Ziua Unirii Principatelor – Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

 

 Autor: Viorel Rus

Aniversăm în curând „Unirea Moldovei cu Ţara Românească”, de la 24 ianuarie 1859, eveniment epocal pentru istoria neamului românesc. În timpurile acelea au ieşit la iveală personalităţi ce au rămas înscrise pentru totdeauna in inimile noastre între care în prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare român s-a scris mult, dar nimeni atât de documentat precum istoricul de excepţie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), în lucrarea sa mai puţin cunoscută publicului larg, „Domnia lui Cuza-Vodă”. Consemnez pentru cititorii „Curentului Internaţional” un fragment din capitolul acestei lucrări ce analizează însuşirile caracteriale ale domnitorului, cu lumini şi umbre, aşa cum au fost.

                                                                                                Viorel Rus

 

„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său. Să le schiţăm, întrucât ne învoiesc în această lucrare amintirile contemporanilor.

            Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza –Vodă, p. 40 Comp. p. 17[1]).

            Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861 ( „Românul”, 20 ianuarie 1862).

            Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare        (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 132 Comp., Anghel Dimitrescu, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1886, p. LV).

            El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ.

Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgăduise legitimitatea adunării din 1858, când ceru să se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de deputat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, în Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).

Pe lângă dreptate avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane către A.D.Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi şi Monitorul Oficial, 4 iunie 1892).

Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe acei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracteruluilui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere (Dovezile se vor aduce în cursul expunerii).

Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a occidentului civilizat.

Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.).

Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca       (Place c. Walenski, 9 mai 1859, acte IX, p. 336: „Tout ce qui sent l`application et les affaires le fatiguent”, acelaşi Walenski, 34(12) ianuarie 1859, Ibidem, IX, p. 242: „ par une bizarrerie de son caractere, a la fois et paresseux, on ne le vit pas se placer au premier rang des lutteurs qui respousserent avec tant de`energie les intrigues de la Turquie et de l`Austriche”).

Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.

Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”)…

            Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”


[1] În paranteze autorul reda sursele bibliografice pe care le-a folosit în aprecierile sale.

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (IV)

Autor: Nicolae Balint

 

În 1920, regentul Horthy Miklos l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Zsolt să creeze Serviciul de Informaţii Maghiar, organism ce avea atât sarcini informative, cât şi contrainformative. În primele sale luni de existenţă, acest organism a fost ataşat Marelui Oficiu de Cabinet, Horthy fiind deosebit de interesat de activitatea acestuia, de selecţia cadrelor, precum şi elaborarea direcţiilor de acţiune ale serviciului. Ulterior, activitatea de culegere de informaţii a fost extinsă, atribuţii în acest sens, dar clar delimitate, primind Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul Afacerilor Străine. Chiar dacă activitatea de culegere de informaţii, dar şi cea de contrainformaţii a fost mult extinsă pe parcursul anilor, Zsolt – devenit între timp general – a continuat să fie persoana desemnată ca şi coordonator unic. Împreună cu Horthy Miklos şi cu un colectiv foarte restrâns de ofiţeri din structurile informative – parte dintre ei proveniţi din fostul serviciu de informaţii al defunctului Imperiu Austro-Ungar – Zsolt a elaborat un Memorandum ce creiona principalele direcţii de acţiune ale Ungariei interbelice.

 

„Divide et impera”, în variantă maghiară

Ungaria era vital interesată în procurarea de informaţii din statele faţă de care avea pretenţii teritoriale. Elaborarea Memorandum-ului s-a făcut după o analiză profundă şi atentă a realităţilor internaţionale, dar şi a situaţiei de fapt din statele vizate prin acţiunile de informaţii desfăşurate. Pe baza acestui Memorandum, ulterior au fost întocmite şi planuri militare care vizau fie ocuparea prin forţă a unor teritorii revendicate de Ungaria, fie specularea divergenţelor existente la un moment dat între unele state în scopul anexării teritoriilor pe care Ungaria le revendica de la unul sau altul dintre acestea. Iată spre exemplu, direcţiile principale de acţiune creionate în Memorandum-ul maghiar:

–         exploatarea divergenţelor teritoriale existente între România, pe de-o parte, URSS, Bulgaria şi Yugoslavia, pe de altă parte, în scopul izolării României;

–         intensificarea mişcării iredentiste din Transilvania, mai ales prin intermediul asociaţiilor culturale şi a preoţilor maghiari de diferite confesiuni;

–         exploatarea contradicţiilor dintre cehi şi slovaci, cu sprijinul tacit al Poloniei;

–         susţinerea mişcărilor iredentiste ale ungurilor din Slovacia, urmărindu-se conjugarea acestor mişcări cu acelea ale germanilor din regiunea Munţilor Sudeţi;

–         atragerea susţinerii unor Mari Puteri, precum Marea Britanie, SUA sau Franţa, faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei (spre exemplu,  în schimbul atragerii „bunăvoinţei” Franţei, acestui stat i s-a oferit controlul Căilor Ferate Maghiare şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini);    

După cum putem observa, Ungaria era dispusă la mari concesii de ordin economic, cu scopul vădit al unei „captatio benevolenti” din partea statelor cu o mare influenţă politică, fapt care nu i-a reuşit întotdeauna.

 

Planurile militare…

 

Nici unul dintre planurile de operaţii militare întocmite în perioada interbelică de Marele Stat Major din Ministerul Apărării din Ungaria şi pe care le redăm parţial mai jos, nu a fost aplicat întrucât realităţile politice şi economice se schimbau permanent şi drept urmare ele nu s-au dovedit viabile în timp. Sunt însă sugestive prin conţinutul lor, dar mai ales prin obiectivele urmărite. Astfel:

–         Planul „Virradat” („Zori de zi”), avea drept obiectiv recucerirea Transilvaniei. El urma să fie declanşat într-o conjunctură favorabilă Ungariei, prin atacul declanşat de marile unităţi maghiare cantonate în special la Debrecen şi Szeged; 

–         Planul „Ebredés” („Deşteptarea”), avea drept obiectiv reocuparea teritoriilor slovace, iar în acest caz se miza pe elementul surpriză şi pe lipsa unei rezistenţe organizate;

–         Planul „Arpád” şi „Pirkádás” („Aurora”), avea drept obiectiv tot dezmembrarea statului cehoslovac, dar aplicarea sa ar fi urmat să aibă loc în baza unei acţiuni comune ungaro-polone, mizându-se în acest caz pe obţinerea sprijinului Marilor Puteri şi pe neutralitatea României şi Yugoslaviei;

–         Planul „Jobbra eset” („Cauza dreptei”), avea în vedere acordarea unui sprijin puternic mişcării de dreapta din Austria, care ar fi trebuit să provoace tulburări, astfel încât, Ungaria, sub pretextul intervenţiei împotriva bolşevismului, să intervină militar în Austria în scopul realizării propriilor sale obiective.

Sunt doar câteva din planurile militare concepute în perioada interbelică şi pe care am încercat să vi le redăm succint în ceea ce au avut ele esenţial, deşi conţin foarte multe detalii, inclusiv de ordin logistic.  

…şi acţiunile de spionaj

Mai mult sau mai puţin realiste, planurile militare întocmite, pun însă în evidenţă obsesia teritorială a Ungariei, un stat care nu s-a împăcat câtuşi de puţin cu realităţile impuse de Sistemul Tratatelor de pace de la Paris-Versailles. Întocmirea planurilor de operaţii militare a fost însă precedată de acţiuni de spionaj de mai mare sau mai mică anvergură. Detaliile legate de operaţiunile de spionaj derulate pe spaţiul românesc erau concepute în principal de Oficiul de Evidenţă nr. 1 din Marele Stat Major al Ungariei, care-şi punea în aplicare aceste operaţiuni prin intermediul Biroului VI – 2 a, dar sarcini informative aveau şi Jandarmeria, precum şi Trupele de grăniceri. Însă operaţiunile de spionaj care presupuneau un foarte mare grad de disimulare, o acoperire cât mai sigură, erau derulate prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine. Legaţia ungară de la Bucureşti şi consulatele ungare din Transilvania – e vorba aici de ataşaţi, consuli sau chiar simpli funcţionari – ofereau acoperirea ideală pentru agenţii maghiari care erau coordonaţi de Szendrey Zoltan.      

                                             (va urma)

CASETA 1

„…să nu ne amăgim cu formule naive. Ungurii sunt legaţi toţi, într-o adeziune organică şi furibundă, pe o singură chestiune naţională, şi aceasta este ura de veacuri împotriva românilor, cehilor şi sârbilor. Pe această chestiune n-a existat în istoria lor divergenţă între magnaţi şi aşa-zişii lor democraţi. De la cel mai mic  şi până la cel mai mare, ei împărtăşesc cu sinceritate nezdruncinată, una şi aceeaşi religie păgână: a distrugerii noastre…” 

(Corneliu Coposu, fragment din articolul „Şi MADOSZ-ul vrea la guvern?”, apărut în publicaţia „Dreptatea”, seria II, nr. 40 din 11 octombrie 1944, pp. 1-3)

 

Foto.Corneliu Coposu in doua momente ale vietii: detinut politic si dupa 1989.

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

Acţiuni ale serviciilor de spionaj maghiare în spaţiul românesc (I)

Nicolae Balint.Foto

Autor: Nicolae Balint
După 1989, colonelul Florian Gârz – foarte mulţi ani ofiţer de informaţii în structura Direcţiei de Informaţii a Armatei Române – a îndeplinit funcţia de consilier în Departamentul de Apărare, Siguranţă Naţională şi Ordine Publică (1991-1997). Competenţa profesională de care a dat dovadă pe parcursul carierei sale de militar, în misiuni pe care le-a îndeplinit atât în ţară, cât şi în afara graniţelor României, l-au recomandat pe colonelul Gârz şi pentru alte funcţii importante în aparatul de stat. Interesante şi deosebit de elaborate sunt însă sintezele sale informative, parte dintre ele regăsindu-se într-o serie de cărţi pe care le-a publicat după 1998. Pentru cei care-i citesc cărţile se recomandă să o facă cu creionul în mână. Să ia notiţe şi să mediteze. Eventual să coroboreze informaţiile obţinute şi cu altele procurate din alte surse. Deşi au trecut aproape 10 de ani de când emitea anumite aprecieri la adresa posibilelor pericole identificate la adresa siguranţei naţionale, acestea se dovedesc acum mai corecte şi actuale ca oricând. Am plecat de la aprecierile colonelului Gârz în documentarea unor acţiuni de spionaj pe care Ungaria le-a iniţiat după 1918 împotriva România. Pe parcursul mai multor episoade dorim să vi le prezentăm.
Chiar dacă vremurile se schimbă, obiectivele rămân
După instaurarea regimului condus de Horthy Miklos, Ungaria a început o campanie internaţională de contestare a prevederilor tratatelor încheiate la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi în mod deosebit pe cel de la Trianon din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscută “de jure” ca parte componentă a Regatului României, urmare a actului “de facto” petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia şi care dădea expresie unui act de voinţă romanească liber exprimată. Acţiunile în plan diplomatic internaţional desfăşurate cu multă insistenţă de diplomaţia maghiară în vederea revizuirii tratatelor au fost dublate de alte acţiuni mult mai elaborate, cele desfăşurate pe frontul invizibil. Ungaria dispunea în acest sens de mai multe avantaje. Avea reţelele informative constituite încă de pe timpul Austro-Ungariei – dar care acum se găseau în “conservare” -, avea cadre de informaţii pregătite chiar pe relaţia Transilvania, dar dispunea şi de un alt imens avantaj: în zonele locuite compact de etnici maghiari exista un puternic sentiment şovin şi iredentist. În aceste condiţii Ungaria a putut să promoveze un spionaj activ într-o zonă de care – cel puţin din punctul ei de vedere – nu s-a considerat niciodată desparţită sau de care s-a considerat cel mult, doar temporar despărţită.

Foto 1 - Harta Romaniei Mari

Foto. Harta Romaniei Mari
Marea Britanie  a susţinut revizionismul
Cel mai mare sprijin în campania sa revizionistă, Ungaria a l-a găsit din partea Marii Britanii. O bună parte din elita maghiară întreţinea şi cultiva relaţii apropiate cu înalta societate engleză. Un sprijin important l-a acordat politicii promovate de Ungaria Lordul Rothermere care conducea un grup de ziare de succes şi cu mare influenţă in Anglia şi în străinătate. Din grupul său de presă făceau parte 71 de ziare şi reviste din Anglia, Statele Unite şi Canada, în frunte cu bine cunoscutul “Daily Mail”, care avea la momentul respectiv un tiraj de 2 milioane de exemplare. Această campanie era dublată de acţiunile de propagandă promovate în străinătate de “Liga Revizionistă” ce-l avea în frunte pe cunoscutul scriitor maghiar Ferencz Herczog. Din 1927 când a fost înfiinţată şi până în 1940, Liga a publicat 228 de cărţi, reviste şi ziare cu caracter revizionist în limbile germană, italiană, franceză, engleză, spaniolă, finlandeză, portugheză şi maghiară. Din acest total, un număr de 124 de publicaţii se ocupau de “problema Transilvaniei” şi ajungeau pe diferite căi şi în Ardeal. Societăţile feminine maghiare organizate pe baze confesionale, organizaţiile şi asociaţiile culturale contribuiau şi ele la propaganda revizionistă, aşa cum procedau şi unii preoţi maghiari de diferite confesiuni.
Foto 2 - Colonelu Florian Garz

Foto.Colonelul Florian Garz

Târgu-Mureş în atenţia serviciilor speciale româneşti
În 1921, Siguranţa Statului Român a descoperit un complot la Arad pus la cale de organizaţia secretă revizionistă “Maghiar Fiatolok”, organizaţie ce avea legături în mai multe oraşe din Transilvania. Un alt complot antistatal a fost descoperit de aceleaşi organe de Siguranţă în 1923 la Cluj, complot ce avea ramificaţii la Târgu-Mureş şi Târgu-Secuiesc. Un celebru caz de spionaj maghiar a fost descoperit în 1937 şi a fost legat de Partidul Ardelean Maghiar din România care, aşa cum s-a dovedit, a primit un milion de pengo din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al Ungariei. Aceeaşi Preşedinţie a donat tot în 1937, circa 7 milioane de lei Uniunii Culturale Maghiare din Transilvania. În 1939, SSI a identificat o vastă reţea de spionaj maghiar formată din 172 de persoane, care avea drept centre de baza Oradea, Târgu-Mureş şi Satu-Mare cu ramificaţii şi în alte localităţi din ţară. Percheziţiile au scos la iveală o listă cu fondurile trimise din Ungaria, material informativ şi de propagandă antiromanească, precum şi un post de radio emisie-recepţie ce funcţiona clandestin la Episcopia Reformată din Satu-Mare. În deceniul patru al secolului XX, acţiunile agresive ale spionajului maghiar contra României s-au înmulţit. Acest fapt a reieşit şi dintr-un raport din 1939 al SSI, care arăta că până la acel moment au fost descoperite 62 de cazuri de spionaj din care 32 erau maghiare. După cum se poate observa, serviciile secrete române şi-au făcut datoria cu consecvenţă şi profesionalism, în ciuda faptului că regele Carol al II-lea (1930-1940) a încercat să şi le subordoneze sau să le ignore munca. Rapoartele şi analizele lor n-au fost însă luate în seamă, iar rezultatele acestei ignoranţe dovedite de factorii de conducere s-au văzut în vara anului 1940, când României i-au fost impuse grave amputări teritoriale.  (va urma)

Foto 3 - Horthy Miklos

Foto.Horthy Miklos

CASETA 1

“În secolul XXI, România va continua să se prezinte ca o ţară vulnerabilă faţă de acţiunile serviciilor de spionaj străine, datorită puterii economice scăzute şi în continuă degradare, a erodării autorităţii şi ineficienţei statului, a divizării scenei politice, dar mai ales din cauza incompetenţei, iresponsabilităţii, ineficienţei şi corupţiei eterogenei clase politice din România, care a reînviat tradiţiile fanariote.”

CASETA 2
“Cercurile conducătoare din Ungaria, indifferent de culoarea lor politică, implicate împreună cu cele din Austria, Germania şi Vatican în criza din Yugoslavia, vorbesc tot mai insistent despre necesitatea unei noi ordini europene şi sprijină separatismul albanez din Kossovo, nu de dragul acestora, ci pentru a se creea un precedent aplicabil în Voivodina şi mai ales în Transilvania.”

Interviu cu domnul prof.univ.Ion Coja

Foto.Ion Coja

Autor: Marius Marinescu

„Punctul meu de plecare este încrederea în români, în energiile nationale”

Discurs împotriva vorbelor nesabuite ale unor Andrei Plesu, Teodor Baconski etc.

Domnule profesor, v-am trimis pe internet articolul Persistenta, publicat de dl Teodor Baconski în revista „22”. L-ati citit, probabil. Ce parere aveti?
Textul circula si pe Internet, cu titlul dat de internauti Un portret corect al românilor, sau asa ceva. Da, este un text bine scris, bine articulat, dl Baconski stie sa fie si convingator, si fermecator. Tocmai de aceea devine periculos pentru societate atunci când sustine idei false, caci face multe victime, sunt multi cei ce si le însusesc.
Care sunt aceste idei false?
Este vorba de o atitudine, în primul rând. Dl Baconski ne pune în fata oglinda ca sa vedem cât suntem de urîti, de hidosi, românii de noi! Or, oglinda sa nu prea este neteda, drept care deformeaza imaginea noastra. Îmi vine greu sa cred ca dl Baconski nu-si da seama ca ne judeca strâmb. Iar daca într-adevar nu-si da seama, m-as bucura. Ar însemna ca este recuperabil. Ceea ce nu este cazul lui Andrei Plesu, si el autor al unor texte impecabil scrise, sub raport stilistic, literar, dar chitite si ele în aceeasi directie: denigrarea componentei românesti a lumii în care traim. Putem vorbi despre amândoi acesti fini intelectuali din elita intelighentiei românesti?
E mai mult decât speram! Mai ales ca sunt tare multi cei care în mass media româneasca se pronunta foarte des si foarte critic la adresa istoriei, a comportamentului, a weltanscauungului românesc, daca pot spune asa. Mereu apar „dovezile” ca suntem ba un popor fara istorie, ba un popor fara viitor! Pot fi luate în serios aceste critici?
Le iei în serios numai daca rezista la un examen critic! În textul dlui Baconski, m-am poticnit aproape la fiecare fraza în afirmatii lipsite de acoperire, aruncate fara nicio justificare, ca si când ar fi lucruri mult prea bine dovedite. Înca de la început aflam ca noi, românii, „persistam în propriul stat, slab statalizat”, fraza care suna aproape ca un repros ca înca n-am disparut de pe fata pamântului! Iar despre statul român ca ar fi „slab statalizat”, ce vrea sa ne spuna dl Baconski? Încerc sa-i dau dreptate, dar nu gasesc ca argumente decât vorbele usuratece spuse la adresa statului în general, dupa 1990, paravan pentru spolierea statului român de ceea ce noi stiam ca este „averea poporului”. Asa zisii liberali – raspânditi prin toate partidele, s-au întrecut în a deplânge neputinta statului de a gestiona si de a gospodari, de a „manageria”, argument pentru a i se lua tot ce avea statul în posesie sau administrare: imobile, fabrici, ogoare, obiecte de patrimoniu etc. Tot jaful postdecembrist s-a facut sub aceasta acoperire… Dar poate ca dl Baconski are în vedere istoria când spune ca suntem un stat „slab statalizat”. Din aceasta perspectiva este la îndemâna oricui care cunoaste putina istorie sa-l traga de mâneca pe autor: noi, românii, avem o statalitate proprie dintre cele mai vechi din Europa. O statalitate neîntrerupta, care dureaza din secolul al 14-lea. La câte popoare din Europa si din vecinatatea noastra o mai întâlnim?
La unguri?
De la Mohaci, 1526 parca, statul maghiar a disparut, si a mai aparut dupa 1919, la Trianon. Dar sa nu insistam prea mult si sa ajungem la subiect, adica la afirmatiile care m-au suparat cel mai tare. Anume comentariul facut de autor în legatura cu „faimoasa teroare a istoriei”. Citez: „Generatia lui Eliade, care a consacrat aceasta nefericita expresie, poarta vina de a fi propus, astfel, cea mai perfida schema de autosabotare. Nu exista vreo scuza mai lasa pentru neîmplinirile unui popor decât aceasta stupida „teroare a istoriei”. Ea rasfata toate viciile, ambaleaza indulgent toate esecurile, cauta, iresponsabil, sa justifice retroactiv toate nemerniciile.” Repet, este bine scris întreg articolul, asa cum se vede si din citatul propus. Bine scris, dar nu la obiect. Conceptul amintit a fost propus de Mircea Eliade pe la 1960, 60 si ceva, într-un comentariu la Miorita, si în niciun caz nu a fost „consacrat de generatia lui Mircea Eliade”. Adica de legionari! Daca l-a consacrat cineva, asta a facut-o Miron Costin!…
Asadar pe legionari îi acuza de a fi inventat „cea mai perfida schema de autosabotare, cea mai lasa scuza”!
As face o paranteza: cine se autosaboteaza numai perfid nu este!… Aici s-a cam lasat dl Baconski furat de propria sa retorica si a uitat de logica! …Cât priveste consacrarea sintagmei amintite, aceasta s-a produs târziu, dupa anii ’70. Dar pentru ca dl Baconski a introdus în argumentatia sa Miscarea legionara, as vrea sa ne oprim putin la aceasta si sa raportam la Miscarea legionara chiar întreaga pledoarie a dlui T.B. Domnul Baconski o acuza de lasitate si perfidie, acuzatie rasfrânta asupra tuturor românilor în fapt. Nu m-ar deranja aceasta identificare, legionar=român. Ma onoreaza si pe mine, ca român. Numai ca referinta la legionari, daca-i corect facuta, este de natura sa-l contrazica total pe dl Baconski, ba chiar este capabila, daca dl Baconski este „cinstit sufleteste”, sa-l vindece de tot scepticismul sau cu privire la valoarea si consistenta românescului din lume.
V-as ruga sa fiti mai explicit.
Pai, domnule Marinescu, într-o discutie cât de cât serioasa pe acest subiect, subiectul fiind „ce fel de oameni sunt românii? Cu ce merite si cu ce esecuri îi înregistreaza istoria?”, referinta la legionari este obligatorie. Obligatorie si mântuitoare, daca e facuta corect. Miscarea legionara este una din marile ispravi ale Neamului românesc. Sunt voci autorizate care considera ca Miscarea legionara este cea mai grozava înfaptuire a poporului român! În orice caz, ea poate fi numita „a poporului român”, caci a fost creatia unor tineri români, la care a aderat practic întreg tineretul României, aproape ca nu a existat familie de români care sa nu fi avut pe cineva în Miscare. Da, a fost neîntrerupt calomniata în modul cel mai sistematic, cu tenacitate si mare desfasurare de forte, dar un individ ca Teodor Baconski a avut toate posibilitatile de a afla adevarul despre legionari. Numindu-i pe legionari „generatia lui Micea Eliade”, foarte multi autori recurg la aceasta stratagema ca sa poata vorbi mai liber si ca sa omagieze aceasta generatie fantastica, de mari oameni, dintre care cei mai multi au fost de dreapta sau chiar legionari declarati ori macar cu simpatii legionare. Iata însa ca despre „generatia lui Mircea Eliade” dl Baconski se pronunta cu o asprime nemaiîntâlnita în publicistica româneasca: perfidie, lasitate, prostie. Deci, românilor care, ca si dl Baconski, sunt cuprinsi de sentimentul ca apartin unui popor care nu a facut mare brânza în istoria sa, le recomand sa se informeze corect asupra legionarilor. Le recomand sa înceapa prin a citi cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu. Este tamaduitoare pentru morbul disperarii si al lamentarii în grup.
Iar eu le recomand cartea Legionarii nostri, a domnului Ion Coja.
N-am nimic împotriva, nu-i rea, dar mai sunt câteva mult mai bune.
Ati spus ca voci autorizate afirma ca Miscarea Legionara este cea mai grozava isprava a românilor. Numiti o asemenea „voce”.
As cita o voce autorizata si neasteptata, vocea lui Joseph Goebbels, ministrul nazist. Stiu ca unii vor crede ca le fac un deserviciu legionarilor daca voi sustine ca Goebbels i-a pretuit. Acestora le amintesc de Hitler, care nu i-a iubit deloc pe legionari, de la Hitler a obtinut Carol, în 1938, acordul decisiv pentru asasinarea Capitanului… Goebbels, la Paris, de fata cu ziaristii straini acreditati în capitala Frantei ocupate, a declarat ca „Garda de fier este lucrul cel mai important care s-a petrecut în secolul nostru”. Am mai publicat o data aceasta declaratie si sursa ei. Nu insist asupra acestei chestiuni. Problema mea nu este Goebbels, ci dl Baconski, si Plesu si altii ca ei, care nu cunosc adevarul despre legionari, sau nu vor sa-l recunoasca, ignorând astfel capitolul, dupa unii cel mai glorios, din istoria noastra. Ceea ce nu-i împiedica pe acesti domni atât de exigenti sa ne faca inventarul facutelor si, mai ales, al nefacutelor din istoria noastra. Raportarea la Miscarea legionara este însa obligatorie pentru cei care cauta cu lumînarea defectele si pacatelor românilor. Vor fi contrazisi de prestatia legionarilor, atât de eroica.
Andrei Plesu cu ce greseste?
O clipa numai, as vrea sa propun un principiu: în secolul trecut, al 20-lea, românii au avut câteva momente importante, prin care au participat la istoria planetei. Pe lânga legionari…
Dar legionarii ce au cu istoria planetei?! Chiar dumneavoastra ati spus, de mai multe ori, ca legionarismul este un fenomen românesc, care s-a declansat si desfasurat fara niciun amestec din afara, nici macar unul german, nazist.
Fenomenul legionar începe sa fie tot mai cunoscut pe planeta noastra, în ciuda embargoului mediatic total. Acest interes este azi în crestere. Am întâlnit tineri rusi sau polonezi ori spanioli, irlandezi, care stiau foarte multe despre legionari, despre Capitan, si se straduiau sa-si însuseasca corect viziunea legionara asupra lumii politice. Si postulez: intelectualul român, publicist si ideolog, care nu a fost capabil sa-si faca o parere exacta, corecta, despre legionari, care are lacune grave de informatie în ceea ce priveste lumea legionara, nu are voie sa exprime un punct de vedere defetist cu privire la români. Este acesta un principiu, l-as numi al cumsecadeniei: poti sa lauzi pe cineva chiar si daca nu-l cunosti prea bine! Dar când te apuci sa critici pe cineva, trebuie sa te asiguri ca stii totul despre acel ins, mai ales daca este vorba de un grup uman, de un popor!
Or, este evident ca dlui Baconski îi lipseste una dintre cele doua sau trei informatii capitale pentru cine se apuca sa ne judece pe noi, românii, ce ne poate capul! Daca nu s-a învrednicit sa afle ce este de aflat despre acesti bravi români, despre „românii cei mai români”, adica despre legionari, individul decade din dreptul de a ne judeca cu asprime, de a ne condamna ca pe niste repetenti ai istoriei. Când nu esti informat asupra subiectului pus chiar de tine în discutie este foarte grav. Mai bine taceai!
Care ar fi celelalte doua „informatii capitale” despre români?
Una priveste contenciosul româno-evreiesc, acuzatia de holocaust, de genocid, de pogrom, cu care suntem gratulati de unii evrei. Repet, unii evrei, nu toti. Pentru mine, românul care nu s-a interesat în mod special despre ne-vinovatia românilor în aceasta materie si nu a cercetat acest subiect, ci si-a însusit fara sa clipeasca „dilematic” teza lui Wiesel si a altor haimanale de evrei si români, teza care sustine ca suntem un popor de criminali, acel român, oricât ar fi el de scolit, de academic, decade din dreptul de a rosti judecati de valoare asupra poporului român! Asemenea judecati nu se pot formula fara a lua în seama faptul ca românii, pusi la încercare de istorie sau de Dumnezeu, supusi testului de omenie alaturi de celelalte popoare din Europa, au dovedit un comportament mai mult decât onorabil, oferindu-le evreilor napastuiti un sprijin pe care alte popoare nu au fost în stare sa-l arate si sa-l ofere evreilor. Or, acest adevar multora nu le convine azi, asa ca au scornit basna cu holocaustul, cum ca a fost holocaust în România, ba chiar „holocaustul a început în România”. Eu nu le cer intelectualilor români sa protesteze fata de aceasta minciuna netrebnica, dar îi pretind românului care se crede îndreptatit sa-si judece parintii cu asprime, chipurile cu luciditate, îi cer acelui românas sa se pronunte mai întâi asupra acestui subiect: a fost sau nu holocaust în România? Sau purtat sau nu românii într-un mod care ar fi fost normal sa le atraga recunostinta evreilor? Repet, eu nu pretind de la dl Baconski sa intervina în problema holocaustului. Îi înteleg pe toti cei care se abtin si tac: au familie, au o cariera în fata, au cine stie ce pacate pentru care se simt vulnerabili sau santajabili etc. Dar daca, nesilit de nimeni, te încumeti sa abordezi subiectul gingas al unei evaluari totale, generale, a prestatiei istorice de care s-au învrednicit românii de pretutindeni si dintotdeauna, emitând astfel judecati critice aspre si categorice, deloc dubitative, pe un ton sententios, ca si când tu ai fi pedagogul neamului, eu nu te iau în serios decât daca ai trecut „proba Holocaustului” si nu te-ai ferit sa spui adevarul. Daca te-ai aratat gata sa suferi pentru adevar!
Despre ce suferinta poate fi vorba?
Sa zicem suferinta de a nu fi publicat, de a nu ti se oferi un microfon sau câtiva centimetri patrati de „sticla”. De alte suferinte nu mai vorbesc…
A treia informatie?
Cred ca sunt mai multe, dar daca e sa ne rezumam la trei, as adauga corecta receptare a epocii comuniste, 1944-1989. A invoca acesti ani pentru a deduce numai defecte si abandonuri românesti, dezertari si tradari etc., mi se pare neserios. Penibil. Nu e cazul dlui Baconski, vorbesc acum în general, cu gândul la alti „ochi neînduratori” care scruteaza fenomenul românesc tinând batista la nas cât mai ostentativ. Cine nu sufla o vorba despre partizanii din munti, despre ardoarea unor minoritari de a sustine partidul comunist si prezenta Armatei Rosii în România, cine nu întelege marea opera savârsita în acei ani de Biserica Ortodoxa Româna, cine nu recunoaste performantele economice atinse în anii „dictaturii de dezvoltare”, cine nu este capabil sa separe epoca în care românii erau minoritari printre comunisti de epoca în care partidul comunist „se românizeaza la vârf” si cine nu vede deosebirea ca de la cer la pamânt între cele doua epoci, acela sa se abtina sa faca judecati publice asupra chestiunii.
Ajungem iar la Ceausescu?
Numai atâta spun: cei care l-au condamnat la moarte pe Ceausescu, care propriu zis l-au asasinat, nu au facut-o în numele nostru si cu asentimentul nostru, ca sa ne razbune pe noi, ca sa pedepseasca greselile si pacatele lui Ceausescu, ci ca sa-l pedepseasca pentru tot ce a facut în folosul neamului si al Tarii. Dovada: felul cum acei indivizi au guvernat dupa aceea, felul cum au distrus Tara. Cine nu pricepe ca am fost intoxicati cu informatii si aprecieri incorecte asupra a ceea ce se întâmpla în România „lui Ceausescu”, acela nu stie pe ce lume traieste. Daca lucrurile ar fi evoluat dupa 1990 asa cum am sperat noi, atunci da, se adeverea ca Ceausescu ne-a fost dusmanul cel mai mare. Dezastrul însa pe care îl înregistram azi, dovedeste ca nemernicilor le-a fost frica de Ceausescu, cu Ceausescu în viata nu le-ar fi fost usor sa instaureze politica de subminare a tot ce este românesc si în primul rând a intereselor noastre nationale cele mai firesti. L-au ucis pe Ceausescu pentru ca le-ar fi fost dusmanul cel mai informat asupra intentiilor lor criminale. Trebuie sa aplicam regula les amis de mes amis sont mes amis, cu varianta dusmanii dusmanilor mei îmi sunt prieteni!
Adica?
Adica cei care ne guverneaza de douazeci de ani sunt în mod evident niste dusmani ai neamului românesc, ai românilor, ai nostri. În decembrie 1989, ei s-au dovedit dusmanii de moarte ai lui Ceausescu. Deci, daca ne sunt dusmani si noua, si lui Ceausescu, noi nu mai putem vedea în Ceausescu un dusman! Logic?
Cum apreciati afirmatia dlui Baconski, cum ca „cantitatea de teroare istorica este matematic egala pentru toate grupurile umane constituite sau nu în stat”?
Este tipic comunista în esenta ei, caci proclama un soi de egalitate între popoare!… Asadar nu a existat nici teroarea tarista, nici cea sovietica pentru popoarele din Rusia, dintre care multe au disparut în ultimii 200 de ani. Pun acest termen cu gândul la Basarabia. Au suferit egal românii din Rusia si rusii din Rusia?… Au suferit spaniolii la fel de mult ca popoarele amerindiene, la fel germanii si evreii, evreii si palestinienii… Ce sa mai zic de englezi?! Nimeni nu crede „ca numai ai lui au suferit”, dar pun o întrebare dlui Baconski si altora ca dînsul…
„…oligofreni sau ignoranti”, am citat din articolul dlui Baconski.
Pun întrebarea: oare chiar pretutindeni, la toate „grupurile umane” poti înregistra un masacru similar celui de care au avut parte legionarii? Carol omoara peste 300 de legionari, decapitând Miscarea de cei mai importanti lideri, vine apoi a doua decapitare, efectuata de Ion Antonescu, victimele fiind de data aceasta si mai numeroase, apoi vine razbunarea cominternista pentru refuzul legionarilor de a colabora la bolsevizarea Romîniei, cu alte sute de morti, cu zeci de mii de încarcerari. Unde în Europa secolului 20 s-a mai petrecut asemenea macel?! În China comunista, însusi regele, tradator de tara caci oferise pe tava japonezilor Manciuria, va fi condamnat la numai 10 ani de temnita! Un adevarat mizilic, fata de dezmatul din tribunalele bolsevice ale anilor ’50, unde practic nici o condamnare nu a fost sub 10 ani, chiar si a unor minori detot nevinovati… Cunoaste multe tari dl Baconski unde într-o singura noapte au fost arestati 10.000 de studenti, de tineri nationalisti? Am dreptul sa ma întreb si de ce numai în România caderea comunismului a facut mii de victime? Ma întreb si tare as fi curios sa aflu raspunsul dlui Baconski.
Iar dl Plesu, Andrei Plesu, ce ar fi de spus despre dînsul?
Domnul Plesu al dumitale – eu nu-i pot spune domn!, are o întreaga opera pe acest subiect: precaritatea a cam tot ce este românesc. Scrisa aceasta opera cu si mai mult talent, cu virtuti literare si stilistice deosebite. Dar nici lui Andrei Plesu, pentru aceleasi motive, nu-i pot recunoaste dreptul de a aborda acest subiect, caci acesta este un subiect pe care atunci când îl tratezi, volens nolens te erijezi în postura de justitiar, de judecator moral al poporului tau. Aceasta postura, de instanta morala nationala, nu i se potriveste oricui. O accepti la persoane care au facut lucruri deosebite pentru neamul lor, care au suferit, care si-au pus pielea la bataie pentru „grupul uman” din care fac parte. Avea acest drept bunaoara Petre Tutea, care facuse ani grei de temnita pentru ca vorbea slobod despre drepturile poporului sau, împotriva celor care încalcau aceste drepturi. Si deseori nea Petrache rostea vorbe aspre despre neamul românesc, dar imediat lua aminte ca nu se cade sa faca asa ceva si retracta cu umilinta, caindu-se.
În cazul lui Plesu însa sunt si mai multe motivele care îi impun sa stea decent în banca sa si sa încerce sa treaca cât mai neobservat. Instinctul de aparare ar trebui sa-i impuna acest comportament. Dar se pare ca insolenta si vedetismul îl fac sa uite de orice precautie. Nu sunt eu singurul care, când pronunta sau aude numele lui Andrei Plesu, nu poate sa nu se gândeasca la acel ministru al culturii care a abrogat în ianuarie 1990 legea patrimoniului cultural, ceea ce a declansat hemoragia de valori artistice inestimabile care au disparut din institutiile publice si au luat calea strainatatii, cele mai multe. Asadar un Andrei Plesu mai mult decât infractor, caci s-a facut astfel complice la toate furturile din patrimoniul national. Un hot oarecare fura si el un tablou, doua, câteva carti rare. Andrei Plesu poate fi considerat ca a fost si este în continuare complice la toate actele de jaf din muzee, din colectii etc., deja consumate sau viitoare. Nota bene, acea lege a patrimoniului abrogata de Plesu nu era o lege comunista, ci traducea întocmai legea franceza a patrimoniului. Acuzat pentru aceasta masura absolut nemernica, nici pâna azi acest individ subtire, cu maniere elegante si plin de umor, nu a catadicsit sa dea o explicatie pentru gestul sau de tradare a unui interes national foarte important, elementar… Mai are curajul Andrei Plesu sa bata obrazul cuiva?! Uite, domne, ca are. Are curajul sa ne tina lectii de morala sau de eleganta comportamentala. Nu mai zic si de celelalte pacate, de dinainte de 1990 sau tot de dupa 1990, nu-i fac eu inventarul complet, mi-e destul sa stiu ca dezastrul facut în materie de patrimoniu artistic national i se datoreaza aproape exclusiv numitului Andrei Plesu.
Circula pe Internet un text al dlui Plesu, despe un brancardier…
L-am citit, este grozav. Pezevenchiul stie sa scrie, i-a dat Dumnezeu multe daruri, dar nu a fost în stare sa-si dobândeasca el singur acel dar ales pe care nu-l ai din nastere, ci ti-l edifici singur, luptând si confruntându-te cu tine însuti ceas de ceas: caracterul. Obrazul… Nema!
Principiul pe care l-ati formulat se aplica si la oamenii mai de rând? Ma gândesc ca deseori aud, fel si fel de oameni, unii mai de soi, altii mai de duzina, zicând cu un total dispret „Asa-i la noi, la români” sau „treaba româneasca!”…
În general noi, românii, suntem mai auto-critici. Vezi multimea de bancuri cu trei personaje, un rus, un american si un român, sa zicem, în care românul iese mai de ocara, mai…
Dar numai aparent, la o interpretare mai atenta este pe invers. Oricum, românul stie sa faca haz de el însusi!
Pai asta este o mare calitate! Numai oamenii foarte destepti sunt capabili de auto-ironie! Deseori, la Andrei Plesu este mai degraba auto-ironie, recunosc.
În concluzie?
Postulez asadar: exista cele trei momente de istorie româneasca recenta, momente de excelenta româneasca, dar pe care niste netrebnici vor sa le înregistreze ca momente de rusine nationala: Legionarii, Salvarea evreilor si Rezistenta la bolsevizarea Tarii. Noi, ca români, avem de ce sa fim mândri si pentru ca dintre români s-a nascut Miscarea legionara, si pentru felul cum ne-am purtat cu evreii, ba chiar si pentru felul cum am trecut prin perioada de dictatura comunista. Intelectualul sau individul care a acceptat minciunile din raporul Wiesel si din raportul Tismaneanu, se descalifica în fata instantelor morale. El nu mai are dreptul sa judece poporul român, sa-l acuze de una sau de alta, atâta vreme cât s-a aratat incapabil sa apere adevarul despre poporul român, adevar ultragiat grav în cele doua documente! Partidul Anti-Românesc instalat la guvernare în 22 decembrie 1989, prin serviciile sale de propaganda prezinta deformat pâna la calomnie cele trei reusite românesti. O buna parte dintre intelectualii nostri considerati de elita au pus botul si, pentru diverse avantaje si stipendii, colaboreaza la aceasta diversiune, nu comit niciun gest de revolta sau protest ori dezicere fata de minciuna institutionalzata, fata de politica anti-românesca a guvernantilor, a cercurilor internationale interesate de compromiterea sau ocultarea momentelor de excelenta româneasca (cele amintite mai sus sau altele). Nici pe Plesu, nici pe Baconski, nici pe multi altii nu-i aud dezavuând comisia Wiesel sau raportul Tismaneanu, ori intervenind în apararea lui Mircea Eliade cu precizarea: „Da, Mircea Eliade a fost si a ramas legionar! Dar asta nu îl dezonoreaza de fel, ci dimpotriva! Caci faptul de a fi fost legionar ridica si creste valoarea operei si personalitatii lui Mircea Eliade!”
Nu ma intereseaza ce obtin acesti fini intelectuali prin acest comportament jalnic, rusinos pentru un crestin, pentru un barbat, pentru un om cu carte etc. Fiecare ins are dreptul sa se compromita si sa se prostitueze dupa voia inimii sale! Dar un astfel de ratacit, de plaisirist, de fripturist, oportunist etc., trebuie sa stie, sa aiba minimum de bun simt si sa priceapa ca daca nu este capabil sa faca nici cel mai mic sacrificiu în apararea „grupului uman” din care face parte – în cazul de fata poporul român, îsi pierde dreptul de a da lectii de conduita sau de a critica prestatia grupului respectiv, cu aerul ca el se afla deasupra pacatelor si greselilor identificate la nivelul acelui grup – în cazul de fata Neamul românesc!
Sunt multi intelectuali români care se tin departe de cele trei subiecte „fierbinti” si atât de primejdioase. Îsi vad însa cu onestitate de subiectele în care exceleaza si se fac astfel utili, si au bunul simt de a nu se apuca sa-i certe si sa-i judece pe români ca grup uman. Le strâng mâna cu prietenie. Sunt oameni care îsi cunosc limitele, îsi vad lungul nasului…
În plus, domnule Marinescu, noi, România, suntem de aproape 20 de ani o tara ocupata. Cei care ne-au ocupat au fost atât de dibaci, au fost asa de mari scamatori, încât publicul românesc nici nu si-a dat seama. Constatam doar efectele: saracia care s-a instalat, nesiguranta tot mai mare, minciuna tot mai acaparatoare la toate nivelurile societatii, inechitatile stridente. Sunt tot mai multi cei care înteleg sau stiu ca Tara se afla în aceasta situatie extrema, extrem de periculoasa, cu o economie pusa la pamânt si cu o datorie externa de 120 miliarde de euro! Un Baconski sau Plesu stiu mai bine decât mine ca suntem într-o situatie disperata. Or, în aceasta situatie nu ai voie sa vii mereu cu acelasi mesaj defetist, descurajant pentru toti românii, semanând sau strecurând în sufletele românilor neîncredere în ei însisi, lehamitea de tot si de tine însuti mai ales. Nu este acum momentul sa arati cât esti tu de destept! Dispare individul ca reper, cauza este generala, caci corabia se scufunda daca nu punem mâna cu totii sa tragem la vâsle sau sa scoatem apa din cala corabiei… Este atât de nepotrivit acest balet al cuvintelor când lumea are nevoie, de la desteptii natiei, de cuvinte clare care sa le dezvaluie prapastia în care am fost adusi! Si mai ales sa ne arate directia salvatoare, s-o identifice si s-o indice! Prestatia acestor flacai rascopti în ifose si fite, a acestor Savonarola de doi bani perechea, devine aproape comica, de n-ar fi atât de tragic contextul general, national.
Dumneavoastra va considerati îndreptatit sa faceti examenul critic si lucid al poporului român?
Oricine are dreptul sa faca acest examen, dar problema este ca, în situatia în care ne aflam, un asemenea examen trebuie sa faca parte dintr-o viziune asupra viitorului, a drumului de urmat ca sa ne salvam. Eu am facut acest examen, îl fac si-l ras-fac de ani de zile, si m-am ales din acest exercitiu cu o mare încredere în potentialul românesc, în energiile neamului nostru. Se înseala cei care cred ca vom capota. Românii au capacitatea de a transforma loviturile soartei în sanse de redresare si reînnoire. Eu de aici pornesc, de la credinta în acest potential românesc. Acest potential, în care includ si zestrea noastra genetica, poate fi pus la lucru numai de noi însine!
Altfel nu as mai candida!
A consemnat Marius Marinescu

Scrisoare deschisa lui Alex. Stefanescu

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2009

corneliu-florea1

Scrisoare deschisa lui Alex.Stefanescu

Autor: Corneliu Florea

 

DREPTUL LA REPLICA
Dupa criticul literar Alex Stefanescu, H.R. Patapievici este «unul dintre cei mai inteligenti români, care contribuie la gloria tarii» (a carei tari?!?). (Ziarul Financiar, articolul Ce nu spune omul la nervi! Ianuarie 2008)

SCRISOARE FOARTE DESCHISA
LUI ALEX. STEFANESCU

Articolul DVS, Draga Domnule Alex. Stefanescu, ‘’Ce nu spune omul la nervi’’ din ianuarie 2008, mi-a parvenit abia de curând, de la o cunostinta, care a staruit ca trebuie sa dau o replica. L-am citit si recitit, fiind eu rudimentar in gândire cum spuneti DVS despre mine in articolul pe care l-ati semnat, si de dragul cunostintei mele si mila crestineasca fata de DVS, va raspund:
Eu nu stau in Canada, cum ati scris, eu traiesc activ in Canada din 1980, unde am fost pe rând: spalator de vase, infirmier, gradinar si in ultimii douazeci de ani am fost medic (family doctor) ceea ce mai fusesem si saptesprezece ani in România, dintre care zece medic specialist. Si, fiind io o fire taraneasca incercata prin multe, gresiti când credeti ca toate ma scot din sarite si ma enerveza ca pe o soacra. Nu. Revolta mea nu este o enervare ci o adânca mâhnire legata de ce se petrece in România. De la sat pâna-n capitala, de la taranul obidit pâna la guvernantii parveniti si pâna la intelectualitatea care isi lasa coloana vertebrala acasa, in cuier, când stie ca va avea de-aface cu preamaritii zilei, in cazul DVS cu H.R.Patapievici.
|n articolul DVS, scrieti: ‘’Bineinteles ca Horia-Roman Patapievici a gresit,…’’ Ce surpriza, sunteti printre putinii critici literari caruia i-a iesit porumbelul adevarului din gura! Dar de scurta durata, ca v-ati speriat de adevar, ati palit si imediat ati incercat sa dregeti busuiocul aratându-va coltii literari catre mine, rudimentarul: ‘’Sa il acuzi pe unul dintre cei mai mari inteligenti români, care contribuie la gloria tarii lui…’’. Asa cum DVS va plac replicile lui Caragiale, la fel si mie si mi-a venit in minte; valeu, fugi de-aci ca ametesc, dar mai bine sa ne talmacim.
|ntâi, daca am lua, absolut intâmplator, de pe bulevard o suta de bucuresteni si corect le-am face testul de Intelligence Quotient (IQ) va garantez ca cel putin 25% dintre ei vor avea un IQ superior lui H.R.Patapievici. Pe verificate! Al doilea, vezi Draga Domnule Alex Stefanescu, cu inteligenta e o mare si incurcata problema, pe care DVS, criticul literar de Bucuresti probabil o cunoasteti, dar in cazul unuia dintre cei mai inteligenti români sau va este teama sa o comentati, sau poate chiar nu stiti câte fac posesorii cu inteligenta lor, cum o folosesc? Poate va e si teama sa va apropiati de haul haotic deschis de inteligenta oamenilor? Sau sa comentati infinitele feluri in care-si folosesc oamenii inteligenta: pentru bine sau rau, pentru concordie sau discordie, pentru parvenire sau caritate, pentru luminare sau intunecime prin indoctrinare, pentru dominare sau slugarnicie, pentru libertate sau tiranie si câte altele. Pe toate le fac inteligentii! Opriti-va si meditati, apoi avântati-va in libertate, fiti cinstit. Eu, unul dintre cei 23 de milioane de omuleti patibulari, rudimentari intre timp, am sa va scriu unde l-am fixat eu pe patibularul Patapievici (HRP pentru mine). |nainte, insa, subliniez ca printre elitele bucurestene, din care faceti parte si DVS, unii isi inchipuie ca ii doare gâtul datorita greutatii inteligentii din cap si fara sa mai judece, isi eticheteaze semenii: idioti, imbecili, cretini, retardati. Este cazul celor a caror inteligenta nu are nici o greutate! |ntelegeti? Deci, lasati neuropsihiatrii sa puna aceste diagnosticuri, DVS ocupati-va de literatura, de critica ei. Eu nu-s literat, nu ma ocup cu literatura. Eu critic societatea umana, ca hobby fac critica sociala, am scris si in POLEMOS, in scrisoarea catre editor. De ce nu? Sunt liber, e inca liber sa critici si chiar nu-i asa de rau pe lânga cei ce mint si inseala societatea! Nu? Daca ati fi citit nu ati fi dat in groapa!
1 – De ce HRP, ‘’care si el a scris, la nervi, câteva fraze insultatoare la adresa românilor, pe vremea când acestia il tot votau, fara discernamânt, pe Ion Iliescu’’ scrieti DVS, ca slab avocat – din oficiu sau platit – a lui HRP, in loc sa insulte poporul român, istoria si limba lui, inteligent era sa se opreasca cu arsenalul lui inteligent numai la persoana lui Ion Marcel Ilici Iliescu. Asa era normal, drept si curajos. Sau sa iasa in strada, sa cheme bucurestimea la o noua baricada, de data asta impotriva lui Iliescu, sa fi luptat acolo pâna la caderea paleocomunistului si-a ochlocratiei sale, nu sa stea frumusel acasa si sa scrie scrisori mieroase Paleologului la Paris, prin care denigra tot ce este românesc. Si DVS fiind cetatean român, dupa HRP sunteti tot un omulet patibular. Deci fiind noi egali, va intreb daca ati citit, cu atentie, scrisorile acelea, publicate in volumul POLITICE? Nu cred, fiindca oarecum v-ati spalat pe mâini in acest articolas, dar v-ati murdarit rau fata, scriind: ‘’el are o opera filosofica de mare anvergura, in timp ce Corneliu Florea nu a produs decât aceste texte fara valoare.’’ Hai sa va satisfac orgoliul personal si sa va spun aveti dreptate, dar, oare nu stiti ca nu se pot scrie texte de valoare despre o non-valoare? Exceptie fac doar criticii literari cu personalitate precara.
2 – Multi in trecut, din ce in ce mai putini in ultimul timp, m-au pleznit cu inteligenta si anvergura operei lui HRP. Dupa cât pricep ei sau sunt obligati sa faca, treaca de la mine. Dar pentru IQ-ul DVS in mod special, pe care nu-l pun in discutie iar cum il folositi ii las pe altii sa va judece, trebuie sa dau un exemplu. Sper ca ati citit, din doasca in doasca, la fel cum Pristanda citea ziarul lui Catavencu, opera lui HRP. Eu fiind rudimentar sunt scutit, dar am citit in OBSERVATORUL CULTURAL (NR166/ MAI 2008) eseul lui Florian Roates despre opera filosofica de mare anvergura a lui HRP. Dumnezeule, cum il mai demoleaza academic cu idei si argumente, cum demonstreaza cât a compilat de pe la altii si in acest volum! Trebuie sa-l cititi, altfel ramâneti un semidoct in materie de boierii mintii din urbea DVS. Va mai aduceti aminte tam-tam-ul cu care s-a facut lansarea volumului lui HRP ‘’DESPRE IDEI SI BLOCAJE’’ la care Andrei Plesu a strigat, cât l-au tinut bretelele: ‘’Horia, ai dat lovitura’’! Curat lovitura, nene Iancule, adicate-le cum lovitura? Pai, asa cum obisnuieste HRP compileaza de pe la straini, cât incape, ca apoi sa-i ocarasca (livresc: imprecatie, cum folositi DVS) pe români ca nu au o piata nationala de idei si cultura româneasca este second hand!! Trebuie sa cititi, dupa care veti deveni, cu ajutorul propriului IQ, mai rational cu superlativele la adresa lui HRP. Sa va amintesc ca, in timpul recent, au fost multi temeinic instruiti filosofi, care au remarcat, spus si scris ca daca s-ar scutura volumul OMUL RECENT de tot ce nu-i apartine lui HRP, din 475 de pagini ar mai ramâne vreo 150 si alea goale, goale de idei! Vai, vai cum au aruncat pe contribuabilul la gloria tarii in cosul de gunoi! So pa ei, Draga Domnule Alex Stefanescu, nu-i lasa sa spuna ca presedintele inteligentei ICR-ului e gol …
3 – Si mai cum isi foloseste inteligenta HRP? Daca ati rasfoit volumul de POLEMOS (volum de polemica si pamflete nu de arta literara, domnule critic literar) ati fi dat si peste ‘’Tacerea de aur a parvenitilor‘’ ce incepe cu Articolul 24 din Legea 187/ 1999 referindu-se la cei ce lucreaza in Colegiul CNSAS – in care lucra si HRP – articol care spune: ‘’nedesconspirarea unui colaborator cunoscut al Securitatii constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani’’. Va aduceti aminte de tovarasul Sorin Antohi colaboratorul Securitatii si prieten cu HRP, cel care l-a tainuit, nu l-a desconspirat desi aflase din dosare ca a fost informator de nadejde al Securitatii? Ei bine, s-a dovedit dar nu a facut nici o zi de inchisoare!! Ei cum? Cu inteligenta!! Probabil l-a scapat opera filosofica de mare anvergura si … si … niste dosare puse la pastrare … dar stii la loc sigur… mai trebuie s-altadata… La un caz iar… pac… la Rasboiul! (Este de actualitate Caragiale, mai ales la Bucuresti).
4 – Probabil pentru DVS, si altii ca DVS, tot gândire rudimentara au si ceilalti care nu vad cum contribuie (HRP) la gloria tarii de au avut indrazneala la Paris (Radu Portocala) sau mai recent la New York (ziaristii Grigore L. Culian si Robert Horvath) sa critice activitatea presedintelui ICR, ba mai mult sa prezinte nereguli si scurgeri nejustificate din fondurile asa zisei institutii culturale. Care a fost rezultatul? Inteligenta salveaza delapidarea gloriei tarii si HRP a fost intronat alti patru ani de supusul lui, Traian Basescu, fiindca altfel… pac la Rasboiul!
5 – Gata, mi s-a facut greata, desi mai sunt. Din partea mea, DVS si altii ca DVS puteti sa scrieti ce doriti, considerându-ma omuletul patibular cu cea mai rudimentara gândire, voi continua sa aduc argumente impotriva inteligentului DVS prin pamflet si polemica (polemos!). Ramân alaturi de ceilalti omuleti patibulari, care realizeaza tot mai clar ce personalitate si comportament are HRP. Cât priveste guvernantii si politicienii de Bucuresti, si ei inzestrati cu inteligenta, isi vad de treburile lor si se fac ca lucreaza la constitutie: care cum apare vrea sa schimbe constitutia! De ce? Ce au cu ea când ei nu respecta nici o lege, nici macar regulamentele lor de serviciu. Nici Justitia nu mai e interesata sa respecte, sa apere Constitutia României. Exemplu concret: |n august 2006, deci acum trei ani, am depus un denunt penal impotriva lui HRP la Parchetul de pe lânga Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin care aratam cum a incalcat, ordinar, Articolul 30, aliniatul 7 al Constitutiei României si ceream sa se faca justitie. Au trecut trei ani, nici o miscare de cercetare penala si nu putem sa credem ca nu sunt inteligenti. Sunt foarte inteligenti, din acelasi grup in care-l puneti DVS pe HRP, dar câte altele  nu se pot  face cu inteligenta …
Va las, cum zice românul, in plata Domnului, Draga Domnule Alex Stefanescu.
CORNELIU FLOREA
AUGUST 2009
WINNIPEG – CANADA

Interviu cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Posted by Gabriela Petcu On August - 17 - 2009

Călătoria de la sacrificiu spre blasfemie şi retur,
cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Autor: Gabriela Petcu

 

   andrisan3 ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
  (Ion Plebeu)

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.
L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.
Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta.
În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

la-fille-lhomme
 
La Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”.
Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.
Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al carui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrete coplesitoare, un tablou al parintilor foarte tineri în acele vremuri, încarcat de emotie si pastrat cu sfintenie. Într-un moment de cumpana, de incertitudine existentiala, o mâna este asezata pe umar în tacere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut sa se spuna. Copilul Florinel-Constantin, priveste aceasta scena si creste, devine adultul Andrisan, traieste intens furia vietii, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativa a relatiei de cuplu, acea mâna linistitoare care tamaduieste îndoielile lumii.
Vorbind despre copii si parinti, Andrisan face o remarca, atentionând pe acei dintre noi care vrem cu orice pret ca odrasele noastre sa devina artisti. „Este cea mai mare greseala sa împingi un copil fara talent, spre scoli de arta. Prin munca, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua si atunci, ar fi un om nefericit”.
Si ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistica. „Nu poti face saltul într-o singura generatie decât extrem de rar si cu asumarea riscului uzurii întregii vieti. Un bagaj genetic foarte bun si o familie care sa nu fi fost alterata de înstrainare, este platforma care lanseaza si sprijina competenta catre podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectati de comunism. Aceasta alterare, continuata timp de trei generatii, ne-a facut sa credem ca este posibil sa trecem de la sapa la intelectualitate rasata si sa transferam valori „de la Bârca la  Viena… si înapoi”, sa ne închipuim ca suntem toti egali cu Brâncusi dar fara talentul, efortul si pretul platit de el. Putem si trebuie sa fim egali atunci când ne nastem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar gresim daca încercam sa supunem la vot competenta de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absoluta. Altfel, riscam afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viata într-o ratare sigura si non-profesionalism.”
Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar si al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de conceptii, aparute în urma experientelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoastere a principiilor de baza ale vietii prin arta.

chateau-renard-leglise
 
Chateau-Renard-L’eglise

Expozitii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, catre casa”, „Nu exista drum; carare se face mergând!”, „Eu cred ca Sisif s-a nascut în Carpati”, expozitii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrari murale si de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Marul început”, „French can-can in Balcani”, activitatile de restaurare, pictura si decor al unor biserici. Toate acestea, merg catre o concretizare a unui stil personal, „andrisaniesco-plebean”, cu autoironie si efort asumat.
Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganta coloristica deosebita, un transfer de suflet spre „acasa”, un dor asezat printre dealurile ce au capatat gust de pamânt reavan, de grâu copt si fân cosit, de case parintesti în care copilaria se ascunde pe dupa colturi încercând sa pacaleasca timpul. Totul pare gata pregatit pentru ca viata sa înceapa din acest moment unic, constient ca relatia noastra cu natura, este darul vietii venit din Ceruri.

peisaj-din-bucovina

 
Peisaj din Bucovina

Daca ar fi sa aiba ocazia la o alta alegere, Andrisan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creatia artistica, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativa cu un oarecare Dumnezeu laic”.
Ca o concluzie la ce am fost si suntem în raport cu istoria si educatia culturala, la nevoia de a reprima efectele negative din viata prin arta,
Andisan atinge scopul „calatoriei” sale. „Eforturi si realizari trecute, experiente si virtuozitati acumulate, vise si proiecte de viitor, eseuri si cercetari ale unei creativitati colective. Toate, au tendinta de a demonstra posibilitatea existentei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultura si armonia contrariilor”.
As încheia cu un citat care se potriveste atât de bine conceptiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan si pe care, multi dintre noi ar trebui sa-l foloseasca într-un început.
“Nu este lupta care ne obliga sa fim artisti, este arta care ne îndeamna sa luptam”. (Albert Camus)
Încerc sa ma despart de acest pictor cu ochi de cer senin si mâini ravasitoare de culori, însa imi dau seama ca as gresi nelasând multe alte idei sa prinda forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morala. Si cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desavârsirea unui fragment de viata dedicat artei de a fi artist.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors