Statuile Timișoarei

Posted by Stefan Strajer On December - 7 - 2018

Statuile Timișoarei

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Motto: „Granițele se apără cu statui nu cu armate” (Octavian Goga)

 

Din nefericire Timișoara nu are nicio statuie din categoria celor la care se referea Octavian Goga când a emis cugetarea. Există doar busturile lui Decebal, Eminescu, Avram Iancu (în curtea unui liceu), Eftimie Murgu, a regelui Ferdinand și a câtorva celebrități locale plasate pe aleea personalităților din Parcul Central.

Timișorenii care merg în Ungaria prin Cenad și trec prin localitatea Mako întâlnesc în drumul lor trei statui impozante ale unor personalități istorice maghiare. Un orășel de o sută de ori mai mic decât Timișoara are trei statui! De multe ori trecând pe acolo am văzut grupuri de elevi care în fața unei statui ascultau o lecție de istorie.

De fapt există totuși statuia secuiului Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țăranilor secui, români și maghiari din 1514.

*

DSCN6492

Foto. Gheorghe Doja (1514) executat de nobilimea maghiară la Timișoara. Pus pe un tron înroșit cu o coroană de fier înroșită pe cap, bucăți de carne smulse și date locotenenților lui.

*

Răscoala s-a declanșat când nobilimea maghiară s-a opus înrolării țăranilor în cruciada pe care Papa voia s-o declanșeze împotriva otomanilor. Pentru ca armata țărănească să poată fi învinsă s-a aliat armata regală maghiară cu armata voievodului Transilvaniei. Ca o ironie a soartei peste 12 ani, în 1526 regatul maghiar este transformat în pașalâc. De lupta creștinilor între ei au profitat otomanii.

Gheorghe Doja nu are nicio statuie în județele Harghita și Covasna. De 15 martie n-a beneficiat de nicio coroană de flori din partea organizațiilor maghiare, nici măcar din partea celor întitulate secuiești. Săracii secui au fost complet maghiarizați, și-au pierdut limba și-au uitat strămoșii glorioși, și-au uitat istoria devenind în schimb vârful de lance al maghiarilor.

Primarul liberal Nicolae Robu acum patru ani (2012, n.red.) a promis că v-a împodobi Timișoara cu mai multe statui ecvestre. Chiar a expus în holul primăriei macheta unei statuie ecvestre a lui Iancu de Hunedoara. Mi-am zis că în sfârșit are și Timișoara un primar patriot!

Timpul a trecut, statuia lui Iancu de Hunedoara nu s-a mai făcut, macheta a fost scoasă de pe hol, în loc de statuie ne-am ales cu un bust a lui Iancu de Hunedoara pe Aleea Personalităților. În schimb au apărut alte statui în zona centrală. Cum arată aceste statui vedeți în imginile de mai jos.

*

DSCN6497

Foto. Statuia nr.1. Scripcariu-2015 (așa scrie pe soclu)

*

Nu știm ce reprezintă. Dacă omulețul ar avea plete am putea interpreta că-l reprezintă pe primar purtând pe brațe Timișoara.

Poate că autorul a avut o viziune națională. Atunci s-ar putea interpreta că statuia îl reprezintă pe premierul technocrat (Cioloş, n.red.) ducând pe brațe România la Bruxelles.

*

DSCN6499

Foto. Statuia nr.2

Nu am reușit să aflu numele și autorul grupului statuar. Este un mister total.

*

DSCN6498

Foto. EVA (Scripcariu-2015)

*

Avem așadar o statuie a primei femei din lume și a băiatului de azi rob al celularului. Probabil că o asemenea combinație nu se găsește chiar pe toate drumurile și i-a încântat atât de tare pe edili încât au preferat să consume bronzul (să cheltuie banii) alocat statuiei lui Iancu de Hunedoara pe aceste opere de artă. Toate cele șapte statui i-a costat pe contribuabili 146.000 euro.

Nu e prima dată când Timișoara este „împodobită” cu niște monstruozități. Mai jos se pot vedea două dintre ele rămase de la primarii postdecembriști.

*

DSCN6493DSCN6494

Foto. Omul țintă Szakats B. 94

*

Placa de pe soclu are următoarea inscripție: „Eroi martiri Avram Ioan Vasile, Belici Radian, Grama Alexandru, Nicoară Elena, Tako Gabriela, Tăsală Remus și alți eroi necunoscuți.” Apoi este redat un citat din Biblie: „Mai mare dragoste decât aceasta ca să-și pună cineva viața pentru prietenii săi nimeni nu are” (Ioan 15.13).

Vă place statuia? Mie nu-mi place! Cum au putut accepta edilii orașului ca frumoșii tineri împușcați mișelește în decembrie 1989 să fie reprezentați prin această uriciune de om! Este o jignire adusă memoriei lor. Mărturisesc că am trecut de sute de ori pe lângă acestă statuie, dar n-am știut până acum câteva zile, când am pozat-o, că este dedicată acestor tineri. Placa este mică și de pe trotuar nu se vede ce este scris pe ea. Probabil că timișorenii dacă ar ști cui este dedicat monumentul ar fi la fel de revoltați ca și mine.

*

DSCN6495

Foto. Fără nume C.I. Popovici 1993

*

Cine are interesul ca-n locul unor personalități istorice care să stimuleze patriotismul sunt plasate niște kitsch-uri? Sunt puțini dar perseverenți. În Timișoara administrația românească s-a instalat oficial în 3 august 1919. Au trecut aproape 100 de ani și nu s-a reușit să se imprime o pecete românească orașului. Dimpotrivă s-au cheltuit sume uriașe pentru a pune în valoare urmele ocupației otomane scoase la iveală odată cu așa zisa reabilitare a centrului istoric. Adică în loc să caute urmele strămoșilor edilii Timișoarei cheltuie banii pentru a scoate în evidență urmele cotropitorilor vremelnici a acestor locuri. Desigur clădirile moștenite de pe vremea când era numită mica Vienă trebuie păstrate și întreținute, dar ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost tocmai amplasarea unor statui ale eroilor românilor. Din păcate paralel cu acest aspect urbanistic se însinuează și un spirit antiromânesc prin cultivarea ideii că bănățenii sunt altfel decât restul românilor, că ei ar fi mai apropiați de valorile vestului decât ale regățenilor, săpând discret la temelia statului.

Noroc cu perioada comunistă care a realizat un grup statuar dedicat armatei române. Acolo se depun coroanele oficiale de flori cu diverse comemorări.

Nu ne rămâne decât speranța că vor ajunge și patrioții la cârma orașului în următoarea sută de ani.

(20 iulie 2016, Ioan Ispas)

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Autor: Silvia Urdea

 

Celebrarea centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 s-a realizat la Detroit în anul acesta, prin conlucrarea românilor de confesiune ortodoxă și neoprotestantă. Subliniem deci că s-au unit românii pentru a cinsti cel mai important eveniment istoric al națiunii române din ultima sută de ani. Nu este oare firesc ca Marea Sărbătoare să-i găsească pe români uniți în cuget și simțire? Cred că gestul îi onorează pe românii din Michigan și sperăm ca o asemenea colaborare să devină statornică de-acum înainte. Uniți pentru a ne bucura de Unirea României acum o sută de ani.

1

Inițiativa i-a aparținut preotului paroh Ștefan Vlad de la Biserica Ortodoxă Română Sf. Teodora de la Sihla din Royal Oak, sprijinit de un mănunchi de preoți și pastori, care și-au dat concursul la organizarea unui simpozion-spectacol de o calitate deosebită, impresionând întreaga asistență. Pe lângă preotul Ștefan Vlad s-au mai implicat preoții și pastorii de Catedrala Ortodoxă Română Sf. Gheorghe din Southfield, Biserica Ortodoxă Română Sf. Treime din Troy, Biserica Ortodoxă Română Sf. Petru și Pavel din Dearborn, Biserica Penticostală Română Bethesda, Biserica Română Baptistă Golgota, Biserica Română Logos, și Prima Biserică Română Baptistă din Detroit. În sală au mai fost prezenți Arhiepiscopul Nathaniel de la Vatra, Arhiepiscopul Nicolae de la Chicago și Consulul General Tiberiu Trifan de la Consulatul Român din Chicago. Manifestarea a fost găzduită în 17 noiembrie a.c. de Zion Church din Troy, care a pus la dispoziție o sală încăpătoare pentru numeroșii participanți la acest eveniment.

4

A fost invitat de la Cluj-Napoca pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană (n. 1958), decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai, pentru a susține conferința Marea Unire din 1918 și unitatea românilor de astăzi. Domeniul de expertiză al pr. profesor este studiul biblic și exegetic al Noului Testament, iar activitatea sa didactică se îmbină cu o bogată muncă de cercetare, de îndrumare a doctoranzilor, cu colaborări la variate publicații în țară și străinătate, cu o rodnică activitate de conferențiar. Între 1990-1993 a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă Friedrich Alexander, în Erlanger-Nurnberg, Germania unde și-a susținut doctoratul.

În conferința sa a relevat momentele esențiale ale manifestării conștiinței unității tuturor românilor, anticipând evenimentul de la 1918. Ideea centrală a conferinței a fost aceea că românii, în ciuda munților care i-au despărțit sau a orgănizării statale în zone geografice diferite de-a lungul timpului, au avut un viguros sentiment al apartenenței la același neam. Acest sentiment s-a exprimat plenar prin unitatea de limbă, de cultură, de idealuri. De la diaconul Coresi, care a tipărit Liturghierul și Psaltirea (1570) în limba română la Brașov, la Simion Ștefan, care în prefața lucrării Noul Testament de la Bălgrad (1648) a subliniat necesitatea utilizării limbii române în cărțile de cult, comparând circulația cuvintelor cu aceea a banilor, accentuând asupra valorii unui serviciu religios accesibil poporului, trecând prin apostolatul Școlii Ardelene, care a făcut atât de mult pentru trezirea demnității neamului întreg în lupta cu opresorii și ajungând la marea generație de la 1918, Marea Unire a fost anticipată și pregătită în cugetul și sufletele cărturarilor de-a lungul timpului. Lor li s-a alăturat falanga dascălilor și preoților de la țară, în Transilvania mai ales, care au ținut treaz, prin osârdia lor, spiritul de unitate a tuturor românilor de pe ambele versante ale Carpaților. Sabia lui Mihai Viteazul a fulgerat la 1600, înfăptuind acea „pohtă ce-am pohtit-o”, cum s-a exprimat marele voevod, adică unirea celor trei principate. Gheorghe-Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ion Slavici sunt doar câteva dintre cele mai strălucite nume care s-au înscris pentru vecie în cartea neamului românesc, reprezentând generația de aur, care a pus energie, sacrificiu și o mare iubire în actul sacru de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ion Slavici înscria pe frontispiciul revistei Tribuna, fondată de el în 1884 la Sibiu, un adevăr care era pe buzele majorității românilor: Soarele pentru toți românii la București răsare. Profesorul univ. dr. Stelian Tofană a înviat în fața ochilor noștri atmosfera electrizantă de la Adunarea ținută la Alba-Iulia, unde reprezentanții națiunii, plugarii, din rândul cărora mulți se jertfiseră în tranșeele Primului Război Mondial, au venit în căruțele lor sau chiar pe jos ca să vadă cu ochii lor înfăptuirea visului secular.

3

Din nefericire, astăzi națiunea română este mai dezbinată ca oricând de tensiunile politice, care sperăm să se clarifice nu peste multă vreme spre folosul tuturor, pentru concentrarea tuturor energiilor creatoare în dăltuirea unei societăți democratice autentice.

La spectacolul de o înaltă ținută artistică au participat corul și o orchestră de suflători din partea bisericilor protestante, cântăreții atât de admirați de muzică populară Dinu Iancu Sălăjanu și Mioara Velicu, acompaniați de orchestra Țara Silvaniei, veniți din România special pentru această extraordinară manifestare.

Dinu Iancu Sălăjanu (n. 1969) este un interpret deosebit de înzestrat al cântecului ardelenesc. A absolvit secția de canto clasic la Facultatea de Muzică a Universității din Oradea. Este directorul Casei de Cultură din Zalău și al ansamblului de cântece și dansuri Porolisum. Ne-a delectat cu vocea sa bogată în rezonanțe grave, cu un timbru original și un registru bogat în nuanțe.

5

Mioara Velicu (n. 1944) a adus în spectacol frumusețea cântecului moldovenesc, prin care s-a afirmat ca solistă la ansamblul folcloric Rapsodia Dunării, urcând apoi continuu în arta ei, în cadrul orchestrei Trandafir de la Moldova și între 1980-1996 ca solistă consacrată la ansamblul Ciocârlia din București. Vocea ei de o mare frumusețe, coloratura expresivă mergând de la nostalgie la umor și șăgălnicie aparțin unei autentice virtuoase.

S-au interpretat cântece patriotice, mult îndrăgite melodii și colinde de Crăciun. Emoțiile și entuziasmul au ridicat de multe ori spectatorii în picioare, cântând împreună cu interpreții. Un tânăr violonist de numai 17 ani din formația Țara Silvaniei ne-a ținut cu răsuflarea tăiată, dând glas Ciocârliei. Cum s-ar spune, sufletul nostru a fost pe înălțimi. Spre cinstea și spre lauda lor, mulți spectatori au purtat multicolorele costume populare românești din diferite zone ale țării sau costumele sobre, în alb negru din sudul Transilvaniei. Portul popular a pus o notă de intimitate în ambianța serbării noastre, transpunându-ne în lumea horelor la care ne duceau bunicile noastre în copilărie. S-a creat o minunată comuniune între sală și scenă. Trăiam cu toții la unison emoții rare după care orice imigrant însetează. La sfârșitul spectacolului câțiva dintre cei prezenți s-au prins într-o horă, care s-a tot lărgit până când sala s-a urcat pe scenă cu horă cu tot, având interpreții în mijloc ca într-o îmbrățișare de recunoștință și rămas bun. Ne-am bucurat cu toții că organizatorii au oferit un simpozion-spectacol de excepție pentru a cinsti un act istoric de excepție din istoria noastră.

9

În pauza spectacolului s-au colectat bani pentru a fi trimiși în țară ca să ajute la construirea la București a unui spital oncologic pentru copii. Nu trebuie să uităm niciodată că multe sunt durerile în România și că avem datoria de a alina, după puterile fiecăruia, cât mai mult din suferința celor rămași acasă.

După trei ore petrecute împreună cu organizatorii și actorii acestui spectacol ne-am dus pe la casele noastre cu un sentiment de satisfacție că se poate înfăptui ceva memorabil atunci când eforturile se unesc pentru un scop nobil.

*

Nota redactie: Celebrarea Centenarului Marii Uniri la Detroit a mai fost organizata de catre Societatea “Avram Iancu”, in data de 24 noiembrie, la Catedrala Ortodoxa Romana “Sf. Gheorghe” din Southfield. Si o alta organizare va avea loc pe 1 Decembrie la Biserica Ortodoxa Romana “Pogorarea Duhului Sfant” din Warren, Michigan; manifestare a Societatii “Maramures”.

 

„Vatra Românească” la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

„Vatra Românească” la 80 de ani

 

Autor: Dorin Nădrău (USA)

 

„Vatra Românească va rămâne în conștiința obștească o palmă de pământ românesc în țară depărtată (…), păzitoare a Ortodoxiei românești și conștiinței naționale, în toată vremea…Acesta mi-a fost gândul călăuzitor când am preconizat o așezare episcopală ca cea de la Vatră”. Aceste cuvinte sunt extrase dintr-o scrisoare personală a primului episcop al românilor din America adresată unui devotat preot român din St. Louis, Missouri, în anul 1956, pe când era captiv în propria sa țară. Prin credința, zelul și optimismul său greu de egalat, episcopul Policarp Morușcă a reușit să consolideze episcopia, câteva covârșitoare izbânde meritând desigur a fi evocate: publicarea revistei „Solia”, iar, mai apoi, a almanahului anual „Solia” (1936), modificarea statutului episcopiei (1936), achiziționarea proprietății de la „Vatra Românească” (1938), constituirea organizațiilor auxiliare ale episcopiei pentru tineretul ortodox (AROY) și pentru femeile ortodoxe (ARFORA) (1938).

VatraCalSolia2002_1307

Inaugurarea „Vetrei Românești”, ajunsă la 80 de ani, a avut loc în zilele de 3 și 4 iulie 1938, la trei ani de la consacrarea sa ca episcop. După cum menționează „Jackson Citizen Patriot”, festivitatea, la care se estima că au participat peste trei mii de persoane, a fost unul dintre cele mai strălucite evenimente petrecute până atunci, comportând ceremonii grandioase, solemnitate și fast.

O incursiune privind evoluția acestui simbol al românismului din „lumea nouă” se impune cu prisosință relevată. Apariția „Vetrei” în cadrul comunității românilor-americani se datorează neîndoielnic sosirii noului episcop, Policarp Morușcă. Acesta, la momentul venirii în America, nu avea un loc anume destinat a locui ca ierarh. Parohia „Sfânta Maria” din Cleveland i-a pus la dispoziție o casă pentru folosința personală care asigura și un spațiu pentru organizarea unui birou, având în vedere că arhivele oficiale, în anii care au precedat sosirea sa, erau permanent transferate din oraș în oraș, fiind deținute de persoana ce îndeplinea funcția de secretar. Un eveniment care a grăbit rezolvarea locației pentru părintele Policarp a fost întronizarea sa ca episcop care a avut loc la parohia „Sfântul Gheorghe” din Detroit, la care a participat o mare mulțime de oameni: după încheierea festivității, neavând la dispoziție o reședință sau un birou, episcopul s-a retras în camera de hotel pentru a-și pune în ordine programul și ideile. Părerile privind viitorul centru episcopal erau împărțite. Pe de o parte, noul episcop, venit din România dintr-o mănăstire (Hodoș-Bodrog, județul Arad), își dorea o reședință care să-i ofere un mediu similar, în preajma unei ape curgătoare, cu aer curat, mai ales că la Cleveland, unde șezuse temporar, constatase că emisiile toxice urbane nu erau doar neplăcute, ci și foarte dăunătoare sănătății sale. Pe de altă parte, o bună parte din cler, dar și mulți credincioși, își doreau ca episcopul lor să fie văzut ușor și să fie implicat în activitățile metropolei, asemenea ierarhilor altor biserici din „lumea nouă” din care făceau parte acum și unde se simțeau încrezători.

În perioada în care românii-americani ortodocși căutau o reședință pentru episcopul lor, ferma Grey Tower din Michigan a fost scoasă la vânzare. Ferma constituia o proprietate de 1000 de acri și aparținea familiei Boland, cu origini scoțiene, ai cărei predecesori veniseră în America în 1710, stabilindu-se apoi în zona Grass Lake din Michigan (1835), profitând de o concesiune oferită de președintele Andrew Jackson. De-a lungul anilor, membrii familiei au construit clădirile durabile din prezent, precum și rezervorul de apă care a dat numele șoselei din imediata apropiere. Aflat în România, episcopul Policarp a fost înștiințat printr-o scrisoare de faptul că un grup de persoane au găsit locul căutat. Se pare că episcopul ar fi acceptat propunerea, cu condiția ca tranzacția să nu implice o povară financiară pentru episcopie, dar a adăugat că, dacă nu dispune de o sursă de apă, așa cum își dorea, consideră că nu există un motiv întemeiat pentru cumpărare. În opinia sa, nu avea sens să fie cumpărată o fermă care să devină centrul de activități al comunității românești. În scrisoarea de răspuns, i s-a comunicat episcopului că cei care s-au ocupat de găsirea proprietății o vor ține pentru ei, o altă fermă, la Big Wolf Lake, de doar 73 de acri fiind disponibilă pentru vânzare. S-a convenit achiziționarea și  acestei a doua proprietăți (considerând-o o soluție pentru ceea ce își dorea episcopul) și că s-ar beneficia de o bună sursă de venit prin vânzarea de parcele care ar fi putut asigura în final plata ambelor proprietăți. Revenind din România, episcopul a vizitat ambele proprietăți și a apreciat că aceasta era varianta cea mai potrivită pentru ce avea nevoie. Trebuie menționat însă că episcopul nu a locuit niciodată lângă lac, iar în timp ce ferma a devenit centru al activitățior precizate anterior, aceasta și-a continuat și activitățle agricole, fiind activă până în anul 1952.

La doar câteva luni de la inaugurare, episcopul Policarp Morușcă avea să plece în România de unde nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu plecarea sa, în ciuda faptului că prețul proprietăților trebuia plătit, fondurile întârziau să apară, iar interesul față de „Vatră” începe să scadă. Totuși, prin eforturile și osârdia celor aflați în fruntea administrației, între anii 1939 – 1944, ratele împrumutului au fost achitate, întreaga datorie fiind onorată. Când a devenit cert că nu va mai posibil ca episcopul să se reîntoarcă, administrarea a trecut în sarcina Consiliului Episcopilor până la întoarcerea preotului Andrei Moldovan în Statele Unite și consacrarea sa, în secret, în scaunul episcopal, acesta preluând și „Vatra”. Lupta pentru drepturile asupra proprietății a fost una îndelungată și istovitoare, înregistrându-se o perioadă de haos, tendințe de separare, neglijare completă a întreținerii proprietății, animozitate și frustrare. În anul 1952, urmare a unei decizii judecătorești, Andrei Moldovan a părăsit definitiv „Vatra”. Astăzi, se apreciază că în procesele de judecată au fost cheltuiți, la acea vreme, mai mulți bani decât au fost investiți în proprietate.

Anul 1952 marchează o nouă etapă în istoria „Vetrei Românești”. Viorel D. Trifa, un teolog aflat printre candidați, a fost admis ca episcop auxiliar în locul episcopului Policarp. Prin alegerea sa, s-a făcut trecerea de la dezordine la rânduială, de la separare la unitate și de la neglijență la judicioasă gospodărire. A fost cea mai potrivită personalitate, în acea perioadă tulbure, dovedindu-se a fi un bun cârmuitor care să continue lucrarea începută de predecesorul său și probând încă de la început că era un om capabil, entuziast, neclintit și zelos. Episcopul Valerian s-a lovit de aceeași situație ca și episcopul Policarp, în sensul că episcopia nu avea o reședință oficială pentru ierarh. A locuit și el o perioadă la Cleveland, existând o tentativă ulterioară de a se muta la Detroit, după care Consiliul Episcopilor a hotărât ca „Vatra” să devină reședința temporară a episcopului Valerian. Clădirea nu se afla într-o stare prea bună de locuit, dar dovedind un spirit practic deosebit și adâncă motivare episcopul a instituit rapid un program de renovare și demolare pe termen lung. Prima clădire care a fost recondiționată și reutilată a fost reședința episcopală, lucrările vizând: instalațiile sanitare și electrice, instalațile de gaz, reparații substanțiale și curățenia. Viața de fermă a încetat odată cu vânzarea animalelor. Tot din inițiativa episcopului, terenul arabil a fost inclus în „U.S. Land Bank Program”, profitul aferent fiind utilizat la plata taxelor. În 1953, a fost restructurat grajdul cailor care a fost transformat într-o bucătărie de vară și o sală de mese denumită „Avram Iancu”, iar în anul următor s-a trecut la reînnoirea clădirii destinate anterior îngrijitorilor de animale, fiind amenajate dormitoare pentru studenți, bucătari și doamne, clădirea devenită „Casa ARFORA”. În anul 1955, a fost amenajat un cimitir cu locuri de veci pentru preoți și credincioși, ridicându-se totodată și un monument memorial în cinstea episcopului Policarp. De asemenea, au fost construite alte două monumente pentru două morminte din vecinătate: unul în cinstea preotului John Trutza, luptător în folosul episcopiei și „Vetrei”, iar celălalt pentru preotul misionar Moise Balea, unul dintre pionieri. După aproape douăzeci de ani au fost edificate capela și biserica închinate Maicii Domnului. Clădirile care nu mai puteau fi puse în uz au fost demolate, iar hambarul mare a devenit spațiu adițional pentru dormitoare, dându-i-se numele legendarului general american de origine română George Pomuț. Mai trebuie subliniat că în anul 1970 a fost construit un mare pavilion cu o capacitate de până la 600 de persoane destinat programelor și banchetelor desfășurate pe perioada congreselor anuale, în 1984, adăugându-se o largă scenă.

„Vatra” a continuat să se dezvolte, câteva dintre edificiile și activitățile actuale, la împlinirea a opt decenii, meritând a fi prezentate. „Centrul patrimoniului româno-american” a fost înființat de episcopul Valerian și inaugurat la 28 mai 1978. De-a lungul anilor, în timpul vizitelor sale la parohii, episcopul a constatat că noua generație nu păstrează elemente de arhiva și a considerat că acestea trebuie să aibă rolul de a atesta generațiilor următoare eforturile predecesorilor. Din această rațiune a fost fondat centrul care nu avea să aparțină episcopiei, fiind, astfel, mai ușor de acceptat. La data de 4 iulie 1988, centrul a luat numele de „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”. O preocupare permanentă majoră a episcopului și a parohiilor a constituit-o și a continuat ulterior a fi o activitate principală a „Vetrei”, educația religioasă a tinerilor. Organizarea taberelor religios-educaționale pe timpul verii este asigurată printr-un spațiu adecvat, dormitoarele aduse la standarde corespunzătoare având o capacitate de cazare a 60 de persoane. Pe proprietatea întinsă a „Vetrei” se află amplasate mai multe troițe. Cu toate că aici nu se fac pelerinaje, retragerile spirituale și întâlnirile educaționale se circumscriu dorinței episcopului Policarp de a face din „Vatra” un centru al oportunităților spirituale. Sărbătoarea principală este „Nașterea Maicii Domnului” care se prăznuiește anual la 8 septembrie, zi în care e celebrat hramul bisericii. Evenimentul de cea mai mare anvergură îl constituie Congresul Anual al Bisericii pentru care au fost ridicate anumite construcții pe proprietate, în mod special, pavilionul Grey Tower. O clădire extrem de utilizată este „Casa ARFORA”. Asociația Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America(ARFORA) este cea mai veche asociație auxiliară a episcopiei, sărbătorind la rândul ei, anul acesta 80 de ani de existență, și  fost dintotdeauna cel mai de neclintit susținător al episcopiei, acordând permanent timp, ajutoare bănești, dragoste și dăruire.

Un edificiu mai nou, de indubitabilă importanță, este Cancelaria Administrativă. Pe vremea administrației arhiepiscopului Valerian, birourile episcopiei erau la etajul al doilea al reședinței episcopale ocupând trei dintre cele cinci camere. După pensionarea sa și retragerea de la „Vatra” în anul 1984, întregul etaj a fost pus la dispoziția administrației, care includea acum și departamentul editorial, mutat recent de la Jackson, Michigan, la „Vatra”. După 1990, odată cu venirea unui nou val de preoți și credincioși români, au crescut rândurile membrilor cancelariei. Creșterea numărului de parohii și de misiuni, nevoia dotării cu mijloace de comunicare avansate, precum și extinderea utilizării indispensabile a computerelor, au implicat necesitatea stringentă a unei clădiri moderne cu spațiu corespunzător pentru birouri. Clădirea nouă a cancelariei a fost inaugurată la 5 septembrie 1998, anul 2018 marcând astfel aniversarea a 20 de ani de la darea în folosință. Mai trebuie menționat că aripa din partea de nord a cancelariei găzduiește un muzeu de artefacte ale episcopiei și o mare arhivă situată în partea estică a muzeului.

„Vatra Românească” de la Grass Lake, MI a reprezentat un autentic simbol al românilor care și-au părăsit țara natală, fugind de opresiune și nedreptate, copleşiți de convingerea că niciun guvern și nicio autoritate nu le-ar putea răpi libertatea de care se bucurau în „Lumea Nouă”. Sediu episcopal cu o impresionantă istorie, „Vatra” a fost și va rămâne, fără îndoială, imaginea credinței ortodoxe strămoșești continuată pe pământ american.

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

La Bilbor, a XI-a ediție a Colocviilor Naționale „Octavian C. Tăslăuanu”

 

Autor : Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Desfășurate în perioada 2 – 4 februarie a.c., în localitatea Bilbor din județul Harghita, Colocviile Naționale „Octavian C. Tăslăuanu” – devenite deja o tradiție a locului – au avut în prim plan evocarea personalității marelui dispărut, reputat ziarist și conducător de gazetă, militant activ pentru Marea Unire și cunoscut om politic al perioadei interbelice, fiu al localității harghitene, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 76 de ani. Cei 20 de invitați din țară – cadre didactice universitare, cercetători, arhiviști, jurnaliști, publiciști, dar și cadre didactice din învățământul preuniversitar local – au prezentat studii, cercetări și comunicări prin care au ținut să aducă în atenția publicului prezent personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, generația din care a făcut parte acesta și idealurile ei, precum și epoca în care a trăit și a activat.

FOTO 1

Foto. Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), ziarist și om politic, militant activ pentru unirea românilor într-un singur stat   

Manifestarea de la Bilbor a fost cu atât mai încărcată de seminificații, cu cât în acest an marcăm CENTENARUL MARII UNIRI, moment de mare importanță în istoria poporului român și la a cărui împlinire Octavian C. Tăslăuanu a contribuit din plin. Organizarea și susținerea materială a acestei manifestări – deopotrivă științifică, dar și de profundă simțire românească -, a fost asigurată într-un efort comun de către Primăria Bilbor, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Filantropia” din Bilbor, Cercul ASTRA „Luceafărul” din Bilbor, Fundația „Miron Cristea” din Toplița și nu în ultimul rând, Parohia Ortodoxă din Bilbor.

FOTO 4

Foto. Fotografie de grup a participanților de la cea de-a XI-a ediție a Colocviilor Naționale “Octavian C. Tăslăuanu”.

ASTRA Harghita contribuie la menținerea vie a spiritului românesc

Vineri, 2 februarie a.c., în debutul manifestării,   Ilie Trif, primarul localității Bilbor, a ținut să arate faptul că : „Octavian C. Tăslăuanu este un reper în istoria localității noastre, dar și o personalitate a istoriei naționale, iar manifestarea de azi, ajunsă acum la a XI-a ediție, este pentru noi, bilborenii, înainte de toate o datorie de suflet și ne simțim onorați de faptul că în fiecare an sunteți prezenți în acest cadru.” În aceeași idee, Irina Groza, președinta ASTRA Harghita, a insistat pe importanța activității ASTRA nu numai în localitățile locuite compact de români – așa cum este și Bilborul – dar mai ales în localitățile în care ponderea comunității românești este mai redusă, și aceasta din perspectiva menținerii spiritului identitar, a istoriei, culturii și tradițiilor românești. „În acest context, țin să apreciez în mod deosebit activitatea depusă de filiala ASTRA din Bilbor, condusă de doamna profesor Marioara Stan, o filială care împlinește 15ani de activitate rodnică….”, a declarat Irina Groza. Au urmat apoi mai multe prezentări de carte și reviste. Profesorul Vasile Stan, consilier local și unul dintre organizatorii și moderatorii activității, a prezentat publicului revista „Octavian C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, ediția a X-a, revistă ce grupează toate comunicările, studiile și articolele prezentate de participanții de la ediția anterioară a colocviilor. Tot în acest cadru țin să remarc prezența profesorului și scriitorului Ilie Șandru care, deși aflat la o venerabilă vârstă, alături de Vasile Stan a avut o neobosită și remarcabilă contribuție la organizarea manifestării de la Bilbor, fiind în acest sens un adevărat „deschizător de drumuri”. Cu mai bine de trei decenii în urmă, Ilie Șandru a fost cel care a organizat prima manifestare la Bilbor dedicată lui Octavian C. Tăslăuanu, ocazie cu care au fost prezenți atunci și descendenți ai marelui dispărut, fiica sa Dafina Tăslăuanu și nepotul, Gelu Voican-Voiculescu.

FOTO 2 (1)

Foto. Ilie Trif, primarul localității Bilbor, la deschiderea manifestării

Octavian C. Tăslăuanu, istoric, ziarist, om politic și…. ofițer de informații    

În cursul zilei de sîmbătă, 3 februarie a.c., s-au desfășurat lucrările propriu-zise ale Colocviilor Naționale „Octavian Tăslăuanu”, fiind susținute în plen un număr de 16 comunicări. Am remarcat cu această ocazie comunicările cercetătorilor: Dr. Teodora Giurgiu și Drd. Daniel Nicolae („Informații despre Octavian C. Tăslăuanu din Jurnalul de Operații al Diviziei 7 Infanterie în 1917”), Dr. Traian Chindea („Octavian C. Tăslăuanu despre necazurile și suferințele românilor transilvăneni încorporați în armata austro-ungară în Primul Război Mondial”), a cercetătoarei Dr. Luminița Giurgiu („O pagină din activitatea informative a șefului Biroului de informații al Corpului IV Armată”) și în mod deosebit cea aparținându-i cercetătorului Dr. Alin Spânu („Octavian C. Tăslăuanu, șeful Biroului de Informații al Corpului IV Armată, Onești, în 1917”). Profilul de patriot român, puternic și profund implicat în lupta națională a românilor transilvăneni, nu ar fi fost complet dacă nu s-ar fi făcut referire și la activitatea desfășurată de Octavian C. Tăslăuanu ca ofițer de informații în Armata Română, după dezertarea acestuia din Armata austro-ungară. Se cuvine de asemenea menționat și faptul că organizatorii au agrementat manifestarea de la Bilbor cu un scurt moment folcloric susținut de un asamblu din localitate. Manifestarea s-a încheiat duminică, 4 februarie a.c., cu o slujbă de pomenire desfășurată la mormintele părinților lui Octavian C. Tăslăuanu.

FOTO 3

Foto. Publicistul Ilie Șandru prezentând volumul „Basarabia, iarăși și iarăși….”, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărut la Editura „Vatra veche” din Tg.Mureș, în 2018

„Diaspora, dragostea mea?!”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Diaspora, dragostea mea?!”

Autor: Grigore L. Culian (director „New York Magazin”)

 

Președintele Klaus Iohannis se află la New York și se întâlnește cu „comunitatea română“ la … Philadelphia (!?) într-o locație „secretă“! Ambasada României de la Washington a luat „toate măsurile” pentru a-l ține pe președinte departe de cea mai mare comunitate de români din SUA și de jurnaliștii româno-americani!

O știre apărută pe agențiile de știri și în ziarele din România ne informează că: „Președintele Klaus Iohannis va participa, în perioada 18-23 septembrie, la Adunarea Generală a ONU, unde va rosti un discurs, va participa la recepția organizată de Președintele SUA, Donald J. Trump, va avea întrevederi bilaterale cu secretarul general ONU, precum și cu omologi din alte state (…). Se va afla la New York, unde va conduce delegația română participantă la segmentul la nivel înalt al celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (…) Va avea întâlniri cu reprezentanții principalelor organizații evreiești din Statele Unite și cu reprezentanții Comunității Românești din zona Philadelphia.”

Nimic nou, am spune, dacă ne gândim că prezența românească, (în fiecare an, în luna septembrie, la nivel de președinte sau prim-ministru) la Adunarea Generală a ONU este un lucru important și firesc, numai că modul în care Ambasada României la Washington a organizat vizita președintelui Iohannis la New York pare cel puțin ciudat și ignoră, practic, cea mai mare comunitate de români din Statele Unite – cea newyorkeză!

În primul rând, ambasada condusă de d-l George Maior a trimis invitații pentru „crema“ Comunității Românești, pe care a chemat-o la Philadelphia, deși președintele Iohannis se află la New York, unde era mult mai ușor (și normal!) să se desfășoare un astfel de eveniment. Apoi presa româno-americană a fost ținută, cu discreție, la distanță, deși staff-ul d-lui ambasador Maior are grijă să trimită zilnic informații privind activitățile Ambasadei României. Evident că, în aceste condiții, orice jurnalist onest se poate întreba care este motivul acestei secretomanii și de ce d-l Maior și oamenii Domniei Sale l-au transformat pe președintele Klaus Iohannis într-un „prizonier al elitelor” Comunității?!

Nu în ultimul rând, turneul doamnei Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, la Montreal și New York (în 16 și 17 septembrie, înainte de vizita președintelui), lasă loc de interpretări. Sâmbătă, 16 septembrie, d-na Pralong a participat la întâlnirea organizată de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP) la Montreal, Canada, la care au fost invitați, în premieră, ziariști de limba română din întreaga lume, șefi de agenții de presă, politicieni din România și membrii ai comunităților românești. A fost un eveniment foarte bine organizat de d-l Cristian Bucur, președintele AJRP, unde s-au discutat probleme importante privind situația jurnalismului românesc în străinătate sau programe de finanțări pentru publicațiile care promovează imaginea României.

Discursul d-nei Sandra Pralong, foarte clar și bine articulat, a transmis un mesaj pozitiv și firesc pentru funcția pe care o ocupă și unde are menirea de a promova politicile președintelui țării privind relația cu Exilul/Diaspora. Ca fostă jurnalistă, însă, d-na Pralong știe că nicio presă serioasă din lume nu scrie/vorbește despre frumusețile patriei… E de ajuns să urmărim presa americană, de unde provine doamna Pralong, și vom vedea că președintele Donald Trump, de exemplu, este o țintă fixă 24 de ore din 24. În fond, rolul jurnaliștilor – în special al celor care trăiesc în democrații consolidate, cum este cazul nostru – este să semnaleze abuzurile, să comenteze, să caute, să găseascăși să propună soluții, NU să ascundă gunoiul sub preș de dragul țărișoarei noastre dragi! În caz contrar, riscăm să ajungem din nou la osanale și la povestea cu „cel mai iubit fiu al poporului“, practici care nu au ce căuta în această meserie! Și aș mai avea o întrebare/ nedumerire: de ce d-na consilier de stat nu a scos un cuvânt despre vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea pe care acesta urma să o aibă cu „Comunitatea”?

culian.cz75uo89xv

Turneul d-nei Sandra Pralong a continuat a doua zi, duminică, 17 septembrie, cu prezența la Biserica „Sf. Maria“ din Woodside, New York, păstorită de preotul Chesarie Bertea, unde a participat, alături de noul Consul General al României la New York, dl Cătălin Dancu, la Slujba de Duminică, urmată de o întâlnire cu enoriașii în sala socială a bisericii. Mesajul d-nei consilier de stat a fost, în mare, cel prezentat cu o zi înainte la întâlnirea de la Montreal în fața jurnaliștilor români de pretutindeni, încurajându-i pe cei prezenți să se întoarcă în țară și să ajute, cu experiența lor, la o schimbare în bine, discutând cu oamenii programe de finanțare în cazul repatrierilor și oportunități pentru afaceri în România. Periplul doamnei Sandra Pralong la Montreal și New York și-a atins scopul, pregătind terenul pentru vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea de la Philadelphia (?!) cu „crema” Comunității Române, despre care d-na consilier de stat a uitat să le vorbească enoriașilor „de rând” prezenți duminică la Biserica „Sf. Maria”…

Asediul cetăţii Timişoara

Posted by Stefan Strajer On September - 13 - 2017

Asediul cetăţii Timişoara

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

În fiecare an UDMR-ul din Timișoara sărbătorește în 15 martie ziua maghiarilor prin depunere de coroane de flori la bustul lui Eftimie Murgu, placa memorială a generalului Klapka și la bustul lui Petofy Sandor. Este omisă statuia secuiului Gheorghe Doja. Nici măcar în 10 martie când s-a sărbătorit de către maghiari ziua secuilor n-a fost depusă vreo coroană de flori. Secuii săracii și-au pierdut și limba și istoria fiind folosiți astăzi de unguri doar ca vârf de lance în lupta lor contra românilor. Ca ura lor să fie cât mai mare sunt ținuți de liderii maghiari într-o stare continuă de subdezvoltare.

De ce-l onorează UDMR-ul pe Eftimie Murgu? Pentru că Eftimie Murgu în calitatea de deputat de Lugoj în Dieta de la Debrețin a fost de partea maghiarilor la revoluție. Chiar a încercat, fără succes, să-l convingă pe Avram Iancu că legea naționalităților ar fi fost bună și pentru români.

La bustul lui Petofy Sandor are loc și un miting cu discursuri și program artistic. Mă așteptam ca anul acesta să nu participe nicio oficialitate română la acest eveniment ca răspuns la boicotarea Zilei Naționale a României de către statul maghiar. N-a fost așa! A participat subprefectul de Timiș, abia înscăunat, al cărui nume nu merită pomenit. Are un nume românesc, dar a uitat că strămoșii săi în timpul scurtei administrări maghiare a Transilvaniei nu aveau voie să poarte pălării mai scumpe de un florin. Scuze, m-am lăsat luat de val! De unde strămoși la politicienii noștri care n-au mamă, n-au tată, sunt generații spontanee. Nu mă credeți? Uitați-vă peste CV-urile lor! Păi cum să țină minte oficialii noștri ce s-a întâmplat acum o sută și ceva de ani când ei nu-și amintesc ce a fost acum șase luni!

Trebuie să menționăm că bustul poetului și căpitanului Petofy Sandor (adică fostul sârb Alexandru Petrovici) se află în Freidorf, un cartier aflat departe de fosta cetate a Timișorii. Pe bună dreptate maghiarii sărbătoresc acolo pentru că armata maghiară n-a reușit în 1849 să cucerească cetatatea Timișoara.

Dacă ungurii sărbătoresc la 15 martie declanșarea revoluției se pune problema când sărbătoresc românii din Timișoara faptul că au rezistat asediului dintre 25 aprilie 1849 și 9 august 1849? Această rezistență este trecută sub tăcere, nu se face mare caz din ea. Chiar și monumentul dedicat de „Francisc Iosif I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849” a fost mutat din Piața Libertății în cimitirul din Calea Lipovei sub ochii adormiți ai austriecilor și indiferența românilor. Pentru ungurii care în 1867 au obținut în sfârșit mult dorita administrare a Transilvaniei monumentul le reamintea zilnic eșecul de la Timișoara din timpul revoluției de la 1848.

Trebuie spus că românii au fost implicați în apărarea cetății Timișoara în primul rând prin Regimentul 13 româno-bănățean de la Caransebeș la care s-a apelat pentru a completa garnizoana cetății.

Amănunte despre luptele zilnice, apărătorii cetății și atitudinea satelor din împrejurimi aflăm din lucrarea „Timișoara sub asediu. Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849”,   Editura Presa Universitară Clujeană, 2008, autor Rudolf Graf.

coloana-fidelitatii

Foto. Monumentul „Francisc I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849”, așa cum arată azi

Vestea declanșării revoluției a ajuns la Timișoara în 18 martie. Entuziasmul a fost general. A doua zi Piața de Paradă a fost denumită Piața Libertății. Aici s-au ridicat patru altare împodobite pentru catolici, evangheliști, greci neuniți (ortodocși) și evrei, la care se aduceau rugăciuni de mulțumire. Dar în curând au apărut intransigenți care au încercat să-i alunge pe evrei, fiind cu greu potoliți de ceilalți. Se constituie Garda Națională. În faza inițială a revoluției curtea imperială de la Viena a stat în expectativă.

În Banat erau trei regimente de graniță: româno-bănățean (care fusese numit până în 1848 valaho-bănățean), germano-bănățean și iliro (sârb) – bănățean. Sârbii au fost de partea imperialilor și au luat sub control zona locuită de ei dar au refuzat să acorde sprijin austriecilor în afara acestei zone. Germanii bănățeni (șvabii) au îmbrățișat cauza maghiară fiind entuziasmați de programul democratic al revoluției. Inițial și românii și sârbii au fost entuziasmați de ideile din program. Au aflat însă nu după mult timp că la masa democrației erau invitați numai ungurii, secuii și sașii (inclusiv șvabii), cei din unio trium nationum, românii și sârbii fiind excluși. Pe români în plus i-a mai supărat rău de tot și prevederea ca Transilvania să facă parte din Ungaria, prevedere oficializată prin votul parlamentului din 29 mai 1848. Așa că românii din Ardeal s-au strâns în jurul lui Avram Iancu în Munții Apuseni, iar cei din Banat au trecut de partea austriecilor, aducându-și o contribuție majoră la apărarea cetății Timișoara. Pe românii bănățeni i-a mai deranjat și faptul că guvernul revoluționar maghiar, după votul parlamentului de alipire a Transivaniei la Ungaria, a dispus desființarea Regimentului 13 româno-bănățean. Imperialii au salvat o bună parte din el, 1.200 de soldați fiind încadrați imediat în garnizoana Timișoara. Abia în 3 octombrie 1848 guvernul revoluționar maghiar este scos în afara legii de către Curtea de la Viena. Este declarată Legea Marțială și Timișoara sub stare de asediu. Garda Națională este trecută sub comanda garnizoanei Timișoara. A doua zi este emis un comunicat al Baronului Rucavina, feldmareșal, comandant al cetății, prin care sunt interzise adunările mai mari de șase persoane, toate armele din mâinile gărzii naționale și de la cetățeni cerând să fie predate în 24 de ore, respectiv toate steagurile tricolore (maghiare) să fie date jos și adunate. Cu opt zile înainte de începerea asediului au mai fost recrutați 4.494 de soldați (pag. 103). Având în vedere că etnicii unguri și șvabii erau de partea revoluției iar sârbii erau înrolați în formațiunile paramilitare sârbe, rezultă că pentru recrutare rămăseseră disponibili românii dezamăgiți de șovinismul revoluționarilor maghiari plus românii din fostul Regiment 13 româno-bănățean neîncadrați inițial în garnizoana cetății. Așadar putem trage concluzia că mai mult de jumătate din apărătorii cetății Timișoara erau români.

Asediul a fost dur. Luptele zilnice dintre atacatori și apărători sunt descrise detaliat în Jurnal consemnându-se și pierderile în morți și răniți. Situația din cetate ajunsese critică. Aprovizionarea s-a făcut în ipoteza unui asediu de trei luni. În ajutorul cetății Timișoara a venit însă o armată austriacă sub comanda mareșalului baron Haynau. Armata maghiară a abandonat asediul și s-a retras spre Lugoj. În 9 august 1849 au fost deschise porțile cetății pentru armata mareșalului Haynau, zi considerată sfârșitul asediului.

Ca să fim drepți trebuie să amintim că și revoluționarii maghiari au avut o cetate care a rezistat asediului imperialilor austrieci până în 5 octombrie 1849 când s-a predat condiționat. Este vorba de fortul Komarom, unde comandant al poliției fusese numit avocatul George Pomuț cu gradul de locotenent, subordonat direct comandantului fortului generalului Klapka. Iată doi români, Eftimie Murgu și George Pomuț, viitor colonel american în Războiul Civil, general și consul la Sankt-Petersbourg cu rol determinant în cumpărarea Alaskăi de către americani, pe care împrejurările istorice i-a prins în tabăra revoluționarilor maghiari. Niciunul însă n-a luptat cu românii.

În luptele cu inamicul au căzut un feldmareșal, un maior, un locotenent major, trei locotenenți (printre care lt. Toma) și 155 de soldați și gradați. Pare puțin? La aceștia mai adăugați 2.000 de oameni morți datorită epidemiilor.

Această pagină din istoria Timișoarei este trecută sub tăcere. Nu sună correct political ca un oraș atât de occidentalizat ca Timișoara să apară în aceeași tabără cu moții lui Avram Iancu pentru așa ziși intelectuali bănățeni cărora le put regățenii și care se gudură pe lângă minoritari să fie și ei băgați în seamă, de care, vezi doamne, se simt mai apropiați decât de restul românilor.

Nici un semn, denumire de stradă, monument, placă memorială nu există în Timișoara pentru a aminti de acest episod (exceptând monumentul exilat în cimitir). Actualul primar a anunțat la început de mandat că va plasa monumentul din cimitir într-o piață, UDMR-ul a protestat pe motiv că va face umbră asupra unei catedrale catolice. Primarul cu gândul la votul sigur și compact al minoritarilor, aburit și de cei din jur, a renunțat și la acest proiect și la proiectul statuii lui Iancu de Hunedoara. Când va apare totuși un edil care să să-i onoreze pe apărătorii cetății Timișoara din 1849 și pe eroii românilor în general?

(31. 03. 2017)

Foto.Ioan-Ispas

Foto autor. Ioan Ispas

Epigrame estivale (1)

Posted by Stefan Strajer On May - 30 - 2017

Epigrame estivale (1)

Autor: Sorin Olariu (Michigan, SUA)

 

Cuplu la scufundări nautice

 

Soției sale, c-un gest tandru,

I-a pus costumul de scafandru

Gândindu-se și el, că iacă,

Măcar sub apă o să tacă!

~

Vacanţe exotice

 

Președintele-i în Cuba,

Premieru-n Baleare,

Guvernanții în Aruba

Iar românii… la Strâmtoare!

~

Litoralul românesc

 

Astăzi mergi la mare

Fără pic de grețuri;

Dacă nu e soare

Te prăjești la prețuri.

~

Agrement

 

La concedii estivale

Cu magnaţii sunt egal:

Ei cu iahturi personale,

Eu cu trenul personal.

~

Croazieră de lux cu femei

 

E voiajul după care

S-a văzut, la o adică:

Una are rău de mare,

Celelalte rău de mică.

~

Concedii în România

 

Toți românii de pe-afară,

Pe acas’, când mai apucă,

Dup-o-ntreagă zi în țară

Iar le vine dor de ducă.

sorin poza

Foto. Sorin Olariu

Interviu cu Claudiu Lucaci

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Interviu cu Claudiu Lucaci

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin

 

„Pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide…!”

 

Ana Magdin: Domnule Claudiu Lucaci, sunteţi unul dintre cei mai pregătiţi tineri din România, cu o experienţă destul de importantă în politică dar şi în presă! Ce credeţi că se doreşte în România prin aceste proteste?
Claudiu Lucaci: Caracterizarea de tânăr se în măsura în care gândesc şi simt ca un spirit liber, neîncorsetat de dogme şi ranchiuni. În ceea ce priveşte politica, aceasta este o profesie care presupune vocaţie, deci trebuie practicată de oameni dedicaţi unei profesii care îşi asumă rolul în baza unui mandat primit prin votul popular. România este departe de imaginea proiectată în democraţiile consolidate în privinţa figurii corecte a unui politican. Prin urmare, deşi nu sunt angrenat politic, sunt obişnuit să analizez acţiunile politicienilor în cheie analitică. Recentele dezvoltări în spaţiul public care s-au soldat cu proteste în stradă pot fi judecate prin prisma interesului legitim al cetăţenilor care simt iminenţa unui prejudiciu personal prin deciziile luate de o autoritate. Cred că între această acţiune justificată şi logica conflictului permanent în care se află forţele politice există o discrepanţă majoră. Mi se pare că peste dreptul la liberă exprimare s-a suprapus un plan al conflictului între puteri sau reprezentanţi ai acestora. În România, tema corupţiei este atât de uzitată încât pare să fi ajuns o dogmă. Deşi este reală şi trebuie tratată ca un flagel, riscăm ca în numele acestui obiectiv să ne transformăm viaţa într-o cursă a contestării oricui pe bază de suspiciuni sau inamiciţii personale. Oricine este suspect pentru că nu ne place din punct de vedere politic. Ar fi fost foarte uşor ca acest scandal naţional să se închidă printr-o intervenţie precisă şi fermă a Preşedintelui. Însă noi nu am ajuns să tranşăm inteligent un conflict politic – de aici riscul de a-l transforma într-unul juridic, între puterile constituţionale. Suntem într-o fază a contestării publice imprevizibilă în consecinţe şi greu de analizat cu informaţiile de care dispunem public.

1

Ana Magdin: Foarte mulţi analişti politici din străinătate, consideră că la 27 de ani de la Revoluţie, România încă trăieşte în haos! Care este opinia dvs.?
Claudiu Lucaci: Ceea ce vedem în România este o tranziţie neterminată către democraţie şi, totodată, incertă cu privire la statul de drept. Deşi ţara noastră şi-a încheiat formal transformarea din punct de vedere al corpului legislativ şi al  construirii instituţiilor democratice, au rămas nefinalizate instrumentele de implementare şi de schimbare a mentalităţii. Sentimentul acesta de haos este de fapt unul de incertitudine, de neclaritate (confuzie) cu privire la funcţionarea corectă a instituţiilor şi a bunei guvernări. Avem deficite mari în privinţa respectării şi insusirii  de către toţi actorii politici sau instituţionali a normelor statului de drept. Unii le încalcă din ignoranţă, alţii cu bună ştiinţă. Însăşi societatea este duplicitară: refuză declarativ hoţia, dar admite că pot fi diferenţe în aplicarea principiilor de legalitate. De aceea, cred că instabilitatea morală şi etică a indivizilor provoacă un bruiaj permanent care încetineşte finalizarea tranziţiei. Pentru a depăşi această tergiversare în atingerea obiectivelor am avea nevoie de poveşti de succes şi realizări prin cumul care să exceadă succedarea guvernelor. În schimb, observ că orice câştig pentru societate este disputabil şi reversibil în funcţie de interesele politice.

 

Ana Magdin: Ce trebuie făcut în această ţară şi încă nu s-a făcut, astfel încât oamenii să nu mai iasă în stradă sau să nu mai fie manipulabili?
Claudiu Lucaci: Exprimarea publică nu trebuie să fie pusă în discuţie. Din contra. Este utilă, pentru că demonstrează că oamenii înţeleg să reacţioneze la diferite teme sau riscuri care îi pot afecta. Conştiinţa civică este chiar de dorit într-o ţară ca România deseori indiferentă la teme de interes public major şi mai tot timpul dezbinată. Ceea ce este important în orice acţiune în stradă este ca motivele şi justificările celor nemulţumiţi să fie reale, oneste şi sustenabile în scop. Din păcate, aşa cum există o prejudecată că tot ce se întâmplă în România este pus la cale de oameni dubioşi, aşa şi revolta publică este suspectată de interese de grup sau acţiuni coordonate de forţe obscure. Aşa că, pare un joc cu suma nulă, mai degrabă decât unul constructiv. Această suspiciune generală nu poate să dispară uşor. Nu mă a­şept să văd prea curând o elevare a gradului de educaţie şi înţelepciune, astfel încât să apară o conştiinţă publică imună la manipulare. Mai multă transparenţă în toate segmentele societăţii, o educaţie solidă şi continuă pentru creşterea raţiunii sau o conştientizare a populaţiei printr-un efort comun al corpurilor profesionale ar putea feri pe oricine de conspiraţionism sau manipulare.
Ana Magdin: Consideraţi că prin tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani, dar şi de la Revoluţie încoace, este o bătaie de joc şi un „noroi” aruncat peste memoria celor care şi-au pierdut viaţa pentru libertate în urmă cu 27 de ani, sau se continuă o luptă interminabilă, bazată pe interese meschine, pe orgolii nemăsurate şi pe o ură fără egal?
Claudiu Lucaci: N-aş face astfel de aprecieri sau analogii. În toţi aceşti ani s-a spus mereu că anumite gesturi sau comportamente ale unor conducători sau organizaţii politice desfiinţează câştigurile democratice de după 1989. Eu nu am această percepţie. În schimb, noi am ratat câteva clarificări esenţiale la nivelul societăţii. N-am adoptat o lege a lustraţiei, n-am deschis arhivele fostei Securităţi, n-am condamnat excesele trecutului, n-am construit elite şi n-avem un antidot la impostură. Ce vedem acum sunt efectele acestor erori de parcurs. Sistemul politic sau cel administrativ s-a dezvoltat pe aceste compromisuri, iar acum sunt puternic virusate. Ne imaginăm că România înaintează în acelaşi ritm cu restul statelor occidentale. Este o iluzie. De fapt, refuzăm să acceptăm că suntem în urma altora în multe privinţe. Nu doar în ceea ce priveşte nivelul de trai sau securitatea individului. Este greu de crezut că o conştiinţă civică se întăreşte în lipsa unor mecanisme de funcţionare şi control însuşite de toţi membrii societăţii. De aceea, vedem răbufniri de ură sau neîncredere.

2
Ana Magdin: Cum vă doriţi să arate România, cum o vedeţi prin ochii dvs de tânăr cu vise şi speranţe în această viaţă?
Claudiu Lucaci: Există un construct ideatic şi unul raţional. Cel ideatic este suma dorinţelor personale şi a valorilor pe care le am. De aceea mă feresc să spun în ce fel de Românie aş vrea să traiesc. Prefer să-mi imaginez cât poate să fie de apropiată această ţară de o societate atrăgătoare pentru orice cetăţean. Modelul meu preferat este SUA. Nu sunt naiv să cred că acolo este tot ce ţi-ai dori pentru a fi fericit. Dar pe scara valorilor morale şi al dezvoltării personale America rămâne un model funcţional cu garanţii solide. În schimb, până când România nu se desparte de trecutul său malign, speranţele unei refaceri morale şi etice sunt limitate. Trebuie să ajungem la un compromis între indivizii societăţii. Să valorizăm performanţa şi iniţiativa pozitivă. Să renunţăm la ipocrizie şi comportamente îndoielnice. Să respectăm legea şi legea să fie în beneficiul tuturor. Să construim o societate corectă şi capabilă să ne apere de orice tentaţii imorale. Nu sunt de acord cu personificarea instituţiilor şi nici cu zeificarea unor indivizi care devin pseudo modele pentru cetăţeni. Românii nu cred în zei, dar se roagă la „icoanele” corectitudinii politice. Până când nu vom cere socoteală în mod egal celor care au instrumentele să conducă ţara, nu vom ieşi din această stare de amăgire.

 

Ana Magdin: Ce vă doriţi pentru sufletul dvs, cum doriţi să fie viaţa dvs în România?
Claudiu Lucaci: Stările personale sunt într-o permanentă luptă cu raţiunea mea. Este o dispută des întâlnită în cazul persoanelor complexe şi cu un grad ridicat de moralitate. Mi-aş dori să am mai mult timp pentru citit cărţi sau privit filme. În plus, m-ar bucura să pot dezvolta proiecte personale, însă îmi ocup mare parte din viaţa cotidiană cu activităţi obişnuite care nu-mi provoacă mintea la introspecţie. Am sentimentul că atunci când România se va schimba va fi prea târziu pentru mine să mai asimilez plăcerea de a trăi împăcat cu efervescenţa ideilor mele.
Ana Magdin: Pe pagina dvs de socializare, aţi postat… „Ne cam jucăm cu focul prin România. Tot mai puţini oameni raţionali sunt prin jur!” Puteţi vă rog, să dezvoltaţi puţin această afirmaţie?
Claudiu Lucaci: Structural nu sunt un om conflictual. Mă adaptez mai greu la discursul urii sau la stări de război personal. Îmi provoacă repulsie orice manifestare iraţională şi mă feresc cât pot să fac judecăţi de valoare. Observ însă în societate o plăcere în etichetarea oricui ne displace, în execuţii publice sumare şi o ciondăneală pe mize minore. Din acest motiv, sunt predispus la acest sentiment de dezamăgire faţă de ceilalţi. Sunt prea mulţi conaţionali care nu pot evolua de la stadiul de raţiune primară sau instinctuală. Înţeleg că le este mai uşor să se exprime cu brutalitate, fără să acorde spaţiu mental unei minime reflecţii. Dar ceea ce observ este că odată cu trecerea anilor, formele de abrutizare socială se amplifică şi devin tot mai greu de izolat. Raţiunea este folosită în mod negativ şi în scopuri înşelătoare. Rareori văd discuţii bazate pe argumente şi dialog civilizat. Parcă am fi într-o stare permanentă de război. Iar mediul online este locul de întâlnire cel mai vizibil pentru creierele încinse. Şi din păcate, acesta îi radicalizează cu fiecare zi care trece.

 

Ana Magdin: Aveţi una dintre cele mai interesante emisiuni din TVR! Cum merg lucrurile la Televiziunea Naţională?
Claudiu Lucaci: Emisiunea pe care o realizez – Ultima ediţie – este o moştenire TVR din vremurile cu succes la public. Încă mai rezistă ca brand, de peste 10 ani. Mi-am dorit mereu să fiu un creator de branduri şi nu un prestator de servicii jurnalistice. Din acest motiv, mă preocupă foarte mult felul în care ofer telespectatorilor informaţia. Caut mereu reţete inedite de dialog cu invitaţii şi mă raportez la formatele americane de dezbateri. Deocamdată asta este tot ce fac în TVR. Rămân cu memoria realizărilor şi neîmplinirilor din perioada în care am condus departamentul de Ştiri. Sunt satisfacut că am pus bazele unei organizaţii de ştiri solidă şi capabilă să ţină pasul cu provocările din piaţa audiovizuală. Dar despre aceste aspecte ar fi nevoie de un alt interviu.
Ana Magdin: De curând, am observat că promovaţi o carte, „Programarea binelui”! Vă rog să povestiţi care este povestea acestei cărţi, când a fost publicată şi ce conţine ea?
Claudiu Lucaci: Cartea este publicată de câţiva ani, dar am decis să revin cu promovarea ei după ce am realizat cât de actuale sunt evenimentele de atunci. Paradoxal, societatea românească se comportă ca un mecanism repetitiv.  Un scandal de acum câţiva ani se repetă cu alţi actori în zilele noastre. Pare că suntem un popor cu memorie scurtă şi selectivă. E suficient să citeşti relatările vremii şi vei vedea că drama, şocurile şi emoţiile sunt similare cu cele petrecute cândva în trecutul apropiat. M-am întrebat mereu de ce românii îşi consumă energiile în susţinerea sau respingerea unor oameni care în viaţa lor au demonstrat că sunt versatili, inconsecvenţi cu principiile enunţate odinioară? Nu găsesc decât o explicaţie: sunt obişnuiţi să fie minţiţi. De aici mi-a venit ideea, care nu este utopică, să explorez ipoteza ca omul să fie familiarizat de timpuriu cu gândirea pozitivă. Dar nu în sensul hedonist al rezultatului. Nu pentru starea sa de bine, ci în scopul definirii unui set comun de valori şi norme morale mai presus de orice formă de influenţare negativă. Când te programezi să atingi binele comun eşti mai adaptat la războiul pe care îl duci permanent cu ceilalţi, preocupaţi să obţină avantaje sau câştiguri personale. Până la urmă, acolo unde munceşti sau trăieşti o astfel de atitudine multiplicată şi în mintea altora poate duce la o transformare benefică.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Claudiu Lucaci: Mi-aş dori să fiu implicat în cât mai multe proiecte jurnalistice sau diplomatice cu românii din diaspora, dar se pare că în ultima vreme nu am reuşit sau nu m-am nimerit în conjunctura potrivită. Din evaluarea mea strict personală, cred că sunt prea puţine punţi cu aceştia. În afara unor programe  punctuale sau a unor construcţii instituţionale formale n-am identificat o politică publică eficientă pentru dezvoltarea diasporei ca un corp de elită ataşat României. Faceţi o comparaţie cu diaspora evreiască sau cea italiană din SUA şi veţi înţelege la ce mă refer. Mă gândesc la prietenii şi cunoştinţele mele din străinătate şi realizez că majoritatea suferă din cauza decuplării de ţară. Şi-ar dori să facă multe lucruri utile pentru România, dar li se pare că energiile lor nu sunt capacitate într-o direcţie sustenabilă dezvoltării unui flux continuu de cooperare între indivizi şi instituţii. Ca să înţelegi nevoile şi aşteptările românilor din Diaspora este necesară o permanentă conectare prin intermediul misiunilor noastre diplomatice cu cei dispuşi să participe la întărirea sentimentului de încredere şi reuşită. Probabil că este momentul pentru o dezvoltare mult mai impetuoasă a diplomaţiei româneşti spre acest tip de relaţie.

Vom fi din nou ce-am fost odată?

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Vom fi din nou ce-am fost odată?

Autor: George Petrovai

          

Nu e sigur că înfăptuirea „la virgulă” a generoaselor promisiuni pesediste din campania electorală va orienta țara pe calea progresului real. Nici nu-i cu putință acest lucru, atâta timp cât sporul producției interne (dacă există cu adevărat, de ce el nu este perceput în coșul zilnic al cetățeanului de rând?) arată strașnic de bine numai în statisticile oficiale, iar investițiile sunt mai mult decât penibile.

Așa că actualului guvern Grindragnea, îi rămâne la îndemână calea bătătorită, sigur-nesigură și extrem de perfid-oneroasă a împrumuturilor externe. Cu atât mai al dracului acuma când, prin străduința tuturor cârmuirilor postdecembriste, pe umerii slăbiți ai României deja apasă povara celor aproape 100 de miliarde dolari și când este bine știut că a împrumuta bani doar pentru a putea cumpăra grosul alimentelor și a face față celorlate nevoi (furtișaguri subtile sau fățișe, lefuri și pensii), se cheamă a submina viitorul nației și al țării prin apocaliptica forță rezultată din înfrățirea imposturii cu necinstea politizată și trădarea programată.

Și nu proteicul PSD a fost la butoanele puterii cel mai mult timp în acest catastrofal postdecembrism, deci nu el este tatăl baroniadei și al poligenocidului (financiar-economic, moral-spiritual, cultural-identitar) la care a condamnat actuala generație și Dumnezeu știe câte din generațiile următoare?…

Cu toate că țara era acceptabil industrializată și fără niciun sfanț datorie externă, totuși, cuplul Ceaușescu a fost învinuit de subminarea economiei naționale (sic!), apoi – în chiar ziua de Crăciun a fatidicului an 1989 – la iuțeală împușcat. Prin comparație (întregul complex economic național desființat și România prefăcută în colonie, datoria externă de circa 100 miliarde și alte mii de miliarde sfeterisite, milioane de români aduși la sapă de lemn și peste patru milioane dintre ei plecați în străinătate, educația în derivă, sănătatea biologică mai mult decât îngrijorătoare și cea moral-spirituală într-o stare alarmantă), ce-ar merita acești politruci/torționari postdecembriști, în primul rând ciocoii porecliți baroni, cu toții ieșiți din mantaua moscovito-bolșevică a lui Ion Ilici Iliescu?

Teamă mi-i că toate aceste firimituri aruncate boborului, bani fără acoperirea valorică dată de productivitatea muncii și un comerț exterior dinamic, vor genera o atare inflație, încât nu peste mult timp ne-om trezi din nou milionari. Dar milionari calici, căci vom intra în magazine cu geanta burdușită de bancnote și vom ieși din ele cu punga de alimente tot mai goală…

N.B. Atenție mărită din partea cetățenilor cu glagore la manevrele pesedisto-aldiste în ceea ce privește intenția spălării penalilor de păcate printr-o strâmbă lege a amnistiilor și grațierilor. Vasăzică un sfidător calcul politic de felul următor: Boborului i-am azvârlit un oscior de ros, iar noi ne vom face făcutele, cu biografiile înălbite și forțele într-ale ticăloșiei zdravăn întărite! Ne amintim că asta este marota pesediștilor și aliaților lor, pe care cu siguranță ar fi concretizat-o în urmă cu trei ani, dacă maculatul Victor Ponta ajungea președintele României…

(21 Ianuarie 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors