Despre clonare – scrisoare deschisa deputatului Mircea Lubanovici

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2010

Scrisoare deschisă adresată:

Dl. Mircea  Lubanovici

Deputatul diasporei americane în Parlamentul României

București, România

Transmis prin email la adresa: mircea@lubanovici.com

Referitor la Introducerea unui proiect de lege pentru interzicerea cercetărilor știinţifice în legătură cu clonarea fiinţelor vii.  Convorbirea telefonică cu ziariștii din America de Nord, Chicago, 24.04.2010

Stimate domnule deputat Mircea Lubanovici,

Repet rugămintea mea transmisă telefonic  de a renunţa la un proiect de lege care ar duce la interzicerea clonării în România, proiect anunţat de dvs. în cursul întâlnirii ziariștilor din America de Nord, sambata, 24 aprilie 2010.

Motivele invocate de dvs. în favoarea acestei legi au fost următoarele (după câte îmi aduc eu aminte):

1.       Cercetările știinţifice în legătură cu clonarea ar trece peste voinţa Domnului Dumnezeu care a creat lumea așa cum o percepem noi  în prezent.

2.       Cercetările în legătură cu clonarea ar duce la denaturarea caracterului poporului român.

Permiteţi-mi, vă rog, să aduc următoarele argumente în favoarea rugăminţii mele:

Referitor la 1, argumente religioase:

Lumea fiind creată de Dumnezeu, tot Dumnezeu este acela care a dat unei grupe de oameni, cercetători știinţifici de vârf, capacitatea de a încerca studiul îmbunătăţirii creaţiilor Domnului – animale de tot felul – folosind clonarea.

Dacă dvs. v-au fost prezentate argumente impotriva clonării – presupun eu, de către credincioși prea zeloși  – trebuie să reţinem că argumentele lor sunt împotriva voinţei Domnului! Este clar că Domnul Dumnezeu a dat – sau va da – această posibilitate unor personalităţi știinţifice și nici cei zeloși și nici Parlamentul României nu au vreo atribuţie în limitarea voinţei Domnului!

Referitor la 1, argumente știinţifice:

Ştiinţa a ajuns așa de departe încât poate deja crea forme primitive de viaţa pornind de la substanţe inerte – carbon, hidrogen, oxigen –  aflate în natură.  Pe de altă parte oamenii de știinţă au creeat -deja în urmă cu un deceniu – fiinţe vii, copii ale unor fiinţe vii existente. Aceasta este clonarea.

Între timp au fost făcute câteva zeci de experimente de acest gen cu rezultate tipice oricărui început de cercetare știinţifică. Care vor fi rezultatele finale și cum se vor putea folosi acestea în favoarea omenirii… asta este prematur să apreciem acum. Orice drum duce undeva și oamenii de știinţă au dovedit de fiecare dată că pot pune rezultatele muncii lor în slujba omenirii. Reprezentanţilor legali ai omenirii – deputaţii adunaţi în parlamente – au datoria de a sprijini legal dezvoltarea știinţei, nu s-o înfrâneze.

Referitor la 2:

Denaturarea caracterului poporului român? În nici-un caz!

Cercetările se vor face pe animale și încă nu s-a observat nicio transmitere a calităţilor animalelor asupra oamenilor. De altfel caracterul este o propietate specific umană care nu se regăsește la animale. Cercetarea știinţifică duce la creerea de noi posibilităţi de tratament, la noi produse, la noi locuri de muncă. Dacă va fi plină de success, va aduce o contribuţie la alinierea României lângă ţările avansate din lume.

Pentru informarea dvs.:

a)      Putină istorie, context religios.

Istoria este plină de intepretări ale voinţei  Domnului într-un mod personal, conform unor interese individuale și temporare ale slujitorilor acestuia: să ne aducem aminte că acum 500 de ani anumiţi dreptcredincioși au vrut să plaseze Pământul în mijlocul universului în timp ce Domnul Dumnezeu, în înţelepciunea Sa nemărginită, l-a plasat numai pe o orbită în jurul soarelui, care si el este plasat pe un brat lateral al unei spirale uriașe (galaxii), care și ea face parte dintr-o grupă locală de galaxii (amas) plasată undeva lateral pe un sistem de grupe de galaxii (strings). Pentru acest adevăr al Domnului, care constituie astăzi baza cunoștinţelor noastre despre lumea înconjurătoare, un om de știinţă s-a lăsat ars pe rug. Acum, în anul 2010, când noi cunoaștem voinţa adevărată a Domnului Dumnezeu, nu este cazul să cedăm la presiunile aceluiași gen de credincioși neinformaţi care nu înţeleg voinţa Domnului Dumnezeu în legătură cu progresul permanent al omenirii!

b)      Stadiul actual al dezvoltării știinţifice.

Să luăm un caz foarte practic care poate avea loc chiar în seara aceasta, după ce dvs. citiţi acest email: vă duceţi la restaurantul Parlamentului și comandaţi o friptură și o salată, ca orice om. Veţi  fi servit și o să vă bucuraţi de gustul delicios al fripturii, de strălucirea legumelor proaspete și de frăgezimea pâinii… Minunat, nu?

Dar!… Friptura atât de gustoasă este tăiată dintr-un animal care a fost modificat genetic pentru a produce o carne gustoasă! Dacă v-aţi fi dorit o friptură grasă… vi s-ar fi oferit o bucată de carne dintr-un animal modificat genetic în alt gen! Dvs. aţi fi primit exact ceea ce vă doriţi… și asta vă va face mulţumit… Nu-i așa?

Mai mult, pâinea care vi se pare atât de gustoasă este făcută din grâu modificat genetic și conţine în afară de apa, sarea și drojdia pe care le folosea bunica  încă vreo 40 de ingrediente care asigură ca pâinea rămâne proaspătă, că este așa de fragedă că vi se topește în gură, etc… Toate acestea au fost  create de mâna omului… Stiaţi asta?

Mai departe… roșiile din salata dvs. sunt modificate genetic și se păstrează două săptămâni proaspete și fragede în afara frigiderului… la fel si ardeii, castraveţii si ce mai aveţi pe masa dvs… Iaurtul care vă garnisește salata nu este facut din laptele “pus la prins” – tot cum făcea bunica – ci prin adăogarea de bacterii modificate genetic care vă produc gustul dvs. favorit, de ex. 35% dulce și 65% acru… Dacă eu aș prefera invers, 65% dulce și 35% acru atunci bucătarul ar comanda iaurtul respectiv… și acesta va fi fabricat cu ajutorul altor bacterii și livrat așa cum îmi poftește mie inima…

Putem merge mai departe: grâul, porumbul, orezul, toate sunt modificate genetic și acestea permit producţii la hectar de 5000 – 7000 Kg (Ţăranul roman, care nu are acces la aceste ultime cuceriri ale știinţei, nu poate recolta decât 2500 Kg). Așa s-a reușit să se potolească foamea a miliarde de oameni din Orientul Indepărtat… Acum suntem aproape 7 miliarde pe acest pământ – dublu decât acum 50 de ani, când ne-am născut noi – și aproape toţi sunt sătui. Acum 50 de ani, foarte mulţi erau flămânzi… Ştiaţi asta?

Modificarea genetică a animalelor și plantelor este o tehnologie intrată în viaţa de toate zilele mulţumită eforturilor oamenilor de știinţă.

Dacă dvs. sunteţi un om religios, puteţi să gândiţi ca toate aceste modificări au fost duse la bun sfârșit din voinţa Domnului Dumnezeu: de ce nu? În orice caz ele reprezintă modificări importante ale animalelor originale – cele create de Domnul Dumnezeu și care l-au însoţit pe Noe pe arca sa și au fost salvate de la înec. Se pare că aceasta este voinţa Domnului – ca oamenii să îmbunătăţească ceea ce Domnul Dumnezeu a creeat iniţial – nu-i așa?  Şi atunci… de ce vreţi dvs. – un om cu credinţă în Dumnezeu – să vă puneţi în calea Domnului, în calea progresului știinţei și tehnicii?!

Alte exemple pot să  vă pun la dispoziţie în cadrul unei întâlniri la București.

c)       Cercetarea românească

Cercetarea în România a suferit  în urma întreruperii contactelor cu cea occidentală în anii dinaintea revoluţiei și din lipsa personalului de conducere calificat în 19 ani de după revoluţia din 1989. Abia anul trecut a putut fi cooptat în fruntea cercetării românești o personalitate cu pregătire corespunzătoare – actualul secretar de stat pentru cercetare prof. dr. Marius Enachescu a lucrat la Universitatea Berkley / California – dar handicapul pe care cercetarea româneasca îl are de recuperat este imens.

Bunăstarea și viitorul naţiunii române depinde de folosirea în ţară a capacităţii creatoare autohtone: Parlamentul nu trebuie să pună piedici în calea acesteia! Rezultatul ar fi numai că acei cercetători români care vor dori să se dedice studiului clonării – urmând chemarea lor știinţifică – vor pleca în străinătate  lăsând  cercetarea românească într-o situaţie și mai precară decât cea actuală. Cazuri din acestea cunoșteţi și dvs. cu miile! Rugămintea mea este să nu întreprindeţi ceva care va dăuna viitorului României!

Stimate domnule deputat Lubanovici,

Informaţii detailate despre această temă puteţi obţine la Academia Română: o colaborare cu această instituţie prodigioasă a știinţei românești vă recomand călduros. Fiindcă tema tratată aici este de mare interes, transmit acest email atât dl. Raimond Luca, senatorul din partea diasporei americane în Senatul României, cât și colegilor ziariști care au asistat la discuţie.

Cu deosebită stimă,

Prof. dr. doctor honoris causa, Radu Mihalcea

5316 Howard Ave, Western Springs, IL 60558, USA

Tel. (708) 246 2280, Cell (708) 205 4095

27 aprilie 2010

Scrisoare deschisa deputatului Mircea Lubanovici

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2010

Scrisoare deschisa deputatului Mircea Lubanovici

Stimate domnule Lubanovici,

V-as ramane recunoascatoare daca ati lua atitudine urgent, referitor la situatia semnalata de  comunitatea din Arizona, pentru ca este vorba despre acuzatii grave si un “butoi” sub presiune, plin cu nemultumiri si gata sa dea pe dinafara… ( a se intelege prin mass media si pe la autoritatile americane).

Personal, in urma acestei anchete jurnalistice, am avut impresia ca autoritatile romane, in speta Ambasada Romanei din DC si doamna Orlich, imi cer amanari in loc sa-mi dea raspunsuri.

Am spus in repetate randuri, si este valabil si in situatia conflictuala de acum: romanii din America sunt diferiti de cei din tara pentru ca au termeni de comparatie si o viziune de ansamblu asupra lucrurilor. Unii au ajuns aici trecand Dunarea inot printre gloantele vamesilor, sau in containere peste Atlantic. Cu certitudine, acestia nu tac, nu inghit si nu permit autoritatilor romane sa-i “ciupeasca” de bani sau sa-i trateze de sus, condescendent.

Astept de la dvs. o reactie prompta, in stil american, pentru ca aceasta este tara in care traim si ne-am adaptat la ritmul si viteza de reactie americana.

Va reamintesc, cu respect, ca v-am ales ca reprezentant al diasporei si ca urmare de la dvs. asteptam, in primul rand, sprijin si o pozitie ferma in problemele specifice pe car ele intampinam ca romani din diaspora.

Am remarcat ca ati propus in Parlament ca unele sarbatori religioase sa fie declarate zile nelucratoare, si mai recent, la Chicago, erati preocupat de interzicerea clonarii umane in Romania.

In calitate de cetatean roman rezident in colegiul 3 diaspora, care v-am votat sa ma reprezentati, va aduc la cunostinta ca prioritatile mele si ale romanilor din SUA sunt altele si ca astept de la dvs. initiative legislative in acest sens. Sunt curioasa in ce fel stabiliti prioritatile, pentru ca (banuiesc), primiti multe solicitari din partea romanilor pe care-i reprezentati.

V-am rugat, inca din noiembrie 2008, sa aveti in vedere situatia a 9 familii de romani din Virginia, carora li s-au revocat abuziv vizele de munca in SUA si erau amenintati cu deportarea, si n-am primit nici un raspuns intre timp. In favoarea acestor oameni a militat pana la urma un american (ce paradox!), senatorul de Virginia, Frank Wolf. V-am rugat, tot atunci, inainte de alegerile din 2008, sa va axati pe politici care sa faciliteze schimburile economice intre Romania si SUA, promovarea culturii noastre in SUA, chestiuni care ar aduce un capital de imagine Romaniei. Si v-am mai rugat sa sustineti politica externa a Romaniei – sa semnalati problemele specifice ale romanilor din SUA, astfel incat sa nu mai fim tratati peste hotare ca “cetateni UE de mana a doua” asa cum am simtit de atatea ori. Consider ca acesta este rolul unui deputat al diasporei, sa cunoasca, sa promoveze si sa solutioneze problemele comunitatii pe care o reprezinta si sa ne ajute sa primim legile, regulile, respectul si consideratia pe care le meritam.

Stiti foarte bine cu ce acuzatii s-a confruntat diaspora dupa alegerile prezidentiale, chiar din partea conationalilor ramasi in tara de bastina. N-am cunostinta decat despre pozitia presedintelui Basescu in aceasta chestiune, nu si a dvs. sau a altor reprezentanti ai diasporei.

Acestea sunt probleme care ne dor, domnule deputat! …si altele ca si ele…

Pe mine personal, daca traiesc in SUA, ma doare in cot de zilele libere din Romania si de clonarea umana. In schimb ma intereseaza sa afle toata SUA ca suntem un popor european valoros, cu 2000 de ani de istorie si ca atunci cand cetatenii romani sunt abuzati sau nedreptatiti, autoritatile iau atitudine. Nu mai vrem politica “strutului”, vrem pozitii ferme!

Multumesc.

Simona Botezan

Ashburn, Virginia

www.phoenixmission.org

28 aprilie 2010

În apărarea Mioriței

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

În apărarea Mioriței

 

Autor: Ion Coja

     Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide sau de-a dreptul tembele care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării şi al toleranţei mele faţă de imbecilitate ca debilitate mentală s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu, că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, că Alecsandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletului etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

     Manolescu îmi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arșiță, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de ireproşabilă și de exemplară, cu ce-ţi putem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi: „Da, domnule ministru, acum, că plec din triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, săracele de ele?!”…

         Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul la o întrebare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul literar românesc: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i se datorează romanticului boier? Eu unul m-am ales încă din liceu cu această întrebare incomodă, dar tot în anii de liceu am aflat răspunsul, simplu, mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare, că există variante ale Mioriţei – varianta Tocilescu, Densusianu şi altele, uitate acum de mine, cel puţin la fel de reuşite ca text literar… Ca literatură! Ca literaritate! Se pare că Nicolae Manolescu nu s-a ostenit să meargă „la text”, la textul celorlalte variante, și a trăit toată viaţa sa atât de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu există de fapt… Nu există ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

      Păi handicap mai deformator de suflet de literat român mi-e greu să imaginez…

       Asemenea concluzie, cum că Miorița aparține literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toată lumea, nu poate să apară decât din lipsa de aderență organică la fenomenul numit destul de impropriu literatură populară. Adică din lipsa lecturii, în cazul unui literat din a doua jumătate a secolului al 20-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei școliți după 1945, aproape exclusiv livresc. Ține însă de o erudiție minimă obligatorie pentru un istoric literar să frecventeze antologiile și studiile de folclor (literar și nu numai). Se vede clar că Manolescu nu a trecut prin această experiență, că nu a trăit șocul inițiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog român îl resimte la contactul consistent, adică edificator, cu folcloristica românească, implicit cu folclorul românesc. Dacă în alte culturi și literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, în spațiul românesc nu poți să faci istorie, a culturii și literaturii naționale, fără să pornești de la cea populară și la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica și întrema(sic!).

        O evaluare a literaturii noastre culte din această perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă și reconfortantă: avem mari datorii față de folclorul românesc, față de imaginarul și mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât fragmentar, cu mari lacune și deseori în chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne așteaptă pentru creații mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice.

        La fel din istorie, istoria națională, mari capitole sau momente de maximă concentrare existențială și emoțională lipsesc din inventarul surselor de inspirație deja valorizate literar. În tradiția imperială a Eneidei, nu e cazul să ne sfiim a menține și chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literați, ca artiști, literații și artiștii îl au față de istoria națională, față de sufletul etnic românesc. Marile subiecte ale literaturii și artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literară și culturală totuși cea mai ridicată. Fără consecințele literare și culturale pe care le-a determinat trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura și cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu și-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naționale… De douăzeci de ani ideea națională este pe față atacată și discreditată, atât cât reușesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop. Nu puține! Și cu susținere „logistică” oficială. Bașca cea externă!

        …Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…

        Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorița își are logica ei de îndată ce este poziționată în contextul largului front anti-naționalist și anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…

                                                                *

       Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviții care găsesc cu cale să se pronunțe superiori și lucizi asupra propriei lor condiții de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceștia, Miorița este un text fundamental pentru conștiința etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară națională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării lașe, lipsite de vlagă în fața provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neșansa să moștenească „din părinți” acest text deformator și pervertitor de suflete… Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat și adoptat soluția mioritică, cea mai lipsită de bărbăție, lipsită de „șira spinării”, cum s-a pronunțat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog național. Cândva, orice lăutar știa să cânte Miorița și deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos și unsuros, preferă Miorița la proțap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!

       Dar trebuie să-i mulțumesc histrionului pentru nerușinare, abia așa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârșit… Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva,

O  INTERPRETARE  CUMINTE  LA  MIORIȚA

 

 

       Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialiști: Mioriţa a fost la origine un colind…

       Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe…

      Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu ziși. Detaliu esențial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile și obiceiurile colindatului.

      Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conștiinței colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.    

         Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradițional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era ușor să le faci față. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi țuțuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul era primejdios în mai multe feluri și pretindea bărbați adevărați, tari de „vîrtute”…

      La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărășeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societății umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în disprețul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!

       Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfățișa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor și pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce… Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?

       Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!…

       Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!

       De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent și atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!…

       E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micșora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei… Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…

       Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuși ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artiști: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

      A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănașului, despre care nici nu se știe cum a murit în fapt. Căci nu are importanță ce anume și cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficțiunii, al imaginarului. Tentația de a-l salva pe ciobănaș se poate împlini  numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător  prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost oare măicuței de mocănaș mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice, al nunții mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranță le-a fost mai ușor după aceea colindătorilor înșiși, participanți și ei la jalea lăsată în urmă de dispariția camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să insiste mai mult. Adică asupra autorului!…

       Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom ști niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos și mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.

       Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănașul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarășilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.

     Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.” 

       Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze fățiș, ba chiar aflați unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicția de a acționa politic împotriva ocupantului bolșevic din Țară, au găsit, au știut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinței de a trăi departe de orizontul natal… Însăși opera lui Mircea Eliade, meșterită cu conștiința netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuși, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu și atâți alții, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie parașutați în Țară, pentru a-i sprijini pe și mai mioriticii partizani din munți…

       Eliade ne amintește, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă și ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Miorița este și un soi de bocet vine să dea o și mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut… Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…

      Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câțiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forță care depășea capacitatea lor de opoziție. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România și în jumătate din Europa, ci cârdășia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor și pe crestele munților, românii au avut reacția cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistență anticomunistă armată, fățișă, haiducească. Eroică și deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind…

         Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspirație, chiar și în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraților Arnăuțoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munți, pe care securitatea bolșevică i-a hăituit și ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!…

       Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieți distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiția comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temnițele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputința românului, neputință mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta fața inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputință a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistență la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidență că românii români, majoritari în Țară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puțini minoritari din România au participat la popularea temnițelor din RPR cu anti-comuniști! În comparație cu românii, puțini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…

       Anticomuniști cu arma în mână, dispuși în orice clipă să se sacrifice pentru libertate și demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomuniști din munții României! În Făgăraș sau în pădurea Babadagului, în Maramureș sau în munții Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit și au jerfit numai urmașii ciobănașului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Și atât! Alții nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de țigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinței și jertfei… Ale demnității eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munți, martiri și eroi deopotrivă, știau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Miorița nu i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!

       Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!… Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!

       Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul lor!… Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu,  din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției, scrisă în temnițele din Republica Populară Română…

      E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la hârtie și creion. Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese pe întreg spațiul românesc!

      Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație… Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România… Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…

       L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniță 24 de ani?…

      Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul că te afli acolo…”

      De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al teroarei cominterniste!

                                                  *

      Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!

          Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în Miorița, oameni buni!…

      Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!

       …A avut Socrate  nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea mai emoționantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.

       E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare, înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…

       Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănașului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm și nu înțelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția divină a ființei umane… A ta, cititorule!

        Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!

        …Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate… Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înțelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul totul!…

         Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza ei românească!…

           Iar tuturor celor de față cititori le aduc la cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!

         Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?…

        Întrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.

            Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii. Iată primele catrene:

            „Pe-o sprânceană de lumină,

             Lâng-o lacrimă de rai,

             Verde culme carpatină

             Rotunjește dulce plai.

Iar în plaiul stânei goale,

Lângă strunga fără oi,

Crăngi cu umeri frânți de jale

Se cutremură din foi.

              Fluier vechi nu mai îndrugă

              nu mai latră câini pândari.

              Singuri  munții duc în glugă

              Carpatine neguri mari.

Nu mai zburdă-n târlă iezii,

Nici plăpânzii miei priori.

Doar pe cearcănul amiezii

Urcă ulii rotitori.

               Ulii suie, frunza sună,

                iar în iarbă-ntins amar

                ba e somn, ba rugăciune,

                tînăr leș de pecurar.

A rămas dormind pe-o rână,

în culcuș de voievod,

pe-un crâmpei de rai cu stână

unde brazii plâng prohod.”

           Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.

          Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!…

          …Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, arhei, și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului, cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…

          Da, românii și-au pus această întrebare la care au imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori să-l înțeleagă…

          Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și punct!…

          Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

          Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea), li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…

          Mai departe, interpretarea „sentinței” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…

          După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată? Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!… O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15.  Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața, când era destul de liniște ca să-l aud, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași să trăiesc atâta? De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. Și invers!…

          Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…

          În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă!… Adică, se subînțelegea, din lașitate și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…

          M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală (sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…

         Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroșite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…

          Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…

         …Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989, aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici au ieșit în fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

          Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor…  Iar a fi ori a reacționa în spiritul baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atîta doar aș adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața de toate zilele. Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția „potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții aceleiași lumi cu cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani, punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.    

        Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară, dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa, degradat prin traducere, ca pe bunul lor sufletesc ultim și de cel mai mare preț…

         În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des. Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu! Când printre noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănașul carpatin…

        Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, și pe alții la încercare!

7 ianuarie 2010

                                              Ion  Coja

 

Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…

Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din adâncul veacurilor, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…

 

 

 

O problemă de teologie

(aferentă la Miorița)

         Întâmpinare: Dacă există Dumnezeu, un Dumnezeu al dreptății și al legiuitei răsplăți, cum este posibil ca asasinii copiilor din decembrie 1989 să nu fie puși să răspundă în fața justiției, să rămână nepedepsiți?! Ba mai mult, să fie lăsați să se cațere în fruntea noastră și de acolo să ne sfideze?!… De ce îi rabzi, Doamne Dumnezeule?!

         Răspuns (primit de la Dumneazeu) : Eu intervin și vădesc crima sau pedepsesc cu mâna Mea numai atunci când oamenii singuri nu sunt capabili să afle cine a fost făptuitorul. Ați văzut-o pe Vitoria Lipan, cum nu și-a aflat odihna până ce blestemul sângelui vărsat nevinovat nu i-a atins pe neoamenii aceia! Eu nu am mai avut ce căuta acolo! A făcut Vitorița toată treaba, Mie nu Mi-a rămas decât să-i mulțănesc frumos.

         Recunosc, e mâna Mea pedepsitoare în Balada lui Radu Gyr, pe care a scris-o șoptindu-i-o Eu la ureche în jilava celulă… Justiția divină intervine atunci când cea omenească nu poate face nimic! Cum să-i mai găsească bătrâna mamă pe ne-vrednicii aceia? N-avea cum și n-avea cine!… Și atunci am intervenit Eu, mai pedepsitor decât toată justiția voastră! Citește-l pe Radu Gyr! L-ai citit! Ai văzut cât am fost de neîndurător!… Nefericiții asasini! Ar fi preferat de zeci de ori să fie de voi pedepsiți, nu de Mine…

         Dar de ce îmi cereți să intervin în „dosarul Revoluției din Decembrie”? Nu vă înțeleg! Au nu știți cine a tras în acei feciorași care mi-au fost dragi cum nu se poate mai mult?! Îi știți foarte bine pe criminali! Ați pus afișe cu fotografia lor pe toate gardurile, pe toți stâlpii, și i-ați votat de atunci întruna să vă conducă, să vă mâie pe căile pierzaniei și i-ați mai și aplaudat! …Dacă voi, părinții și frații celor uciși știți bine cine sunt asasinii, atunci problema Mea, a justiției divine, nu mai sunt ucigașii din decembrie, ci voi, voi sunteți problema Mea, voi, nepăsătorii și nesimțitorii de după, care vă împăcați cu zăbala ce v-au pus-o omorîtorii odraslelor voastre! Sânge din sângele vostru a curs și nu vă doare, nu vă pasă de copilul ucis și nici de Mine, cât Mă doare pe Mine sângele nevinovat care cere blestem asupra criminalilor, dar și mai mare blestem asupra celor care nu fac nimic pentru a-l pedepsi pe ucigaș, pe cel care a tulburat prin fărădelegea sa ordinea Universului!

         La voi mă gândesc: ce pedeapsă vi se cuvine? O pedeapsă mult mai aspră decât a criminalilor pe care, dacă voi îi lăsați nepedepsiți, nu înseamnă că i-ați lăsat în plata mea, eu să-i pedepsesc! I-aș fi pedepsit, dacă aș fi văzut că singuri nu vă descurcați să aflați cine sunt! Dar pentru că îi știți prea bine cine sunt, eu nu mă mai amestec. Dumnezeu îți  dă, dar nu îți bagă în traistă! Nu? Parcă așa se spune…

         Vă plângeți că de ani de zile vă merge din rău în mai rău?! Că vă pleacă copiii de acasă spre alte zări, străine, de unde nu se mai întorc?! Vă plângeți că vă ajung bătrâneți neputincioase, uricioase? Umpleți bisericile cu rugăciuni către Mine de iertare a păcatelor, dar vă merge tot mai rău?!… Degeaba toate mătănile și colivele voastre! Nu de la Mine vă vine pedeapsa! Ci vă ajunge blestemul copiilor voștri! Blestemul acelor îngerași este peste puterile mele să vă apăr de el!… Aproape că le sunt recunoscător, căci nu mai e nevoie și de pedeapsa mea!… V-ați pedepsit singuri! Și nu e decât începutul… 

9 ianuarie 2010

                                                          Ion  Coja

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (II)

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (II)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După semnarea Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920, Ungaria avea 92.963 de km2 şi o populaţie de circa 7.980.143 de locuitori (majoritatea unguri, adică 89,6%). Din Transilvania s-au refugiat în Ungaria imediat după Primul Război Mondial, peste 200.000 de maghiari, în marea lor majoritate reprezentaţi ai fostei clase conducătoare, iar mare parte dintre aceştia au devenit şi cei mai înverşunaţi şi virulenţi exponenţi ai revizionismului maghiar. O serie de istorici maghiari mai puţini şovini, precum E. Malnasi, Karacsony, Toganyi sau F. Eckhardt au acceptat însă faptul că Ungaria Sfântului Ştefan nu depăşea graniţele actuale ale Ungariei. Imensele pierderi teritoriale pe care Ungaria le-a suferit după Trianon – justificate dealtfel şi în acord cu realităţile istorice şi demografice – au creat însă o psihoză colectivă de frustrare, iar acest fapt a determinat un curs naţionalist-şovin şi revizionist al politicii statului maghiar, acesta acţionând pe toate căile posibile pentru a schimba această stare de fapt şi folosind toate resursele pe care le avea la dispoziţie, respectiv de la cele diplomatice, până la influenţarea opiniei publice internaţionale şi binenţeles, un spionaj cât se poate de activ şi agresiv în spaţiul românesc. În acţiunile de spionaj şi influenţare a opiniei publice maghiare au fost folosiţi până şi prelaţi ai bisericilor maghiare. În acest sens, un caz interesant îl reprezintă şi cel al episcopului Marton Aron.
    
*

“Audiatur et altera pars!” (“Ascultă şi cealaltă parte!”)
În prezent, atunci când vine vorba despre persoana episcopului aproape toţi autorii se referă doar la momentul 18 mai 1944 când, aflat în Biserica “Sfântul Mihail” din Cluj – spre cinstea sa, nota bene! – episcopul a avut tăria morală, demnitatea şi curajul să condamne politica hortystă faţă de evrei. “Magyar Katolikus Lexikon” editat la Budapesta în 2003, ca dealtfel toate scrierile maghiare, atunci când se referă la viaţa şi activitatea episcopului, spun laconic: “… a pledat pentru drepturile maghiarilor din Transilvania…”. Ce înseamnă de fapt atât de evazivul “a pledat”? Personal, consider că despre Marton Aron nu s-a scris încă totul. Poate de aceea, trebuie luate în considerare şi documentele şi studiile româneşti. Multe dintre acestea indică faptul că încă din perioada interbelică Marton Aron, a acţionat constant împotriva unităţii statului naţional unitar român fiind unul dintre “vârfurile de lance” ale acţiunii revizioniste. Există documente în arhivele româneşti (ale Serviciilor Speciale de dinainte de 1948, dar şi de după acest moment), documente chiar şi în arhivele mureşene care fac referire la persoana sa, există studii publicate în reviste precum “Dosarele istoriei” sau mai recent “Historia”, există câteva note informative despre activitatea episcopului în “Cartea Albă a Securităţii”. Un studiu temeinic care să valorifice într-o concepţie unitară informaţiile obţinute din mai multe surse istorice este mai mult decât necesar. Dincolo de mituri există totuşi realitatea, iar se bazează pe documente. 

Foto 1 - Palatul Trianon

Foto. Palatul Trianon
Agentul cu indicativul “P.I.S”….
Contraspionajul român nu a putut stabili data exactă la care Marton Aron a fost recrutat de serviciile de informaţii maghiare, deşi episcopul s-a aflat în atenţia organelor speciale româneşti încă de pe la jumătatea deceniului al treilea. În octombrie 1941, Marton Aron a intrat în legătură cu rezidentul de spionaj al legaţiei maghiare din Timişoara. A fost momentul în care organele române nu au mai avut nici un dubiu despre activitatea sa, mai ales că anterior reuşiseră să procure Codul spionajului hortyst, fapt care a rămas necunoscut maghiarilor pe toată durata războiului, dar care le-a permis românilor să deconspire şi să anihileze o serie de organizaţii şi reţele de spionaj maghiare de pe teritoriul României. Cea mai importantă organizaţie maghiară de spionaj din Transilvania – cu ramificaţii şi la Târgu-Mureş – a fost cea condusă de episcopul Marton Aron. Informaţiile culese de el personal sau sau de cei din organizaţia sa erau cifrate cu ajutorul cărţii “Piszkos Fred Visszater” (“Întoarcerea mizerabilului Fred”) şi trimise apoi la destinaţie. Indicativul cu care Marton Aron era apelat de Centrala Serviciului de Spionaj Maghiar de la Budapesta era unul permanent, fiind format din grupul de litere “P.I.S.” şi reprezenta iniţialele tipografiei la care a fost tiparită cartea indicată anterior. Indicativul cu care Marton Aron trebuia să răspundă era de fiecare dată altul. Prin intermediul Adelei Visnovitz – agentă a spionajului englez – s-a reuşit a se realiza legătura lui Marton Aron cu englezii, episcopul făcând un joc foarte complicat şi încă greu de înţeles şi azi.
….şi agenta Bindasz Elena din Târgu-Mureş   

Foto 2 - Mihail Moruzov, parintele serviciilor speciale romanesti

Foto.Mihail Moruzov parintele serviciilor speciale romanesti
Prin intermediul Elenei Bindasz, născută la 15 decembrie 1899 la Târgu-Mureş, maghiară de religie ortodoxă (?), Marton Aron a reuşit să afle foarte multe informaţii legate de moralul armatei române, ce vorbesc militarii între ei, ce nemulţumiri au, etc. Prin intermediul aceleiaşi Bindasz Elena, care a ajuns şi ea să o cunoască ulterior pe Adela Visnovisz (agenta engleză), Marton Aron a făcut cunoştinţă cu Matei Ioan, cetăţean iugoslav de etnie română, fost aviator în armata iugoslavă şi care se refugiase în România datorită prigoanei germane. Matei l-a pus în legătură pe Marton Aron cu maiorul sârb Bosco Stanoilovici, fost ataşat militar iugoslav în URSS, un filo-englez cu relaţii atât în spionajul englez, cât şi în cel sovietic. Reţeaua lui Marton Aron va creşte foarte mult într-un timp relativ scurt, aceasta fiind capabilă chiar şi de sabotaje. Elena Bindasz, care la un moment dat a fost arestată de autorităţile române va indica în anchetă sabotajele executate, modul de operare, de unde se procura explozibilul necesar, însă îl va deconspira cu această ocazie şi pe episcop, ca dealtfel întreaga reţea condusă de el. Reacţia autorităţilor române a fost nuanţată de la caz la caz. Dacă în unele situaţii reţelele maghiare care operau pe teritoriul României au fost anihilate rapid pronunţându-se ani grei de închisoare şi chiar condamnări la moarte, cel puţin în cazul lui Marton Aron nu s-a întâmplat acest lucru. Dacă din diverse raţiuni episcopul Marton Aron s-a bucurat în perioada interbelică, dar şi în timpul războiului de un tratament cu menajamente, nu acelaşi lucru se va întâmpla după 1948. Comuniştii, care puseseră mâna şi pe arhivele serviciilor speciale române de dinainte de 1940, nu l-au mai tratat cu aceeaşi înţelegere pe episcop, ba dimpotrivă îl vor aresta şi condamna pe viaţă. Eliberat de autorităţile comuniste – însă după repetate şi insistente intervenţii la nivel înalt – episcopul, aflat în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia a continuat, după cum veţi vedea în continuare, să se afle în atenţia serviciilor speciale române.
                                       (VA URMA)
NICOLAE    BALINT
Caseta 1
“…din momentul semnării Tratatului de la Trianon, Ungaria a considerat drept una din acţiunile sale cele mai importante revizuirea acestui tratat. Folosind toate mijloacele de propagandă ale epocii, ca şi instrucţia publică şi formele educaţiei colective, Ungaria a decretat nedreptatea Trianonului şi necesitatea revizuirii tratatului de pace…”
(Fragment din “Istoria Ungariei”, vol. 1918-1945, Budapesta, Editura Academiei Ungare de Ştiinţe, 1986, p. 423)
Caseta 2
Pe data de 13 noiembrie 1920, Parlamentul de la Budapesta a ratificat Tratatul de la Trianon, dar la finalul şedinţei deputaţii au depus următorul jurământ: “Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare.” Deşi vremurile s-au mai schimbat, obsesiile – fie ele mai vechi sau mai noi – rămân peste timp. Sunt suficiente dovezi în acest sens. Unde vor duce ele la final? Cum acţionează statul român pentru combaterea lor, atât în interior, cât şi în exterior? Pot românii asista neputincioşi la proliferarea revizionismului, indiferent sub ce mască europenistă s-ar ascunde el? Cine nu învaţă din istorie, riscă să o repete.

TRAIAN BASESCU – mesaj electoral

Posted by Ion Roata On December - 5 - 2009

COMUNICAT DE PRESĂ
MESAJUL PREŞEDINTELUI TRAIAN BĂSESCU
ADRESAT ROMÂILOR DE PRETUTINDENI
Dragi români!
Prin votul dat la Referendumul din 22 noiembrie 2009 aţi dat o şansă continuării
reformei clasei politice. Nu a fost uşor să câştigăm împreună această etapă. Dar, după
cum vă spuneam, nu mă voi da în lături de la niciun efort pentru a desăvârşi reforma
clasei politice şi modernizarea statului român. Am simţit susţinerea şi prietenia voastră,
v-am avut aproape şi aşa îmi doresc să rămâneţi şi în următoarea perioadă.
Referendumul a fost validat cu o prezenţă la vot de 50,16%! Votul dumneavoastră a
făcut diferenţa, căci aproape 100.000 de români din afara ţării s-au prezentat la vot, acel
1% care a făcut posibilă validarea referendumului. Aţi fost aliaţii democraţiei şi s-a
demonstrat, încă odată, că fiecare vot contează.
Prezenţa record la vot în toate secţiile din străinătate şi votul covârşitor pe care mi l-aţi
dat m-au făcut să mă simt încă odată Preşedintele tuturor românilor! Va mărturisesc că
a fost cel mai plăcut moment al acestei campanii, care mi-a adus o imensă satisfacţie –
să văd că aţi participat în număr atât de mare la scrutinul electoral din România, că
trăiţi şi simţiţi pentru România, pentru ţară şi pentru viitorul naţiunii române! Aţi
demonstrat lumii întregi că românii sunt o forţă atunci când îşi fac auzită vocea, că
România este o democraţie consolidată. Prin efortul vostru, de a vă prezenta la vot, aţi
demonstrat celor de acasă că vă pasă de ei şi că purtaţi în suflet culorile Tricolorului.
Dragostea de ţară este un sentiment care nu se stinge dincolo de graniţele României!
Acum, vă cer să îmi fiţi aceeaşi aliaţi de nădejde pentru ca, împreună, să putem continua
reformele, să întărim legătura dintre comunitatea în care trăiţi şi ţara mamă! Vom avea
multe de făcut împreună, multe proiecte de continuat atât pentru românii de
pretutindeni, cât şi pentru cei de acasă.
Simt că votul dumneavoastră este încărcat de speranţe, aşteptări, de toate acele
aspiraţii pe care le cunosc şi care mă determină să acţionez cu şi mai mare
responsabilitate pentru a vi le îndeplini. Voi fi acelaşi Traian Băsescu care luptă pentru
voi, oriunde v-aţi afla!
Va aştept, din nou, pe 6 decembrie 2009, la cel de-al doilea scrutin al alegerilor
prezidenţiale, pentru a da un viitor românilor de pretutindeni.
Pentru tot ce a fost şi ce va urma, vă mulţumesc!

Traian Basescu,

Presedintele Romaniei

Traian Basescu.site

Vreau o Românie a bunului-simţ!
Vreau o Românie în care pensiile să fie de bun-simţ!
Fiecare român trebuie să aibă o pensie decentă după o viaţă de muncă. Fiecare român trebuie să primească pensia după cât a contribuit. Să punem capăt pensiilor speciale pentru parlamentari şi magistraţi.

Vreau o Românie în care salariile să fie de bun-simţ!
Fiecare român să fie plătit pentru cât munceşte.  Trebuie să păstrăm un echilibru între salariile celor care muncesc în sectorul privat şi cei care muncesc în sectorul de stat. Am pus capăt sporurilor nejustificate şi salariilor indecente ale şefilor din aparatul guvernamental.

Vreau o Românie cu un parlament de bun-simţ!
Parlamentul trebuie să facă legi bune pentru cetăţeni. Parlamentul trebuie să rămână cu o singură cameră. Două camere înseamnă mai multă birocraţie, cheltuieli mai mari, întârzierea adoptării legilor. Parlamentul trebuie să aibă maximum 300 de parlamentari şi nu 471 câţi sunt acum. Sunt ţări mai mari decât România care au o singură cameră a Parlamentului şi mai puţini parlamentari decât avem noi acum.

Vreau o Românie cu o justiţie de bun-simţ!
Justiţia trebuie să împartă dreptatea pentru toţi românii. Nimeni nu este mai presus de lege. Nici preşedintele, nici parlamentarii, nici miniştrii, nici chiar magistraţii, cei care împart dreptatea. Fiecare român să răspundă în faţa legii pentru faptele sale. Justiţia trebuie să judece mai repede dosarele şi să dea sentinţe drepte.

Vreau o Românie cu un sistem de educaţie de bun-simţ!
Doar un sistem de educaţie performant poate pregăti tinerii pentru viaţă. Fiecare tânăr din România trebuie să aibă o şansă pe piaţa muncii. Avem nevoie de profesori bine plătiţi, de şcoli mai curate, de laboratoare bine dotate şi de implicarea comunităţii locale în deciziile şcolilor.

Vreau o Românie cu funcţionari de bun-simţ!
Românii trebuie să fie trataţi decent atunci când merg la medic, la circumscripţia financiară, la poliţie. Românii au nevoie de servicii de calitate pentru care plătesc taxe şi impozite. Ne trebuie o administraţie publică suplă şi eficientă cu funcţionari bine pregătiţi şi politicoşi care să servească în mod egal şi corect toţi cetăţenii.

Nota redactiei. Materialul din aceasta pagina este identic cu cel din editia tiparita, alocat spatiului electoral inchiriat celor doi candidati din turul doi. Din motive care tin de politica editoriala, “Curentul International” isi pastreaza independenta vis-a-vis de partide, candidati etc.

Reţeta realegerii rapide a preşedintelui Traian Băsescu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2009

Reţeta realegerii rapide a preşedintelui Traian Băsescu

Vasile ZARNESCU_CV

Autor: Vasile Zarnescu
În unele recente materiale de presă, relevasem, lapidar, că reţeta rapidă a realegerii preşedintelui Traian Băsescu este să încerce să îi bage prompt la puşcărie pe cîţiva dintre marii politicieni corupţi, care roiesc în preajma lui – ca dovadă că este tot mai hotărît să lupte cu succes contra corupţiei. Din motive independente de voinţa mea, am reuşit să-i adresez abia zilele trecute scrisoarea închisă, relevată în continuare. Pentru că, pînă azi, 21 noiembrie, nu am primit nici un semnal din partea domniei sale, pentru a-i parveni, totuşi, în „ultimul ceas“, o voi trimite presei, aşa cum l-am anunţat – spre a-i mai fi, cît de cît, de ajutor. A trebuit, oricum, să scot anumite nume şi informaţii conţinute în textul depus la registratura Administraţiei prezidenţiale, cu indicaţia de mai jos.
***

Administraţia Prezidenţială                                                                                                      STRICT SECRET

Registratura generală

Nr. 22795/17.11.2009

DOMNULUI TRAIAN BĂSESCU,

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

– Urgent, personal şi confidenţial –

 

Priveşte: 1. Propunerea unei reţete a realegerii certe a dvs.

2. Revenire asupra raportului nr. 41.385/22.09.2005, referitor la unele disfuncţii majore din S.R.I., care afectează Securitatea Naţională

Raportează: colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

 

 
STIMATE DOMNULE PREŞEDINTE,

Permiteţi-mi să vă prezint această sinteză politică, din perspectiva unui alegător mai versat atît în problemele de politologie şi, în special, de propagandă electorală, cît şi în domeniul informaţiilor secrete, sinteză făcută din perspectiva alegătorului aflat în partea de jos a electoratului.

Dincolo de unele manevre de culise privind manevrarea buletinelor de vot, pe care unii nu le vor ignorate, iar alţii încearcă să le exagereze, totuşi, succesul obţinut de dvs. la alegerile din 2004 s-a datorat, în cea mai mare parte, etalării sloganului electoral esenţializat în sintagma „Jos corupţia!“ Între timp, opinia publică, diversele partide, personalităţi, organizaţii politice interne şi internaţionale au fost dezamăgite, aproape total în aşteptările lor, de ineficienţa luptei anticorupţie din România. Au fost cîteva încercări de a-i băga la pîrnaie pe unii mari corupţi, dar Magistratura a avut grijă să-i scoată basma curată; desigur, nu dezinteresată.

Cauzele eşecului luptei anticorupţie sunt multiple, dar, în principal, rezidă în instituirea solidă, extinsă şi profundă, între timp, a „sistemului ticăloşit“ – concept pe care l-aţi lansat, fiind introdus în limbajul presei şi, poate, chiar al politologiei viitoare, deoarece, pe lângă alte sintagme reuşite cu care se poate lăuda preşedintele Traian Băsescu (de ex., „partidul toxic“) sau, eventual, i se pot reproşa (cum este, de ex., şi expresia „băieţii deştepţi“), aceasta este cea mai cunoscută şi mai întemeiată. „Sistemul ticăloşit“ se bazează, în esenţă, pe ceea ce defineşte un alt viitor concept politologic, „nucleul dur al corupţiei“, introdus de ministrul Justiţiei, la acea vreme, Rodica Stănoiu, ulterior senator P.S.D., apoi independent, apoi P.C., apoi cine ştie mai ce – întrucît C.N.S.A.S., noua poliţie politică, o înghesuie să o bage la „mititica“, aşa cum a procedat cu Mona Muscă.
Corupţia: încetinitorul Tranziţiei

Nucleul dur al corupţiei îi include, fireşte, nu doar pe marii corupţi din domeniul afacerilor de stat în combinaţie cu acelea private, ci şi mari personaje politice, care acţionează în simbioză cu afaceriştii care stau în umbră şi care fac afaceri ilegale, dar cu acoperire legală, aşa cum sunt, de exemplu, indivizii indicaţi prin sintagmele „rechinii imobiliari“ sau „băieţii deştepţi din energie“. Chiar viitorul scurt-premier Emil Boc – scurt ca durată a mandatului, ca figură politică etc. –, pe vremea cînd era deputat în Opoziţie, acuza, în Parlament, pe unii de la Putere că au dat ordine ministeriale valabile doar cîteva zile, exclusiv cu scopul ca să profite de ele anumiţi oameni ai Puterii! Domnule preşedinte, ca să-l faceţi să-i revină, cît de cît, creditul moral – care se va răsfrînge, pozitiv politic, şi asupra dvs. –, cereţi-i să-i denunţe pe cei care au comis aceste acte de corupţie!

Aşa cum am mai arătat în alte articole (de ex., în Justiţiarul, 9 sept. 2004, p. 4-5), conform unei definiţii laconice, „corupţia este abuzul de funcţie publică în scopul obţinerii unor câştiguri personale ilicite“. Este şi cazul miniştrilor acuzaţi de corupţie în aceşti 20 de ani, indiferent care partide câştigaseră alegerile, în cadrul alternanţei „democratice“ la Putere. Astfel, fie că a fost în cauză „Ţigareta I-a“ – din timpul primului mandat al preşedintelui Ion Iliescu –, sau „Ţigareta a II-a“ – din timpul preşedintelui Emil Constantinescu –, fie că a fost cazul terenurilor Armatei cedate de către miniştrii Apărării unor particulari – terenuri pe care se afla sistemul rezervei strategice de apă a Capitalei, sistem care a fost distrus! –, fie că fusese problema traficului cu petrolul aflat sub embargo, fie că e cazul ex-judecătoarei Maria Huza, fie că este vorba de întreprinderi de stat subevaluate în mod oneros spre a fi cumpărate la preţuri de nimic de străini contra unei mite substanţiale date înalţilor funcţionari de stat etc., etc. – în toate cazurile este situaţia celor care abuzează de funcţia lor publică pentru câştiguri personale necuvenite: adică a marilor corupţi. Ca urmare a proliferării corupţiei, economia României a fost distrusă de guvernările postdecembriste, fiind vândută la bucată de marii funcţionari de stat, direct sau prin interpuşi, corporaţiilor transnaţionale, care au cumpărat „adevărate chilipiruri“, după cum se exprima, cu satisfacţie, publicaţia Jane’s Foreign Report. Şi asta o scria în august 2000, adică la finalul primei guvernări a C.D.R., care „grăbise privatizarea“ spre a îndeplini, cu deplină slugărnicie, directivele organismelor străine, interesate în ruinarea României – grabă din cauza căreia marile întreprinderi ale ţării deveniseră, pentru „investitorii strategici“ străini, într-adevăr, „adevărate chilipiruri“ (cf. Cotidianul, nr. 2428, 9 august 2000, p. 4).

 

Şeful statului sub povara vremurilor

Cine este, cât de cât, familiarizat cu politica, ştie că, în fond, este pur idealism romantic să-ţi imaginezi că preşedintele unei ţări – indiferent cât de mare şi de competentă i-ar fi echipa prezidenţială – ar putea schimba rapid, într-un mandat, sistemul ticăloşit în mijlocul căruia evoluează şi, mai ales, al cărui produs este, ţinînd cont şi de contextul politico-economic intern şi internaţional. Dar dacă nici membrii echipei şi nici preşedintele nu sunt suficient de competenţi, de patrioţi, cu voinţă politică şi rectitudine morală, atunci e vai de ţara respectivă. De aceea, acum, este vai de noi!

Fostul preşedinte Ion Iliescu a condus ţara, aparent, în oarecare „linişte“, dar a fost supus multor presiuni interne şi externe. De exemplu, încă în ianuarie 1990, l-a vizitat şeful Departamentului de Stat al S.U.A., James Baker, care, timp de o jumătate de oră cît a durat vizita, i-a ţipat preşedintelui României o singură directivă: „Jos Securitatea!“ Dacă mai aveţi contacte private cu d-l Ion Iliescu, rugaţi-l să vă confirme acest fapt. Şi Ion Iliescu a dat-o jos, a îngrădit-o, a redus-o la minim şi aţi văzut ce-a ieşit: a ieşit, din ce în ce mai viguroasă, corupţia, „baronii“ P.S.D.-işti (ex-F.S.N.-işti) fiind cei mai numeroşi şi mai viguroşi! Socialistul Ion Iliescu a vrut să construiască socialismul cu faţă umană, dar nu a făcut decît să rupă zăgazurile care opreau avalanşa capitalismului de acumulare primitivă – adică forma primitivă a corupţiei. Chiar traseistul politic Adrian Severin, în cartea sa Lacrimile dimineţii, a recunoscut, tardiv, că Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost o traducere din engleză a unei legi făcute de străini; din cîte-mi amintesc eu, fusese adusă chiar de el. Or, respectiva lege fusese concepută special pentru a înlesni distrugerea întreprinderilor Românei! Preşedintele Ion Iliescu fusese prevenit de S.R.I. asupra consecinţelor pernicioase ale acestei legi – importate deliberat pentru falimentarea întreprinderilor româneşti –, dar nu a luat nici o măsură. Doar Alexandru Bârlădeanu s-a opus cu încrîncenare, însă fără succes. După care a început declinul economico-politic, accelerat de corupţie. Jaful în Patrimoniul Cultural fusese, deja, dat prin abrogarea prioritară a Legii Patrimoniului, în ultimele zile ale lui decembrie 1989, deşi nu era o lege „ceauşistă“, întrucît reproducea îndeaproape legea franceză în funcţie şi acum! Oricum, însă, P.S.D. – sub formele metamorfozate demagogic F.S.N., F.D.S.N., P.D.S.R., P.S.D. –, deşi s-a declarat a fi doctrinar social-democrat, deci de stînga, a guvernat, invers, cu măsuri literalmente de dreapta.

Liberal-ţărănistul Emil Constantinescu a vituperat şi el, contra corupţiei – a afirmat, pe cînd era în vizită în Finlanda, că Justiţia ar fi coruptă în proporţie de 80 la sută! –, dar a sfârşit lamentabil, prin a declara „că a fost învins de fosta Securitate“! A fost, evident, o scuză comodă, chiar dacă nu lipsită de oarece adevăr, deşi, înainte de încheierea mandatului său, le-a mai dat cîte o stea de general multor generali din S.R.I. (şi o diplomă de merit directorului S.R.I. Costin Georgescu!) – generali dintre care, pe unii, preşedintele Traian Băsescu avea să îi treacă în rezervă, ca, de ex., pe Sorin Brăteanu-Cancelaru’, Ovidiu Soare-Arestatu’-şi-Eliberatu’! Dar, Emil Constantinescu avusese, totuşi, la îndemână cei „15 mii de specialişti“ cu care se lăudase C.D.R., venită avidă la Putere. De ce nu i-a folosit?! În timpul guvernării C.D.R. s-a accelerat distrugerea economică a României, în special prin amploarea şi rapiditatea aplicării criminalei politici restitutio in integrum. În  nici o ţară ex-socialistă nu s-au făcut restituiri în cantitatea şi pe intervalul de timp practicat în România, ci doar restituiri simbolice (cîteva castele în Cehia, Ungaria şi Germania). Actuala formă a corupţiei reprezentată de jaful „rechinilor imobiliari“ îşi are sorgintea în această criminală politică restituţionistă. Bugetul statului a fost devalizat inclusiv prin această formă! La fel, conglomeratul numit C.D.R. – deşi declarativ doctrinar de dreapta – a guvernat, tot invers, cu măsuri esenţialmente de stînga – ceea ce a accelerat involuţia spirituală a societăţii, prin debusolarea politico-morală introdusă.

Stimate domnule preşedinte Traian Băsescu,

Dvs. aţi avut o rută politică similară, oarecum, cu aceea a P.S.D.-ului: aţi ajuns preşedinte ţării ca socialist – v-aţi străduit şi aţi reuşit să introduceţi Partidul Democrat, al cărui preşedinte eraţi, în Internaţionala Socialistă, în ciuda opoziţiei gălăgioase a P.S.D.-ului, care se considera singurul îndreptăţit să facă parte din Internaţionala Socialistă –, dar v-aţi răzgîndit şi, acum, din nu ştiu care motive – probabil determinate mai mult de conjunctură decît din convingere –, viraţi tot mai mult spre dreapta. Este adevărat că P.D.S.-ul, ca moştenitor direct al ipocriziei şi demagogiei funciare a P.C.R., îşi maschează abil virajul abscons spre dreapta şi îşi etalează, tot demagogic, dar cu succes, ideologia de stînga, cu care prosteşte, şi acum, după 20 de ani, multă lume, mai ales în provincie. Dvs. v-aţi dovedit mai sincer în opţiuni arătînd că înclinaţi spre dreapta, dar nu aţi reuşit să vă valorificaţi această sinceritate a virajului, iar inamicii dvs. politici speculează această sinceritate prezentînd-o ca pe o faţetă falsă – ei procedînd, astfel, după formula hoţului care strigă „Hoţii!“, fiindcă dvs. v-aţi dovedit inacţiunea şi nu aţi replicat dezvăluindu-le adevărata faţă ipocrită, ca moştenire a P.C.R.-ului!

Revenind la partide, sintetic vorbind, ele prezintă o orientare politică de faţadă, căci toate partidele politice – indiferent de doctrina afişată –, odată ajunse la guvernare, au aplicat o singură doctrină: jefuirea Patrimoniului Naţional. Iar preşedinţii de ţară care au fost propulsaţi de aceste partide, chiar dacă avuseseră intenţii bune – şi nu avem motive să ne îndoim de contrariu –, nu au putut stopa jefuirea averii naţionale, determinată de grupurile de presiune, dirijate din umbră de marii „rechini“.

Esplanada corupţilor

E riscant, apoi, şi să aplecăm urechea la cîntecul de sirenă al politicienilor Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu şi al analiştilor politici obedienţi lor – de tipul lui Valentin Stan, Radu Tudor, Marius Pieleanu ş.a. –, care ne invită la „linişte ca să poată ei guverna“. Pentru că este vorba, în realitate, de liniştea de care au nevoie hoţii, ca să fure în siguranţă. În primii 16-17 ani de guvernare ar fi fost, chipurile, relativ linişte – fiindcă se mimează amnezia, aceşti politicaştri „uitînd“ de marile greve din anii 1990-1996. Dar tocmai în această etapă – sub masca oferită de scandalul grevelor – a fost consolidat „sistemul ticăloşit“, perpetuat prin „nucleul dur al corupţiei“. Ceva gălăgie a mai făcut presa – a „patra Putere“ în stat, „cîinele de pază“ al democraţiei –, dar a fost din ce în ce mai mult ignorată, în cazul cînd unii ziarişti nu au fost băgaţi la închisoare. Dar, pentru mai multă linişte, adică spre a pune botniţă presei, s-au reintrodus în noul Cod Penal insulta şi calomnia prin presă!

P.S.D.-ul a guvernat cel mai mult, sub diversele denumiri cunoscute, şi – cel puţin din aceste motive: al duratei cît a guvernat şi al orientării politico-economice impuse – el este vinovat în cea mai mare măsură de dezvoltarea continuă a „nucleul dur al corupţiei“ şi de determinarea tendinţei de involuţie continuă a României. Este evident că nu este mai puţin vinovată de dezastrul ţării nici guvernarea C.D.R. – reînviată, între 2004-2008, sub forma Alianţei „D.A.“ fără P.N.Ţ.C.D. şi P.A.C. –, şi nici recombinarea, după alegerile din noiembrie 2008, a coaliţiei necoalizate (P.S.D.+P.C.) + P.D.-L., spartă, şi ea, după puţină vreme, prin demiterea vicepremierului Dan Nica. După cum nu este mai puţin vinovată de decăderea României nici surprinzătoarea şi abominabila recentă alianţă ad-hoc P.S.D.-P.N.L.-U.D.M.R. + minorităţile antinaţionale, reconfigurată contra P.D.-L.-ului – rămas minoritar în Parlament şi cu miniştri interimari în Guvernul Boc demis –, alianţă care vrea să-l impună – la propunerea unuia ca Crin Antonescu-Vorbete – ca premier pe coruptul Klauss Werner Iohannis pe motiv că el ar fi „neamţ onest şi competent“, iar ea este „majoritate parlamentară“ şi că ar reprezenta, chipurile, vocea Poporului.

Este o mare dezinformare! Această majoritate parlamentară nu este reprezentata Puterii Poporului, întrucît este ilegitimă, fiindcă a fost votată doar de o treime din electorat şi, mai mult, în marea lor majoritate, respectivii parlamentari şi-au dobândit mandatele prin cumpărarea electoratului şi prin manipularea voturilor ca urmare a noilor posibilităţi de manevră prin redistribuire, introduse prin legea votului uninominal – ea însăşi o escrocherie politico-juridică.
Metodologia anticorupţiei

Ca o problemă de principiu şi de strategie, trebuie ştiut că figurile reprezentative implicate în fapte de corupţie trebuie denunţate şi pedepsite înainte ca publicul să ajungă să creadă că o campanie anticorupţie se rezumă la vorbe sau că este pornită doar împotriva oponenţilor politici. De aceea, este important ca primul „rechin“ prins să provină din partidul aflat la Putere. După cum se ştie, metoda a înregistrat succese deosebite în Hong Kong şi Italia. Or, în România postdecembristă, toţi guvernanţii – indiferent de culoarea politică – au procedat tocmai invers: au prins doar „plevuşca“, iar „baronii“ şi „rechinii“ au fost lăsaţi „să pescuiască în ape tulburi“, în folosul guvernanţilor, indiferent de partidele perindate la Putere, fiindcă „rechinii“ cotizau la toate partidele. Cazul ministrului liberal al Justiţiei Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă este simptomatic pentru corupţia „democraţiei originale“ autohtone: el a dezincriminat în mod provizoriu bancruta frauduloasă, cu scopul deliberat de a scoate din puşcărie marii escroci – evident, cu un avantaj personal, de imagine, căci a apărut ca fiind un individ milos, care apără drepturile omului. Dar aproape toată clasa politică – cu unele mici excepţii, ca Vadim Tudor, venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu şi alţi cîţiva – l-a tratat, fireşte, ca pe unul „de-al lor“: a rămas, în continuare, în Guvern, în Parlament, a fost promovat – pentru o vreme – şef al Partidului Naţional Liberal (P.N.L.), l-a menţinut în Baroul bucureştean etc., deşi trebuia eliminat imediat din viaţa politică şi introdus, la fel de prompt, în viaţa de penitenciar. Acum, deşi a confecţionat o carte, Noua Dreaptă, este un fel de adjunct al P.D.-L. – care, formal, este partid de stînga! – şi, ca avocat, învîrte afaceri pe picior mare, constituind alte fapte grave de corupţie (cf. de ex., Răzvan Savaliuc, „Iluzionistul“, în Ziua, 11 februarie 2008). În presă se găseşte o întreagă arhivă despre corupţia care zace în el, dar Parchetele nu se sesizează din oficiu, fiindcă mulţi procurori-şefi i-au fost colegi de facultate şi nu pot „să dea“ într-un coleg, tot aşa cum colegii din Consiliul Superior al Magistraturii ai ex-judecătoarei Mariei Huza – în primul rînd preşedintele de atunci al C.S.M.-ului, Dan Lupaşcu, cel care vă reproşa că nu ştiţi să conduceţi o şedinţă a C.S.M.-ului – au iertat-o: „Maria Huza, achitată pe motiv că a minţit în august, nu în iunie“ (vezi Dorin Petrişor, în Cotidianul, 16 mai 2008)! (În paranteză fie spus, apropo de moralitatea unor magistraţi, preşedintele C.S.M. Dan Lupaşcu o iertase şi pe judecătoarea care dansase goală la reuniunile M.I.S.A!) Iar, pe de altă parte, semnalele date de presă nu mai reprezintă – pentru Parchet, pentru „Parlamentul 322“ sau pentru alte instituţii ale statului – o dimensiune a opiniei publice, care trebuie luată în considerare.

Aşadar, contradicţia gravă în care se zbate România este dată de dihotomia „poporul contra clicocraţiei cleptocrate“: adică, într-o parte, poporul jefuit şi, în partea opusă, jefuitorii săi, corupţii, aflaţi în toate partidele care au fost la guvernare prin rotaţie sau prin combinaţii politice – aşa cum este actuala oribilă „majoritate parlamentară“! Asemenea contradicţii sunt rupte, sparte, de mari personalităţi politice în momente decisive ale istoriei.

Contradicţia numită Marea Revoluţie Franceză a fost depăşită prin Teroarea iacobină, condusă de Robespierre. Contradicţia numită Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a fost depăşită prin Teroarea roşie, condusă de marii terorişti Lenin şi Troţki. Fireşte, cu pierderi materiale şi, mai ales, umane ireparabile şi impardonabile. Contradicţia numită Revoluţia din decembrie 1989 din România – supranumită şi „Cea mai mare minciună televizată a secolului 20“, prelungită în Tranziţia de 20 de ani, care mai poate fi numită şi „Războiul de 20 de ani contra României“ – ar putea fi spartă de preşedintele Traian Băsescu, dacă mai are putere prezidenţială şi dacă vrea să rămînă în istorie, prin Teroarea dictaturii legii. Nu este sîngeroasă, cum au fost celelalte, şi este în deplină consonanţă cu statul de drept. Numai că, acum, România nu este un stat de drept, ci este un stat de drept-curmeziş, cu o democraţie falsă, de faţadă, de care se prevalează pretinsa „majoritate parlamentară“ – aceeaşi „democraţie“ care, întrunind majoritatea de „322 parlamentari“, voia demiterea preşedintelui Traian Băsescu!

Domnule preşedinte Traian Băsescu, aplicaţi dictatura Legii. Vorba contracandidatului dvs., Corneliu Vadim Tudor: „Decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă!“ Nu vă temeţi de falsele bocitoare ca Crin Antonescu, Mircea Geoană, Viorel Hrebenciuc, Valentin Stan, Radu Tudor ş.a., cum că aţi fi adîncit criza, că aţi fi destabilizat ţara etc. Ei, toţi, reprezentanţii clicocraţiei, au distrus şi destabilizat ţara. Dvs. nu aţi destabilizat nimic, ci doar i-aţi speriat pe corupţi! I-aţi zdruncinat puţin, dar nu aţi reuşit să-i „priponiţi“. În Italia, din 1945 pînă acum, s-au schimbat rapid guvernele, fiecare rezistînd, în medie, cam doi-trei ani. Dar s-a reuşit menţinerea funcţionării statului, iar mulţi mafioţi – inclusiv miniştri sau prim-miniştri – au fost băgaţi la puşcărie, dacă nu reuşiseră să fugă din ţară, iar Italia nu reuşise să-i aducă înapoi. Aveţi nevoie de un Garibaldi, cu „cei o mie“ ai lui?! Oricum, în cei cinci ani de mandat, trebuia să-i fi găsit pînă acum, fiindcă mulţi dintre noi am fi fost dispuşi să vă ajutăm – cu condiţia să-i fi îndepărtat de lîngă dvs. pe unii ca Cătălin Avramescu-Canibalu’, ca Cătălin Croitoru-Farsoru’, Vladimir Tismăneanu-Năpîrlitu’, H.-R. Patapievici-Impostoru’, Valeriu Ţurcan et ejusdem farinae.

Informaţia: antidotul corupţiei

Corupţia este o problemă de sisteme de informaţii (secrete şi/sau publice), stimulente şi reguli. Pentru a o putea combate, trebuie gândit prin aceste sisteme, care să fie ele însele adaptate, îmbunătăţite. Eforturile anticorupţie trebuie să ţintească spre diminuarea monopolului, fie el public sau privat. De asemenea, ele trebuie să limiteze libertatea de decizie şi să asigure reguli clare şi sancţiuni pentru comportamentul birocratic. Şi, dincolo de toate acestea, eforturile anticorupţie trebuie să oblige la mai multă răspundere din partea funcţionarilor.

Este notorie, de multă vreme, afirmaţia că „informaţia înseamnă Putere“. Aşa cum am mai relevat în alte articole, „informaţia este marele duşman al corupţiei“ (de ex., în Economistul, 30 martie 2005, pag. 3). Preşedintele ţării, ca şef al C.S.A.T. şi al comunităţii Serviciilor Secrete, are informaţii multiple secrete şi publice şi, deci, are un surplus de putere.

Vă prezint o sumară selecţie de informaţii publice, care, dacă ar fi combinate cu informaţii secrete, ar putea fi un antidot eficient contra corupţiei, mai ceva decît vaccinul contra SIDA sau decît cel contra gripei aviare sau porcine. Iată o mostră din Ziua: «Fostul ministru al Agriculturii, Gheorghe Flutur, este acuzat de subminarea economiei naţionale, asociere în vederea săvîrşirii de infracţiuni, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, după ce foştii membri ai Consiliului de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva (RNP) au formulat pe numele peledistului o plîngere penală. Nu este prima plîngere de acest gen, Gheorghe Flutur fiind reclamat în repetate rînduri la Parchet. Pînă în momentul de faţă, însă, nu a fost tras la răspundere graţie intervenţiilor politice. De altfel, este cunoscut faptul că actualul său şef pe linie de partid, Theodor Stolojan, a făcut trafic de influenţă pe lîngă şeful statului, Traian Băsescu, pentru a „îngropa“ dosarele în care Flutur era cercetat.»

Sunt adevărate aceste afirmaţii sau sunt acuze neîntemeiate şi tendenţioase ale unei părţi a presei, ostile P.D.-L-ului şi instituţiei prezidenţiale, cum este ziarul Ziua?! Oricum, respectivii nu au acţionat ziarul Ziua în judecată şi, conform principiului juridic „Cine tace consimte“, impresia care persistă în opinia publică este aceea că acuzele sunt adevărate, dar muşamalizate!

Articolul dezvăluie multe ilegalităţi – cu lemne, împăduriri, sturioni etc. –, aşa că voi mai cita finalul: «Bani de pe urma aviarei. Un alt ordin păgubitor pentru stat semnat de fostul ministru este Ordinul 392/2005. Prin acest act s-a modificat ordinul 391/2003 privind predarea spre exploatare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică a statului, cu plata anticipată. Măsura abuzivă a avantajat firmele private în încheierea de contracte păgubitoare pentru Romsilva, întrucît a dat posibilitatea acestora să ridice marfa şi să o achite ulterior fără ca unitatea să aibă garanţia plăţii. Nu în ultimul rînd, Flutur este acuzat de crearea artificială a crizei „gripa aviară“. Criză care a dus la cheltuirea unor importante sume de bani de la bugetul de stat, precum şi la sacrificarea a milioane de păsări. În realitate, criza aviară a reprezentat pentru camarila lui Flutur o bună ocazie de a obţine profituri consistente punînd mîna pe contracte fără licitaţie» (vezi Mihnea Talău, „Flutur acuzat de subminarea economiei“, în Ziua, 3 mai 2007).

Aşa cum s-a relevat în presă, „dezinfectantele“ contra „aviarei“ nu erau decît apă cu detergenţi! Norica Nicolai a făcut, pe acest aspect, o interpelare în Parlament, dar a fost ironizată şi ignorată! Iar cel care a candidat şi a cîştigat funcţia de deputat în colegiul 4 Ialomiţa, Gheorghe Tinel, era, atunci, şeful Corpului de Control al ministrului Gh. Flutur. Ce controla ăsta?! Din informaţiile pe care le deţin – e-adevărat, neverificate (căci nu mai am cum), dar din surse sigure şi demne de încredere, aceea care deţinea firma care furniza „antidotul“ pe bază de apă cu  Dero Super contra aviarei era soţia unui mare mahăr subordonat lui Gheorghe Fluture! Presupun că şi dvs., domnule Traian Băsescu, aveţi informaţii secrete suplimentare şi ştiţi despre cine este vorba! Dacă ştiţi, folosiţi-vă de acele informaţii şi băgaţi-i la gherlă!

Chiar dacă aceştia doi sunt piese importante în P.D.-L., trebuie să ştiţi că ei măresc balastul „navei“ dvs. politice, cu riscul de a o băga sub linia de plutire şi chiar de a o trimite la fund. Mai ales că nu sunt singurii! Cel puţin aşa se vede din mijlocul votanţilor de rînd, care constituie şi masa critică a electoratului.

Presa constituie o vastă arhivă publică cu informaţii despre corupţie. De exemplu, Răzvan Savaliuc a publicat articolul „Esplanada hoţilor“ (în Ziua, 6 mai 2008), foarte util pentru a face o listă minimală cu puşcăriabili din tot spectrul politic şi de afaceri.

Şi, în acest sens, încă un citat elocvent: «Stolojan a luat energie ieftină de la contribuabili şi a dat-o magnaţilor ruşi * Profitul ALRO Slatina a crescut cu 370 la sută după intervenţia fostului consilier al lui Băsescu. Memorandumul ALRO pe care Traian Băsescu a încercat să-i dea mai multe indicaţii fostului ministru al Economiei Codruţ Sereş este doar faţa văzută a unui iceberg. De destinele societăţii ALRO Slatina sunt legate personaje extrem de influente în România. Printre acestea îl regăsim şi pe prietenul şi fostul consilier pe probleme economice al şefului statului, Theodor Stolojan. Unul dintre „băieţii deştepţi“ care iau energie ieftină pentru a o revinde scump, aşa cum i-a denumit preşedintele în urmă cu mai mult timp. Numai că Stolojan este „cel mai deştept băiat“. Fostul consilier de la Cotroceni a intervenit de mai multe ori în favoarea ALRO, proprietatea concernului rus MARCO Group» (Marian Ghiţeanu, „Cel mai deştept băiat“, în Ziua, 26 ianuarie 2007; similar, vedeţi în Ziua, 29 ianuarie 2007, precum şi Răzvan Savaliuc, „Şo pe energie!“, în Ziua, 7 februarie 2007). Dar, cu privire la Stolojan există o întreagă bibliografie, în presa de toate culorile.

Desigur, Theodor Stolojan este, totodată, şi „dragă Stolo“ şi, ca om drag unora, ar putea fi cu greu băgat în „sanatoriul“ Jilava. Totuşi, naşul Stolojan Mondialu’, chiar dacă nu ar fi asociat cu finul Bercea Mondialu’, cu afacerea Megapower, cu confiscarea valutei etc., nu mai are valoare politică nici măcar de faţadă. E un individ expirat, aşa că poate fi sacrificat fără nici o remuşcare. Nu e vorba de cinism, de imoralitate etc. – deşi politica trebuie să fie morală şi nu „curvă“, cum se exprimă, trivial, unii ca Victor Ciutacu! –, ci de calcule conform opticii politicii reci a lui Machiavelli. Nu ar fi nici prima dată, aşa că, prin repetiţie şi cu lacrimile de rigoare, s-ar confirma retrimiterea lui în cavoul politic din care tot dvs. l-aţi scos, eşecul său definitiv: să-i consilieze pe cei din formaţia The Brele, din stabilimentul de mare securitate Rahova. Asta, in extremis.

 

Chiureta corupţiei: puşcăria

Dintre ceilalţi, din P.D.-L. şi din Serviciile Secrete, vedeţi cine joacă la două capete şi nu ezitaţi: la gherlă cu ei sau, dacă nu mai e timp, deconspiraţi-i, compromiteţi-i, daţi-i afară! Dacă nu vor mai încăpea în puşcările noastre, am auzit că Belgia are închisori de închiriat. În curînd se va face loc şi la Guantanamo!

Domnule preşedinte Traian Băsescu, siliţi-i pe corupţii din Magistratură, care vă persiflau în diverse ocazii, inclusiv la recenta şedinţă de pomină a C.S.M. – în care aţi relevat, just, că greva din Ju$tiţi€ este ilegală! –, să-i bage la puşcărie, prompt, pe corupţii reprezentativi, amintiţi mai sus. Puneţi-i la lucru accelerat pe cei din Serviciile Secrete, care trebuie să apere interesele naţionale, nu interesele unor grupuri de presiune. Pentru simetrie, mai puneţi pe lista puşcăriabililor şi pe alţii din celelalte organizaţii şi partide care au fost şi/sau sunt la Putere: Marko Bella, Atilla Verestoy, cei implicaţi în dosarul PETROM – pe care aţi promis că îl veţi desecretiza, dar aţi uitat! –, în dosarele SIDEX, ROMTELECOM etc., mai adăugaţi cîţiva masoni, acolo, pentru echidistantă: de ex., venerabilul mason Dan Amedeo Lăzărescu a fost asasinat politic pe motiv că a colaborat cu Securitatea – deşi era un mare patriot –, dar alţi mari masoni liberali – acuzaţi, la fel, în presă de colaboraţionism – sunt protejaţi de C.N.S.A.S., care refuză să se ocupe de dosarul lor şi, deci, face poliţie politică protejîndu-i; pentru culoare culturală nu-l omiteţi nici pe H.-R. Patapievici, pentru că, printre alte abuzuri, i-a dat 100.000 de dolari lui Vladimir Tismăneanu, deşi nu avea nici un motiv şi nici o bază legală! Despre un alt corupt, Klaus Werner Iohannis, există, la fel, o întreagă colecţie de presă şi chiar dosare penale muşamalizate de D.N.A. Fireşte, aşa cum a demonstrat cazul Adrian Năstase, nu este uşor de soluţionat un dosar de corupţie, din cauza corupţiei endemice din Magistratură. De aceea, cred că, exprimîndu-mă în termeni şahişti, este posibil de întreprins o operaţie „gambit“. Şi, ca să nu pară, totuşi, acum, în campanie, ca o vendetă politică, să se înceapă cu unii din Magistratură şi din P.D.-L.

Ca alt exemplu de mutare „gambit“, domnule preşedinte Traian Băsescu, daţi-le peste nas celor care debitează, incontinent, argumentul „majorităţii parlamentare“ şi compromiteţi-i deplin, obligîndu-i pe cei din D.N.A. şi alte Parchete să pună în lucru dosarele penale ale lui Klaus Iohannis; chiar dacă intervine masoneria: aici e România, nu Germania! Prin aceasta rupeţi capetele hidrei „majorităţii parlamentare“, formată de cvartetul Crin Antonescu-Mircea Geoană-Marko Bella-Varujan Pambuccian.

Sau, dacă nu pot fi băgaţi rapid la puşcărie, să fie arestaţi, acum, cu mandat de 29 de zile, sau măcar să fie incriminaţi cu ceva solid, cu propaganda de rigoare, ca să faceţi dovada că, în zilele rămase pînă la votarea inclusiv din turul al doilea, puteţi lupta mai eficient contra corupţiei.

Pentru o minimă rezervă strategică, asiguraţi-vă şi că nu va fi ales nici unul dintre cei care „vă suflă în ceafă“ în sondajele mincinoase, ca Crin Antonescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu. Despre histrionul Crin Antonescu a apărut, recent, informaţia că are dosarul de informator al Securităţii nr. 2456sca/DSS 01429, avînd la activ şi nişte dosare penale pentru corupere de minore şi că ar avea un copil nelegitim cu una dintre minorele cu care a avut relaţii sexuale. Chiar dacă problema cu minorele s-a prescris sub specie penală, nu s-a prescris sub specie morală. Dezvoltaţi informaţia şi-l veţi scoate lejer din cursă, aşa cum au fost scoase – prin mijlocirea C.N.S.A.S. – Mona Muscă, Rodica Stănoiu şi alte personalităţi politice. Despre ceilalţi, la fel, există tot felul de informaţii publice şi secrete. Primiţi, zilnic, buletinele de presă făcute de specialiştii din S.R.I., S.I.E., S.I.A., M.A.I., M.A.E. Citiţi cît mai multe informaţii şi valorificaţi-le, iute, acum, în ultimul ceas.

 

Strategii politice oculte

Fostul preşedinte Ion Iliescu – „abilul“, cum se zice că l-ar fi „indicat“ Nostradamus în profeţiile sale! – şi ai lui au pierdut deliberat alegerile din 1996. Aceasta a fost percepţia mea, în decembrie 2006-martie 2007, şi am avut satisfacţia să o văd confirmată în opinia unor cetăţeni străini. Scopul pierderii deliberate a alegerilor a fost să îi lase la guvernare pe cei din C.D.R., ca să se compromită radical, iar, apoi, să revină ca un salvator al naţiei, el cu clica lui. Spre a reveni „curaţi“, fiindcă ştiau că murdăriile pe care avea să le facă monstruoasa coaliţie C.D.R. (P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.D., P.A.C., U.F.D., U.D.M.R.) aveau să fie mai mari ca ale lor şi, astfel, aveau să fie „curăţaţi“ de păcate, deoarece mizau, întemeiat, pe memoria politică scurtă şi pe lipsa de cultură politică ale electoratului. Trebuie să recunoaştem că strategia le-a reuşit şi au putut să revină atunci, în mandatul 2001-2004, prin alianţa morganatică făcută de P.S.D. cu U.D.M.R. – „inamicul de mai ieri“, cum clama, atunci, presa internă şi internaţională, îndeosebi B.B.C.!

Actualii lideri ai P.S.D.-ului sunt crescuţi şi educaţi, şi acum, de d-l Ion Iliescu, care, între timp, şi-a creat un statut de „mare înţelept politic“, după cum îl gratulează – cu scandalul de presă de rigoare! – histrionul Crin Antonescu – şi, într-adevăr, vorba unui mucalit, chiar şi după ce va muri, Ion Iliescu tot va mai obţine 10 la sută din voturile electoratului! Acum, văzînd că strategia ocultă din vara lui 1996 – de pierdere deliberată a alegerilor – s-a verificat în practică, liderii P.S.D.-ului, care gravitează în jurul lui Mircea Geoană (poreclit „prostănacul“ de acelaşi înţelept politic Ion Iliescu), vor să refolosească „strategia 1996“ inclusiv acum, prin actuala monstruoasă alianţă (P.S.D.+P.C.) + P.N.L. + minorităţile antinaţionale + horthysta nelipsită U.D.M.R.! Există, totuşi, aici un minim avantaj: fiind o alianţă a unor monştri politici, Crin Antonescu-Hiena şi Mircea Geoană-Naivu’ se atacă reciproc (întărîtaţi, probabil, în surdină de partidul toxic P.C.), iar ceilalţi monştri, ca Kelemen Hunor, Marko Bella şi Atilla Verestoy, stau la pîndă să le mai pice şi lor ceva din viitoarea lor monstruoasă guvernare!

Domnule preşedinte Traian Băsescu,

Dvs. nu mai aveţi nici şansa şi nici timpul să reveniţi după o întrerupere de mandat prezidenţial! Dacă-l întrerupeţi, vă rupeţi! Acum e necesar să recîştigaţi alegerile! Oricum, dvs. aveţi avantajul moral că, în actualul mandat, aţi zgîndărit cuibul de vipere din nucleul dur al corupţiei (cf. Răzvan Savaliuc, Silviu Alupei, „Cuibul de vipere“, în Ziua, 29 iunie 2006, pag. 1, 4-5). Adică, în limbajul demagogic al triadei Antonescu-Geoană-Oprescu, aţi fi făcut numai „scandaluri“, iar ei ar fi fost nişte inocenţi victimizaţi neîntemeiat.

Valorificaţi-vă, în continuare, acest avantaj dat de încercarea de destructurare a nucleului corupţiei şi mai încercaţi să striviţi capul unora dintre aceste năpîrci. Dacă reuşiţi măcar să faceţi să fie arestaţi şi, poate, chiar condamnaţi prin procedura de urgenţă cîţiva dintre marii corupţi din diverse partide şi organizaţii (economice, de presă, o.n.g.-uri), din Magistratură etc., vă vor vota şi analiştii Valentin Stan, Victor Ciutacu, Bogdan Teodorescu, Mugur Ciuvică ş.a., fiindcă le veţi închide gura! Şi, fireşte, îi veţi convinge, astfel, pe încă foarte mulţi alţii, care, acum, stau în expectativă.

Aceasta-i reţeta realegerii rapide a dvs., garantată: băgaţi, acum, la pîrnaie cîţiva barosani (sau cît puteţi de mulţi!), din toate partidele, începînd cu Magistratura şi cu P.D.-L. – în această ordine! Nu e musai să începeţi chiar cu Gh. Flutur, dar puteţi începe cu Theodor Stolojan şi cu Gh. Tinel, mai ales că, referitor la acesta din urmă, în contextul actualei isterii cu gripa porcină, poate fi reevaluat eşecul acţiunilor contra gripei aviare – ca model de reevaluare a resurselor şi demersurilor incorecte, aducătoare de mari pagube materiale şi de imagine. Pornind de aici, puteţi să îi imputaţi şi alte abuzuri şi ilegalităţi, despre care trebuie să aveţi informaţii.

Un alt caz relativ uşor de pus pe tapet este al lui Radu Berceanu. El poate fi acuzat de spionaj –conform unor informaţii reapărute, detaliat, în presă (vedeţi articolul Simonei Fica, „Berceanu, acuzat oficial de spionaj militar“, precum şi altele, similare, cum, de altfel, a mai fost acuzat, în presă, în urmă cu cîţiva ani, mi se pare că în revista România Mare.

E-adevărat că timpul s-a comprimat şi nu ar mai fi posibil să fie încarceraţi rapid şi mult timp. Dar trebuie întreprinse asemenea măsuri incipiente şi, apoi, popularizate larg în presa pe care o mai puteţi controla. Dacă nu, veţi pierde alegerile şi vă vor băga ei la gherlă! Căci acum problema se pune în termenii „care pe care!“

În încheiere, vreau să vă reamintesc punctul 2, privind raportul „nr. 41.385/22.09.2005, referitor la unele disfuncţii majore din S.R.I., care afectează Securitatea Naţională“. În acest răstimp, nu am primit nici un semn că ar fi ajuns la dvs. – ceea ce ar fi o gravă dezinformare a şefului statului! Poate v-ar fi util ca, măcar acum, să vedeţi despre ce este vorba acolo. Chiar dacă au trecut patru ani, anumite disfuncţii se menţin dacă rămîn ignorate de decidenţii politici.

Pentru alte aspecte de strategie, vă stau la dispoziţie.

Mă puteţi contacta la: (…).

În cazul în care nu primesc nici un semnal de la dvs. pînă în 21 noiembrie, înseamnă că scrisoarea nu a ajuns la dvs. – precum, probabil, s-a întîmplat şi cu raportul sus-menţionat – şi, atunci, voi publica scrisoarea în presă, cu modificările necesare. Dar, în această situaţie, mă tem că va avea un efect mai degrabă defavorabil dvs., pentru că vă va restrînge marja de manevră, mai ales că strategia vine din afară şi nu de la dvs.

Cu urări de succes,

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

Bucureşti, 16 noiembrie 2009

P.S. 1. Această scrisoare, într-o variantă puţin diferită, trebuia să vă fie transmisă ieri, în timpul vizitei dvs., la Sibiu, printr-un intermediar, de către directorul unei reviste locale. Între timp, se pare că l-a contaminat şi pe el isteria gripei porceşti şi nu v-a mai trimis-o. Sper, însă, că nu a avut curajul nici să folosească anumite informaţii de acolo în materialele pe care vi le-a trimis în numele său.

P.S. 2. Cartea lui Victor Găetan şi a ex-procurorului Ciprian Nastasiu, PRĂDAREA ROMÂNIEI, lansată ieri, 16 nov. a.c., a adus acuze similare unor apropiaţi ai dvs., din P.D.-L., unii fiind dintre cei pe care i-am indicat şi eu aici. Să zicem că tot răul ar fi spre bine: astfel, aveţi, oarecum, dezlegarea personală morală – sub presiunea opiniei publice, a dezvăluirilor presei etc. – să vă debarasaţi mai obiectiv de aceştia.

P.S. 3. Este de reţinut că remarca mea corectă, cum că aţi „aţi zgîndărit cuibul de vipere“, a fost repetată, în termeni echivalenţi, şi de Arielle Thédrel, care scrie că aţi „zdruncinat, cel puţin, sentimentul de impunitate care domină clasa politică“ (cf. Les Roumains aux urnes pour sortir de la crise, în Le Figaro, 20 noiembrie 2009). Nu vă opriţi la a le „zdruncina sentimentul“, ci dărîmaţi-i, efectiv, ca să aibă certitudinea că „de ce le e frică, nu mai scapă“!

21 noiembrie 2009

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2009

ASASINAREA UNUI PATRIOT ROMÂN

CORNELIU FLOREA

Autor: Corneliu Florea

SECURISTICE  LECTURI
Lectura intâi
“Inainte de a fi comunist, sunt român” –  Lucretiu  Patrascanu

|n anul 2001, aparea la Editura Humanitas, in colectia  Procesul  Comunismului, volumul  de  400  de pagini  al publicistei  LAVINIA  BETEA,  intitulat MOARTEA  UNUI  LIDER  COMUNIST.  Nu e vorba de o moarte naturala a comunistului de profesie, cum a fost numit, dupa standardele comuniste din acea vreme, Lucretiu  Patrascanu, ci de un  asasinat politic, cum l-a calificat Ion Gheorghe Maurer la Plenara PCR din Aprilie 1968. Citind acest volum, ce m-a impresionat prin deschiderea spre adevar, prin calitate informationala superioara fata de multe carti aparute ce au ca tema  istoria comunismului dictatorial si a securitatii sale, pot adauga, bazat pe dovezile adunate de autoare ca, de fapt, este asasinarea unui patriot român. Pentru ca, in ultimii douazeci de ani, cuvântul patriot, ca la comanda, poate chiar este o comanda, a incetat sa mai fie folosit trebuie sa-l definim, pentru cei ce se feresc sa-l foloseasca si mai ales pentru generatia spontanee migratoare postdecembrista, care nu are notiune de patrie, patriot. Dupa DEX, patriot este o persoana care isi iubeste patria, lupta pentru apararea si prosperitatea ei. Pentru mine, pentru multi, aceasta definitie si comportamentul in acest mod sunt absolute politically correct, fara sa prea iau in seama ca, globalistilor ametiti si debusolatilor cetateni ai lumii, li se pare un termen depasit, iar, cât priveste generatia postdecembrista, majoritatea, nu mai crede ca România este o patrie. Pacat. Pentru Lucretiu Patrascanu, nascut in 1900, educat universitar in România si in strainatate la Leipzig, doctor in stiinte economice si licentiat in drept, patria era o profunda realitate careia i-a daruit respect, a iubit-o si a luptat pentru drepturile ei. E drept, credea, ca multi intelectuali europeni dintre cele doua razboie, ca numai comunismul poate oferi patriei sale cel mai bun viitor, patronat de echitate sociala. Multi credeau, putini mai cred …
In  1921, când in România se infinteaza un partid comunist, Lucretiu Patrascanu se inscrie cu entuziasm in partid alaturi de initiatorii lui, câtiva români  printre multii evrei in frunte cu Marcel Pauker, care l-a apreciat si a contat pe el.In 1922, calatoreste la Moscova ca delegat din partea comunistilor români la al 4-lea Congres al Cominternului si ramâne profund impresionat vazându-l si ascultându-l pe Lenin. (In afara textului: daca Marx spunea despre religie ca este opium pentru popor, atunci cu toata certitudinea putem spune ca propagandistica este opiaceul cel mai puternic si devastator al popoarelor!). Desi partidul e mititel, slabut si cu bube in cap, in 1924 apare legea Mârzescu care-l interzice, ocazie cu care si Lucretiu Patrascanu este arestat. Prima arestare dintr-un sir de patru arestari si domiciliu fortat pâna in 1944. Trecând prin toate si-a primit blazonul de revolutionar de profesie, crezând orbeste in ideologia marxista, ajutându-si tovarasii de partid din inchisori si lagare, fiind avocatul comunistilor in procesul de la Craiova. A fost dat afara din barou, iar la Cernauti a primit o bataie pâna la lesin de la un grup de studenti fascisti.Isi reia activitatea comunista cu mai mult avânt si inflacarare si este desemnat membru in CC al PCdR in 1931. Tot in acest an, devine primul deputat comunist in Parlamentul României, primit cu multa ostilitate.In 1933 este la Moscova, in Piata Rosie, la manifestarile deIntâi Mai iar un an mai târziu participa la Congresul PCUS, unde il vede pe Stalin, insusi! E o mare implinire personala!In 1936, apara intr-un proces pe tânara comunista Herta Schwamen, cu atâta devotament si afectiune incât dupa proces vor sa se casatoresca. A fost un mic hop, o lege antiumana imprumutata din Germania, care interzicea casatoriile arienilor cu evreii, dar marele preot-scriitor Gala Galaction a trecut, româneste, hopul legii botezând-o pe Herta in Elena, nume predestinat sa intre mereu in istoriile românesti, si cei doi s-au casatorit si vorba poetului “au fost foarte fericiti, absolut din intâmplare”.Impreuna au fost afectati când au aflat ca Marcel Pauker, un alt revolutionar de profesie, tehnocrat si poliglot, a fost retinut si anchetat de NKVD, dupa care l-au executat ca spion român, dar in cercul lor de prieteni si comunisti era plin, plinut de evrei destepti si culti in frunte cu Herbert Zilber zis Belu, un tip considerat de Siguranta periculos de inteligent si fermecator de guraliv. Ceva mai intima, printre intimi, era si Lena Constante din mama evreica si tata aromân, o artista decoratoare inteligenta. Apropo de evrei, aflam din scriitura, exceptional de franca a Laviniei Betea, ca la acea vreme PCdR era compus din 90%  evrei, 5% alte nationalitati si 5% români, ca era bântuit de suspiciuni, de tot felul de ambitii si aprige lupte de clasa, la care Lucretiu Patrascanu nu a participat, motiv pentru care a fost exclus din CC al PCdR, in baza unor denunturi fabricate din invidie si rautate. Cu toate acestea, Siguranta l-a arestat din nou si l-a trimis in lagar sa-i tina de urât lui Gh.Gh. Dej si lui Gh.Stoica (Moscu Kohn, initial) dupa care a avut domiciliu fortat la Poiana Tapului, unde isi scrie cartile social politice impletite cu inteligenta si reflectii filosofice.
 Dupa ce Blitz Krieg-ul lui Hitler a dat in bara la Moscova, Stalingrad, Kursk si Crimeea, România urma sa fie atacata si cotropita de armata rosie.In aceasta situatie politicienii români ai diferitelor partide au incercat sa scoata cât mai repede România din razboi, sa se debaraseze de Ion Antonescu formând un bloc in care, din motive lesne de inteles, au introdus si comunisti, pe Lucretiu Patrascanu si Emil Bodnaras (ruteanul Bodnarenco). Dupa arestarea lui Ion Antonescu la 23 August 1944, a doua zi se formeaza un nou guvern in care Lucretiu Patrascanu este numit ministrul justitiei, pozitie pe care o va detine pâna in februarie 1948, considerat, pe buna dreptate, vârful de lance al partidului comunist, punându-i justitia la picioare!!Intre timp, PCR-ul (5% român) era deja bine protapit de tancurile Moscovei si nu mai avea nevoie de un viâf de lance cu origine nesanatoasa, asa ca il indeparteaza. Asta cu originea e pretextul, fiindca se stia de la inceput. Atunci, altceva?Intâi, antipatiile; tovarasa Ana Pauker (Hannah  Rabinsohn, initial) il ura pe Lucretiu si nu-i placea nici de Elena lui, care era mai tânara, frumoasa cu sic burghez si arhitect-scenografa. Apoi invidile; Lucretiu Patrascanu fiind cel mai educat, cult si inteligent din toata conducerea partidului, scriitor. Urma lungul sir de bârfeli si suspiciuni bazate pe relatiile sale sociale diversificate, din care pâna la urma a fost etichetat agent al Sigurantei si al serviciilor straine. Motivul principal, pentru care ungurii si evreii din Ardeal s-au unit ca sa-l prelucreze si indeparteze pe linie de partid, sa-l lichideze, au fost cuvântarile sale de la Cluj si Sibiu din iunie 1946!In fruntea acestor complotisti care nu s-au lasat pâna ce nu l-au executat pe nationalistul sovin a fost  Luka Laszlo,  zis si Vasile Luca,  Burach  Tescovici zis Teohari  Georgescu si hidra comunista, tovarasa Hannah Rabinsohn – Pauker,  numarul unu in Biroul Politic al CC al PCR.

Foto. Lucretiu Patrascanu

Foto. Lucretiu Patrascanu

     
 Ce a spus Lucretiu Patrascanu la Cluj si Sibiu in iunie 1946? In deschiderea discursului a multumit “eliberatorilor”, apoi a facut propaganda comunista si la urma a spus adevaruri. “Tovarasi, prieteni, doamnelor si domnilor, timp de opt zile am vizitat Ardealul de Nord” si inainte de a pleca a tinut sa spuna observatiile si concluziile acestei calatorii in care a fost trimis de guvern.Intâi, a constatat “o rezerva dusa pâna la aversiune fata de aparatul administrativ si Statul Român, intr-o parte a populatiei maghiare si in special in Secuime” si apoi relateaza ca “in regiunea secuiasca nu a gasit steagul tricolor românesc si nu este de acord cu cei ce arboreaza numai steagul sovietic”. Apoi a clarificat ca va urma “o definitiva incadrare a Ardealului de Nord in granitele Statului Român”, dupa care specifica “Limba oficiala in Statul Român este Limba Româna. Populatia maghiara isi poate folosi limba materna in administratie si justitie, dar actele institutiilor de stat se vor face numai in limba oficiala a statului”. A fost categoric când a spus ca va infiinta un tribunal al poporului la Cluj când s-a referit “la crimele savârsite asupra populatiei române sub regimul horthist” si s-a pronuntat pentru refuzul dreptului de sedere in Ardealul de Nord a “elementelor sovine, venite dupa 1940 in sprijinul lui Horthy”. A adaugat si cerinta expresa “sa nu se mai faca plati oficiale in pengo ci numai in moneda statului national român”. Discursul ministrului Lucretiu Patrascanu a fost ovationat cu frenezie de românii ardeleni, care inca mai aveau ranile deschise ale umilintelor si opresiunilor deznationalizarii suferite sub ocupatia horthista. Presa româneasca l-a elogiat si pentru indemnul “|ntariti specificul national, luptând din rasputeri pentru ca si cultura noastra nationala sa fie cât mai rodnica si cât mai ampla”. Bineinteles, toate acestea nu au fost pe placul  minoritarilor din Ardealul de Nord, mai ales când, in timpul discursului, Lucretiu Patrascanu a accentuat “inainte de a fi comunist, sunt român”. Acelasi succes l-a avut a doua zi la Sibiu, dar când a ajuns la Bucuresti, denunturile impotriva lui ajunsesera de acum la Budapesta si de acolo la Moscova. Este criticat vehement in CC al PCR, tonul si orchestrarea apartinând lui Laszlo Luka, care de acum incolo il va urmari si haitui continuu, dar in acelasi timp reuseste sa infaptuiasca Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime!! Repet, sa retineti: Regiunea Autonoma Maghiara in Secuime, fiindca din aceasta anomalie, reiese clar nesfârsita incrâncenare de maghiarizare, pas cu pas, a Ardealului Românesc.
Lucretiu Patrascanu, este tot mai incoltit si haituit de unii  tovarasi de drum comunist, dar, fiind perseverent in activitate si mândru ca personalitate rezista. Este cooptat in delegatia româna la Conferinta de Pace de la Paris, unde cu franchete, argument si curaj ridica doua probleme: acordarea statutului de cobeligeranta României pentru campania Armatei Române din vest, nu numai impotriva Germaniei, dar si impotriva Ungariei!! Razboiul impotriva Ungariei, este cea de-a doua problema: o realitate istorica, pe care ungurii au incercat in toate felurile, la toate nivelele sa fie treacuta  sub tacere, stiut fiind ca va atârna greu impotriva incercarile lor de a emite pretentii in Ardeal!! Ridicând aceste probleme, pe dovezi incontestabile, Lucretiu Patrascanu a fost corect si patriot, dar intors in tara, pentru ca a prezentat jerfa armatei române in  Razboiul cu Ungaria, ce a inchis complet portile pretentiilor unguresti in Ardeal, Laszlo Luka sprijinit de Hannah Rabinsohn – Pauker si  Burach Tescovici s-au dezlantuit total impotriva lui, atingând apogeul la Congresul PCR din Februarie 1948, unde este tocat in mod comunist de Burach Tescovici si expulzat din CC al PCR-ului.
Lucretiu Patrascanu este dat afara si din guvern de acelasi Birou Politic al PCR-ului care il forteaza sa-si scrie o demisie, de forma! Trec câteva luni de tensiune in domiciliu fortat, timp in care se formeaza o comisie de cercetare a cazului Patrascanu, din Iosif Ranghetz, Burach Tescovici si Alexandru Draghici, care incepe sa lucreaze la dosarul dusmanului de partid – fost revolutionar de profesie al acestui partid timp de 29 de ani – dupa care se ia hotarârea si procurorul Curtii Supreme, tovarasul Rudolf Rossman semneaza mandatul de arestare si incarcerarea lui Lucretiu Patrascanu la Jilava. Ancheta este inceputa de Siguranta Statului  lent, iar Lucretiu Patrascanu refuza cu argumente toate acuzatiile aduse de partid, caruia ii ramâne in continuare fidel.  Dar garda se schimba; in locul Sigurantei vine noua securitate: DGSP, adica Directia Generala a Securitatii Poporului. Trebuie subliniat ca este vorba de securitatea poporului român si din motive “ultra secrete”, probabil dialectice de securitate conducerea DGSP este formata numai din alogeni: Pantelimon Bodnarenko, general ajutat de trei adjuncti fosti agenti sovietici Alexandru Nicolski (initial Boris Grumberg), Vladimir Mazuru, Misu Dulgheru (initial  Dulbergher) toti trei evrei. Urmatorii in rang: Pantelei Pantiusa, Serghei Niconov, Vania  Didenko,  Piotr Gonciaruc, Misa Protopopov, Valerian Bucicov, Misa Petruc, Iasca Alexeev, Teodor Rudenko. Att, restul va rog sa-i aflati DVS din volumul publicistei si scriitoarei  Lavinia Betea, pe care, pentru acest volum o asez alaturi de cele mai  bune si curajoase publicist-scritoare ce au dezvaluit realitati sociale si adevaruri istorice: Doris Lessing, Oriana Fallaci, Anna Politkovskya.    
 Sase ani a durat detentia cu anchete trasate de Biroul Politic al PCR-ului si dirijate si controlate de Mihailovici si Tiganov, consilieri sovietci, trimisi expres de la NKVD Moscova pâna când au reusit sa insceneze cum au vrut un mare si odios proces impotriva grupului Patrascanu, o banda contrarevolutionara.In 6 aprilie 1954 incepe procesul primului grup Patrascanu format din  unsprezece persoane, cu aparator din oficiu (Lucretiu Patrascanu l-a refuzat) si fara martori ai apararii.In schimb martorii acuzarii au fost optzeci si trei, marea majoritate fiind detinuti si dresati prin tortura ce sa declare. Din rechizitorii notam ca acuzatii: “criminali”, “asasini ordinari”, “lachei bine platiti ai spionajului englez”, “cu mâinile patate de sângele nobil al celor mai buni fii ai poporului muncitor”, asta se refera la bombardamentul american din 4 Aprilie 1944, care se mentioneaza in rechizitoriu c-a fost cerut de “oficina de spionaj si o hoarda legionara” (oficina de spionaj erau cea din boxa acuzatilor, iar hoarda legionara era prin inchisori inca de pe vremea lui Antonescu, fiindca Lucretiu Patrascanu indata ce a ajuns ministru de justitie, i-a eliberat pe toti, afara de legionari, pe care i-a uitat… oare de ce?). La proces martorii acuzarii au repetat papagaliceste ceea ce fusesera invatati sa spuna, prin bataie si promisiuni false. Dupa sapte zile s-a pronuntat sentinta: Lucretiu Patrascanu si Remus Koffler, un comunist adevarat de acelasi calibru ca si primul, sunt condamnati la moarte. Amândoi, scârbiti de aceasta inscenare cumplita refuza sa faca cerere de gratiere. Li se fac cereri din oficiu, care sunt refuzate… din oficiu si, in 17 aprilie 1948, sunt executati (dupa datele noastre Lucretiu Patrascanu a fost executat abia in 1954, n.r.) dupa protocolul in vigoare al condamnarilor la moarte, sau cel putin asa spun hârtiile din arhiva, mentionate de Lavinia Betea.In arhive nu se gasesc variantele neoficiale, care circula oral. Nici cea a confabulatorului Pacepa.   
Volumul Laviniei Betea are inca multe pagini uimitoare, cutremuratoare aratând de ce a fost capabil partidul si securitatea poporului, care nu sunt prezentate in maculatura lui Tismaneanu, pe care Basescu Traian a numit-o procesul comunismului si a recitat-o in parlament, precum detinutii politici ce erau torturati de securitate sa invete pe dinafara declaratii dictate pe care trebuiau  sa le recite frumos la procesele criminalilor, dar eu am sa ma opresc numai la reabilitarea lui Lucretiu Patrascanu din 1968. Nu stiu precis si nu prea vreau sa fac speculatii, ce l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa-l reabiliteze pe Lucretiu Patrascanu, dar in acel moment situatia politica interna si internationala l-a impins sa ia si o asemenea hotarâre. Cu Gh.Gh Dej nu mai avea nimic de impartit, luase toata pozitia mortului, dar erau câtiva care-l deranjau in jur, trebuia sa le dea un exemplu de ce poate si el, este una din cutumele dictatorilor comunisti. Alexandru Draghici si iubita lui nevasta Martha, o evreica unguroica, iredentista din  banda lui Laszlo Luka erau doua petricele in pantofii lui Ceausescu care-l deranjau la mersul inainte, asa ca porneste cercetarea cazului Patrascanu, care trebuia sa fie reabilitat, ca unul dintre predecesorii lui impotriva zgomotoasei propagandei iredentiste unguresti. Cercetarile au pornit discret si dupa prima nota despre cazul Patrascanu, generalul Raduica a primit ordin sa formeze un colectiv strict secret care sa studieze amanuntit cazul si procesul Patrascanu, au executat ordinul intocmai si au prezentat raportul.  Dupa acest raport au primit un nou ordin, sa ancheteze pe toti care au fost implicati in arestarea, anchetarea, procesul si condamnarea la moarte a celui care a spus in 1946, in Ardeal ca “inainte de a fi comunist, sunt român”. Cercetarile si anchetele au durat doi ani, dupa care in baza dosarului, la plenara din aprilie 1968, Lucretiu Patrascanu a fost reabilitat iar Alexandru Draghici care a pus umarul, impreuna cu iubita lui sotie Martha, la asasinarea reabilitatului a fost doar indepartat, pensionat si a ramas doar cu iepurii, gainile si iubita lui sotie Martha. Era sa uit ceva foarte interesant, mentionat si in volumul Lavinei Betea; Martha Draghici a pretins atunci, când Nicolae Ceausescu pregatea trecerea de la regiuni la judete, deci desfiintarea Regiunii Autonome Maghiare din Secuime, ca viitoarele judete din Secuime sa fie autonome. Nu s-a putut sub nationalistul Ceausescu, s-a realizat, pas cu pas sub  comunistii Iliescu, Constantinescu si Basescu. Acum in judetele autonome maghiare, Harghita si Covasna, nu mai este arborat tricolorul românesc … Poltronism  românesc …
(Octombrie 2009, Winnipeg – Canada)

Marirea si decaderea d-lui Boc

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2009

Marirea si decaderea d-lui Boc

Autor: Liviu Antonesei

liviu-antonesei

 

Iata, într-un an si ceva, dl. Boc a trecut de la extaz la agonie, de la recâstigarea primariei din Cluj cu peste 70% din sufragii la demiterea din functia de prim-ministru prin adoptarea de catre Parlament, la un scor zdrobitor, a motiunii de cenzura împotriva guvernului pe care îl conduce(a). Sigur, scorurile nu sunt chiar inexplicabile. Primul tine de valul portocaliu creat de referendumul privind suspendarea presedintelui, val pe care au sosit si alti primari PDL si care a mai adus partidului si victoria relativa, cap la cap cu PSD, la alegerile legislative. Cel de-al doilea tine de scaderea simpatiei generale fata de respectiva culoare politica si fata de presedinte, datorata atât greselilor proprii, cât si situatiei generale de criza prin care trecere tara; dar mai tine si de redusele performante guvernamentale, precum si de multe erori politice grave, unele apartinând partidului, altele presedintelui, iar o multime d-lui Boc însusi. De fapt, s-a plecat chiar la drum gresit! Ideea ca modestul activist uasecerist – a carui singura calitate este aceea de a fi guraliv, cu un discurs demagogic pâna la provocarea senzatiei de regurgitare – va putea tine în frâu guvernul produs de o coalitie cu un partener la fel de puternic electoral, la fel de lacom economic si la fel dornic de a câstiga presedintia, a fost cum nu se poate mai creata. Nu a fost mai stralucita nici ideea de a lasa în continuare pe umerii firavi ai d-lui Boc si un partid la fel de hibrid, alcatuit din nucleul dur pedist si o oaste de strânsura formata din oportunisti sositi de la toate celelalte partide, de la PNL si PSD pâna la PRM. Dl. Boc nu poate purta o biata palariuta, cum sa poarte doua palarii si înca asa de mari?! Am explicat deja factorii succesului electoral de la Cluj, de la ultimele alegeri locale. Dar mai este ceva, ciudatenia intrinseca a electoratului de acolo, care nu s-a sfiit sa-l aleaga de trei ori la rând pe un personaj înca mai exotic decît dl. Boc, ma refer la superexoticul domn Funar!
Si, totusi, dl. Boc n-a ajuns favoritul d-lui Basescu chiar din întâmplare. Presedintele avea nevoie de o marioneta care sa-i tina locul la partid si de un pseudonim care sa functioneze pentru calitatea sa de premier, pe care nu si-o putea asuma oficial, ca nu avem Constitutia Americii!, postura pentru care a ales formula „presedinte jucator”. Doar ca o fantosa nu poate servi drept prim ministru, care chiar are probleme de rezolvat, cu atât mai putin în vremuri de criza, asa ca totul a plecat la vale. Incapabil sa contracareze criza, guvernul Boc a ales s-o rostogoleasca pâna dupa alegerile prezidentiale pompând banii de la FMI si cei împrumutati cu miliardul de euro odata de dl. Pogea, de la banci, în salarii si pensii, deci în linistea sociala, nefiind de gasit macar o urma de masura care sa fi contribuit la relansarea economica. În aceasta operatiune, ministrii pesedisti l-au însotit eminent, ca doar aveau si ei candidat prezidential! Pe fondul crizei economice tot mai insistente, dl. Boc si-a gasit în schimb timpul si energia necesare unei crize de orgoliu: l-a demis pe ministrul interimar de la Interne, declansând astfel si criza politica, prin retragerea PSD de la guvernare. Daca a fost sfatuit de dl. Basescu, a fost prost sfatuit. Daca a fost o idee proprie, a fost una cu totul nefericita. Daca a fost o capcana a PSD, înseamna ca a cazut ca ultimul fraier în aceasta! Si astfel, guvernul Boc s-a metamorfozat în guvernul „mini-Boc”, sau „semi-Boc”, cu 11 ministri, care nu erau în stare sa-si gestioneze ca lumea propriile ministere, ocupând fiecare câte doua! De ce aceasta inginerie dâmboviteano-someseana? Pentru ca „noul” guvern, de fapt înjumatatitul guvern Boc, sa evite învestitura în Parlament, ceea ce s-ar fi întâmplat daca ar fi cooptat noi ministri pentru posturile ramase libere prin plecarea demnitarilor pesedisti. Si a mai declansat si o furibunda pedelesizare a structurilor locale, care abia se formasera în urma unor lungi negocieri!
De ce a crezut ca o asemenea mânarie politica ar putea tine… Nu stiu, e greu de înteles. Cert este ca n-a tinut! Noua majoritate parlamentara, informala, creata ad hoc, mai mult din antipatie fata de aroganta pedelista decât de vreo coeziune politic-doctinara, n-a ezitat si a coborât de pe soclu în câteva zile de la intrarea sa la apa: acest guvern a ramas nu doar incompetent, cum fusese si în formula completa, ci si miniatural. PDL n-a reusit sa pastreze o alianta cu PNL, n-a reusit acum sa pastreze nici una cu PSD, desi izvorasc ambele din aceeasi muma fesenista. Nu ca partidele cu pricina ar fi mai breze, mai competente si mai oneste, dar asta este o alta discutie, una despre „triunghiul toxic” al politicii românesti, care va merita vreodata facuta. Revenind însa la PDL, nici nu cred ca va reusi vreodata vreo alianta stabila, cu oricine, atâta vreme cât în spatele liderului de fatada, servind de trompetica obedienta, se va afla mereu un lider ascuns. Drama PDL este aceea ca creatorul sau real este, în acelasi timp, si principalul sau factor disolutiv si tensionant. Câta vreme nu se va emancipa, va depinde, aproape exclusiv de simpatiile, antipatiile, ambitiile si interesele, în sensul cel mai egoist al termenului, liderului sau din umbra. Iar drama d-lui Boc este aceea ca pe Domnia Sa a cazut magareata sa serveasca de pseudonim!
Ce va fi acum? Guvernul Boc III, alt guvern politic, guvern de tehnicieni? Când scriu aceste rânduri, tocmai se dezbate aceasta chestiune. Deocamdata, sunt sub regimul Boc III, cu mari sanse de a trece prezidentialele cu el, devreme ce dl. Basescu a respins propunerea noii majoritati, dl. Klaus Johannis, propunându-l pe dl. Lucian Croitoru, care poate aduna vreo 30% voturi la învestiutra. Nu ca nu ar fi importanta chestiunea guvernului, dar daca ma gândesc la competenta, onestitatea si altruismul cu totul problematice ale clasei noastre politice în general, nu e chiar asa de importanta pe cât pare. Mai important mi se pare ca PDL, dl. Boc si Dumnezeul ascuns al d-lui Boc au primit o lectie de modestie. Daca vor învata ceva din ea, e cu totul alta poveste. Daca va servi de pedagogie si pentru restul politrucimii? A, nu, nu sunt chiar atât de optimist!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors