24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiintarii

Autor: Andrei Vartic (1948 – 2009)

Cautând diamantele spirituale ale românilor, capabile sa uimeasca şi Parisul, şi Berlinul, şi Roma, dar şi elitele româneşti de la 1848, patriarhii Unirii Principatelor au descoperit traditiile româneşti, cântecul batrânesc, teatrul sarbatorilor de peste an şi neasemuitele jocuri populare, adevarate manifestari ale „cosmosului liturgic”. Despre acestea şi Alecsandri, şi Balcescu, şi Russo, şi Kogalniceanu spuneau ca pot fi invidiate de „un Virgil şi Ovid”. Traduse în limbile de circulatie europeana diamantele culturii noastre traditionale au devenit atunci, înainte şi dupa 24 ianuarie 1859, şi parte a patrimoniului cultural european. Nici un muşchi de pe fata luminata a bardului de la Mirceşti nu s-a clintit a umilinta intelectuala atunci când prezenta la Paris „Miorita”, „Toma Alimoş” sau „Monastirea Argeşului”. Revenea apoi în Tara şi raporta cu mândrie: România nu este o fundatura a Europei, ci o capitala a ei.
De când unii intelectuali „corecti”, deveniti şi sfetnici ai partidelor de guvernamânt, şi-au delegat mai toate drepturile (inclusiv de autor) de a reprezenta România în lume numai cu eu-l lor egocentric, „fariseic, fatarnic şi dogmatic” (Hans Magnus Enzensberger), cultura europeana a natiei româneşti a coborât în ridicol. Ei banalizeaza istoria poporului român, ei batjocoresc pe Eminescu (sa ne închipuim ca nemtii îl batjocoresc pe Goethe), ei alunga icoanele şi chiar religia din şcoli. În opinia lor nimic nu ne mai deosebeşte etnic, etic, estetic, metafizic şi religios de ceilalti europeni, aşa cum au dovedit la timpul lor Hasdeii, Eliad sau Negruzzi, apoi patriarhii Unirii, sau, mai încoace, Mircea Eliade sau Mircea Vulcanescu. Nimic, mai zic ei, nu ne reprezinta aşa ca toata Europa, dar mai ales noi, poporul român, sa spunem: Da, asta e partea de stralucire intelectuala a poporului român; da, acest drum spre stele nu-l poti confunda cu nimic; da, asta este dulcea noastra România.
Colindând Padurea Neagra (care e la izvoarele Dunarii) Martin Heidegger  a ajuns la potecile care se terminau în pamântul ce mustea de apa. Aşa el a descoperit izvoarele Daseinului, adica a participarii acum la construirea destinului universal al fiintei. Tot aşa, colindând, dar mergând pe urmele magului calator prin stele (şi asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiintarii acum, acelea care echilibreaza setea veşniciei de temporalitate (şi spatielitate) şi a temporalitatii (şi a spatielitatii) de veşnicie. Acele izvoare fac posibila naşterea lumii din „goluri” şi, prin „undele de timp”, dispar iar şi iar, fara urma, „în stingerea eterna” (ce formula geniala a tertului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mureşanu”). Aşa de înalt, universal şi mândru este neamul românesc în comparatie cu cea mai filosofica natiune moderna a lumii.
Iar ei topaie cu dive dezgolite şi barbati fardati – pe la televiziuni româneşti –  peste fagaşul sacru al Caluşarilor sau al doinei pure (vezi şi „Cine iubeşte şi lasa”, cântata de Maria Tanase), aşa de parca Eminescu nu a scris „Memento mori”, de parca nu exista Voronetul şi Hurezii, de parca toti stâlpii caselor româneşti nu încânta, împreuna cu Brâncuşi, oameni de pe toate continentele. În aceasta lume a suicidului global („Doar un zeu ne mai poate salva!”, spunea în 1967 acelaşi Heidegger), dantul lor este cu certitudine ospat în vreme de ciuma. Şi totuşi „dulcea Românie”, adica adevarata Românie, creştina şi spirituala (şi geto-dacica) îşi tese anume aici şi acum, în spatiul ei de geneza şi fiintare, spre binele spiritual al întregii lumi, drumul sau spre stele. Faptul ca acest drum nu este scos în primplanul mass media de mucava sau al neghiobului discurs politic, ci este tainuit în ascunderea schitului (aşa cum arata în numarul din ianuarie al „Convorbirilor literare” profesorul ieşean Petru Ursache) demonstreaza cât de magnifica este aceasta lucrare şi cât de fantastic „netemerea de moarte” şi „rezidirea altarului sacru” lucreaza pentru neamul românesc şi în noile conditii ale lumii şi Cosmosului. Doina, Caluşarii sau Eminescu, expresii arhetipale ale acestei lucrari, reprezinta dulcele ontologic al fiintarii noastre, româneşti, pe harta schimbatoare a lumii. Enescu, Brâncuşi sau Blaga îl onoreaza cu cinste. La 24 ianuarie este frumos ca toata natia româneasca sa se mândreasca simplu ca şi Basarabia, macar prin Alexandru Hâjdau, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulceşte acest dulce al României fara a fi pretins vreodata alta medalie decât sacrificiul pe altarul patriei.

(Articol scris in ianuarie 2008)

NOI METODE DE MANIPULARE MARCA MASS-MEDIA

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2010

Simona BOTEZAN:

 

SAU

CUM MAI MINŢIM POPORUL CU TELEVIZORUL

 

A devenit un obicei pentru mass-media din România să manipuleze opinia publică, să deformeze adevărul, să exagereze grosolan în privinţa realizărilor unor artişti români peste hotare. Publicarea unor informaţii eronate, neverificate, fără a respecta deontologia profesională şi normele etice ale profesiei de jurnalist, este o caracteristică pregnantă a majorităţii publicaţiilor din România. Tot mai des, în ziarele româneşti apar articole în care unii artişti români sunt prezentaţi drept mari vedete internaţionale, iar realizările lor profesionale din Occident sunt, invariabil, răsunătoare, exagerate grosolan; sunt prezentate cititorilor fără o documentare solidă. În acelaşi fel, ştirile televizate şi show-urile TV dezinformează, şochează, oripilează şi depăşesc orice limită a bunului simţ, doar de dragul rating-ului.

Situaţia actuală a mass-mediei din România reflectă degradarea sinistră a societăţii româneşti. Dispar ziariştii valoroşi şi cultura, iar locul lor este luat de tot felul de repetenţi la limba română, care intoxică publicul cu subiecte puerile, violente sau pornografice, cu manele, piţipoance şi mitocănii care aduc rating (şi, implicit, bani) trusturilor media. Unde sunt jurnaliştii României? S-au retras? Au decedat? Au emigrat? Cum este posibil să primească cineva bani pentru asemenea elucubraţii? Iată câteva exemple strigătoare la cer:

Monica Columbeanu locuieşte într-un bloc din Los Angeles şi trăieşte visul American este ideea de baza a unui articol publicat de Petre Dobrescu în ziarul „Libertatea” din 21 noiembrie 2010. Articolul ne prezintă, în stil bombastic, exclusiv blocul în care locuieşte Monica Columbeanu în Los Angeles: „Moni locuieşte în Beverly Hills, într-un apartament pentru care plăteşte lunar 1.400 de dolari. […] Crescent Drive, strada pe care se află apartamentul, este chiar la baza muntelui pe care e scris numele celebrului Hollywood, iar şoseaua, care e mărginită de o parte şi de alta de palmieri, duce la Sunset Boulevard şi la Santa Monica Boulevard, acolo unde locuiesc majoritatea vedetelor internaţionale”. Autorul omite voit (sau nu ştie) că, după aspectul blocului prezentat în fotografiile care însoţesc articolul, şi după preţul vehiculat, orice român din SUA înţelege că Moni împarte apartamentul cu gândacii. Petre Dobrescu transmite însă cititorilor propria sa impresie ştiintifico-fantastică, vorbindu-ne despre piscina şi jacuzzi-ul de la bloc, perfect normale în orice complex de apartamente din SUA, iar următoarea afirmaţie frizează penibilul: „De aici, Moni e pe cale să dea lovitura în lumea modei, luna viitoare ea urmând să semneze un contract cu celebra agenţie Elite”.

 

Autorul articolului susţine că blocul se află într-un cartier de lux din Los Angeles, 1.400$/lună reprezintă o sumă notabilă pentru o chirie în oraşul îngerilor, iar Moni „trăieşte visul American”. Inepţiile debitate cu nonşalanţă de dl. Petre Dobrescu denotă că acesta n-a fost niciodată în SUA, nu s-a informat deloc în legătură cu piaţa imobiliară din SUA, habar nu are care sunt dotările minime ale ansamblurilor de apartamente din SUA (piscine, jacuzzi, zone etc.) şi a lipsit de la lecţia de geografie din gimnaziu, în care trebuia să înveţe că în California cresc palmieri.

Zilnic, zeci sau sute de fete din lumea întreagă ajung în Los Angeles cu speranţa că Hollywood-ul şi agenţiile de modeling le vor primi cu braţele deschise şi le vor transforma în mari vedete internaţionale. Majoritatea trăiesc în apartamente mizere, bat zadarnic, în Los Angeles, la uşile studiourilor şi agenţiilor de modeling din SUA, fac pe chelneriţele sau prestează munci necalificate, cu 4-6$/oră, în aşteptarea norocului, a marii şanse, care nu va veni niciodată. Majoritatea nu vor ajunge pe coperta unei reviste de modă, în prima pagină a unui ziar american de mare tiraj, în rolul principal al unei pelicule hollywoodiene sau VIP la ştirile CNN şi Fox News.

Manipulaţi de mass-media din România, românii din ţară îşi imaginează că vedetele noastre, imediat ce ajung în Los Angeles, rup gura târgului. Pentru americanii din Los Angeles, Moni Columbeanu nu reprezintă nimic, majoritatea dintre ei nici măcar nu ştiu că România este o ţară europeană şi nici nu-i interesează! Americanii din Los Angeles habar nu au despre existenţa divei de la Izvorani sau a altor visătoare din Europa de Est. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu actorii sau cântăreţii români, care speră să reediteze succesele din România pe pământul făgăduinţei. Este o adevărată realizare pentru ei dacă primesc un contract de cântăreţi în restaurante sau o reclamă difuzată de un post TV cu audienţă naţională.

Inna, o cântăreaţă din România, a ajuns pe locul întâi în topul Billboard – este un alt exemplu de manipulare ordinară, lansată de PRO TV, în 2010. Concepută ca o ştire bombă, televiziunea lui Sârbu anunţă că Inna, o cântăreaţă din România, „e pe primul loc în topul Billboard din SUA la secţiunea hot dance airplay”. Fără pic de discernământ, o mulţime de ziare din România au preluat ştirea fără să o verifice şi au scris despre presupusa mare performanţă a Innei. Ştirea, dacă ar fi fost adevărată, ar fi trebuit să ne crească stima de sine, în calitate de conaţionali. Din nefericire, informaţia era falsă, iar papagalii din presa scrisa, au preluat-o şi au difuzat-o cu frenezie, probabil intenţionat, în scop publicitar.

Performanţă unică pentru un artist român. Radiourile din Statele Unite o clasează pe Inna pe primul loc în cel mai popular top muzical din lume, Billboard. Calea spre adevăratul succes se deschide astfel pentru cântăreaţa de 22 de ani care se declară extrem de fericită” – anunţă PRO TV, profitând de naivitatea românilor şi manipulând opinia publică. Clasamentul prestigiosului top American Billboard se bazează pe vânzări. Niciun artist român nu a reuşit să vândă 108 milioane de albume, ca Michael Jackson, unul dintre cântăreţii care au dominat topul Billboard. Pink Floyd, Beatles, Rolling Stones sau Eagles, au vândut câte 30-40 de milioane de albume, înainte de a ocupa prima poziţie a acestui top. Cui a vândut Inna 40 de milioane de albume cu piesa ei de rezistenţă „Hot”? Are, cumva, fiecare român acasă câte două CD-uri cu acest album?

În momentul în care PRO TV a difuzat ştirea SF, exista o oarecare Inna Mazel, pe un site numit billboard.biz, într-un sondaj Dance Airplay, cu un album lansat, în 1996, când Inna noastră din Mangalia era, probabil, elevă la şcoala generală. Inna Mazel este o cântăreaţă din Polonia, iar rezultatele topului billboard.biz nu sunt oficiale şi nu au nicio legătură cu topul oficial American Billboard.com Oricine deţine un PC şi o conexiune la Internet poate verifica aceste informaţii. La o căutare simplă „Inna Hot”, pe site-ul official Billboard, apare rezultatul „no matches found” (adică niciun rezultat).

Exista o nominalizare a cântăreţei poloneze Inna Mezel, în topul Billboard „Hot 100”, şi o fotografie a acestei artiste. Este vorba despre o persoană în jur de 40 de ani, care are înscrise pe site două albume: Mazel (august 1996 Traumton) http://new.music.yahoo.com/inna/albums/mazel–10678 şi Hot Polska Cena, al cărei producător este Wolfgang Loos. Despre aceste albume nominalizate pe site-ul oficial Billboard scrie „this album has never charted” adică „acest album nu a fost niciodată clasat”.

 

Pentru edificare, accesaţi o altă pagină Billboard, cu o vedetă consacrată, de exemplu pagina cântăreţei Miley Cirus, alias Hannah Montana, care este situată pe poziţia 10, în topul Billboard „Hot 100”. Miley are 18 ani, este un superstar şi un brand, în America. Piesele ei „Is The Climb” şi „Party în the USA” se difuzează zilnic la posturile radio din SUA, iar în magazine există raioane întregi cu mărfuri şi suveniruri marca Disney & Hannah Montana. O ultimă observaţie, pentru publicul din România, este că posturile de radio americane difuzează, în proporţie de 99%, muzică americană, foarte rar o melodie intrerpretată de un cântăreţ britanic sau canadian şi extrem de rar melodii din Europa, sau interpretate într-o altă limbă decât engleza. Despre felul în care cântă şi vorbeşte Inna în engleză, prefer să se pronunţe alţii. Este suficient să căutaţi pe youtube interviurile ei în engleză. Americanii nu ştiu cine este Inna, din ce ţară provine, iar dacă melodia ei „Hot” se difuzează, cumva, prin cluburile americane, presa română ar trebui să precizeze că vineri seara, în principiu, cluburile din SUA sunt pline de oameni care beau până se îmbată, se droghează, se bat, iar clubul se închide când vine poliţia şi-i arestează.

 

Cum ajung şi unde ţin spectacole VIP-urile din România când vin în turneu în SUA? Adesea apar la posturile TV din România cântăreţi şi actori consacraţi care declară că au fost sau urmează să plece într-un „turneu” în SUA. Automat, telespectatorii înţeleg că ei vor concerta pe Broadway, la Metropolitan sau pe alte scene celebre din SUA, în faţa a zeci de mii de americani sau că vor turna filme la Hollywood, Universal Studio şi alte fantasme. Pentru că este o altă formă de manipulare prin intermediul mass-mediei româneşti, se impun următoarele precizări:

Cu mici excepţii (ex. Angela Gheorghiu, angajată a Operei Metropolitan din New York; Maia Morgenstern, care a jucat în câteva producţii hollywoodiene şi alţii, extrem de puţini), actorii şi cântăreţii români vin în SUA la invitaţia bisericilor româneşti, a unor fundaţii, organizaţii sau comunităţi ale românilor din SUA. Spectacolele se ţin în sălile sociale ale bisericilor româneşti (dacă ele există), în săli de spectacole închiriate de la licee, pe scene improvizate în parcuri şi pavilioane, sau chiar în garaje şi alte locuri improprii, închiriate de iniţiatorii manifestării. Evenimentele sunt picnicuri româneşti, Balul Mărţişorului, Ziua Naţională a României, Ziua Monarhiei, Ziua Femeii, Balul Strugurilor, Miss Diaspora şi altele. Publicul este format, în proporţie de 80-90%, din români care locuiesc în zonă şi din enoriaşii bisericii care a lansat invitaţia. Se întâmplă să participe prieteni ai românilor din comunitate, soţul/soţia unui român, care este de altă naţionalitate (câteodată, american).

În timp ce actorii şi cântăreţii români susţin spectacole în SUA, în acelaşi oraş mai există câteva zeci de evenimente similare, ale minorităţilor, şi concerte ale vedetelor americane. În afară de românii din comunitatea care a lansat invitaţia şi de câţiva cunoscuţi de-ai lor, nimeni altcineva nu ştie că artiştii din România se află în oraş şi nici nu-i interesează. Concertele nu sunt anunţate şi promovate prin afişe colorate lipite pe pereţii oraşului, pentru că acest gen de publicitate este interzis. Românii află despre spectacol prin e-mail, prin comunicate de presă trimise de Ambasada şi Consulatele României în SUA, prin anunţuri date în ziarele romano-americane şi prin preoţii/pastorii români, care anunţă la slujba de duminică şi pe site-ul bisericii, evenimentul artistic din zonă.

În anul 2010, au susţinut spectacole în SUA, în acest fel, Maria Ciobanu, Ionuţ Dolănescu, IRIS, Autentic, Raoul, Mirabela Dauer, Maria Dragomiroiu, Gheorghe Gheorghiu, actriţa Oltiţa Chirilă, actorul Doru Octavian Dumitru, o trupă de actori de la Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Nottara şi Teatrul de Stat din Bacău şi mulţi alţii.

Elena Băsescu şi-a cumpărat o casă de 90 de milioane de EURO la Paris – a fost un articol cu trei ingrediente de bază: gogoşi imobiliare, politicieni români corupţi şi jurnalişti corigenţi la matematică. Analizând articolul Simonei Fica, apărut pe site-ul Exploziv News la 30 mai 2010, cu titlul „900.000.000 EURO vila de pe RUE Perie Mazamet nr. 12, Paris. Proprietar în acte Elena Băsescu”, aflăm că:

Pe strada Périé Mazamet, la numărul 12, se află cea mai luxoasă vilă din zona Parisului, însăşi strada respectivă fiind una de «fiţe», unde doar bogătaşii lumii îşi pot permite să locuiască. Imobilul este o rarirate pe piaţa imobiliară franceză deoarece a aparţinut unor înalţi demnitari ai Franţei. O astfel de achiziţie, atât în Franţa, cât şi în mai toate ţările Europei Occidentale, necesită ani de muncă şi un credit ipotecar pentru care cineva ar plăti aproape toată viaţa. Şi totuşi, ea a fost cumpărată, cu PLATA INTEGRALĂ (90000000 euro!) – în preţul acesta intră şi două vile, mult mai mari, vecine cu prima (în care au fost cazaţi ofiţeri SPP din garda duduii prezidenţiale), de către Elena Băsescu! Interesant de aflat de unde a avut „fata lui tata” banii cu care a cumpărat superba casă. Mai mult ca sigur, această nedumerire se va adăuga celorlalte suspiciuni pe care opinia publică le are cu privire la prosperitatea familiei lui Traian Băsescu (Nota Redacţiei: informaţiile ne-au fost puse la dispoziţie, printr-un important om de afaceri francez, la rândul său europarlamentar, chiar de către reprezentantul agenţiei imobiliare pariziene prin care EBA şi-a achiziţionat bijuteria locativă de 90.000.000 euro, bani gheaţă!). De unde a avut banii, având în vedere că ilustrul său tată este bugetar cu un salariu de 4000 RON, mama este casnică, iar salariul său de europarlamentar – chiar dacă e consistent – nu i-ar ajunge nici să cumpere un perete al acestei vile? Probabil că din… Succesuri, nu?

Articolul a fost preluat a doua zi de un ziar local, care i-a schimbat titlul şi a tăiat din zerouri: „Elena Băsescu a cumpărat o vilă la Paris cu 900 mii de euro” Suma vehiculată în articolul iniţial (90 milioane Euro) reprezintă valoarea hotelului Ritz din Paris, evaluat la circa 100 milioane de EURO. Ca ordin de mărime, cu 900 milioane de EURO poţi cumpăra o companie petrolieră în Orientul Mijlociu sau jumătate din Palatul Versailles. Cu toate acestea, o mulţime de români comentează pe site-ul Simonei Fica, fără să observe că suma vehiculată este exorbitantă şi ireală. În al doilea rând, consultând site-urile imobiliare din Paris, sau contactând o agenţie imobiliară franceză, se poate verifica preţul de piaţă al unei proprietăţi similare, într-o zona de lux a Parisului. La o verificare amănunţită, reiese că adresa din articol nici nu există în Paris. Există o proprietate care seamănă cu descrierea din articol, la 620 de kilometri de Paris, şi o stradă Périé, în oraşul Mazanet din sudul Franţei, unde, la nr. 12, se află o agenţie imobiliară. Nici casa şi nici agenţia imobiliară nu aparţin Elenei Băsescu.

Simona BOTEZAN

Washinton DC SUA

decembrie 2010

MIRCEA CĂRTARESCU şi FRUMOASELE (lui) STRĂINE

Posted by Stefan Strajer On November - 17 - 2010

MIRCEA CĂRTARESCU şi FRUMOASELE (lui)  STRĂINE

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

MOTTO

„Pro captu lectoris, habent sua fata libelli” (Încăpute pe mâna cititorului, cărţile îşi au soarta lor)

 Un prieten mi-a  recomandat FRUMOASELE STRĂINE  de Mircea Cărtărescu, apărută la editura Humanitas în 2010. Nu puteam să-l refuz din doua motive: întâi, că îmi e prieten şi prietenul la nevoie se recunoaşte, al doilea, citeşte de zece ori mai mult ca mine fiind şi critic literar. Am citit, după care am înghiţit în sec, dar nu mi-a tăcut gura şi i-am spus unei Doamne ce am citit. Atât mi-a trebuit, că m-a şi rugat să-i scriu câteva pagini despre carte, în timp ce şi-a dus indexul perpendicular pe mijlocul  buzelor, semn care în  prietenia noastră înseamnă să tac şi sa-i îndeplinesc dorinţa. Execut.

Cititorule, vreau să te informez că, la ora actuală, în literatura română sunt câteva mii de scriitori în viaţă, dintre care câteva sute au scris peste zece volume până acum. În prima sută, se află şi Mircea Cărtărescu, fără să se deosebească cu nimic, absolut cu nimic din punct de vedere literar, faţă de ceilalţi nouăzeci şi nouă! Toata suta de scriitori are acelaşi nivel literar, dar numai Mircea Cărtărescu, dintre ei toţi, beneficiază de o reclamă ce i-a dus faima din Yukon până în Patagonia, să nu mai vorbim de faima lui în România şi Ţările Secuieşti, unde, deja, a ajuns în pragul Nobelului pentru literatură, totul e să-l treacă. Succes!!

Pe vremea când Terentianus Maurus a scris maxima pusă drept motto, cândva de mult, soarta cărţilor era, într-adevăr, în mâna cititorilor. Timpurile acelea au apus de mult, de mult de tot, de când a apărut mass media ce trăieşte din reclame necinstite, de au ajuns să vândă frigidere la eschimoşi şi pantaloni de schi la boşimani. În România au apărut reclame mai mari, de fals cult, de exemplu Elena Ceausescu savanta de renume mondial, la fel renume mondial de cărturar are şi Roman Patapievici. Şi parcă nu ar fi fost destul, au apărut şi criticii lefegii şi pomanagii, ca Nicolae Manolescu şi Alex Ştefanescu ce pompează vorbe goale în câţiva scriitori de nu-i mai recunoşti de gonflaţi ce sunt, în Nobelaţi nu altceva. Soarta cărţilor nu mai este în mâna cititorilor, care de altfel s-au împuţinat la fel ca speciile pe cale de dispariţie, ci în mâna  afaceriştilor, o specie ce se înmulţeşte prin sciziparitate odată  la fiecare 24 de ore.

Am fost întrebat de ce volumul se intitulează FRUMOASELE STRAINE şi nu am ştiut, dar nu mă puteam face de râs fiindcă spusesem că l-am citit, aşa că am zis: e un cârlig de prins cititori, carora auzind de frumoase şi străine, le vine în cap altă carte cu femei şi cu futelniţă scrisă tot de Mircea  Cărtarescu, care lor le-a plăcut. Eu, cititorul, am dat peste trei povestiri care iniţial au fost publicate în alte reviste. La început MC face o aluzie de bucureştean isteţ „interzis celor fără simţul umorului”, eu totuşi am citit-o pe ascuns, să nu mă prindă că îmi lipseşte acest simţ, pe care îl au numai cei cu high IQ. Încă nu-mi dau seama daca şi MC e printre ei.

Prima povestire: ANTRAX o ficţiune reuşită, plecata de la o manipulare din mass media americana. În urma cu nişte ani, s-a făcut vâlvă şi zarvă că nişte ordinari de terorişti necunoscuţi trimeteau, prin poşta, bravilor politicieni americani, de pe malurile Potomac-ului, spori de antrax să-i extermine! Toată America a fost în alertă – panică – alertă – panică, ca până la urmă, să se dovedească că fost o altă falsă alarmă a bine plătitelor servicii de dezinformare publică tocmai de pe malurile Potomac-ului. Ce coincidenţă cu teroriştii ăştia, domnule!! Toată  „afacerea dălac” s-a stins în restul lumii, numai Mircea Cărtărescu, de pe malurile Dâmboviţei, rămânând  singurul din lume ameninţat cu această armă bacteriologică ucigătoare de cabaline şi bovidee. Dar, probabil şi de pretendenţi la Premiul Nobel pentru literatură, pentru ca s-a trezit cu un plic suspect, care lui i-a mirosit a bubă neagra de cum l-a primit, precis trimis de la un confrate de condei invidios pe orbitor. Povestirea pleacă de la o idee fictivă şi ajunge în realitatea mediului bucureştean, în colimator fiind poliţia cu nepăsătorii ei poliţişti la solicitările urgente ale cetăţeanului MC, care vrea să-i alerteze asupra bombei  bacteriologice ce poate ucide instantaneu, şi dintr-odată, nu numai pe autorul orbitorului dar si pe cititorii lui. Povestitorul, MC, se pune în mijlocul acţiunii, a personajelor, în centrul centrului şi deasupra tuturor, nici nu se putea altfel, drept clarvăzătorul salvării, în timp ce restul lumii bucureştene doarme cum apucă, în cizme, sau pe unde apucă. Finalul povestirii ne ia o piatră de pe inimă, nu se găsesc spori de antrax în plicul suspect, doar un închipuit de artist din Copenhaga i-a trimis un CV lui MC încheiat cu „Fuck the rest, I’m  the best” şi oferta să-i facă un portret pentru o sută de euro! Ce nu face MC pentru imaginea lui la Copenhaga, aşa că i-a trimis suta de euro. Sfârşit.  

A doua poveste: FRUMOASELE STRĂINE cu un subtitlul‚ „Cum am fost un autor de duzină”. Orice cititor, cât de cât familiarizat cu personalitatea lui MC, realizează ce vrea să spună acest subtitlu: el marele Cărtărescu amestecat într-o duzină, când, de fapt ar fi trebuit ambalat separat, în staniol imperial şi trimis cu special delivery în Franţa, că deh, acolo, este cartierul frumoaselor străine dornice să asculte poezia cărtărească, recitată live de însuşi Cărtărescu. La ora actuală în MUE (Marea Uniune Europeană) sunt multe acţiuni de reciprocitate în cadrul schimburilor culturale. Astfel poeţii francezi vin în România să ne recite cultura lor şi ai noştri se duc la ei să facă la fel. E foarte bine, ne luminăm reciproc fiecare poet arzând gazul lui! Cu această ocazie MC şi-a scris impresiile de itinerar împănate cu tot felul de divagaţii să iasă  călătoria duzinei romaneşti mai colorată pentru a ţine cititorul treaz. Facil, comun şi bravo lui.

Nu ştiu dacă alţi cititori au găsit frumoasele străine, eu le-am scăpat fiindcă vânam altceva. Pentru început am reţinut că recunoaşte ca are două trăsături de caracter: zgârcenia şi lăudăroşenia. Pe acestea le ştim, nu mai trebuiau şi scrise, pentru că a dat apa la moara răilor să se întrebe dacă mai are şi alte trăsături de caracter. Mai încolo, MC îi plagiază pe ţiganii aceia, care au mâncat lebedele din Viena, după care şi-au ţâţăit cariile dentare ce se umpluseră şi ele cu carne de lebădă, au râgăit, s-au bătut pe burtă şi au zis Ce mişto oraş e Viena (vezi pagina 72) în care îl bate gândul să se mute, fiindcă nu mai are rost să trăiască în Bucureşti în poluare şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator, într-un oraş urât şi ruinat. Sigur că e liber să se stabilească unde vrea, dar are conştiinţa împăcata că în douăzeci de ani a încercat ceva ca Bucureştiul să arate în viitor ca Viena sau doar a dus, şi el, trena lui Băsescu, pentru care a primit o decoraţie? Oricum nu e fitecine, e un membru marcant al unei duzine de prestigiu poetic. Păi, dacă MC, căruia  mass media îi este ca propriu lui lighean de spălat pe picioare nu devine un avangardist al societăţii ce să mai aşteptăm de la concetăţenii isterici, care nu ajung nici pe treptele de la intrare a mass media. Aiurea MC, pe el îl frige grija cum l-a depăşit un poet din Congo cu poezia „Fucking dragon-fly”. Dar când e vorba de criticat tot ce e romanesc nu-l întrece decât Roman Patapievici şi este la egalitate cu Andrei Pleşu, citiţi la pagina 95, pentru el ROMÂNIA este doar Romanica, frumos, aşa îi spun şi istericii săi concetăţeni. Iar mai în josul paginii persiflează ca un ordinar de duzină toată tradiţia românească, pe care el, dintr-un cartier bucureştean mărginaş, nu avea cum să o perceapă. Dar şi mai  trist este că umblă de pomana prin străinătăţi şi nu realizează cât ţin la tradiţia lor ceilalţi europeni. Micuţul Cărtărescu, nu ca înălţime, căruia îi lipsesc toate dimensiunile unei adevărate personalităţi, e un snobuleţ ce scrie versuri şi proză roză cu frumoase şi futelniţe.

La Paris, este cazat la un hotel „cochet” – suntem la Paris, ce mama naibii. Şi primul cu care se întâlneşte este colegul său George Crăciun, care după MC ar fi scris Pupa  Russa, dar când vezi coperta romanului afli că autorul e Gheorghe Crăciun. Nici o problemă, io îs cârcotaş, iar domnului coleg putea să-i spună şi Ilie Crăciun, ce mama naibii, doar au fost colegi. Apoi este invitat la o petrecere romanească de patru sute de persoane, unde se vede cu unul cu altul, îşi aduce aminte de una de alta printre care şi de Andrei Codrescu unul din idolii mei poetici. Ooauu, dacă ăsta i-a fost idol, a spus tot ce nu pricepeam noi, unii, până acum la persona poetului MC. Nu mă amestec la poezie, nu mă pricep, iar de idol am citit numai poezia Măgar Virgin.  În rest, la Paris, MC nu-şi mai aminteşte de nici-un cărturar roman, artist roman, patriot roman, care să fi trăit pe acolo să fi făcut ceva pentru ţara lui natală, deşi bate în lung şi lat Parisul. Gol, vid, neant romanesc la Paris. Nici chiar aşa, uite scrie câteva rânduri despre dadaistul Tzara din Moineşti  şi  câteva pagini despre Dumitru Ţepeneag cum i-a pus lui beţe în roate să nu ajungă într-o emisiune la  Radio France Internationale. Ce neam prost acest Dumitru Ţepeneag, dar ce pierdere pentru auditorul francez să nu-l audă pe MC!! Nici nu-mi vine să mai comentez trauma poetului din duzină, nici cât au pierdut francezii.

Au fost purtaţi şi prin alte oraşe franceze să-şi recite versurile lor, care au uns la inimă auditoriul atât de variat  format din eleve, pensionari sau locatari ai unor instituţii speciale. Ei bine, în Franţa ca în Franţa, dar pe  MC îl irită, tot timpul şi o repetă mereu specificul nostru naţional: „să ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc” (pag174). Alo, Domnul Premiu Nobel pentru literatură, eşti grobian şi ignorant! Grobian fiindcă asta exibezi şi ignorant pentru ca din trecutul nostru ciobănesc putem avea cel mult particularităţi atavice, nu organice, ciobanii noştri nu au avut organe atavice, gândeşte-te numai la Bucur, în a cărui stâna stai sau coboară câteva  generaţii în propria ta familie şi ai să dai peste ciobani, îţi garantez. Sau întreab-o pe Ioana ce organe atavice au avut rădăcinile ei năsăudene. Nu tot înjosi neamul din care faci parte, ca nu eşti Roman Patapievici, de la care ai împrumutat, în acest volum şi cuvântul patibular folosit în mod antieuropean (pag. 85). Uşurel cu vorbele grele, pentru că ele pot deveni adevărate bumeranguri şi ai să te simţi rănit în amorul propriu când ţi se vor întoarce. Cele scrise la pagina 174 ţi se vor întoarce pe rând. Restul sunt pagini de jurnal de domnişoară bătrână, cu rare miniaturi de cuget şi umor. Mă mai opresc la pagina 216, întâi cu citatul: „Ce tristă e soarta scriitorilor romani: ciudăţenii nici măcar interesante, venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc”. Întâi, ruşine MC, că l-ai copiat, plagiat pe Roman Patapievici, ruşine că nu judeci corect cine a distrus identitatea poporului roman 40 de ani înainte de 1989 şi 20 de ani după, ruşine pentru că nu ai citit comparativ istoriile europenilor cu cea a romanilor (până şi Marx a citit mai mult istoria romanilor şi a înţeles-o corect, ne-a luat apărarea în Europa secolului XIX-lea mai mult, mai corect şi fervent decât voi elitele intelectuale, cărturarii şi boierii minţii de Dâmboviţa de azi). Păcat, nu te ajută IQ-ul sau nu-ţi da voie Roman Patapievici şi Traian Băsescu să înţelegi că România poate avea viitor, bineînţeles fără voi parveniţii şi poltronii de azi, care aţi lăsat poporul roman şi ţara pradă celor ce v-au pus în palma treizeci de arginţi. Iar ca întrebare, nu ţi se pare că pentru noi, cititori obişnuiţi, eşti repugnant când gândeşti şi scrii în limba română atât de murdar despre poporul neamului tău, al nostru, de la care aştepţi consacrare şi onoruri, dar îl dispreţuieşti cum numai străinii o mai fac. Ce ai făcut, practic, în 20 de ani de libertate scriitoricească pentru libertatea, emanciparea şi bunăstarea României?

Povestirea a treia BACOVIANA. Este despre invitaţia primită ca mare poet de Bucureşti, la o întâlnire cu scriitorimea provinciala, tocmai la Bacău, ce i se pare o utopie neagră (!?!). E alert scrisă, batjocoritor la tot ce i se întâmplă şi ofensator la adresa amfitrionilor săi. Foarte ofensator după mine, poate, vom afla şi părerea scriitorimii băcăuane după lectură. Am zis poate, fiindcă lucrurile s-au schimbat în mentalitatea scriitorimii de azi, chiar şi la Bacău. Dar atunci, amfitrionii l-au purtat noaptea cu un jeep prin locuri istorice, pe care oricum MC le detestă (vezi pag.272-273) pe la o curvă pe care el a refuzat-o; avea bube la gură, l-au purtat flămând tot timpul, iar întâlnirea literara a fost de fapt numai o bârfă la adresa celor ce lipseau de la întrunire. Gata, cartea are 15 mm grosime, lectura este de 298 pagini şi gata cu părerile mele de cititor comun. Pe dumneavoastră vă rog să aveţi părerile dumneavoastră  după lectură.

(Octombrie 2010)

PS. Coincidenţa; tocmai terminam cu părerile mele despre FRUMOASELE STRĂINE, când întâmplător am citit pe Internet articolul din COTIDIANUL din 13 octombrie 2010, care avea ca titlu “Mi-aş fi dorit să fac sex în trei”, declaraţia lui Mircea Cărtărescu la recenta sa întâlnire cu cititori din Slobozia!! Perplexitate, ilaritate, dezorientare, greaţă dar şi buluceală în faţă, unde a început să se formeze un rând de câte doi, de doi câte doi de acelaşi sex sau de sexe diferite al treilea fiind aşteptat Mircea Cărtarescu, care şi-a dorit două lucruri în viaţa: sex în trei, indiferent ce fel de trei, şi premiul Nobel pentru sex, pardon pentru literatură. Bravo, Mircea Cărtarescu, 51 de ani, căsatorit cu copil, profesor, formator de opinie publică, ai scos sexul pe masa în loc să scoţi cărţi valoroase. “Poate în trei e mai bun decât de unul singur ca scriitor!’’ 

ADRIAN MARINO (1921 – 2005), “Viata unui om singur”

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2010

ADRIAN MARINO (1921 – 2005)

SIT TIBI TERA LEVIS (în româneasca noastră, cea de toate zilele, să-i  fie ţărâna uşoara)

 

Autor: Corneliu Florea

Şi tot latinii au mai zis: De mortuis nil nisi bene, adică despre morţi numai de bine. Omeneşte şi creştineşte aşa se spune, dar în realitate e cu totul şi cu totul altfel: noi, pământenii nu-i uităm şi nu-i iertam nici în mormânt, îi ponegrim şi profanăm, iar dacă ar fi să ne luam după cele creştineşti pe lumea cealaltă se lasă, din greu, cu judecata de apoi, care nu miroase a bine pentru foarte mulţi. Prin urmare unele zicem, altele ni-s faptele! Asta o ştiu de la Baciu Iulius din Piatra Fântânele, ţăran mai înţelept decât o grămadă  de domni la un loc. 

Anul acesta – 2010 – fiind în România am avut, pentru prima data în viaţa, şansa să aflu şi viceversa, adică ce zice un mort despre vii. Această posibilitate ne-a oferit-o nouă, celor încă în viaţă, Adrian Marino, care ne-a luat-o înainte, lăsând în urma lui sute şi sute de pagini despre foştii lui concetăţeni scriitori, condeieri şi grafomani, mari şi mici, de pretutindeni dar, care trebuiau să fie publicate numai la cinci ani de la moarte sa. Clauză testamentară respectată. Astfel a apărut la Editura Polirom, frumos editat şi bine piperat, volumul de peste 500 de pagini VIAŢA UNUI OM SINGUR a lui Adrian Marino, cunoscut critic, istoric şi teoretician literar. Odată apărut, cohorta scriitoricească bucureşteană s-a declanşat în toată forţa şi viziunea ei între osanale şi bălăcăreală. Gaz pe focul dezbaterilor l-a pus un fragment din volum, în care Adrian Marino îl execută, de la el din mormânt pe viul, foarte viul Mircea Dinescu de la CNSAS. Acest poet, disident de pe vremea când era numai şoim al patriei, pripit din fire şi buruienos la gură a adus, de unde o fi adus, şi el ca şi alţii, dovezi din care reieşea ca mortul a fost informator de securitate şi probabil aşa a rămas şi pe lumea cealaltă. Incendiu total!! Stau, citesc şi privesc cum pompierii lui Marino încearcă să dreagă imaginea omului singuratic în timp ce, de pe partea cealaltă a focului, cei despre care Marino nu a scris de bine înainte de-a trece în lumea umbrelor, dau cu sticle de cocktail  Molotov. Mă rog, sui iuris!! Plus alte comentarii gonflate dar sterile făcute de necunoscătorii  realităţilor din trecut şi mulţi alţi privitori pasivi, ce par doar curioşi, dar care ştiu destule.

Da, Adrian Marino, ţărănist din tinereţe, a făcut închisoare politică opt ani şi a avut domiciliu forţat şase ani în Bărăgan, la Lăteşti. Fără îndoială e un palmares temeinic din acele timpuri. Dar din 1965 a avut drept să scrie şi publice, apoi în 1969 a fost reabilitat politic şi i s-a dat  permis nelimitat să facă navetă în occidentul european,  precum ţăranilor navetişti, de la ei din sat până pe platformele industriale judeţene ale construcţiilor epocii de aur. Acest fapt a ridicat suspiciuni de tot felul şi în cazul Marino. De ce pun şi eu gaz pe foc? Pentru că, între 1970 şi 1990 toţi aceşti navetişti în occident erau automat ştiuţi drept colaboratori ai securităţii, afirm aceasta pentru că din 1980 am citit şi am scris la presa exilului, mai precis, pentru cei ce vor să verifice, la Cuvântul Romanesc din Canada şi Curentul lui Pamfil Şeicaru ce apărea la München, eram de asemenea în contact epistolar cu multe  personalităţi din Europa occidentala şi Nord America. Aşa am fost io la timpul trecut. La timpul prezent, las noua generaţie de ziarişti post decembrişti cu masterate in jurnalistică şi scriitorimei înregimentată la uniunea lui Nicolaie Manolescu, să se întrebe de ce Marino făcea naveta în interes de serviciu în occident, iar alţii  nu aveau drept nici să publice?      

Acum, în 2010 mă delectează citirea cărţii sale şi a diferitelor comentarii despre originalitatea  lui de-a beşteli post mortem viii rămaşi în urma lui, dând dovadă că a fost un poltron incapabil să se confrunte cu ei direct în timpul vieţii. Acum, pitit pe undeva prin lumea umbrelor, se crede la adăpost şi-i ocărăşte şi înjoseşte pe toţi cei pe care i-a cunoscut sau citit şi nu i-au plăcut şi/sau nu i-au făcut pe plac. Ascultaţi, telegrafic redat, o parte din ceea ce a adunat Aurelian Giugal în articolul său “De ce atâta venin şi trivialitate?”, publicat în Revista Cultura: o catastrofă – impertinenţa unui oarecare – obscur profesoraş – mediocri inculţi – lichea – arivist feroce – gangsteri provinciali – pseudo publicişti  – derbedei pursânge  – pseudo scriitorul care vine de la coada vacii – o mare mediocritate – un carierist – un parvenit – un intelectual de prima generaţie – tip odios – agresivi, obraznici şi aroganţi  –  uluitor de agresiv şi vulgar – moralist cu lipsă la cântar – un personaj rural, primitiv – prototip de proaspăt urbanizat –  personaje primitive, agresive cu fruntea îngustă – sinistru şovin – farsor ipocrit – violent, grobian, cu fizionomie de killer – carierişti megalomani puşi pe căpătuiala –  mărunt golănaş de periferie – suburban – incult – obraznic – psihopat senil –  şi autorul articolului ne precizează că asemenea limbaj regăsim la tot pasul în memoriile postume ale lui Adrian Marino. Citiţi ce şi cum a scris un mare critic şi teoretician literar român!! Oare, cum se numesc în psihiatrie cei ce au o impresie foarte buna numai despre ei şi detestabilă faţa de toţi ceilalţi consideraţi inferiori şi malformaţi cel puţin neuropsihic? Parafrenie!! Nu mai are importanţă, în lumea umbrelor unde se află Adrian Marino probabil ca nu e nevoie de discernământ dacă nu te-ai dus cu el. Şi despre  morţi numai de bine!

Dar ei despre noi? De exemplu, iată ce părere are, din eternul său mormânt, Adrian Marino despre cei din exilul romanesc, pe care i-a vizitat, cercetat, studiat şi încondeiat fiind şi lefegiu condeier în timpul vieţii. Cel mai mult a fost la Paris şi la München.

Să vedem cum i-a văzut pe românii din străinătate citind capitolul “Exilul şi emigraţia” (între paginile 174 şi 197), pentru dumneavoastră spicuiesc. În introducerea capitolului vorbeşte despre drama “deplasaţilor” şi ajunge la concluzia că nu a cunoscut nici român “exilat” echilibrat (ghilimelele îi aparţin). Apoi vorbeşte despre “disidenţii de Beaujolais”, foşti şi actuali securişti, membri de partid, colaboratori la Scânteia deveniţi peste noapte rezistenţi, anticomunişti şi teribil de vigilenţi. Asta îmi aminteşte de ciobul care râde de hârb. Antipatici îi erau legionarii, antisemiţii şi rasiştii. Foarte frumos, de ce nu le-a spus-o atunci în faţă, poate mai afla câte ceva. O altă concluzie a decedatului este că exilul românesc a ratat să îmbrăţişeze şi să cultive ideea federalistă, paneuropeană. Şi se lamentează, e dezamăgit mortal, uitând cadrul european al cortinei de fier şi al războiului rece până în 1990, în care se afla acel exil românesc, pe care el îl vede etnicist, naţionalist, tradiţionalist. Dar britanicii, ruşii şi evreii oare cum sunt? Nu are importanţă pe lumea cealaltă şi concluzia defunctului pentru românii exilaţi este Rataţi din toată lumea, uniţi-vă!! Ce spiritual, păcat că a ajuns în lumea spiritelor, dezunindu-se de ei!!

Să-i trecem în revistă şi pe unii din cei pe care-i nominalizează în acest capitol. Despre Mircea Eliade spune că, prima întrebare care i-a pus-o a fost cine a mai scris despre mine? După care i-a declarat, fără jenă, că  România nu mă interesează decât dacă sunt publicat. Pe el îl interesau doar afirmarea si publicitatea strict personală. În plus, aflăm că Mircea Eliade nu avea nici o educaţie şi sensibilitate artistică. E.M.Cioran i-a spus, între altele, aproape radios, cum cinci savanţi francezi, într-o emisiune TV pur şi simplu au desfiinţat Istoria credinţelor si ideile religioase a lui Mircea Eliade – de sus din neant, fiind acum e mai in temă -, scrie că  istoria lui Eliade are lacune şi erori. S-a documentat la faţa locului. Am cunoscut şi alte forme de servilism, insistenţe umilitoare, telefoane disperate, tot felul de manevre “relaţioniste” şi direct s-a referit la Pavel Chihaia, căruia i-a fost util dar m-a uitat. Ingratitudinea viilor. I.P. Culianu, un supralicitat, este de fapt un subprodus, în esenţă, a lui Mircea Eliade şi despre a cărui execuţie scrie că este rituală, sacralizată, de tip legionar, care i-a conferit postum, dimensiuni mitice. Ştie tot, ştie tot şi în plus bagă mâna în foc că securitatea nu ar fi făcut aşa ceva. Acum, fiind unde se află, nu era indicat să vorbesc de mâna în foc, fiindcă e ca şi cum ai vorbi de funie unde nu trebuie! Lui Paul Goma, la început, îi recunoaşte meritele ideologice şi politice, rezistent anticomunist “arhetipic” (ghilimele-s ale autorului) după care întoarce foia, scriind despre el că are înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Mai adaugă lipsit de simţul realităţilor, extravagant maladiv, gafeur şi eronat, în derapaj patologic şi că după ce citea un text de Paul Goma simţeam nevoia instinctivă să mă spăl imediat pe mâini! Curat, curat răposatul s-a spălat pe mâini de Paul Goma şi a trecut mai departe la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre care de la început pune o întrebare: în ce calitate M.L. şi V.I. fac totuşi ordine în cultura şi literatura română? Tare proastă întrebare, se vede că vine de la un neînsufleţit incapabil de diferenţiere între a face ordine şi analiza culturii româneşti din acele vremuri, când Virgil Ierunca în Revista Limite prezenta Antologia Ruşinii, pentru care nu numai morţii nu-l iartă dar nici viii de azi metamorfozaţi în rezistenţi prin cultură. Pe două pagini îi toacă şi aflăm şi motivul: cei doi i-au ignorat opera şi l-au boicotat! Păi, bineînţeles că trebuiau tocaţi!! Un alt  exilat român de la Paris, care l-a evitat şi ignorat, a fost jurnalistul şi scriitorul de mare caracter Theodor Cazaban, deşi au fost colegi de facultate. Normal, Th. Cazaban era dintr-un alt aluat, acela ce dă personalităţi integre. Vă recomand cartea “Captiv în lumea liberă”, merită. Poetul Ştefan Baciu este de importanţă cu totul secundară pentru că nu i-a acordat un gest de reciprocitate. Am înţeles. Bujor Nedelcovici aflăm că trăieşte drama scriitorului român exilat: neafirmat, neintegrat şi neacceptat. Cât priveşte  Marie-France Ionesco este o biată licenţiată care şi-a permis să dea note şi interviuri în presa română. Ce îndrăzneală, să demitizeze extraordinara presă română postrevoluţionară, strigător la luna nouă! O altă biată, dar profesoară, pierdută într-un orăşel din Normandia, fiica Doinei Cornea, Ariadna Combes s-a dus la Cluj ca visiting profesor şi şi-a dat ifose, la fel şi Mihai Nasta, tot visiting profesor şi tot cu un singur s, la Cluj, pe lângă ifose era şi înţepat, superior şi irascibil!! Mai departe, scrie mult despre dramele lui Ion Negoiţescu cu iubiţii lui, care ori îl părăseau ori îl şantajau şi apoi despre pseudoistoria lui literară, total fantezistă, foarte personală  din care el, Adrian Marino, lipseşte cu desăvârşire, deşi i-a fost atât de intim, încât i-am dus şi mesaje la unii dintre foştii săi  iubiţi. Nu comentez, dar mă gândesc, cum pot şi e liber, oare în lumea în care se află Adrian Marino în ce stadiu au ajuns cu recunoaşterea drepturilor minorităţilor, de orice fel? Sunt convins că mult prea regretatul critic-cărturar să îndrepte ce-a mai rămas de aliniat la nivel euro-atlantic, altfel praf de critica literară se alege de cei ce ii stau in cale şi nu îl aplaudă, cu excepţia tartorilor mari. 

În acest capitol, “Exilul şi emigraţia”, printre personalităţile marcante ale românilor din străinătate, majoritatea pariziene, Adrian Marino m-a găsit şi pe mine, tocmai în vestul sălbatic al preriei canadiene şi m-a făcut cârpă de şters pe jos, într-un paragraf. Sui iuris! Dar, şi io am drepturile mele, chiar dacă sunt cel mai mic dintre pământeni, indiferent dacă sunt vulgar, insultător, agresiv şi l-am atăcat furibund pe marele critic literar. Dacă aşa a fost, a fost pentru că au existat nişte motive, cauze. Deşi mă voi opri la acest paragraf, întâi trebuie să notez că Adrian Marino, în urma intensei traume psihice din copilărie (vezi capitolul Primele represiuni) a rămas un mare complexat, cu o personalitate precară pe care nu s-a putut clădi un caracter integru, puternic, dar cu isteţime a mascat toate carenţele în spatele unei culturi absolut memorizate, discernământul înţelepciunii nici la senectute neatingându-l. Dovada lipsei de personalitate şi caracter este tocmai acest volum pe care l-a publicat intenţionat post mortem, fiindu-i frică, în viaţă, de riposta celor denigraţi şi terfeliţi de el, imaculatul şi sublimul singuratic. Drept care, şi paragraful lui referitor la mine îmi arată laşitatea şi drumul lui de la adevăr liber la mistificarea comandată. Întâi, despre laşitatea viului mort, fiindcă el trăia şi scria din pielea unui viitor cadavru, satisfăcut că io, Corneliu Florea nu pot să-l mai ating cu agresivitatea mea mârlănească la doi metri sub pământ. (Aproximativ o optime din cei pomeniţi în această carte sunt mârlani, printre care si un academician: H. Daicoviciu!). Nu, din contră, când voi merge la Cluj am să-i pun o lumânare la mormânt şi un mic anunţ: Aici zace un poltron! Pentru că nu a avut curajul să-mi spună în faţă ceea ce a lăsat să fie publicat postum. Ştia că nu e adevărat.

Şi acum, de la adevărul liber la mistificarea ce i s-a ordonat. În Jurnalul Literar numărul 38 – 39 din 1990, Adrian Marino, fără să ne cunoaştem, a scris, în rubrica sa Cronica Ideilor Literare, despre primul meu jurnal publicat, Jurnal de lagăr liber, o recenzie amănunţită, binevoitoare cu observaţii pertinente şi mici elogii. Am fost fericit, cine dracu n-ar fi, când un profesionist scrie frumos despre primul lui op !?!  I-am aflat identitatea şi adresa şi i-am mulţumit. Din 1990 am început să public în mica mea revistă de critică socială, Jurnal Liber, observaţii critice la adresa Revistei 22-GDS. Argumentat, e drept agresiv şi incisiv, am scris pamfletul “GDS sau Grupul Dresat de Sörös”, pe care, întâi şi întâi l-am trimis gedesiştilor să afle  direct de la sursă. Gedesiştii, din ciupercăria lui Sörös, au tăcut din profunda lor superioritate! Între timp, gedesiştilor  se alăturase şi Adrian Marino, pentru că dolarii soros nu aveau miros. Când, după un timp, i-am trimis lui Adrian Marino al doilea jurnal “Jurnal pe frunze de arţar”, gedesiştii au găsit prilejul revanşei şi a trimis împotriva mea cătana ardeleană, cu instrucţiuni precise. GDS-22  i-a pus la dispoziţie trei sferturi de pagină în numărul 31 din 1996 în care gedesistul voluntar, la ordin, a tras în mine din toate poziţiile. Am rezistat, dar ceea ce m-a surprins şi uluit a fost cât de obedient, de schimbător, cu o sută optzeci de grade, este Adrian Marino dacă noii săi stăpâni îi cer. Pe vremea aceea nu cunoşteam biografia şi profilul neuropsihic al criticului, nici nu ştiam că în critica literară românească se poate scrie despre o carte oricum: corect sau contrafăcut la comandă, din răzbunare, subiectiv, pe pile, pe bani, pe sex, pe ceas de mână sau patru rezervoare pline de benzină ori trei zile sejur la Sinaia. Cât despre fostul  versat critic, Adrian Marino, l-am simţit pe pielea mea că poate să scrie la comandă despre acelaşi autor elogios sau dezastruos. În cazul meu şi-a îndeplinit atât de bine misiunea primită încât, negreşit, a primit o decoraţie gds si o permisiune la Kolozsvar. Cine doreşte să verifice nu are decât să citească, cel puţin cele două cronici scrise de Adrian Marino despre jurnalele mele şi va avea dovada afirmaţiilor mele. Nu a fost corect, nu mi-a plăcut, dar ceea m-a izbit a fost ce poate face o mână de dolari dintr-un ditamai critic literar român. Şi i-am spus-o direct, deschis, desluşit. L-am şifonat atât de tare, încât a tăcut mormânt, dar s-a răzbunat pe revistele mele rupându-le (gest isteric, normal era doar să le arunce) şi a aşteptat, în singurătatea minţii sale, să dea colţul şi de după colţ să mă insulte, ca pe atâţia alţii în acest op.

Aşa îl văd eu pe fostul Adrian Marino, căruia îi doresc sănătate acolo unde se află.

(August 2010, Winnipeg, Canada)                                                                             

LA STÂNCA DISCORDIEI – GIBRALTAR

Posted by Stefan Strajer On August - 27 - 2010

LA  STÂNCA DISCORDIEI – GIBRALTAR

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg,Canada)

 

ÎMPREUNA  PRIN  LUMEA  CATOLICĂ. TOAMNA 1996

Winnipeg –  Toronto  cu Air Canada  2000 Km, pe o linie curbă

Toronto  – Paris  cu Air France vreo 9000 Km , pe intuneric

Paris  – Madrid  tot cu un Air France ceva mai mic,  plin de gintă latină

Frumoasă primire, plăcut grup turistic nord american. Multa sangrino, multa voie bună

Cu autocarul GLOBUS First Class Escorted Tour  prin Spania, jur împrejur.

Madrid – Segovia – Burgos – Victoria din Tara Bascilor = 460 Km

Prima oprire la Segovia pentru trei obiective. Alcazar adică fortăreaţă, masivă, impenetrabilă pe vremuri, acum un muzeu adormit. O grandioasă catedrală gotică.  Apeductul roman de două mii de ani, fără fisuri, de pe un deal pe altul, înălţat pe două rânduri de arcuri din piatra şi a funcţionat continuu până în secolul trecut. Impresionaţi de apeductul roman: Imperiul roman a cucerit să şi construiască, cel ruso-comunist să distrugă totul. Plecam. Oprim la Burgos, în faţa Arco de Santa Maria unic, plin de statui si turnuleţe, este o bijuterie arhitectonica medievală. Apoi Catedrala, şi mai gotică, a doua pe ziua de astăzi. Legendarul El Cid calare, în zborul victoriei e înfricoşător. Intram în Ţara Bascilor cu grijă. Oprim în Victoria, capitala. O urbe frumoasă, cu semne bilingve. Curată şi verde. Localnici paşnici, care nu dorm, visează …  

Victoria – Pamplona – Zaragoza (Saragossa) = 270 Km

Pamplona este internaţional cunoscută pentru Sanfermines, festivalul de voie bună de o săptămână, când taurii dezlănţuiţi aleargă pe o strada îngustă  luând în coarne pe toţi vitejii ce le stau în cale. Şi Hemingway a fost aici la festival, apoi a scris Fiesta. Pamplonezii au fost mândri şi i-au fost recunoscători cu un bust pe un soclu. Ne-am plimbat pe acea străduţă, am admirat clădiri frumoase din centru şi multitudinea statuilor din Piaţa Taurilor. La  Zaragoza  turul începe cu ce a mai rămas de la romani, apoi palatul maur Alfajeria, ce a încântat tot grupul. Şi  la urma, aţi ghicit, catedrala !! Basilica de Nuestra Senora del Pilar  o imensitate cu unsprezece cupole .

Zaragoza (Saragossa) – Montserrat – Barcelona (310 Km)

Plecam, stăruindu-ne in minte Alfajeria, nu am mai văzut un palat maur până acum. Montserat, aşa, un munte cu vârfuri ca dinţii unui joagăr gigant, cu o altă catedrală, cu o altă Marie, una neagră: La Moreneta despre care se spune că datează de la începuturile creştinismului, dar carbonul radioactiv dovedeşte ca e din Evul Mediu timpuriu. Oricum, mare pelerinaj, mare plus o nuntă. Coborâm la Barcelona, ne fascinează de la început. Am privit marea şi oraşul din citadela de pe Montjuic. Panoramă cu obeliscul lui Columb. Stadionul olimpic. Ne-am plimbat pe Rambas, unde dimineaţa se vând flori si ziare iar seara se cumpăra femei şi droguri. Am vizitat orasul vechi, ridicat pe cel maur care se aşezase pe forul roman. Catedrala, la fel ca toate catedralele Spaniei, este foarte catolică şi dominantă, aici au fost botezaţi amerindienii aduşi de Columb în 1493, după care au şi murit. Fără alte comentarii! Dar ceea ce domină pe toţi peregrinii este  Sagrada Familia a lui Gaudi, mai mult decât o altă mare catedrală, un impresionant monument de arta catolică! Se construieşte de o sută de ani şi când va fi gata, desăvârşită, va fi şi ultima …               

Barcelona – Taragona – Valencia  (370 Km)

În Barcelona am stat două zile, odată,  am vrea să stăm măcar o lună. Taragona port de pe vremea romanilor, pe aici au intrat legiunile romane în Iberia, cucerind-o. A mai rămas ruinele marelui amfiteatru roman. Atât şi mai departe. Valencia  romană, maură, spaniolă  o insulă într-o mare de portocali, cu catedrală aferentă, dar cu turnul rămas neterminat ! Merge şi aşa. După o catastrofală inundaţie a râului, care trecea prin oraş, locuitorii s-au înfuriat şi l-au scos în afară oraşului !! Asta ne-a impresionat enorm ! Albia râului au transformat-o în parcuri şi terenuri sportive. Ce oameni determinaţi. Am vizitat un muzeu unic in lume: Museo Artista Fallero– umorul pe pământ, sunt, aici, replicile statuilor ce li se dau foc anual, în Martie, când are loc marea sărbătoare a primăverii Fiesta las fallas, ce ţine o săptămână.   

            Valencia – Murcia  – Pasul Mora –  Granada  (550  Km)  

Rămâne în urma Valencia, drum lung. Murcia, doar catedrala. Urcam, şi în locul portocalilor apar terasele cu măslini. Pasul Mora, popas. Coborâm în Andaluzia, la Granada. Seara mergem la Capela regala – ataşata uriaşei catedrale, unde sunt îngropaţi regii catolici: Fernando şi Isabela. Ştim bine istoria anului 1492: învingerea maurilor, expulzarea evreilor, Columb peste Atlantic, începutul Inchiziţiei. Cel mai mare an catolic! A doua zi, o altă istorie a lumii: ALHAMBRA. Paradisul islamic pe pământ, pe o culme verde împrejmuită. În interior, islamicii au imaginat cam cum sunt palatele şi grădinile lui Alah … şi Alah s-a bucurat, pentru ca el le-a dat imaginaţia …

            Granada –  Costa del Sol – Torremolinos (165 Km) 

Costa de Sol, de la Malaga la Gibraltar, este o suită de largi plaje cu 300 de zile calde şi însorite. Între ele se află Torremolinos, un fost sat pescăresc, ce a devenit cea mai mare staţiune de pe litoralul iberian prin investiţia unui capital enorm, ce aduce un profit pe măsură. Petrecem o după masă plăcuta, plimbându-ne prin staţiune şi pe plajă. Seara, cinăm în doi pe balconul camerei noastre de la etajul zece, de unde marea şi plaja sunt la picioarele noastre, iar deasupra universul ne zâmbeşte şi face din cap, îngăduitor, tuturor celor de aici …  

Torremolinos –  GIBRALTAR  –  Seville (410 Km)

Şi dintr-odată ne-am înţepenit total. Pentru prima data în aceşti peste două mii de kilometri iberici, plus Ţara Bascilor, parcurşi până acum. Stăm de oră. Acest minunat tur care a decurs atât de confortabil, de interesant şi instructiv, intr-o atmosferă armonioasă de grup turistic plăcut, cu o directoare de tur ca un înger înţelept şi păzitor, s-a oprit. Stăm de o oră. Stăm la cea mai severă, dură şi rigidă frontieră europeană: trecerea pe stânca discordiei, în Gibraltar .   

Senora Covadonga Fernandez, directoarea turului, ingerul nostru păzitor, trimisă de Sfântul Cristofor patronul creştin al călătorilor, cu vocea ei de înger, cred că vă imaginaţi cum este o voce de înger,  începe să ne facă o pregătirea psihică. Gibraltarul mai  este încă un teritoriu britanic pentru poziţia sa strategică, şi acum aşteptam la frontieră controlul, care este foarte amănunţit, deci durează. Când ajungem acolo, noi, toţi coborâm din autocar numai cu paşapoartele în mână. Femeile au dreptul sa-şi ia poşetele iar bărbaţii doar portofele cu alte acte şi bani. Atât. Nu se fac glume sau comentarii. E de prisos, nul şi neavenit. Ei au dreptul să ceară să deschideţi poşeta sau potofelul. Autocarul va fi inspectat separat, eu şi şoferul sunt acolo, dacă sunt probleme se deschide o anchetă, care este o durere de cap şi o mare pierdere de timp. Sper că noi suntem în regulă. Aşteptam. Atât a trebuit şi comentariile, de tot felul, au şi început. A fost bine, pentru ca nu mai eram iritaţi de aşteptare, ştiam motivul  aveam subiect serios de dezbătut. Pentru unii aşa ceva era o mare noutate, neauzită până acum şi părerile lor au fost întinse între: e absurd, ca în blocul comunist, sau e ridicol, nu e nimeni în război cu UK  şi nelipsita nepăsare okey, it’s fun. Noi, Ica şi cu mine, ne-am adus aminte, cu gust amar, cum era în blocul comunist, dar am ales varianta să trecem cu indiferenţă peste acest episod de frontieră, aveam atâta experienţa încât nu mai conta. Ceea ce conta pentru noi, era că ne împlineam o veche dorinţă: să punem piciorul pe Stâncă, să vedem cum arată Gibraltarul, atât de auzit, citit şi visat.   

Se spune şi se scrie că, primii oamenii care au pus piciorul pe Stâncă, au fost îndepărtaţii noşti strămoşi de Neanderthal. Antropologii au găsit urmele lor în peşteră şi au tras concluzia că au locuit aici, pe Stâncă, aproximativ o sută de mii de ani. Apoi au dispărut şi au venit ceilalţi strămoşi, Cro-Magnon, mai apropiaţi, mai bine făcuţi. Alte zeci de mii de ani, până ce apare prima mărturie scrisă de la fenicieni. Grecii au fost cei ce au numit Coloanele lui Hercules cele două stânci, una africană şi alta europeană, ce  delimitează strâmtoarea dintre mare şi ocean. După greci, cartaginezii şi apoi romanii, care nu au loc de cartaginezi şi după războaiele punice îi termină pe cartaginezi, dominând ei Peninsula Iberică câteva secole. Cad şi romanii, vin vizigoţii, trec şi ei. Pentru următoarele şapte secole apar beduinii, islamici de vizavi, care numesc stânca Jabal Tariq, adică muntele lui Tariq, conducătorul lor, era deja AD 711. Din denumirea aceasta a derivat Gibraltar. Nu au făcut aproape nimic vreo trei sute de ani, erau doar nişte flotanţi aici în golful stâncii. Apoi a devenit o aşezare permanenta cu port, fortăreaţă care avea şi palatul aferent.

Moda  istorică în Evul Mediu era ca odată ce înflorea undeva o aşezare prosperă din manufacturi sau comerţ, clădind biserici şi palate, apăreau, ca din pământ, cuceritorii ei. De motive războinice omenirea nu a dus lipsă şi nu va duce lipsă! Legea negării negaţiei e valabilă şi aici: războiul vrea amor cu pacea şi pacea cochetează cu războiul ! Deci s-au bătut ce s-au bătut până ce creştinii au preluat controlul Stâncii, care e doar un marcaj, la capătul Mediteranei, înalt de 500 de metri, cu o suprafaţă de aproape şapte kilometri pătraţi, formând malul estic al unui golf. Atât tot, pardon, avea o fortăreaţa cu palat şi o peşteră enormă. Un Duce de Medina, devenit  proprietarul stâncii şi al golfului le vinde la conversos, adică evreilor convertiţi la creştinism. Târg pe bani şi daruri, după care vreo patru mii de conversos, din Cordoba şi Sevillia se mută în golf şi pe stâncă. La numai doi ani după târgul încheiat, creştinul Duce de Medina îi dă afară pe convertos, care, să nu uităm, să nu neglijăm, erau creştini cu acte în regulă, după ce fuseseră băgaţi în butoiul cu apă sfinţită şi botezaţi a la carta catolica. Degeaba, Inchiziţia aflase că sunt  conversos doar în acte, acasă rămăseseră ce au fost, iudaici!! Vremuri grele, vremuri schimbătoare, Gibraltarul trece sub stăpânirea regilor catolici – Fernando de Aragon şi Isabela de Castilia – sub care Inchiziţia este vigilentă la datorie şi apără cuceririle catolice de duşmanii islamici, iudaici şi protestanţi! Nu vi se par cunoscute asemenea timpuri? Noi le-am trăit sub o altă inchiziţie: securitatea comuniştilor evrei, ruşi, unguri şi la urmă s-au învăţat şi românii…

După ce Columb a descoperit India navigând spre apus s-a pornit marea întrecere a europenilor în a descoperi alte lumi ce erau luate în posesie, dominate, creştinate, exploatate. Această competiţie a avut nevoie de noi şi mai mari corăbii, de noi  şi mai mari flote de apărare a posesiunilor, bătându-se ca chioarele între ele!! Ce frumoasă este istoria  civilizaţiei europene, plină şi de bătălii navale. În  fruntea competiţiei s-au plasat spaniolii şi portughezii,  danezii şi olandezii, francezi şi englezii şi pe unde se întâlneau, pe valurile mărilor şi oceanelor trăgeau cu tunurile unii în alţi până se scufundau. Care pe care.  Pe la o mie şase sute flota daneză a venit tiptil la Gibraltar a prins flota spaniolă ancorată şi în timp ce corăbierii spanioli erau în taverne la petrecere le-au făcut flota zob şi au plecat victorioşi acasă. Asta ca fapt divers. După altă sută de ani, la 1707, au venit în Gibraltar englezii, tot tiptil, au făcut zob altă flotă spaniolă, dar nu au mai plecat! Au rămas pe stâncă şi cu dreptul învingătorului au jefuit, violat tot ce se putea viola şi au omorât pe cei suspecţi sau nu le ofereau supunere totală, ceilalţi locuitorii au părăsit totul, au fugit îngroziţi! Au rămas doar victorioşii. Când s-a încheiat tratatul de pace, în 1713, în articolul zece se precizează că Spania cedează perpetuu Gibraltarul Regatului Unit!! De aproape trei sute de ani Gibraltarul e posesiune engleză. Ştiţi ce înseamnă asta pentru majoritatea spaniolilor? După părerea mea, un os de peşte în gâtul lor!  

Între timp am ajuns în ţarc, e din bare metalice solide şi dese, nu se poate trece prin ele. Coborâm aşa cum ni s-a spus şi intrăm, unul după altul, pe o strungă îngustă şi lungă la capătul căreia e un ghişeu cu un cap pătrat căruia îi arătam paşaportul, portofelul sau poşeta după cum e cazul. Capul pătrat ne face cu degetul că putem trece. Aşa am intrat în Gibraltar, trecând o frontiera dintre Spania şi teritoriul britanic de la 1713 care nu are decât un kilometru! Un kilometru frontieră, da ce frontieră cu punct de trecere sinistru. În aşteptarea autocarului, care e tras după un zid înalt pentru control, privim Stânca care până acum o  ştiam doar din fotografii. E modestă, golaşă şi arată ca un vapor ce se scufundă pe o parte, cu puntea aproape verticală spre răsărit, din unghiul care o privesc. Un punct geo-politic fierbinte al lumii! Iată, apare şi autocarul care a trecut prin urechea acului, cu îngerul păzitor care ne zâmbeşte. Urcam, să plecam după ce am stat aici vreo două ore din timpul care îl avem rezervat pentru turul Stâncii! Plecam, mergem vreo trei sute de metri şi ne oprim. Stăm din nou. Acum ce mai vor? Nimic, stăm la barieră! Barieră, au trenuri pentru un teritoriu britanic ce are numai 6 kilometri lungime? Nu! Stăm la barieră să treacă avionul!! Avionul?! Barieră să treacă avionul,  aşa ceva nu am auzit nici în filmele de la Hollywood!?!  Pregătiţi-vă aparatele de fotografiat şi aşteptaţi. Şi într-adevăr, deodată l-am auzit tunător şi a trecut prin faţa noastră ca o nălucă spre mare, zguduind pământul şi autocarul! A fost un cargou imens. Formidabil ce eveniment bizar, cu toţii suntem entuziasmaţi ca nişte copii de grădiniţă duşi la gradina zoologică. În fond şi la urma urmei de ce nu am fi; de câte ori în viaţă stăm la barieră să treacă avionul?! Pentru asta trebuie venit în teritoriul britanic, în “The Rock’’. Pornim, trecem pista de decolare care începe undeva în golf şi se termină în mare. Mai mergem un pic, cotim de vreo două ori şi oprim într-o mare parcare în afara fostului zid al fortăreţei. Suntem cu adevărat pe Stâncă, să luăm o piatră în gură! Multe maşini şi autocare, turişti de peste tot. Mergând spre poarta Ica îmi spune: Şi eu vreau castane. Da, miroase a castane coapte, acum observ ca unii mănâncă în jurul nostru. Cum să nu!! Ne aducem aminte din studenţie când, toamna târziu, mâncam castane coapte la Timişoara. Oprim şi cumpărăm, sunt calde, iar mirosul lor ne trezesc atâtea şi atâtea amintiri. Ica e bucuroasă, nu se aştepta să mănânce castane coapte în Gibraltar. Cei din grup ne întreabă ce sunt astea, se mănâncă, ce gust au! Le dam şi lor să încerce. Se chinuiesc sa le cureţe, le muşcă cu precauţiune, cu grijă încep să le mestece, se luminează la faţă, le plac. Cumpără şi ei. Strada principală străluceşte de îngrijire şi curăţenie, localnicii se deosebesc de excursionişti prin îmbrăcămintea lor îngrijită, elegantă. Contrast mare. Limba oficială, of course, este engleza, neoficial este spaniola dar există şi o limbă locală, proprie, un dialect de Gibraltar numit llanito  formată din amestec de cuvinte din mai multe limbi. Ceva asemănător cu frateliana mea; o românească ţărănească de Banat, cu gramatică numai pe jumătate, şi amestecată cu şvăbisme şi ungurisme de la  cei ce locuiau cu noi în Fratelia, cartier al Timişoarei. De frateliana mea toţi au făcut glume ironice începând cu colegii de liceu  până la bunul meu prieten, scriitorul Virgil Raţiu. Llanito la fel ca şi frateliana au valoare lingvistică minimă, atât cât să te poţi înţelege într-un mini babilon etnic, dar are mare valoare sentimentală pentru ei, fiecare se bucură auzind că foloseşti cuvinte şi din limba lui maternă. Astea despre limbă, cât priveşte guvernarea este locală, autonomă, cu excepţia guvernatorului teritoriului britanic, care este numit de HM Queen Elizabeth a UK-ului. Long live The Queentrăiască regina – au ovaţionat-o gibraltanezii în 1954 când a venit pe The Rock să sărbatorească 250 de ani anexare a teritoriului iberic la coroana imperiului britanic, ceea ce a declanşat tensiuni şi proteste din partea spaniolilor! 

British overseas territory – adică teritoriu britanic de peste mări – adică The Rock sau Stânca ori Gibraltar – are steag şi emblemă proprie şi un moto: “Nulli  Expungnabilis Hosti”. Asta, oare ce mai înseamnă, ce vrea să zică? Păi, ar veni cucerit dar nu de duşman sau din duşmănie, din ostilitate. Să fiu mai clar, este la fel cum ne-a eliberat Armata Roşie pe noi, romanii de sub jugul românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord! Nu e un paradox, e tipic pentru cotropitori, cuceritori care dau navală, omoară, jefuiesc, subjugă şi nu mai pleacă, ba te pun să-le spui fratele cel mare de la răsărit sau Nulli  Expungnabilis  Hosti! În 1704, când au debarcat pe Stâncă, corăbierii englezi au făcut un prăpăd, mergând până la profanarea bisericilor catolice, ei fiind, vezi Doamne, anglicani. Ce creştin anglican eşti dacă nu pângăreşti o biserică catolică, sau invers, doar de asta suntem creştini. După această cucerire fără duşmănie – era să-i zic frăţească – s-au accentuat şi mai mult conflictele belicoase dintre englezi şi spanioli, dar nu s-a schimbat nimic în 250 de ani. Şi, diplomatic, englezii au fost mai abili promiţându-le autonomie totală, daca prin referendum vor să rămână sub suveranitate britanică. Referendul a avut loc în 1967 şi i-a devastat pe spanioli: numai 44 de gibraltanezii au dorit suveranitate spaniolă, restul de peste 12.000 au ales suveranitatea engleză. Vox populi vox Dei! Nu a trecut mult şi Spania a închis complet frontiera. Cortină de fier, din bare metalice. Redeschiderea completă abia în 1985. Conflictele diplomatice dintre cele două ţari continuă din te miri ce. Acum, de exemplu, guvernul Gibraltarului, împins uşurel, nu spun de cine, vrea şi drepturi asupra apelor teritoriale din jurul stâncii, în timp ce Spania le interzice să mai avanseze în golf cu noi recuperări de teren fiindcă intră ilegal în apele ei teritoriale!! Clar. Apropo de recuperările de teren din apa golfului, cu ajutorul olandezilor, specialişti în aşa ceva, au câştigat un kilometru pătrat pe care au ridicat nişte blocuri, având în vedere ca e o mare înghesuială pe Stâncă: 4.000 de locuitori pe kilometru patrat!! Cred că asta spune multe, chiar şi despre marea pagubă de ape teritoriale făcuta  spaniolilor, înconjuraţi din trei părţi numai de ape teritoriale.

La densitatea asta mare a populaţiei mai trebuie adaugate şi maimuţele. Singurul loc în Europa unde se găsesc maimuţe libere, le zic eu, mulţi le zic maimuţe sălbatice. Greşit, ca sa nu mai spun ca nu au nici coadă maimuţele astea ce se numesc macacus. Stau sus pe Stâncă, dar coboară după mâncare şi printre turişti, care sunt foarte darnici cu ele mai ales dacă pozează frumos. Unele-s  meditative, privind când la apele teritoriale ale spaniolilor, când la recuperările de teren ale supuşilor Reginei Elisabeth, altele-s distante şi arogante, comportament preluat de la conaţionalii lor britanici. Mai sunt şi hoţomane, de cum văd un trecator cu o plasă în mâna, se iau după el, tiptil şi-i  înhaţă plasa şi s-au dus! De unde reiese că nu-s sălbatice din moment ce au atâtea apucături omeneşti. Dar cu totul alta este povestea cu aceste maimuţe. Ascultaţi.  Englezii suferă de multe superstiţii, una dintre cele mai grave, ce îi torturează de sute de ani, spune că atunci când maimuţele nu vor mai fi pe stânca, nici englezii nu vor mai fi aici! Groaznică prezicere! Deci englezii sunt cu ochii cât cepele la macacuşi, au lansat şi un satelit fix, numai pentru ele, să le urmarească, sa le numere. Plus un submarin atomic. Nu în spaţiu, în apele golfului. În acelaşi timp servicile de inteligenţă spaniole au aflat de această superstiţie încă de pe vremea lui Churchill, când numarul maimuţelor scazuse ameninţător, era eminentă  dispariţia lor. Atunci prim-ministru imperiului în care soarele nu apunea niciodată a trimis de urgenţă după macacuşi în Africa. De atunci, servicile de informaţiune spaniole au format o brigadă specială anti-macacus, care se deplasează in Gibraltar, cu false paşapoarte canadiene, să  anihileze maimuţele, doar, doar îşi iau tălpăşiţa englezii de pe Stâncă. Nu răzbesc, fiindcă şi servicile engleze au vreo trei, sau chiar patru, contra formaţiuni speciale în conecţie cu CIA şi Mossad, care imediat le înlocuiesc pe cele dispărute, ba chiar adaugă un supliment de siguranţă. Şi uite aşa de la bătăliile navale, de la multiplele conflicte din golful Gibraltarului, de la interminabilul duel diplomatic, în zilele peregrinajului nostru pe Stâncă, cele două foste supraputeri coloniale au ajuns într-o jalnică situaţie luptându-se pentru nişte maimuţe, indiferente la marea tragedie a superstiţiilor  englezeşti. Asta-i soarta marilor puteri; la urmă să calce în propriul lor rahat, ceea ce istoria va consemna….   

Înainte de-a părăsi Gibraltarul – Stânca sau The Rock – sincer spun că am avut un timp minunat aici, bogat în impresii, păcat că a fost atât de puţin. Întâi am vizitat oraşul şi am văzut statuia Amiralului Sir George Rooke, cuceritorul neduşman, statuie făcută cu multă perfidie englezească. Amiralul nu-i aşezat  în vârf de catarg, nici nu are vreo sabie scoasă în văzduh, e îmbrăcat civil şi cu perucă de salon aristocratic, arată calm, blajin ca fire precum un mare cărturar înţelept, profesor de Oxford nu altceva, venit să le predea un curs creştino-democrat gibraltarnezilor!! Apoi am urcat şi intrat în marea peşteră în care locuiseră odinioară stramoşii noştri îndepărtaţi, după care tot felul de homeless, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost spital militar englez. Acum, în zilele noastre, se ţin concerte fiindcă se spune ca are o acustică perfectă. Şi am încheiat cu turul complet al Stâncii în nişte maşini speciale, mai lungi şi înguste. A oprit la capătul sudic al Stâncii, lângă noua moschee cu un minaret mult mai mare ca turnul vechiului far de lângă ea, să privim strâmtoarea şi peste ea stânca africană sau a doua  coloană a lui Hercules. Mare orizont! Şoferul-ghid ne-a delectat cu cele înşirate mai sus, la care eu am adăugat doar nişte epitete, mici remarci şi fabulaţii spontane. Îmi pare rau ca nu am insistat asupra disputelor diplomatice, sunt o mină bogată de satiră şi sarcasm. Altădată…

Singurul lucru pe care l-am regretat, a fost ca nu am mai stat la barieră, să treacă avionul.

(Toamna 1996 în preeria canadiană. Trimis spre publicare “Curentului International”, 2010)

O recentǎ apariţie editorialǎ: “Cântul Ursitoarelor”

La începutul acestui an a avut loc la editura Harmattan din Paris lansarea romanului “Le Chant des Parques” a scriitoarei Mariana Beliş. Douǎ luni mai târziu romanul a apǎrut, în traducere, si la Editura Nouǎ din Bucureşti sub denumirea “Cântul Ursitoarelor”. El este actualmente difuzat de catre librǎriile Humanitas si Cǎrtureşti, precum si prin internet, la adresa:

http://www.libhumanitas.ro/cantul-ursitoarelor.html

iar versiunea franceza la libraria L’Harmattan la adresa:

 http://www.editions-harmattan.fr/le chant des parques

Acţiunea romanului se petrece în România şi în Franţa. Personajele aparţin celor doua ţări şi destinele lor se întretaie în mod neprevăzut, determinate atât de voinţa lor cât şi de intervenţia, în momentele dificile, a acestor zeităţi misterioase, Parcele – sau Ursitoarele –  care le inspira deciziile.

Este un roman de aventuri ce abordează teme fundamentale, precum dragostea la diferite vârste, homosexualitatea, maternitatea, eutanasia şi libertatea de decizie.

Autoarea, Mariana Beliş, este de origine română şi în prezent trăieşte în Franţa. Poate fi contactată la adresa: marianne.belis@supinfo.com

 

 

           

Mitropolitul Visarion Puiu

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2010

Aspecte spirituale, politice,sociale din viata Mitropolitului Visarion Puiu in evocarea prietenului său, profesorul Constantin Tomescu

 Autor: Nina Stănescu (Universitatea  “Ovidiusdin Constanţa)

1.      Constantin N. Tomescu – profesor de teologie şi istoric

Constantin N. Tomescu s-a născut la data de 20 februarie 1890 în Constanţa. Fiind orfan de la vârsta de 9 ani, copilăria şi tinereţea sa s-au aflat sub ocârmuirea arhimandritului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh. A urmat un scurt noviciat la o librărie, sub îndrumarea arhimandritului Nicodim, iar în toamna anului 1904 a fost admis la Seminarul Teologic “Veniamin” din Iaşi, unde a fost ales preşedinte al Societăţii Literare “Boldur” a elevilor seminarişti.

În toamna anului 1912, a început să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde i-a avut colegi pe Ion Dobre, iar mai târziu pe Nichifor Crainic. Printre profesorii săi s-au numărat: Dragomir Demetrescu (Istoria Bisericii), Dumitru Boroianu (Drept Canonic) şi Ion Mihălcescu, viitorul Mitropolit Irineu (Dogmatică şi Apologetică). În această perioadă a fost numit bibliotecar la “Centrul Studenţesc” Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Studenţilor Teologi. În timpul primului război mondial (1916­-1918) a activat ca voluntar.

Personalitatea profesorului Constantin Tomescu s-a afirmat deplin în perioada în care arhiepiscopul Nicodim Munteanu l-a numit “în slujba Bisercii Basarabiei”. El a fost repartizat în mai multe poziţii administrative, printre care: Director al Cancelariei sau Secretar General al Arhiepiscopiei Chişinăului(1919-1942) şi consilier referent cultural, membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului, precum şi al Congresului Naţional Bisericesc (începand din 1925). De la 1 ianuarie 1924, a devenit redactorul părţii oficiale a revistei eparhiale “Luminătorul”, editată la Tipografia “Romania Nouă”(uneori “Instituţiunea”). 

Calităţile sale administrative deosebite au fost dublate de o educaţie teologică aleasă, demonstrată prin numirea sa în 1926 ca profesor suplinitor, iar din 1930 ca titular, la catedra de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Chişinău, unde a devenit ulterior prodecan. În 1927, a devenit Doctor în Teologie, cu Teza de Doctorat  “Mitropolitul Grigorie al IV-lea al Ungrovlahiei”, sub îndrumarea lui Fr. Nicolae M. Popescu, profesor universitar şi membru al Academiei.

Activitatea istorică a Profesorului Constantin Tomescu cuprinde numeroase studii: documente originale şi nepublicate privind istoria Bisericii Basarabiei, toate publicate ulterior fie în volume, fie în broşuri şi periodice. În 1929, împreună cu colegul său Toma G. Bulat, a iniţiat o publicaţie de specialitate intitulată “Arhivele Basarabiei”, dedicată istoriei şi geografiei regiunii Moldovei dintre Prut şi Nistru. Această perioadă demonstrează faptul că activitatea sa publicistică se desfăşura la cele mai înalte standarde academice.

Profesorul Constantin Tomescu are de asemenea şi meritul de a fi sprijinit cercetarea istorică cu aplicaţii în istoriografia bisericească, sprijinind apariţia, timp de mai mulţi ani, a vechii Reviste istorico-arheologice bisericeşti, îmbrăcând-o în haină românească. De asemenea, prima statistică ecleziastică cunoscută a fost efectuată în 1890 şi publicată de Constantin N. Tomescu în perioada interbelică. Datele acesteia au fost preluate de Corneliu Istrati într-un studiu din 1988.

Profesorul C.Tomescu a publicat numeroase studii asupra vieţii bisericeşti din cuprinsul eparhiei Chişinăului în „Revista Societăţii lstorice Arheologice Bisericeşti”, „Arhivele Basarabiei”, „Luminătorul”, „Misionarul” ş.a. – „Înfiinţarea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului (1813)”, „Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei din 1809”, „Tipografia duhovnicească exarhală din Chişinău”, „Ştiri catagrafice din Bisericile Principatelor la 1810”, „Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhiei Chişinău”, „Conducătorii bisericeşti din Principate la 1811 şi din Basarabia între 1816 şi 1837” etc. A publicat „Documente basarabene”, 2 vol., Chişinău, 1928-1938, în colaborare cu Visarion Puiu.

Profesorul Constantin Tomescu a fost Subsecretar de Stat pentru Culte şi Arte în guvernul Octavian Goga (dec. 1937-febr. 1938), perioadă în care a înfiinţat Partidul Naţional Creştin, avându-l ca şi co-fondator pe Alexandru C. Cuza. Această poziţie îi va provoca mari suferinţe sub regimul comunist.

 De asemenea a organizat şi condus pelerinaje la Muntele Athos şi în Ţara Sfântă, fapt pentru care i s-a conferit titlul de “mare dicheofilax” al Patriarhiei Ecumenice şi Crucea Sf. Mormânt a Patriarhiei Ierusalimului.

Activitatea culturală a Profesorului Constantin Tomescu s-a încheiat odată cu ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice la 28 iunie 1940. În anii ocupaţiei 1940-1941, Facultatea de Teologie din Chişinău şi-a găsit refugiul la Iaşi, iar în vara anului 1941, când era de aşteptat să revină la Chişinău, a fost de fapt închisă. Astfel, C. Tomescu a devenit profesor la Cernăuţi, avându-l coleg pe Iustin Moisescu, viitorul Patriarh. La Cernăuţi a fost ales director al “Fundaţiei Culturale Regale Mihai I, regiunea Bucovina”. În această calitate a organizat peste 150 de centre culturale, dotate cu biblioteci proprii.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, Profesorul Constantin Tomescu a fost închis pentru ani buni. Arestat la 5 mai 1950 a fost dus la închisoarea de la Sighet, în “compania” lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu. În 1956, după 7 ani de detenţie, a părăsit închisoarea, dar nu se va bucura de libertate pentru mult timp. În 1958, după ce a primit o scrisoare de la prietenul său Mitropolitul Visarion Puiu (exilat la Paris), a fost arestat de către Securitate şi condamnat pentru “spionaj” la 20 de ani de “muncă forţată”, – în conformitate cu documentele din Arhiva CNSAS.

Adormit în Domnul în ziua de 5 iulie 1983, la varsta de 93, acest profesor cu o mare chemare, care a educat aproape douăzeci de generaţii de slujitori ai Bisericii, un patriot fervent, care a contribuit pe deplin la “romanizarea” Basarabiei după Unirea din 1918, ne-a lăsat moştenire vasta sa operă în slujba Bisericii şi a poporului român.

 

2.      Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” – un extras din jurnalul profesorului şi istoricului Constantin N. Tomescu

Lucrarea “Prietenul meu, Visarion Puiu” a apărut în anul 2005 la Tipografia Rof S.A. Suceava, prin grija autorilor Dumitru Valenciuc şi Dragoş Radu Mihai, primul fiind preot paroh la Volovăţ şi cel de-al doilea masterand în istorie. Această lucrare, finanţată de Consiliul Parohial Volovăţ, aduce în atenţie un extras din ampla lucrare a Profesorului Universitar Dr. Constantin N. Tomescu “Jurnal din viaţa mea”, publicat cu acordul familiei acestuia. Jurnalul a fost depus spre păstrare la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi, împreună cu alte documente, formează Fondul “Constantin N. Tomescu”. Manuscrisul este format din  şase caiete „studenţeşti”, totalizând 1124 de pagini. Dosarul 2, capitolul 26, paginile 245-273, formează obiectul acestei cărţi, publicate cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi care se află pe aceeaşi direcţie cu fierbintea dorinţă a Înalt Prea Sfinţiei Sale de aduce la lumină şi la cunoştinţa tutuor adevărata istorie a Mitropoliei Bucovinei.

Editorii îşi argumentează demersul prin faptul că acest jurnal, care se doreşte o rememorare a tumultuoasei vieţi a profesorului, ne prezintă oameni, fapte şi întîmplări puţin cunoscute astăzi, mai ales pentru cercetarea istorică, privitoare la Bucovina şi Basarabia, interesante mai ales în ceea ce priveşte integrarea în România Mare a celor două provincii istorice în care profesorul a activat. Daca Mitropolitul Visarion Puiu este cunoscut pentru destinul său dramatic, la rîndul său, profesorul Constantin N. Tomescu (1890–1983) a avut o viaţă extrem de agitată, fiind “un client bun al penitenciarelor româneşti” între anii 1948–1958.

Această carte se doreşte o continuare a cercetării istorice privitoare la viaţa şi activitatea Mitropolitului Visarion al Bucovinei începută de d-l col. (r) Dumitru Stavarache, prin publicarea cărţilor “Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, 1944-1963” (Ed. Moldopress, Paşcani, 2000) sau “Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea” (Ed. Trinitas, 2004).

Jurnalul îl prezintă pe Vlădica Visarion întâi ca Episcop de Argeş, apoi ca Episcop al Hotinului, cu reşedinţa în Bălţi, în continuare descrie pe larg viaţa şi activitatea sa ca Mitropolit al Bucovinei, apoi ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, autoexilarea sa în Europa, condamnarea la moarte, încercarea statului român de a-l readuce în patrie, decesul său care a avut loc în Franţa şi înmormântarea.

 

Foto.Mitropolitul Visarion Puiu

3.      Strânsa relaţie de prietenie dintre Profesorul Constantin Tomescu şi Mitropolitul Visarion Puiu

 

Profesorul Constantin N. Tomescu îl cunoaşte foarte bine pe Vlădica Visarion, fiind prieteni încă din anul 1905, înainte de tunderea acestuia în monahism, prietenie pe care au păstrat-o până la moartea sa, în 1964, deci aproape 60 de ani, aşa cum precizează autorul jurnalului – “fără vreo ştirbitură, fără s-o dezminţim”.

C. Tomescu i-a fost alături prietenului său în greaua misiunea pe care a primit-o de a păstori Biserica lui Hristos în vremuri tulburi şi în locuri greu încercate, ajutându-l atât din punct de vedere administrativ, cât şi sufleteşte, fiindu-i alături la toate evenimentele importante din viaţa sa şi vizitându-l de câte ori putea, mai ales cu ocazia sărbătorilor.  Astfel, în martie 1921 a fost la instalarea sa ca Episcop de Argeş, apoi l-a vizitat în câteva rânduri la Curtea de Argeş şi, ca să-i vină în ajutor, a scris, sub formă de impresii în revista din Chişinău, dar şi în ziare din Capitală, despre incuria şi ilegalitatea de acolo. Fiind membru-secretar în Comitetul Eparhial a luat parte la propunerea lui Visarion Puiu ca Episcop al Hotinului.

De asemenea, în perioada cât a fost Episcop la Bălţi, i-a oferit tot sprijinul său, după cum însuşi mărturiseşte: “Eu am detaşat funcţionari versaţi de la Arhiepiscopie, ca să lucreze la Consiliul eparhial, trepădam măcar la 10 zile să-i fiu de ajutor cu experienţa şi autoritatea mea în clerul basarabean, am fost ales deputat şi în Adunarea eparhială de-acolo, am elaborat statistici şi publicaţii istorice, am prezidat comisii la şcolile bisericeşti din regiune, cu dânsul am călătorit peste mări şi ţări până-n India şi ne sfătuiam neîntrerupt”; “În anul 1930, eu am răsfoit toată activitatea sa din cei 7 ani împliniţi şi am alcătuit «O dare de seamă episcopală. Eparhia Hotinului», imprimată pe 28 de pagini în tipografia eparhială Chişinău, iar după încă 3 ani, la 1933, împlinind el 10 ani de la înscăunarea sa ca episcop al Hotinului, tot eu am alcătuit o nouă lucrare sub titlul „10 ani de la reînfiinţarea episcopiei Hotinului. După date oficiale. 1923-1933”. Această publicaţie a apărut din tipografia «Luceafărul» din Bucureşti, în condiţii tehnice superioare, având 331 pagini + planşe şi clişee.” De asemenea Profesorul Constantin Tomescu l-a suplinit la numeroase conferinţe, ca şi la adunarea stareţilor în mănăstirea Dobruşa, ctitoria moldoveanului Toma Cosma din Iaşi.

A participat de asemenea la sfinţirea noii catedrale din Bălţi, moment pe care îl descrie foarte amănunţit în jurnalul său, precum şi la înscăunarea Vlădicăi Visarion ca Mitropolit al Bucovinei la 10 noiembrie 1935, ocazie cu care “a purtat Cartea canonică sinodală” pe care a citit-o Mitropolitul Moldovei.

După vreo 4-5 luni de la alegerea sa ca Mitropolit al Bucovinei, Vlădica Visarion “a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni, având şi agrementul mitropolitului Efrem; prin cealaltă adresă cerea detaşarea tot a prietenului său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, Constantin Tomescu s-a prezentat la Cernăuţi.” Aici a reuşit să dea un impuls nou cancelariei, prin intervenţia sa funcţionarii lucrând  mai cu inimă şi nici o hârtie „nu mai zace”, motiv pentru care i s-a mulţumit călduros atât de către Vlădica Visarion, căt şi de către ceilalţi funcţionari ai Mitropoliei.

De asemenea Constantin Tomescu îi este alături Vlădicăi Visarion şi în momentul greu de la sfârşitul anului 1937 când acesta a vrut să-şi dea demisia, considerând că aceasta este singura ieşire posibilă din situaţia respectivă. Dar situaţia se rezolvă prin alegerea prietenului său ca Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga, acesta obţinând din această poziţie desfiinţarea “acelui ilegal şi vrăjmaş Jurnal al Consiliului de Miniştri” care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion îi cere ajutorul Profesorului Constantin Tomescu şi în timpul păstoririi sale ca Mitropolit al Bisericii din Transnistria, căci avea “absolută nevoie de un organ superior de îndrumare şi control al preoţilor şi protopopilor din Transnistria”. În acest scop, obţine de la Sfântul Sinod şi de la Mareşalul Antonescu un decret de înfiinţare a unui post de “inspector general administrativ” bisericesc, post în care îl numeşte pe Constantin Tomescu. Acesta se prezintă la Odesa pentru a veni în ajutorul prietenului său. Activitatea sa din Transnistria o descrie astfel: “Eu lucrez schema de organizare, după care recrutez încă alţi funcţionari din Basarabia. Scriu un regulament, organizez protopopiatele judeţene şi, după acestea, încep să colind prin provincie, având şi permis pe cale ferată şi înlesnire de maşini de la prefecturi. Am trecut prin toate oraşele, de la Jmerinka până la Ovidiopol, şi prin multe sate din Transnistria. (…) Am dat îndrumări de cancelarie şi o simplă contabilitate, le-am distribuit anumite formulare ruso-române, am potolit unele neînţelegeri între prefecturi şi preoţime.”

După exilul Vlădicăi Visarion începând din 1944, timp de 14 ani, singura legătură dintre cei doi prieteni este scrisoarea pe care acesta i-o trimite lui Constantin Tomescu la Schitul Coşna.

Imaginea Vlădicăi Visarion, aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu, este una extrem de vie şi în acelaşi timp autentică, întrucât relaţia dintre cei doi prieteni era una foarte strânsă, aşa cum însuşi mărturiseşte autorul: ”atâta eram de prieteni, chiar mai mult ca fraţii”, “Visarion Puiu, al meu drag şi prea preţuit vechi prieten”, “cel mai iubit şi mai vrednic prieten al meu «Vică» – Mitropolitul Visarion Puiu”.

4. Viaţa Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este evocată de Profesorului Constantin Tomescu 

Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut la 27 Februarie 1879 în târgul Paşcani – Roman, fiind fiu de şef de tren, ucis de podul de peste Bahlui, la intrarea în gara Iaşi, iar maica sa a fost o distinsă absolventă a Şcolii Profesionale „Sf. Sava” din Iaşi, care a trăit până pe la 1925, mai mult la mănăstirea Neamţ. Mitropolitul Visarion Puiu a fost tuns în monahism la 25 Decembrie 1905, la Episcopia de Roman. Totuşi viaţa sa de monah şi arhiereu a fost legată de mănăstirea Neamţ. Vlădica Visarion a luat licenţa în Teologie la Bucureşti, dar, trimis de arhimandritul Nicodem şi la Academia Duhovnicească din Chiev, a învăţat acolo şi limba rusă şi a studiat organizaţia Bisericii ruseşti. De aceea, revenind în Patrie, el s-a alipit de Nicodem, care era arhimandrit de scaun al Episcopiei din Galaţi.

În anul 1909, Nicodem trecând ca arhiereu vicar la Mitropolia din Iaşi, l-a lăsat pe Visarion, în locul său, ca director al Seminarului „Sfântul Andrei” din Galaţi, iar când, tot Vlădica trece ca Arhiepiscop în Chişinău în vara 1918, din porunca sa Visarion este aşezat ca Rector al Seminarului Teologic Superior din Chişinău. S-a trudit el să refacă viaţa acestui Seminar, răvăşită de revoluţia rusească, dar cum n-a reuşit, demisionează, trecând ca exarh al celor 30 de mănăstiri basarabene. Le cunoaşte curând pe toate şi, după un an, poate publica istoricul lor, după vechi documente româneşti şi cele noi ruseşti, în volumul XI al „Revistei Istorico-Arheologice Bisericeşti” din Chişinău. În Martie 1921, Visarion, e ales episcop de Argeş. Dar acolo, el, ca episcop, era nevoit să locuiască într-un grajd amenajat, iar nu în palatul episcopal, anume ridicat pentru a fi locuinţă vlădicească, deoarece aghiotanţii regali, cu asentimentul partidului politic liberal, au sechestrat palatul pentru familia regală, deci şi pentru ei. Şi cu repetatele sale intervenţii, chiar şi în Parlament, episcopul Visarion a intrat în conflict cu liberalii, dar indirect şi cu familia regală, conflict ce a durat peste doi ani şi s-a rezolvat prin numirea Vlădicăi Visarion ca Episcop al reînfiinţatei eparhii a Hotinului, cu reşedinţa  în Bălţihttp://www.nordlitera.ro/modules.php?name=Submit_News – _ftn9. La început, Vlădica a avut să sufere mari neajunsuri şi aici: n-avea reşedinţă, ci o casă evreiască închiriată – oraşul acesta era aproape total ocupat de evrei – o singură biserică, dar se prevedeau mari posibilităţi, şi aici Visarion era de sine stătător, fără tutelă politică.

Dar între timp decedase mitropolitul Bucovinei, Nectarie, un foarte credincios eunuc liberal, care devenise episcop al Ismailului, fără voia lui, la fel fusese ridicat la Mitropolia Bucovinei, tot fără voia lui, ci împins de partidul liberal, mai precis de şeful liberalilor bucovineni, profesorul Ion Nistor. Dacă în acel moment ar fi fost partidul liberal la cârma Statului, la Guvern, acelaşi cutezător bucovinean Nistor, din piatră seacă ar fi scos un alt eunuc liberal, vreun preot văduv, ca şi Nectarie, ori l-ar fi pomăzuit ca mitropolit pe vicarul mitropolitan de atunci, un bătrâior, cu care s-ar fi jucat şi mai lesnicios, şi-ar fi făcut interesele toţi liberalii. Dar în atmosferă plutea încă paradoxalul principiu, că  „Bucovina e a bucovinenilor” şi pe scaunul mitropolitan, vacant din nou, trebuie să fie ridicat neapărat tot un bucovinean, aşa cum şi la Facultatea Teologică din Cernăuţi puteau să ajungă numai profesori bucovineni, şi, ca o mare excepţie, să străbată un ardelean, în nici un caz cineva din Vechiul Regat.

Când i s-a propus Guvernului ţărănist candidatura vicarului bucovinean, s-a găsit că-i prea înaintat în vârstă, e slab şi inapt pentru a  conduce administrarea, aşa de grea, ca a mitropoliei Bucovinei; s-a mai vânturat numele unui profesor secundar de Religie, văduv, tot bucovinean, şi n-a fost luat în seamă, era o figură ştearsă. Marele Colegiu Electoral l-a ales pe episcopul Hotinului, Visarion, ca mitropolit al Bucovinei. Liberalii nu l-au votat şi s-au înţeles să nu participe nici la solemnitatea instalării lui la Cernăuţi, şi să-i facă obstrucţii. Înscăunarea lui Visarion a avut loc la 10 noiembrie 1935 la Cernăuţi, deci după ce a fost confirmat de rege. Mitropolitul Moldovei a reprezentat Sfântul Sinod şi a citit Cartea canonică sinodală. Au participat miniştrii, ierarhi, parlamentari şi mulţi credincioşi. Înţelept a grăit Nicodem mitropolitul, frumos un ministru şi pe-alocuri, cam tăios, a răspuns noul mitropolit.

Nu târziu, Vlădica Visarion a întâmpinat greutăţi: liberalii bucovineni începuseră să-i creeze o atmosferă neprielnică, cu mahalagisme şi iscodiri neumane. În chiar administraţia eparhială avea primconsilier pe cunoscutul politician preot Şandru, fost primar al Cernăuţului sub trecutul guvern liberal. Cancelaria eparhială lucra foarte anevoios, după sistemul vechi austriac, cu 5-6 condici de expediţie de la un birou la altul, şi astfel orice act avea să întârzie zile, până ajungea să fie lucrat. A suferit mitropolitul vreo 4-5 luni, dar în loc să se uşureze, situaţia devenea mai complicată. S-a înţeles că, pe lângă un sistem greoi de cancelarie e şi un început de sabotaj şi nu mai putea îngădui. Atunci a mers la Bucureşti cu două intervenţii oficiale, scrise la un dactilograf străin. Prin una îl cerea pe Profesorul Constantin Tomescu de la Sf. Sinod, să fie detaşat de la Mitropolia Basarabiei ca secretar al Mitropoliei Bucovinei pe 2 luni; prin cealaltă adresă cerea detaşarea aceluiaşi prieten al său Ministerului Instrucţiunii, tot pe 2 luni, de la Facultatea de Teologie la Mitropolia Bucovinei. Primind ambele aprobări, acesta s-a prezentat la Cernăuţi, reuşind să rezolve problemele Cancelariei.

Dar în administraţia Fondului Religionar situaţia era şi mai proastă. Ce era acest Fond? Biserica Bucovinei, în 1775, când au tăiat-o austriecii din Moldova avea cam trei sferturi din pădurile masive ale Bucovinei în proprietate, păduri dăruite de voievozii moldoveni şi de milostivii boieri de pe vremi. Austria n-a sechestrat această enormă avere, ca s-o treacă la Stat, cum s-a făcut secularizarea la noi sub Cuza Vodă şi Kogălniceanu, ci a lăsat-o tot în proprietatea Bisericii, punând-o sub o administraţie specială, numită Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei, unde tot mitropolitul era căpetenie. Tăierea pădurii se făcea după Legea Silvică a Statului austriac, cam aceeaşi ca şi la noi, iar cu venitul net din exploatare se achita întreţinerea întregului cler, de la Vlădică până la cantorul bisericesc, de la întreţinerea Facultăţii de Teologie, profesori, studenţi, administraţie, la gospodărirea caselor parohiale, opere de binefacere, adică Statul austriac nu vărsa nici un ban pentru Biserica ortodoxă din provincia aceasta, ci doar încasa destule impozite. Din venitul Fondului, Guvernul austriac, de acord cu mitropolitul român de atunci, a clădit splendidul palat ca reşedinţă mitropolitană, cea mai frumoasă construcţie chiar din Austria. Şi administraţia se făcea bine, corect. Fondul mai avea, pe lângă masivul păduros şi exploatarea unor mine de mangan, cât şi câteva ape minerale.

La unirea Bucovinei cu Patria, în 1918, Guvernul liberal, care conducea, a lucrat o Lege cam la fel cu cea veche, dar cu unele portiţe. Mai importantă a fost prevederea ca lemnul exploatat să fie repartizat de un consiliu special, iar funcţionarii de la Fond numai să înregistreze hotărârile acestui consiliu. Şi se proceda cam astfel la repartizarea lemnului exploatat: consiliul special înregistra cererile de lemne, dar între ele erau, pe de o parte, cererile membrilor din consiliu pentru cantităţi apreciabile, dar, pe de altă parte, şi cereri false, adică, în numele unor biserici sau mănăstiri, cereri prezentate  tot de acei consilieri şi chiar alte cereri cu nume fictive. Consiliul le aproba, eliberând anume bonuri, cu care cel în cauză să meargă la ocolul silvic respectiv şi să ridice cantitatea de lemne aprobată. Preţul oficial al lemnului era mult mai mic decât cel de pe piaţă. Consilierii liberali n-aveau nevoie a merge la ocoale silvice, ei vindeau bonurile la evrei, cu preţ majorat faţă de cel oficial, iar evreii, ca iscusiţi intermediari, revindeau bonurile cetăţenilor, desigur şi ei cu preţ de câştig, şi cetăţeanul mergea să ridice lemnul din ocolul silvic sau din depozitele Fondului. Dar şi mai mult. Şi rudele, chiar şi cunoscuţii acelor consilieri prezentau cereri de lemne la consiliu şi câştigau şi ei prin vânzarea bonurilor pe piaţă. Sistemul acesta păgubitor pentru Fond s-a practicat sub cei doi mitropoliţi ai Bucovinei după Unire, adică sub Vladimir de Repta şi Nectarie. 

Vlădica Visarion însă nu putea îngădui asemenea jaf. El a chemat experţi silvici să studieze problema lemnului. Şi, după constatările acestora, a hotărât ca exploatarea lemnului ca şi a manganului şi a apelor minerale să o facă direct numai administraţia Fondului, adică Administratorul cu funcţionarii săi, cu organele silvice şi administraţia să fie Regie. A pus în capul administraţiei pe un cunoscut inginer silvic din Bucureşti, Petre Ion, care a şi aplicat îndată sistem de Regie şi a desfiinţat consiliul. Desigur, că liberalii au fost loviţi direct. Ei au presimţit că Visarion nu va mai fi păpuşa lor, ca cei doi premergători mitropoliţi, de aceea ei s-au opus candidaturii lui la scaunul vacant, i-au făcut o rea atmosferă, au publicat articole veninoase şi difuzau teza că pe acel scaun se cuvine a se ridica un bucovinean, de aceea liberalii n-au luat parte la instalarea noului ales, şi s-au pornit furibunzi împotriva lui, până ce Vlădica Visarion, sătul de atâtea mişelii politice, s-a retras din scaun.

În perioada când Vlădica Visarion era episcop al Hotinului, Guvernul liberal legiferase o donaţie către eparhiile ortodoxe din Ţară şi anume: pentru Mitropolii câte 500 ha pădure şi 300 ha pământ arabil, iar pentru episcopii câte 300 ha pădure şi 200 ha pământ arabil, din proprietatea Statului. Dar nici Legea, nici ministrul Agriculturii, n-au precizat nici cine lucrează şi administrează aceste bunuri, nici cine beneficiază de venitul lor, adică: ori eparhia, ori chiriarhul. Ministrul a fost interpelat şi în Parlament, ca să precizeze, dar şi aici a scăldat-o, că sunt pentru „nevoile Bisericii”. Unii prelaţi şi-au zis că Biserica este condusă de ei, deci prelaţii, chiriarhii eparhiilor sunt şi administratori şi beneficiari. Dar Visarion a înţeles şiretlicul: chiriarhii liberali ori simpatizanţi liberali, dacă vor beneficia de aceste bunuri, şi orice abuzuri vor face, nu vor avea de suferit nimic, pe când ceilalţi vor fi traşi la răspundere, că de ce n-au trecut bunurile în folosinţa eparhiilor şi vor suferi consecinţe. Vlădica Visarion îi cunoştea pe liberali din conflictul ce-l avusese cu ei pe problema palatului episcopal din Curtea de Argeş. De aceea, el a transmis şi pădurea şi pământul în exploatarea consiliului eparhial din Bălţi şi în beneficiul întregii eparhii. Iar respectiva administraţie a acestor bunuri i-a acordat lui Visarion o cotă modestă anuală din venitul net realizat, mişcare foarte inteligentă şi foarte cuminte a Vlădicăi!

Dar nedemnii lui potrivnici, în frunte cu acelaşi profesor Ion Nistor, au reuşit totuşi să găsească alte căi de atac, spunând despre Vlădica Visarion că ar fi furat 20 de milioane din Fondul religionar, şi această enormă sumă el ar fi depus-o la o bancă în Elveţia şi pe acest temei fals, liberalii au încercat să-l denigreze şi la Bucureşti. Era iarna 1937. La putere, la conducerea Statului încă dăinuia Guvernul liberal – fracţiunea Guţă Tătărăscu, în care intrase şi Nistor ca ministru al Muncii. Şi a cârmuit Ţara Guvernul liberal Tătărăscu, până-n decembrie 1937, când regele i-a cerut demisia. În aceste ultime zile de guvernare, ministrul Muncii Ion Nistor, pune în discuţie în Consiliul de miniştri situaţia Fondului Religionar şi persoana mitropolitului Visarion. Legea de Stat, care privea acest Fond, prevedea ca în fiecare an, în decembrie, Ministerele de Culte şi de Domenii să trimită la Cernăuţi câte un inspector general şi cu contabili, care să verifice bilanţul anului financiar încheiat, cât şi proiectul de buget al Fondului Religionar pe următorul an. Fiecare inspector general raporta apoi ministrului său ceea ce a constatat la controlul Fondului, iar, la rândul lor, aceşti doi miniştri aduceau rezultatul la cunoştinţa Consiliului de Miniştri cu propuneri, şi se luau cuvenitele hotărâri. Aşa s-a urmat în tot anul, de la 1920 până la 1937. Dar în acel Consiliu, care va fi şi ultimul, ministrul Muncii, Nistor, cere să se calce Legea, privitoare la controlul Fondului, şi, în locul celor doi inspectori generali, de la Culte şi de la Domenii, să fie delegat el, Ministrul Muncii, care să meargă la Cernăuţi şi să facă control.

Consiliul de miniştri săvârşeşte această ilegalitate, alcătuind un Jurnal de şedinţă, care ţine loc de Lege, ca orice Jurnal al Consiliului de Miniştri. Se-nţelege că Nistor vroia să-i plătească o poliţă lui Visarion, o răzbunare, pentru introducerea Regiei la Fondul religionar sub Guvernul Naţional Ţărănesc, pentru numirea lui Petre Ion ca administrator, el fiind ataşat de partidul Ţărănesc, şi pentru desfiinţarea acelui consiliu special, „care tăia şi spânzura” în pădurile şi averea Bisericii Bucovinei. La Cernăuţi, Nistor cere noului administrator al Fondului, inginerul şef silvic Paşcovici, să-i trimită la dispoziţia sa registrele de gestiune şi proiectul de buget şi cu actele respective, astfel încât el şi cu contabilii aduşi să facă controlul cuvenit. Paşcovici răspunde tot prin telefon că nu le poate trimite fără prealabila aprobare a mitropolitului Visarion, care l-a numit pe dânsul în acest post, şi-i este şeful suprem. Ministrul Nistor nu cere încuviinţarea mitropolitului, ci a luat cu sine pe procurorul general de la Curtea de Apel locală şi cu contabili aduşi şi cu alţi slujbaşi din oraş, şi fac o descindere la cancelaria Fondului de pe strada Flondor. Între timp, toate registrele şi dosarele cerute au fost trimise la reşedinţa Mitropoliei. „În numele Legii”, adică în puterea Jurnalului consiliului de miniştri, procurorul general cere administratorului registrele şi dosarele. Dar el nu le mai avea, erau la mitropolit. Totuşi se caută prin dulapuri, prin sertare, în casa de bani. Şi cum nu se găsesc actele şi la mitropolit nu încearcă nici procurorul general, nici ministru să facă descindere, s-a-mpotmolit aşa fărădelegea lor!

Vlădica Visarion, turburat de asemenea atitudini, tocmai în ziua premergătoare marii sărbători a Naşterii Domnului, când şi cel mai modest creştin caută a fi în pacea sufletului, trimite telegrame de protest şi cere să se ia măsuri de stăvilire unui atare abuz, o gravă ilegalitate, telegrame către regele Carol II, primul ministru Tătărăscu, miniştrilor de Culte şi celui de la Domenii şi aşteaptă 2-3 zile. Dar nici unul nu răspunde. O asemenea tăcere era semnificativă. Mitropolitul rămăsese singur, nimeni nu-l aude, e deci în disgraţie. Ce mai putea face el? Să demisioneze doar din locul ce ocupa. Retragerea sa era şi dăunătoare prestigiului său, că s-ar fi interpretat cum că el n-a vrut să pună registrele la control, ştiindu-se cu „musca pe căciulă”, că într-adevăr ar fi jefuit el Fondul Religionar cu cele 20 de milioane şi poate marea mulţime aşa ar fi crezut, dar pe de altă parte, faptul că a fost adus şi procurorul, că a căutat ca la nişte tâlhari prin cancelarie, şi că în locul inspectorilor legali a venit un ministru al Muncii, departament ce nu are nici o contingenţă cu Fondul, şi că însuşi Nistor, vrăjmaşul declarat al mitropolitului Visarion, căuta a se răzbuna, atunci retragerea poate fi socotită şi ca un act de apărare a demnităţii sale ca mitropolit, ca sfetnic al Tronului. De bună seamă, Visarion, demisionând ar fi avut putinţa să publice care-i adevărul şi ar fi cerut atunci să se facă controlul gestiunii, din care se dovedea dedesubtul lucrăturii liberale. Dar, când demisia era deja scrisă, mitropolitul  o avea în haina sa şi se pregătea s-a expedieze, iată imanenta Dreptate dumnezeiască îl trimite la el, la Cernăuţi, pe prietenul său Constantin Tomescu într-o vizită frăţească ce schimbă total situaţia mitropolitului Visarion, care rămâne pe scaun încă aproape 3 ani, şi cere să se publice o lucrare oficială documentară despre cum a fost administrată averea Fondului atât sub predecesorii săi, Vladimir şi Nectarie, cât şi sub Visarion în cei 4 ani, 1935-1939.

Această lucrare, purtând titlul „Despre averile bisericeşti din Bucovina” a apărut la Cernăuţi, în 1939, cuprinzând 108 pagini, plus hărţi, planşe şi diagrame. În această lucrare se demonstrează că până-n 1936 s-au făcut numeroase „jafuri”, în 1935 ajungându-se ca totalul pierderilor să fie de 171 milioane, din care numai la pensii era un deficit de 15 milioane. Mitropolitul Visarion a conceput însă un nou Regulament pentru organizarea Fondului bisericesc, creând un comitet de direcţie, s-a triat întregul corp de funcţionari de la Eparhie şi de la Fond. Chiar în anul 1936-1937 bugetul s-a sporit cu frumoasa sumă de 30.112.500 lei, s-au trecut zeci de milioane la prevederi extraordinare, s-au vândut două căzărmi inutile, cu 38 milioane, s-a clădit un impozant palat cultural în Cernăuţi, s-au refăcut băile Vatra-Dornei, s-au reziliat mai multe contracte vechi oneroase, ce au adus un profit de 12 milioane, s-au vândut acţiuni ale Căilor Ferate de 21.600.000, s-au înfiinţat cantine româneşti pentru forestieri, funcţionarii au primit ca ajutor de Crăciun, chiar în primul an, 1.493.554 lei, s-a cumpărat imobilul Dori Popovicica să nu lase pe un asemenea român în mrejile creditorilor străini, s-a construit fabrica de lăzi de la Falcău, s-a sprijinit înfiinţarea Băncii de Nord din Cernăuţi, o cooperativă în Suceava, s-au ajutat ţăranii cu lemn gratuit în anii 1936-1939 în valoare de 25.966.891 lei, s-au înfiinţat 6 cantine şi 4 mori ţărăneşti. Fondul a achitat impozite de Stat în sumă anuală de 40 de milioane, la CEC s-au depus 33.400.000 lei. Stocurile de materiale lemnoase şi de minereuri s-au mărit, la fel şi inventarul. Fondul de rezistenţă ajunsese la 165.700.000 lei. Acestea sunt doar câteva date din mai sus amintitul volum care demonstrează corectitudinea şi priceperea Vlădicăi Visarion în administrarea Fondului, care însă s-a aflat pe nedrept acuzat că a jefuit Fondul de 20 milioane. Dar prin cartea aceasta, publicată în 1939 în Cernăuţi, li s-a întors palma asupra jefuitorilor.

Pe 27 decembrie 1937, Constantin Tomescu pleacă cu trenul la Cernăuţi, ca să petreacă o zi – două lângă bunul său prieten, mitropolitul Visarion, aşa cum îl vizita în asemenea sărbători şi la Argeş, ca şi la Bălţi. Pentru întâia dată însă îl vede pe Visarion extrem de abătut şi nervos. La început nu vrea să-i spună care-i pricina, însă după multe insistenţe, îi arată un text dactilografiat prin care Vlădica Visarion se adresează regelui Carol II, cerându-i aprobarea de retragere din scaunul de mitropolit pe motivul că-i şi bătrân, e şi bolnav. Prietenul său însă îi arată că acolo el scrie neadevăruri, căci nu-i bătrân la 58 de ani, şi nici bolnav şi îl apostrofează pentru faptul că lasă să se  strecoare în Istorie falsificări printr-un asemenea act oficial, apoi rupe exemplarul. Mitropolitul se supără iniţial, dar, îndată ce se linişteşte, îi povesteşte despre hotărârea Consiliului de Miniştri şi îi explică faptul că nu are altă ieşire.

Dar această grea situaţie se rezolvă prin lucrarea lui Dumnezeu, căci Constantin Tomescu este ales Ministru adjunct al Cultelor şi Artelor în Guvernul Goga şi obţine din această poziţie desfiinţarea Jurnalului Consiliului de Miniştri care fusese cauza demisiei Vlădicăi.

Vlădica Visarion a continuat să fie mitropolit încă aproape 3 ani, dar simţind că oculta liberală nu-l slăbeşte, şi ca să se odihnească, dar şi să-şi caute  vindecarea ochiului său drept, s-a retras din scaun şi în loc a fost ales urmaşul său la Bălţi, episcopul Tit Simedrea. Visarion şi-a aranjat drepturile la pensie şi a închiriat o garsonieră în Bucureşti.

Pe preotul Ion Vască, Vlădica Visarion l-a primit în Cernăuţi cu multă bunăvoinţă când a venit de la Cluj; l-a numit predicator al catedralei şi i-a dat apartament de locuit în frumoasa Casă preoţească de lângă reşedinţa mitropolitană. Îl chema des la dejun şi arăta o aleasă cinstire şi familiei lui. Încă i-a făgăduit că-l va chema şi la o catedră de Teologie de la Facultate. Când s-a înteţit conflictul cu Vlădica Visarion, Vască era preşedintele Asociaţiei preoţilor bucovineni, şi atunci la îndemnul profesorului Nistor, a convocat o şedinţă specială a preoţilor cernăuţeni şi din vecinătate, în care l-a bârfit pe binefăcătorul său, şi, în numele Asociaţiei a trimis două telegrame: către regele Carol II şi către primul ministru Tătărăscu cum că preoţimea bucovineană nu-l mai poate suporta pe mitropolitul Visarion şi cere îndepărtarea lui.

În 1942, Sfântul Sinod şi mareşalul Antonescu l-au delegat pe Vlădica Visarion să ia conducerea Bisericii Ortodoxe din Transnistria. Visarion şi-a ales ca reşedinţă fostul palat mitropolitan din Odesa.

Vlădica Visarion s-a retras din Transnistria la timp, când oştile ruseşti se apropiau de Odesa şi şi-a continuat traiul în Bucureşti. Dar nici aici n-a avut parte să rămână mai mult. Sfântul Sinod şi Mareşalul l-au delegat să plece, cu un avion special, în Dalmaţia Iugoslaviei, ca să participe la hirotonia şi instalarea unui ales episcop sârb. Era pe la 18-19 august 1944. A fost acolo de şi-a îndeplinit misiunea. Cum însă era aproape de Viena, a cerut să treacă cu avionul şi la Viena, ca să-l mai consulte medicul specialist, care i-a vindecat pupila îngheţată a ochiului său drept. Pilotul acceptat. Acolo, în Viena fiind, l-a prins ziua de 23 August 1944, adică armistiţiul încheiat de România cu Uniunea Sovietică şi intrarea oştilor ruseşti prin România, de unde, împreună cu Armata română, vor continua războiul împotriva Germaniei. În această nouă situaţie, Vlădica s-a hotărât să nu se întoarcă îndată în Patria sa.

Motivul era următorul: Pe când Visarion era episcop la Bălţi, cam prin 1932-33, cutremurându-se de crimele dictatorului Stalin, a alcătuit o filipică extraordinar de dură, dar şi îndreptăţită, aşa cum putea el să compună, împotriva acestuia, şi i-a adus-o Pofesorului Constantin Tomescu la Chişinău, ca s-o publice în revista “Luminătorul”. Acesta a dat-o la cules, dar, înainte de a se tipări revista, tot materialul cules pe şpalţuri trebuia prezentat de Tipografia eparhială la Prefectură, ca de la oricare tipografie, întrucât se decretase în toată Ţara cenzura preventivă a oricărui manuscris. Comisia nu s-a putut hotărî a da “bun de imprimat” deoarece era o problemă prea grea în articolul lui Visarion, şi-l trimite la Ministerul de Interne pentru a decide. In acea filipică, VIădica îi amintea lui Stalin că şi el a fost seminarist în tinereţa lui, prin Caucaz, că a mâncat atâţia ani pâine bisericească şi se pregătea pentru preoţie, căci creştinismul l-a învăţat a fi bun şi milos, pe când el a devenit şi hoţ al banilor Statului, un răzvrătit, iar acum, în fruntea marelui Stat rusesc, e un dictator, un criminal, care a ucis milioane de oameni nevinovaţi prin foame şi deportări. Nu cugetă el că va fi tras la răspundere, dacă nu aici, pe pământ, sigur în lumea lui Dumnezeu cea cerească? Toţi cei care au citit-o au fost zguduiţi.  Ministerul a respins publicarea ei, nu pentru motivul că ar fi tendenţioasă, ci pentru că asemenea relaţii cu capul unui Stat străin se pot face numai prin mijlocirea Ministerului de Externe român. O motivare poate legală, aşa cum cer relaţiile diplomatice, însă imposibil de realizat întrucât România, în acel an, nu avea nici o relaţie diplomatică cu Sovietele. Totuşi, Visarion ţinea să apară. Şi, prin Consulatul englez din Bucureşti, s-a ajuns ca filipica lui antistalinistă să apară la Londra într-o mare revistă englezească. Desigur, că însuşi Stalin îi va fi aflat conţinutul şi, cu drept cuvânt, Vlădica Visarion a cugetat, că România, având pace cu Sovietele şi armatele roşii vor trece prin Ţara noastră, Stalin va cere pedepsirea lui Visarion, iar prin revenirea sa acasă se expunea.

Şi astfel, se-nţelege cu pilotul şi acesta renunţă şi el a se întoarce în Patrie, şi pune avionul la dispoziţia autorităţilor austriece. Vlădica deci se autoexilează. La început, a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Acolo, se afla încă la 1 Ianuarie 1945. Profesorul Constantin Tomescu combate aşadar un zvon fantezist, cum că Vlădica s-ar fi ataşat legionarilor români, fugiţi din Ţară, sub conducerea lui Horia Sima, şi că aceşti criminali, alcătuind un guvern românesc fantomă la Berlin, l-ar fi avut şi pe Visarion în guvern ca ministru al Cultelor, care ar fi grăit şi la Radio german, chiar în ziua de 1 Ianuarie 1945, când el, după chiar mărturisirea lui, comunicată fratelui său, D-rul Constantin Puiu, care l-a vizitat la Paris, că în acea zi, de 1 Ianuarie 1945, de Anul Nou, era încă închis la Salsburg. Dar poznaşa cuvântare românească de la Radio german, rostită la 1 Ianuarie 1945, au ascultat-o în Ţară multe persoane, care au declarat că nu Visarion a grăit, ci altcineva, şi a ascultat-o însuşi arhiereul Eugeniu Laiu, fostul său intim colaborator, care-i cunoştea perfect vocea. E posibil să fi fost şi o mistificare a legionarilor, care, intenţionat i-au pus în circulaţie numele său, în acest sens.

În timp ce armatele sovietice străbăteau Ţara, alături de cele române, în urmărirea trupelor germane, s-a ridicat glas împotriva lui Visarion cel fugit. Sinodul Bisericii noastre l-a judecat şi l-a condamnat la caterisire, lăsându-1 ca un simplu monah. Şi după sentinţa gravă a Sfântului Sinod român, Visarion Puiu a fost deferit Justiţiei Statului, poate ca trădător sau altă vină mare, unde s-a pronunţat condamnarea lui capitală, “la moarte!”, în contumacie. Prin aceste două grave sentinţe, Patria românească, Patria lui iubită, pe care a servit-o şi el cu mare însufleţire şi cu toate puterile lui sufleteşti, l-a eliminat dintre fiii săi şi l-a împiedicat să mai cugete să se întoarcă aici şi să fie îngropat în pământul Patriei, alături de părinţii săi. VIădica Visarion avea în Bucureşti haine, veşminte proprii, cărţi şi alte lucruri, pe care, de bună samă, că nu le-a luat cu sine în Jugoslavia în August 1944, întrucât ştia că va reveni acasă. Sentinţa, condamnându-l şi la sechestrarea “averii” sale, s-au căutat acele modeste bunuri şi s-au ridicat de către Stat.

După afirmaţia categorică şi de crezut a unui ofiţer superior englez, Visarion a fost eliberat din lagărul austriac, şi a plecat la Paris, se zvoneşte că a fost şi la Papa Romei, şi s-a înapoiat la Paris, unde a închiriat o locuinţă mică în suburbia Viels-Maisons-Aisne, la nişte catolici. Se ridică întrebarea: Cu ce mijloace şi-a ţinut viaţa în cei 20 de ani de înstrăinare, ce au urmat? Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că se vorbea insistent că Papa, prin cardinalul şi colaboratorii săi din Paris, îi acorda ajutoare din timp în timp. Pe când era lângă el fratele său, D-rull Constantin Puiu, a şi venit în casă un cleric romano-catolic, care i-a înmânat o sumă de franci, probabil o sumă periodică.

VIădica Visarion şi-a scris şi el un Jurnal al vieţii sale, cu multe date istorice, pe care l-a depus, împreună cu oarecare cărţi şi manuscrise, la o asociaţie filo-română din oraşul Freiburg­-Germania.

În anul 1964, prin luna iulie, s-a făcut ultima încercare a Guvernului român, de a-l aduce pe mitropolitul Visarion în Patria lui, să mai sărute o dată pământul strămoşesc şi să se î­ngroape în el, alături de părinţii săi. Astfel, fratele său, D-rul Constantin Puiu, din Galaţi, a fost îndemnat să plece el la Paris şi să-l convingă pe Vlădica Visarion ca să se întoarcă în Ţară cu încredinţarea că i se vor anula cele două grave sentinţe, că-şi va recăpăta titlul de mitropolit şi va avea şi o pensie suficientă. I s-a dat doctorului cuvenitul paşaport, el şi-a cumpărat biletul de drum şi a plecat cu avionul. Îi era şi lui dor să vină în Ţară şi, auzind acele veşti de la fratele său, s-a hotărât Vlădica să plece din Paris. Dar s-a îmbolnăvit, a răcit şi a dat într-o complicaţie, ca la cei bătrâni, şi insuficienţa cardiacă a pus punct vieţii sale. În ziua de 10 August 1964 s-a stins din viaţă mitropolitul Visarion Puiu, în suburbia parisiană Viels­-Maisons-Aisne, în vârstă de 86 de ani. În odăiţa lui nu s-au găsit nici banii necesari pentru îngropare, ci locuitorii de pe acolo, vecinii au acoperit trebuinţele cu o colectă a lor. Trupul lui a fost îmbrăcat în veşmânt clerical, cu o cruce pe piept. L-au înmormântat într-un cimitir romano-catolic din apropiere, iar slujba a fost oficiată de doi preoţi ruşi ortodocşi. Aşa s-a stins un om de seamă, creştin şi bun român.

 

5.      Activitatea pastorală şi socio-culturală a Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum este prezentată în Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

În perioada cât a fost Episcop al Hotinului, Vlădica Visarion a realizat acolo o lucrare epocală: după cerere, Episcopia a fost înzestrată, peste linia ferată, la Pământeni, o suburbie a oraşului, cu 17 ha de pământ, o suprafaţă îngrădită cu gard înalt de scândură, pe care a creat un splendid parc cu alei, boschete, pomi ornamentali, planul fiind făcut şi executat de inginerul agronom Mih. Costeţchi, bănci şi alei cu petriş fin, parc pus la dispoziţia cetăţenilor oraşului pentru plimbare şi recreaţie; a sădit o vie cu soiuri alese şi livadă cu cei mai productivi şi superiori pomi fructiferi; peste tot te îmbătau florile cu parfumul lor. Era cel mai frumos parc din Basarabia. Iar într-o latură a clădit o minunată şi chivernisită reşedinţă episcopală, cu etaj, mansardă şi subsol mai prelungit peste care urma să se mai ridice încă o aripă a reşedinţii, ce avea: 2 saloane spaţioase, birouri, dormitoare – pentru episcop şi oaspeţi, sufragerie, bibliotecă, sală de citire, camere de serviciu, magazie de alimente, bucătărie modernă, pivniţe; am întocmit listă de 1500 volume, ce au venit, fişier, opis la bibliotecă. Acesta era adevărat palat de reşedinţă, nu ca grajdul de la Argeş. Populaţia oraşului, intelectuali, au cumpărat şi ei loturi de la Primărie în jurul Palatului şi au zidit case frumoase, în armonie arhitecturală cu Episcopia, creându-se aici oraşul nou. Interesantă a fost însă schimbarea mentalităţii orăşenilor despre plantaţia de pomi şi copaci: oraşul Bălţi cunoştea numai salcâmul, pe marginea şoselelor, ori într-o grădină a oraşului, la gară, ca şi-n curţile oamenilor, la fel şi în satele vecine, existau numai salcâmi. Când Visarion a adus cu vagonul puieţi de pomi fructiferi, populaţia a început a spune că episcopul n-ar fi în toate minţile; însuşi primarul Vrabie al oraşului, a afirmat că „Vlădica acesta trebuie să fi sărit din minţi. Nu vede el că la noi nu creşte decât salcâmul ? Cheltuieşte bani în zadar!”. Mitropolitul Visarion nu s-a supărat şi nici nu i-a făcut vreo aluzie, ci, după cei 3 ani de creştere, el i-a trimis lui Vulpe primul coş mare încărcat cu fructe din livada episcopală; la fel au primit şi alţi fruntaşi. Acesta a fost începutul unei adevărate revoluţii. Lumea a smuls salcâmii din ogrăzi, la fel şi primăria, plantând în loc pomi fructiferi de la pepiniera Şcolii de Agricultură din Chişinău, unde era profesor Costeţchi. Mult timp această metamorfoză a făcut obiect de povestiri, dar şi laudă pentru Vlădica Visarion.

Alături de aceasta, Vlădica a dezvoltat  o activitate frumoasă eparhială, de cult şi socială. S-au format consilierii, după îndemnul lui, să lucreze corect şi la timp. Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, se sileau să-şi poarte apostolatul cu demnitate. Împreună cu prietenul său Constantin Tomescu, a răsfoit multe cataloage de edituri, şi astfel s-au difuzat, pentru bibliotecile bisericilor, cărţi alese din literatura română în valoare de peste 3 milioane lei. A întemeiat revista „Episcopia Hotinului” cu îndrumări oficiale, pe care o imprima Profesorul Constantin Tomescu şi o corecta la tipografia eparhială din Chişinău, iar pentru articole de studiu şi beletristică preoţii basarabeni aveau revista „Luminătorul” din Chişinău. Preoţii au fost îndemnaţi să citească revistele teologice şi se organizau măcar o dată în an conferinţe culturale, astfel aranjate pe protopopii ca Vlădica să poată asista la cât mai multe, pe rând. Vlădica Visarion slujea şi la Bălţi, dar nu întârzia să slujească şi prin oraşe şi mai ales prin sate la hramuri, la sfinţiri de biserici, unde hirotonisea clerici şi gratifica pe cei mai merituoşi. Îi plăceau mult corurile din biserici, cu voci alese. Făcea inspecţii canonice la mănăstiri stăruind ca monahii să nu se lenevească, să slujească după tipic şi să aibă viaţă curată. A readus dânsul la viaţă câteva schituri părăginite şi chiar distruse, ca Rugi cu biserica lui Duca Vodă, Galiţa, ctitorită de un moldovan care avea acest nume, care-şi avea moşia la Moghilău, peste Nistru şi  Şerbeşti zidit de boierul ieşean Toma Cosma.

În Bălţi exista numai biserica  „Sf. Nicolae”, iar jos, lângă gară, la 2 km, încă o biserică mai modestă. Se pornise zidirea încă a unei biserici în oraş, cu hramul  „Sfinţii Voievozi”, dar primul război mondial i-a stagnat lucrările, rămânându-i numai temelia de 2-3 metri de la pământ. Prin 1924, deci curând după instalarea Vlădicăi Visarion, comunitatea evreiască din Bălţi, informându-se că episcopul ar vrea să continuie clădirea bisericii începute, şi având comunitatea un loc proprietate alături de temelia acesteia, a obţinut aprobarea să construiască pe acel loc o sinagogă mare, şi a cerut autorităţilor superioare să demoleze temelia creştină şi materialul ei să fie dat comunităţii evreieşti pentru sinagogă. Dacă Ministerul Internelor ar fi aprobat o asemenea cerere, cu siguranţă că lumea creştină n-ar fi rămas cu braţele încrucişate. Vlădica a mers la Bucureşti, şi cu calm a limpezit situaţia şi Ministerul a dispus dărâmarea zidurilor sinagogei, şi astfel s-a continuat clădirea bisericii creştine; la sfinţirea ei a asistat potop de credincioşi, veniţi din toate satele apropiate.

Deşi erau de acum trei biserici în oraşul Bălţi, cele două în centru, iar cealaltă lângă gară, la periferie, totuşi faţă de populaţia creştină, ce se înmulţea, ele erau neîncăpătoare, şi Episcopia nu avea o biserică măreaţă, o catedrală, aşa cum se cuvenea. Vlădica Visarion a cerut oficial şi Primăria i-a donat un loc potrivit în oraş, iar arhitectul patriarhal Berecheti-a întocmit planul acestei noi catedrale, după indicaţiile Vlădicăi Visarion  care văzuse atâtea biserici în călătoriile sale prin Răsăritul ortodox. Zidirea şi pictarea bisericii a fost încheiată în anul 1934. Pentru sfinţirea ei, Vlădica a invitat întreg Sfântul Sinod român, Guvernul Ţării, demnitari, pe regele Carol II, cât şi pe patriarhul ecumenic ortodox din Constantinopol, Veniaminos, aşa cum invitau voievozii noştri, în trecut, pe patriarhii orientali la sfinţirea de biserici. La solemnitate a participat şi o mare mulţime de creştini, iar în numele patriarhului a venit mitropolitul Australiei, Timoteus, care ştia şi româneşte din timpul când a slujit la biserica comunităţii greceşti din Bucureşti. Însuşi regele, îmbrăcat ca şi episcopii, în halat alb, a participat activ la actul bisericesc al sfinţirii.

Vlădica Visarion a cercetat şi a aflat unde lipsesc biserici, şi a luat măsuri ca din Fondul Religionar să se construiască cele necesare. La Cernăuţi era doar o biserică în centru, iar Vlădica a ridicat încă două biserici: „Sf. Nicolae”, o frumoasă construcţie, şi alta în suburbia „Horecea”. La fel, s-a interesat şi pentru provincie, unde s-au zidit prin sate noi biserici, s-au reparat multe alte, şi s-a terminat catedrala din Rădăuţi, acoperită cu plăci de aramă.

Staţiunea balneară „Vatra Dornei” era tot în proprietatea Bisericii Bucovinei. Acolo Vlădica Visarion a construit Cazinoul de azi, care a fost inaugurat în iarna anului 1936. Tot acolo a amenajat în subsolul Pavilionului I cabine şi căzi de aramă unde să se poată face băi carbogazoase nu numai vara, ci şi iarna. S-a curăţit minunatul parc al băilor, ca să se poată uşor circula până sus, la  „masa lui Terente”. Cum nimeni nu ştia rostul acestei denumiri, iar unii vroiau să creadă că pe-acolo ar fi trecut haiducul Terente şi că astfel de la el vine acest nume, Vlădica a schimbat numele acestui înalt punct din parc în „Vârful cu dor”, aplicându-se apoi cuvenitele tăbliţe cu acest nume pe copacii de pe marginea aleilor.

 S-a reorganizat şi exploatarea minereului de mangan. La fel, s-a dezvoltat şi exploatarea apelor minerale de la „Neagra Şarului” şi „Şarul Dornei”.

De asemenea a organizat achitarea la timp a salariilor slujitorilor bisericeşti, preoţi şi cantori, protopopi, funcţionari eparhiali ca şi personalului Facultăţii de Teologie. Când s-a produs o criză a lemnului pe piaţa mondială şi, din această pricină nu se puteau realiza prevederile bugetare, a contractat împrumuturi.

A înmulţit locurile pentru studenţi în Internatul teologic până la 140. A creat burse pentru şcolari şi studenţi străini ortodocşi, ce-au fost primiţi la Cernăuţi. Între aceia au fost şi [o] parte din actualii conducători ai Albaniei. A acordat burse teologilor români să studieze în străinătate.
            Din fondurile disponibile a zidit cel mai frumos „palat cultural” din Ţară, cu etaj, săli de conferinţă, bibliotecă, maiestos, după planul arhitectului Creangă. Alocase o importantă sumă, din aceleaşi fonduri, aproximiativ 400.000 lei, pentru imprimarea unui savant studiu de Noul Testament al profesorului universitar vestit din Cernăuţi, preotul Vasile Gheorghiu; la fel, a subvenţionat imprimarea volumului întâi din „Istoria Bisericii Române” a profesorului de la aceeaşi Facultate de Teologie din Cernăuţi, preotul Simeon Reli, dar împrejurările timpului au oprit imprimarea şi a lucrării de „Noul Testament” şi a volumului II din „Istoria Bisericii Române”.

 Visarion Puiu a susţinut apropierea între Bisericile creştine. A invitat la Cernăuţi prelaţi şi anglicani şi romano-catolici şi a colaborat împreună cu Profesorul Constantin Tomescu şi la o publicaţie în acest sens, intitulată „Spre unirea în Domnul” ce a apărut în 1934, având drept moto porunca Mântuitorului:  Diia ena na einai = ca toţi una să fiţi. Şi încă mai mult, tot împreună cu prietenul său, a călătorit în Orient, prin Egipt, Irak, Palestina, Iran (Persia), Asia Mică, în alte părţi ale Turciei, în Grecia, vizitând patriarhi şi alte personalităţi bisericeşti creştine şi chiar de alte Religii, iar Apusul l-a colindat Vlădica singur.

În timpul păstoririi sale, Fondul Religionar al Bisericii Bucovinei se administra cinstit şi s-a mărit progresiv. Vlădica a câştigat pentru Biserica românească dreptul de proprietate asupra unei biserici, fostă ortodoxă şi ctitorită de un domnitor român, dar trecută la romano-catolicism în Lemberg-Polonia.

Ca Mitropolit al Transnistriei, principala sa grijă a fost să restaureze câteva biserici din oraş, clădiri monumentale, dar transformate de sovieticii antireligioşi, vrăjmaşi ai creştinismului, în cinematografe, ori în magazii de materiale sau în săli de concerte şi teatru. Cu ajutorul Armatei române şi a primarului general al Odesei, Gherman Pântea, s-au redat cultului creştin mai multe clădiri, resfinţite şi împodobite din nou cu cele necesare. Era nevoie încă de preoţi, deoarece preoţii veniţi din Basarabia, ca şi din alte laturi româneşti, erau puţini şi acum cereau şi satele să aibă preoţi. De aceea, VIădica a lansat chemarea foştilor preoţi; a instituit o comisie care să-i cerceteze, să-i pună la probă de slujbă, iar pe alţii, cu cunoştinţe îndestulătoare, aprobaţi de comisie, VIădica îi hirotonisea şi pe toţi îi plasa pe la biserici. A făcut Vlădica şi vizite canonice în lungul şi-n latul Transnistriei, primit fiind cu mare bucurie pretutindeni. Pentru pregătirea candidaţilor la preoţie, a înfiinţat o şcoală bisericească, cu profesori dintre preoţii basarabeni, director a fost părintele Teodor Petrovici din Chişinău, unde luase şi licenţa în Teologie. Eparhiile din Ţară au trimis daruri în lumânări, veşminte şi obiecte de cult.

6.       Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu aşa cum se desprinde din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu

Mitropolitul Visarion Puiu avea inimă bună, el nu zavistuia pe nimeni, nu chinuia şi nici nu nedreptăţea, nu persecuta. Este drept că se arăta cam iute, nervos uneori, ca tot omul, dar îndată-şi revenea, spunând o glumă sau râdea. Credea în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, în Providenţă, iar de multe ori mi se jeluia că nu are îndestulătoare puternicii sufleteşti să-L urmeze tot mai bine pe Mântuitorul Hristos. Slujea cu emoţii, dar solemn; citea compoziţiile sale admirabile, dar grăia în predici şi cuvântări libere mai puţin colorat, nu aşa de reuşit ca în cele scrise. El a fost corect, cinstit cu banul şi cu bunul public sau al altuia. Dăruia cu mână largă, şi mulţumea cu nobleţe pe cine-l servea. Vlădica Visarion era un bărbat cinstit, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni; n-a îndrăznit să primească, nu să ceară, un bun ori un dar la sfinţiri de biserici sau la hirotonii.

Şi preoţii din eparhie, socotindu-l chiriarh drept şi cu duh frăţesc, veneau la el, nu în audienţe reci, seci şi distante, ci la convorbiri prieteneşti şi îşi deschideau inimile. Profesorul Constantin Tomescu povesteşte că l-a auzit pe Vlădica Visarion cum purta conversaţii cu preoţii din eparhie şi folosea faţă de unii mai apropiaţi diminutivele plăcute ale numelor. El nu se răţoia la nimeni şi nici nu trimitea lesne pe un cleric în judecata Consistoriului, ci mai întâi îl duhovnicea el.

O povestire pilduitoare care arată fineţea sufletească a Vlădicăi Visarion, dusă până la jertfă, este următoarea: “Într-una din zile vine magistratul Tarnavschi să-l viziteze pe Vlădica. Şi în convorbire magistratul îşi arată regretul că el, deşi bucovinean, n-a văzut încă unele mănăstiri, şi-l roagă pe Visarion să-i dea o recomandare în acest scop. VIădica avea o rară eleganţă şi multă atenţie mai ales faţă de intelectualii  bucovineni. Îl pofteşte să vină într-o zi, că vor călătorii amândoi. în automobil şi pornesc. După un timp, magistratul roagă să se oprească maşina ca să fumeze. VIădica iarăşi amabil, îl invită să fumeze pe loc, în cupeu. Şi magistratul scoate o ţigară – două-trei şi tot fumează. VIădica, ca să nu-l jignească, deschide puţin portiera dreaptă, să mai iasă fumul. Dar curentul din mers, i-a atins pupila ochiului drept, i-a îngheţat-o chiar. Simţind dureri, s-a arătat doctorului Blat, oculistul din Bucureşti, şi cum tratamentul lui nu l-a vindecat, doctorul l-a trimis la un vestit specialist din Viena, unde a fost nevoit să meargă de mai multe ori, până ce s-a vindecat.”

VIădica Visarion a fost un călugăr cinstit şi închinat numai slujirii lui Hristos, n-a fost aplecat spre nici un partid politic din Ţară, nici n-a simpatizat cu vreunul. El a fost călugăr din tinereţe, a înţeles că nu-i nici bine, nici util să se înjuge la carul unui partid politic, ci să fie aşa cum se cade a fi un călugăr, cum a fost Iosif Naniescu, episcopul Gherasim Safirinu al Romanului, mitropolitul Ghenadie, care s-a contrariat vehement nu numai cu partidul liberal, ci şi cu regele Carol I în privinţa botezării prinţului Carol II în Religia Ortodoxă, sau şi cum a fost părintele meu duhovnicesc Nicodem patriarhul, călugăr cinstit, care nu numai că n-a simpatizat cu vreun partid politic din Ţară, ci a şi luptat împotriva amestecului liberalilor în administrarea Bisericii, luptă în care el a căzut, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi şi mai sus. S-ar putea cita şi alte nume de ierarhi călugări demni, care au avut canonica libertate de a cârmui eparhia lor, în acest al XX-lea secol.

Fie ca amintirea acestui “călugăr luptător”, cum l-a numit Nicolae Iorga, şi vrednic român, aşa cum este evocat în aceste pagini din Jurnalul Profesorului Constantin Tomescu,  să rămână pururea vie în sufletele românilor de pretutindeni şi să devină pildă demnă de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii lui Hristos. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în a Sa eternă lumină!

 

Asist.drd. Nina Stănescu, Universitatea  Ovidiusdin Constanţa

 

 

Bibliografie:

–         Teodor Candu, Biserica din Ţara Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, Teza de doctor în ştiinţe istorice, conducător ştiinţific: dr. prof. univ. Demir Dragnev, Chişinău, 2009;

–         Ecaterina Deleu, Toma G. Bulat – promotor al spiritualităţii româneşti şi idealurilor naţionale în ţinutul dintre Prut şi Nistru în Flux. Ediţia de Vineri, nr. 200982/28 august 2009;

–         Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a revăzută şi întregită, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002;

–         Idem, Profesorul de Teologie Constantin N. Tomescu (1890-1983). La 25 de ani de la moarte, în Studii Teologice, nr. 1/2008;

–         Preot Vasile Secrieru, Unele aspecte privind editarea revistei “Luminătorul” în Confluente bibliologice. Revista de biblioteconomie si stiintele informarii a Bibliotecii Stiintifice a Universitatii de Stat “Alecu Russo”, nr. 1-2/2008;

–         Prof. Univ. Constantin N. Tomescu, Prietenul meu Visarion Puiu, Tipografia Rof, Suceava, 2005.

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

 Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (VII)

 Autor: Nicolae Balint

După Al Doilea Război Mondial, intrată şi ea în sfera de dominaţie comunistă, Ungaria s-a văzut confruntată cu o nouă realitate ce impunea o nouă politică şi în domeniul informaţiilor. Sub directa îndrumare a NKVD, nou createle organe de informaţii maghiare şi-au moderat pentru un timp acţiunile de spionaj împotriva României. Însă nu s-a renunţat definitiv la acestea. Acţiunile ce au fost desfăşurate ulterior acestui moment, au fost însă mult mai atent concepute, desfăşurate şi disimulate, mai ales că, tot ceea ce se întâmpla în această sferă a informaţiilor era foarte atent monitorizat de consilierii sovietici prezenţi în Ungaria până în deceniul şapte al secolului XX. De altfel, în foarte multe situaţii, NKVD a cunoscut aceste acţiuni, însă nu a intervenit pentru că era direct interesat de menţinerea unei situaţii de „conflict îngheţat” între România şi Ungaria. Binenţeles, că în propriul beneficiu, fapt mai mult decât evident în timpul regimului Mihail Gorbaciov.        

 

Patru variante pentru Transilvania

Tratatul ce urma să se încheie în cadrul Conferinţei de la Paris (1946), avea în vedere principiile cuprinse în documentele încheiate cu România în septembrie 1944, respectiv cu Ungaria în ianuarie 1945. Invocând diverse pretexte, partea maghiară a încercat să deplaseze cât mai spre est graniţa comună cu România. Győngyősi Janos, ministrul maghiar de Externe, avea dealtfel pregătite patru variante pentru Conferinţa de la Paris. O primă variantă avea în vedere crearea unei Transilvanii independente. O alta, propunea legarea la Ungaria, printr-un coridor, a zonei secuieşti din interiorul arcului carpatic. O a treia variantă, a fost cea de anexare la Ungaria a unui teritoriu din vestul României – circa 22.055 km2 – ce cuprindea mai multe judeţe din această parte a statului român (pentru recuperarea a circa 500.000 de etnici maghiari, urmau practic să intre sub dominaţie maghiară peste 900.000 de etnici români). În fine, cea de-a patra variantă propunea organizarea unui refendum privind viitorul Transilvaniei. Niciuna din aceste variante, nu a fost luată în consideraţie pentru simplul motiv că nu ţinea seama de realităţile etnice şi istorice din Transilvania. În plus, Ungaria nu era în situaţia de a pune condiţii, având în vedere atât atitudinea ei din timpul războiului, cât şi politica promovată faţă de evrei.

Spionaj, diversiune şi propagandă antiromânească

Deşi se aflau într-o situaţie cât se poate de ingrată după război – lipsuri materiale, nesiguranţa locului de muncă pentru propriile cadre, viitor politic incert – organele de informaţii şi siguranţă româneşti au reuşit să depisteze şi să probeze mai multe acţiuni ale spionajului maghiar care erau îndreptate împotriva României. Numai în perioada 1945 – 1948, au fost depistate 17 organizaţii subversive care acţionau pe teritoriul statului român şi care, sub o formă sau alta, erau legate de Budapesta. Printre cele mai active s-au dovedit a fi „Mişcarea de Rezistenţă”, „Hungarista”, „Asociaţia anticomunistă de tineret”, „Brigada Fulger”, etc. Atitudinea suspect de tolerantă a nou createlor organe de informaţii comuniste maghiare, s-a observat şi în cazul generalului Dalnoki Veress, fost comandant horthyst al Corpului de Armată maghiar dislocat la Cluj după Diktatul de la Viena din august 1940. Acesta a creat un centru subversiv  la Budapesta ce întreţinea legături permanente cu elemente revizioniste din Transilvania, susţinând material operaţiunile acestora. Acţiunile lui Dalnoki Veress vizau atât obţinerea de informaţii despre situaţia minoritarilor maghiari, cât şi răspândirea clandestină de material de propagandă cu caracter revizionist, având drept scop slăbirea încrederii în capacitatea de organizare şi administrare a autorităţilor româneşti reinstalate în teritoriul cedat. Totodată, la sugestia discretă a Budapestei, o serie de elemente ultranaţionaliste din Transilvania au primit indicaţia de a intra în MADOSZ, militând astfel legal, dar sub faldurile unei noi ideologii care le permitea însă, disimulat, să promoveze vechile teze iredentiste. În acelaşi timp, contele Teleki Adam a pus bazele „Partidului Popular Maghiar”.      

                                                   (va urma)

NICOLAE  BALINT

 

CASETA

Tabel cu persoane din judeţul Mureş, semnalate după 1.04.1947 ca făcând parte din

                    agentura Serviciului Maghiar de Informaţii din România

Nr.

crt.

               Numele şi prenumele                  Localitatea
1. Beldy          (?) Târnăveni
2. Csiki Francisk Tg. Mureş
3. Csiki Pista Tg. Mureş
4. Haller Ştefan (soţia şi fiica sa) Târnăveni
5. Hubert Ernő Târnăveni
6. Kovacs        (?) Tg. Mureş
7. Kovacs Albert Tg. Mureş
8. Pataki         (?) Tg. Mureş
9. Petery         (?) Târnăveni
10. Szikozai Sandor Tg. Mureş
11. Sas    Ioan Tg. Mureş
12. Wolfgang  Mihaly Tg. Mureş
13. Wolforth Mihail Tg. Mureş

Peter KNEIPP

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

 Peter  KNEIPP

 

– născut la 24 iunie 1939 la Jebel,Arte Plastice,Bocsa,Resita,picturii,grafice, judeţul Timiş

-studii: absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din Timişoara clasa S.Krzyzanowska şi G.Popa 1962-1965.

-profesor de desen la Liceul teoretic din Bocşa şi Şcoala populară de Arte din Reşiţa cu activitate în domeniul picturii, graficii şi artistice (organizări de tabere, expoziţii, cronici plastice, vernisaje, jurizări etc.)

      ACTIVITATEA ARTISTICĂ ŞI EXPOZIŢIONALĂ

 

-membru fondator al Asociaţiei artiştilor plastici din judeţul Caraş-Severin

-membru al cenaclului Uniunii Artiştilor plastici din România, filiala Reşiţa.

-membru fondator al cenaclului „Tiberiu Bottlik“ al artiştilor plastici din Bocşa, 1976, al cărui preşedinte a fost de la înfinţare până în 1995.

-1965 participă la expoziţia de grafică a studenţilor din Timişoara.

-1968-69 participă la salonul anual de grafică şi pictură al profesorilor de desen din Bucureşti.

-1967 participă cu întreruperi la expoziţiile anuale ale cenaclului UAP, filiala Reşiţa (1967, ’68, ’69, ’74, ’75, ’76, ’77, ’81, ’82, ’84).

-1974-95 participă începând cu 1974 la toate expoziţiile de grup ale cenaclului „Tiberiu Bottlik“ organizate la Bocşa, Ocna de Fier, Oţelu Roşu, Oraviţa, Reşiţa, fiind zilele culturii, Saloane de toamnă sau primavară, tabere de creaţie).

-1984 – Participă la taberele de creaţie organizate în Bocşa, Ocna de Fier, Dognecea, Crivaia cu invitaţi din Reşiţa, Timişoara, etc.),  în 1992 au fost invitaţi si din Graz artişti membri ai grupului 77.

– 1984-92 expoziţie personală de pictură şi grafică la Bocşa

– 1996 participă la expoziţia colectivă de artă plastică în Tuttlingen

– 1997 expoziţie personală de pictură şi grafică la Spaichingen

                   Activitatea artistică în străinătate

– 1956 participă la expoziţia internaţională a elevilor din Paris

– 1991 participă la expoziţia cenaclului „Tiberiu Bottlik“ deschisă la La Vallette du Var din Franţa

– 1992 invitat în R.F.G de Societatea de Cultură „A.I.Cuza“ din Heidelberg

– 1995 participă la epoziţia cenaclului „Tiberiu Bottlik“ deschisă la Hartberg din Austria

Lucrări în colecţii particulare din ţară şi străinătate    (Anglia, Franţa, Austria, R.F.G.)

Lucrări expuse permanent la sediul Forumului Democrat al Germanilor de la Bocşa.

„Desenul face parte din eul meu …“

Îl cunosc pe domnul Peter Kneipp din anul 1965, domnia sa fiindu-mi profesor de desen la şcoala generală din Bocşa Română. Mai târziu mi-a fost din nou dascăl la Şcoala Populară de Artă din Reşiţa unde eu am urmat cursurile de pictură.

Domnia sa este un adevărat profesionist cu o vastă cultură şi mă bucur că am avut norocul să cunosc un asemenea OM.

De aceea îl recomand cu căldura tuturor celor care iubesc arta şi faşcinaţia ei făcând cunoştinţă cu pictorul  Kneipp prin interviul care urmează.

Adalbert GYURIS: – Cum şi când aţi descoperit desenul şi ce importanţă are pictura pentru dumneavoastră?

Peter KNEIPP: – Ar fi foarte greu să dau un răspuns precis,îmi amintesc doar că la şcoală,la desen,am avut mereu nota maximă,probabil ca mulţi alţii.,,Pasul în faţă” l-am făcut însă prin clasa a şasea,cu un caiet de teme la geografie.Fiind una din disciplinele mele favorite,desenarea hărţilor îmi făcea o deosebită plăcere,mai ales că eram singurul care aveam vreo patru-cinci peniţe ,,Redis”

     Vizitând după mulţi ani şcoala unde am învăţat,în cancelarie,     într-un dulap în vitrină,caietul meu supraveţuia,fiind deschis la ,,Bazinul Dunării”. Cu adevărat însa ,,m-am descoperit” mai târziu,la Şcoala pedagogică,când unul din desenele mele a fost selecţionat şi trimis la o expoziţie internaţională a elevilor ( Paris) şi tot atunci am făcut grafica-copertă şi ilustraţie-pentru o carte: ,,Excursii şi drumeţii prin Banat” scrisă de profesorul meu de geografie Vasile Ghibedea.

Despre importanţa desenului? Probabil ar trebui un interviu aparte pe această temă.Mărturisesc doar că desenul face parte din eul meu,că mă însoţeşte mereu.

-Cât timp lucraţi la un tablou ?

-Până când sunt mulţumit de el. Tabloul în sine, ca lucrare, este ultima etapă. Elaborarea unei lucrări o fac în ,,extenso”, fac schiţe, stabilesc proporţii, mărimi, tehnici, colorez, o revăd, după care de cele mai multe ori aştept un timp până mă aşez în faţa şevaletului. Multe subiecte stau în mapele mele de câţiva ani buni.

-Şi ce tehnici de lucru folosiţi?

-Trebuie să spun că, în general,aleg acea tehnică de lucru care o consider că este cea mai potrivită modului de exprimare a subiectului la care lucrez. Dar şi invers,tehnica de lucru devine pentru mine de multe ori o solicitare, o provocare;am lucrări în care acelaşi subiect este tratat în tehnici diferite: tuş, laxiu, acuarelă, pastel sau tempera, etc.

-Cine stabileşte succesul unui pictor?

-Chiar dacă aş şti, cum spunea Picasso, aş ţine secretul pentru mine. Unii pictori, au fost descoperiţi şi au devenit celebri după  ce demult erau trecuţi în veşnicie. Alţii erau „la modă” în timpul vieţii după care urma lor s-a pierdut. Consider că succesul unui pictor este legat, pe de o parte de ce lucrează, cum lucrează şi cât lucrează iar pe de altă parte mediul artistic în care se manifestă şi nivelul de cunoştinţe al publicului consumator de artă.

-Credeţi că talentul are un rol?

-Clar că are, chiar foarte mare, dar asta numai dacă este permanent explorat şi cultivat. Altfel spus, fără muncă asiduă şi acumulare continuă de experienţă, talentul singur nu va folosi nici unui artist, indiferent de domeniul de activitate.

-Care ar fi diferenţa între un artist profesionist şi un amator?

-Foarte pe scurt nivelul de calitate al produsului artistic. De fapt pentru a răspunde la o asemenea întrebare ar trebui să cunoastem statutul pe care îl are fiecare dintre aceşti artişti, sau mai exact ce anume dă dreptul la eticheta, de „profesionist“. Nu cred că pentru aceasta se pot stabili reguli sau elabora instructiuni şi baremuri, eventual în mod cu totul arbitrar. Ce poate să facă de exemplu un juriu, care are în faţă lucrări prezentate de „profesionişti şi amatori” pentru o expoziţie de pictură? Să aleagă lucrările de cea mai bună calitate şi astfel să promoveze aceleaşi criterii atât pentru unii cât şi pentru alţii,punând automat semnul de egalitate în faţa tuturor lucrărilor şi autorilor. Dar şi invers există arte, mă gândesc la arhitectură, unde noţiunea de amator este neavenită. Revenind la întrebare, trebuie să spun, că atât nivelul de pregătire al artiştilor, fie profesionişti, fie amatori, cât şi domeniul artistic în care ei se manifestă pot duce la diferenţe mai mari,mai mici sau chiar să le elimine.

-Soţia dumneavoastră este pictorita, a fost un avantaj pentru dumneavoastră?

-Aş dori să fac o precizare că soţia mea a pictat puţină vreme după absolvirea facultăţii, apoi a lăsat pictura în seama mea. Trebuie totuşi să spun că avantajele au fost două; A manifestat întotdeauna înţelegere şi mi-a lăsat timpul necesar pentru creaţia plastică, iar în elaborarea şi discutarea lucrărilor am avut mereu un partener autorizat.

– Ca profesor dacă aţi descoperit copii talentaţi ?

– Dacă mă gândesc la un grup de copii,respectiv la o clasă de elevi,e normal să găsim unul-doi care să se remarce şi astfel să ocupe în formaţia respectivă locul de „talentat”. Cu adevărat însă numai cuprinşi în cercuri de artă plastică şi ulterior o parte din ei, urmind licee de artă sau şcoli populare de artă, aceştia s-au perfecţionat, ajungând chiar să profeseze în acest domeniu. Un număr restrâns, şase-şapte, au frecventat institutele superioare de artă şi lucrează astăzi ca artişti plastici sau profesori de desen. Nu pot să spun dacă asta, pentru cariera mea de profesor, a fost mult sau puţin, dacă pregătirea şi îndrumarea făcută cu mine a fost sau nu hotărâtoare. Pot să afirm însă, că în anii mei de dăscălie, n-am rămas dator faţă de cei care mi-au cerut ajutorul.

-Câteva gânduri despre Tiberiu Bottlik, în comparaţie cu generaţia mai tânără de pictori.

-L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik în ultimii săi zece ani de viaţă. O întâlnire directă cu „artistul” mi-a oferit-o expoziţia omagială de pictură şi grafică care a fost organizată la Casa de cultură din Bocşa Montană, cred că prin anul 1967, iar pentru multele sale sculpturi, pentru mine, măsura talentului său o reprezintă cele două lucrări aflate în cimitirul romano-catolic din aceeaşi localitate.

Format ca artist la începutul secolului trecut la Budapesta, Viena şi Paris, a urmat permanent linia clasică care era promovată la aceste academii de artă. N-a avut modele de mari artişti pe care să-i urmeze nici în sculptură, nici în pictură,mai mult până în ultimul an al vieţii, a făcut portrete după model, a ieşit la peisaj, a fost să zic aşa un pictor şi sculptor al „ochiului”. Cu generaţia mai veche sau mai tânără de pictori din Bocşa, care în general promova o pictură realistă a întreţinut relaţii de bună înţelegere. Prima expoziţie a cenaclului artiştilor plastici din Bocşa a fost deschisă, ce coincidenţă, chiar în toamna anului în care T.Bottlik ne-a părăsit pentru totdeauna (1974). După doi ani, ca omagiu adus celui dispărut,cenaclul a hotărât să-i poarte numele. Desigur îmi amintesc clar că avea rezerve pentru diferite curente ale artei moderne. Mai ales când imaginile din pictura contemporană, „rod al minţii” erau vădit non-figurative, el le apostrofa ca fiind „pictura ghicitoare”. Curios pentru mine, fiindcă el ca artist, a trăit în paralel cu apariţia tuturor curentelor artistice din secolul al  XX-lea.

-Credeţi în viitorul pictorului şi cum vedeţi evoluţia artei în următorii ani?

-După cum ai pus întrebarea pot răspunde inver-sându-le; viitorul pictorului este legat direct de evoluţia artei. Oricum, societatea fără artă nu cred că se poate, dimpotrivă şi astfel viitorul fiecărui artist  pare a fi asigurat,dar cum şi în ce direcţie vor evolua manifestările artistice rămâne de văzut. Aici chiar esteticienii dau răspunsuri diferite, fie mai pesimiste, fie mai optimiste. De la ei aş reţine ideea că civilizaţia viitorului mai mult va consuma frumosul decât îl va crea.

-Vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc mulţi ani cu realizări deosebite pe toate planurile.

Adalbert  GYURIS

Foto. Adalbert Gyuris cu pictorul Peter Kneipp

 

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 18 - 2010

Autor:

Gabriela Petcu

  

  

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

Constantin Brâncuşi

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.  

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de Arte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

                 Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

                      Masa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

                   Poarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

         Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

                 Coloana Infinitului  sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”   “Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors