special, de vârsta a treia, ba chiar şi de alte vârste) nu cunoaşte fenomenele ce au loc în lumea modernă, neavând informaţia respectivă. Astfel, poporul este împotmolit într-un întuneric al existenţei care îl predispune la incultură, neştiinţă, înapoiere, izolare, în consecinţă, crezând în tot felul de aberaţii ale guvernanţilor. Este firesc, că un asemenea mod de viaţă a fost construit de clasa dominantă a societăţii basarabene, care de decenii nu a fost capabilă să producă niciun fel de modificări sociale în evoluţia propriului popor. Această clasă dominantă a ştiut să producă efecte pozitive doar pentru propria existenţă şi propriul conţinut material. În rest, societatea există singură la voia întâmplării, iar poporul există prin a cunoaşte doar fenomenul suferinţei şi al supunerii care îl induce spre eroare, degradare şi involuţie umană. Însă, cel mai dureros este faptul că poporul basarabean este implicat, la nesfârşit, într-un război identitar şi psihologic care nu-i permite încă să-şi recunoască originea autentică de neam, astfel fiind ţinut mereu într-o stare de demoralizare şi umilinţă totală.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto: Galina Martea

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Posted by Stefan Strajer On February - 12 - 2016

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Mă încăpăţânez şi perseverez în evocarea unor secvenţe notabile din fascinanta noastră istorie, astăzi când în România, Istoria românilor a devenit o disciplină secundară, iar patriotismul continuă să sune fals şi să pară, pentru reprezentanţii media, mai mult retorică electorală, respectiv rating.

În perioada care a urmat încheierii primului război mondial, Nicolae Iorga, personalitate marcantă a neamului românesc, a fost un adevărat purtător de cuvânt, un remarcabil ambasador al tânărului stat român întregit, pentru românii stabiliţi în Statele Unite ale Americii. Profesor specializat în istorie universală, recunoscut ca valoare internaţională, s-a implicat profund în problemele diasporei americane de cea mai diferită natură, avansând abordări originale şi sugerând, deseori, maniere proprii de rezolvare care antrenau şi angajau participarea activă a românilor emigranţi la soluţionarea lor.

Prezenţa savantului pe pământul american este captivantă, atât prin amplul itinerar, cât şi prin contactele şi conferinţele sale, relevând ţelul său constant şi apărat: promovarea energică a unei realiste propagande pentru o mai bună cunoşatere şi o obiectivă apreciere a României în străinătate, accentuând cu precădere asupra rolului important al emigraţiei în acţiunea conştientă de informare a opiniei publice americane despre aspiraţiile sociale, culturale şi naţionale ale României.

La 27 ianuarie 1927, istoricul a ajuns la New York, invitat fiind de clubul „Nicolae Iorga” al românilor americani din Indiana Harbor cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţare. A fost primit cu multă căldură şi deosebit entuziasm de românii din marele oraş american şi împrejurimi, precum şi de reprezentanţii unor însemnate instituţii: „Uniunea & Liga S.R.A.”, ziarul „America”, aşezămintele „Fiii României” şi „Prietenii României”, din New York, clubul „Nicolae Iorga”, „Uniunea Societăţilor Române Greco-Catolice din America”, „Uniunea Evreilor Români din America”, comitetul de recepţie, avându-l în frunte pe ministrul României la Washington.

Sejurul în marea metropolă americană s-a soldat cu un interviu publicat de celebrul cotidian „New York Times”, ziar care a oferit un dejun în onoarea apreciatului oaspete român la care directorul renumitei publicaţii şi-a exprimat intenţia antamării unei mai strânse colaborari cu presa românească. Trebuie menţionată şi împrejurarea că preşedintele „Uniunii Evreilor Români din America”, Leo Wolfson, într-o convorbire cu redactorul-şef al ziarului „America”, a elogiat contribuţia benefică pe care prezenţa în Statele Unite a renumitului savant român o aducea în vederea apropierii celor două grupuri etnice şi a apreciat ca excepţional aportul personal al cărturarului la cunoaşterea justă şi reală a României în Statele Unite.

Traseul istoricului român a inclus în continuare capitala Statelor Unite, Washington, unde a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover, a vizitat Universitatea, muzeul, casa şi mormântul lui George Washington, după care a plecat la Chicago. A vizitat colonia românească de la Indiana Harbor,  comunitate pe care o considera „un mic Ardeal” şi s-a întâlnit cu români din oraşele Cleveland, Aurora, Canton, Akron, Gary, Youngstown, Warren, Pittsburg, Detroit, Witland, Campbell, Newcastle, Niles, Farrell, Sharon, aparţinând statelor Ohio, Michigan, Indiana, Illinois şi Pennsylvania. I-a vizitat apoi pe românii din Canada şi, traversând America, a ajuns în California, la San Francisco şi Los Angeles. În continuare, a străbătut statele din sud, revenind pe Coasta de Est, oprindu-se în oraşele supraîncărcate de istorie Baltimore şi Philadelphia, despre aceasta din urmă afirmând că deţine „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertţii americane”.

2.16.2.Nicolae Iorga la Detroit

Foto. Nicolae Iorga la Detroit in 1926 cu primarul orasului, John W. Smith si reprezentanti ai Societatii “Unirea Romanilor”

În timpul impresionantei sale călătorii, Nicolae Iorga a susţinut un ciclu de 15 conferinţe la Universitatea Columbia din New York, la Universitatea din Los Angeles, la Universitatea Statului Michigan din Ann Arbor, la Universitatea din Chicago, la Harvard, la Princeton şi Yale, conferinţe în limba engleză, publicate ulterior în România, titlurile lor, diverse, relevând opiniile sale originale în probleme majore de maxim interes pentru acea vreme: „Bisericile de Răsărit şi de Apus”, „Protestanţii în România”, „Sinteza Danubiană”, „Orientări actuale în Balcani”, „Democraţia rurală în sud-estul Europei”, „Influenţa franceză în Răsărit”, „Orientul, Bizanţul şi democraţia ţărănească” etc.

Contribuţia ilustrului istoric la cunoaşterea vieţii sociale, culturale şi economice a românilor emigraţi peste Ocean a fost inclusă în lucrările sale, demne de reală apreciere: „America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe”, volum ce înglobează, pe lângă impresiile sale de călătorie, şi textele unui număr de şapte conferinţe relative la Statele Unite ţinute la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu temele Pamântul, Naţiile, Istoria, Literatura şi arta, Românii, Anglia şi America: viaţa materială, Cultura; „Scrisori către românii din America”, constituind o adevărată frescă cotidiană a vieţii româneşti, cu valoroase aprecieri asupra stării de lucruri social-economice şi culturale, trădând preocuparea permanentă a autorului pentru menţinerea şi dezvoltarea unui dialog avantajos cu ţara natală, şi „Pe drumuri depărtate”.

Merită  consemnat şi că un eveniment important a fost anunţat de către organul de presă al centralei etnice româno-americane, care contribuise în anul 1921 cu o apreciabilă subscripţie publică la crearea aşezământului de cultură şi învăţământ românesc din comuna natală a celebrului cărturar, anume, acordarea de  către Nicolae Iorga a unui număr de 15 burse pentru tineri americani de origine română la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte şi la Universitatea din Bucureşti.

În fine, amplul voiaj american al lui Nicolae Iorga, sub toate aspectele şi cu considerarea detaliată a tuturor consecinţelor, merită evocat şi ca o altă dovadă incontestabilă a uluitoarei sale individualităţi care l-a făcut să se bucure printre contemporani de o strălucită preţuire internaţională. Trebuie recunoscut că pentru români, prin scrisul său şi-au câştigat istoria, atât literatura, arta, presa, biserica, cât şi comerţul, industria, viaţa rurală.

În ansamblul admirabilelor aprecieri de care s-a bucurat în ţară şi în străinătate, un loc aparte aparte îl ocupă cele ale românilor americani care l-au îndrăgit şi admirat, considerându-l, după cum menţionează publicaţia politică şi cultural-naţională a „Asociaţiei culturale a americanilor de origine română”, „The New Pioneer” (vol.3, nr.3, iulie 1945) din Cleveland, Ohio, „una din figurile intelectuale proeminente nu numai ale României, dar şi ale lumii întregi”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Dezguvernate, partidele din România dau zor cu lustruirea faţadei politice

Autor: George Petrovai (Sighetu Marnatiei)

 

Încep prezentul demers cu clarificarea termenilor înguvernare şi dezguvernare. Înţeleg prin înguvernare intrarea la guvernare a unui partid sau a unei alianţe politice, iar prin opusul dezguvernare, ieşirea de la guvernare (pierderea puterii executive) prin demisie (act conştient-voluntar), prin demiterea rezultată din pierderea majorităţii parlamentare sau printr-o moţiune de cenzură izbutită.

Tehnoguvernul de-acuma (mai degrabă de tranziţie sau umplutură decât format din tehnocraţi sadea) are meritul că, pe perioada mandatului limitat, satisface pe unii (e drept, cei mai colţoşi şi firoscoşi – strada cu protestatarii, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional), năuceşte pe alţii (scormonitorii prin gunoiul lăsat în urma lor de păpuşarii străini şi autohtoni) şi-i lasă complet indiferenţi pe cei mai mulţi dintre români, aceştia trăgându-şi zilele potrivit apatiei găzduită în dogma filosofică: „Ei (adică cei de sus, străini de noi şi gravele noastre probleme) se aleg şi tot ei se dau jos”…

Căci ce tehnocraţi sunt aceşti guvernanţi scoşi la comanda străină din mâneca serviciilor secrete, care – iată – dau iama în firavul buget al României (nici vorbă de economii, doar cheltuieli cu carul, aşa că până la urmă vor avea parte de alocaţii şi pisicile prezidenţiale!), dar nici urmă de bani pentru investiţii, deşi cel mai umil netehnocrat ştie prea bine că o economie fără investiţii este condamnată la moarte?

Parlamentari-nani-nani-puii-mamii

Pesemne că tocmai asta se urmăreşte în centrele de comandă ale globalizării, ca România să-şi lase în paragină milioanele de hectare de pământ bun de uns pe pâine şi astfel să fie obligată să cumpere pe bani grei (bani împrumutaţi de la păpuşarii mondiali – FMI, Banca Mondială) peste 70% din alimentele infestate şi din băuturile otrăvitoare de pe mesele românilor, ca citricile să fie mai ieftine decât merele româneşti şi ca litrul de lapte din producţia internă (nu şi laptele contrafăcut conform normelor europene) să fie cu mult mai ieftin decât celebra scârboşenie numită Coca-Cola, despre care se ştie foarte bine cât este de dăunătoare pentru consumatori, dar care are notabile avantaje de felul următor: spală toaleta mai bine ca orice detergent şi-i foarte eficace la tratarea plantelor de diverşi paraziţi…

Actualul tehnoguvern românesc este binevenit şi pentru mult încercatele noastre partide politice, îndeosebi PSD şi PNL, nu atât din pricina megascandalurilor cu furturi mai ceva ca-n codru, cât din cauza că multe din piesele lor grele, piese trecute prin ciur şi prin dârmon, ori zac după gratii, ori au fost obligate să iasă din joc şi să lase locul altora mai tineri şi mai puţin cunoscuţi, dar în substanţa lor intimă la fel de corupţi ca predecesorii, respectiv ca mentorii lor (vezi antologicul cuplu Adrian Năstase – Victor Ponta), căci ticăloşia politică are grijă să-i facă faimoşi în ţară şi peste hotare.

Aşa că toate partidele au câteva luni la dispoziţie până la alegerile locale şi parlamentare pentru a-şi lustrui faţadele. PNL, de pildă, crede că a rupt inima târgului cu Decalogul său de doi bani, pe care greii (a se citi corupţii putrezi de bogaţi) de la centru (Ioan Olteanu, Cătălin Teodorescu, Relu Fenechiu, Tudor Chiuariu, Adriean Videanu etc.) şi din teritoriu (atâţia primari, consilieri şi preşedinţi de consilii judeţene) nu dau nici măcar o ceapă degerată. Şi asta deoarece politica postdecembristă (pesedistă, penelistă şi de orice altă culoare) s-a făcut şi în continuare se va face cu bani, purcoaie de bani la fel de murdari ca şi cugetele celor care-i manevrează.

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Despre o campanie anti droguri…

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Despre o campanie anti droguri…

Interviu cu Gigel Lazăr

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Ana Magdin: Gigel Lazăr, se pare că visul tău a devenit realitate, datorită domnului primar al Sectorului 2 din București, Neculai Onțanu. Te rog să povestești cum ai început această colaborare, pe ce perioadă și cum decurg lucrurile?

Gigel Lazăr: Așa cum cititorii voștri stiu deja, la CIADO (Centrul Internaţional Antidrog şi pentru Drepturile Omului), totul este atipic, și în acest context, colaborarea mea cu dl Neculai Onțanu și Primăria Sectorului 2, a început interesant. L-am abordat pe dl primar pe facebook, pe pagina dânsului, propunându-i un program comunitar de prevenire antidrog. Spre marea mea surpriză, nu a stat pe gânduri, mi-a zis „vă aștept la Primărie”. În 36 de  zile, programul a fost deja pus în practică. Programul este unul foarte complex. Prima parte, a cuprins o campanie de 7 zile, cu grup țintă, tinerii, dar și părinții, cărora le-am distribuit materialele de informare asupra riscurilor asociate consumului de droguri dar și date privind simptomatologia consumatorului. A doua parte a programului, are ca scop, partea de educație civică prin ciclul de Conferințe: „Tinerii și propriile lor valori”, „Educația culturală extrașcolară”, „Teatrul-activitate extracurriculară” la care vor fi cuprinși peste 12.000 de elevi, profesori, părinți și nu în ultimul rând, un „Centru de Voluntariat Antidrog” care va avea ca scop, tocmai informarea și conștientizarea locuitorilor sectotului 2, asupra riscurilor asociate consumului de droguri.

Ana Magdin: Cât de receptivi sunt locuitorii acestui sector și care sunt granițele unde trebuie să te oprești? Proiectele sunt numai pentru acest sector sau te extinzi în toată Capitala?

Gigel Lazăr: Toată echipa CIADO, a fost surprinsă de reacția populației. Și cum noi, la CIADO, nu suntem obișnuiți cu hârtie ca raportare, ne face plăcere să vă oferim din arhiva noastră câteva imagini pentru a ințelege de ce am zis că am fost surprinși. În 7 zile, am informat om cu om, peste 13.000 persoane. Campania a putut fi văzută, out-door, de peste 200.000 locuitori. Pe rețelele de socializare, opinăm că peste 250.000 de persoane, au citit știrile despre campanie în mass media, fie că vorbim de ProTV, România TV, Prima TV, Radio România Actualități, Puterea, RomâniaPress, Etno TV, au difuzat știri care au ajuns la peste 3.000.000 de oameni. Asta demonstrează că cele două echipe ale CIADO și Primăria sectorului 2, au fost performante. Dar nimic nu se putea face fără voluntari și pot zice că tinerii de la Consiliul Municipal al Elevilor, Parlamentul Tinerilor și Guvernul Tinerilor din sectorul 2, au dat o lecție de implicare în problemele sociale ale comunității pentru mulți locuitori, care doar proclamă ideea de voluntariat. Acești tineri au muncit 7 zile, să ducă mesajul antidrog la mii de oameni și asta din om în om. Respect și multă considerație pentru ei.

gigel 5

Ana Magdin: Ce îți dorești să aduci nou în proiectele tale, odată cu începerea noului an școlar?

Gigel Lazăr: Programele CIADO, vor fi complexe și în toamnă/iarnă. Avem multe conferințe, seminarii, programe de educație civică și evenimente culturale. Văzând deschiderea primarului sectorului 2, domnul Neculai Onțanu, îmi doresc să dezvolt această relație cu Administrația Publică Locală și Societatea Civilă, la cel mai înalt nivel de performanță. Am observat că și dânsului îi plac provocările, care aduc un plus în comunitate, unde are o echipă foarte bună cu care lucrează și le-aș aminti aici, pe doamna Mariana Georgescu – Director de Comunicare și Relații Internaționale iar doamna Hurjui Isabela – Directorul General al DGASPC. Am convingerea că această colaborare poate fi un exemplu în politicile locale de prevenire antidrog, nu doar pentru alte primării din România ci chiar un exemplu pentru multe entități administrativ- teritoriale, din Estul Europei.

Ana Magdin: Ce faci in acest moment, unde te pot gasi oamenii, în ce locuri ai evenimente?

Gigel Lazăr: CIADO, poate fi contactat pe www.ciado.ro sau pe pagina noastră pe facebook,  „Arta Contra Drog”. Evenimentele noastre încep din luna octombrie, în toată țara. Unde văd cititorii voștri sigla „CIADO și Arta Contra Drog”, să știe că suntem noi. Vom fi în Brașov, Cluj, Mureș, Timișoara, Arad, Iași, Galați, Bacău, Constanța, Craiova și multe alte localități.

Ana Magdin: Cum ai decis să-i convingi pe consumatori că nu este bună alegerea morții albe?

Gigel Lazăr: CIADO nu dorește să convingă, cred că asta și este rețeta succesului programelor noastre. Noi, prin ceea ce facem, arătăm partea „bună” a consmului de droguri și partea dureroasă a consumului de droguri. Lăsăm pe fiecare să decidă. Drogurile la început dau plăcere și tinerii sunt încântați, doar că urmează partea dureroasă, aceea a sevrajului, durerilor fizice etc. Și asta le spunem tinerilor, cu multe exemple video și audio… Nu doar un consumator suferă, ci toți de lângă el, fie că vorbim de familie, prieteni etc. Campaniile noastre sunt adaptate secolului XXI, profilului psihologic al tânărului acestui secol, pentru care, drogurile sintetice reprezintă risc și amenințare.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Gigel Lazăr: Așa cum știți de atâția ani, inima mea, sufletul meu, au fost dedicate României, indiferent că sunt la Consiliul Europei, la Strasbourg sau la Comisia Europeană, la Bruxelles. Nu am moment din viață, în care să nu mă gândesc, ce pot face pentru români, din domeniul meu de activitate. N-am cerut și n-am să cer nimic, vreau doar ca românii să înțeleagă, că nu facem nimic dacă ura ne va domina. Toți ne pricepem la politică și la fotbal, ăsta este motivul pentru care nu suntem performanți nici în politică și nici în fotbal, așa că, m-aș gândi să fim performanți în umanitate, socializare și mândria de a fi români. Și nu uitați, peste Prut, sunt tot români, mulți dintre ei, poate că sunt mai români decât mulți dintre românii de dincoace de Prut.

Romanian-American Open Forum. Luare de pozitie impotriva Legii 217

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

Romanian-American Open Forum

Luare de poziţie

Forumul Romano-American se alătură altor organizaţii şi persoane din ţară şi din străinătate şi îşi exprimă nedumerirea faţă de promulgarea unei legi arbitrare referitoare la anumite „activităţi extremiste”. Redăm mai jos un fragment care în opinia noastră exprimă confuzia noii legi:

„…Fapta de a promova, în public, idei, concepţii cu doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi…“

Cum se definesc „faptele” menţionate mai sus? Prin ce miracol lipsesc comuniştii din această listă? Cum se explică toleranţa faţă de hortiştii din mijlocul ţării? Şi la ce se referă legea? La ceea ce gândesc şi exprimă oamenii? Numai Dumnezeu judecă ce este în sufletul omului;  Legea judecă faptele!

Marturisitorii-Mucenicii-si-Sfintii-Inchisorilor-Parintele-Justin-Parvu-Posta-Moldovei-16-Iunie-2015

Legea 217 din 2015, votată orbeşte în unanimitate, seamănă leit cu legile comuniste în care toate organizaţiile erau libere afară de… şi urmau toate organizaţiile nedorite de regim. Stalin ar fi fost mândru de o asemenea lege!

* Votând şi promulgând noua lege, autorii au dovedit că nu înţeleg democraţia.

* Un stat democrat trebuie să aibă curajul să accepte toate opiniile, toate organizaţiile şi toate orientările politice care respectă ordinea socială. În America, de exemplu, sunt recunoscute toate organizaţiile, inclusiv partidul comunist, şi acest lucru nu slăbeşte democraţia ţării.

* România trebuie să-şi asume istoria şi să înveţe din experienţele anterioare. Acolo unde s-au comis greşeli sau abuzuri acestea trebue tratate individual, nu într-un bloc nebulos în care pe lângă cei vinovaţi pot fi adăugaţi în mod arbitrar mii şi mii de cetăţeni oneşti.

* În vederea refacerii ţării statul are datoria să angajeze toate forţele naţiunii, inclusiv cele cu sentimente naţionaliste. Legionarii au fost naţionalişti, dar nu s-au confundat cu fasciştii. Cu excepţia unui număr regretabil de indivizi care au comis crime, majoritatea lor au fost victime. Închisorile au fost pline cu Români etichetaţi drept legionari. Se doreşte cumva repetarea istoriei? Reamintim că Mişcarea Legionară nu a fost trimisă în judecată ca organizaţie fascistă la sfârşitul războiului. În realitate, legionarii aflaţi în Germania erau toţi internaţi de Hitler în lagăre de concentrare şi au fost eliberaţi de Aliaţi.

* Noua lege pune semnul egalităţii între fascism, legionarism şi naţionalism. Atenţie însă! Prin suprimarea naţionalismului se poate ajunge la dizolvarea cimentului naţional şi chiar la lichidarea naţiunii. Unele puteri străine doresc distrugerea României. Vor şi legislatorii noştri acest lucru?

* Românii demni şi conştienţi au datoria să ia atitudine. Altfel ne vor condamna generaţiile viitoare şi ne va acuza toată lumea de laşitate. Vor fi condamnaţi nu numai cei vii, dar vor fi scoşi din istorie toate marile noastre personalităţi de la Mihai Eminescu şi Mircea Eliade până la părintele Gheorghe Calciu şi părintele Niculae Steinhardt.

* Dezbaterile pe seama noii legi dovedesc totuşi că mulţi români îşi dau seama de gravitatea ei. Legea a fost deja criticată de mai multe personalităţi şi instituţii importante. Dacă această lege anti-românească nu va fi abrogată, ea trebuie supusă judecăţii Curţii Constituţionale şi în ultim caz Tribunalului Internaţional pentru Drepturile Omului. Altfel, ne merităm soarta!

Nota Bene: Istoria e în continuă mişcare şi nu poate fi sugrumată! Autorii noii legi şi-au imaginat probabil că istoria se încheie odată cu ei! Ar fi bine să nu-şi facă nimeni iluzii! Iar noi autorii acestei declaraţii, semnăm mai jos ca să nu susţină istoria că toţi Românii au fost laşi!

În numele Forumului:  Cristian Balan, Grigore Culian, Nicholas Dima, Ion Manta, Petru Marzea, Nicolae Moisidis, Serban Olaru, Gabriel Plesea, Anca Popa, Neculai Popa, Valentin Tepordei, Alexandru Tomescu, Ştefan Străjeri… (Lista semnatarilor rămâne deschisă)

(USA, 18 August 2015)

O moschee uriașă la București?!

Posted by Stefan Strajer On August - 25 - 2015

O moschee uriașă la București?!

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

„Gândul se sparie”, cum ar spune cronicarul, la aflarea știrii că în inima Bucureștiului se va construi, cu banii Turciei, cea mai falnică moschee din Europa. Te întrebi de ce-au căzut sorții pe români să îndure asemenea înplant de religie musulmană tocmai în capitala lor. De ce nu în Ungaria care a fost pașalâc turcesc, de ce nu la Viena cea asediată de turci, de ce la București, unde o biserică ne amintește de uciderea prin decapitare a voevodului Constantin Brâncoveanu și a copiilor lui de către mai marii Imperiului Otoman? Oare jertfele principatelor române prădate de atâtea ori de Poartă, oare simbolul iconic al lui Ștefan cel Mare, a cărui sabie stă și acum la Istambul, nu vorbesc împotriva oricărui gest de sfidare venit dinspre Turcia, și planul construirii moscheii este unul. Pentru că dacă s-ar fi ridicat o nouă moschee în Dobrogea, unde viețuiesc în pace cu românii în jur de șaizeci, șaptezeci de mii de etnici turci, ar fi fost un fapt normal, expresie a respectării libertății religioase într-o democrație. Construirea moscheii în mijlocul unei populații covârșitor românești, în București continuu să spun că este un gest de sfidare, pentru că locuitorii capitalei vor trebui să audă la miezul nopții cântecul din vârful minaretului, vor fi obligați să asiste la practicarea unei religii care nu este a lor. De ce nu este lăsată religia să fie practicată acolo unde este intrinsecă unor comunități organice cărora le transmite mesajul. Ca să nu mai vorbim, că, așa cum s-a observat, la intrarea în capitala României moscheea va fi edificiul dominant al peisajului. Noi știm că la București ne aflăm într-o țară de religie creștin ortodoxă, dar plasarea moscheii i-ar putea induce în eroare pe străinii necunoscători ai locului.   Nu încetăm a ne întreba de ce se înalță cea mai mare moschee din Europa în lumea românească, atât de îndelung hărțuită de Imperiul Otoman! Fără a fi ranchiunoși, totuși considerăm că se cuvine a avea puțină reverență față de istorie. Avem o anumită sensibilitate peste care n-ar trebui să se treacă. Nu mai putem vorbi de political correctness, când în joc sunt acțiuni de nesocotire a specificului național.

Dar nu se încearcă oare prin globalizare tocmai un atentat la ceea ce este aproape de esența specificului național? Dimensiunea ortodoxiei practicată veacuri de-a rândul la noi a fost un scut pentru oprirea ofensivei catolicizării dinspre Vest și piatră unghiulară de rezistență față de mahomedanism. Sprijinindu-ne pe ortodoxie am rezistat ca popor, păstrându-ne ființa națională. Nu degeaba a fost Ștefan cel Mare supranumit și cel Sfânt. Istoria și tradiția ne-au transmis lecția de nobilă umilință a voevodului, care, după fiecare victorie antiotomană, ridica o mănăstire sau o bisericuță. Ștefan cel Mare nu s-a rezemat numai pe paloșul său, pe oștirea sa, ci și pe credința sa ortodoxă, și-a înclinat fruntea în fața Atotputernicului.

Mai este de relevat apoi aspectul secretos al înțelegerii dintre guvernanții români și oficialitățile turcești. Din nou ca și în atâtea alte circumstanțe poporul român a fost pus în fața faptului împlinit. Acordul a fost perfectat încă din timpul președenției lui Traian Băsescu, din 2004 și pus în aplicare acum, în 2015 sub guvernarea Ponta, care a atribuit terenul guvernului de la Istanbul, premierul profitând de ocazie să se și opereze la genunchi acolo, pentru a-și temporiza demisia, punând pentru a câta oară paranoia lui deasupra interesului țării. Românii au fost din nou luați prin surprindere de o hotărâre de guvern, care într-o societate democratică ar fi trebuit să fie obiectul unei dezbateri deschise. Când lucruri esențiale, care privesc într-un fel sau altul soarta românilor, se aranjează în spatele ușilor închise să ne mai mirăm că oamenii sunt aruncați în totală confuzie, simțindu-se mereu trădați, mereu trași pe sfoară? Întreaga politică de douăzeci și cinci de ani încoace a fost lipsită de transparență. Nu se cunoaște nici până azi adevărul despre lovitura de stat/revoluția din decembrie 1989, despre instigatorul la mineriade, căci Ion Iliescu neagă din răsputeri că el ar fi fost implicat, despre fenomenul securist românesc care a rămas un deziderat pe hârtii; legitimitatea mișcării din Piața Universității este contestată, giganticele rețele de hoți și borfași, care au prădat economia României de un sfert de veac, abia au început a fi investigate, după ce excrocarea marii majorități a românilor și a fondurilor europene a fost pe deplin înfăptuită. Haosul administrațiilor guvernamentale a fost întreținut cu bună știință, ca la adăpostul lui baroni, parlamentari, magistrați, miniștrii și prim-miniștrii să se poată ocupa în voie nu de durerile reale ale țării, ci de acumularea dementă a averilor personale cu o lăcomie bestială. Au dispărut hărți importante de la Institutul Geologic, indicând bogățiile acelui pământ, dar nimeni nu știe nimic. Cert este că multe dintre ele au ajuns în mâinile unor investitori străini, avizi de îmbogățire rapidă. România pare a fi supusă unui regim neocolonial. Lista neregulilor este nesfârșită. Hoția și incompetența înaltei administrații din România au reușit să alunge trei milioane de români ca să ajungă slugi în spații vestic europene. Între a rămâne în țară și a muri de foame și a te autoexila pentru supraviețuire judecați și dumneavoastră că bieții oameni n-au avut de ales. Deși am auzit muncitori intrați în greva foamei la combinatul de apă grea de la Turnu-Severin, căpușat și distrus, care au strigat că nu vor să plece slugi la străini. O fetiță din acel oraș condamnat la inaniție a mărturisit unui reporter că de ziua ei de naștere și-ar dori să mănânce salam. Acolo au adus guvernările tembele România!

Furturile masive de la CNADR care au condamnat România la o țară fără infrastructură, în ciuda sumelor astronomice cheltuite de multe ori fără cap în lucrări făcute de mântuială abia acum intră în colimatorul unor jurnaliști de investigație. Toți oamenii de bună credință acuză pe mahării din Ministerul Tranporturilor de lipsă de coerență, pasiunea pentru para-ndărăt, grija părintească pentru prăsirea rețelelor de furt în haită. Da, îndrăznim să spunem că s-au strâns în haită politicienii români și înalții demnitari, dedați unei corupții fără precedent. Cât de trist arată istoria ultimilor douăzeci și cinci de ani pentru România.

Și când toate acestea se întâmplă la noi, planul plantării unei moschei triumfale în centrul capitalei României vine colac peste pupăză. Exact asta lipsea românilor extorcați de hoții de la guvernare?! Înțelegem de aici că românii nu trebuie să fie doar ruinați materialicește, ei trebuie și umiliți în propria lor țară, desconsiderați. De ce când propaganda musulmană se întețește, constituirea enclavelor care impun legea Sharia, vandalizarea marilor orașe amenință stabilitatea statelor europene, de ce într-un asemenea moment s-a decis construirea tocmai la București a grandioasei moschei? Vedem în acest act o invitație la năvălirea în masă a populației musulmane la noi, orientarea ei dinspre Europa Vestică spre România. Acesta să fie oare scopul, având în vedere că nu departe de România, în fosta Iugoslavie s-a constituit prin abuz primul stat musulman în Kosovo cu sprijinul NATO și al administrației Clinton.

Din nefericire, soarta țării noastre continuă să fie trasă la sorți de alții cu sprijinul nemijlocit al înalților demnitari români, indiferent de apartenența lor partinică, uniți prin duhul trădării naționale și al jafului unui popor vlăguit de câte rele s-au abătut asupra lui.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2015

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Chicago, Illinois, SUA: În perioada 24-26 iulie în oraşul Detroit din statul Michigan, a avut loc întâlnirea anuala a jurnaliştilor români din Statele Unite ale Americii. La eveniment au fost invitaţi de către Asociaţia Jurnaliştilor Români din America de Nord (North American Romanian Press Association/NARPA) atât jurnalişti din Canada cât şi din România. În prima zi a întâlnirii jurnaliştii românii au fost întâmpinaţi şi gâzduiţi de Ştefan şi Luminiţa Străjeri, proprietarii ziarului Curentul Internaţional, care au organizat o petrecere de bun venit dedicată invitaţilor. Sâmbăta, a doua zi, jurnaliştii au participat la o emisiune radiofonică unde au discutat aspecte legate de problemele cu care se confruntă presa românească din America de Nord. Totodată s-a dezbătut importanţa relaţiei de comunicare cu mass-media din România. La discuţiile acestui forum au participat via teleconferinţă şi câţiva colegi de presă din ţară, respectiv Mădălina Corina Diaconu de la Radio România Cultural şi Laurenţiu Ciocăzanu de la Vocea Diasporei/Naşul TV. În cursul după-amiezii jurnaliştii au participat la tradiţionalul festival românesc Sâmbra Oilor organizat de către Asociaţia Culturală „Avram Iancu” din zona metropolei Detroit. În cursul serii participanţii s-au reunit din nou pentru a continua dezbaterile pe marginea ideii unor colaborări mai dinamice şi mai prolifice între jurnalişti români nord-americani şi necesitatea unificării vocii acestora, dar şi apartenenţa lor ca membri activi în cadrul NARPA. Discuţiile s-au conturat după sugestiile colegului Gabriel Basarabescu de la radio România Actualităţi, prezent printr-o intervenţie telefonică din România. Duminică, în ultima zi a forumului de presă, s-a facut o vizită la muzeul Ford din Detroit unde jurnaliştii au putut admira istoria fabuloasă a industriei automobilistice americane, născute bineînţeles la… Detroit.

Din grupul jurnaliştilor prezeţi la acest forum al presei române din America au făcut parte: Ştefan Străjeri (Curentul Internaţional/Radio Ro), Dorin Nădrău (Curentul Internaţional), Andreea Bordeianu (Curentul Internaţional), Sorin Olariu (Curentul Internaţional/Radio Ro), Mircea Vişan (Radio Ro), Mihai Mateiaşi (Radio Ro), Eugen Şumundan (Radio Ro), Marian Petruţa (Gândacul de Colorado), Raul Dudnic (Noi Românii TV Canada), Radu Micu (Radio Romania, studioul teritorial Timişoara) şi Rodica Micu (Agenţia de Relaţii Publice Ideal Promotion). Din Bucureşti au participat telefonic: Mădălina Corina Diaconu (Radio România Cultural), Laurenţiu Ciocăzanu (Vocea Diasporei/Naşul TV) şi Gabriel Basarabescu (Radio România Actualităţi).

Cu această ocazia, Mircea Vişan directorul postului de radio online Radio RO-USA, din localitatea Troy, Michigan declara: „Noi cei de la Radio RO-USA am fost deosebit de onoraţi de participarea la forumul NARPA ce a avut loc la Detroit. Mulţumim domnului Ştefan Străjeri pentru organizarea impecabilă a acestui eveniment, care a strâns sub cupola NARPA căţiva dintre cei mai reprezentativi jurnalişti ce fac presa românească în America de Nord, oferindu-ne astfel posibilitatea de a ne cunoaşte mai îndeaproape, de a discuta realizările şi neajunsurile muncii noastre puse în sprijinul comunităţilor româneşti din care fiecare facem parte. Asemenea întruniri au un rol benefic în activitatea noastră iar concluzia clară este ca o colaborare mai apropiată între jurnaliştii români din America de Nord este absolut necesară, urmând ca să găsim cât mai curând mijloacele practice şi infrastructura de a pune în practica o colaborare concretă şi eficientă. Cu toate că participarea la forumul de anul acesta fost restransă, cred că în discuţiile nostre am beneficiat cu toţii din plin de experienţa reciprocă împărtăşită. Personal, sunt bucuros că am cunoscut o parte din colegii de breaslă din America de Nord, reuşind cu ocazia acestui forum să dezvolt relaţii interpersonale de o excelenta calitate.”

IMAG2819

Raul Dudnic reprezentând organizaţia de presa Noi Românii TV Canada, menţionă: „Jurnalişti de pe toate canalele de presă – scrisă, audio şi vizuală s-au reunit pentru a discuta ce se poate face întru promovarea spiritului românesc atât în cadrul comunităţilor românilor din Statele Unite şi Canada, cât şi în afara lor. Faptul că suntem geografic împrăştiaţi pe o suprafaţă mare şi chiar în două ţări face ca această întreprindere, putem spune îndrăzneaţă, să fie pe cât de provocatoare, pe atât de folositoare în final pentru cei dintre noi care i se alătură. Dacă în Statele Unite NARPA a lăsat urma vizibile de la înfiinţare încoace, în Canada există încă mult loc de acţiune pentru stimularea jurnaliştilor de limba română.”

Dorin Nădrău, avocat de profesie, colaborator al ziarului Curentul Internaţional declară: „Modelul clasic de ‘business din presă’ a devenit nefuncţional şi este unanim recunoscut în presa zilei că niciun portal online nu poate fi menţinut din publicitate luând fiinţă o adevarată ‘cultură a gratuităţii online’. În aceste condiţii care rezultă incontestabil din orice analiză obiectivă privind stadiul actual al presei în lume, rolul NARPA pentru presa românească din America de Nord devine cu evidenţă şi mai important. În opinia mea, pentru o substanţială reconsiderare a aprecierii asociaţiei, se impune cu stringenţă necesitate reconştientizării de către membrii actulali ale cerinţelor fundamentării şi înfiinţării asociaţiei: să cunoască şi să înţeleagă implicaţiile înfiinţării unei asociaţii non-profit, faptul că trebuie să aloce o anumită cantitate de timp şi de resurse materiale (muncă, bani sau bunuri), faptul că a fi membru al unei asociaţii implica şi costuri dar şi o anumită răspundere morală şi juridică, că implică drepturi şi obligatii ce pot însemnă diverse avantaje sau dezavantaje. Reclarificarea acestor aspecte în contextul actual al presei româneşti din America va conduce neîndoielnic la concluzii concrete care să asigure profitarea cât mai avantajoasă de calitatea de membru. Împrejurarea că asociaţia are personalitate juridică şi este înregistrată conform dispoziţiilor imperative ale legii îi conferă cel mai important atu în ceea ce priveşte reprezentarea. Calitatea de membru al unei asociaţii elimină definitiv cerinţă populariţăţii şi notorietăţii atât de necesară oricărei personae fizice“.

Radu Micu de la Radio Timişoara, menţiona de asemenea: „Este foarte important ca voi jurnaliştii din America de Nord să vă vedeţi cât se poate de constant, să faceţi planuri, proiecte şi să ființați împreună. Cât mai mulți, eu aş face chiar un Forum unde să vă regăsiți toți jurnalistii români. Relația cu cei din țară e minată. Sunt mulți care promit fără să facă nimic. României şi românilor de acasă nu prea le pasă de voi.”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors