„Scena politică din România se va schimba treptat, adică ’pas cu pas’…”

Interviu cu prof.univ.dr. Cristian Troncotă

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Despre scena politică românească, despre cei care ne conduc de aproape trei decenii, despre interese economice externe și interne susținute politic – pe față sau ocult – despre mai mult sau mai puțin „acoperiții” din jurul nostru și cine îi susține, despre terorism… Mai presus de toate însă, despre nevoia de demnitate și responsabilitate națională într-o Românie pe care, acum în prag de CENTENAR, o dorim întreagă pe mai departe, o dorim prosperă, egală pentru toți și în care „fiii rătăcitori” din motive economice să se poată întoarce la un moment dat. Toate acestea, dar și multe altele, le-am abordat într-un interviu pe care l-am realizat cu dl. Prof.univ.dr. Cristian Troncotă, reputat istoric și prolific scriitor, specialist în istoria serviciilor de informații, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente profesor titular în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, dar înainte de toate un om de atitudine cu un înalt și manifest spirit civic.

*

Nicolae Balint: Stimate domnule Profesor, cum apreciați scena politică românească în momentul de față? Cum se vede ea prin ochii unui istoric neimplicat politic, dar care are oricând un termen de comparație, dacă este să vă raportați la un moment istoric sau altul de după 1918?

 

Cristian Troncotă: Scena politică românească actuală, ca de altfel mai tot timpul, nu poate fi diferită de oamenii din societatea noastră, atât ca mental colectiv cât și individual. Mulți ar fi tentați să spună că scena politică nu ne reprezintă, din simplul considerent că în afara granițelor se află 4 milioane de români. Cine sunt aceștia? Bineînțeles, oameni vrednici care doresc să muncească și să câștige mai bine pentru că în țară nu au condiții. Deci, cei care au plecat sunt în majoritate crema societății, iar în țară ar fi rămas doar cei cu idealuri modeste. Elita acestor modești ar trebui, la rândul ei, în mod logic să se afle pe scena politică, apreciați și aduși acolo prin vot popular democratic. Fără îndoială că ar trebui să ne mai gândim și la un alt aspect. Existența unei alte categorii. Este vorba despre cei neimplicați, iar motivele neimplicării în viața politică sunt numeroase. Oamenii politici au început să fie asimilați corupților și afaceriștilor veroși pe care nu-i interesează mai nimic în afară de propria persoană. Un alt motiv ar fi că, așa cum este foarte răspândit în opinia publică, suntem conduși de străini, ne-am pierdut autonomia statală și în curând riscăm să ne pierdem și identitatea națională. Dacă acest lucru va fi conștientizat de cât mai mulți români din țară și din afară, atunci România ar mai putea avea o șansă. Prin neimplicare nu poți face nimic. Doar prin neimplicarea majorității conștiente avem acest spectacol dezagreabil, oferit aproape zilnic de cei aleși, totuși de o minoritate cu mult sub 50% din electorat, să ne reprezinte.

Foto 1 - Prof.univ.dr. Crsitian Troncota 

Foto 1: Prof.univ.dr. Cristian Troncota, fost decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, actualmente titular al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu 

N.B.: În omul politic pe care l-am ales să mă reprezinte pe mine și pe atâția alții ca mine, cetățeni simpli, eu văd – pe lângă calitățile moral-civice care ar trebui să-l definească – și o componentă identitară ce are drept corolar o anume manifestare, reală și sinceră a unui naționalism de bună calitate. Aș vrea să văd acest lucru și la demnitarii statului român care trebuie, în opinia mea, să ia atitudine hotărâtă atunci când este cazul. Fapt care se întâmplă destul de rar și deseori, tardiv….  

Cristian Troncotă: Scena politică din România nu reprezintă ceva atrăgător pentru oamenii capabili. Aceștia își dau seama că suntem conduși din afară. Iar cei care hotărâsc destinele noastre au nevoie de păpuși pe care să le poată manipula după cum le este interesul. Cel care ar avea bune intenții să facă ceva pentru țară și nație ar trebui să-și ia inima în dinți și să se confrunte cu străinii. Ar avea vreo șansă? Polonezii, ungurii, cehii și slovacii au demonstrat că se pot impune cu decență și inteligență celor de la Bruxelles și Washington atunci când este vorba despre propriul lor interes național. Noi, cel puțin până în acest moment, nu am dat semne că ne-am gândi la așa ceva. Un curent naționalist nu se mai poate naște în România, pentru că la noi, istoria a dovedit că naționalismul a fost extremist, fie de dreapta, fie de stânga. Un naționalism de bună calitate, echilibrat, constructiv, interesat doar de proiectarea și punerea în aplicare a marilor proiecte strategice pentru binele țării și al națiunii, antrenând tot ce are mai bun societatea, cu un lider carismatic sprijinit de o elită meritocratică, respectându-se regulile democrației și evitându-se războiul româno-român nu se poate coagula la ora actuală în România, pentru că pe scena politică sunt promovați, numiți în funcții înalte, avansați și ținuți în funcții – uneori cu forța – doar cei care dovedesc supușenie și ascultare față de cei care ne conduc.

 

N.B.: Într-un interviu pe care l-ați acordat în urmă cu ceva timp unei publicații centrale, și în care era vorba despre „acoperiții” din mediul politic românesc, făcându-se trimitere la Ponta care era acuzat în acest sens, dv. spuneați, citez: „În 1997, procurorul general al României (Sorin Moisescu? – n.m.) a selectat câţiva procurori tineri care au absolvit facultatea, a avut el criteriile lui, care urmau să ancheteze o serie de infracţiuni ce ţineau de securitatea naţională. Era vorba de anchetarea unor persoane care lucrau în mediul extern, lucrau în ambasade. Ştiu cu siguranţă că lista cu procurori a fost transmisă la SIE pentru avizare. Cei de la SIE aveau nevoie să ştie dacă respectivii procurori sunt integri, dacă corespund pentru respectivele anchete. Pe parcursul anchetei, procurorii au dat o serie de informaţii la SIE, pentru că aşa era normal.” Despre Ponta, în același context, ați spus că putea fi cel mult un „colaborator”. Pe mine și pe mulți alții, cred eu, ne interesează mai puțin dacă Ponta a fost „colaborator” sau „acoperit” – deși nu este în regulă să avem acoperiți în justiție, în mediul politic, etc. -, iar în acest ultim caz, mi-ar veni să râd dacă n-ar fi de-a dreptul tragic…. Ce „acoperit” ar putea fi acela care să fie atât de ușor de deconspirat ? Sau să vină unul ca Turcescu și – mânat de o „criză de conștiință” – să se autodemaște. Pe mine altceva mă interesează…. La ce infracțiuni care țineau de securitatea națională, vă referiți dv. ? Care a fost finalitatea acelor anchete ? Fenomenul infracțional – din cele spuse de dv. în acel interviu – era destul de amplu după câte se pare. În parantează fie spus, e vorba de Procurorul general Sorin Moisescu, cumva ?

 

Cristian Troncotă: Era vorba de așa-zisa „listă a lui Severin”, adică un tabel cu agenți ai serviciilor secrete străine infiltrați în ministere. Lista a fost întocmită de serviciile secrete românești și care aveau nevoie de un ordin politic foarte clar pentru a se putea lua o decizie și de a se acționa în consecință. Adrian Severin, ministrul de Exrerne la acea dată, avea o listă restrânsă cu cei bănuiți că ar fi în legătură cu servicii de spionaj străine fără aprobarea autorităților statului român și care își desfășurau activitatea în ministerul pe care-l conducea. Pe Severin l-a cam luat gura pe dinainte. Cei de la SIE au avut pretenția, corectă de altfel, de a ști cine sunt cei care vor fi în comisia de anchetă, ca nu cumva să se trezească cu vreun acoperit anchetat de tinerii procurori „frumoși și liberi”. S-a luat această măsură, de a se apela la procurori tineri, care n-au avut nimic de-a face cu fostul PCR sau UTC, ori cu procuratura comunistă, tocmai pentru a avea credibilitate în fața occidentalilor. La acea oră, România intrase deja în aria de interes occidentală, accederea în NATO și UE,   fiind de fapt „obiectivul strategic fundamental al României”. Evident că ancheta nu s-a finalizat. De ce? Pentru că mulți se așteptau să dea peste agenți ai rușilor, și pe care să-i demaște apoi în presă. După scurt timp a fost pusă „batista pe țambal”, cum se spune pe aici, pe la noi. După care Adrian Severin a fost înlocuit din funcția de ministru de Externe cu Andrei Pleșu (la 29 decembrie 1997). Nici Sorin Moisescu, procurorul general, proaspăt numit în 1997 și care avusese inițiativa constituirii comisiei de anchetă formată din șapte tineri procurori, printre care și Victor Ponta, nu a mai stat nici el prea mult în funcție și în 1998 a fost promovat la Curtea Supremă de Justiție.

 

N.B.: De ce s-a luat o astfel de măsură, adică schimbarea ministrului de Externe, Adrian Severin, și întreruperea anchetei, iar ulterior numirea Procurorului general Sorin Moisescu într-o altă funcție?

 

Cristian Troncotă: Din punctul meu de vedere, desigur istoria va confirma sau nu, cred că majoritatea celor aflați pe liste și probabil depistați în anchetă erau legături ale occidentalilor, agenți de influență probabil, recrutați după 1990. Așa s-ar explica de ce occidentalii nu-l prea agrează pe Ponta, pentru că știe prea multe despre oamenii lor de influență. Și au fost depistați pentru că erau „la început de carieră”, adică nu aveau experiență pe frontul secret față de cârtițele sovieticilor/rușilor reactivați înainte, în timpul și după evenimentele din decembrie 1989. Nu știu dacă acesta a fost motivul sau unul dintre motivele care au stat la baza deciziei occidentalilor de a nu primi România în NATO în 1997. Este vorba despre sammitul NATO de la Madrid, din 8-9 iulie 1997, la care Ungaria și Polonia au fost invitate să adere, în vreme ce Cehia și România au fost sărite. Pentru Cehia motivul a fost clar și transparent. S-a interpretat de către occidentali, prezența la referendum a cehilor sub 50%, ca un adevărat afront la adresa NATO. Dar pentru România nu s-a precizat nimic transparent. Cert rămâne faptul că abia după aceste evenimente, s-a instalat la București NOS, adică biroul de legătură cu NATO, instituție care dă avize cetățenilor români să lucreze cu documente secrete, adică acele celebre certificate de confidențialitate acordate de ORNISS, după verificări ale SRI și SIE. Rețineți acest amănunt foarte important.

 

N.B.: De fapt, domnule Profesor, ce este acest Birou NOS și cum lucrează el? Puteți să ne explicați mai pe larg?

 

Cristian Troncotă: Biroul NOS poate să respingă propunerea care vine de la SRI sau SIE și susținută de ORNISS, dar fără să motiveze. Deci are posibilități de informare, prin IU (Unitatea de Informații a NATO) total diferite față de serviciile de informații românești. În termeni de specialitate se spune că utilizează alte baza de date, adică rețele de informare. Acest lucru a rămas valabil și astăzi. Și ca să revin la prima întrebare. Cred că înțelegeți că scena politică din România se va schimba treptat, adică „pas cu pas”. Vor apărea alți actori. Că vor fi mai buni sau mai răi vom vedea. Important este că toți vor avea un element comun: avizul NOS. Cine nu va avea avizul NOS pentru clerence security (certificatul de securitate) va fi trecut pe lista corupților și, mai devreme sau mai târziu, știm cu toții ce va păți. Turcescu nu a fost ofițer acoperit. A încercat o mică stratagemă, bine jucată dar prost regizată scenic și deplorabilă la recuzită. Ceea ce a arătat el public nu era un act atestator al calității sale de ofițer acoperit. Nici nu există în practică așa ceva. De aici și concluzia că atât el cât și cei care l-au susținut au fost în realitate niște clovni. Ofițerii acoperiți nu se pot deconspira. Isteria cu ofițerii acoperiți este regizată foarte bine de profesioniști în scopul că ar mai putea să bage puțin frica în oasele agenților ruși, foarte bine infiltrați în mediile de interes, și, vezi Doamne, că i-ar face să fie mai reținuți, dacă nu cumva chiar să-i întoarcă. E clar, avem de-a face cu strategii și jocuri operative pe termen scurt, mediu și lung, poate poate pică ceva. Așa este pe frontul secret, niciodată pace, mereu confruntare, iar câteodată fratricidul este mai dureros decât o victorie de etapă din partea adversarului.

Foto 2 - Unul dintre cele mai recente volume lansate de profesorul Trocota

Foto 2: Unul dintre cele mai recente volume publicate de prof.univ.dr. Cristian Troncotă 

N.B.: Având în vedere recentele scandaluri politice ce l-au avut în prim plan pe Sebastian Ghiță și dezvăluirile sale, „capetele” care au căzut, precum și ușoara „șifonare” a imaginii unor instituții, altfel onorabile atâta timp cât au acționat și vor acționa în cadrul legal existent, când estimați că am putea avea acel pachet de legi ale siguranței naționale care este atât de necesar? Consider că decât un stat cu tendințe autoritariste, e de preferat un stat cu o democrație imperfectă, dar mereu perfectibilă, în care separația puterilor în stat să fie una reală, în care serviciile secrete să acționeze într-un cadru legal, între niște limite bine precizate, în conformitate cu strategia națională de securitate și cu atribuții clare, precise, care să nu lase loc de interpretări.

 

Cristian Troncotă: Cu pachetul de legi privind securitatea națională este deja o problemă politică. Din câte știu eu, pachetul de legi a fost elaborat la nivelul anului 1997. Guvernarea Alianței Civice l-a elaborat dar nu a reușit să-l treacă prin Parlament. A promis dl. Traian Băsescu de fiecare dată când a candidat pentru funcția de Președinte, că primul lucru pe care-l va face, va fi să promulge legile securității, dar nici domnia sa nu s-a ținut de cuvânt. A promis și dl. Klaus Iohannis. Au trecut mai bine de doi ani și nimic. Din ce cauză nu știm, dar putem comenta. În primul rând, Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, care a întrat în vigoare la 29 iulie 1991, deci înaintea Constituției democratice (21 noiembrie 1991) a cunoscut o serie de modificări, care au ținut cont de noile realități și noul context de securitate al României după integrarea în NATO și UE. La ora actuală poartă numele de Legea securității naționale, întrucât în urma unei ordonanțe de guvern din 18 martie 2014 – este vorba despre guvernul Ponta – prin care s-a înlocuit pur și simplu cuvântul siguranță cu cel de securitate. Nu s-a schimbat și definiția prevăzută la art.1, după cum era și normal. Care va să zică, definiția funcțională în perioada 1991-2014 pentru siguranța națională este identică cu cea a securității naționale după această dată și până în prezent, când România este membră NATO și UE. Mai mult, Legea 14 privind organizarea și activitatea SRI, în ciuda tuturor actualizărilor de până acum, rezultate din alte legi, continuă să folosească noțiunea de siguranță națională, care după martie 2014 nu mai este prevăzută de legea securității naționale. Ori conducătorii noștrii și-au pierdut mințile, ori se întâmplă ceva ciudat pe scena politică românească. Prima tentație este să te gândești dacă nu cumva, cuiva nu-i priește termenul de securitate națională. Și dacă nu-i priește înseamnă că nu avizează. Și de ce ar aviza, atâta timp cât noțiuni precum național, naționalism, interes național sunt expresii „depășite istoric” în plină eră a ideologiei globaliste. Mai mult, atâta timp cât există Strategie de securitate a NATO, Strategie de securitate a UE, la ce ar mai fi nevoie și de o Strategie de securitate națională a României? Dacă nu mai este nevoie de așa ceva, atunci nici legea securității naționale, ori pachetul de legi pentru securitatea națională nu se mai pot elabora. Rațiunea unei legi, mai ales a unui pachet de legi este să pună în practică o strategie.

 

N.B.: Considerați că evoluțiile politice din SUA vor influența pozitiv și evoluțiile politice – dar nu numai – din România?

 

Cristian Troncotă: Personal cred că lucrurile vor putea fi dezmorțite și în acest domeniu, o dată cu modificările ce vor rezulta după ce „valul Trump” va ajunge și pe plaiurile mioritice. Principiul formulat este „cine vrea apărare să plătească”. Sună bine și ne dă speranțe. Va fi o oportunitate și pentru noi de a încerca să „plătim” securitatea prin inteligență și inițiativă în spiritul interesului național conexat, fără îndoială, la interesele în zonă ale marelui aliat strategic. Când eram mic, bunica îmi spunea că speranța moare ultima. Nu sunt convins că SRI-ul a încălcat vreo lege. „Binomul” (SRI, DNA), este o expresie ce a fost folosită pentru prima dată într-un document de analiză al SRI din 2014 și făcea referire la protocoalele de colaborare dintre cele două instituții. În legea 14 de organizare și funcționare a SRI, art. 14, este prevăzută expres posibilitatea de colaborae cu mai multe instituții din România, inclusiv cu ministerul Public „în scopul asigurării siguranței naționale”. Iar faptul că CSAT a hotărât că fenomenul „corupției la nivel înalt” este o problemă de securitate națională, la fel ca în mai toate țările civilizate și cu o democrație avansată, percepție susținută de mai toți analiștii prezenți la summiturile și sesiunile de comunicări științifice, cel puțin din ultimii zece ani, nu înseamnă nimic alteva decât o activitate în cadrul legii. Alta este problema „Binomului”. Cei doi șefi de instituții, Codruța Kovesi și Florian Coldea au fost numiți de fostul Președinte, Traian Băsescu, după niște reguli doar de domnia sa știute. Și dacă tot i-a numit, le-a dat și niște ordine, mai precis comenzi politice, adică să-i „aranjeze” pe temuții săi adversari politici. În limbajul de specialitate se numește „poliție politică represivă” atunci când folosești instituțiile de forță ale statului în lupta politică. E greu să uităm replica lui Traian Băsescu imediat după alegerea sa ca Președinte în 2004, referitor la fostul său contracanditat la președinție: „Adriane nici nu știi cât de mic ai început să fii”. Și Adrian Năstase a fost condamnat și a făcut pușcărie, nu prea mult, dar suficient ca altădată să nu mai cuteze să-l umilească cu erudiția sa pe Traian Băsescu. La fel și cu Dan Voiculescu. Scenele înregistrate cu mărturiile Băsescului despre cum l-a condamnat judecătoarea Camelia Bogdan la 10 ani închisoare cu executare pe Dan Voiculescu și cum generalul Florian Coldea, șeful operativ al SRI, trăgea „spectaculos concluziile”, rămâne pentru istorie un document antologic, o adevărată frescă pentru scena politică românească. Același Băsescu perorează acum, pe la unele posturi de televiziune, teza halucinantă cum că abia după 2014, adică după ce nu a mai fost Președinte, „binomul” însetat de putere a transformat România într-un „stat mafiot”. Acesta este spectacolul penibil oferit de scena noastră politică. Una este să ai o viață politică tumultoasă ca urmare a confruntărilor de idei și alta e să îți epuizezi resursele în comentarii despre cât de rău este adversarul politic.

 

N.B.: Da, într-adevăr, se întâmplă lucruri bizare pe scena politică românească, foarte discutabile din perspectivă democratică, iar uneori de-a dreptul contradictorii și contrariante chiar. Cetățeanului de rând bine educat, îi lasă un gust amar și un sentiment de respingere, iar la toate acestea se mai adaugă și, uneori, anumite gesturi și imprecații rostite de anumiți politicieni. Cum ați caracteriza această situație?

 

Cristian Troncotă: Jignirile și expresiile suburbane folosite nu numai de fostul președinte Băsescu, vin să tensioneze și mai mult scena politică românească. Și exemplele sunt cu toptanul. Le-am ales doar pe acestea pentru a înțelege ridicolul în care se complace unul dintre cei care se consideră „marele om politic”, „animalul politic” „cu o vastă experiență politică”, dar care nu este în stare să precizeze nici măcar un singur lucru bun făcut în timpul celor zece ani de președinție și pentru care românii ar putea să se bucure și să-l păstreze în sufletele lor ca moștenire de la Băsescu. În treacăt fie spus, de pe urma atât de hulitului mareșal Ion Antonescu ne-a rămas totuși un tezaur de 24 de tone de aur rezultat din comerțul cu Germania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, lingouri de aur contra grâne și petrol, ascuns în primăvara lui 1944 și până în 1947 într-o grotă de lângă mănăstirea Tismana. Recent, prin strădania guvernatorului Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu, în grota de la Tismana a fost organizat un muzeu. Locul și împrejurimile mănăstirii beneficiază și de un peisaj de excepție, o adevărată „grădină a Maicii Domnului”, după cum s-a exprimat regretatul Papă Ioan Paul al II, când ne-a vizitat țara. Acel loc te face să reflectezi mult mai profund la istorie și la cine sunt adevărații eroi ai neamului. De pe urma dl. Băsescu ce ne-a rămas? Toată lumea știe ce… salarii micșorate cu 25% și pensii micșorate cu 15 %, o adevărată „curbă de sacrificiu” inutilă. În schimb, se laudă că el a respectat Constituția, ceea ce ar trebui să facă și oamenii politici, dar și instituțiile de forță, uitând probabil că a fost suspendat de două ori, tocmai pentru că a încălcat legea fundamentală. Iar dacă îndrăznește cineva să-i aducă aminte de propriile fapte se înfurie, împroșcă cu noroi în dreapta și în stânga, etalându-și de fapt ceea ce știe mai bine, adică ignoranța care, însoțită de jigniri, îl face să se confunde cu mitocanii de rând. Pe Liviu Dragnea, șeful partidului de guvernământ, PSD, l-a gratulat mai deunăzi, pe un post de televiziune și la o oră de maximă audiență, cu termenul de „panaramă”, ceea ce dovedește că fostul președinte nu mai are proprietatea termenilor și nu se mai poate abține. La rândul lui, actualul Președinte Klaus Iohannis pretinde că respectă Constituția, care la articolul 80 îl obligă să joace rol de „mediator între puterile statului precum și între acestea și societate”. Ori, domnia sa ce face? Merge în mijlocul unei demonstrații „spontane”, fără atorizație, care ulterior s-a prelungit aproape două săptămâni, tot fără autorizație, dar cu o coregrafie care l-ar fi făcut chiar și pe Ceaușescu să fie invidios, pentru a protesta contra guvernului, pe care-l numise el, Iohannis, Președintele, cu câteva zile înainte. Apoi se deplasează la Bruxelles pentru a face declarații oficioase în urma cărora imaginea țării a avut grav de suferit.

Foto 3 - In 1936 Palatul Culturii a fost vizat de un act terorist

Foto 3: În 1936 Palatul Culturii din Târgu Mureș a fost vizat de un atac terorist

N.B.: De la limbaj suburban s-a trecut uneori la amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Avem exemple….. Or, de aici și până la fapte nu e decât un pas. Acel „pas” s-a făcut, știm câteva cazuri, le-ați evidențiat foarte bine dv., dar se pot întâmpla lucruri și mai grave. Scena politică actuală, în opinia mea, este un circ perpetuu și creează impresia de neseriozitate ceea ce, la nivelul percepției publice interne, dar și internaționale aduce mari deservicii României ca stat. Cum ați comenta această stare de fapt?,  

 

Cristian Troncotă: A cere unui istoric să vorbească despre scena politică actuală românească, înseamnă a-i cere să-ți descrie penibilul. Revin la prima dumneavoastră întrebare cu un aspect care cred că nu merită să fie trecut cu vederea. Este vorba despre comparația ca metodă în studiul istoriei. Se pot face evident comparații în studiul istoriei, sau mai bine-zis pentru înțelegerea corectă a istoriei. Din punctul meu de vedere cred că se poate compara, dar nu se poate asemăna scena politică românească postdecembristă cu perioada interbelică. Cu toate poticnirile, promisiunile neonorate, discursurile naționaliste înflăcărate dar lipsite de eficiență economică sau în planul creșterii nivelului de trai al majorității populației, scena politică românească de după decembrie 1989 are totuși meritul că nu a înregistrat nici o execuție politică, în sens de eliminare fizică, cel puțin deocamdată. În schimb, în perioada interbelică au fost comise crime politice, adevărate acte de terorism, fiind executați de către extremiști legionari nu mai puțin de patru foști prim-miniștri, dintre care doi în funcție (I.G. Duca – la 29 decembrie 1939 – și Armand Călinescu – la 20 septembrie 1939), ceilalți doi, au fost Nicolae Iorga asasinat la Strejnic și Gheorghe Argeșeanu asasinat la Jilava, ambii în noaptea de 26-27 noiembrie 1940. Extremiștii comuniști au pus o bombă la Senat, iar în urma exploziei au murit trei senatori, iar alți 13 au fost grav răniți. Este vorba despre un eveniment petrecut la 9 decembrie 1920, iar teroriștii au fost Max Goldstein, Saul Osias, Leon Liechtblau și Alexandru Constantinescu. Manualele de istorie nu consemnează acest eveniment, deși la momentul acela întreaga Europă a fost zguduită la aflarea veștilor din capitala României. Și unii se mai întreagă cu naivitate de ce antisemitismul interbelic din România se confundă cu anticomunismul. Un alt extremist comunist, Alexandru Mihail, la 5 aprilie 1936, a pregătit patru bombe care urmau a fi plasate la Palatul Culturii din Tîrgu Mureș, acolo unde se defășura Congresul Studenților Creștini. Intenția era de a destabiliza întreaga țară. Doar vigileța organelor de Siguranță a făcut ca nenorocirea să nu se producă. Când trec astăzi pe lângă această clădire majestoasă, care arată ca un giuvaier arhitectonic după restaurare și amintindu-mi de ce era să se întâmple cu ea, mă cuprind imediat frisoanele. Tot în perioada interbelică s-a manifestat în România și terorismul de stat. Din ordinul Regelui Carol al II-lea a fost asasinat căpitanul mișcării legionare Corneiu Zelea Codreanu, aspect consemnat cu franchețe de Armand Călinescu în Memoriile sale. Același Carol al II-lea a ordonat asasinarea în masă și fără judecată a câtorva sute de legionari, ca represalii după asasinarea primului-ministru, Călinescu. Sistemul democratic interbelic a eșuat lamentabil după abia două decenii. La 10 februarie 1938 a fost suspendată Constituția din 1923, fiind înlocuită cu o nouă Constituție care acorda regelui Carol al II-lea puteri depline.

 

N.B.: Facem mare caz – doar la nivel formal consider eu, pentru că în realitate lucrurile stau altfel – de articolul 1 din Constituție. De fapt, cât de „suveran și independent” mai este statul român azi, dacă ar fi să-l comparăm cu cel interbelic?  

 

Cristian Troncotă: Desigur, în perioada interbelică scena politică românească a cunoscut și câteva raze de soare. În primul rând, a avut privilegiul de a se bucura de erudiția și rafinamentul lui Nicolae Titulescu, ales de două ori la rând, în 1929 și 1930, președinte al Ligii Națiunilor. Și tot în perioada interbelică doctrina politică a neoliberalismului românesc insista pe protecționismul față de capitalul românesc. Acestuia i se acorda 51% ca pondere în economia națională, față de 49% cât se acorda capitalului străin. Ce se întâmplă în ziua de azi ne este aproape rușine să consemnăm. „Economia României” este în procent de 85% în mâinile transnaționalelor, iar pământul arabil în proporție de 40%. Cred că se înțelege acum de ce am folosit ghilimelele. Deosebirile față de lumea de azi fiind evidente, comentariile nu-și mai au rostul. Iată doar câteva exemple care demonstrează că „urâtul interbelic” nu se compară cu „urâtul postdecembrist”, dar nici realizările. Și pentru că discuția noastră se axează și pe teme de securitate, cred că ar merita menționat și un alt aspect. Bunăoară, pe actuala scenă politică românească nu are încă șansa, dar nici perspective nu sunt, să apară și să se afirme un diplomat de talia lui Nicolae Titulescu, cel care alături de ministrul de Externe al Franței, Louis Barthou era creator și propovăduitor al doctrinei „securității colective”. La rândul lui, marele istoric Gheorghe Brătianu, și el om politic de vârf, concepea în studiile sale geopolitice faptul că spațiul de securitate a unei țări nu se reduce la teritoriu, el depinzând atât de zonele limitrofe de interes ecomonic, dar și de tratatele internaționale la care este parte și prin care se permite accesul la acele zone și/sau la relații directe cu aliații strategici. Iar acum nu numai că-i ignorăm pe acești mari oameni politici care gândeau pentru binele umanității și elaborau doctrine de securitate universal valabile, dar nici măcar nu suntem în stare, timp de două decenii, să trecem prin Parlament un pachet de legi privind securitatea națională. Nu cumva doctrina titulesciană a „securității colective” stă la baza Alianței Atlanticului de Nord de astăzi? Da, știu, adevărul istoric ne doare, mai ales atunci când este rostit franc și cu obiectivitate.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor interviu: Nicolae Balint

Tirania majorității parlamentare

Posted by Stefan Strajer On April - 25 - 2017

Tirania majorității parlamentare

Autor: George Petrovai

Toate lucrurile, fenomenele și procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existențial legea generală a cauzalității (cu excepția Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor și nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiții identice, aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte), dar ele își caută împlinirea ca entități pe direcția minimei rezistențe.

Astfel, apa se supune forței gravitaționale, care, după cum se știe, are sensul statornic de acțiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaționale, ea se scurge la vale, adică pe direcția celei mai mici rezistențe, înspre ținta ei concomitent firească și ideală.

Fiind parte a naturii, omul la rândul lui își caută împlinirea (mulțumirea trupească și desăvârșirea spirituală) pe direcția minimei rezistențe, așa încât, ne înștiințează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), „concepția de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler și Lagrange și e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală și estetică, ba chiar și în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluția foneticii, respectiva concepție oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertății („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credință pentru cel mai mare rezultat”), iar în viața societăților omenești, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforțări prea mari și fără perturbări prea adânci”…

parlamentari1

Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituțional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetățenilor.

Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viață mai îndestulată, au apărut acele mișcări sociale de amploare, bunăoară așa ca revolta englezilor din anul 1688 și cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluții.

N.B. Afirmația de mai sus necesită următoarele două precizări:

1) Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolșevico-rusească și Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecționale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei și a vieții cetățenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupția etc.), fie grație conjuncturii internaționale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înțelegerile dintre păpușarii planetari, precum cele de la Ialta și Malta), fie prin acțiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceaușiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne și externe. Cu toate astea, înfăptuitorii și beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), țin cu tot dinadinsul să le numească revoluții. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolșevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împușcarea cuplului Ceaușescu…

2) Gânditorul Petre Țuțea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluție din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluție presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului și abia pe urmă schimbarea condițiilor sale materiale de viață. Este adevărat că ceea ce obișnuiesc istoricii să numească revoluții politice și industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieții pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinței și necumpătării: poluare, risipă, neliniște, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).

Prin străduința progresiștilor și sub presiunea diverselor mișcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituțional la votul universal și parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniți de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toți cetățenii au dreptul să voteze într-o democrație mai mult sau mai puțin aparențială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeași greutate!

Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necușerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite și în proporție covârșitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoșenia, nici cu competența și nici cu corectitudinea aspitantului la funcții în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat și mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreț și mai de nădejde pentru clan ori formațiune politică”, cu atâta sporesc șansele acestuia de cățărare pe scara socială și de căpătuire!

Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi și ceas de ceas se face dovada că peștele de la cap se împute și atunci când chiar Curtea Constituțională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de față, și – de ce nu? – pentru a-și putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni…

Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carențele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai școlată și, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susținea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-și ascundă gândul”?), egoismul individual și colectiv al celor care se servesc de democrație, dar pretind cu nerușinare că o servesc pe ea, și oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea lașității cât și pe cea a ambiției lingușitoare, și care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult și bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece…

Cu binecunoscuta-i eleganță în exprimare, Negulescu înțelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”, toți oportuniștii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluționismul politic”. Un evoluționism, adaugă el, care prin alianțele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, așa încât, arogându-și prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puțin deghizată”.

Într-un asemenea climat esențialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetățenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorității parlamentare, iar președintele ales să devină „executorul orb și pasiv” al respectivei majorități, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce așteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituția noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară și nici pe departe una pezidențială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori – ține morțiș să rămână în continuare patria democrației originale de tip iliescian.

(Sighetu Marmației, 22-23 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

Un document inedit – Jean Bart în arhivele mureşene

Autor: Prof. Nicolae BALINT (Târgu Mureş)

 

  1. Aspecte privind diplomaţia românească în Balcani, la începutul secolului XX

Pe data de 9 mai 1905, o iradea – act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea[1] în favoarea aromânilor din Grecia – a provocat un grav conflict diplomatic între statul român şi statul elen, urmare fiind ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state pe o durată de şase ani, aceste relaţii fiind reluate abia în 1911. Actul amintit anterior, cel ce a provocat ruperea relaţiilor diplomatice, îi recunoştea pe aromânii din Peninsula Balcanică, ca millet, adică ca pe o entitate etnică de sine stătătoare[2]. Trebuie subliniat faptul că grecii, aşa cum arată de altfel şi istoricul Richard Clogg[3], chiar şi după obţinerea independenţei şi recunoaşterea Greciei în 1833, ca stat, continuau să deţină poziţii importante la curtea sultanului otoman[4].

 

Foto 1

Foto. Familie de aromani din Grecia

Din aceste poziţii influente pe care le deţineau atunci, grecii s-au opus în mod constant – cum o fac de altfel şi azi – recunoaşterii aromânilor ca entitate etnică. Potrivit istoricului Gh. Carageani[5], care consacră un amplu studiu problemei aromânilor, la începutul sec. XX numărul acestora în Peninsula Balcanică, era de circa 400.000, din care cei mai mulţi – peste 200.000 – trăiau în Grecia. Iradeaua a fost emisă de sultan în urma a numeroase demersuri făcute de autorităţile române pe lângă înalţii oficialii turci, dar mai ales, ca urmare a influenţelor exercitate pe lângă sultan, de ambasadorul german Marschall şi de guvernul italian, care acţionaseră în acest sens de conivenţă cu autorităţile române. Se mai cuvine menţionat şi faptul că anterior anului 1905, guvernul român a acţionat în mod constant pentru recunoaşterea aromânilor ca entitate de sine stătătoare, atât pe lângă autorităţile statului elen, cât şi pe lângă cele de la Constantinopol. Pentru a câştiga bunăvoinţa Greciei, România încheiase cu acest stat în anul 1900, o convenţie comercială şi mai mult decât atât, România a recunoscut Biserica greacă de la noi din ţară ca persoană juridică. Prin protocolul anexat la respectiva convenţie, statul român mai făcea şi alte concesii Greciei, recunoscând ca persoane juridice comunităţile greceşti de la Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu. România spera astfel, ca pe cale de consecinţă, să determine o atitudine mai binevoitoare a Greciei faţă de aromâni, fapt care însă nu s-a întâmplat. Deşi au existat şi alte momente tensionate în relaţiile româno-elene, precum cel reprezentat de cazul Zappa[6], care a dus în 1892, pentru scurt timp, la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state, criza din 1905 era cu mult mai gravă, ea venind după o serie de abuzuri, ce au culminat cu grave atrocităţi comise împotriva aromânilor din Grecia, dar şi din teritoriile ce încă nu aparţineau atunci Greciei. În numele proiectului utopic al „Marii Idei”[7], la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, bande înarmate de greci au ucis sute de aromâni care revendicau drepturi culturale[8].

Consulii românii de la Ianina, Monastir şi Salonic raportaseră abuzurile şi teroarea la care erau supuşi aromânii de către greci, aceştia din urmă având uneori chiar concursul tacit al autorităţilor turceşti[9]. Aceiaşi consuli raportaseră şi abuzurile la care erau supuşi macedonenii şi albanezii de rit ortodox, pe care, la fel ca pe aromâni, grecii urmăreau să-i descurajeze în lupta lor pentru păstrarea identităţii naţionale şi, ulterior, să-i asimileze.

În aceste merituorii, dar complicate jocuri diplomatice[10] pe care le făceau românii la Constantinopol, dar şi pe lângă autorităţile greceşti, a intervenit şi Austro-Ungaria care, având propriile sale interese în zona balcanică, a iniţiat o întrevedere între regele Carol I al României şi regele George al Greciei (1863 – 1913)[11]. În cadrul celor 5 zile de întrevederi, deşi nu s-a semnat niciun act oficial, au fost abordate şi probleme referitoare la situaţia aromânilor din Grecia şi a abuzurilor la care aceştia erau supuşi. Întreruperea relaţiilor diplomatice în 1905, între România şi Grecia, s-a soldat şi cu denunţarea convenţiei comerciale de către România.

În acelaşi timp, în ţară, ca o consecinţă a atitudinii autorităţilor elene faţă de aromâni, s-a declanşat un val de antipatie faţă de locuitorii grecii de la noi, antipatie care însă din fericire, n-a depăşit niciodată stadiul unor incendiare articole de presă şi fulminante discursuri în Parlamentul ţării. A existat însă riscul real, ca urmare a valului de naţionalism care a cuprins o bună parte din populaţia românească, ca autorităţile române – pentru a le da satisfacţie – să procedeze la măsuri de retorsiune împotriva comunităţilor greceşti din porturile de la Dunăre şi de la Marea Neagră, comunităţi greceşti care se bucurau de o serie întreagă de facilităţi recunoscute prin lege. Trebuie accentuat faptul că ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia – relaţii ce vor fi reluate în 1911 – a survenit într-un context european complicat de jocurile de culise făcute în spaţiul balcanic, de către Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Germania şi chiar de Italia, care aveau şi urmăreau materializarea propriilor lor interese.

Grecia a perseverat în această blamabilă atitudine faţă de aromâni şi pe parcursul anilor următori. Spre exemplu, în 1910, Patriarhia de la Constantinopol, dominată atunci, la fel ca şi azi, de greci, a refuzat cererea făcută de sultan în favoarea aromânilor, ca aceştia să-şi poată oficia slujbele în limba română şi cu preoţi români[12]. Chiar şi după încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, din 1913, ce punea capăt războaielor balcanice[13] şi în cuprinsul căruia, printre altele, se prevedeau şi obligaţiile Greciei, Bulgariei şi Serbiei de a acorda autonomie şcolilor şi bisericilor aromâne, Grecia nu a respectat angajamentul asumat.

Însă cea mai dură lovitură au primit-o aromânii la sfârşitul Primului Război Mondial. Aromânii, care până atunci mai speraseră în realizarea unor minime doleanţe, s-au văzut împărţiţi între patru state distincte: Bulgaria, Iugoslavia, Albania şi Grecia. Din păcate, după 1930, autorităţile din România nu vor mai manifesta acelaşi interes pentru problemele aromânilor din spaţiul balcanic, iar astăzi, mai mult ca oricând, ei trăiesc acut   sentimentul că au fost abandonaţi definitiv.

  1. „Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

O atitudine foarte critică faţă de grecii din România – ştiut fiind faptul că în ţara noastră, la începutul sec. XX, erau în număr foarte mare, ei bucurându-se de toate drepturile asigurate de Constituţia din 1866 – a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart[14]. Consideraţiile sale vis-à-vis de momentul ruperii relaţiilor diplomatice româno-elene din 1905, scrise manu propria pe 12 pagini de caiet, se află la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Naționale[15]. Deşi nu există o dată specificată pe acest document olograf ce aparţine cunoscutului scriitor, din conţinutul acestuia am putut însă deduce că a fost scris la puţin timp după momentul la care m-am referit la pct. 1 al prezentei comunicări.

Nu am putut afla în ce condiţii a ajuns acest document în arhivele mureşene, deşi pe plicul în care se află cele 12 pagini am găsit ştampila unui anticariat, fără a fi specificat însă şi oraşul. Jean Bart, scriitorul despre care criticul literar George Ivaşcu, spunea, citez „…e un Odobescu al apelor”[16], a fost un autor de excepţie – romanul Europolis fiind o ilustrare în acest sens – înzestrat cu un spirit fin, realist, dar şi un om de atitudine, cu harul unui verb muşcător şi cinic. „Neputând trăi numai din literatură – îi mărturisea Bart lui I. Cremer, cel ce-i semna prefaţa unei cărţi – nu m-am devotat cum ar fi trebuit, trup şi suflet, scrisului; cea mai mare parte din munca ce am depus-o în viaţă a fost pentru alte ocupaţii”[17]. De altfel, Mircea Braga, în acest sens, spunea, citez, „… pentru el (Jean Bart – n.m.) scrisul este o ocupaţie a timpului liber.” [18] Într-un alt context, acelaşi Mircea Braga, surprindea sintetic şi riguros viaţa lui Bart care s-a împărţit permanent între profesia de ofiţer de marină şi pasiunea pentru scris. „Autorul nostru (Jean Bart – n.m.), scria Braga, este unul din acele rare cazuri în care, cu adevărat viaţa şi literature sunt – sau măcar par – una…”[19]

Foto 2 -

Foto. Regele George al II-lea al Greciei

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care făceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii întruchipează unele dintre personajele sale. În atmosfera creată de tensiunile din 1905 dintre Grecia şi România, şi aprecierile scritorului faţă de greci au devenit foarte critice. „Viaţa porturilor şi întregul comerţ – scria acesta în documentul aflat la ANDJM – era în mâinile grecilor. Aşa se explică averile mari făcute de greci în România şi exodul care n-a încetat încă pe Dunăre… Mai în toate porturile mari din lume se găsesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când în România, Egipt şi SUA, ceea ce frapează este marele număr de emigranţi greci…Sunt unii născuţi şi crescuţi aici, muncesc, câştigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunărea a fost California pentru greci…”[20] Foarte realist şi critic a surprins Bart, în documentul aflat la arhivele mureşene, modul cum se valorificau grânele româneşti. „…boierul moldo-vlah – nota Bart – arenda moşia unui grec…între ţăranul de la Dunăre, producător, şi consumatorul din ţările străine, se interpuneau o armată de intermediari care speculau pâinea scoasă cu trudă din ogorul românesc…misiţii, încărcătorii erau greci…armatorii de vapoare, remeorchere, şlepuri, elevatoare erau greci. Cerealiştii, care fără să se mişte din cafeneaua-busră câştigau într-o zi cât câştigau profesorii sau magistraţii într-un an, erau greci…”[21]

Foto 3

Foto. Scriitorul Eugeniu P. Botez (1877-1933)

Într-un alt paragraf din acelaşi document, Jean Bart îşi continuă aprecierile în aceeaşi notă critică. „…am cunoscut greci – scria Bart într-un alt context care mi s-a părut deosebit de sugestiv – care în curs de 15 ani, din băieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat în Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene… Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…” În concluzie, personal consider că acest document din arhivele mureşene este important, nu numai din punct de vedere al modului original în care Bart face analiza unor stări de fapt, vis-à-vis de comunitatea greacă din România începutului de secol XX – chiar dacă într-o notă personală, nu lipsită de subiectivism – ci mai ales pentru faptul că autorul se face exponentul unei stări de spirit, al unei reacţii care se înscrie în trendul dominant al acelui moment istoric, punând astfel în valoare o anumită atitudine generată de un fapt de politică externă.

Eugeniu P. Botez (mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart) s-a născut în 1874, la Burdujeni, în judeţul Suceava, ca fiu al generalului din arma grăniceri, Panait Botez. Eugeniu Botez, care la un moment dat l-a avut învăţător pe Ion Creangă, şi al cărui chip şi voce blândă le evocă la un moment dat, a urmat două clase gimnaziale la Iaşi, iar apoi Şcoala Fiilor de Militari (1890-1894), Şcoala de ofiţeri din Bucureşti (1894 – 1896) şi în final Şcoala de aplicaţie a Marinei de la Galaţi, pe care a absolvit-o în 1896. A fost locotenent la Divizia de Mare timp de aproape doi ani (1902-1903), apoi căpitan la Divizia de Dunăre (1907-1908), iar din 1910 a fost căpitan de marină la Sulina, port în care, pe data de 14 aprilie 1911, a fost numit comisar maritim. În această calitate, a colaborat și cu serviciile secrete românești[22]. A fost membru fondator al Revistei Maritime (1900), iar din 1922, membru corespondent al Academiei Române. A debutat în publicistică cu articolul „D. Vlahuţă să ne dumerească”, iar ca prozator cu povestirea „Iapa Căpitanului” (Lumea nouă literară şi ştiinţifică, 1896, semnată cu pseudonimul Trotuş). A colaborat la Viaţa Românească, Orizontul maritim, Dimineaţa, Adevărul literar, Pagini literare, Marea Neagră, ş.a. Eugeniu Botez a fost cel care a înfiinţat Salonul literar de la Galaţi, în anul 1907. A fost distins cu mai multe premii, dintre care cel mai important a fost Premiul Naţional pentru Literatură. A scris foarte multe nuvele, schiţe şi povestiri, având predilecţie pentru lumea porturilor şi problemele acesteia. Romanul Europolis – cea mai apreciată dintre scrierile sale – a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri în limbi străine.

 

BIBLIOGRAFIE

 

– Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956;

– Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953;

– Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;

– Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985;

– Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;

– Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti,1996;

– Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;.

– Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003;

Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

– Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999;.

– Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999;

– DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186;

[1] A domnit în perioada 1876-1908, fiind înlăturat de la putere de revoluţia „junilor turci”; A căutat să contracareze influenţa grecească în puţinele provincii din sud-estul Europei, pe care, la începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman le mai controla încă.

[2] Carageani, Gh., „Studii aromâne”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 37.

[3] Clogg, R., „Scurtă istorie a Greciei”, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 96.

[4] Ilustrativ în acest sens, este faptul că bancherii personali ai sultanului erau doi greci, Ghiorghios Zarifis şi Hristaki Efendi Zografos, oameni cu mare influenţă pe lângă sultan, fapt care însă nu-i împiedica să fie şi foarte buni greci, susţinând financiar diverse opere de cultură pentru conaţionalii lor.

[5] Carageani, Gh., op. cit., p.38.

[6] Ciachir, N., „Marile Puteri şi România, 1856-1947”, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 136 – 137.

[7] Proiectul „Marii Idei” viza reunirea tuturor grecilor într-o singură patrie, iar susţinătorul ei cel mai înfocat, a fost Venizelos Eleutherios (1864 – 1936), cunoscut om politic grec, de două ori prim-ministru; A se vedea în acest sens, Drago, M., şi Boroli, A., „Enciclopedia de istorie universală”, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 1268.

[8] Carageani, Gh., op. cit., p. 37..

[9] Ibidem, pp. 139 – 254.

[10] Despre demersurile diplomatice ale României în perioada 1900 – 1914, a se vedea Pascu, V., „Istoria modernă a românilor (1821 – 1918)”, Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999, pp. 191 – 195.

[11] Ciachir, N., op. cit., pp.141-142.

[12] Carageani, Gh., op. cit., p. 172.

[13] A se vedea în acest sens Pascu, V., op. cit., pp. 193 – 194.

[14] Momentele cele mai importante privind formarea, evoluţia, viaţa şi opera acestuia sunt cuprinse în volumul lui Predescu, L., „Enciclopedia României – Cugetarea”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 85.

[15] DJMAN, Fond Manuscrise, dosar 186.

[16] Bart, J., „Europolis”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, p. 9.

[17] Bart, J., „Datorii uitate”, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 8.

[18] Bart, J., „Jurnal de bord”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 270.

[19] Bart, J., „Europolis şi trei nuvele”, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 6.

[20] DJMAN, Fond citat, dosar 186, p. 6.

[21] Ibidem, pp. 4-5.

[22] Maierean, V. , „Incredibila existență a lui Ilie Cătărău – Catidi”, în revista „Vitralii – Lumini și umbre. Revista Veteranilor din Serviciile de Informații Românești”, an VII, nr. 27/2016, pp. 30-31.

Nicolae-Balint.Poza-noua

Foto autor: Nicolae Balint

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

Posted by Stefan Strajer On May - 12 - 2016

De la naționalismul pe sponci la multiculturalism

 

Autor: George Petrovai

 

Un mastodont pestriț și diform așa ca Uniunea Europeană (de fapt Europa neunită din punct de vedere economico-financiar, cu un pospai de unitate geografică și cu o înfloritoare neunitate spirituală), trebuia să vină cu niște găselnițe care să-i justifice, mai bine spus să-i mascheze tendințele neoimperialiste.

Da, tendințe neoimperialiste, căci astăzi statele nu mai sunt cucerite prin nedemocratica invazie militară, ceea ce nu presupune nicidecum desființarea armatelor naționale și a blocurilor militare de felul NATO, ci prin mult mai subtila și mai eficacea invazie/înrobire financiară, ce decurge cu necesitate din acțiunea conjugată a organismelor financiare mondiale (FMI, Banca Mondială etc.) și a asasinilor economici special antrenați pentru trebușoare de acest fel (vezi Confesiunile unui asasin economic, curajoasa destăinuire a americanului John Perkins), după care, economicește pusă pe butuci (fără datorii în 1989, astăzi România are o datorie externă de circa 100 miliarde dolari!) și gâtuită de corupția alimentată cu banii păpușarilor planetari, țara în cauză capitulează necondiționat, ba chiar se bucură că în anumite condiții înjositoare (cedări succesive de suveranitate, amestec fățiș în treburile interne, privatizări păgubitoare) va fi admisă la periferia conglomeratului politico-economic, unde – firește – urmează să fie tescuită până la sleire, întru deplina adeverire a spusei apusene cu iz pungășesc: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!

Una din găselnițele scornite de oficialii europeni nealeși (deasupra Parlamentului European este situat „democratic” Consiliul Europei, iar în spatele acestuia stau de veghe imperiile farmaceutice și petroliere) este aceea cu pericolul (sic!) dosit în conceptele naționalism și patriotism, în mod cert noțiunile cu cea mai mare și mai nobilă încărcătură sentimentală, deoarece ele reflectă atașamentul capabil de jertfă al cetățeanului față de sufletul poporului din care face parte și față de țara care l-a născut.

euskulldragon

 

De la centrul de comandă al Europei neunite ni se va spune că da, cândva, în perioada de formare și consolidare a națiunilor, patriotismul și naționalismul au avut rolul lor (evident, limitat în plan istoric) de afirmare a apartenenței la o anumit țară și nație, cu specificul ei național: limbă, particularități fizice și psihice, tradiții și elemente de civilizație, ba după unii (perioada pangermanismului și a ideologiilor rasiste) tot aici ar intra și acel fel de-a fi al poporului conștient de el și valoarea lui, ce musai se reflectă în toate producțiile sale spirituale: artă, filosofie și știință.

Sigur că, ni se face cunoscut mai departe, asemenea exagerări naționaliste au generat ideologiile și politicile bazate pe forță, iar mai apoi cele două conflagrații mondiale. Tocmai de aceea, dar asta nu se mai afirmă explicit, prin neoimperialismul european după modelul celui american, s-a depășit faza naționalismului autocefalo-autarhic, prin amestecul dirijat al popoarelor europene cu semințiile musulmane aduse de neghiobia politică de peste mări și țări, astfel ca să rezulte un modern și înfricoșător Turn Babel, cu mult mai înfricoșător ca strămoșul lui biblic, unde se face dovada într-un mod năucitor pentru localnici că cei din urmă veniți sunt cei dintâi în atenția autorităților prin ajutoare, fanatism, fecunditate, trândăvie și nelegiuirile la care se dedau în chip programatic.

Pentru unii ca aceștia, apatrizi convinși că prin rodnicele burți ale femeilor lor vor cuceri/islamiza în câțiva ani întreaga Europă, dar și pentru visurile hegemonice al păpușarilor, foarte grijulii să nu se aducă vreo atingere atotputernicelor simțăminte nepatriotice ale alogenilor (ne amintim că gânditorul Nae Ionescu făcea o foarte subtilă distincție între român și bun român: român poate să fie doar cineva care simte cu adevărat românește, ca de pildă un țăran cu câteva generații în spate, pe când bun român poate să fie orice alogen care respectă legile și se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești), din aceste motive, vasăzică, naționalismul și patriotismul sunt vestejite fără cruțare la nivel oficial.

Ce mai tura-vura, în actualele condiții ale imperiului european (împărații romani se conduceau după „Dezbină și domnește!”, păpușarii zilelor noastre după ”Amestecă și sodomește!”), este de prost gust să-ți etalezi ca român patriotismul și naționalismul. Evident, nu la fel stau lucrurile în cazul unui neamț, deși este arhiștiut faptul că naționalismul german se practică fățiș și că el este atât de ponderat (sic!), încât de regulă depășește ultranaționalismul estic. Dar roboții fără obraz din „locomotiva” Europei își pot permite orice și nimeni n-o să-i tragă de mânecă. Spun „nimeni” gândindu-mă la egalii lor în făcătura supranumită UE (englezii sau francezii), că pe alții (românii, de pildă) nimeni nu-i bagă în seamă. Mă rog, avem astfel dovada că una este egalitatea pe hârtie a tuturor membrilor UE și cu totul alta cea practică, respectiv de tip orwellian: „Toate animalelele sunt egale între ele. Dar unele sunt mai egale ca altele”…

Că nemții își permit orice, o știm prea bine pe pielea noastră. Nu numai că tot acuși-acuși ne trag de urechi prin oficialii lor, inclusiv prin ambasada de la București, dar mai fac și pe tâlharii corecți. Dovadă că nu suflă niciun cuvințel despre zecile de miliarde cu care, potrivit contractelor încheiate, ne-au rămas datori la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Iar oficialii români sunt prea lași ca să ia taurul de coarne și să pretindă ce-i al nostru. Dar nu cu fereală și între patru ochi, ci de la obraz și în auzul tuturor în plenul Parlamentului.

Aceeași suspectă tăcere este în ambele tabere și în legătură cu cele peste 93 de tone (exact 93.570 kilograme), tezaurul românesc încărcat la Iași în vagoane și trimis în luna decembrie 1916 la Moscova, ca nu cumva să cadă în mâinile nemților. Ironia sorții a făcut ca tot ei să se înfrupte din aurul românilor, bani cu care s-au pus pe picioare după enormele pierderi suferite în primul război mondial. Căci Lenin, omul pregătit și finanțat de nemți, a înțeles să-și plătească datoriile cu tezaurul românesc, drept urmare l-a expediat la Berlin.

Cu grosolănia și nesimțirea specifică rasei teutonice, nemții zilelor noastre au înțeles să rezolve acest litigiu în felul următor: La presiunea lor, în data de 2 octombrie 2012 Adunarea Parlamentară a Uniunii Europene a hotărât că România nu va primi înapoi tezaurul de la ruși! Păi cum să-l primească de la ruși când el a fost păpat de nemți?! De unde se vede cât se poate de limpede de ce istoria este scrisă după vrerea învingătorilor și fârtaților acestora, inclusiv din tabăra învinșilor : Ar fi grozav de incomod ca tot omul să știe atât despre fraternitatea tâlhărească dintre nemți și ruși la sfârșitul primului război mondial și mai târziu, cât și despre strânsa colaborare dintre ei la începutul celui de-al doilea război mondial (Polonia atacată simultan de cele două lighioane, Pactul Ribbentrop-Molotov încă în vigoare).

Cealaltă mare găselniță a Uniunii Europene este multiculturalismul sau acel talmeș-balmeș care-i va face pe urmașii noștri să fie în anumite privințe (automobilism, calculatoare, telefonie mobilă, modă, cancanuri, manele etc.) mai informați ca noi. Dar una este să fii informat și cu totul altceva să fii cult.

Nota 1: Una din grozăviile la care Uniunea Europeană trudește în momentul de față este viitoarea ei religie lipsită de credință. Cine știe? Poate că musulmanii nu vor avea nimic împotriva ei…

Nota 2: Dacă în artă, prioritar în literatură, se poate vorbi de un specific național, filozofia și știința sunt supranaționale. A căuta cu tot dinadinsul specificul național în ele, înseamnă a le răpi universalitatea. Așa cum just afirmă P.P.Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii, din simplul motiv că tot ortodocși sunt grecii, rușii, bulgarii și sârbii, nici măcar ortodoxismul nu este specific românesc. Altfel spus, poate fi caracteristică o trăsătură care diferențiază, nicidecum una unificatoare.

Petrovai-4

Foto autor: George Petrovai

Jocurile politicianiste

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Jocurile politicianiste – o cruntă bătaie de joc la adresa cetăţenilor cu discernământ

Autor: George Petrovai

 

În analiza ce urmează îi am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!

Când nu mai primesc aceste ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi să o ducă în România.

Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei (dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.

Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea…” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea potrivit poruncilor din Decalog şi a pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori, aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire mai are mult şi bine de aşteptat…

Celălalt viciu de fond al democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe eşichierul politic.

Cu corupţia ştim cu toţii cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?), fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.

De reţinut că la toţi tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi (dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva creştere a nivelului de trai.

Valoarea intelectuală a partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş, actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat), cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti (Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara…

Tot în partea morală intră voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.) împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva…

Nota 3: În romanul Fraţii Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea. Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care amintea Traian Băsescu, taina sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei moscoviţi.

(Sighetu Marmaţiei, 3 feb. 2016)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

Un strălucit jubileu al cărţii la Târgu-Mureş

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Organizat de Asociaţia Culturală „Punţi de lumină” din Tg.-Mureş, al cărei preşedinte este publicista şi poeta Mariana Cristescu, jubileul cărţii marcând a 10-a ediţie a manifestării care debutase în decembrie 2012, s-a desfăşurat în Sala „Nicolae Tonitza” de la hotelul Continental din localitate, frumos ornamentat sărbătoreşte, în ziua de 28 decembrie 2015. Totdeauna când vizitez oraşul Tg.-Mureş, îmi reamintesc de anii când am predat la Universitatea de Artă Teatrală de aici, perioadă când publicam la ziarul „Cuvântul liber” şi am debutat în revista „Vatra Veche”, a cărei colaboratoare continui să fiu şi în prezent. De această dată, am trăit o nouă revelaţie, aceea că manifestarea „Punţi de lumină” şi-a dobândit prestigiul unei tradiţii salutare, îmbogăţind viaţa culturală a urbei cu adevărate punţi trasate între meridianele spiritului românesc. Participarea preşedintelui Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Doru Dinu Glăvan de la Bucureşti, a scriitorului publicist Ilie Şandru, sosit din Topliţa, a unor profesori scriitori, aşa cum chiar eu veneam de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, a echipei de conducere de la Casa de Cultură a Tineretului „George Enescu” din Reghin, condusă de pictorul Marcel Naste, recent recunoscut în Italia pentru valoarea creaţiilor sale, a unor scriitori din Târnăveni, în frunte cu Răzvan Ducan, a prestigioşilor intelectuali din oraşul de pe Mureş, precum preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”, Cornel Sigmirean, poetul şi radiofonistul de prestigiu Valentin Marica, bibliologul Dimitrie Poptămaş, omul de teatru Zeno Fodor şi alţii, vorbesc de la sine de pulsul acestei manifestări, menite să promoveze recentele cărţi ale autorilor invitaţi.

Debutul evenimentului a stat sub semnul colindului, oferit participanţilor de artiştii familiei Bogăţean, prezenţi cu o expoziţie de icoane pe lemn şi pe sticlă de o mare sensibilitate. Astfel, maratonul lansărilor de carte a început cu entuziasm şi mare interes.

P1090842

 

Foto 1. La intonarea Imnului Naţional: Lazăr Lădariu, Anca Sîrghie, Dinu Doru Glăvan, Mariana Cristescu, Călin Bogăţean 

În cuvântul ce mi s-a dat, am prezentat cele mai noi cărţi ale mele. Dintre ele, Lucian Blaga şi ultima lui muză, având o prefaţă de Ovidiu Drimba, este un „dialog în trepte” ce reconstituie nu numai un episod vag cunoscut din biografia operei creatorului, ci şi acel „obsedant deceniu” al literaturii noastre contemporane, surprins cu aspecte inedite, instructive mai ales pentru tinerele generaţii. Aşadar, o carte-document care, în mod neobişnuit s-a reîntrupat dintr-un film, cum a circulat dialogul meu cu Elena Daniello într-o primă formă, şi acum convieţuiesc, susţinându-se reciproc. În mod cu totul nefiresc, cartea mea, apărută în aprilie 2015 la Editura Technomedia din Sibiu, a parcurs mai întâi un itinerar american, fiind prezentată din Denver, Colorado şi San Francisco în California, până în Troy, Michigan sau Cleveland, Ohio, Windsor şi Hamilton în Canada, pe unde am călătorit. Aşa se şi explică faptul că abia în toamnă, cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză a fost lansată la Sibiu, Cluj-Napoca, Deva, Bistriţa şi acum la Tg.-Mureş. A doua apariţie, intitulată Radu Stanca. Profil spiritual, este o prelungire a iniţiativei mele şi a lui Marin Diaconu, ca îngrijitori de ediţie, de a pune în lumină personalitatea unui transilvănean de geniu, Radu Stanca, poet şi dramaturg prolific care trebuie restituit în întregime. În acest sens, apărea în 2012 o primă abordare a noastră, intitulată Dăltuiri. Noua carte, Radu Stanca. Profil spiritual, publicată la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti în 2015, având Cuvântul înainte semnat de acad. Eugen Simion, panoramează viaţa şi opera lui Radu Stanca în Reperele biobibliografice şi spirituale, continuând cu capitolele Radu Stanca despre el însuşi, Valorizări critice, o cuprinzătoare Bibliografie actualizată până la anul 2014, Evocări, în care se valorifică amintirile inedite ale actorilor, ale prietenilor şi colegilor autorului, amintiri care vor apărea în curând şi într-un volum de sine stătător. A urmat studiul bogat documentat Viena lui Lucian Blaga, în care prof. univ. dr. Cornel Sigmirean a reconstituit oraşul studenţiei lui Lucian Blaga, capitală a artei în care, la început de secol XX, se întâlneau marile curente, care au fost iluminismul german şi expresionismul. În Viena valsului şi a husarilor, unde sumedenia de ziare, pe care le citeau studenţii o zi întreagă în faţa unei cafeluţe, la cafenelele oraşului imperial, te puteai întâlni cu spiritele anvangardiste. Aici, Societatea „România Jună”, frecventată cândva de M. Eminescu şi I. Slavici, de C. Porumbescu şi Octavian Goga, organiza sărbătorile importante, anunţând anul cel nou printr-o petrecere totdeauna animată tinereşte. Astfel, Cornel Sigmirean a reconstituit popasul tânărului filosof transilvănean Lucian Blaga cu date exacte, necesare spre întregirea biografiei lui din perioada ce-i anunţa debutul. Era momentul istoric când s-a prăbuşit vulturul imperial şi naţiunile se învrăjbeau. Armata română în 1916 a intrat în Transilvania şi în presa din Viena se aduceau injurii la adresa trădătorilor. În 1918 se năruiau simbolurile unei puteri ce, asemenea unui vas de argilă gol pe dinăuntru, făcut ţăndări, devenise istorie în peisajul politic din centrul Europei.

P1090843

 

Foto 2. Mihaela Raşcu, cu fiicele ei, d-na şi d-şoara Bogăţean, Zeno Fodor, gata de colind.

Sosit cu suflet mare la acest eveniment minunat al cărţii, Hajdu Gyözö, la cei 87 ani ai săi, a mărturisit că este „scriitor maghiar şi patriot român”, amintind mesajul cuvântărilor lui Avram Iancu, care chema la convieţuire armonioasă între români, maghiari, saşi şi secui. Acesta este glasul Transilvaniei profunde, ca spaţiu al multiculturalităţii, după cum cu toţii am căzut de acord.

Tânăra scriitoare Mihaela Raşcu a supus atenţiei o a doua cartea a ei, intitulată Oglinzile pământului, care vine imediat după volumul de debut Nebănuitele feţe ale secundei, apărut în octombrie 2015, în cadrul proiectului cultural „Punţi de lumină”. Proza ei scurtă, după cum atestă Mariana Cristescu, semnând cuvântul înainte al cărţii, are modele în realitatea imediată, aşa ca în povestirea Vasilica sau în Cântecul fazanului, proză distinsă cu Premiul Odobescu pe anul 2015, dar ele poartă un mesaj, ilustrează o filozofie de viaţă, pornind de la o realitate trăită. Autoarea are ştiinţa de a surprinde un eveniment ajuns într-un punct-cheie, în jurul căruia ştie să creeze un strop de magie. Este maniera ei de a îmbrăca realitatea, drept care Mariana Cristescu crede în viitorul ei ca scriitoare, încredere la care ne raliem şi noi după lectura, timp de o noapte, a cărţii.

„Muşchetarilor” echipei „Punţilor” li s-au oferit „diplome aniversare-10” de către Mariana Cristescu, mereu caldă şi spontană în demersul ei, prin care a alternat lansările de carte cu recitarea de poezie, momente muzicale cu intervenţia autorilor ori cuvântul unor participanţi deosebiţi, aşa cum erau soţia scriitorului Romulus Guga, medicul prof.univ.dr. Voica Foişoreanu, Viorel Popescu de la Iaşi, familia profesorilor bucovineni Rodica şi Carol Puia. Călin Bogăţean, cu soţia şi fetele lor, cea mare, Roxana – liceană, felicitată la eveniment de profesoara dirigintă, printr-un gest de mare delicateţe, au parcurs un drum artistic început în 2005 cu prima expoziţie de icoane, prezentată la ziarul „Cuvântul liber”.

P1090846

 

Foto 4. Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Anca Sîrghie, Dinu Doru Glăvan, Mariana Cristescu.

Autorul romanului Aşa a fost să fie, Ilie Şandru are o biografie culturală în care fiece titlu este important, după opinia lui Valentin Marica. Crezul scriitorului, având reper în cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Trebuie să aducem fapta cea bună ca îndemn, reamintind-o”, susţine mesajul noii lui cărţi. Ajuns pe pragul vârstei de 85 de ani, Ilie Şandru conduce solemn şi cu autoritate jurnalul de război al ofiţerului Nimereanu, care i se confesa, îmbinând frontul de luptă în Al Doilea Război Mondial cu cel al vieţii lui, în care dragostea s-a dovedit a fi izvor de putere. Acest nou roman continuă un altul, Peste hotarele timpului, dedicat eliberării Reghinului, ocupat temporar de horthyşti. Autor al celei mai temeinice monografii dedicate lui Elie Miron Cristea şi al altor romane, Ilie Şandru crede cu tărie în indestructibilitatea fiinţei noastre naţionale.

Romeo Morari, reporter de forţă la Radio Târgu-Mureş, s-a prezentat la ediţia jubiliară a „Punţilor de lumină” şi ca scriitor şi poet, citind din versurile sale, care au început să fie selectate în volume, începând din 1999, când apărea Sub aripa Păsării Albastre.

Valentin Marica a supus atenţiei noua sa carte de publicistică, intitulată sugestiv Iarba Golgotei, în care valorifică 40 de ani ai arhivei Radioului din Tg.-Mureş, un imens corpus, altfel ameninţat de uitare. Trăim într-o epocă în care genurile publicisticii, de la eseu la interviu, îşi pierd puritatea clasică, iar în ciuda tehnicii avansate nu se mai arhivează materialele folosite în emisiuni. Însuşi Semnalul cultural cu evenimentele consemnate reface esenţializat viaţa Transilvaniei de-a lungul celor patru decenii.

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Tg.-Mureş, Mircea Dorin Istrate, a oferit „diplome de participare” oamenilor de condei care meritau a fi felicitaţi. Între ei, poetul Răzvan Ducan a prezentat noul său volum, Strigăt din curba lui Gauss, apărut la Editura Nico din Tg.-Mureş în 2015, stilul său înbinând umorul cu sarcasmul liric, ilustrat şi în Poporul de proşti versus   Eminescu din 2013. Viitoarea carte anunţată de poetul din Târnăveni este Vinul care n-a văzut strugurii. Un microrecital a susţinut şi ziarista Simina Cota din Reghin, care a selectat pentru evenimentul jubiliar versuri ale Dorinei Stoica.

Lazăr Lădariu a valorificat cei 53 ani ai săi de publicistică într-un volum masiv, de aproape 700 pagini,   apărut la Editura Vatra Veche din Tg.-Mureş sub titlul Veghe. Pe cât de concis, pe atât de expresiv, cuvântul “veghe” este prezent şi în alte formulări ale cărţilor sale de versuri sau publicistice. Aşadar, o carte-martor a problematicii tensionate din anii deplinei maturităţi (4 ian. 2013- 23 oct. 2015) pentru viaţa gazetarului atent la tot ce se întâmplă în urbe, în ţară şi pe mapamond. Ochiul de veghe, reprezentat simbolic pe coperta 1 a volumului, este un adevărat avertisment la adresa imposturii de orice natură. Multe incitante titluri de articole, precum Guvernanţi români, citiţi şi băgaţi bine la cap!, îl situează pe Lazăr Lădariu pe poziţia unui mentor în ale politicii, pe care a încercat-o în experienţa lui de deputat în Parlamentul României. Neîndoios, el este o conştiinţă românească prin care trec toate durerile şi strâmbătăţile timpului nostru, semnând aici o carte de învăţătură într-ale societăţii noastre, care nu trebuie să accepte globalizarea ca pe un opus al identităţii naţionale, ci ca pe un potenţator al acesteia. Cuvântul său la jubileu, axat pe ideea că gazetăria e o luptă continuă, a emoţionat prin profesiunea de credinţă pe care el a făcut-o cu patos, ca om de atitudine politică, de la primul articol, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, şi până la cel din urmă, Pe cine supără adevărul?, încheiat cu o formulare axiomatică pentru convingerea sa: „Repet ce am mai spus de atâtea ori! Dacă Bunul Dumnezeu ne-a lăsat aici, pe toţi, aici trebuie să trăim împreună, în pace şi în deplină înţelegere!”

Doru Dinu Glăvan a salutat evenimentul jubiliar, la care a venit din dragoste, mărturisind că este mai bogat, având asemenea prieteni la Mureş. De 50 de ani, el activează la Radio Bucureşti, după ce a realizat Radio Reşiţa. În calitatea sa de preşedinte U.Z.P.R., aduce ameliorări şi inovaţii în breasla jurnaliştilor, fiind mulţumit să anunţe apariţia primului număr din revista “U.Z.P”, care se doreşte a fi un nou „reper în media românească”, prin rubricatura şi temele inedite, pe care le va aborda această publicaţie profesională. Îngrijorarea Domniei Sale este legată de viitorul jurnalismului românesc, ameninţat de superficialitatea culturii cu care intră în presă noii absolvenţi. Perspectiva aceasta sumbră a provocat un moment de dezbatere, la care s-au antrenat şi alţi participanţi la eveniment. Cantautorul Traian Comşa, sosit de la Sighişoara, a propus un program de muzică folk pe versurile poetului Nicolae Băciuţ, iar reghinenii Smaranda German şi tatăl ei, Enea German, au interpretat compoziţii pe versuri de autori mureşeni dar şi din lirica naţională.

Cartea Marianei Cristescu, recent apărută la Editura Vatra Veche din localitate şi intitulată Amor prohibit-Forbidden love, a fost tradusă în engleză de Ileana Sandu. Aşa cum observa Valentin Marica în prezentarea lui, autoarea evoluează în versurile volumului spre o nouă tehnică, cea a exprimării codate. Este o decantare a fiinţei până la jurământul făcut cu mâna pe inimă, ca renaştere a celei care, după o viaţă de jurnalistă, apare într-o altă ipostază, asemenea cochiliei ce naşte şi din ea apare un nou melc. Făcând un periplu prin teritorii lirice cu funcţie recuperatoare, poezia volumului se înalţă pe doi piloni, cel a contururilor biografice şi acela al contururilor culturale, susţinut de lectura poetei în domeniile filosofiei şi artelor. De aici şi formula inedită a poetei: „Mucius Scaevola n-a fost fratele meu. / El nu şi-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,-pe ea am sortit-o flăcării,…” (Blasfemie). O poezie a trăirii filtrate prin meditaţie, oglindind portretul interior al unui om întreg. „Această carte, a conchis Valentin Marica, e adevărul Marianei Cristescu.”

Publicistul, editorul şi poetul Nicolae Băciuţ a lansat în discuţie o altă temă dureroasă şi neliniştitoare, cea a situaţiei traducerilor din literatura română. O asemenea activitate solicită o calitate înaltă a pregătirii profesioniştilor care se angajează să „rescrie” textul supus traducerii. În condiţiile în care echivalenţe simetrice nu se găsesc în limba de sosire a textului, sarcina traducătorului devine mai dificilă. Îngrijorător este adevărul că din literatura română clasică nu s-au tradus suficient în alte limbi scriitorii fundamentali, iar promovarea traducerilor se face în condiţii improprii, produse şi de subiectivitatea selecţiilor.   Nu există un circuit oficial, prin care cartea să ajungă la cititorul căruia îi este destinată. De aceea, traducerile realizate în ţara noastră nici nu ajung în circuitul marilor premii. Nu avem până în prezent un Premiu Nobel pentru literatură.

Pe tot parcursul zilei, standul cu noile cărţi a stat la dispoziţia iubitorilor de literatură, care le-au cumpărat la preţurile stabilite de autori, iar aceştia au dat autografe. Aşadar, un exerciţiu de admiraţie care a apropiat şi mai mult participanţii la   acest eveniment, unde s-a vorbit despre vreo 14 cărţi importante, care tocmai îşi încep călătoria lor printre oameni.

În încheiere, Mariana Cristescu a anunţat viitoarea ediţie pentru 25 martie 2016, iar Nicolae Băciuţ a prezentat ideea proiectului celor 100 cărţi pentru Marea Unire, care se va finaliza în anul 2018, când ele vor constitui obiectul unei expoziţii itinerante, ce va trece prin mai multe localităţi, spre a se opri la Alba Iulia.

Ca organizatoare neobosită a unui asemenea eveniment fast, atât de divers ca tematică şi forme de ilustrare a artisticului, doamna Mariana Cristescu, împreună cu echipa dânsei de colaboratori/ alias „muşchetari”, cum obişnuieşte cu familiaritate să-i numească, merită întreaga preţuire, mai ales că „Punţi de lumină” este singura manifestare de o asemenea înaltă calitate a promovării artiştilor şi a cărţilor recent apărute, în special, pe raza judeţului Mureş.

Ce-ar trebui preşedintele Klaus Iohannis să facă în tot acest timp cât face pe niznaiul?

Autor: George Petrovai (Sighetul Marmatiei)

În primul rând, în loc să mimeze democraţia prin ridicole postări pe Facebook, ar trebui să se facă luntre şi punte ca să-şi onoreze măcar o parte din promisiunile electorale, neuitând că foarte mulţi români i-au dat votul din teama că, neexistând o contrapondere politică, întreaga putere legislativă şi executivă risca (prin propulsarea lui Victor Ponta la Cotroceni) nu doar să fie acaparată de PSD şi acoliţii săi, ci şi să fie temeinic consolidată într-un autentic stat mafioto-atocratic, prin generosul ajutor venit dinspre preşedinţie.

Aşa că, ştiind sau măcar bănuind acest adevăr, precum şi toate cele cu care urma să se confrunte în calitate de preşedinte bine intenţionat, echidistant şi la cheremul penalilor din Parlament, Klaus Iohannis face o jalnică figură cu încercările lui disperate de a-şi respecta promisiunile de clan şi partid făcute lui Cătălin Predoiu şi celorlalţi băieţi deştepţi (sic!) din fostul PDL, azi mari şi amarnic controversaţi penelişti cu certe afinităţi penale, care aşteaptă cu sufletul la gură căderea actualului guvern, ca ei din nou să-şi poată demonstra faimoasele însuşiri de jecmănitori şi asasini economici…

Klaus

De acest lucru (jocurile de imagine şi crasa comoditate a poaspătului preşedinte) m-am convins încă din ianuarie 2015, mai exact din 18 ianuarie, dată la care – în urma unor prelungite discuţii, analize şi controverse cu câţiva intelectuali din zonă – am înjghebat un scurt şi concentrat Memoriu cu destinaţia Cotroceni, căruia din start eu nu i-am acordat nicio şansă (Argumentele mele: Preşedintele cunoaşte prea bine toate chestiunile adunate în epistolă, dar cum nu are soluţii, va simula că-i foarte ocupat, aşa că în cel mai bun caz aceasta va fi pasată unui funcţionar obscur de la Relaţii cu publicul, prin urmare, nici vorbă să primească în audienţă delegaţia maramureşeană!), însă cum toţi ceilalţi nu doar că-şi puneau mari speranţe, dar chiar erau convinşi de reuşita acestui demers civico-democratic, mi-am ogoit cu chiu cu vai îndoielile şi am alcătuit ceea ce se va citi în continuare.

Fireşte, aşa cum bine am prevăzut la momentul respectiv, fără răspuns după mai bine de şapte luni de la expediere…

Domnului Klaus Iohannis, preşedintele României

Noi, un grup de intelectuali din Maramureşul Voievodal, tot mai îngrijoraţi de gravele probleme cu care se confruntă întreaga ţară, dar mai ales acele zone (bunăoară aşa ca ţinutul nostru) care în niciun regim nu s-au bucurat de atenţia afectivă şi generozitatea efectivă a guvernanţilor ante şi postdecembrişti, ne-am hotărât să vă aducem la cunoştinţă acele păsuri naţionale şi locale/regionale ce nu mai suferă amânare, animaţi de speranţa că vă veţi face timp nu doar pentru citirea acestui scurt memoriu, ci chiar veţi binevoi să-i primiţi în audienţă pe dr. Coriolan Dragomir şi dr. Mihai Ivasuc, ocazie binevenită pentru detalieri, aprofundări şi sugestii întru grabnica soluţionare a celor mai arzătoare doleanţe ale maramureşenilor.

            I.Probleme de ordin general

            1.România să fie a românilor, nicidecum a străinilor din ce în ce mai ahtiaţi după imensele bogăţii ale solului şi subsolului său, dar ales după inteligenţa românească.

            2.Întrucât în scurt timp omenirea va avea de făcut faţă la criza alimentelor ecologice şi a apei potabile, care vor face ca actualele crize economico-financiare să pară, în comparaţie cu ele, ca nişte copilaşi de ţâţă, România trebuie pregătită de pe acuma pentru încercările care o aşteaptă, atât prin nevinderea ţării străinilor (bogăţii terane şi subterane, terenuri arabile, păduri etc.), cât – mai ales – prin încurajarea şi protejarea de către stat a micilor producători agricoli, statul român constituindu-se în principalul partener de afaceri al acestora (statul îi livrează fermierului maşini agricole, seminţe şi combustibil, iar acesta se achită de datorii prin produse).

            3.Grijă mult sporită faţă de sănătatea cetăţenului (o ţară nu poate fi sănătoasă şi prosperă cu oameni bolnavi şi săraci), nu prin îndoparea bolnavilor cu medicamente de import (numărul farmaciilor este de circa 20 de ori mai mare faţă de anul 1989!), ci prin prevenirea bolilor, adică printr-un riguros control al tuturor alimentelor produse, transportate, procesate, ambalate, importate şi comercializate pe piaţa internă, control întărit prin lege şi trecut în sarcina unui Inspectorat Naţional pentru Protecţia Alimentelor şi a Consumatorului (INPAC).

            4.Stoparea retrocedărilor revendicate în toată ţara de către urmaşii sau împuterniciţii evreilor plecaţi în anii ’60 şi despăgubiţi potrivit legislaţiei şi preţurilor de-atunci, iar în Ardeal a retrocedărilor extrem de suspecte în favoarea Bisericii catolice, respectiv a urmaşilor foştilor grofi unguri. Mai mult, să fie de îndată reanalizate toate retrocedările cu semne de întrebăre de către comisii mixte formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, ai Ministerului Administraţiei şi ai societăţii civile.

            5.Oprirea masacrării pădurilor care ne-au mai rămas şi demararea imediată a unui plan naţional de reîmpădurire, de refacere a perdelelor de protecţie din zonele de câmpie ale ţării şi a spaţiilor verzi din toate localităţile României, în primul rând din marile centre urbane.

            6.Fără excepţie, raportul de 5 la 1 dintre lefurile şi pensiile maxime şi cele minime să devină regula de aur a bunului simţ cetăţenesc.

            7.Judecarea tuturor acelora care s-au făcut şi continuă să se facă vinovaţi de genocid social-economic, moral-cultural şi democratic.

            8.În noul Cod Penal să fie introdus articolul cu punerea de sechestru pe averile dobândite pe căi nelegiuite.

            9.Hoţii şi tâlharii prinşi şi întemniţaţi să fie puşi la muncă nu numai pentru acoperirea cheltuielilor cu întreţinerea lor pe perioada de detenţie, ci şi pentru recuperarea integrală a prejudiciului cauzat.

 Probleme specifice zonei

            1.Elaborarea şi susţinerea politicilor necesare pentru încurajarea activităţilor tradiţionale din Maramureşul Voievodal: silvicultura, pomicultura, creşterea vitelor.

            2.Înfiinţarea de centre pentru achiziţionarea fructelor specifice zonei (mere, pere, prune, nuci) şi a fructelor de pădure.

            3.Valorificarea la scară industrială a diverselor resurse naturale ale zonei: alimente ecologice (fructe, carne, lapte, ouă, ţuică etc.), floră spontană, ape minerale, nămoluri. Statul român poate contribui la dinamizarea activităţii din această parte a ţării pe linia tratării unor maladii, atât prin ajutorul dat la modernizarea actualelor staţiuni balneoclimaterice (băile de la Ocna Şugatag sunt cele mai eficace din ţară pentru tratarea reumatismelor) şi apoi prin includerea lor pe listele de priorităţi ale ministerelor de resort, cât şi prin construirea unor clinici de tratament naturist, sau măcar a unor secţii cu acest profil în incinta spitalelor existente.

           În al doilea rând, întrucât în România postdecembristă se consumă (direct şi prin furtişaguri) mult mai mult decât se produce, de unde sărăcia alarmantă şi datoria externă în continuă creştere, preşedintele ei n-ar trebui să urmeze exemplul sfidător al nababilor plini de bani şi cu dorinţe mai iuţi ca putinţele, ci ar trebui să urmeze formidabilul exemplu al lui Jose Mujica, preşedintele statului Uruguay până în martie 2015, adică acela care pe toată durata mandatului a fost considerat cel mai sărac preşedinte şi cel mai modest politician al lumii.

N.B. Domnule Klaus Iohannis, ştiţi cum a ajuns Coreea de Sud la actuala bunăstare generală? Prin nerisipă (a se citi economii, îndeosebi în instituţiile centrale) şi prin ţinerea corupţiei sub control!

Şi încă ceva. Ştiţi ce-aş face eu dacă aş avea neşansa să fiu în locul dumneavoastră? Aş trăi pe toată perioada mandatului într-un apartament modest, mi-aş opri o singură casă din cele şase sau şapte câte se spune că aveţi, iar restul le-aş vinde şi banii i-aş dona spitalelor, azilelor de bătrâni şi orfelinatelor. Căci, dumneavoastră care n-aveţi urmaşi şi aveţi pretenţia că sunteţi intelectual, ar trebui să fiţi mai convins ca grosul semenilor de deşertăciunea onorurilor şi de zădărnicia adunării averilor pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii.

(Sighetu Marmaţiei, 23 aug. 2015)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

„Naşa mafiei”

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2015

„Naşa mafiei”

Maria Diana POpescu

Autor: Maria Diana Popescu

Cu toate că în Europa miroase a praf de puşcă şi toate statele membre trebuie să beneficieze de un tratament corect şi echitabil, Comisia Europeană nu permite mărirea bugetului pentru Apărarea Ţării, respingînd solicitarea României de a suplimenta bugetul Apărării cu 0,3% din P.I.B. Americanii insistă ca toţi aliaţii să-şi asume angajamentul semnat la summit-ul N.A.T.O. din Ţara Galilor, de a aloca cel puţin 2% din P.I.B. pentru Apărare. Aşadar, ordine din toate părţile, unul hăis, altul, cea, iar boii carului naţional s-au oprit în drumul mare şi stau nemişcaţi în ameninţarea biciului, pentru că şefii atelajului, în mod absolut iresponsabil şi condamnabil, au transferat competenţele lor în afara Ţării. Dintotdeauna saltimbancii s-au bucurat de simpatia norodului, dar a venit vremea să înţelegem că nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă – ca să-l cităm pe Heraclit. Batalioanele de politicieni de la centru şi din teritoriu, aceiaşi burtoşi de un sfert de veac, scrobiţi mai puţin la manşete şi mai abitir la minte, aceleaşi cucoane sastisite, bomboane pe colivă,  comic de avare, care au instaurat drept politică de stat pornografia dezastrelor economico-sociale, trebuie să plece pînă la ultimul de la cîrma Ţării. Toţi aceia care au adunat averi cît munţii noştri, jefuind România şi pe cetăţenii ei, distrugînd tot ce au construit părinţii noştri în vechiul regim, să bată de bunăvoie şi cu adâncă smerenie la porţile D.N.A., să restituie bogăţiile Ţării şi cetăţenilor ei.

 

Boabele din guşa cocoşului

 

Sistemul politic capitalist, de o ticăloşenie hidoasă, a permis escrocilor pe care îi vedem duşi cu dubele la D.N.A şi celor încă liberi, dar plini de bube, să prospere prin furt de înaltă clasă. Caracatiţa a confiscat toate instituţiile statului, devorînd, pe bucăţi, scena politică, Justiţia şi Parchetul. Chiar dacă D.N.A. ar lucra în trei schimburi, cu personal suplimentar, tot nu ar putea ţine pasul cu depistarea haitelor hămesite care au furat România şi norodul. Preşedintele Ţării şi Parlamentul ar trebui să ia act de faptul că împiedicarea justiţiei prin braţul imunităţii, reprezintă un truc politic şi antisocial extrem de murdar. Pînă nu se va trezi conştiinţa civică din somnul manipulării, pînă nu vom putea vorbi de o mişcare populară anticorupţie, lupii în blană de oaie, protejaţi de hienele din desişurile Puterii,  vor acapara prin furt tot ce prind şi vor continua să vîndă ceea ce a mai rămas. În cazul în care, unii dintre ei pierd Puterea, fraţii din clan o vor prelua, menţinîndu-se pe aceleaşi fundături. Cum Elena Udrea, care, pînă mai ieri, învîrtea cam toată lumea politică românească pe degete, a căzut din şa (scriam în 2012 în editorialul „Căderea din şa”) şi a fost transportată cu duba la  D.N.A.- e momentul să fie scuturată acum, nu numai de boabele din guşa cocoşului, ci şi de  afacerea necurată  „Gala Bute”, prin care, scriu jurnaliştii de investigaţii, ar fi deturnat anumite sume de bani publici în poşetele sale Vuitton. Abia atunci, mult prea oropsitul nostru norod va considera că D.N.A. este imparţială şi nu mai este folosită în interesul fostului preşedinte. Pentru un timp, vor dispărea de pe radarul Puterii parada opulentă, fustele scurte şi strâmte ale candidatei la preşedinţie, datul cu sania, cu scrînciobul, datul în petec,mersul pe bicicletă, călăritul pe cai mari, tăiatul panglicilor la inutilele săli de sport şi stadioane pe terenuri în pantă din sate uitate de lume. Doamna a căzut din şa, iar colegii de trupă o plîng în batistă pe favorita rămasă fără căluţ şi fără jucăriile Puterii. Nu m-am înşelat în datul cu părerea de-a lungul timpului, deşi nu-mi vine să cred că, în sfîrşit, Elena Udrea a ajuns scînteia care va produce deflagraţia şandramalei politice româneşti, unde, în cazane corupte, tîlhari ştiuţi şi neştiuţi încă fierbeau multe hoţii de rang înalt! Panacodarii, pîrîndu-se între ei, sînt săltaţi unul cîte unul, încătuşaţi şi duşi în arest! Aştept cu sufletul la gură să-l văd şi pe dirijor – „capo di tutti capi” – defilînd spre D.N.A., cu steagurile personale în bernă. Altminteri, nu putem eradica în totul epidemia naţională!

 

Cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari prin R.M.G.C.

 

Dragi români, fiţi cu ochii pe preşedintele în exerciţiu, căci doreşte renegocierea şi rediscutarea afacerii penale Roşia Montană, cel mai abominabil plan şi dezastru ecologic care ni s-a pregătit, cel mai ticălos şi mai mare jaf pus la cale de sforari odioşi, prin R.M.G.C., fiind şi unul dintre motivele pentru care a fost asasinat Ceauşescu. Reprezentanţii clanurilor financiare mondiale nu mai au răbdare. Trag cu dinţii şi cu ghearele de o pradă atît de mare, ştiind că în România, cei care conduc sectoarele cheie suferă cu toţii de aprosexie – convenabilă lor, sînt mînjiţi pînă în creştet şi acceptă uşor şpagă fără număr. Nicio lege, niciun principiu moral nu-i opreşte de la săvîrşirea acestor crime economice. Să mai spunem aici că aurul de la Roşia Montana este cel mai pur aur din lume? Să mai spunem că, prin darea în exploatare a acestui complex aurifer, exploatatorul străin (care va acorda statului român o redevenţă batjocoritoare de numai 4% din veniturile rezultate) va distruge şi mediul şi patrimoniul vestigiilor arheologice de 2000 de ani – unicat în lume, intrate în atenţia UNESCO?

 

Naşa mafiei indică un declin al moralei politice europene

 

Cum fiecare naş îşi găseşte naşul, se pare că doamna care a năşit politicile de austeritate din Europa şi-a găsit nănaşa. Pe piaţa internaţională circulă de ceva vreme o carte cu trei sute de pagini,  cu un titlu foarte drăgălaş: „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”, care cuprinde dezvăluiri şocante despre cancelarul german în exerciţiu. Autoarea, publicista Gertrud Höhler, fostă membră a partidului conservator al Doamnei Merkel, fostă consilieră a lui Helmut Kohl, aduce prin scris cele mai vehemente critici de pînă acum „la adresa cramponării de putere a cancelarului Angela Merkel”, criticată de mai multe ori şi foarte dur de Curtea Constituţională Federală, pusă la zid în Bundestag de deputata Sahra Wagenknecht, beştelită chiar şi în Parlamentul European. Gertrud Höhler o descrie pe Angela Merkel „drept un pericol la adresa democraţiei în Germania, care face ca puterile Parlamentului să se reducă; o personalitate care restricţionează libertăţile şi promovează valori de esenţă est-germană, pe care mulţi dintre occidentali nu le pricep.” La lansarea cărţii, autoarea a atacat-o din nou pe Merkel pentru modul cum gestionează criza euro şi retragerea din „era centralelor nucleare”, potrivit publicaţiei „The Local de.” „Avem din ce în ce mai multă putere a statului şi din ce în ce mai puţină putere a Parlamentului”, a declarat publicista. Extrase ale cărţii au fost publicate în ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. Unele zvonuri spun că, indignată, Angela Merkel n-a putut citit decît vreo cîteva rînduri. În Berlinul politic, cartea anti-Merkel, semnată de  consiliera fostului cancelar Helmut Kohl, are statut de bestseller. Poreclită „Mutti” (Mami) în cercurile politice, Merkel este prezentată în cartea Gertrudei Höhler drept o „naşă” care indică un declin al moralei politice, o personalitate care stabileşte o „variantă tăcută a puterii autoritare pe care Germania o are încă de experimentat”.

 

Un „costum croit în stil german”

 

Autoarea vorbeşte despre furtul de idei de la rivalii politici, despre nivelarea sistemului de partid la o stare eclectică şi tratarea neglijentă a normelor legale şi standardelor etice, iar cartea depăşeşte cu mult afirmaţii perimate de genul: „Merkel îi elimină din calea sa pe toţi rivalii bărbaţi şi ia decizii numai atunci cînd ştie în ce direcţie se va înclina balanţa”. În opinia autoarei, europenii ar trebui să fie atenţi la setea de putere a Cancelarului german, în contextul în care Merkel oferă cu de-a sila Europei un „costum croit în stil german”. Oricum, pentru „naşa” de la Poarta Brandemburg a Berlinului, cartea este doar o înţepătură de ţîntar. Căutaţi „Naşa – Merkel, şefa Mafiei”! În contextul în care în Europa miroase a praf de puşcă, aceasta este o carte pe cinste! Chiar şi dedicaţia autoarei mi se pare inspirată: „pentru cei care încă îşi muşcă limba”.

 

Maria Diana Popescu, Agero

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2015

Filovrăgeala, filosofarea împinsă de mediocritate pe centura cugetării

Petrovai-4_opt

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Aristotel spunea cu aproape două milenii şi jumătate în urmă: „Există două posibilităţi: să ai o poziţie filosofică sau să nu ai o poziţie filosofică. Oricare dintre premise ai accepta-o, concluzia logică este, inevitabil, aceeaşi: faci filosofie!”.

Făcând această afirmaţie, se subînţelege că Aristotel avea în vedere nevoia de filosofare a omului, adică ceea ce Karl Jaspers va explicita în Originile filosofiei: „Orice filosofare este o depăşire a lumii, un analogon al mântuirii”.

(Constantin Noica va spune la timpul lui cam la fel de sugestiv că „prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el, dar în jurul omului pivotează totul…”)

Însă putem fi convinşi că marele gânditor antic grec, chiar dacă nu a precizat acest lucru, viza în silogismul mai sus amintit nu doar pe cei puţini şi înzestraţi care se dedică filosofării, ci şi pe aceia mulţi ca frunza şi iarba, care, incapabili să acceadă la actul pur al filosofării, se dedau la filovrăgeală – filosofarea vlăguită şi împopoţonată în pălăvrăgeală.

Căci numai după prostituarea ei pe centura gândirii, aceştia (că sunt canalii de sus sau de jos, respectiv politruci sau manelişti, dar cu toţii, vorba lui Petre Ţuţea „contraindicaţi la cugetare”) se pot folosi în orice timp, în orice loc şi-n orice împrejurare de filovrăgeală, sora decăzută a filosofării în continuare neatinsă de păcatul trufiei, subculturii sau al interesului material.

Dar iată patru mostre elocvente de filovrăgeală, să le spunem de ultima oră:

1) Noul drum al politicii româneşti după alegerile din noiembrie 2014, mai precis speranţele pe care şi le pun în preşedintele Klaus Iohannis nu doar milioanele de români care l-au votat, astfel condamnându-l la cea mai înaltă şi mai ingrată funcţie în stat, ci cam toţi românii, inclusiv aceia mulţi ce, atunci ca şi altădată, nu s-au dus la vot. Ba chiar şi aceia care i-au dat voturile lui Victor Ponta, acuma tot spre Iohannis privesc ţintă, că, de, a vrut să fie preşedinte, vrem să vedem dacă-l ţin curelele.

Iar curelele nu prea-l ţin pe preşedinte, întrucât nu-i permite Constituţia, bat-o vina! Prin urmare, pentru ca preşedintele să se facă auzit şi băgat în seamă de tot ce mişcă-n ţara asta, ar trebui ca printr-un referendum să fie schimbată nenorocita asta de Constituţie, care face din România un soi de struţo-cămilă – nici tu republică parlamentară, nici tu republică prezidenţială, adică ceva numai bun ca preşedintele să fie jucăria parlamentarilor, îndeosebi a acelora corupţi şi grozavi de nemulţumiţi când acesta îşi permite să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.

Referendumul, însă, trebuie să fie aprobat de Parlament. S-o creadă mutu’ că bravii parlamentari ai zilelor noastre, zilele lui „Trăieşte-ţi clipa!” şi „Ce-i în mână nu-i minciună”, vor vota împotriva intereselor lor prezente şi viitoare. Pe meleagurile româneşti, o singură dată s-a văzut o atare minune: La sfârşitul primului război mondial, când parlamentarii latifundiari din România întregită au votat la unison (din respect faţă de măreţia evenimentelor şi faţă de promisiunea regelui Ferdinand) reforma agrară, adică împroprietărirea ţăranilor-soldaţi cu pământ luat din propriile lor moşii…

Şi iac-aşa se cheltuiesc bani cu campania electorală şi nenumărate energii cu filovrăgeala pentru un preşedinte legat de mâini şi de picioare, mai cu seamă atunci când nu provine din arcul guvernamental. Iar dacă provine din el, ceea ce automat înseamnă majoritate parlamentară, este tot un captiv, doar că de data asta este captivul intereselor nelegiuite ale camarilei care-l susţine şi-i creează iluzia că l-a făcut preşedinte…

Asta fiind starea de drept şi de fapt a preşedintelui României, lui Klaus Iohannis nu-i rămân decât următoarele două alternative: ori stă cuminte în banca lui la Cotroceni, uitând ca mort de promisiunile făcute şi lăsând ţara pe mâna lichelelor din Parlament şi Guvern, lucru pentru care va fi răsplătit de toţi politrucii cu un mandat fără bătăi de cap şi cu calificativul de preşedinte bun, rampă sigură de lansare spre cel de-al doilea mandat, ori va căuta cu curaj şi abilitate (are aceste calităţi?) să-şi asigure sprijinul parlamentar în vederea realizării obiectivelor clamate în campania electorală, ceea ce inevitabil îl va pune în conflict deschis cu hoarda dezlănţuită a parlamentarilor penali şi va atrage după sine lesniciosul pericol al suspendării cu prezenţa a doar 30% din cetăţenii cu drept de vot.

Cale de mijloc nu există. Ea a fost încercată de Traian Băsescu, cu consecinţele bine ştiute – circ prelungit, plus două suspendări…

N.B.Paradoxal, dar ajutorul lui Klaus Iohannis va veni de la PSD! Semne încurajatoare în acest ajutor nesperat deja se întrevăd în interiorul PSD: critici dure la adresa lui Ponta şi a acoliţilor lui (în principal Liviu Dragnea) pentru pierderea Cotroceniului, excluderi spectaculoase din partid (Mircea Geoană, Marian Vanghelie, Dan Şova), străduinţa lui Geoană de a şubrezi şi mai mult partidul-mamut prin formarea unui partid-alternativă din pesediştii nemulţumiţi de actuala conducere.

Congresul extraordinar din luna februarie va avea de soluţionat marea dilemă: Rămâne în continuare Ponta la timona partidului (de fapt tandemul Ponta-Dragnea), ceea ce indiscutabil că va spori nemulţumirile şi va genera sciziuni, ori campionii improvizaţiilor şi eşecurilor (i-am numit pe cei doi) vor fi mătrăşiţi, guvernul va cădea, iar PSD va trece în opoziţie cu o altă conducere şi cu strategia adecvată în vederea câştigării alegerilor generale din 2016?

Ultimul şi cel mai greu cuvânt în această chestiune de viaţă şi de moarte nu doar pentru unii lideri, ci chiar pentru PSD, îl va avea Ion Iliescu, care – sunt convins – nu va ezita să taie în carne vie în încercarea de a-şi salva de la fărâmiţare şi pieire singura bucurie a sufletului său liber-cugetător…

2) Tot omul cu scaun la cap constată că sărbătorile de iarnă nu numai că nu sunt ce-ar trebui să fie (prilej de împăcare cu Domnul, cu sine însuşi şi cu semenii prin cumpătare şi armonie lăuntrică), ci – pe filiera occidentală eminamente comercială şi aproape deloc creştină – parcă de la un an la altul devin tot mai agresive din pricina îmbrâncelilor unei adevărate armate de ahtiaţi după zorzoane şi de-ale gurii cu mult peste trebuinţele fireşti, încât ajungi să te întrebi cu îngrijorare: Oare necumpătarea asta grosolană până la îngreţoşare o aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile de mare sărbătoare moral-spirituală?…

Atunci când pentru tot mai mulţi creştini de diverse vârste, diferenţa dintre Naşterea şi Învierea Mântuitorului se face doar cu stomacul („De Crăciun mâncăm cârnaţi şi sarmale, iar de Paşti ne ospătăm cu cozonac, ouă roşii şi miel”, răspund standard intervievaţii), consider că pentru toţi aceştia credinţa este de faţadă, iar creştinismul lor se reduce la o tainică şi interminabilă filovrăgeală.

3) „Uneori când n-ai ce face îţi dai foc la casă”, spune un proverb românesc. Taman asta au făcut apusenii cu deschiderea graniţelor pentru neomigratorii veniţi nu numai din fostele colonii, ci şi din Turcia şi alte multe ţări musulmane, încât pe bună dreptate se vorbeşte tot mai insistent de pericolul islamizării Europei şi a Rusiei. În paranteză fie spus, românii au apărat secole la rând Europa apuseană de turci, astfel dându-i şansa să-şi dezvolte cultura şi civilizaţia, pentru ca astăzi, cu consimţământul iresponsabil al oficialilor, ei să aibă comunităţi consistente în cam toate ţările occidentale. În Germania, de pildă, comunitatea turcă este de ordinul milioanelor…

Taman asta a făcut şi revista franceză de caricaturi Charlie Hebdo: N-a jignit niciodată mozaismul şi sentimentele religioase ale evreilor, în schimb şi-a făcut un scop în viaţă din batjocorirea sistematică a creştinismului apusean şi din ofensarea islamismului prin înfăţişarea caricaturală a profetului Mohamed.

Dacă ierarhii bisericii catolice n-au protestat dintr-o îngăduinţă care teamă mi-e că merge până la totala nepăsare în faţa blasfemiei repetate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu mahomedanii fanatici. Drept urmare, nechibzuinţa încăpăţânată a revistei şi redactorilor ei a fost înecată în baia de sânge a celor 12 persoane asasinate cu sânge rece.

Două concluzii trebuie îndată desprinse din această tragedie:

a) Cum nu te joci cu focul, tot aşa nu-i pentru nimeni recomandabil să se joace cu fanatismul islamicilor;

b) Poate că ceea ce s-a întmplat în Franţa nu este decât avertismentul lui Dumnezeu pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru Occident, având în vedere faptul că porunca divină Crescite et multiplicamini (Creşteţi şi vă înmulţiţi) este de mulţi ani dispreţuită cu precădere prin împerecheri împotriva firii şi că sporul natural al acestor popoare aservite sodomiei se datorează doar formidabilei fertilităţi a neomigratorilor mahomedani.

4) Tam-tam-ul ce se face în legătură cu victimele creşterii francului elveţian este o altă veritabilă filovrăgeală izvodită de români. (Maestrul Corneliu Leu o numeşte dramoletă. Mă rog, fiecare cu gusturile lui…Important este faptul că noul născut nu a rămas cu buricul netăiat, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul plozilor cu mai multe moaşe.)

Fireşte, este cât se poate de regretabil că vreo câteva zeci de mii de români au fost din nou ţepuiţi de bănci. Eu unul stau şi mă minunez că, după atâtea dezastre provocate de bănci României, persoanelor juridice şi fizice, încă mai sunt naivi care au încredere în ele.

Dar iarăşi zic: Deşi politrucii plâng cu lacrimi de crocodil de mila ţepuiţilor, ce reprezintă durerea lor strigată în gura mare pe lângă durerile înăbuşite în minciună şi tâlhărie ale milioanelor de români striviţi de nevoi, adevărata tragedie naţională pasată cu incalificabil cinism de la o campanie electorală la alta, de la un guvern incapabil la altul?!

Un sfat gratuit pentru politrucii solidari cu înşelaţii: Dacă vreţi cu adevărat să faceţi un pustiu de bine României şi românilor, atunci maziliţi-l odată pe Mugur Isărescu, acest dezgustător lacheu al Grupului Bilderberg.

(25 ian. 2015)

Primul pas spre normalizarea României

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2014

Primul pas spre normalizarea României
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

Pentru a putea fi înţelese de tot omul la adevărata lor valoare istorică, alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au nevoie de câteva punctări şi detalieri.
1) Prin vrerea lui Dumnezeu, adevăratul învingător din cel de-al doilea tur al prezidenţialelor nu este Klaus Iohannis, ci poporul român, sau – mă rog – milioanele de români din ţară şi străinătate care i-au dat voturile, plus cele câteva sute de mii care au fost împiedicate de autorităţi să i le dea.
Prin urmare, în cazul de faţă (un elan al deşteptării naţionale de rangul unei veritabile revoluţii moral-spirituale) vechea spusă Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, trebuie uşor adaptată în formă pentru a putea reflecta conţinutul celor petrecute în numai două săptămâni (intervalul dintre cele două tururi) în conştiinţa colectivă a românilor de pretutindeni: Glasul poporului este voia lui Dumnezeu!
Acest senzaţional front democratic al votului unit întru schimbarea reală, demonstrează pe de-o parte că amarnic s-au înşelat toţi aceia care mizau pe capetele plecate ale românilor umiliţi (dar niciodată împăcaţi cu asuprirea şi asupritorii), iar pe de altă parte ilustrează acea admirabilă particularitate a istoriei noastre naţionale, care – în definitiv – explică miracolul vieţuirii neîntrerupte a românilor de pe aceste meleaguri: În vremuri de mare cumpănă pentru fiinţa lor (limbă, credinţă, tradiţii, rosturi), întotdeauna românii au dovedit că posedă uimitoare resurse fizice şi psihice, graţie cărora au reuşit să-şi apere „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”, fie că-i vorba de moşnenii lui Mircea cel Bătrân, de răzeşii lui Ştefan cel Mare, de soldaţii-ţărani care şi-au arătat bărbăţia şi curajul în crâncenele încleştări de la Plevna sau Smârdan, de urmaşii acestora care i-au dat peste cap pe nemţi în asalturile la baionetă de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, de enormele jertfe ale românilor pe fronturile celei de-a doua conflagraţii mondiale, de eroismul cotidian, tăcut şi răbdător al milioanelor de români pe întreaga durată a „războiului” de 45 de ani dus împotriva bolşevismului, respectiv de strălucita îzbândă a „armatei populare” de votanţi împotriva redutabilelor forţe ale lichelismului şi ticăloşiei în cel de-al doilea tur pentru Cotroceni.
2) În aceeaşi ordine de idei, nici vorbă ca izbânda să fie atribuită dreptei. De fapt care dreaptă? Cea care se autointitulează astfel, deşi ea-şi trage seva demagogiei şi corupţiei din atotputernicul Front al Salvării Naţionale (FSN), cea care-i aproape oricând dispusă să calce în picioare principiile liberale pentru a se vedea cu sacii puterii în şubreda sa căruţă politică (vezi recent destrămata Uniune Social Liberală, scandalurile cu ştabii liberali corupţi şi dezertările care put de la o poştă a trădare sadea), ori cea care-i într-atât de divizată de mărunte orgolii politice, încât pentru ea nu există imperative naţionale de dragul cărora să-şi dorească o reală şi eficientă conjugare a eforturilor.
Victor Ponta, contrar celor crezute de unii şi afirmate de alţii, n-a pierdut din pricina erorilor săvârşite în campania electorală de el, respectiv de staff-ul lui electoral (probă în acest sens – după primul tur, avea un avans în faţa lui Iohannis de peste 10 procente!), ci – întrucât a fost şi a rămas exponentul mincinos şi arogant al stângii sfidătoare şi coruptă până-n măduva oaselor – am putea spune că el era predestinat să nu devină primul om în stat…
Iar Klaus Iohannis n-a ajuns preşedintele României pentru că la vremea respectivă era preşedintele liberalilor şi al Alianţei Creştin-Liberale (ACL), o neconvingătoare construcţie politică dictată de raţiuni electorale, ci pentru că el, în pofida denigrărilor vehiculate de adversari (când vom şti ponderea adevărului în acuzaţiile ce i se aduc?), a fost perceput de grosul alegătorilor drept neamţul care tace şi face, fapt cu prisosinţă demonstrat în mandatele de primar al Sibiului.
Mai mult de-atât. Pe tot parcursul campaniei electorale, nepalavragiul şi greoiul Iohannis pur şi simplu a impresionat prin răspunsurile la obiect şi eleganţa comportamentului său (Afirmaţia lui memorabilă: „Prefer să pierd decât să jignesc…”), astfel punând pregnant în evidenţă nevoia acută a României postdecembriste de politicieni măcar manieraţi dacă nu foarte înzestraţi, care să se constituie în modele pentru generaţiile tinere. În plus, prin stângacele eschive ale lui Ponta, i-a convins pe foarte mulţi români că doar el este cel hotărât să se răfuiască cu corupţii, lăsând mână liberă justiţiei să-şi facă treaba până la capăt.
3) Propulsarea lui Klaus Iohannis la Cotroceni este doar primul pas înspre reala normalizare a României. Paşii următori vor depinde în egală măsură de propria lui abilitate şi de sfetnicii pe care şi-i va alege. Dar până atunci, el încă de acum are datoria civică şi morală faţă de toţi românii, în mod deosebit faţă de aceia care i-au dat votul, să-şi ia mâna de pe corupţii din propria ogradă, indiferent de rangul acestora.
Vom trăi şi vom vedea în ce măsură el va izbuti să împletească fermitatea cu abilitatea, astfel încât nici să nu-i dezamăgească pe românii încrezători în steaua lui prezidenţială, dar nici să nu ajungă jucăria Parlamentului, acuma când legea permite mătrăşirea unui preşedinte incomod (a citi neagreat de majoritatea parlamentară) doar cu prezenţa a 30% din alegătorii înscrişi pe liste.
N.B.Iată un alt motiv întemeiat pentru organizarea grabnică a unui referendum în vederea schimbării actualei Constituţii.
(9 dec. 2014)

PETROVAI-George3-X-wb

Foto. Goerge Petrovai

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors