Rodica Elena LUPU

Doi tineri de succes cunoscuţi publicului internaţioanal, tenorul Romeo şi soprană Julia Saleno, sunt două voci de aur care l-au cucerit pe Placido Domingo. Pe 1 mai pot fi ascultaţi pe Broadway, unde vor susţine un concert de Ziua României în America – alături de cunoscuta artistă de folclor Lia Lungu şi alţi artişti de renume.

La festivalul organizat de 12 ani, de Ştefan Minovici, va participa delegaţia oficială a României care este invitată la ONU, de această dată condusă de ministrul mediului Lazlo Borbely, dar şi Simona Miculescu, ambasadoarea României la ONU împreună cu Primarul de la New York, Michael Bloomberg. Îndrăgiţii solişti, Romeo şi Julia Saleno au cucerit scenele internaţionale, nu doar prin interpretarea muzicii de operă, ci şi prin îmbinarea mai multor stiluri şi ritmuri din muzica internaţională modernă a anilor 60-70, extrem de apreciată.

Romeo şi Julia sunt cântăreţi profesionişti, dar ei formează primul cuplu de pop opera.Au absolvit Academia de muzică, apoi au urmat studii la New York sub îndrumarea Renatei  Scoto, a tenorului David Bender solist al New York City Opera şi Chearles Riecker, director al Operei Metropolitan.

Romeo şi Julia au câştigat numeroase premii la concursuri internationalede canto. Romeo Saleno este singurul tenor roman selecţionat la Washington DC în OPERALIA lui Placido Domingo, iar Julia a predat canto la New York şi a cântat în foarte multe ţări din lume.

Cei doi s-au îndrăgostit în anul 2002, în timp ce jucau Carmen şi Don Jose din Opera Carmen de Bizet, iar în timp scurt s-au căsătorit şi au împreună un băieţel. Nu-s de seama vorbele când nu se văd faptele – iar aici faptele spun totul.  Intâlnirea cu Romeo şi Julia Saleno e un transplant de tandreţe.

Rodica Elena LUPU

Bucureşti

26 mai 2011

NEMURITOR PRECUM POETUL

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2011

NEMURITOR PRECUM POETUL

Lui Mihai Eminescu

 

Autor: Rodica Elena Lupu

Te-am iubit sub plopii tăi

Când treceam în miez de noapte

Sau în plină zi pe-acolo

Te-am simţit că eşti aproape.

Pe malul lacului albastru

Visam la clipe de iubire

La marginea pădurii dese

Am răs şi-am plans de fericire.

Nemuritor precum poetul de aş fi

Cel ce-a cântat natura şi iubirea

Numai atunci sunt sigur că aş şti

Ce-nseamnă dragostea şi fericirea.

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.

     Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti,  in judetul Botosani, in acel triungi, dar nu al Bermudelor, ci in triunghiul Botosanilor, din acel minunat colt al Romaniei unde a vazut lumina zilei si Nicolae Iorga, si George Enescu. Luceafarul poeziei romaneşti a fost şi prozator şi jurnalist.

Înainte de a-şi continua studiile la Viena şi Berlin, la Blaj, in judetul Alba, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană.

Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român.

Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru.

Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.

Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor.

Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn

„Eminescu a dat poeziei românesti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spatiu si în timp si în care privirea cugetatorului patrunde pâna în punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pâna în conceptiile cele mai înalte ale ratiunii.” – Tudor Vianu

Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.

Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.

     Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de catre  Titu Maiorescu

 Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem.

„A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”,

Noi, românii, ne-am obişnuit să-l purtăm pe Eminescu cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale.

     Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. „Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure”, cum bine spune Nicolae Iorga.

Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.

De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.

Rodica Elena LUPU

Ianuarie 2011

 

GALA CELEBRITĂŢILOR ROMÂNIA-SPANIA, 2010

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2011

GALA CELEBRITĂŢILOR ROMÂNIA-SPANIA, 2010

 Autor: Rodica Elena Lupu

 

România, o ţară mai frumoasă ca o fotografie. Atât de nebalcanicul popor român fiinţează… Urmaş de romani, are ceva din spiritul latin, suficientă vervă şi destulă înclinaţie spre relativele plăceri lumeşti, este neistovit în veselie şi mare gurmand, trecătoarelor clipe le răspunde cu un „carpe diem”, insistă să-şi trăiască viaţa.

 

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, spaniolii pe Cervantes, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

 

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezi. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi.

 

Situat în sud-estul Europei, cu o populaţie de peste 21 milioane de locuitori, teritoriul României a fost locuit din timpuri străvechi. Strămoşii noştri sunt romanii şi limba noastră este de origine latină, înrudită cu franceza, spaniola şi italiana. România este în NATO şi în Uniunea Europeană. Faima României a fost dusă peste hotare de sportivii săi renumiţi: Ilie Năstase şi Ion Ţiriac la tenis, Nadia Comâneci şi ani la rând de echipa românească la gimnastică, Gheorghe Hagi la fotbal, Kati Szabo la atletism, cei de la handbal, baschet, volei, box, nataţie, canotaj, rugby, care au adus numeroase medalii de aur, argint şi bronz participând la diferite competiţii.

 

Munţii Carpaţi, Valea Prahovei unde se află Castelul Bran al legendarului Dracula şi mănăstirile din Moldova monumente intrate în patrimoniul UNESCO, Marea Neagră, Delta Dunării unică în Europa, Târgu Jiu cu complexul monumental care cuprinde „Coloana Infinitului”, „Masa Tăcerii” şi „Poarta Sărutului” ale sculptorului Constantin Brâncuşi, Transilvania cu aşezările sale medievale, oraşele Sibiu, Sighişoara, Braşov cu Ţara Bârsei, Alba Iulia şi Munţii Apuseni, Maramureşul şi multe altele atrag turişti români şi străin.     

 

Avem o ţară, o istorie deosebită,  suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa? E sfântă! În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Ore în şir pline de istorie şi de poezie şi nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care să vorbesc despre plaiurile noastre româneşti.

 

***

 

În Spania soarele straluceşte mereu, Alicante are 350 de zile însorite pe an, Mediterana este una dintre cele mai mari mări, iar oamenii… latini din cap până-n picioare şi cu cât mai la sud, cu atât mai latini, cred că cea mai bună definiţie care li se poate da e că… aplică cu multă sârguinţa zicala „Carpe Diem”. Pentru că e imposibil să vezi un spaniol încruntat, nu există problemă fără soluţie, mîine e altă zi… Spaniolii sunt foarte veseli! Dacă există o molimă de care omul nu se fereşte aici, aceasta este molima veseliei.

 

Spania, reprezintă tărâmul unde creşteau merele de aur ale lui Hercule şi de asemenea tărâmul care era considerat Raiul pe Pamant de arabi. iar pentru scriitorul Ernest Hemingway, Spania era o arena in care istoria se situa la graniţa dintre faptele eroice şi tragedia, când toreadorii sfidau moartea.

 

Din toate timpurile, Spania a rămas în ochii necunoscătorilor o ţară presărată cu mistere. Frumuseţea unică şi aşezarea sa geografică privilegiată, între Europa şi Africa, au făcut din această ţară, înca din antichitate, o răscruce, un punct de întâlnire între est şi vest. Diversitatea culturală, amestecul de civilizaţii care şi-au găsit aici un loc ideal, au lăsat în urma lor o cultură originală unică, un experiment admirabil.

 

Spania, atât de des cucerită, dar în final o cuceritoare, a reuşit să-şi adune dispersatele vestigii, într-o ţara modernă, ai cărei locuitori, mândri de trecutul lor, s-au decis să accepte şi provocările viitorului. Spania este o ţară variată şi foarte diferită: nordul umed şi verde; centrul şes, rar populat; coasta mediteraneeană fertilă şi strălucitoare; sudul (Andalusia)… cel mai renumit, uscat şi fierbinte, luminos ca vopseaua albă cu care sunt pictate casele; cele două arhipelaguri, Baleare şi Canare, ca două surori… În comparaţie cu oraşele istorice din Spania ca Toledo, Salamanca, Sevilla, Granada, Madridul este mai puţin spectaculos, dar monarhii au reuşit să formeze în timp o impresionantă colecţie de artă care constituie baza muzeului Prado şi principala atracţie turistică.

 

Astfel i s-a asigurat Madridului un loc privilegiat in circuitul cultural European, statutul de oraş al artei pe care-l merită cu prisosinţă capitala Spaniei.

 

Rodica Elena Lupu

Madrid, decembrie 2010

***

Mihaela ŞERBAN

GALA INTERNAŢIONALĂ A CELEBRITĂŢILOR

Proiectul internaţional al GALEI CELEBRITATILOR se desfaşoară cu succes peste hotare pentru sprijinul imaginii României, pentru a întării valoarea noastră la nivel internaţioanal şi pentru a demonstra încă o data faptul că România are oameni de succes pe fiecare continent al lumii!

Prima editie s-a desfăşurat în Italia la Roma, unde Directorul RAI,  Stefano Mensurati a fost încă odată alături de România, în calitate de premiat de aceasta dată, el fiind cel care a comentat la nivel internaţional: Revoluţia în anul 1989, apoi integrarea României în Uniunea Europeană!

După Italia, „Gala Internaţională a Celebrităţilor”, organizată de către Televiziunea Română, Professional Celebrity, Mihaela Şerban, cu sprijinul Departamentului Românilor de Pretutindeni s-a desfăşurat şi în Spania, vineri 3 decembrie 2010 în Salonul de Festivităţi al Facultăţii de Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Complutense din Madrid.

Gala „Celebrităţile Anului” se desfăşoară în România de patru ani timp în care a reuşit să aducă în atenţia publicului sute de personalităţi îndrăgite din toate domeniile de activitate. Începând cu anul 2010, aceasta se desfaşoară şi la nivel internaţional. În cadrul spectacolului de la Madrid, au fost decernaţi cu „Trofelul Celebrităţii” români şi spanioli care au contribuit la dezvoltarea relaţiei dintre România şi Spania, în special prin implicare socio-culturală, popularitate, activitate academică, jurnalistică şi economică.

Pe lista celor care au fost premiaţi s-au mai aflat, printre alţii, îndrăgitul cântăreţ Julio Iglesias, fotbalistul Iker Casillas, alături de alte personalităţi precum Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, cântăreţul Costel Busuioc, dirijorul Orchestrei Filarmonice a Universităţii din Alicante – Mihnea Ignat şi fostul mare fotbalist şi golgheter al Universităţii Craiova, Gică Craioveanu. Acesta a primit premiul pentru realizările sale atât în perioada cât a fost jucător în Primera Division, cât şi după retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal şi Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist român care are o statuie în Getafe. În prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta şi al postului de radio Onda Cero. Un premiu special, post-mortem, a fost acordat lui Valeriu Lazarov.

 

Invitatul de onoare al „Galei Internaţionale a Celebrităţilor-Spania 2010”, a fost Alteţa Sa, Leandro Alfonso de Bórbon Ruiz, unchiul Regelui Juan Carlos al II-lea al Spaniei care a fost prezent pe toată durata spectacolului. Acesta a mărturisit că premiul pe care l-a primit este unul special datorită relaţiei de excepţie pe care o are cu grupul de artişti români de la Madrid, mai ales că trofeul îi este decernat la scurt timp după momentul în care artistul plastic Romeo Niram a oferit un tablou nepotului Alteţei Sale, Prinţul Felipe de Asturias.

Cunoscutul şi îndrăgitul cântăreţ Julio Iglesias şi-a exprimat regretul că nu a reuşit să fie prezent la evenimentul de la Madrid, printr-o scrisoare adresată lui Octavian Bellu, Cristian Ţopescu şi Mihaela Şerban, subliniind că se simte onorat şi recunoscător pentru „Trofeul Celebrităţii” oferit. În scrisoare, Julio Iglesias aminteşte de prietenia şi dragostea care îl leagă de români încă din anul 1969, când regretatul realizator Valeriu Lazarov, unul dintre bunii prieteni ai artistului, l-a invitat să participe la Festivalul Cerbul de Aur, de la Braşov. De-a lungul carierei sale, Julio Iglesias a colaborat în nenumărate rânduri cu Valeriu Lazarov, pe care îl considera un geniu al televiziunii şi un foarte bun prieten. De fiecare dată când s-a întors în România, în 1999, 2007 şi 2008, Julio Iglesias a fost înconjurat de afecţiunea sinceră a românilor, simţindu-se ca acasă. După cum se arată în scrisoarea adresată de Julio Igesias, „Gala Internaţională a Celebrităţilor 2010” reprezintă pentru marele cântăreţ, ocazia de a le mulţumi din inimă românilor.

Aceleaşi cuvinte de mulţumire la adresa României a transmis şi o altă personalitate spaniolă, Fernando Fernández-Savater Martín, unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi contemporani spanioli care, a dedicat „Trofeul Celebrităţii” lui Emil Cioran, în apropierea comemorării centenarului său. Filozoful spaniol mărturiseşte în mesajul trimis faptul că adevăratul premiu şi stimulul decisiv pentru dezvoltarea sa intelectuală a fost întâlnirea cu opera marelui filozof român şi apoi cu Cioran personal, de care l-a legat o prietenie ce a durat mai bine de 20 de ani. Prin intermediul traducerilor operelor lui Cioran realizate de filozoful spaniol, Emil Cioran a fost un maestru pentru milioane de persoane care vorbesc limba spaniolă.

Iker Casillas Fernández, portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid și al selecţionatei naţionale de fotbal a Spaniei şi-a exprimat regretul că nu a reuşit să participe la festivitatea de premiere a „Galei Internaţionale a Celebrităţilor”, trofeul acestuia fiind ridicat de Emilio Butragueño Santos, fost jucător de fotbal spaniol, cel mai bine cunoscut după perioada petrecută la Real Madrid. Poreclit El Buitre („Vulturul”), tehnicul jucător a făcut parte din legendarul Quinta del Buitre alături de Manolo Sanchís, Rafael Martín Vázquez, Míchel și Miguel Pardeza.

Jurizarea premianţilor de la Madrid s-a efectuat la Bucureşti de către un juriu al cărui preşedinte a fost antrenorul de gimnastică, Octavian Bellu, „cel mai de succes antrenor din lume”, iar vicepreşedinte, senatorul şi omul de televiziune, Cristian Ţopescu, personalităţi române cunoscute. „Gala Internaţională a Celebrităţilor”- Spania 2010 a fost difuzată la nivel internaţional de Televiziunea Română, prezentată de către Mihaela Şerban iar traducerea în limba spaniolă a fost efectuată de jurnalistul, Fabianni Belemuski.

TROFEUL CELEBRITĂŢII

a fost acordat următoarelor personalităţi spaniole şi române, care au contribuit la dezvoltarea relaţiei dintre România şi Spania:

  • DISTINCŢIA DE ONOARE ŞI EXECELENŢĂ DIN PARTEA ROMÂNIEI

 

Alteţa Sa Regală, Don Leandro Alfonso de Bórbon Ruis

Este fiul regelui Alfonso XIII de Spania şi unchiul regelui Spaniei Don Juan Carlos. Căpitan de onoare a Gărzii Reales Tercios, alături de care a desfăşurat în ultimii doi ani numeroase proiecte de promovare a artiştilor români şi a culturii române în Spania. Mare admirator al operei lui Constantin Brancuşi, a sprijinit cunoaşterea marelui artist român în Spania. Altetea sa a spus: „Sunt alături de România, pentru că e o ţară frumoasă, cu oameni de succes, dar mai ales tineri ambiţiosi, iar acest lucru se vede acum şi mai mult  prin prezenţa acestei frumoase prezentatoare Mihaela Şerban, care promovează foarte bine succesul şi vorbeşte cu multă mândrie, emoţie şi sensibilitate despre ţara ei, dar şi despre Spania. Acest lucru m-a impresionat! Mulţumesc României pentru premiu şi voi fi mereu un susţinator al acestui program al succesului românesc, care a adus în această seară bucurie şi  spaniolilor, pentru că suntem premiaţi împreună. Mi se pare o idee extraordinară şi sperăm să ne revedem şi anul viitor. În plus sunt un admirator al unui mare artist român, Romeo Niram, care l-a pictat pe nepotul meu prinţul Felipe de Asturias. Admir seriozitatea artiştilor valoroşi care sunt aici în Spania…” În incheiere, Alteţa Sa Regală, a recitat o poezie care întărea înţelegerea şi dragostea dintre popoare, în cazul de faţă, înţelegerea dintre România şi Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ

 

Manuel Fuentes Cabrera – locotenet general, preşedintele Gărzii „Reales Tercios” din Spania. A contribuit la integrarea culturii române în Regatul Spaniol şi a desfăşurat numeroase proiecte sociale şi culturale în multe ţări ale lumii, iar cel mai mare aport pe care l-a adus României este faptul că a promovat lucrările artiştilor români la Casa Regală a Spaniei.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN PICTOR ROMÂN DIN DIASPORĂ

 

Romeo Niram – pictor. Locuieşte şi lucrează în prezent în Spania. Pe lângă activitatea artistică, este implicat în mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor româneşti şi de crearea de legături artistice şi culturale între România, Israel, Spania şi Portugalia. Este fondatorul mai multor publicaţii de artă şi cultură românească în afara ţării.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN SPANIA

 

Miguel Angel Galán Segovia – locotenent colonel în Garda Reales Tercios din Spania.

Este şi directorul Editurii Niram Art din Madrid, editură care a adoptat în linia editorială, promovarea marilor personalităţi ale României.

DIPLOMAŢIE

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ DE SUCCES

 

Maria Ligor – Ambasadorul României în Regatul Spaniei. Pe parcursul mandatului său a întărit relaţiile diplomatice dintre Spania şi România şi a acordat sprijin de excepţie comunităţii româneşti din Regatul Spaniol.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DIPLOMATICĂ

 

Petre Constantin – Consulul României la Madrid. Diplomat de exceptie, colaborează cu instituţiile spaniole în vederea integrării românilor în Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ACORDAT COMUNITĂŢILOR ROMÂNEŞTI ÎN DIASPORA

 

William Brînză – deputat în Parlamentul României. Primul politician român care a perceput că cea mai sigură cale de integrare a României în Uniunea Europeană se realizează prin intermediul artei şi culturii.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS DIASPOREI ROMÂNE

 

Eugen Tomac – secretar de stat pentru românii de pretutindeni în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Polititcian, istoric şi jurnalist român.

Cezar Patriche – ministru-consilier al Economiei României în Spania

Bogdan Iosif – Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului României în Spania

SPORT

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN PORTAR DIN LUME

 

Iker Casillas Fernández. Portarul titular al clubului de fotbal spaniol Real Madrid şi al selecţionatei naţionale de fotbal a Spaniei. Desemnat cel mai bun portar al lumii în 2008, 2009 şi 2010. Iker Casillas a fost reprezentat de marele fotbalist al lumii Emilio  Butragueno – fost atacant ala echipei Real Madrid. În cadrul galei, Emilio Butragueno a spus: „Mi se pare o idee absolut minunată această gală şi felicit România şi iniţiatoarea Galei Celebrităţilor Ramâno-Spaniole, pe prezentatoarea Mihaela Şerban şi pe ceilalţi organizatori. Aşa cum a spus Alteţa Sa Regală, este o idee minunată şi cu siguranţă şi noi spaniolii avem ce învăţa de la români. Prin realizarea acestui frumos proiect ne-aţi luat-o înainte cu promovarea tradiţiei şi a valorilor naţionale! Transmit felicitări  Guvernului Român şi domnilor Octavian Bellu, Cristian Ţopescu şi sportivilor din România!”

Fiind întrebat de prezentatoare dacă a contracarat într-un meci vreo minge venită de la Gheorghe Hagi, Emilio Butragueno a spus: „Mă cunosc bine cu Hagi, este un mare jucător pe care-l respect şi îl apreciez, iar relaţia noastră este foarte bună, dar nu am avut ocazia să-i pasez nicio minge lui Hagi! Sunt aici pentru a ridica premiul lui Iker Casillas, deoarece are meci şi transmit un mesaj de mulţumire şi respect şi din partea lui. Felicit înca odată România şi gala din această seară!”

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN FOTBALIST ROMÂN AL TUTUROR TIMPURILOR

 

Gheorghe Hagi, fost fotbalist român, supranumit „regele fotbalului românesc” şi „Maradona din Carpaţi”. Este cel mai bun marcator din istoria naţionalei României cu 35 de goluri înscrise. Fotbalist şi antrenor, este printre cei mai buni fotbalişti din lume. A jucat şi la echipa Clubului de Fotbal Real Madrid şi Barcelona.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ SPORTIVĂ

 

Gheorghe Craioveanu. A primit premiul pentru pentru realizările sale atât în perioada cât a fost jucător în Primera Division, cât şi după retragerea sa de pe teren. El a jucat la Real Sociedad, Villarreal şi Getafe. Craioveanu este singurul fotbalist român care are o statuie în Getafe. În prezent, este comentator sportiv, analist al postului TV La Sexta şi al postului de radio Onda Cero.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN CAMPION DE KICK-BOXING

 

Emil Pop – Campion european la Kick-Boxing. Trăieşte în Spania din anul 2003 iar în 2009 a obţinut pentru Spania titlul de campion european la Kick-Boxing. În 2010 i s-a oferit cetăţenia spaniolă pe care a refuzat-o, deoarece doreşte să concureze sub drapel românesc.

CULTURĂ

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU SPIJINUL ADUS INTELECTUALILOR ŞI ARTIŞTILOR ROMÂNI ÎN SPANIA

 

Horia Barna – profesor, traducător, editor, ex-director ICR Madrid. Este un intelectual de referinţă. Înzestrat şi cu un simţ managerial aparte, ancorat în realitatea societăţii spaniole. A reuşit să transforme în scurt timp instituţia pe care o condus-o într-o adevarată rampă de promovare a culturii româneşti din Spania.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS INTELECTUALILOR ŞI ARTIŞTILOR ROMÂNI ÎN SPANIA

 

Joaquín Garrigós Bueno – doctor honoris causa, fost director al Institutului Cervantes din Bucureşti. Licenţiat în Drept şi în Filologie Hispanică la Universitatea din Murcia, a fost numit Doctor honoris causa de Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este cel mai cunoscut interpret şi traducător al limbii române. A tradus 40 de cărţi din română în spaniolă şi a prezentat publicului spaniol autori celebri precum Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu, Mihail Sebastian, Liliana Popescu, Varujan Vosganian. Datorită contribuţiei sale, opere nemuritoare ale literaturii în limba română există astăzi în casele cetăţenilor spanioli.

  • PREMIU DE EXECELNŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ CULTURALĂ

 

Rodica Elena Lupu – poetă şi scriitoare consacrată. Licenţiată în ştiinţe juridice, a publicat numeroase volume de proză şi poezie, precum şi eseuri şi povestiri în reviste din România şi din străinătate. Este membru de onoare al unor asociaţii interculturale din Nürnberg şi Quebec şi membru al Academiei de Stiinţe, Literatură şi Arte (ASLA – Oradea), redactor Radio Diaspora S.U.A, redactor Radio V.I.S. Germania, colaborator “Curentul International” (SUA), apare in Enciclopedia Personalitatilor din Romania 2006, nominalizata la Gala Celebrităţilor „Femei de succes 2009”, secţia Cultură şi Premiul Special Gala Celebrităţilor România, Cultură, iunie 2010.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU ACTIVITATE DE SUSCCES

 

Valentin Potrivitu – promotor cultural. Preşedintele Asociaţiei „Por Que No”, organizator a numeroase concerte, piese de teatru, expoziţii, cu scopul de-a revigora imaginiea României.

MUZICĂ

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ MUZICALĂ

 

Julio Iglesias – cântăreţ spaniol. Părinţii lui, Dr. Iglesias Puga şi Maria del Rosario au avut grijă ca fiul lor Julio, să studieze dreptul la Universitatea Complutense din Madrid.  Nu şi-a putut insă termina studiile din cauza unui accident de maşină ce l-a lăsat paralizat, moment în care a realizat că cea mai bună metodă de a-şi canaliza durerea morală şi fizică e să se închidă în minunata lume a muzicii. Totul a început atunci când internat în spital, a primit o chitară de la medicul care-l îngrijea. Aşa a început fulminanta sa carieră care se întinde pe o periodă respectabilă de 40 de ani încununaţi cu numeroase albume răsplatite cu aur, platină şi numeroase distincţii, uneori unice în lume.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA MUZICALĂ

 

Costel Busuioc – tenor. A devenit celebru în urma emisiunii Hijos de Babel, emisiune concurs dedicată imigranţilor stabiliţi în Spania şi unde Costel Busuioc a câştigat concursul în 2008. Rezultatul a implicat încheierea unui contract între acesta şi casa de discuri Sony. Costel Busuioc a multumit pentru premiul acordat şi a interpretat live o arie din repertoriul sau, aplaudat frenetic de publicul numeros care se afla in sală.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN DIRIJOR AL ANULUI

 

Mihnea Ignat – director al Filarmonicii Universităţii din Alicante. Dirijor titular şi directorul artistic al Orchestrei Filarmonice a Universităţii din Alicante încă de la înfiinţarea acesteia. Anul acesta a primit Premiul Special al Filarmonicii Toscanini din Italia, în cadrul celei de-a IX-a ediţii a Concursului Internaţional de Dirijat Orchestra „Arturo Toscanini”, organizat la Parma, Italia. Dirijorului român i-a fost decernat acest premiu în unanimitate de voturi. Concursul „Arturo Toscanini” este una dintre cele mai prestigioase competiţii internaţionale de specialitate.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERĂ COMPLEXĂ-ACTORIE, TELEVIZIUNE, MUZICĂ

 

Geraldine Larrosa Innocence – cântăreaţă. Cântăreaţă, actriţă şi prezentatoare de televiziune, franco-spaniolă. Discurile sale s-au bucurat de mare succes în Spania, Anglia, Lisabona, Statele Unite ale Americii şi Japonia. În prezent este implicată într-un proiect muzical cu România, urmând ca anul viitor să susţină o serie de concerte în ţara noastră.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ ARTISTICĂ

 

Nicu Covaci – cântăreţ, compozitor şi liderul formaţiei Phoenix. Este o legendă vie a muzicii româneşti. În anul 1962, a fondat formaţia Phoenix care s-a bucurat întotdeauna de mare succes în România şi peste hotare. Nicu Covaci, liderul formaţiei, este muzician, pictor şi grafician. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitarişti rock din România generaţiei sale. În prezent locuieşte în Spania.

CRITICĂ ŞI ARTĂ

 

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS CULTURII ROMÂNE

 

Mercedes Monmany – critic literar. Este specializată în literatura contemporană şi est-europeană în special. A participat la numeroase evenimente legate de operele unor scriitori români consacraţi precum Eliade, Cioran, Ionesco sau Norman Manea. În ultimul deceniu, Mercedes Monmany, o persoană specială şi generoasă, a avut o contribuţie colosală în promovarea operelor marilor scriitori români în Spania.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN CRITIC DE ARTĂ

 

Dan Caragea – critic de artă, critic literar, fondator al Galeriei de Arte Nicole Blanco. Publicist, eseist şi traducător român, doctor în psihologie, specialist în lingvistică computaţională. A coordonat ca director pentru Spania şi Portugalia, un proiect pionier în primul soft de inteligenţă artificială care a revoluţionat analiza unui text. A fondat Galeria Nicole Blanco din Madrid, care a oferit un real sprijin artiştilor din spaţiul european.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SUSŢINEREA ARTEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI

 

Antonio Calderón de Jesús – analist şi critic de artă, proprietarul Galeriei Artejescal din Madrid. Promotor cultural, critic şi analist de artă. În 2006 a demarat un amplu proiect de promovare în Spania a artiştilor din România. A realizat numeroase filme documentare despre artă şi artiştii din România, a organizat în Spania expoziţii de pictură şi sculptură aparţinând artiştilor români şi a participat la evenimente culturale menite să promoveze arta şi cultura română în Spania. Galeria Artejescal pe care o conduce, reprezintă o serie de artişti români din Spania şi România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CEL MAI BUN ISTORIC ŞI CRITIC DE ARTĂ

 

Lara Gala – istoric şi critic de artă în cadrul Universităţii Complutense din Madrid. Printre numeroasele proiecte a inclus fotografi şi pictori români, a publicat cronici despre lucrările lor în reviste de specialitate din Spania. A participat la o serie de evenimente care vizau promovarea artei şi culturii române în Spania.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERA ARTISTICĂ

 

Bogdan Ater – artist plastic. Artist plastic complex, fotograf cu numeroase expoziţii în întreg spaţiul european, cu un mare impact în presa de specialitate, figură marcantă a artei contemporane în Spania. În 2009 a executat pentru Prinţii de Asturias, o sculptură, „Poarta Sărutului din Asturias”. Bogdan Ater este promotor cultural, organizatorul a numeroase evenimente de promovare a artei şi culturii române în spaţiul iberic şi nu numai.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS POEZIEI ROMÂNEŞTI

 

M.i.e.d.h.o. – artist plastic. Artist plastic şi fotograf spaniol, absolvent al Academiei de Artă din cadrul Universităţii Complutense din Madrid. A creat ciclul de lucrări numit „Mihai Eminescu”, care are la bază poezia poetului naţional român.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE CULTURALĂ ŞI ARTISTICĂ

 

Tudor Şerbănescu – artist plastic. Pictor român reprezentat de galeria „ArteJescal” din Madrid, editor, fondatorul Centrului „Pro-Arte”, care a avut o bogată activitate în manifestările artistice româno-spaniole, organizând expoziţii de pictură, fotografie, lansări de carte, evenimente muzicale, conferinţe, dezbateri culturale şi artistice.

TEATRU

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DESFĂŞURATĂ LA NIVEL INTERNAŢIONAL

 

Lorenzo Mijares – directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona. Fondatorul şi directorul Companiei de Teatru de Hemoficción din Barcelona, curent de avangardă de mare succes în Europa şi Statele Unite ale Americii. La cea de a patra Ediţie a Festivalului de Teatru de Hemoficción a inclus şi România pe lista ţărilor în care compania sa susţine reprezentaţii. Festivalul se desfaşoară la Barcelona, Madrid, Roma, Berlin, New York, Roterdam, Paris, Lisabona şi Bucureşti. Piesele au fost traduse şi vor fi puse în scenă în limba română.

ÎNVĂŢĂMÂNT

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU SPRIJINUL ADUS ROMÂNIEI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR

 

José Antonio Himénes de las Heras – vice-decanul Facultăţii de Ştiintele Comunicării – Universitatea Complutense Madrid. Este iniţiatorul tratatului de colaborare dintre Universitatea Complutense din Madrid şi Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca oferind astfel, studenţilor români posibilităţi privilegiate în câmpul investigaţiilor de doctorat.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ DIDACTICĂ

 

Ioana Zlotescu Simatu – profesor de istorie universală. Predă Istoria Universală la Facultatea de Ştiinţe ale Informării şi este funcţionar al Corpului Tehnic din Ministerul Culturii spaniol din 1978. A fost directoarea Institutului Cervantes din Bucureşti. A editat şi coordonat Operele Complete ale lui Ramón Gómez de la Serna, a publicat articole, recenzii şi prefeţe şi a luat cuvântul la numeroase congrese internaţionale. A tradus în româneşte volumele Stupul de Camilo José Cela şi Trei romane exemplare, precum şi un Prolog de Miguel de Unamuno.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA CARIERĂ UNIVERSITARĂ

 

Cătălina Iliescu Gheorghiu – profesor universitar şi directorul Centrului Cultural al Universităţii din Alicante, preşedinta Asociaţiei Culturale ARIPI. Prin intermediul instituţiilor pe care le conduce a desfăşurat proiecte de integrare a românilor şi a culturii române în Spania.

SCRIITORI

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU CARIERĂ COMPLEXĂ

 

Fernando Fernández-Savater Martín – scriitor, filozof, dramaturg, romancier. Cel mai cunoscut filozof spaniol contemporan, eseist, romancier şi dramaturg. A facut parte din mai multe organizaţii care militează pentru pace, împotriva terorismului. Îi aparţine meritul de a-l prezenta pe Cioran publicului spaniol prin teza sa de doctorat „Eseu despre Cioran” care a fost interzisă în timpul dictaturii lui Franco.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU PROMOVAREA ARTEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI

 

Fabianni Belemuski – scriitor, jurnalist, director al revistei Niram Art. Absolvent al facultăţii Ştiintele Comunicării din cadrul Universităţii Complutense Madrid, director al revistei „Niram Art”, autor al volumului de proză „El Capitan NoSeke”. A scris nenumarate articole despre artă şi cultură în publicaţii din Spania. A primit premiul pentru promovare culturală acordat de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia, în 2009.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA CULTURALĂ DE SUCCES

 

Héctor Martínez Sanz – scriitor, filozof şi directorul Revistei Madrid en Marco. Este autorul cărţii Pentagon, un eseu despre personalităţile marcante ale culturii române şi universale (Eliade, Brâncuşi, Cioran, Tzara şi Ionesco) şi al romanului Mihai şi Veronica, roman centrat pe figura poetului Mihai Eminescu. Este autorul a numeroase articole, critici literare şi de artă, eseuri despre artişti şi scriitori români în presa din Spania şi internaţională. În martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de către Institutul Cultural Român Madrid, iar în iunie a primit trofeul pentru critică oferit de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CEA MAI TÂNĂRĂ SPERANŢĂ A POEZIEI ROMÂNEŞTI

 

Maria Teodora Miclea. O adolescentă de 15 ani, considerată una dintre cele mai tinere poete bilingve din lume. Activitatea sa poetică a început la vârsta de 12 ani, când şi-a văzut pentru prima oară publicate versurile în revista Origini, ocazie cu care a câştigat premiul „Tinere Talente” oferit de Ambasada României din Spania. La 13 ani şi-a lansat prima carte, iar în prezent editura spaniolă „Antigona” pregăteşte lansarea celui de al doilea volum al tinerei poete românce, cu o prefaţă semnată de scriitorul şi filozoful Héctor Martínez Sanz, carte însoţită de ilustraţii executate de artistul plastic spaniol Javier Mourillo.

JURNALISM – TELEVIZIUNE

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ ÎN JURNALISM

 

Kasandra Kalmann Năsăudean – important jurnalist român din diasporă. Editor pentru Spania a publicaţiei româno-americane „Gândacul de Colorado” din USA, Redactor al „Radio Diaspora” din USA, Redactor şef al publicaţiei în limba română „Român în Lume” din Spania. A construit prin articolele şi emisiunile sale radiofonice, o trainică punte de legătură între românii din Statele Unite, cu cei din Spania şi din România. Militează pentru păstrarea nealterată a limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti în diaspora. Colaborează în acest sens cu diverse organizaţii şi alte publicaţii din lume şi din ţară.

  • PREMIUL DE EXCELENŢĂ (POST-MORTEM) PENTRU CEL MAI BUN PRODUCĂTOR ROMÂN DE TELEVIZIUNE AL TUTUROR TIMPURILOR

 

Valeriu Lazarov – fost director general şi consilier al televiziunii Telecinco din 1985 până în 1994 şi un celebru realizator al Televiziunii Spaniole în anii 1970.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ ÎN TELEVIZIUNEA SPANIOLĂ

 

Echipa emisiunii Babel-Antoni Font. Emisiunea Babel se difuzează la TVE (Televiziunea Spaniolă) în fiecare duminică, începând cu ora 12:00. Scopul emisiunii este prezentarea aspectelor din viaţa imigranţilor din Spania. Este emisiunea care se bucură de cel mai mare succes în Spania.

ADMINISTRAŢIE ŞI AFACERI

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA ROMÂNIEI ÎN SPANIA

 

Paulina Mircea – preşedinta Camerei de Comert, Industrie şi Turism Ramâno-Spaniole din Madrid. A creat o importantă punte de colaborare comercială între Spania şi România, favorizând dezvoltarea relaţiilor bilaterale între cele doua state, ce au culminat cu importante investiţii spaniole în România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU DEZVOLTAREA RELAŢIEI DE AFACERI ROMÂNIA-SPANIA

 

Mirko Maschio – ambasador de pace pentru România.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ ÎN AFACERI

 

Ruxandra Ulici Focşa – proprietar al restaurantului „Acasă”, câştigătoare a numeroase premii culinare. Restaurantul „Acasă” este un local cu specific românesc, care a devenit un local de referinţă în toată comunitatea Madridului. Restaurantul a găzduit personalităţi celebre, printre care şi pe preşedintele României, domnul Traian Băsescu.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU CARIERĂ ADMINISTRATIVĂ

 

Florin Găiseanu Tutuleasa – preşedinte al Camerei de Comerţ, Industrie şi Turism Româno-Spaniole din Catalunya. A întreprins numeroase activităţi pentru promovarea turismului românesc în Spania şi a facilitat dezvoltarea investiţiilor spaniole în România.

  • PREMIU DE EXCELENŢĂ PENTRU DEZVOLTAREA AFACERILOR ROMÂNEŞTI ÎN SPANIA

 

Nelu Bârsan – om de afaceri. Antreprenor de succes în Alcalá de Henares, Spania. A sprijinit formarea echipei de fotbal F.C. Alba-Alcalá de Henares precum şi înfiinţarea unei biserici româneşti în localitatea spaniolă.

  • PREMIU SPECIAL PENTRU SPRIJINUL ADUS INTEGRĂRII

 

Miguel Fonda Ştefănescu – preşedintele FEDROM. Preşedintele fondator al FEDROM, prima federaţie ce cuprinde asociaţii de români din Spania. A contribuit prin proiecte esenţiale la integrarea românilor în societatea spaniolă. O persoană care cucereşte prin modestia sa, seriozitatea şi dorinţa de a sprijini dezinteresat comunitatea românească din Spania.

  • PREMIU DE EXECELENŢĂ PENTRU ACTIVITATEA ADMINISTRATIVĂ ADUSĂ ÎN SPRIJINUL ROMÂNILOR

 

Agustín Gonsáles Plasensia – director emigraţie în cadrul Primăriei Coslada. A fost implicat activ în integrarea socială şi culturală a comunităţii româneşti din Comunitatea Madridului. În martie 2010 a fost distins cu premiul „Amicus Romaniae”, decernat de către Institutul Cultural Român Madrid.

JUSTIŢIE

  • PREMIU SPECIAL PENTRU PRIMUL AVOCAT ROMÂN ÎN SPANIA

 

Gianina Ionela Palade – avocat. Primul avocat român care a intrat în baroul avocaţiilor din Madrid. A sprijinit constant membrii diasporei româneşti din Spania.

***

Gala Celebrităţilor Româno – Spaniole s-a încheiat la stilatul restaurant madrilen „Acasă”, unde gazda, Ruxandra Ulici Focşa, a oferit invitaţilor preparate româneşti iar cantecele populare interpretate de Mariana Birica şi de alţi cântăreţi români talentaţi stabiliţi în Spania au mângâiat inimile tuturor.

„Multa Sed Multum” – Multe dar Bune

Posted by Stefan Strajer On January - 3 - 2011

 „Multa Sed Multum” –  Multe dar Bune

 Interviu cu maestrul Dan Iordăchescu

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Rodica Elena Lupu: Bine aţi venit,  maestre!

Dan Iordăchescu: Bine v-am găsit!

R.E.L: Deşi este o vreme tare mohorâtă, maestrul Dan Iordachescu a promis şi nu a uitat întâlnirea noastră. Ce mai face maestrul Dan Iordachescu?

D.I: Face foarte bine! Mă bucur că ne-am întâlnit două suflete, două minţi şi amintiri.

R.E.L: În primul rând vreau sa văi mulţumesc din suflet că aţi acceptat sa stăm de vorbă, să-mi acordaţi acest interviu.

 

D.I: Cu dumneavoastră stau de vorbă oricând cu mare plăcere.

R.E.L.: Acum cateva zile am asistat la acoradea premiilor Oscar, 2010, celor mai de seamă români iar unul dintre aceştia a fost Dan Iordăchescu.

D.I.: Au fost 8 premiaţi cu Oscar. Ştiţi că Oscar se numea românul care, acum 64 de ani a executat statuia care îi poartă numele. El a dat, prin nepotul său, permisiunea României ca statuia să se ofere aici la noi şi să se numească “Oscar Românesc de Excelenţă”. Toată lumea ştie ce e un Oscar, adică o premiere pentru tot ceea ce ai făcut bun în viaţă. Am fost foarte fericit pentru că am fost desemnat unul dintre cei cărora li s-a acordat acest premiu.

R.E.L: Şi merită pe deplin această distincţie maestrul Dan Iordachesc aşa cum aţi meritat şi alte distincţii pe care vă rog să le enumeraţi dumneavoastră.

 

D.I.: Decoraţii, distincţii şi ordine su fost: Artist Emerit al României (1963), Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1964), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1968), Medalie jubiliară InterKoncert Budapesta 1983, Ordinul Steaua României în rang de Comandor (2000), Ordinul Muncii, Medalia de aur “In Memoriam George Enescu” (2005), Profesor Honoris Causa al universităţii Babeş-Bolyai din Cluj ( 06 aprilie 2005 )

R.E.L.:. Aş vrea să le spunem cititorilor noştri că în anul 2010, aţi fost desemnat Cetăţean de Onoare al oraşului Drobeta Tr. Severin, al oraşului Bucureşti iar în luna ianuarie 2011 următorul oraş care vă acordă Cetăţenia de Onoare este Cluj Napoca.

D.I.: Aşa este, şi mai sunt Cetăţean de Onoare al oraşului Salonic, Grecia (1981), “Aquila de Tlatelolco” – Mexico City (1980), Cetăţean de Onoare al oraşului Pellare – Salerno, Italia (1988), Cetăţean de onoare al românilor din Los Angeles, Cetăţean de onoare al comunei Hlipiceni, jud. Botoşani (2005). Vreau să vă mai spun că sunt mândru că sunt român, aşa cum de altfel am fost peste tot în lume. Eu, mi-am respectat ţara şi neamul oriunde m-am aflat.

R.E.L: Nicăieri nu e mai bine ca acasă. Spuneţi-mi vă rog, în familie a mai cântat cineva?

D.I.: Mama a fost cea care mi-a transmis moştenirea, Rodica. Şi tata contează, dar mama avea un success deosebit atunci când interpreta la Iaşi, “Eu sunt Barbu Lautarul”. Măicuţa mea a fost învăţătoare la Şcoala Normală din Iaşi iar tata professor de fizico-matematici. În ceea ce mă priveşte, vreau să spun că am venit de undeva din văzduh, din infinit, datorită mamei. Ea, măicuţa mea iubită, mi-a transmis acest har al Tatălui Ceresc. Repet, bineinţeles că si tata a contribuit, dar mama este cea mai devotată iubire, iubirea care mi-a dat senzaţia că am venit din infinit o datorez ei. Am iubit-o pe mama enorm. Mama venea des la mine şi de fiecare dată cănd interpretez sau ascult  “A venit aseară mama”, lacrimile mi se preling pe obraz. De fapt romanţa întotdeauna eu am interpretat-o plângând.

R.E.L: Aşa mi se întâmplă şi mie. Aş vrea să le spunem cititorilor unde a văzut lumina zilei maestrul Dan Iordachescu.

D.I.: Eu m-am născut la 2 iunie 1930, la Vânju Mare, judeţul Mehedinţi, şi asta pentru că tata a chemat-o acolo pe mama de la Hlipiceni, ea fiind însărcinată cu mine în luna a opta.

R.E.L: Multă sănătate şi ani mulţi plini de bucurii să aveţi şi de acum înainte!

D.I: Mulţumesc, la fel vă doresc şi eu! Imediat după ce mama m-a născut ne-am întors acasă. Eu sunt moldovean de fapt, de la Hlipiceni, care face parte din triunghiul Botoşanilor, nu al Bermudelor (râde). Vreau să-ţi spun că acesta este triuinghiul măreţ, pentru că, de la Botoşani vine Nicolae Iorga, apoi la 20 de kilometri este Ipoteştii lui Mihai Eminescu şi mai jos puţin sunt Livenii lui George Enescu. Este un triunghi decisiv pentru neamul românesc. Cine nu cunoaşte acest colţişor de pământ românesc, de unde vin cei trei, nu cunoaşte România, nu cunoaşte spiritual divin lăsat de Dumnezeu în acest ţinut românesc. Realmente Rodica, aici a fost şi este un ţinut prolific.

R.E.L: Aşa este, iar cei trei oameni de mare valoare ai noştri, alături de care se află  marele nostru baritone Dan Iordăchescu, au dus faima Românieri până departe şi nu putem decât să vă mulţumim. Vă rog să le spuneţi cititorilor noştrii despre drumul parcurs în muzică.

D.I.: Până a ajunge la prima arie interpretată de mine vreau să se ştie că mi s-au prezis încă din pântecul mamei călătoriile. M-am nascut la termen şi totdeauna am fost la termen cu toate. Pe vremea aceea tata, George Iordăchescu, era inspector şcolar şi inspecta şcolile din ţară. Mama era însărcinată cu mine în luna a opta şi a fost chemată de tata la Vânju Mare, în Mehedinţi. Trecând prin Bucureşti cu mine în pantecele ei, mama şi tata s-au dus la Ateneul Român, unde au găsit la bilete în plus două locuri, pentru concertul marelui bariton Tita Ruffo, născut tot în iunie ca şi mine, dar in 9 iunie 1877. Acest mare artist a venit din Italia pentru concertul special din 18 mai 1930. Deci cu două săptămâni înainte de a mă naşte,  părinţii mei l-au cunoscut pe Tita Ruffo, care i-a spus mamei: “Îl naşti bariton.”

R.E.L.:Şi aşa a fost.

D.I.: Apoi, pe la opt luni, mi s-a spus de către bunica mea Maria şi de către mama, că atunci cand am pronunţat prima dată cuvântul preaiubit mama, am cântat, nu am rostit acest dulce cuvânt. Iar tatălui meu când a venit acasă la Lipiceni de la Iaşi, i-am spus tata, pe un ton mai altfel, aşa ca în limba aceea de la opt luni. Dumnezeu să le ţină sufletul în paradis părinţilor mei că m-au educat bine! Chiar dacă tata a fost mai sever, nu-I nimic, bine a făcut!

R.E.L. Aşa erau părinţii noştri, odihnească-se în pace! Au ştiut cum să ne educe şi nu putem decât să le mulţumim. Aţi început aşadar să călătoriţi de mic.

D.I.: Am inceput să călătoresc de mic de la Vânju Mare la Lipiceni, la Bozovici în Caraş Severin, apoi la Iaşi. Dar călătoriile mele au început după ce am intrat la Ansamblul C.C.S., unde am debutat în anul 1949, cu „Balada” lui Mihăilescu-Toscani. Spun la Ansamblul C.C.S. (Consiliul Central al Sindicatelor), din punct de vedere naţional, pentru că „Balada” am cântat-o şi în Finlanda, în anul 1949.

R.E.L.: Ulterior, activitatea s-a desfăşurat an de an, zi de zi, la Ansamblul C.C.S. din1949 – 2002, şi la Ansamblul S.P.C. (Sfatul Popular al Capitalei), în perioada 2002-2006, unde ai înfiinţat personal stagiunea de spectacole şi concerte de operă. Ai continuat apoi ca prim-solist al Operei Române din Bucureşti (1956 – 1988). Între 1978 – 1988 ai fost şi prim-solist al Filarmonicii de Stat „George Enescu”.

D.I.: Văd că ştiţi totul despre mine. Activitatea mea lirică a continuat an de an şi în concerte şi în spectacole la Opera Română din Bucureşti, la alte teatre de operă din alte state şi oraşe, până în prezent.

R.E.L.. Ştiu multe, dar cel mai bine ştiţi dumneavoastră. Aţi debutat ca actor în “Le Médecin malgré” în româneşte „Doctor fără voie”,  de Molière, o comedie clasică – farsă în trei acte, care a fost jucată pentru prima dată în 6 august 1666 la Théâtre du Palais-Royal, Paris..

D.I.: Da, mai întâi am urmat Facultatea de Teatru din Iaşi iar debutul scenic a fost la 18 ani, în 1948, la celebrul Teatru Naţional din Iaşi, în “Doctor fără voie” unde îl jucam pe bătrânul Geronte. Acest rol ar fi trebuit acum să-l joc, dar aşa a fost să fie, l-am interpretat atunci, la 18 ani. Parteneri mei de atunci erau în rolulu lui Zganarel, Octavian Cotescu şi mai jucau în piesă Petrică Gheorghiu şi Tatiana Iekel, iluştrii scenei româneşti. În Bucureşti am debutat în decembrie 1949, în opereta “Cantec de viaţă nouă”, a lui Florin Conmişel, jucând rolul “Chiaburul”. Precizez că eu am avut zece tafuri. Am inceput cu teatrul, a urmat opereta, liedul, opera în 1956, genul vocal simfonic, oratoriul, canţoneta italiană, cu care am avut succes la Firenţe. Itaienii au fost inpresionaţi că un român poate cânta canţoneta lor. Apoi a urmat cântecul popular stilizat românesc şi romanţa în 1949, când am cunoscut-o pe Maria Tănase, cu care am fost bun prieten iar dragostea noastră s-a transformat în 1957 într-o iubire totală. După romanţă, al zecelea  gen a fost muzica uşoară. La început am cântat cu formaţia “Junone” din Belgrad, cu care am avut concerte la Novisad, Budapesta, Szeged, Bucureşti şi Constanţa.

R.E.L.: Foarte interesant! Unde a urmat Conservatorul, Dan Iordachescu?

D.I.: Am urmat Consrvatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti, la clasa maestrului Constasntin Stroescu, care a cântat cu Caruso. Vreau să-ţi spun că eu am respectat responsabilitatea. Am responsabilizat viaţa mea şi vocea mea. În felul acesta am ajuns de la vocaţie la misiune

R.E.L.: Dan Iordăchescu este unicul bariton român de categorie internaţională care a îmbrăţişat pe lângă teatru şi nouă genuri de muzică, pe care le-a cântat cu un deosebit succes, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate: operetă, operă, concert cameral (lied), concert vocal-simfonic, oratoriu, romanţă românească (pe care a studiat-o cu ilustra Maria Tănase), canţoneta italiană, genul muzicii populare româneşti, stilizate şi genul muzică uşoară, românească şi străină (franceză şi americană). În acest sens, are mii de afişe, programe, cronici, fotografii din peste 1100 de spectacole de operă cântate şi peste 1700 de concerte în România şi în 61 de ţări. Ştiu că aţi avut 262 de turnee prin lumea asta mare.

D.I.: Da, aşa este. Am cântat în 61 de ţări, în 97 metropole, printre care New York,  în 331 de oraşe ale lumii, de la răsărit – Indonezia, până la apus – Peru, S.U.A., Canada (Vancouver), de la nord – Archangelsc, până în sudul lumii – la Mar del Plata (Argentina) şi Rio de Janeiro (Brazilia), trecând şi cântându-le şi africanilor, la Dakar (Senegal). De mic copil am dorit sa văd lumea şi Tatăl Ceresc mi-a împlinit dorinţa.

R.E.L.: Dan iordachescu a făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) şi Roma (1960).

D.I.: În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-am susţinut pe tot globul am cântat 45 de roluri importante;  peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Am cântat pe cele mai importante scene de operă între care Teatro alla Scala din Milano, Viena StaatsOper, Opera de Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas sau Bolşoi din Moscova, avandu-i ca parteneri pe Mario Del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Montserrat Caballé, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano şi alţii sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitci, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc.

R.E.L.:Din anul 1979 aţi susţinut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani şi jumătate la Istambul) şi România. Aţi fost Profesor universitar la Academia de Muzică din Bucureşti, iar din 1993 maestrul Dan Iordachescu este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Despre Festivaluri ce ne spuneţi?

 

 

D.I.: Am participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. Am fost Preşedinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen – Bratislava 1993-1999, Preşedinte al Concursului Internaţional Maria Callas – Salonic – martie 1978, am fost membru în juriile concursurilor internaţionale la Vichy, Franţa – august 1979; Lansing University – aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite – 1979; Ann Arbor University – iunie 1979; Cardiff, Anglia – iulie 1983; Salonic şi Veria – din 1989 până în 2005 (de trei ori preşedinte).

R.E.L.: Maestrul Dan Iordăchescu este singurul cântăreţ de operă şi concert din lume care a câştigat trei mari premii internaţionale, toate jubiliare.

D.I.: Da, pe lângă Premiul jubiliar W.A. Mozart, evocând ilustra memorie a lui Mozart, la 200 de ani de la moartea sa din 1956, am primit Premiul Robert Schumann, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, în 1956, la Berlin Zwickau şi Premiul Musorgski, la Geneva, comemorând fastuos, 75 de ani de la dispariţia marelui compozitor. Şi au mai fost alte premii în competiţii internaţionale şi naţionale de canto : Varşovia – Marele Premiu (1955), Toulouse – Premiul II (1958), Viena – Premiul “Haydn – Schubert” (1959), Bucureşti – Premiul I “George Enescu” (1961), Olanda – s’Hertogenbosch: Marele Premiu, Premiul I Bas Baritoni, Premiul Operei Olandeze, Premiul interpretării de lied (1963), Bruxelles – Queen Elizabeth – Premiul I – Bărbaţi (1966), Hanover – distincţia de “Maestru al Liedului” (1968) .

R.E.L.: Aşadar, într-un interval de doar trei luni, aţi câştigat trei mari premii ce nu au mai fost decernate niciunui alt artist.

D.I.: Aşa este, (îmi spune mestrul şi ochii i se umplu de lacrimi). Păcatul mare este că nu suntem apreciaţi cum ar trebui în timpul vieţii. Cu totul altfel sunt trataţi artiştii de către alte popoare.

R.E.L.: Din păcate aşa este. Doar atunci când nu se mai află printre noi, îşi amintesc cei de la radio şi televiziune despre artiştii neamului nostru. Să nu mai vorbim despre cei de la putere, care în ultima vreme pur şi simplu i-au umilit pe cei mai mulţi dintre artiştii noştri.

D.I.: O mare durere în suflet o am chiar acum când sunt  pe cale să pierd casa în care locuiesc de zeci de ani. Să nu mai vorbim despre pensia “nesimţită”, cum o numesc aleşii noştri, care mi-a fost redusă datorită legislaţiei în vigoare. E vai şi amar de artişti şi de cultura noastră, care a ajuns pe mâna unora care habar nu au, sunt paraleli cu ea.

R.E.L.: Doamne, câta dreptate aveţi! Îşi bat joc de noi, de limba noastră românească, de poetul nostru naţional, de marele nostru Eminescu, de istoria noastră, şi de multe altele, care pe cei ce au în piept o inimă română cu siguranţă îi fac să sufere.

D.I.: Omul potrivit, la locul potrivit, asta la noi nu mai este valabilă. Totul este anapoda.

R.E.L:: Îmi amintiesc cu mare plăcere data de 24 noiembrie 2008, când aţi împlinit 59 de ani de activitate lirică neîntreruptă naţională şi internaţională., şi a avut loc la Ateneul Român, concertul aniversar “90 de ani de la împlinirea României Mari”.  Eram în sală şi sunt mândră că v-am văzut pe scena Ateneului unde aţi fost invitat să concertaţi într-un micro-recital. La apariţia dumneavoastră pe scenă, s-a ridicat sala în picioare ca sa vă omagieze. Apoi în timpul programului, după a doua piesă “S-ar găti badea de nuntă”, publicul s-a ridicat din nou în picioare, ovaţionând şi cerând repetarea liedului.

D.I: Acest lucru nu mi s-a mai întâmplat în România. Mi s-a întâmplat doar în Statele Unite, la Sankt Petersburg în Rusia, la Roma în Italia, la Istambul în Turcia şi în Mexico City.

R.E.L.: Anul aniversar 2009, în care Dan Iordăchescu a sărbătorit 60 de ani de la debutul său liric a fost încărcat de semnificaţii, dar şi de concerte, spectacole, emisiuni TV şi Radio, fapt care a culminat cu concertul aniversar „Multa Sed Multum” (Multe dar Bune) contrazicând „Non Multa Sed Multum”.

D.I.: Da, în data de 2 iunie 2009 la Ateneul Român a avut loc sărbătorirea a 79 de ani de viaţă şi 60 de ani de activitate lirică NEÎNTRERUPTĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ. Concertul a fost organizat de Dl. Neculai Onţanu – primarul Sectorului 2, Bucureşti, un iubitor al muzicii, al artei şi al culturii..

R.E.L: În aceste spectacole le-aţi avut alături pe cele două fiice, talentatele soprane Cristina şi Irina Iordăchescu.

D.I.: Mă mândresc cu fetele mele, cele două care se află aici cu mine la Bucureşti, dar şi cu Raluca, tot artistă, care locuieşte în Los Angeles şi cu fiul meu care are 29 de ani şi este în Orchestra Simfonică din Singapore.

R.E.L: Cu cei peste 60 de ani de carieră neîntreruptă aţi devenit cel mai longeviv interpret în viaţă din lume.

D.I.:Aşa este şi l-am rugat pe ingeraşul meu păzitor să mă mai lase pentru că mai am multe de făcut.

R.E.L. Ar fi multe de spus despre maestrul Dan Iordăchescu, dar vă mai pun o singură întrebare: Ce face maestrul Dan Iordachescu acum?

D.I.: Acum scriu o carte, care o să apară curând.

R.E.L.: Vă dorim multă sănătate maestre Dan Iordăchescu  şi mulţi ani cu împliniri!

D.I. La fel vă doresc şi eu dumneavoastră şi celor care citesc această publicaţie.

“Ratacind printre şoapte şi trandafiri galbeni” – Mihaela Dordea

Posted by Gabriela Petcu On December - 11 - 2010

“Zidurile unui teatru sunt vii! Ele vibrează, ele trăiesc!”

 

Zidurile teatrului şoptesc…

Cei ce sunt în iubire de artă şi cuvânt scris, s-au adunat într-o zi de 3 noiembrie 2010 în Sala George Constantin a teatrului “Constantin Nottara” din Bucuresti, unde a avut loc lansarea carţii “Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” sub condeiul Mihaelei Dordea. La eveniment au participat numeroşi invitaţi de renume, printre care: regizorul Dan Puric, regizorul Dan Tudor, poetul George Filip, actorul Silviu Biris, poeta Rodica Elena Lupu, scriitorul Constantin Ciubotariu, care a moderat întâlnirea, şi alte personalitaţi culturale.

“Fiecare dintre noi are o primă iubire la care se întoarce din când în când. Mi s-a întâmplat şi mie. Se numeşte TEATRU. Am iubit înainte de orice Teatrul Naţional cu minunata sa istorie zbuciumată. Îi iubesc astazi pe cei care fac gloria Naţionalului si gloria naţională.” (Mihaela Dordea”)

„Rătăcind printre şoapte şi trandafiri galbeni” apare la editura Anamarol sub îndrumarea poetei Rodica Elena Lupu. În paginile cărţii sunt adunate interviuri, cronici şi fragmente de jurnal într-o vie redare a experienţei actoriceşti a unor personalităţi admirabile din istoria teatrului românesc precum Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivaşcu, Ştefan Iordache şi a altor mari nume ale scenei teatrale româneşti.

PREFAŢĂ

         Un buchet de oameni – flori!

Iată şi o carte – Trandafir! O carte floare?  Credem că mai degrabă este o carte-buchet din florile cele mai flori pe care le are în acest moment teatrul românesc! Ne vine greu să ne oprim la anumite nume, nici nu ştim cu care să începem, o facem după ordinea aleatorie a materialelor publicate: Radu Beligan, Ştefan Iordache, Mişu Fotino, Cozorici, Dan Puric, Mircea Albulescu…

Este o carte în care aşa-numiţii monştri sacri devin oameni care şoptesc despre ei, despre fascinanta lume a scenei, despre viaţă, despre idealuri, vise şi neîmpliniri…

Mihaela Dordea ridică un pic din marginile cortinei numită viaţă şi-i roagă pe mulţi dintre artiştii nostri… să-i şoptească….

Ei sunt oameni-flori, pot fi şi petale disparate din această lume unică. Ei păstrează culoarea, parfumul, forma, prospeţimea…colosala viziune despre lumea în care trăiesc, lumea teatrului românesc de la începutul mileniului trei…

Personal nu mi-am lămurit ce rol joacă autoarea în această lume a tuturor teatrelor noastre, ştiu că este cunoscută de la portar la maşinist, că toţi artiştii îi sunt prieteni, că ei sunt „Vânzătorii de vise”.

Mihaela Dordea face parte din familia celor care iubesc, dar mai ales şlefuiesc în metaforă cuvântul.

Liniile astrale ale fiecărei existenţe au legi pe care nu le ştim. Altfel cum ne-am explica faptul că eu, născut în singurul sat cu doi academiceni şi nouă scriitori atestaţi sunt invitat să-mi lansez o carte la Festivalul Naţional de Literatură Isanos-Camilar şi o întâlnesc pe Mihaela, una dintre laureate, că facem schimb de adrese de messenger şi după ce postăm nişte vorbe pe sticlă ajungem prieteni, îi şi mi se încredinţează scrieri din sertarele noastre…

Aşa am aflat că solicitată de mai toate revistele din ţară şi străinătate să scrie despre lumea teatrului, nimeni nu i-a oferit posibilitatea de a-i tipări o carte-document, care să adune acest buchet imaginar de fresce pe suflete, trăiri şi simţiri.

Iubim, dar şi păcătuim prin cuvinte. Fiecare-şi sculptează din cuvinte idealul de viaţă, dar mai ales cel de dragoste.Cea de-a doua carte este o povestea căreia i-aş pune în faţă altă  „poveste” numită „Târgul de iubire”.

Este povestea reală, dar şi fictivă, care-l are ca personaj pe celebrul artist Ştefan Iordache. El este Prinţul. Omul care la o anumită vârstă simte că trăieşte „Ultima iubire”. Se zice că aceasta-i cea mai mare, mai puternică, mai arzătoare… Lucrul cel mai important este faptul că eroina şi autoarea acestei poveşti îi dă un uluitor de original conţinut artistic. Noutatea este că personajul este real, dar cartea nu-i nici o autobiografie, nici o romanţioasă poveste de dragoste.Eroul, prietenii lui constată că el devine Prinţul, ea, Prinţesa.

Cititorul trebuie să înţeleagă un lucru: este o poveste reală şi de ficţiune artistica, avem de-a face cu o carte!. O operă literară, în care   Prinţul declară: ”Avem prea multă iubire de dat”! Şi, poate cel mai dureros lucru este să constatăm că îi este refuzată împlinirea acestui deziderat. Că „…iubirea ce ni s-a dat este doar o promisiune a nemuririi”!

Târgul de Iubire

Anul acesta am visat că mi-am cumpărat un Castel în Spania. Şi că ajuns acolo n-am putut intra fiindcă trebuia mai întâi să trec pe la Târgul unde se vinde Dragostea, care era în castelul de vizavi,  pe muntele celălalt.

– „Nu poţi să iei castelul în primire dacă nu ai iubire”…mi s-a părut că aud o voce. Eram nedumerit, contrariat, îmi făcusem atâtea planuri, mă întrebam oare ce ar putea fi într-un astfel de castel…

La intrare  zăresc  un indicator plantat pe o potecă ce cobora: SPRE Târgul de IUBIRE!

Hăt, în vale, se zărea un drum lat pe care sute de oameni urcau. În vis se poate orice, aşa că mi-am amintit că am bicicletă şi că încălecând voi ajunge în vale cu mult mai repede.  Numai că roata din faţă era pe jantă. Iar aici în faţa Castelului, de unde petic sau cameră de rezervă?

          O iau la fugă, mă împiedic, cad, mă lovesc, apoi…mă opreşte un gând: În ce pun iubirea? Zâmbesc. Păi ce să fi luat cu mine?

Oare sub ce formă se vinde aici iubirea? O fi cumva materializată? Ambalată? În ce? Ar trebui să fie în sticluţe, ca parfumul. Fiindcă am auzit pe unii că au avut parte numai de câţiva stropi de iubire… Sau că au băut din cupa iubirii,dar acolo au fost şi prea multe picături de gelozie…de neîncredere…de…

Am citit pe undeva, întro carte S. F, că în alte planete iubirea se poate sintetiza în prafuri, aşa cum scrie la noi în cărţile de vrăjitorie…

Ajung pe Drumul Iubirii, dau să urc, dar constat că nu pot, acum toată lumea coboară. O iau pe alături, printre bolovani, tufişuri, cioate, spini.

Aud o voce batjocoritoare:

– Nu mai urca, bree! Poarta de la Târgul de Iubire s-a închis!

Îmi vine o idee: „Dacă cineva a cumpărat mai multă iubire? Sau : „Dacă vrea s-o vândă pe-a lui?” Cu un preţ mai mare, cine ştie, poate am noroc?!?

Mă caut prin buzunare… îngheţ. Toţi banii din visul meu i-am dat pe Castel.

Mă aşez cu spatele la lume, ca nu care-cumva să mă mai vadă vreun cunoscut şi să râdă de mine. Îmi dau lacrimile. Printre ele văd cum literele de foc ale inscripţiei de la Târgul de iubire se sting una câte una.

Deodată simt două palme moi care-mi acoperă ochii, îmi şterg lacrimile, îmi iau mâna dreaptă şi o duc la ochii ei, care sunt umezi.

– Nu mai fi trist! Nici eu n-am reuşit să ajung acolo, sus, la Târgul de iubire. Ştii ceva? Eu am iubire de dat, tu ai de cumpărat iubire.. hai să facem schimb!  Care-i Castelul tău?

Îi arăt. Râde.

-Păi şi eu tot pe acesta l-am cumpărat!   (Profesor Constantin T. Ciubotaru)

FATA DINTRE METAFORE

Iată-mă, parcă dus în juvăţ, pe marea scenă a teatrului românesc.

Sunt invitatul, cu bilet de favoare, al scriitoarei Mihaela Dordea – pe care, sincer mă întreb mirat : cine a pus-o să intre pe această scenă a zeilor noştri contemporani – ACTORII cei mai de vază.

Teatru. Toată istoria planetei noastre este un teatru, mai antic, medieval sau contemporan.

Ei bine, fata aceasta s-a dus ca reporteriţă pe scena şi prin culisele marilor monştri sacri ai teatrului, erudiţii mai contemporani.

Să nu se supere CEL DE SUS, dar el a creat la început femeia şi bărbatul. O scurtă scenetă în doi, aş spune. Dar femeia lui, la prima ocazie, în Eden, a muşcat din fructul oprit declanşând pe Pământ tragedia. De aceea o numesc pe autoarea în discuţie – FATĂ – este

mai pudic şi chiar mai decent. Dar, exigent fiind, o voi suspecta de posiblie şi imprevizibile abateri de la conduita divină şi-o voi urmări pe tot traseul multelor ei pagini adunate cu migală în cartea pe care, cu onoare o semnează. Pe inculpată am remarcat-o în scriitura mai proaspătă ca pe o dibace reporteriţă, mare investigatoare în

ale interviurilor.Iat-o, deci, în lumea corifeilor. Evit să dau numele unor mari actori cu care s-a duelat şi despre care a scris fiindcă nu-mi propun să scriu o nouă BIBLIE. Ba am să spun vreo câteva, că nu se poate altfel : Radu Beligan, Mircea Albulescu, Ion Lucian, George Motoi, Mihai Fotino, Ştefan Iordache….

 Aşa, o bucată de fată, a intrat în tainele nu chiar prea răsfăţaţilor de muze – pe care îi pune într-un buchet de metafore şi ne dezvăluie feţele lor vizibile, invizibile şi chiar imprevizibile.

Scriitura Mihaelei Dordea nu este o explozie obişnuită spre exterior, spre cunoaştere, ci, dimpotrivă, o implozie spre microcosmosul, poate cel mai înverşunat ascunzător de taine.

Acolo, în culisele mici, scriitoarea a descoperit marile adevăruri despre multele personaje ce acum dorm, sau încă nu, între coperţile cărţii ei bine chivernisită.

Ce-aţi vrea ? Să vă povestesc cartea ? Nici nu mă gândesc ! Doar cronicarii cei fără de duh în călimări îi obosesc pe cititori cu fragmente între ghilimele, citate, replici, etc. Eu vă recomand şi vă îndemn să lecturaţi cartea. Veţi descoperi singuri rarisimele mijloace de investigaţie, calmul până la extremis, truda revărsată în literele de tuş, negru sau albastru,ale autoarei.

Mihaela Dordea sfidează timpul şi întregul din conţinut nu este arestat de bariere convenţionale sau de conjunctură. Personajele ei se mişcă lent, festina lentae, chiar când sunt mai tumultoase.

Dresoarea, autoarea, se implică foarte subtil în biografiile zeilor cu sau fără armuri ai cărţii. Nu forţează nota niciodată. Din eleganţă nu iubeşte pe pe nimeni în special şi îşi dojeneşte eroii în egală măsură. Nici vârstele nu constituie vreun impediment. Nu face butaforie şi nu poleieşte gratuit pe nimeni cu aur. Predominant în conturarea personajelor sale este realul, fiecare personaj cu diamantele ascunse in profundis.

De unde această putere la Mihaela Dordea să plângă şi să râdă, să râdă şi să plângă cu o dezinvoltură, desigur, specifică, lângă toţi prinţii de pe scena fără cortină a vieţii ?

Eu, pe această fată dintre metafore aş biciui-o cu multe buchete de flori.

La acest început de mileniu TREI, când se plănuiesc noi măceluri mondiale, când strănepoatele Evei l-au speriat şi pe Dracu, vine EA, Mihaela Dordea – şi trudeşte şi scrie şi ne dăruieşte un letopiseţ atât de minunat ! Mi s-ar poticni şi frânge plaivazul dacă n-aş pritoci câteva cuvinte mai acătării despre fata-eroină a scriselor mele de azi.

Cam atâta pun eu pe frontispiciul cărţii pe care o aveţi acum la-ndemână.

Vă previn că metaforele acestui letopiseţ nu le sunt adresate şi delicvenţilor de drept comun ai epocii în care actualmente respirăm.

Şi o ultimă precizare : prin această importantă carte Mihaela Dordea intră în literatura română pe uşa din faţă – şi este foarte bine aşa.

Lectură plăcută tuturor !     (poet George FILIP- Montreal, Canada)

 

POSTFAŢĂ LA

„RĂTĂCIND PRINTRE ŞOAPTE ŞI TRANDAFIRI GALBENI”

          Aţi atins vreodată zidurile unui teatru? Nu?! Încercaţi măcar odată! ZIDURILE UNUI TEATRU SUNT VII! Ele vibrează, ele trăiesc! Zidurile teatrului şoptesc… Încercaţi să ascultaţi şoaptele teatrului. Călcaţi cu grijă pe scândura scenei şi în tăcere atingeţi cu palma zidul din spatele ei. Închideţi pentru o clipă ochii şi lăsaţi-vă sufletul să înţeleagă. Nu-i aşa că simţiţi o adiere, un alt aer? Nu-i aşa că inima bate mai tare? Nu-i aşa că simţiţi mantia catifelată a unor veacuri de suflet cum vă învăluie şi şoptesc: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan care v-a fost baci până la adânci bătrâneţi….” Sigur că da, este vocea lui Calboreanu… Sau : „ Să mori…să dormi…ori poate să visezi…”…Hamlet…prinţul Danemarcei…Vraca…şi  umbra care se prelinge uşor spre arlechin… e a lui Ion Manolescu…Oana lui Ştefan, Silvia Popovici…Şi Cozorici, si Amza…Şi Mihai Popescu şi Ciubotăraşu…Aristizza Romanescu, apoi LEGENDARA DOAMNĂ A TEATRULUI ROMÂNESC, Lucia Sturdza Bulandra…Marioara Voiculescu, frumoasa Elvira Popescu, superbul Tony Bulandra…Toma Caragiu, şi Gigi Dinică, Ianculescu , Cazaban, şi: „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”…Ştefan Iordache…Şi Doamne câţi alţii de la Costache Caragiale la Liviu Rebreanu. Şi da, Eminescu…şi Nottara…

          Şoapte, şoapte de demult, şoapte care abia se înfiripă. Şoapte.

          Zidurile teatrului şoptesc. Ele spun o poveste, una singură, povestea sufletului din ele.

          Seara, când luminile se sting şi spectatorii au plecat de mult, zidurile rămân şi şoptesc oricui vrea să ştie, să audă, să înţeleagă.

          Am adunat aici şoapte mai noi şi şoapte vechi. Am adunat aici gânduri şi imagini şi am încercat să adun în căuşul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele şoaptelor lor. Am vibrat cu ele şi mărturisesc că nu mă mai pot depărta de fantastica lor atracţie. Pentru că aici este iubire. Multă…Şi trandafiri galbeni.

          Aţi atins vreodată zidurile unui teatru?   (Mihaela Dordea)

 

 

 

A consemnat,

Gabriela Petcu

 

Luceafar nemuritor – Eminescu – 160 de ani de la nastere

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

Te salut mică Romă…

 

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Înainte de a continua studiile la Viena şi Berlin, aici, la Blaj, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.

Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „ iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.

Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn:„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/Din valul ce ne bântuie /Înalţă-ne, ne mântuie, /Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară,/Marie!”

Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca şi orientarea pregnant romantică, caracterizează şi proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament şi credinţă neprecupeţite cauza poporului, a cărui viaţă trebuie să constituie principala sursă de inspiraţie a oricărui scriitor şi modelul suprem al creaţiei literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor şi deschide un orizont nou pentru orientare poeţilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.

Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.

Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei româneşti.

Anul 2010, nu numai pentru că s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, pentru noi, românii, ne-am obişnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.

Aceşti psalmi ai românilor pe care îi găsim  în poezia sa credincioasă şi chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume şi ei ne însoţesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viaţa în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 160 de ani, dar Eminescu este veşnic tânăr; deşi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă şi dătătoare de veşnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre puţinele certitudini şi frumuseţi.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inimă „În cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” Aşa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinţă care îl numeşte pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ…”şi nu ştiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această,  „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lună” – fără să fi ştiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristeţilor, poate şi a greşelilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în faţa Atoateştiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viaţă trebuie să treci şi prin mari cutremure sufleteşti. Fără aceste suferinţe, suntem inerţi, amorfi, nişte oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-şi pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfinţii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis nişte raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristeţe cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Aşa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului…din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual şi local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naşte în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea naţiunii sale, naţiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeşte în jurul ei neamul omenesc.

Avem o ţară, o istorie deosebită,  suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa! e sfântă. În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Iată de ce de fiecare dată când am plecat departe m-am întors aici unde m-am născut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă.

………………………………………

                                            Visând la Luceafărul nemuritor…

Sunt o sufletistă, mi-au rămas în minte atâtea amintiri minunate. În mănăstirile pe care le-am văzut, când treceam pe sub portaluri, mă rugam să-mi dea bunul Dumnezeu încă multă sănătate ca să pot să aştern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în călătoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botoşanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri şi păduri, admirabil descrise în versurile poetului naţional Mihai Eminescu. De altminteri, în această zonă au mai văzut lumina zilei şi alte personalităţi de prim rang ale culturii româneşti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Ştefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipoteşti, unde s-a născut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sărbătoare. Grupuri de turişti şi localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curioşi să afle ce mai e nou prin capitală, bucuroşi că nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, născut la 15 ianuarie 1950. Colţ de legendă care a vegheat primii paşi în lume şi poate primele stihuri, ale băietului care colinda pădurile visând la Luceafărul nemuritor. Prin toate încăperile prin care am trecut ne-a însoţit  poetul care ne privea din fotografiile aşezate alături de părinţi şi sora sa pe toţi pereţii. Camerele parcă ar fi locuite şi acum. Pe masă călimara aşteaptă ca Mihai să pună cerneală în ea şi să aprindă lampa de alături. Am scris un vers de-al poetului şi am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipoteşti, loc de simboluri în sfinţenia cuvântului.

În bisericuţa Ipoteştilor chipul lui Eminescu apare zugrăvit printre mucenicii cu aura cernită alături de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se află în faţa casei muzeu.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante şi sublime versuri întru mărturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelaşi timp şi un excelent, unic în felul său, admirator şi portretist al frumuseţii. Spicuind fragmente din poeziile sale, trăim senzaţia unei călătorii într-o lume în care frumuseţea capătă când contururi de vis, când de realitate, un tărâm în care limitele dintre real şi ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit şi ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămâne pentru totdeauna unul din meşterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, condiţiile de trai precare, neaderenţa la moravurile sociale şi politice ale vremii, trăirile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al căror ecou străbate atât în versuri cât şi în „Geniu pustiu”, – nuvela romantică cu sensuri filozofice, dar şi cu implicaţii sociale – i-au afectat grav starea sănătăţii. La 15 iunie 1889, după o grea suferinţă, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

………….

                                                   Sfântul ghiersului românesc…

Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice film documentar s-ar fi făcut, dacă ar fi existat film sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci când arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor. Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă moneda cu propria lor monedă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă. El nu putea fi nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus şi nu e nici o greşală dacă mă repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lângă plopii fără soţ ai marelui poet şi îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stănescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură – despre vocea lui Eminescu: „Şi totuşi, ştiu ceva cu precizie despre făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci” posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservării, sintaxa reprezintă puterea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere – devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine şi gândirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva  din aroma trupului care-l rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare şi recitându-l, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Şi apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi:  „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte…

Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire…”

Alte mărturii despre Eminescu ne fac să-l păstrăm mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seară frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără burtă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea să cred, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea! era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în faţa unei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca şi el de naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce – era dulce şi privirea şi zâmbetul ei…

Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor… apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea în palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii…

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înlăuntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre… De câteva ori s-a întors de la uşă… Nu mult după aceea auzii că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors…” „Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. A doua zi Vineri după dorinţa domnului Maiorescu s-a făcut autopsia la spitalul Brâncovenesc şi s-a constatat între altele că creierul lui Eminescu cu toate că se găsea în stare de înmuiere (ramoliţie), totuşi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbătă după amiază corpul răposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind aşezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desăvârşire schimbată. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane şi anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constituţionalul, din partea studenţilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lângă sfeşnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare şi Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 şi jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în număr destul de mare. Au fost de faţă domnii Lascăr Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihăilescu şi o mulţime de ziarişti şi studenţi. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a mişcat foarte mult pe asistenţi când a cântat poezia răposatului „Mai am un singur dor”. După terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevărul, a pronunţat un discurs făcând elogiul lui Eminescu ca poet şi ca ziarist.  Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică şi pus într-un car funebru, simplu, aşa cum şi-a dorit, îmbrăcat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze şi florile lui de tei şi tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în mişcare luând drumul prin strada Colţei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunţă un discurs.”

Un tei stă la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îşi doarme somnul de veci.  „Astfel se stinse, în al optulea estru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Călinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră, Emilia Eminescu, murise şi ea, şi acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut…” A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a rămas cel mai mare poet al nemului românesc.

…………………………………………………

                                                                       Doi buni prieteni…

Ascunsă printre cireşii în pârg şi teii în floare, într-o linişte tulburată doar de cântecul păsărelelor, Bojdeuca din Ţicăul Iaşului, neclintită de peste un veac şi jumătate, este, în continuare, purtătoare de preţioase amintiri peste timp. Alături de Bojdeuca ce dăinuie peste timp, se află un muzeu legat de memoria lui Ion Creangă. Acest muzeu este un dar pe care l-au făcut ieşenii memoriei lui Creangă şi oraşului, construit între anii 1984-1989. În această clădire, este sediul muzeului cu documente şi o bibliotecă inaugurată la 11 iunie 1989, putându-se astfel degaja de vechile vitrine, vechea expoziţie, acolo rămânând doar casa memorială, cu obiectele autentice. Acest fond documentar, s-a constituit încă din 1918, de când la 15 aprilie,  Bojdeuca, primul muzeu memorial de literatură din România s-a inaugurat, marcând astfel începutul muzeografiei literare româneşti.

Dintre piesele mai importante ale acestui fond sunt câteva manuscrise purtând semnătura lui Creangă, fotografii cu Creangă şi cu fiul său şi cu alte rude, în original şi majoritatea primelor ediţii din manualele scriitorului. Se află aici toate manualele şcolare, care sunt foarte rare, fiind tipărite pe o hârtie de slabă calitate fapt pentru care, multe s-au deteriorat, precum şi o colecţie specială care cuprinde 40 de documente originale, scrise şi semnate de tatăl lui Mihai Eminescu.

Directorul „Bojdeucii”, pasionat cercetător al vieţii şi operei lui Ion Creangă, ne-a spus câteva cuvinte despre misterul morţii acestuia: „În ceea ce priveşte moartea lui Creangă sunt diverse opinii. Am încercat să le pun cap la cap în lucrarea mea de doctorat şi am ajuns la ideea că marele povestitor, în nefasta zi de 31 decembrie 1889 a avut într-adevăr o criză, în strada Goliei, cum se numea pe atunci. În colţul acestei străzi, Ion Creangă, într-un moment greu al vieţii sale, în anul 1872, la 35 de ani, când fusese înlăturat din slujba de preot şi din cea de învăţător, a închiriat un local şi a deschis un debit. Chiar aşa scria pe firmă: „Debitul de tutun Ion Creangă”, localul ce există şi astăzi. După ce Creangă a revenit în învăţământ în 1874, această activitate a lăsat-o în grija fratelui său Zahei. Există o variantă că Ion Creangă a intrat în debit, a avut o criză şi a căzut, certificatul de deces arătând că acolo s-a stins din viaţă în strada Goliei. Opinia mea şi a altor cercetători este că Ion Creangă nici n-ar fi putut să rămână acolo, pentru că era un loc public, un magazin. Al doilea element care a contat foarte mult, element de care istoricii şi cercetătorii nu mai ţin seama este că el nu avea o proprietate anume. Bojdeuca pe care el a cumpărat-o, plătind-o cu galbeni austrieci, şi puţinul pământ din jurul ei au devenit proprietatea Tincăi Vartic, el scriind actul de vânzare-cumpărare şi fiind de faţă. Documentul original, care se află la Arhivele Statului, arată acest lucru. El a trăit cu Tinca Vartec fără să fie căsătorit oficial. Din partea contemporanilor săi era o oarecare jenă, aproape pudibondism, fiindcă nu voiau să facă public faptul că Ion Creangă n-a murit la el acasă. Din această cauză s-a spus că a murit în strada Goliei. Dar mărturiile care sunt publicate în „Amintiri despre Creangă” duc la următoarea concluzie: acesta a ieşit în seara respectivă în oraş, era foarte abătut, a intrat în mai multe locuri din Iaşi, a cumpărat pentru trecerea în noul an un pachet mare de gogoşi cu dulceaţă, a poposit pentru scurtă vreme la Bolta Rece, s-a despărţit de cel care l-a însoţit în strada Sărăriei, luându-şi la revedere şi pe foarte curând.

 Am stat de vorbă cu o bătrână acum 30 de ani, care avea vârsta de opt ani în decembrie 1889 şi care împreună cu alţi copii a venit să-l colinde pe Creangă. Cu adevărat, în clipele în care ei spuneau pluguşorul, uşa Bojdeucii a rămas încremenită. Această doamnă, fetiţă pe atunci, ne-a spus că Tinca Vartec a ieşit plângând şi le-a spus să se oprească din urat, că Ion Creangă a murit. De fapt, şi copiii au văzut prin perdea cum Tinca Vartic îl veghea, cu o lumânare aprinsă, pe Ion Creangă. Sigur că înnodând lucrurile, am putea spune şi că a avut o criză. Se poate accepta ideea că a avut o criză în debit, a fost adus aici, unde s-a întâmplat ceea ce a evocat moartea”. Aceste cuvinte ale directorului Bojdeucii, dezleagă puţin sau nu misterul morţii lui Creangă. Aşa poate fi, într-un fel sintetizată din cele două direcţii locul şi atmosfera, starea în care a murit Ion Creangă la 31 decembrie 1889, în acelaşi an cu Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Tot mobilierul din muzeu este autentic. În permanenţă cei de la muzeu se îngrijesc de conservarea lui, în caz de deteriorare, este tratat, dar nu s-a adăugat nimic. Muzeul prezintă viaţa şi opera lui Ion Creangă. Astfel, în spaţiul de jos este prezentat drumul vieţii acestuia ca într-o expoziţie specifică muzeului literar, text, fotografie, schiţe şi cărţi originale care ilustrează secvenţial activitatea lui Creangă ca şcolar, preot, învăţător şi scriitor. O colecţie deosebit de valoroasă prezentă aici, este colecţia de „Convorbiri Literare”, cu autografele jurnaliştilor. Este expusă de asemenea o gramatică franţuzească de mare valoare, cu însemnări ale lui Creangă şi care poartă autograful său, cu traduceri făcute de el, de unde se poate deduce că învăţa singur limba franceză, aşa cum  învăţase şi germana, greaca şi latina din seminar. Nu ştiu dacă tu cititorule ai ştiut că Ion Creangă a fost un fin bibliofil, în sensul că el şi-a constituit o colecţie proprie de cărţi, pe care a instituţionalizat-o, astfel că există aici autografe în care se spune „Această carte aparţine bibliotecii Ion Creangă”. Elev fiind el avea conştiinţa bibliofilului de rasă.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

În scrisori, mai mult decât în documentele originale, în cataloage şi adrese sunt mărturii personale. Puse alături starea afectivă a celui care le scria, importanţa, apropierea sau depărtarea de personajului căruia îi erau adresate ca şi starea  lui de moment lasă să apară elemente biografice importante, ceea ce ne ajută să-l cunoaştem şi mai bine pe Creangă. Printre cei cu care scriitorul purta corespondenţă, al cărui număr era foarte mare, se numără miniştrii Kogălniceanu şi Maiorescu. De exemplu, Tincăi Vartec îi scria de la Slănic Moldova şi după felul în care se adresează, ne demonstrează că respectându-i pe alţii, de fapt se respecta pe sine însuşi, era nobleţea sa. El se adresează „ Domniei Sale Domnişoara Tinca Vartec” pe o carte poştală pe care o vedeau atâţia, ştia că ea va rămâne, pentru că avea conştiinţa geniului. Spre deliciul cititorilor, vreau să vă fac cunoscută adresa Bojdeucii:  „Strada Sărăriei devale, peste drum de Şcoala Evreiască, lângă Mustea Casapu, la Iaşi, foarte grabnic”. De aici pot fi văzute cel puţin două din calităţile lui Creangă : îi plăcea să glumească dar să fie şi foarte serios, deoarece scrisoarea o vedeau atâţia oameni. Lui Eminescu îi scria:  „Bădie Mihai”, lui Titu Maiorescu:  „Stimate domn Titu Maiorescu”. Nu există decât o scrisoare adresată de Eminescu lui Creangă, în care acesta îi scrie:  „Dragă Creangă”, ceea ce este un semn de mare afecţiune. Adresarea în sine ne spune câte ceva despre felul de a fi al lui Ion Creangă.

Ion Creangă a rămas în istoria pedagogiei româneşti ca un autor de manuale pentru cursul primar. Analizele asupra manualelor se făceau la Universitatea din Iaşi, de comisia al cărui secretar era Eminescu şi care înainte de a-l cunoaşte pe Creangă, analiza manualele, scriind de mai mult ori numele acestuia în procesele verbale care se întocmeau şi dintre toate manualele care erau discutate de specialişti erau remarcate calităţile deosebite ale manualelor scrise de Creangă care pe atunci nu era în „Junimea” şi nu-i cunoştea pe profesorii respectivi, ca să putem spune că era o relaţie de amiciţie. Ceea ce nu a obţinut din păcate Creangă este că „Metoda nouă de scriere şi cetire”, abecedarul său deosebit, apărut în 1868, pe când el avea 31 de ani, a fost trimis pentru premiul Academiei pe care era să-l primească, dar nu a fost să fie aşa, pentru că a ajuns prea târziu. Atunci, din comisie făcea parte Vasile Alecsandri care-l aprecia foarte mult pe Creangă şi sunt scrisori în acest sens. Manualele sale „Învăţătorul copiilor” şi „Metoda nouă de scriere şi cetire”, când au apărut, în primul an s-au scos două ediţii, atât de solicitate erau. Debutul lui Creangă absolut, în literatură a fost în Abecedar, în anul 1868, cu poezia „Păsărica-n timpul iernii”, pe care o semnează. Povestirile, apărute doi ani mai târziu nu le semnează, în schimb semnează următoarele două poezii. A rămas un poet desăvârşit al limbii. Vertebrarea poveştilor şi a amintirilor din copilărie se face din loc în loc cu strofe.

La fel ca Eminescu, în ultimii ani ai vieţii, Creangă nu a mai lucrat. Cu mare părere de rău s-a despărţit de el atunci când acesta a plecat din bojdeuca lor şi pe care îl căuta adesea cu privirea. „Unde eşti frate Mihai?!”, îl striga Ion Creangă pe Eminescu. În acelaşi an în care Eminescu a intrat în întunecarea din care nu a mai ieşit niciodată, ca într-un tandem specific şi firesc, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Creangă care a şi avut o criză, căzând în clasa în care era învăţător. În ultimii ani ai vieţii avea doar concedii medicale scriind foarte puţin. Între manuscrisele sale a rămas neterminată povestea „Făt Frumos-fiul iepei” şi piesa de teatru „Dragoste chioară şi amoriu ghebos”, atestată în câteva scrisori ca fiind începută cu mult mai înainte. Cea mai mare parte a manuscriselor lui Creangă s-au pierdut. Eduard Gruber, ginerele lui Veronica Micle, le-a avut şi trebuia să pregătească ediţia „Poveşti” şi „Amintiri”, ediţie pe care o urmărea Creangă, dar, murind, nu  a mai reuşit să o vadă tipărită. Fiul lui Ion Creangă a cerut formarea unei comisii din care au făcut parte, alături de Eduard Gruber, A.D.Xenopol şi juristul Grigore Alexandrescu. Nu după mult timp Eduard Gruber a murit, soţia sa Virginia, a vândut biblioteca şi tot ce era în ea, manuscrisele ajungând în diverse locuri.

Printre cei care vin să vadă Bojdeuca lui Creangă, am întâlnit foarte mulţi copiii, iar pe lângă aceştia vin şi oameni până la cea mai înaintată vârstă. Cei care vor să-şi redescopere copilăria, dacă au pierdut-o, vin să o pună în oglinda fermecată a Bojdeucii. Cei care mai au o fărâmă de copilărie în ei vin şi se bucură regăsind-o aici, în pragul Bojdeucii. După ce vizitează muzeul, cei care rămân profund impresionaţi sunt maturii. Copiii vin, se bucură, rămân în acel stadiu al înţelegerii „Punguţei cu doi bani”, a „Caprei cu trei iezi”, reţin faptele hazlii, dar amintiri din copilărie, de fapt, au cei care nu mai sunt copii. Este deosebit pentru ei când vin aici şi îşi revăd locul naşterii, părinţii şi vatra, lampa şi prima licărire a luminii, un zbor de pasăre, timpurile când se duceau la scăldat sau râvneau la cireşe. De fapt, în acest loc, toţi îşi retrăiesc copilăria şi cei mai impresionaţi, care pleacă de aici cu lacrimi în ochi sunt cei care nu mai au vârsta copilăriei.

Chiar în aceste zile, muzeul literar din Iaşi –Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă – a intrat în reparaţii. Va fi refăcut acoperişul de şindrilă care s-a deteriorat din cauza intemperiilor. Construită în prima jumătate a secolului 19  „bojdeuca de căsuţă”, cum o numea marele scriitor în corespondenţa sa, a devenit muzeu la 15 aprilie 1918, fiind primul muzeu memorial din România. Căsuţa din Ţicău a fost locuinţa lui Ion Creangă începând din anul 1872 şi până în 1889, când povestitorul a murit. Aici a scris „Poveştile”, celebrele „Amintiri din copilărie”, precum şi manualele şcolare, care s-au bucurat de un deosebit succes în epocă. Şindrila care acoperă casa este refăcută ciclic, la circa un deceniu o dată. Anul acesta ce care şi-au asumat dificila sarcină de a reconstrui cu exactitate acoperişul Bojdeucii meşterii lemnari din Neamţ. Lucrările ne-au spus ei vor dura cel mult zece zile, timp în care ea va rămâne deschisă pentru public aşa cum am găsit-o şi noi.

Fragmente din volumul “Vacanţe, vacanţe…Românie, plai de dor”

de Rodica Elena LUPU

apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti,  în anul 2004

 

Autor: Gabriela Petcu

„Acolo,

pe insula fericirii noastre

este veşnic primăvară.

 

 

Acolo

 suntem veşnic tineri

şi sănătoşi şi veseli şi buni!”

roca-george-21

 

 

Septembrie. O dimineaţă cu soare blajin şi culoarea începutului de toamnă arămie, îndrăzneşte să transforme pragmatismul zilei, într-o minunată poveste în versuri. Nici nu poate fi altfel de vreme ce în faţa mea, cu un zâmbet care transmite liniştea şi bucuria clipelor existenţiale, se află poetul George Roca. Mă simt ca o elevă în faţa unui profesor drag, încercând să cuprind cu aviditate fiecare silabă, fiecare gest, astfel încât să pot rămâne cu bogăţia sufletească a acestui minunat om, scriitor şi prieten.

E toamnă. Această perioadă a fiecărui an, aparţine plăcerii unei reveniri acasă, în România, tocmai din îndepărtata Australie. Acolo, are împlinirea sa ca om şi de fiecare dată, când este departe, gândul la familie, îi luminează chipul. Şi cum să nu i se umple sufletul de mulţumire, când o soţie minunată precum Liana şi un băiat frumos cu ochi de cer senin revărsat pe câmpuri în plină vară aşa, cum este Raymond, îl aşteaptă să se întoarcă cu miresmele plaiurilor mioritice!

George Roca, s-a născut la Huedin unde locuiau bunicii dar, după o lună de zile, a avut prima „emigrare” către acasă, la Oradea. Aici şi-a început copilăria, şi-a făcut studiile absolvind Facultatea de Filologie. Vacanţele de pe atunci, erau pline de entuziasmul vârstei şi nu au lipsit momentele în care poezia făcea ca malul mării să fie şi mai frumos în răsărit de soare. Îşi aminteşte cu încântare de acei ani cînd litoralul românesc era „înfloritor” iar tinerii, obşnuiau să lucreze de sezon înbinând munca cu distracţia într-un mod firesc aşa, cum numai la acei ani totul pare natural şi posibil.

După terminarea facultăţii, a lucrat o vreme la Teatrul de Păpuşi din Oradea apoi, a plecat la Bucureşti unde a urmat cursurile de trei ani organizate de Ministerul Culturii si Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). A făcut actorie, şi în paralel tehnica mânuirii păpuşilor şi a marionetelor. După absolvire, a dat un concurs la Teatrul de stat din Ploiesti, unde apoi, a lucrat timp de trei ani. Marea pasiune a vieţii sale, a fost regia de film dar, nu s-a concretizat. A lucrat apoi, în Ministerul Turismului de unde, foarte curând, a întâmpinat primele neplăceri ale sistemului comunist. Nemulţumit de tot ce se întâmpla în jurul său, a hotărât că lucrul cel mai potrivit, ar fi să emigreze. A ales mai întâi drumul spre New York unde a rămas doi ani, timp în care a încercat noi experienţe ale existenţei într-o lume capitalistă. Contactul a fost destul de dur dar, după o vreme, au venit şi satisfacţiile încât să-şi permită frecventarea teatrelor de pe Broadway găsind prilejul să-l cunoască chiar pe John Lennon.

Având viza de rezidenţă pentru Australia, a fost nevoit să plece din New York. După două luni şi jumătate, vrând să revină în România, legile de pe atunci, nu i-au permis intrarea. Deşi tatăl său era pe moarte şi încercând toate variantele de a ajunge la Oradea, nu a reuşit să treacă garaniţa şi s-a întors în Australia unde începe să-şi pună bazele pentru stabilirea definitivă.

În 1984, a avut dreptul să reintre pentru prima dată în ţară. Atunci, a cunoscut-o pe Liana şi s-au căsătorit iar mai tîrziu, în 1989, s-a născut Raymond şi casa s-a umplut de o nouă bucurie, cea revărsată din minunea de a fi părinte.

George Roca este scriitorul român stabilit în Australia, care şi-a pus ampreta sufletului prin cuvântul scris, atât ca poet cât şi ca jurnalist, om de teatru, important creator de mediu cultural, editor de publicaţii de cultură, consultant în turism (terminând şi Facultatea de Marketing, Sydney), filolog, fotoreporter, traducător. La Olimpiada de la Sydney, a fost reprezentantul României în Sydney Organisation Commitee of Olympic Games. Este redactorul mai multor reviste electronice, scrie poezie, proză, articole pe teme istorice, interviuri cu personalităţi româneşti din ţară şi diaspora.

Ţine legături cât mai strânse cu România, cu oamenii ei de cultură, cu alţi români răspândiţi pe mapamond care au aceleaşi preocupări culturale. Acest lucru îi păstrează identitatea naţională intactă, dându-i satisfacţia că lasă o parte din zestrea noastră lingvistică, urmaşilor. 

Azi, acest om complet, căruia “îi place să facă lucrurile bine”, mă priveşte zâmbind şi încercând să cuprindă în scurtul timp care îl avem la dispoziţie, cât mai multe elemente care să împlinească delicat, primul nostru contact în afara „spaţiului virtual”. Şi pentru că suntem atât de reali încît mirosul paginilor proaspăt tipărite îmi stârneşte curiozitatea, imi întinde cartea. Da, am spus „cartea” ci nu „o carte” pentru că este vorba de ceva special. Am în mâini, această carte şi privind-o cu nesaţ, descopăr o copertă relevatoare, un design deosebit care îi aparţine poetului.

coperta-rgb-wb

Tocmai ce a avut loc acum căteva zile, pe 17 septembrie 2009, în Bucureşti, lansarea volumului de versuri „Evadare din spaţiul virtual”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Metropolitană cu prezenţa doamnei Mihaela Sfârlea, Liga Scriitorilor din România reprezentată de către doamna Elisabeta Iosif şi nu în ultimul rând, Editura ANAMAROL, aparţinând scriitoarei şi editoarei Rodica Elena Lupu.


George Roca, a fost încântat de prezenţa unui numar substanţial de oameni ai literelor şi ai artei, realizatori de emisiuni TV şi radio, cântăreţi şi actori, prieteni şi colaboratori ai revistelor electronice şi tipărite unde poetul este redactor (Romanian VIP, Agero, Arcada, Starpress, Clipa, Noi NU, Familia Româna, Phoenix Magazine, etc). Iată căteva nume a celor care i-au fost alături în acele momente pline de poezie: Viorela Codreanu Tiron – Membru al Uniunii Scriitorilor, Redactor la Editura “Minerva” , Elena Armenescu – vicepreşedinte al Ligii Scriitorilor din România filiala Bucureşti, Daniela Soroş – director al Agenţiei de Ştiri “Romanian Global News”, Ecaterina Câmpean – director la Radio “ProDiaspora”, Simona Constantinescu – redactor programe la Radio România International, Florina Marin – pictor şi astrolog, VictoriţaDuţu – scriitor şi realizator emisiuni TV, Oana Stoica Mujea- scriitor, Prof. univ. Dr. Gheorghe Gheorghiu – scriitor, Eugenia Ţarălungă – poet, laureat al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la Editura Muzelului Literaturii Române, Ioana Moldovan, teatrolog şi publicist la revista „22”. O surpriză plăcută a fost domnul Aurel Predescu – membru al Comitetului Olimpic Român. Au fost prezenti la eveniment Ionuţ Dolănescu, Xonia (reprezentata Australiei la Festivalul Cerbul de Aur 2009) şi actriţa Doina Ghiţescu care a recitat câteva poezii din volum.

Partea a doua a evenimentului s-a desfăşurat la Clubul Pensionarilor fără Vârstă, unde a fost organizată o seară de muzică şi literatură de către cântăreaţa Lucky Marinescu şi editoarea Rodica Elena Lupu şi unde s-au făcut cunoscute celor prezenţi, scrierile poetului George Roca.

Următoarea lansare de carte a poetului, va avea loc la Madrid, sâmbătă 26 sept 2009 orele 20:00, la Espacio Niram, fiind organizată de către revista NIRAM ART, ICR Madrid şi Defeses FINE ARTS, după care vor uma lansări la Oradea (organizatori “Cenaclul Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Teatrul “Arcadia”), Baia Mare (organizatori Biblioteca Municipală “Petre Dulfu”).

Deschid cartea şi “Căprioara nebună” mă întâmpină ca să-mi spună că are rostul ei în această poveste a “Evadarii din spaţiul virtual” –

Culcat,

Stau cu ochii închişi

şi visez la poiana mea cu flori.  

E atâta linişte şi armonie!

Şi totuşi căprioara nebună

nu vrea să-mi dea pace

încercând din nou

să mă mângâie cu copita

pe albul ochilor mei obosiţi

de atâta privit spre spaţiul virtual.

Poetul George Roca, înbină cu eleganţă şi subtilă armonie, stilul clasic cu cel modern, emoţia iubirii cu nonşalanţa jocului de cuvinte a parodiilor, frumoase dedicaţii şi delicate amintiri. Volumul prezintă şapte cicluri care conţin versuri clare, luminoase, un limbaj poetic cristalin ca luciul unei ape în dimineţile senine de vară, uneori inocent precum copilăria, alteori profund ca însăşi înţelepciunea maturităţii.

În secţiunea „Evadare din spaţil virtual” regăsim „Insula fericirii”, acolo unde frumuseţea unei altfel de lumi, este chiar emanaţia sensibilă a trăirilor poetului.

„Antipozi” ne dezvăluie plăcerea şi dorinţa poetului de a menţine tradiţia limbii române şi nostalgii pentru plaiurile mioritice:

”Am deschis acum o carte

În limba mea strămoşească

Să dau grijile deoparte,

Fruntea să mi-o descreţească.”

 

„Aş vrea să mă-ntorc acasă

Să găsesc ce am pierdut,

Dulcea mea copilărie

Şi… s-o iau de la-nceput.”

 

Volumul continuă cu o „Cromatică australiană” în care ne întâmpină un joc al cuvintelor inteligent aranjate:

„prepeliţa pestriţă

cu cei patrusprezece

pui de prepeliţă pestriţă

odată împestriţaţi

cu pestriţele pestriţe…”

 

În „Amintiri”, poetul este foarte aproape de filozofia existenţialismului:

„ În camera mea

nu a intrat

nici un hoţ!

Nu lipseşte nimic!

De ce mă simt

totuşi

furat de amintiri?”

 

La „Dedicaţii”, găsim frumoase versuri printre care şi o poezie scrisă în amintirea prietenului său, regretatul poet Florin Marinescu:

„parcă te văd şi-acum frumos şi falnic

 purtând stigmatul Cicadaceelor

 numele tău era Sago-Sago-Sago

 părinţii tăi erau Soarele şi Pământul”

 

„De iubire”, ne dezvăluie acea sensibilitate specifică veşnic îndrăgostiţilor fără vârstă, romanticitatea păstrată în sufletul curat şi dezinvolt al poetului:

„Aşa împodobită-n flori,

Eşti cea mai splendidă mireasă

Privindu-te eu te ador

Iubito, dulcea mea crăiasă!

(Lianei)”

 

Volumul se încheie cu o suită de „Fabule şi parodii” în care îşi exprimă cu inteligenţă, idei satirice într-un stil direct, caracteristic poetului George Roca:

„Ei, parcă e prima dată,

bată-l norocul, să-l bată!

I-am împrumutat o mie

şi de-atuncea, măi bădie,

nu-l mai prind pe Văsălie!

Morala:

Dacă ţii la prietenie,

nu da bani pe datorie!”

 

 

…am închis volumul cu un zâmbet de satisfacţie datorat acestui prilej deosebit, de a-l avea alături de mine pe minunatul om, poetul George Roca şi cartea sa.

Sunt sigură că anul care urmează, ne va încânta cu alte pagini scrise în înţelepciune şi bucurii rafinate, aducându-ne din nou, de fiecare dată, blândeţea unei lumi care aureolează mitul poetului cu suflet de român.

 

Dedicaţie poetului George Roca:

“Viaţa nu ne păstrează în nevinovăţie.

Dar, cât de minunat este omul care ajungând la maturitatea cuvântului scris punctat de ispitele ivite printre rânduri, prin înţelepciune, să se întoarcă la acea inocenţă pe care am avut-o toţi în copilărie!

Atunci, probabil ne-am numi poeţi.”

(Despre inocenţa poetului-Gabriela Petcu)

 

 

Gabriela Petcu

septembrie 2009


 


VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors