Laurence8Laurence Lemoine was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.


Octavian CURPAS: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?


Laurence LEMOINE: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.


Octavian CURPAS: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?


Laurence LEMOINE: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion ofLaurence6 Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.


Octavian CURPAS: Do you consider yourself fortunate?


Laurence LEMOINE: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.


Octavian CURPAS: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?


Laurence LEMOINE: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.


Octavian CURPAS: How did that event further influence your decision to become a journalist?


Laurence LEMOINE: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.


Octavian CURPAS: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.


Laurence LEMOINE: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.


Octavian CURPAS: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?


Laurence9Laurence LEMOINE: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it  was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.


Octavian CURPAS: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?


Laurence LEMOINE: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time.” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.


Octavian CURPAS: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews. 


Laurence LEMOINE: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.


Octavian CURPAS: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?


Laurence1Laurence LEMOINE: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.


Octavian CURPAS: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?


Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.


Octavian CURPAS: Where do you live right now and what are you currently doing?


Laurence LEMOINE: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv ( They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.


Laurence4Octavian CURPAS: Have you ever considered moving to the United States?


Laurence LEMOINE: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.


Octavian CURPAS: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?


Laurence LEMOINE: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the  housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.


Octavian CURPAS: What hobbies do you have?


Laurence LEMOINE: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my two children.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!


Octavian CURPAS:  What are your plans in the near future?


Laurence LEMOINE: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.



Phoenix, Arizona, USA


Laurence8Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul 1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.



Octavian CURPAŞ: Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?


Laurence LEMOINE: Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.


Octavian CURPAŞ: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?


Laurence6Laurence LEMOINE: În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.


Octavian CURPAŞ: Va consideraţi norocoasă?


Laurence LEMOINE: Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.


Octavian CURPAŞ: În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?


Laurence LEMOINE: Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.


Octavian CURPAŞ: Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?


Laurence LEMOINE: Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.


Octavian CURPAŞ: Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.


Laurence LEMOINE: În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.


Octavian CURPAŞ: Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?


Laurence4Laurence LEMOINE: Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.


Octavian CURPAŞ: Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?


Laurence LEMOINE: Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.


Octavian CURPAŞ: Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.


Laurence LEMOINE: M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.


Octavian CURPAŞ: Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?


Laurence9Laurence LEMOINE: Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.


Octavian CURPAŞ: De ce Saint Gervais?


Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.


Octavian CURPAŞ: Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?


Laurence LEMOINE: În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.


Octavian CURPAŞ: Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?


Laurence LEMOINE: Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.


Laurence1Octavian CURPAŞ: Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?


Laurence LEMOINE: Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.


Octavian CURPAŞ: Ce hobby-uri aveţi?


Laurence LEMOINE: Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!


Octavian CURPAŞ: Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?


Laurence LEMOINE: Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.



Phoenix, Arizona – SUA










Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Specialiştii globalişti şi deviaţii sexual, urgent, la tratament

Diana Maria Popescu_opt 

Autor: Maria Diana Popescu

Germania vrea să demonstreze că e un Atlas cu Europa în spinare, dar are şi ea uscături şi plagiatori celebri. Ministrul Educaţiei, Annette Schavan, o apropiată a cancelarului Angela Merkel, a demisionat săptămîna trecută, în urma acuzaţiilor de plagiat, rămînînd fără titlul de „Doktor”. Alte două scandaluri similare au izbucnit în 2011, ambele conducînd la demisia ministrului Apărării Karl-Theodor zu Guttenberg şi a deputatei europene Silvana Koch-Mehrin, care a renunţat la funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European şi la cea de preşedinte al grupului F.D.P. din P.E.  

Nu e de ajuns ca o ţară să se considere superputere într-un un regim aşa-zis democratic, unde se fură căciula unul de la altul. Depinde ce faci cu democraţia. Pînă unde unde merg cu ea aceşti Caesari moderni, dornici de macabru?! Pare de neînţeles de ce atîtea minţi luminate nu reuşesc un tratament eficient pentru vindecarea comportamentelor sexuale deviante şi măsuri drastice de stopare a infestării populaţiei creştine cu microbii Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.). Descrierile Bibliei despre Sodoma şi Gomora sînt perimate, comparativ cu ceea ce se petrece în zilele noastre. Cu ce se ocupă ei sub plapumă e profesia lor! Dar să legalizezi căsătoria între aceleaşi sexe şi adopţia de copii de către un asemenea cuplu, este o sinucidere a viitorului acestor copii! Un grav atentat la morala creştină şi socială! 

Adunarea Naţională a Franţei a legalizat căsătoria între homosexuali, fapt ce înseamnă începutul (re)construirii Turnului din Babilon. Reconstituitori ai Sodomei şi Gomorei s-au strecurat şi la noi, chiar în rîndul celor responsabili cu educaţia şi morala tinerei generaţii. Un profesor de istorie de la Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu” din Lugoj – director adjunct al liceului -, a scris şi dedicat elevilor o carte cu limbaj pornografic despre propriile sale rătăciri sexuale. La fel şi profesoara de la Liceul George Coşbuc din Bucureşti, care a promovat homosexualitatea în şcoală, ca exemplu pentru copii. Un profesor de sport, fost lider politic, s-a filmat în timp ce făcea sex cu o tînără, la un liceu din Satu Mare, urmînd exemplul profesorului de sport de la Liceul „Jean Monnet”, din capitală, condamnat la închisoare pentru că a violat o elevă din clasa sa. 

Aceşti bolnavi ar trebui eliminaţi definitiv din sistemul naţional de învăţămînt, judectaţi şi pedespiţi. În ce regim din istoria „şcoalelor româneşti” s-a mai auzit de sex, bătăi, striptis (sic!) şi depravare? În sistemul de învăţămînt românesc elevii, dar şi dascălii, au bătut record, după record, nu la învăţătură, ci la fapte cu răspundere penală. Dacă azi s-a legalizat căsătoria între doi indivizi de acelaşi sex în Franţa, S.U.A. şi alte ţări, cu legislaţii potrivnice firii dumnezeieşti, poate că într-un viitor nu prea îndepărtat, violul, crima, hoţia şi tîlhăria vor ieşi de sub incidenţa legilor. Pînă mai ieri, la condiţiile de angajare se adăuga: permisul de conducere categoria B constituie un avantaj! Mîine poimîine vom auzi că homosexualitatea constituie obligativitate eliminatorie! 

În tratatele medicale, homosexualitatea este considerată o boală psihică, realmente, aşa fiind. Guvernatorul oraşului Sankt Petersburg a aprobat o lege cu amenzi uriaşe pentru cei care fac propagandă sexuală deviantă printre minori. Conform Reuters, legea prevede amenzi de 1.300 de euro pentru persoanele fizice care transmit mesaje propagandistice în favoarea minorităţilor sexuale şi pînă la 13.000 de euro pentru organizaţiile care desfăşoară acţiuni de acest tip, motivând că prin efectul acestora, sănătatea, dezvoltarea morală şi spirituală a minorilor sînt periclitate. Deputatul Vitaly Milonov, membru al Partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin şi unul din iniţiatorii proiectului legislativ, a afirmat că această lege a dat semnalul corect că Rusia nu va tolera dezmăţurile occidentale. 

Rămîn la ideea că adevărul iese la iveală precum iarba prin crăpăturile asfaltului, iar protestele sînt bune de leac împotriva măsurilor aberante. Săptămîna trecută, sediul Fondului Monetar Internaţional din Bucureşti a fost pichetat de simpatizanţi şi membri ai Partidului „Totul Pentru Ţară”. Protestul a vizat politicile antinaţionale şi antisociale, implementate incisiv de un organism privat internaţional, dar şi guvernările postdecembriste, responsabile de fărîmiţarea economiei româneşti şi de genocidul fără arme, produs asupra poporului român. 

În Marea Britanie, mii de familii au dat în judecată compania farmaceutică GlaxoSmithKline, socotind-o vinovată pentru moartea rudelor, din cauza efectelor secundare apărute în urma administrării medicamentului Avadia, pentru diabet. Procese similare au existat şi în Statele Unite, unde producătorul medicamentului a plătit miliarde de dolari familiilor afectate, fără a se ajunge în instanţă. Pastilele s-au vîndut o perioadă şi la noi, licenţa medicamentului fiind retrasă în Europa, în 2010. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (C.N.A.S) anunţa la sfîrşitul anului trecut că începînd cu 1 ianuarie 2013 românii vor intra în posesia cardurilor de sănătate, însă distribuirea a fost amînată pentru al şaselea an consecutiv. Medicii de familie refuză să le înmîneze românilor, pe motiv că se comite o ilegalitate. Fără discuţie, este ilegalitate! 

Dacă ar fi doar aceste probleme! Un sondaj recent arată că România are, în 2013, cel mai mic salariu minim din Uniunea Europeană, fiind surclasată de Bulgaria, care ocupase pînă acum ultimul loc în U.E.. Şi, atenţie!, un nou pericol pîndeşte din lăzile frigorifice ale supermarcheturilor. Peste 90% din puii de pe piaţă sînt injectaţi cu apă, consumarea fiind extrem de periculoasă pentru sănătate. Compoziţia injectată nu este doar apă distilată. Bulgaria a interzis vînzarea cărnii de pui injectată cu apă, începînd din această lună. 

Mai este un pic şi răsar urzicile. Hrană sănătoasă, dacă nu cumva vine directivă că buruienele sînt de fapt carne de cal. Fie că e vorba despre siguranţa hranei, salarii sau nivel de trai, nu mai ştie cum s-o mai dea românul, atîta timp cît dulăii nu vor pleca de la măcelărie, de lîngă ciolane. În concluzie, umilele salarii şi pensii din Romania se plătesc în lei, în schimb toate facturile şi serviciile vin calculate în euro, deoarece mugurelul benere manipuleaza paritatea leului cu euro pentru interese străine, nu în favoarea românilor. Uite unde am ajuns, ca popor, după 23 de ani de capitalism deviant! Specialiştii globalismului administrează periodic cîte un vaccin otrăvitor educaţiei, credinţei noastre creştine şi fiinţei naţionale. Se mai ocupă cineva de securitatea României? Dacă da, înseamnă că în curînd nu vom mai avea nici cetăţeni prea mulţi. 

Iată valorile capitalismului! Fatalitate după fatalitate, servilism politic cu caracter neromânesc şi antiromânesc. România rămîne o jucărie în mîinile organismelor mondiale, U.E., un for incapabil să apere continentul de fulgerele de la orizont, iar statele (ne)unite ale Europei o magazie de maşini şi unelte, un aparat de radio gîjîind între lungimile de undă Washington, Bruxelles, Berlin, Tel Aviv, Atena, Londra, Deveselu, Paris, Kogălniceanu, pînă se va găsi un curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunerul fără curent. Un curajos care să întoarcă omenirea cu faţa spre Dumnezeu.


Posted by Gabriela Petcu On December - 7 - 2012

Gabriela Căluțiu Sonnenberg


„Când este vorba despre ţara mea,

eu nu fac compromisuri !” (M.M.)


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Bună ziua Doamna Mihaela Mihai. Înainte de toate vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi răspuns invitaţiei de a-mi acorda acest interviu, în condiţiile în care sunteţi angrenată momentan în numeroase activităţi de reprezentare. Românii din întreaga lume vă cunosc şi vă iubesc. Sunteţi una din cele mai apreciate cântăreţe din România, remarcată în ţară începând cu anul 1967 şi în străinătate cu începere din 1969, când aţi câştigat Marele Premiu la Festivalul Internaţional al Prieteniei din Germania. Ce alte premii şi distincţii v-au marcat cariera ulterior?  


Mihaela MIHAI: Deşi a trecut multă vreme de atunci, mă umplu de emoţie şi bucurie amintirile legate de Menţiunea obţinută la Festivalul Internaţional «Cerbul de Aur» din Braşov, în acelaşi an, apoi Menţiunea la Festivalul Internaţional de la Sopot – Polonia, în 1971 şi Marele Premiu la «Coupe d’Europe du tour de Chant» (retransmis prin Eurovision ) la Knokke le Zoute, Belgia (1971).


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Spre deosebire de mulţi artişti cu calităţi îndoielnice, care au profitat de vremurile tulburi ale proletcultismului, fâcând carieră sub mottoul „Voi ce-n lume cântaţi/ pe la televizor/ nu uitaţi c-aveţi fraţi/ pe la Conservator”, sunteţi una dintre cântăreţele noastre profesioniste. Aţi absolvit cu brio Facultatea de Muzicologie a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Dacă îmi amintesc bine, la scurt timp după debutul muzical a urmat cel artistic, pe marile ecrane.


Mihaela MIHAI: Aşa este. Am avut şansa de a colabora cu regizorul Mircea Mureşan, jucând alături de actori consacraţi precum Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Ion Besoiu, Gina Patrichi, Gheorghe Dinică, Dan Nuţu, Draga Olteanu-Matei. Am fost distribuită în rolul feminin principal din filmul „Asediul”, în 1972, respectiv „Bariera”, în 1973.


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Pentru cititorii noştri români stabiliţi în străinătate, ar fi interesant de ştiut prin ce ţări aţi efectuat turnee şi pe unde aţi mai participat la spectacole.


Mihaela MIHAI: Am apărut în numeroase emisiuni TV si Radio, concerte, discuri, turnee în ţară şi în străinătate, începând din anul 1967. Printre ţările în care am fost invitată se numără Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Cuba, Elveţia, Franţa, Germania, Israel, S.U.A., Turcia, fosta URSS.


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Din nefericire, mulţi dintre noi au mari lacune la capitolul informării despre activitatea personalităţilor din cultura noastră, care au optat pentru emigrare. Puteţi descrie, pe scurt, evenimentele principale care v-au marcat viaţa şi cariera după ce aţi luat drumul pribegiei?


Mihaela MIHAI: Începând cu anul 1978, mi-am construit cu migală viaţa nouă, în Franţa, în exil, bazându-mi cariera pe pilonii experienţei profesionale din consultanţă şi medii de comunicare. Am colaborat, timp de 16 ani, la derularea campaniilor electorale municipale, legislative, prezidenţiale (sub Valéry Giscard d’Estaing ), dar şi la campanii publicitare comerciale, pentru parteneri precum Primăria Parisului, Ministerul Agriculturii, Prevenţia Rutieră, parfumurile Guerlain, Hitachi, etc. În 1988 mi-am continuat studiile la Universitatea Paris X – Nanterre şi am devenit membru al Societăţii Franceze de Autori şi Compozitori Dramatici (SACD). După căderea Cortinei de Fier m-am implicat în liberalizarea audio-vizualului din România, punând bazele Departamentului de Publicitate al T.V.R – Bucureşti, ca directoare. Între anii 1994 şi 1999 am colaborat cu Societatea Naţională de Televiziune „France 3 Télévision” şi am predat cursuri de Tehnici de Comunicare şi Expresie Orală jurnaliştilor francezi. După căsătoria mea cu Ambasadorul României la Paris, în toamna anului 1999, am participat la diverse dialoguri, susţinând şi completând activitatea soţului meu.


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: O viaţă palpitantă şi o carieră ca-n filme, s-ar putea spune! Contrar aparenţelor, însă, dacă este să aruncăm o privire asupra tractoriei pe care aţi urmat-o după revenirea în ţară, cu greu ne putem decide care din perioade a fost mai interesantă : sunteţi la ora actuală Director de Comunicare al Consiliului National al Audiovizualului din Bucureşti (din anul 2000); între 2006 şi 2008 aţi deţinut Preşedinţia Federaţiei Naţionale a Sindicatelor din Cultură şi Artă – Cartel-Alfa iar din anul 2005 sunteţi Preşedinta Uniunii Artiştilor Liber-Profesionişti din România (U.A.L.P.R.). Depăşind sfera artisticului, în anul 2008 aţi candidat pentru postul de Primar General al Capitalei. Judecând după numărul mare de responsabilităţi oficiale pe care vi le-aţi asumat începând cu anul 2001, ca personalitate publică, se poate spune că aţi inaugurat o nouă etapă în viaţă?


Mihaela MIHAI: Cred că am făcut trecerea de la acumulare la valorificarea experienţei adunate. Fără îndoială că îmi doresc de pe acum să pun în practică ce am învăţat şi să ajut acolo unde este mai multă nevoie, acolo unde românii sunt neglijaţi şi dezavantajaţi. Pentru început mi-am îndreptat atenţia spre colegii mei de breaslă şi sunt mândră că am reuşit să fiu iniţiatoare, autoare şi membru în Comisia pentru punerea în aplicare a Legii 109/2005. Legea reglementează îndemnizaţia pentru activitatea de liber profesionist a artiştilor intrepreţi sau executanţi din România… Din 2006, graţie acestei legi, în jur de 7000 de artişti primesc lunar, prin Casele de pensii, această îndemnizaţie pe care o aşteptau de 50 de ani…


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Înţeleg că v-aţi îndreptat atenţia şi spre reprezentarea României în afara graniţelor, mizând pe experienţa acumulată în cei 24 de ani petrecuţi în Franţa. În ce mod intenţionaţi să interveniţi pe plan european? Vă propuneţi să interveniţi şi pentru românii din străinătate?


Mihaela MIHAI: În anul 2009 mi-am depus candidatura pentru Parlamentul European. Deşi candidam ca politician independent, fără a avea un partid care să mă susţină, am reuşit să adun 60.000 de semnături pentru acest demers. Fiind alegeri uninominale, a fost o încântare să constat cât de mult mă apreciază românii. Mulţi mi-au scris că mă iubesc şi că mă respectă; singura problemă este să afle că sunt candidat. Intenţia mea este să candidez din nou la alegerile pentru Parlamentul European din anul 2014 şi sper de data aceasta într-un final fericit. Cunosc problemele românilor din străinătate din proprie experienţă. Comunitatea română nu este la fel de bine închegată ca aceea a polonezilor, portughezilor sau a altor naţii. Ştiu de ce şi pot propune soluţii, atât pentru consolidarea solidarităţii românilor din străinătate, cât şi pentru obţinerea şi respectarea drepturilor noastre în contextul european.


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Concret, care ar fi măsurile la care v-aţi gândit?


Mihaela MIHAI: Voi face demersuri pentru a obţine în cadrul Uniunii Europene dreptul la muncă al cetăţenilor români, recunoaşterea diplomelor, recunoaşterea drepturilor la asigurări sociale (reciprocitatea drepturilor de pensie, gratuitatea îngrijirilor medicale, ajutoarele pentru handicapaţi, etc ). Acestea sunt drepturi care se negociază prin acorduri cu UE şi se semnează de către Guvernul României. Noi, parlamentarii, avem datoria să facem presiuni, în scris, asupra Guvernului României pentru a accelera aceste negocieri spre rezolvarea problemelor românilor din diaspora europeană.


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: În paralel, înţeleg că doriţi să vă implicaţi în continuare şi în procesul decizional din interiorul ţării. La alegerile parlamentare din decembrie candidaţi la postul de Senator responsabil pentru interesele românilor din diaspora. Care sunt atuurile pe care vă sprijiniţi această candidatură ?


Mihaela MIHAI: Singura misiune a Parlamentului este aceea de a face Legi. Eu ştiu nu numai să studiez şi să-mi fac o opinie, dar ştiu să şi concep, să scriu şi să susţin în Parlament un Proiect de lege. Am făcut-o deja, în 2005. Spre deosebire de alegerile pentru Parlamentul European, când nu aveam un partid care să mă susţină, de data aceasta propunerea vine din partea PRM, cu toate avantajele şi dezavantajele pe decurg din acest demers. PRM, ca toate partidele, are adepţii şi adversarii săi. Insist pe faptul că şi aceste alegeri sunt uninominale şi că, implicit, se votează în primul rând omul. Îmi bazez întreaga activitate pe un cuvânt-cheie: respectul. Eu respect România şi fac tot ce pot pentru ca românii să fie respectaţi oriunde în lume. Romania are un destin de indeplinit, important este sa fim mulţi care credem in el. Politica, aşa complicată cum este, rămâne o artă a compromisului.


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Care sunt concret problemele de rezolvat în interiorul ţării, în interesul românilor din diaspora?


Mihaela MIHAI: Ca probleme de rezolvat în colaborare cu autorităţile române au prioritate: obţinerea mai uşoară a documentelor de stare civilă, stimularea întoarcerii acasă, problema copiilor rămaşi acasă, problema infracţionalităţii atribuite cetăţenilor români. În acest sens, lucrez deja la un proiect de Lege al expatriaţilor. Odată ce Legea aceasta va fi adoptată, voi vizita personal Ambasadele şi Consulatele române din ţările europene, pentru a accelera punerea ei în aplicare.


Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Idealurile şi proiectele la care puneţi umărul sunt extrem de pozitive şi în interesul românilor de pretutindeni. Vă dorim succes la punerea lor în aplicare! Pentru final, aveţi un mesaj pe care doriţi să-l adresaţi românilor din diaspora?


Mihaela MIHAI: Românii din străinătate sunt o populaţie foarte pestriţă, cu probleme şi cu moduri de viaţă extreme: ţigani, paria, cerşetori, dar şi muncitori, aventurieri şi, mai ales elite. Distanţat de destinul său şi de destinul României, fiecare îşi cere dreptul la o viaţă mai bună, liberă. În tragedia românilor care s-au rupt de ţară, suferă şi cei plecaţi, dar şi cei rămaşi. Eu îmi propun să vin în ajutorul ambelor părţi, acţionând ca o punte de legătură. Ca să nu se rupă generaţiile şi continuitatea lor. Trăiesc cu convingerea că iubirea şi frumuseţea naşte iubire. Îmi doresc să fiu agentul de legatură între sufletele dispersate şi ţară. Românii doinesc de dor iar eu ştiu doini mai bine decât oricine. Eu personal, la fel ca şi românii din diaspora, când e vorba de ţara mea, nu fac compromisuri, ci, după cum am dovedit, am preferat mai bine să plec. Acum avem şansa de a confrunta societatea noastră, aparent pierdută, cu oglinda celor învăţate prin locurile prin care am trăit în străinătate. Numai aşa putem să-i vedem defectele, numai aşa o putem ajuta.


Interviu realizat şi editat de


Decembrie 2012

Gherman Pântea, remarcabilul primar al Odesei (1941- 1944)

Posted by Stefan Strajer On October - 30 - 2012

Gherman Pântea, remarcabilul primar al Odesei (1941- 1944)


Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)


Am fost sceptic că voi găsi ceva bun despre români în cartea lui Charles King, „Genius and Death in a City of Dreams: Odessa”, editura W.W. Norton & Company, 2011, având în vedere că se trata istoria oraşului din perspectiva evreilor. Când am citit însă caracterizarea făcută de autor primarului Gherman Pântea, drept cel mai bun din întreaga administraţie românească din Transnistria, am ciulit urechile. Nu citisem nimic despre el, nu l-am găsit nici în dicţionarele enciclopedice româneşti, deşi l-am căutat şi sub forma de Pantea sau Pintea. Pe internet există însă informaţii biografice detaliate preluate, în cea mai mare parte, din cartea lui Ion Constantin, „Gherman Pântea între mit şi realitate”, editura Biblioteca Bucureştilor, 2010.



Pe Charles King l-au impresionat, în primul rând, realizările lui Gherman Pântea ca primar al Odesei, un oraş care suferise distrugeri mari ca urmare a unui asediu de câteva luni, iar în al doilea rând poziţia sa faţă de represaliile dure luate de autorităţile militare române ca urmare a aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român.

Gherman Pântea a sosit la Odesa în 18 octombrie 1941, la două zile după trupele române, fiind numit primar de mareşalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chişinău dintre cei doi, din august 1941. Mareşalul Ion Antonescu nu-l cunoştea personal, dar probabil prestaţia lui Gherman Pântea ca primar al Chişinăului în trei mandate a contat în această numire.

Ruşii când părăseau un oraş, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă şi alte obiective ale infrastructurii, într-un dispreţ total faţă de proprii cetăţeni abandonaţi fără căldură, fără apă, fără alimente. La toate aceste probleme se adaugă decizia NKDV-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm. Charles King afirmă că  „Every thing changed the day Stalin`s secret police decided to block up their own headquarters” (p.201). Spânzurătorile ridicate în intersecţiile oraşului în care atârnau cei executaţi ca represalii ordonate de autorităţile militare l-au impresionat pe primarul Gherman Pântea care i-a scris direct mareşalului că populaţia nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii, ceea ce s-a şi întâmplat.1

În aceeaşi zi primarul Gherman Pântea tocmai publicase în Odesskaya Gazeta o proclamaţie în care promitea o întoarcere la normalitate şi egalitate între toţi locuitorii Odesei.

Generalul Nicolae Macici şi primarul Gherman Pântea l-au convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executaţi la Dalnic, dacă mareşalul nu accepta ca ordinul să nu fie executat în totalitate.

Repune în funcţiune serviciile publice, inclusiv alimentarea cu apă şi electricitate. Restaurantele şi pieţele sunt redeschise. Pentru prima dată, după 20 de ani producătorilor individuali li s-a permis să-şi desfacă produsele. Iniţiativa particulară a fost încurajată, obţinându-se foarte lesne licenţă pentru diverse activităţi. Deşi primăria n-a impus taxe micilor întreprinzători particulari, lăsând la aprecierea lor să plătească cât cred ei că-şi pot permite, s-au strâns peste 130 de milioane de mărci2 din acest impozit voluntar. Această iniţiativă a primarului Pântea de a introduce un impozit benevol, despre care n-am ştiinţă să se mai fi folosit undeva, m-a impresionat în mod deosebit, mai ales că s-a aplicat într-un teritoriu aflat sub ocupaţie. Cât de mulţumiţi trebuie să fi fost odesanii de administraţia oraşului dacă au considerat, din proprie iniţiativă că trebuie să contribuie şi ei cu ceva pentru bunul mers al lucrurilor. Iată un occupant care nu jefuieşte teritoriul cucerit, dimpotrivă se ocupă de înflorirea lui. Opera, avariată puternic în timpul asediului, a fost reparată, inclusiv o mare orgă defectă de mult timp. Stagiunea 1942-1943 a avut loc într-o Operă repictată şi reparată cu 58 de reprezentaţii diferite, de la Boema la Evgheni Oneghin. Trei sferturi din reprezentaţii erau din clasicii europeni şi un sfert din cei ruşi.

A păstrat funcţionarii vechi din primărie. A folosit în administraţie şi în documentele emise limba română şi ucrainiană. El însuşi cunoştea pe lângă limba română şi limbile rusă şi ucrainiană. Multe publicaţii din Odesa erau în limba ucrainiană. A redeschis şcolile şi Universitatea.

Foto.Gherman Pântea primarul Odesei sustinand discursul de primire a mitropolitului Visarion Puiu.

El a salvat-o pe Elena Rudenko, sora generalului sovietic Tolbuhin, procurându-i medicamentele de care avea nevoie când s-a îmbolnăvit.

A organizat, pe cheltuiala guvernului, vizitarea Odesei de către grupuri de studenţi şi profesori de la Universitatea din Bucureşti, de la Asociaţia Profesorilor din România, delegaţi ai satelor, coruri, grupuri de dansuri populare şi jurnalişti. Secţia de tennis de câmp a Asociaţiei Sportive CFR a organizat turnee de tennis de două zile cu invitaţi. Un grup de elevi premianţi au fost răsplătiţi cu o excursie în această provincie. Erau atât de mulţi vizitatori încât a trebuit să fie înfiinţate cantine turistice pentru deservirea artiştilor, muzicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor şi demnitarilor sosiţi săptămânal din ţara mamă. „Oraşul exalta de prospeţime şi vitaliatate, un loc plin de tineri, ceea ce contrasta cu străzile şi pieţele goale din alte părţi din Europa de est ocupată” 3.

Deşi Pântea s-a opus deportării evreilor din oraş, Charles King îi reproşează că n-a făcut suficient în această direcţie. A reuşit să păstreze doar câteva duzini de artizani evrei, cu ateliere în centrul oraşului, profesorii de origine evreiască, evreii creştinaţi şi pe cei care au reuşit să obţină declaraţii scrise de la vecini sau prieteni că nu sunt evrei.4 Pentru copiii evrei rămaşi orfani a construit orfelinate în oraş.

Charles King recunoaste că nu numai Odesa înflorise în timpul administraţiei româneşti ci şi întreaga Transnistrie, sub guvernatorul prof.univ.Gheorghe Alexianu. Deşi nu-l priveşte cu aceeaşi simpatie pe guvernatorul Gheorghe Alexianu ca pe Pântea, recunoaşte meritele acestuia, amintind câteva din iniţiativele sale şi faptul că a fost decorat de Papa.5

Pântea a fost un om popular în Odessa” îşi amintea actriţa Tania Arnăutu în 1956.6

Charles King, vizitând Odesa în zilele noastre, este surprins însă de faptul că nu există nici un semn care să amintească de acest strălucit primar. Este intrigat de faptul că Puşkin7 care a stat două săptămâni în Odesa beneficiază de un bust, iar Gherman Pântea este total ignorat, numele său nefiind atribuit nici măcar unei străzi.8

Cine a fost Gherman Pântea…

El s-a născut în 13 mai 1894 la Zăicani, în nordul Basarabiei, într-o familie de români cu mai mulţi copii, părinţii fiind Vasile şi Ioana Pântea. Tatăl său era avocat. Când a început şcoala a avut dificultăţi cu limba rusă, în familie vorbindu-se doar româneşte. După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Odesa, dar nu apucă să o termine pentru că începe primul război mondial, este recrutat, trimis la Şcoala de Ofiţeri din Kiev apoi numit ofiţer translator pe lângă comandamentul Armatei a IX-a aflată pe frontul românesc. Declanşarea revoluţiei din februarie 1917, care a determinat retragerea de pe front a armatelor ruseşti, îl propulsează în poziţia de preşedinte al Sovietului Armatei a IX-a cantonată la Odesa. Împreună cu alţi ofiţeri basarabeni îi ajută pe soldaţii basarabeni să se organizeze într-un singur corp militar sub forma Forţei basarabene, care va constitui la Chişinău baza viitorului Sfat al Ţării. Pentru a legaliza această organizare se va deplasa la Moscova unde obţine iniţial acordul lui Kerenski, dar ulterior este emis un mandat de arestare pe numele său. În haosul care se instalează în Rusia însă apare un nou pol de putere la Petersburg. Gherman Pântea se deplasează la Petersburg unde obţine de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională a basarabenilor.9 Când deputaţii basarabeni au creat Republica Democrată Moldovenească, Gherman Pântea a fost ales director al forţelor militare, subordonat direct lui Ion Inculeţ. La 27 martie 1918 când Sfatul Ţării a votat unirea cu România, Pântea a votat şi el pentru. Gradul său din armata rusă este recunoscut şi este numit maior în rezervă.

În septembrie 1919 îşi termină studiile universitare la Iaşi şi obţine licenţa în drept. Este primit în baroul din Chişinău şi în paralel cu avocatura editează un cotidian în limba rusă, ziarul Bessarabia. Ulterior editează un al doilea ziar în limba rusă. Intră în Partidul Naţional Liberal, ajunge deputat timp de zece ani la rând. Patru ani a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În 1938 a fost numit senator. A fost de trei ori primar al Chişinăului (1923, 1927-1928, 1932). În 1923 este trimis la Paris de către ministrul de externe I.G.Duca pentru a-l contacta pe ambasadorul sovietic Rokovski în vederea restabilirii legăturilor cu guvernul sovietic. Ruşii nu recunoşteau însă unirea Basarabiei cu România.

Îşi publică memoriile, primul volum în 1931, sub titlul Unirea Basarabiei. Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii. Volumul al II-lea îl publică în 1937 sub titlul  Unirea Basarabiei. Două decenii de la autonomia Basarabiei.

După declanşarea la 22 iunie 1941 a războiului de eliberare a fost mobilizat la statul major al Armatei a IV-a. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, după eliberarea Chişinăului, îi cere să verifice o listă de 100 persoane indezirabile, ca să nu fi fost trecuţi din greşeală şi buni români. Cu această ocazie salvează viaţa lui Gheorghe Stere (fiul lui Constantin Stere) şi a lui Alexandru Mîţă.

Trădarea regelui Mihai şi a camarilei regale de la 23 august 1944 îl găseşte la Bucureşti. Guvernul Sănătescu întocmeşte în 24 august 1944 o primă listă de „criminali de război”. Ministrul de finanţe Gheorghe Potopeanu îl trece pe Gherman Pântea pe această listă şi cere arestarea lui. Această obedienţă nu l-a salvat pe Potopeanu care peste o lună este arestat şi el de ruşi.

Pântea este judecat de mai multe ori de tribunale ale poporului dar este achitat de fiecare dată datorită documentelor de nevinovăţie pe care le deţinea. Elena Rudenko trimite şi ea o scrisoare în care arată cum a fost ajutată de primarul Gherman Pântea. Totuşi se hotăreşte să părăsească Bucureştiul, îşi schimbă numele şi se mută la Craiova, la fratele său. În 1947 revine în Bucureşti cu intenţia de a contacta prietenii ca să găsească o soluţie de a părăsi ţara. Comisarul Alimănescu îl arestează şi-l dă pe mâna securităţii. Este anchetat de Nicolschi care-l confruntă cu denunţurile făcute împotriva lui de Gheorghe Stere şi Alexandru Mâţu, pe care-i salvase în 1941. Pântea este trimis la Jilava, fără judecată, pentru trei ani. În 1952 Tribunalul Militar l-a condamnat la 10 ani muncă silnică, ca criminal de război şi inamic al clasei muncitoare. În 1955 a fost amnistiat, dar în 1961 a fost din nou arestat până în 1964.

După eliberarea din închisoare a fost mereu supravegheat de securitate. Aceasta nu l-a împiedicat ca la moartea unor fruntaşi basarabeni ai unirii să ţină cuvântări curajoase.

A murit în 1968 în condiţii suspecte. Deşi era sănătos, după două zile de dispariţie de acasă familia a fost anunţată că a fost găsit căzut pe stradă. Este înmormântat în cimitirul Bellu.

Înflorirea Transnistriei în general şi a Odesei în special, în perioada 1941-1944, sub  administraţia românească, care i-a uluit pe istoricii străini, considerat ca un caz unic în Europa aflată sub ocupaţie, demonstrează că românii pot să fie buni administratori atunci când la vârf ajung oameni de înaltă ţinută morală ca primarul Gherman Pântea, guvernatorul Gheorghe Alexianu sau mareşalul Ion Antonescu.



1. Charles King afirmă că Gherman Pântea ar fi atras atenţia autorităţilor militare despre pericolul potenţial al instalării comandamentului în sediul NKDV-ului. Cert este că exact cu o săptămână în urmă fusese aruncată în aer clădirea comandamentului german din Kiev, care fusese instalat tot într-un sediu al NKDV-ului. Ca şi la Kiev au urmat represalii, dorite de NKDV, pentru a aţâţa populaţia împotriva autorităţilor. Deşi a avut acces la documente de arhivă, Charles King preia cifra de 20.000 evrei executaţi, lansată de propaganda sovietică şi folosită în toate lucrările autorilor de origine evreiască. Ea a fost obţinută prin înmulţirea numărului (aproape 100) al ofiţerilor ucişi în explozie cu cifra 200, numărul de ostatici care ar fi trebuit executaţi pentru fiecare ofiţer asasinat conform ordinului dat de mareşalul Antonescu. Nici Comisia Wiesel nu dă cifra exactă, folosind-o pe cea evazivă de 20.000. Radu Theodoru în „A fost sau nu Holocaust“ ed. Lucman, 2003, dă cifra exactă de 417, prin însumarea execuţiilor efectuate de cele 4 regimente din Odesa (pag.299). Primarul Gherman Pântea, în documentele sale avansează cifra de 430, apropiată de cea găsită de Radu Teodoru. Ea este confirmată indirect de un martor ocular, Rubin Udler (avea 16 ani în 1941), care descrie cum privind pe str. Karl Marx, spre gară, a văzut o spânzurătoare în care atârnau patru trupuri şi un grup de 20-25 ostatici, escortati de soldaţi români. La intersecţia cu strada sa au mai fost spânzuraţi trei, iar al patrulea care a încercat să fugă a fost împuşcat. Fiecăruia i se citea sentinţa de condamnare la moarte. Amintirile lui Rubin Udler au fost publicate în “Flares of Memory. Stories of Childhood during the Holocaust”, editori Anita Brostoff şi Cheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001. Că în arhiva preluată de sovietici, ajunsă şi la Washington, sunt date exacte confirmă chiar Charles King care preia următoarele date din Raportul prefectului din 11 aprilie 1942: ”32 643 evrei au fost evacuaţi, 847 au murit în ghettou şi 548, inclusiv gravide, se aflau în spitalul ghettou-lui” (pag.217).

Dacă pe Charles King şi pe ceilalţi autori evrei îi înţelegem că nu pot să-şi publice lucrările dacă nu sunt menţionate anumite lucruri (în acest caz cifra 20.000), pe respectabilul nonagenar Neagu Djuvara nu l-am înţeles de ce la emisiunea din 3 iunie 2012 de pe Antena 3 dă cifra de 19.000 evrei „stropiţi cu petrol şi arşi de vii din ordinul mareşalului Antonescu, la Odesa“. Ulterior, văzând o carte de-a domniei sale publicată de Humanitas, am înţeles de ce a făcut-o. Moderatorul Adrian Ursu a primit „informaţia” fără să clipească.

2. Pentru a vă face o imagine despre valoarea acestei sume, facem precizarea că salariul unui inginer era de 1.000 mărci pe lună, al unui supraveghetor dintr-un magazin de 400 mărci pe lună iar cu 100 de mărci se puteau cumpăra trei kilograme de salam de bună calitate sau o pereche de gâşte grase.

3. Aceste date sunt preluate din memoriile lui Vladimir Petrov: “Escape from the future; the incredible aventures of a young Russian”, Ed . Indiana University Press, 1973.

4. Respectivul prieten trebuia să semneze o declaraţie că-l cunoaşte pe d-nul… din anul…, că ştie că nu este evreu, dar este de origine…, că n-a fost în paridul comunist şi că a locuit la adresa… înainte de…Werth în „Rusia at War”, 1941-1945, pag.817, citat preluat din cartea lui Charles King.

5. Faptul că papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat România în 1998 a solicitat să se întâlnească cu Şerban Alexianu, fiul fostului guvernator, demonstrează consecvenţa şi verticalitatea Vaticanului, neînfluienţat nici de sentinţa Tribunalului Poporului şi nici de denigrarea practicată de anumiţi istorici la adresa lui Gheorghe Alexianu. Vizita Papei în România este considerată de Vatican drept cel mai semnificativ eveniment al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea din anul 1998. M-am convins de acest lucru în anul 2011 când aflându-mă în Piaţa Sfântul Petru am zărit între tablourile care flancau piaţa, câte unul pentru fiecare an pontifical; pe cel în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist îl îmbrăţişa pe Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, indicându-se anul 1998. M-am simţit mândru că sunt român. Peste câteva luni aflându-mă la Bucureşti, am fost stupefiat să-l văd pe Prea Fericitul Patriarh Daniel pe un panou publicitar, amplasat în apropierea Palatului Justiţiei, făcând reclamă agenţiei de turism a Patriarhiei, îndemnând creştinii să viziteze Ţara Sfântă. 

6. Fred Şaraga, „În Transnistria. Primii paşi: Odessa“, Sliha, 1956, citat preluat din cartea lui Charles King.

7. Colonelul Măldărescu, fost aghiotant al mareşalului Antonescu, povesteşte o întâmplare legată de un bust al lui Puşkin, într-un manuscris predat istoricului Gheorghe Buzatu, tipărit apoi în lucrarea Istorie interzisă. După eliberarea Chişinăului, generalul Antonescu plimbându-se prin oraş vede un soclu de pe care lipsea statuia. Se apropie şi citeşte numele de pe soclu, Puşkin, întreabă ce s-a întâmplat cu statuia şi află că bustul a fost dat jos din ordinul unui general. Dispune imediat ca bustul să fie pus la locul lui, argumentând că „geniile sunt deasupra politicii“.

8. În anul 2010 la iniţiativa lui Mircea Druc s-a montat o placă memorială în Chişinău iar o stradă din acelaşi oraş a primit numele Primar Gherman Pântea.

9. Unii sunt sceptici privind faptul că Pântea ar fi obţinut de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională. În teoria marxist-leninistă există un asemenea concept de autodeterminare naţională a popoarelor, dar în cadrul lagărului comunist. Probabil că Lenin la o asemenea autodeterminare se referea, în timp ce Pântea se gândea la altceva.


Posted by Stefan Strajer On October - 28 - 2012

„Munţii noştri aur poartă

Noi  cerşim din poartă-n poartă’’

(spusă cu durere de moţi, scrisă de Octavian Goga)



Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)


              În România, Salvaţi Roşia Montană sună prelung şi rugător din partea românilor cu minte bogată şi suflet ales, în timp ce preşedintele, guvernul şi alţi lefegii mărunţi fac strident reclamă abundenţei pe care o va aduce compania canadiană, Gold Corporation, dacă guvernul român va aproba deschiderea şi exploatarea aurului după proiectul şi condiţiile acestei companii. În final, după ani de exploatare intensivă, compania va pune mâna pe tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, după care va pleca extrem de îmbogăţită lăsând în locul muntelui de aur un munte otrăvitor de cianură. România va fi mult mai săracă iar moţii amăgiţi şi abătuţi vor spune: Munţii noştri numai cianură mai poartă…    

De data aceasta am fost mai atent la subiect, amplu dezbătut şi mediatizat şi ceea ce mi-a atras atenţia şi m-a revoltat a fost vizita şi mesajul preşedintelui Băsescu la Roşia Montană. Nu insist, argumentele sunt la îndemâna oricărui român lucid, Băsescu este o calamitate pentru România, este o adevărată cianură, ca să rămânem în subiect. Pentru mine, pentru foarte mulţi, Băsescu nu este mai mult decât un impostor ordinar, iar la Roşia Montană prin mesajul transmis, pur şi simplu a făcut reclamă şi propagandă în favoarea companiei străine, care în câţiva ani are să ia toate metalele preţioase şi în schimb ne lăsă un dezastru ecologic de zeci de ani. Video-clipul, probabil după un reportaj pedelistic cosmetizat, începe cu primirea lui Băsescu, înconjurat de garda personală şi mass media, într-un cadru sinistru din  curtea unei mine închise, părăsite şi cu clădirile ruinate, fără geamuri şi uşi, cu tencuielile căzute şi acoperişurile duse, iar în fundal nişte vagonete ruginite şi bălării. În acest cadru de ruina nepăsării, Băsescu s-a purtat indiferent şi relaxat, cu o mână în buzunar ca politicienii americani iar cu cealaltă despicând aerul, în sus şi-n jos, spunând banalităţi de piaţă. La vederea unui firicel de apă colorată ce se scurgea din mina părăsită a făcut remarca seamănă cu coniacul ceea ce atestă cine este şi ce îl preocupă întâi de toate. Apoi şi-a adus aminte de Gold Corporation, ce se ocupă de exploatarea aurului în ţările cu economii  ineficiente şi de mesajul pe care trebuia să-l transmită: statul nostru, în actuala condiţie cu 4.2 milioane de angajaţi şi 4.9 de pensionari, nu poate face faţă cheltuielilor, investiţiilor în mari proiecte industriale. Trebuie să se împrumute de bani pentru pensionari!! Deci companiile străine, investitoare sunt bine venite. Clar.

Se spune: Nu omorâţi mesagerul! Adevărat, dar nu acceptaţi mesajul adus de Băsescu. Informaţi-vă temeinic, aflaţi clauzele contractuale, documentaţi-vă la faţa locului, comparaţi, judecaţi şi apoi hotărâţi. Eventual, întrebaţi mesagerul sub ce preşedinţi şi guverne au apărut, şi de ce, atâţia şi atâţia pensionari în România după decembrie 1989.    

În 1945, România ieşea dintr-un război devastator pentru ţară şi poporul ei, plus că rămânea ocupată de ruşi, dar după aproape douăzeci de ani, Dej, într-o şedinţă de guvern, a scos un leu din buzunar şi a spus nici atâta datorie de război nu mai are statul român!!Să nu mai comentăm din nou, cu câtă datorie de război ne-a încărcat aliatul frate de la Răsărit, şi a luat-o întreit, dar să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă atunci eram o altă ţară, un alt popor?! Nu, tot noi eram dar nu era atâta corupţie în conducere şi administraţie.

Acum, Băsescu, în toate situaţiile critice, pune placa cu cei 4.9 milioane de pensionari, pe care a repetat-o şi aici de două trei ori, papagaliceşte. Păi aşa preşedinte jucător cum e nu are decât să adune toţi pensionarii României la un loc, ca într-un lagăr şi să aranjeze cu Gold Corporation să le dea şi pensionarilor, fiecăruia, câte o lingură de cianură cum are să le dea şi moţilor. Adevărul este că lui Băsescu nu-i mai pasă de moţi de acum înainte, nu mai trebuie să le ceară încă un mandat de preşedinte, aşa că poate să facă schimbul aurului pe cianură cum doreşte compania străină la ordinele căruia se vede că este. Pe Băsescu de asemenea nu-l interesează distrugerea frumosului mediu din Munţii Apuseni, nici că sunt ţări europene care au interzis folosirea cianurilor în minerit. El rămâne orb la faptul că toate celelalte  exploatări aurifere pe care a pus mâna Gold Corporation, sunt în alte ţări, nu în Canada, oare de ce, doar Canada are mai multe zăcăminte de aur decât România?! Nu a realizat nici amănuntul, semnificativ, că celelalte exploatări aurifere pe care a pus mâna respectiva companie sunt fie în deşerturi, fie în munţi sterpi, nepopulaţi, nu ca Roşia Montană o arie bogată şi majestoasă cu floră carpatică şi cu o populaţie densă, milenară în cincisprezece sate?!? Toţi oamenii liberi şi lucizi văd şi compară, numai el, cel mai josnic dintre vânzători de ţară, evită!! În schimb, degajat şi popular cum îi place să se dea în faţa camerelor de luat vederi, ne dă de ştire că i s-a arătat lui o exploatare auriferă la suprafaţă (în clasica formă de pâlnie – NA) în mijlocul unei aşezări. Formidabil, cum e pus să ne fraierească cu această reclamă a companiei, fără să ne spună cum se face exploatarea minereului şi unde-i procesarea cu cianură a minereului, nici faptul că acea aşezare e temporară, pe perioada exloatarii minereului. Simple omisiuni de propagandist cu cianură. 

În altă ordine de idei, habar nu are că la Baia Mare există un grup de cercetători romani, la ce-a mai rămas din fostul Institut de Metale Neferoase, care au lucrări originale, avansate şi experimentate legate de extragerea metalelor preţioase fără să folosească cianuri şi sunt pe cale de-a finaliza un întreg proces tehnologic de extragere a metalelor preţioase fără reziduri atât de toxice, dăunătoare mediului. Însă se zbat cu lipsurile financiare, au nevoie de 100.000 de euro, pe care nu-i găsesc în toată România şi nici Vasile Frank Timiş sau Gold Corporation, foarte tare interesaţi de aurul românesc, nu îi investesc! Vasile Frank Timiş la un Christmas Party la Londra, într-un cerc politic de vârf şi-a permis să facă o donaţie de 100.000 de dolari, iar Gold Corporation mai bine aruncă sutele de mii de dolari în propagandă ordinară decât să sprijine cercetarea ştiinţifică românească benefică mediului înconjurător. Banii lor, treaba lor, noi doar ne dăm seama de adevăratul lor profil moral. Grupul cercetătorilor de la Baia Mare îşi pun speranţa în academicianul Ionel Haiduc, o somitate în chimie, care a condus echipa academică ce a stopat programul companiei Gold Corporation, ce ar fi o devastatoare bombă cu cianură deasupra Roşiei Montane şi a celor cincisprezece sate din împrejurimi.

Pentru Băsescu toate astea nu au importanţă, el a venit la Roşia Montană să pună placa cu pensionarii şi să transmită mesajul de undă verde pentru cianurizarea Roşiei Montane. A plecat stăpânit de culoarea  apei ce ieşea din mină şi semăna cu coniacul. Mă mir că nu s-a aplecat să ia o gură. Ce tristă marionetă cu suspendări, încă doi ani va fi jucător în sforile străinilor pe urmă va fi azvârlită la coşul lor de gunoi, iar în istoria românilor va fi aşezat alături de vânzătorii acestei ţări. Pentru că nu a perceput acest popor de pe poziţia de preşedinte al ţării şi mult mai puţin a înţeles ce trebuia să facă pentru această  ţară.  Niciodată nu s-a oprit să judece ce au vrut să ne înveţe înaintaşii noştri lucizi şi iubitori de ţară, când ne-au îndemnat cu „Prin noi înşine” sau cât adevăr este în: cu cât eşti mai dator cu atât ai mai puţină libertate, independenţă, demnitate! Mi-e milă de el de-mi vine să-i dau un ban din pensia mea de şase sute şaptezeci de lei după şaptesprezece ani practicaţi ca medic în  România .        




Acest video-clip cu preşedintele jucător după cum îi cântă străinii, alte informaţii de la moţii locali sau persoane competente prin pregătirea lor profesională şi imagini din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, încet au pus stăpânire pe mine şi am hotărât, ca la întoarcerea la Casa cu Flori din Bistriţa, să trec prin Munţii Apuseni, pe la Roşia Montană, să am eu propriile mele imagini, propriile mele păreri. 

Am plecat din Timişoara dimineaţa, după ce mi-am luat rămas bun de părinţii mei din cimitirul din Fratelia. Da, am eu un cult permanent şi profund pentru ei, îi pomenesc şi îi plâng cât voi trăi. Cred că ceva aparte, anume din sufletele lor au rămas şi în mine, în sufletul meu. Deşi nu-s religios, am un cult al morţilor marcat pentru că sunt istoria  rădăcinilor mele, a fiinţei mele într-o lume care trece fără noimă dacă nu-i ştim, îi uităm.

Şoseaua spre Lugoj e foarte bună, se merge rapid şi trece prin Recaş, comună mare bogată şi de fiecare dată, când trec prin ea, îmi aduc aminte de munca patriotică pe care o făceam împreună cu colegii mei, după sesiunile de examene din vară, la Gostatul Recaş. Acum nu mai este gostat, au mai rămas totuşi cramele de Cădarcă de Recaş! De la Lugoj o iau spre Nord, spre Deva, pe lângă  Munţii Poiana Ruscă trecând prin comuna în care s-a născut primul om din lume care a zburat cu o maşină proprie, prin forţă proprie şi fără alte anexe, Traian Vuia. Atunci, în 1872 când s-a născut, românii îi ziceau comunei Surducul Mic, azi în cinstea şi memoria unuia dintre pionierii aviaţiei mondiale îi spun Traian Vuia. Cu adevărat viu, ager, instruit cu două licenţe universitare de la Budapesta, pleacă la Paris să realizeze visul  omenirii: să inventeze o maşină cu care să poată zbura!! Şi în 1906, cu maşina sa cu aripi s-a ridicat de la pământ şi a zburat. O, da, e adevărat s-a ridicat numai câţiva centimetri şi a zburat numai câteva zeci de metri, dar a fost atunci la începutul începuturilor aviaţiei mondiale, când el şi alţi doi români, Aurel Vlaicu şi Henry Coandă, au fost în fruntea ei. Ce măreţie, ce  stare de mândrie pentru naţiunea al cărei fiu este.

Ce oameni de frunte în lume a dat mica noastă naţiune de-a lungul  istoriei ei europene iar acum a decăzut economic mai rău decât sub dictatura comunistă. Am zburat printre primii în lume, am minerit în Munţii Apuseni înainte de a veni romanii, iar acum am ajuns să facem programe şi contracte prin care vom ceda străinilor 80% (optzeci la sută) din aurul ce se va extrage de la Roşia Montană şi asta pentru că ne garantează că vor angaja câteva sute de români la moderna lor mină  în urma căreia, doar în câţiva ani, va rămâne un munte de cianură şi iar câteva sute de şomeri. Va fi mai rău decât acum!! Nu pot să cred că Băsescu e chiar atât de prost şi nu poate analiza o situaţie atât de simplă, fiindcă totuşi a dat dovadă de un IQ mediu, realizează ce se va întâmpla după extragerea totală şi rapidă a minereului de aur, dar el este un ticălos fără simţire faţă de această naţiune, fără caracter, un mare şarlatan.  

Înainte de a intra în Deva iau drumul care merge la Brad, trec podul peste Mureş şi am intrat în Ţara Moţilor din Munţii Apuseni. E o zi de vară, senină, într-o ţară de un  frumos pitoresc geografic, ridicată de pe nişte munţi vulcanici, care aici au scos la suprafaţă numai metale preţioase din mijlocul incandescent al micuţei noastre planete. Din nefericire, din mare nedreptate, metalele astea preţioase au generat o  istorie grea a celor ce au trudit în galerii să le scoată la suprafaţă, să strălucească pentru alţii, departe de această ţară. Cerule Mare, de câte ori am colindat prin munţii aceştia atât de frumoşi cu oameni cu suflet din lacrimi. Am început din studenţie cu rucsacul în spate pe jos, pe platformele trenurilor înguste trase de mocăniţă, cuvânt ce derivă de la mocan cum li se mai spun oamenilor de la munte, cu camioane de ocazie ce miroseau puternic a benzină şi se stricau des, lăsându-ne în drum în noapte, dar de fiecare dată un suflet din lacrimi ne găzduia, ne ospăta din puţinul lui. Apoi cu castravetele cum îi spuneam maşinii noastre familiale, cu Ica şi Florin. Acum cu VW, un golfuleţ ce strâmbă din nas pe drumurile noastre. Peisajul pe Valea Vălişoare, ce şerpuieşte printre dealuri împădurite şi largi păşuni montane îmi răscoleşte amintirile trecutului. De sus din Pasul Vălişoare cobor în Brad, un orăşel cu rezonanţe istorice şi tradiţii în mineritul metalelor preţioase. Urmează o intersecţie unde o iau spre Abrud pe un drum denivelat şi cu gropile petecite cu bitum de proastă calitate, străjuit de buruieni şi de ce mai aruncă unii trecători din goana maşinilor. Benzinării sărăcăcioase cu grupuri sanitare murdare.

Abrudul pentru mine are o rezonanţă istorică unică. Două semnificative  evenimente s-au petrecut aici pe care românii ar trebuie să le cunoască bine, să le judece şi să ia aminte. Evenimente de care preşedintele jucător şi ordonanţa lui, Boc, nu au ţinut cont, fiindcă acum mai mult ca niciodată în trecut, paragina micului orăşel este uluitoare, depresivă. E drept este şi vina administraţiei locale şi nepăsarea citadinilor greu încercaţi. Cea mai dărăpănată casă, intenţionat lăsată pradă unei distrugeri rapide, că să se şteargă istoria moţilor, care trebuie globalizaţi de către Gold Corporaţion, este cea de la o răscruce, pe care, încă se mai află două plăcii de marmură pe care scrie: În această casă s-a pus la cale trădarea şi prinderea lui Horia şi Cloşca în decembrie 1784 iar sub ea, pe a doua placă: În subsolul acestei case au fost ţinuţi în lanţuri Horea şi Cloşca în noaptea de Anul Nou (1784 – 1785 ) iar în zorii zilei au fost escortaţi la Alba Iulia. Casa care ar trebui să fie un muzeu amplu documentat al răscoalei iobagilor din Munţii Apuseni conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan este o ruină strigătoare la cer, cu acoperişul spart şi ţigle furate ca distrugerea să se facă mai repede, cu geamuri sparte, cu tencuiala căzută şi cărămizi distruse de ape şi igrasie, iar gardul din faţă ruginit şi incomplet lasă să se vadă buruienile ce au început să crească şi pe trepte. Cerule mare, ce naţiune de trădători am ajuns! Nu am ajuns, am fost din totdeauna, genele plebei romane se văd în noi de la trădarea lui Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu,  dar astăzi sub Ion Marcel Ilici Iliescu şi Traian Băsescu s-a atins apogeul. Pe capetele conducătorilor răscoalei iobagilor s-a pus un premiu de 300 de galbeni, astăzi trădarea poporului român se face prin comisioane de douăzeci şi doi de ani. Atunci, în Secolul al XVIII-lea european, numit secolul luminilor şi al emancipării naţionale, s-a vorbit mult de răscoala iobagilor români, despre substraturi de vitejie şi legături masonice, despre  cele patru întâlniri a lui Horia cu împăratul habsburg, Iosif al Doilea, despre aurul moţilor care nu ar mai fi ajuns la Viena ci la Paris, pentru pregătirea revoluţiei franceze din 1789, dar acum guvernele post decembriste tac şi ascund emanciparea naţională distrugând evidenţele ridicării unei naţiuni împotriva tiranilor de orice fel. Au motive, dar au şi ordine străine în acest sens, trebuie să le execute ori adio guvernare.  

În centru se află o clădire cu etaj, cu restaurant la parter acum, pe care se află o altă placă pe care scrie: În această casă a suferit moarte de martir, pentru cauza revoluţiei de la 1848 – 1849 Petru Dobra prefectul ţinutului Zlatnei. Cine o fi hotărât acest text torsionat?  Despre ce fel de revoluţie se vorbeşte aici, de atunci din Munţii Apuseni? Câţi din cei ce cunosc adevărul istoric al Războiului  moţilor de neatârnare la Ungaria, împotriva honvedseg-lui lui Kossuth sunt de acord cu acest text, care ascunde marea ticăloşenie a maiorului Hatvani, care a transformat convorbirile de pace în masacrul moţilor şi conducătorilor lor. Avram Iancu a scăpat din asedierea Abrudului de către Hatvani, dar va reveni cu legiunile sale şi aspru va răzbuna omorârea prefectului Petru Dobra şi-a a celorlalţi români din Abrud. Îi va învinge şi izgoni pe unguri din Ţara Moţilor. În paranteză, pentru adevărul istoric, Petru Dobra, Ion Buteanu şi Ion Dragoş se aflau la Abrud la înţelegere de pace cu trimişii lui Kossuth, care a promis că pe timpul convorbirilor armatele lui nu vor ataca. Maiorul Hatvani nu s-a ţinut de promisiune, a atacat şi a luat prizonieri delegaţii români. Petru Dobra, pentru atitudinea sa intransigentă, a fost schingiuit groaznic, apoi împins şi aruncat pe fereastră de la etaj, în momentul în care a căzut honvezii l-au împuşcat strigând că a încercat să evadeze!!    

Tot în acest centru, cu clădiri şi biserici posomorâte şi neglijate am mai văzut şi casa în care a fost găzduit Nicolae Iorga, la doctorul Laurenţiu Pop, în 1905. Marele istoric a citit şi studiat şi scris enorm, dar a avut timp de peregrinări istorice în care simţea, trăia şi onora înaintăşii  românilor. Azi, nici istoricii din Bucureşti, poate nici cei din Transilvania nu au timp să vină la Abrud să vadă casa dărăpănată în  care au fost trădaţi şi apoi deţinuţi în lanţuri Horia şi Cloşca, să intervină pentru renovarea şi deschiderea unui muzeu pe măsura şi semnificaţia acelei răscoale, având drept rezultat abolirea iobăgiei în Transilvania ajunsă pe mâna nobililor unguri, dar sub stăpânire habsburgă.           

După câţiva kilometri am ajuns la un indicator mare, nou, ce indica direcţia spre Roşia Montană şi am văzut şi marele avânt economic adus de programul Gold Corporation, afişat printr-un ceas digital fixat în indicator. Dar mă opresc la ce ne indică istoria aurului de aici. 




De aproape două mii de ani fiecare stăpânire care a trecut prin Munţii Apuseni a exploatat aurul lor. În galeriile minelor de la ROŞIA  MONTANĂ au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 AD, atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior (Roşia Montană de azi, Abrudul a fost numită Alburnus Minor).

AURUL a fost primul dintre metale care a făcut cu ochiul omului primitiv, în urmă cu peste 20.000 de ani şi, oricât a evoluat omul de atunci, privirea sa tot de strălucirea aurului e atrasă şi, dacă de la început, a fost considerat metal sacru printre celelalte, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii, avuţiei şi puterii în lume. Metal nobil, fascinant prin strălucire, ademenitor, are duritate redusă şi este considerat cel mai plastic metal, învăluieşte orice, ambiţionează şi înşeală. E maleabil dar nu se lasă oxidat, acizii nu-l modifică în săruri, este stabil, aproape îţi vine să crezi că e etern, dacă ar există eternitate. Şi pentru că nu există eternitate nici aurul nu rezistă aşa zisei apei regale  – o combinaţie de acid clorhidric şi azotic – fiindcă omul nu mai e primitiv şi a inventat, între timp, şi anti-eternitatea! Se găseşte împreună cu alte metale rare, nobile, aproape pur, dar cum nici strălucirea soarelui nu e pură, la fel nici aurul.

HERODOT: Agatârşii sunt oameni înstăriţi şi poartă mult aur, locuiesc împreună ca fraţii şi nu se invidiază între ei. Agatârşii se pare că au venit odată cu sciţii pe meleagurile noastre – nouă sute de ani înainte de Christos – şi au adus cu ei aur din Munţii Urali. Agatârşii, oameni ai munţilor au fost atraşi de Munţii Apuseni unde, la fel ca în Urali, au început să caute aur în albiile râurilor. Şi l-au găsit din abundenţă!! Găsind aur în albia râurilor, au tot urcat pe firul lor şi au început să facă gropi, să-l caute şi-n adâncime, era logic, a fost cu succes. Astfel au apărut primele gropi, primele galerii pe marginea pâraielor, a râurilor, fiindcă în credinţa lor practică aurul venea din adâncuri!! Geto-dacii au observat îndeletnicirile agatârşilor şi au început să caute şi ei aur în albiile râurilor sau prin mineritul  primitiv şi au adunat mult aur. Atât de mult încât istoricul roman Diodor spune că regele geto-dacilor, Dromichaites, când l-a bătut pe Lisimach, generalul lui Alexandru Macedon, avea o mie de tone de aur curat!! Nu ştiu cum s-au făcut calculele – oricum se pare că avea mult aur, dar şi-a  invitat învinsul la o masă tare sărăcăcioasă ca să-l întrebe după ce sărăcie a venit în ţara lui. Apoi, sunt date istorice care precizează că fenicienii şi grecii cumpărau aur de la geto-daci, bazate şi pe faptul că la Roşia Montană s-au găsit monede macedonene din secolul patru înainte de Christos… deci de atunci stăpânii acestor munţi dădeau aur pe bănuţi de cupru…

EPOCA PREROMANĂ. La Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Mărturie fiind găurile din munte făcute prin metoda focului puternic după care aruncau apă rece cu oţet ce fisurau stâncile pe care le desprindeau mai uşor în căutarea aurului. Astfel, înainte de venirea romanilor, geto-dacii se îndeletniceau şi cu mineritul aurului. În anul 2000 o echipă de arheologi francezi a făcut cercetări la Roşia Montană şi a descoperit galerii vechi de mină cu susţineri din lemn. Cercetări cu Carbon 14 demonstrează că aceste bârne erau dinainte de Christos!!

EPOCA ROMANĂ. Înfrângerea Daciei în 106 AD a însemnat, întâi de toate, pentru Imperiul Roman 164 de tone de aur şi 331 tone de argint aducând Romei cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului. Mărturie la această afirmaţie stă sărbătorirea  victoriei la Roma timp de 150 de zile continuu!! A fost anul în care romanii au fost scutiţi de impozite iar moneda de aur a imperiului a devenit pe încă odată mai grea decât fusese înainte!! La atâta aur, era normal să i se ridice lui Traian cea mai mare columnă printre împăraţii imperiului. E momentul să lăsăm deoparte teoria făuririi poporului nostru din legionarii romani şi femeile dace. Gata, vremurile în care ne ameţeam şi încântam cu idila dintre romani şi daci în făurirea poporului român a trecut, chiar dacă într-un moment istoric, sau mai multe, ne-a fost de ajutor. Pe Columna lui Traian nu este nici cel mai mic semn în acest sens, doar cât de viteji au fost romanii şi câţi sclavi daci au adus cu ei. Astăzi, istoria a trecut de la fantezie la raţionament istoric, comparativ. Urmărind creşterea şi descreşterea imperiului roman nu găsim date care să ateste că legiunile romane, cu floricele în colţul gurii, au venit să procreeze popoare latine ci să cucerească, supună Dacia şi îmbogăţească Roma! După victoria legiunilor lui Traian în Dacia, Roma a fost de-a dreptul uluită, zguduită de atâta aur şi argint, de poveştile despre bogăţiile fabuloase ale noii provincii imperiale.  Toate aceste noutăţi, despre frumoasa şi bogata provincie, au determinat o parte din plebea Romei să ia drumul Daciei, să se procopsească. Cu siguranţă, judecând omenirea, care în anumite privinţe nu s-a schimbat deloc, a fost prima goană după aur din istoria lumii, fiindcă în istorie se vorbeşte despre un drum al aurului din Dacia la Roma. Mai mult, cu acelaşi raţionament istoric, printre cei veniţi au fost şi creştini ce au diseminat, noua religie cum s-au priceput, printre dacii în bună parte monoteişti deja. Drumul aurului s-a suprapus cu drumul creştinismului timpuriu.

Pentru cotropitorii Daciei, devenită provincie romană, nu leagănul unui nou popor latin ci exploatarea aurului a fost prima preocupare.  Ca să meargă treaba mai bine şi mai bine, cu spor mai mare, prefecţii romani au adus mineri din Dalmaţia şi Iliricum pentru exploatarea aurului din noua lor provincie. Descoperirile arheologice arată o mare dezvoltare romană la Roşia Montană. Mineritul a fost profitabil şi pe lângă minerii adulţi din alte părţi ale imperiului, numiţi hospites, cu experienţa şi tehnica acelor vremuri, ce cunoşteau şi metode de evacuare a apelor din galerii folosind ca mijloc roatele cu cupe, erau aduşi şi sclavi. Munca cea dură şi grea o făceau sclavii, care odată băgaţi în mină nu mai ieşeau decât morţi, fiindcă acolo traiau şi săpau după aur până la epuizare şi moarte. Inginerul miner Valentin Rus care a scris o documentată istorie a mineritului la Roşia Montană şi ne-a fost ghid în galeriile romane ale minei, ne-a spus: mulţi sclavi din mină cereau să devină gladiatori şi să se lupte pe viaţă şi moarte decât să mai rămână în întunericul minelor de aur de aici. În contrast, gladiatorii care nu dădeau dovadă de luptători cutezători şi viteji în arene erau ameninţaţi că vor fi trimişi în mina de aur de la Alburnus Maior, unde vor muri ca nişte şobolani în întuneric. Plebea romană, venită în goană după aurul noii provincii romane, răscolea mai mult  albiile râurilor din Munţii Apuseni, a Arieşului şi ale Crişurilor. Aurul adunat, se topea în creuzete de lut şi se turna în lingouri ce luau drumul de aur spre Roma. Se estimează că romanii de la Roşia Montană trimeteau trei tone de aur pe an şi astfel, în timpul stăpânirii lor în Dacia au dus la Roma trei sute de tone de aur, pe lângă cel prădat la început, în 106 AD, când Traian l-a învins pe Decebal, fără să-i aducă în dar nici măcar o lupoică deformată, cu trei ţâţe siliconate, cum au fixat-o nişte aberanţi de curând pe scările muzeului de istorie din Bucureşti. Mă rog, pentru câtă istorie românească ştiu bucureştenii e tocmai potrivită (îmi cer scuze de la excepţii, şi sunt destule, dar nu-i scuz pentru că o acceptă acolo, în continuare).

POPOARELE MIGRATOARE fiind în deplasarea jefuirii nu s-au oprit să minerească, s-au mulţumit cu ce au prădat. Hunii sufereau în spaţiile închise, muntoase, împădurite aşa că nu au lăsat nici o urmă de aşezare după trecerea lor. Ostrogoţii au fost mai receptivi la aurul de aici şi de la ei ne-a rămas Tezaurul de la Pietroasa „Cloşca cu pui de aur”.

FEUDALISMUL timpuriu a început cu ungurii care au aflat de aurul munţilor şi au urcat pe Mureş şi Crişuri pentru că în albiile acestor râuri încă se mai găsea aur, ajungând până la sursa cea fabuloasă auro-argentiferă din Munţii Apuseni. Cum ungurii nu aveau nici o pricepere, dar le plăcea aurul, s-au învrednicit să-l prade de la moţi iar regii lor au colonizat zona cu mineri saşi. Astfel, în 1325 Regele Carol Robert de Anjou a concesionat Baia de Arieş unor mineri din Saxonia, ce au venit cu unelte şi tehnică minieră mult mai avansată, deci au fost mult mai productivi. Odată cu minerii au sosit şi alţi meseriaşi ceea ce a dus la o superioară dezvoltare a localităţilor miniere. Atunci, galeriile romane ce însumau vreo şapte kilometri sunt prelungite cu alte galerii cu profil diferit, boltit, susţinut de zidărie uscată din piatră cioplită. După înfrângerea regatului ungar în 1526, Transilvania devine principat autonom dar vasal otomanilor, care nu îşi aduc prea mare contribuţie în minerit, doar în colectarea aurului prin toate mijloacele. Odată  învinşi otomanii, Transilvania este încorporată în Imperiul Habsburgic iar mineritul din Munţii Apuseni ia un avânt nemaiîntâlnit din epoca romană. Însăşi Maria Teresia se implică în accelerarea şi performanţa mineritului, dând poruncă să se facă tăuri speciale pentru apa necesară ştampurilor – instalaţie mecanică din lemn folosită la sfărâmarea minereului – după care numărul ştampurilor a depăşit mia, după cum reiese din raportul baronului Ignatz von Born, ce a fost trimis de curtea imperială la Roşia Montană pentru un raport amplu despre starea şi performanţa mineritului, după cum scrie şi inginerul miner Valentin Rus în istoria sa. Ei au deschis noi galerii, cărora le-au dat denumiri religioase ca: „Sfânta Treime”, „Înălţarea Domnului” sau „Sfânta Cruce”, ultima fiind cea mai lungă şi bogată în care vagoneţii de lemn pe şine din lemn au fost treptat înlocuite cu cele din fier. Astăzi, când privim cu admiraţie cât de măreaţă este Viena, fosta capitală a imperiului habsburgic, ştim că la baza ei stă munca perseverentă a habsburgului şi aurul moţului.

La sfârşitul secolului XIX-lea în Munţii Apuseni, scrie inginerul Valentin Rus în documentata sa lucrare istorică despre Roşia Montană: existau mici exploatări miniere, proprietate individuală sau proprietatea unor asociaţii miniere pe cuxe şi precizează că deşi mici proprietari lucrau rudimentar au atins cele mai mari şi bogate minereuri aurifere. De amintit, pentru că merită ca exemplu, printre micii proprietari individuali din vremea hasburgică se afla şi un mecena al moţilor, Mihail Gritta, care, fiind foarte norocos în exploatarea sa,  din aurul găsit a ridicat şapte biserici româneşti, printre care şi vechea biserică ortodoxă din Roşia Montană în 1781, cu un turn zvelt de 31 de metri, ceea ce a fost un semn de emancipare pentru moţi, printre celelalte confesiuni cu biserici mai mari.

SECOLUL XX. În timpul Primului Război Mondial mulţi mineri au fost recrutaţi şi duşi pe diferite fronturi, multe mine s-au închis iar, după 1918, noua administraţie românească a fost nepricepută şi obstruată, în fel şi chip, de fosta stăpânire. Au trecut nişte ani buni până ce mineritul la Roşia Montană sub administraţie românească să atingă ritmul anterior războiului, şi într-un deceniu a reuşit exploatări pe noi galerii în lungime de 20 Km. Când totul începuse să meargă ca pe roate a intervenit Al Doilea Război Mondial, ocuparea şi exploatarea României de către eliberatorii  sovietici, naţionalizările şi sovromurile impuse.

Naţionalizarea din 1948 a trecut automat toate asociaţiile şi societăţile miniere în proprietatea statului de democraţie populară ce era încătuşat şi tras, în marş forţat şi dur supravegheat, să ajungă comunismul fratelui de la răsărit. În vocabularul dictaturii comuniste apare sintagmele: sarcina principală, producţii mărite, întreceri socialiste, cincinale, victoria comunismului în întreaga lume. Chiar aşa, trebuie însă precizat că mineritul, în noua societate comunistă impusă, a beneficiat de foarte buni specialişti români, formaţi la Institutul de Mine din  Petroşani, care au proiectat minele şi instalaţiile miniere la parametri mondiali, dar la norme de producţie peste putinţe ce au fost trasate ca sarcina de partid şi stat.

Nevoia tot mai mare de aur a impus o cercetare riguroasă a zăcămintelor de aur din patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, cu maximum de focalizare la Roşia Montană, unde au fost angrenate mai multe echipe complexe de specialişti, formate din ingineri, tehnicieni, geologi, topografi, forjori pentru eşantioane, care au adunat cu mult profesionalism date necesare, concrete. La sfârşitul cercetărilor concluziile au evaluat că la Roşia Montană se găsesc 300 de tone de aur şi 1.600 tone de argint, plus alte metale preţioase necesare în tehnologiile actuale, moderne. Pe aceste date Consiliului de Miniştri a hotărât ca din 1970 să se înceapă exploatarea minereului de aur de la suprafaţă, începându-se cu derocarea muntelui. Tehnologia exploatării la suprafaţă, chiar dacă nu a fost la cel mai ridicat nivel, a reuşit să exploateze minereu din care se extrăgea 340 Kg de aur şi 1.800 Kg de argint pe an. Din 1974 exploatarea subterană s-a sistat şi galeriile au fost părăsite împreună cu o mare parte din utilajele  din ele.

DUPĂ DECEMBRIE 1989, s-au instalat la guvernare oportunişti şi parveniţi dornici să se îmbogăţească mai rapid decât încrâncenaţii capitalişti. Capitaliştii străini, în patologica lor stare de înavuţire şi dominare economică, au găsit în guvernanţii post-decembrişti marionetele care răspund rapid, bine şi slugarnic la comenzile lor, mulţumindu-se cu mărunte favoruri şi comisioane. Prin strategia lor de dresori dominanţi le-au indus ideea că industria română este doar o grămadă de fier vechi ce trebuie blocată, stopată, degradată şi apoi vândută lor la preţul fierului vechi!! Iliescu cu Petre Roman şi Adrian Năstase au depus zel şi râvnă în acest sens şi rezultatele s-au văzut în câţiva ani. În industria mineritului, ruinarea se vede peste tot, dar Roşia Montana este un caz special de urmărire şi vânare a bogăţiei după o ruinare programată, ca apoi să fie vândută de zeci de ori sub adevărata ei valoare. Fapte: în 1989 exploatarea la suprafaţă funcţiona cu 1200 de angajaţi şi era în limitele eficienţei, în anul 2000 mai erau 800 de angajaţi cărora li se inducea ideea de ineficienţă, nerentabilitate, nesiguranţă şi în 2006 exploatarea de la Roşia Montană s-a închis, punând în şomaj de mizerie 450 de angajaţi. Cifrele sunt din volumul ROŞIA MONTANĂ – AUR şi ARGINT lucrare scrisă de inginerul miner Valentin Rus, director al Societăţii Roşiamin. Astăzi autorul este şi ghid turistic al galeriilor romane din Roşia Montană şi nădăjduieşte ca, odată şi odată, fostele galerii miniere să fie amenajate în cel mai mare muzeu minier al Europei, pentru că atât ca lungime cât şi în timp istoric este pe primul loc. 

După 1989, în întreaga Românie, industria mineritului a intrat într-un declin rapid până la închiderea majorităţii minelor. Acest colaps al mineritului se datorează celor trei factori majori: preşedinţilor şi guvernelor lor post-decembriste, minerilor dezorientaţi, dezinformaţi şi rapacităţii capitaliştilor străini. Guvernele corupte şi capitaliştii străini şi-au dat mâna în a deruta şi dezaxa societatea română, în a o depersonaliza şi deznaţionaliza, în a sărăci România şi a o supune intereselor străine. Guvernele lui Iliescu şi Băsescu au dus la îndeplinirea acestor interese străine, chiar mai mult decât se aşteptau bancherii globalizării şi pe lângă ei tot felul de impostori. Pentru afirmaţiile de mai sus este ilustrativ, edificator ce se întâmplă la Roşia  Montană, cea mai bogată în minereuri de metale preţioase din patrulaterul aurifer al Munţilor Apuseni, unde a apărut Gold Corporation, o companie caracatiţă în exploatarea aurului lumii, pozând aici cu oferte şi programe de binefaceri sociale, în spatele cărora se ascund adevăratele intenţii de profituri exorbitante.

Ajunşi aici cu istoria reală, trebuie făcută o paranteză, oprindu-ne un moment la Vasile Timiş, cel ce a deschis ochii, din calcule şi inginerii financiare, companiei Gold Corporation către Eldorado din Munţii Apuseni, de la Roşia Montană. Fără nici o îndoială maramureşanul  Vasile Timiş, născut în 1963 la Borşa şi absolvent al şcolii profesionale auto-mecanică, este un om de afaceri înnăscut cu norocul de partea sa, dacă la vârsta de 45 de ani se înscria printre cei cinci sute cei mai bogaţi englezi, fiindcă acum trăieşte la Londra cunoscut sub numele de Frank Timiş, dar face afaceri şi în România unde se plasează între primii zece români căpătuiţi recent, dacă luăm în considerare că după absolvirea şcolii profesionale, a plecat din România cu mâinile goale şi s-a fixat în Australia unde a început ca şofer, camionagiu. Când a avut primul său camion s-a declarat companie, apoi a minerit vreo şase luni într-o regiune numită plastic pârâul ţânţarului şi şi-a deschis o companie proprie de minerit, mai mult o firmă, din spatele căreia s-a lansat în bursă, unde norocul îi mergea înainte deschizându-i toate uşile. Vasile Frank Timiş este o minte financiară efervescentă cu o voinţă şi cutezanţă rară, care a experimentat cu succes, până acum, metoda îndată ce dai faliment cu o companie, imediat deschide alta mai îndrăzneaţă şi astfel în 1995 a pus pe roate Gabriel Resources un adevărat cal troian la bursă cu care şi-a deschis alte oportunităţi de îmbogăţire. Printre porţile deschise se numără cele din România, începând cu Regia Autonomă a Cuprului din Deva, care s-a fălit cât de bogată este prezentându-i deschis toate cercetările şi documentaţia resurselor minerale din Munţii Apuseni făcute de specialiştii români în deceniile trecute. Sigur că l-a atras bogăţia Munţilor Apuseni, unde a început prospecţiunile de verificare a datelor. Vasile Frank Timiş nu a venit singur ci împreună cu calul troian, Gabriel Resources, dar al zeilor financiari pentru Roşia Montană şi aşa muntele de aur al moţilor se va  mistui în băncile zeilor financiari în timp ce moţii vor rămâne, câţi vor mai rămâne, cu încă o istorie amară, dar de data asta şi fără aurul munţilor lor.





              Am ajuns în piaţa Centrului Istoric al Roşiei Montane, epicentrul propagandei RMGC pentru cei ce vin din alte părţi aici, condusă cu o strategie informaţională de Gabriel Resourses – companie de explorare şi dezvoltare din Toronto – care a obţinut dubios şi o licenţă de exploatare a întregului minereu, dar încă nu a primit aprobare de începerea extracţiei şi de prelucrare cu cianură. Între timp licenţa a expirat, s-au găsit mari abateri de la legile statului român şi internaţionale ale proiectului RMGC, dar compania de explorare şi dezvoltare persistă cu încăpăţânare diabolică, prin tot felul de negocieri şi târguieli, prin manipulări propagandistice să obţină aprobarea acestui proiect total dezavantajos economic României şi dăunător, nociv mediului natural. În aceşti ani a apărut o contracarare puternică din partea unor localnici ce susţin „suntem supuşi, manevraţi şi exploataţi mai rău ca pe vremea sovromurilor”. Acestora li s-au alăturat, şi continuă să se alăture, academicieni, cercetători de înaltă calificare, elite culturale şi artistice, sociologi şi alte categorii de intelectuali, cetăţeni lucizi din toată România şi împreună se opun cu argumente pertinente proiectului RMGC!!   

Piaţa veche e cu adevărat istorică, a fost sute de ani târgul de sâmbătă al moţilor, al meseriaşilor şi comercianţilor de la poalele muntelui de aur, nesecat în peste optsprezece secole de minerit continuu. Piaţa este înconjurată de clădiri vechi, de secole, marcate adânc de ruinare ce au fost lăsate aşa de noii proprietari. Dintre clădiri, din cea mai reprezentativă a mai rămas doar faţada şi aceasta în stare de pre-prăbuşire, pe care noii proprietari au acoperit-o cu nişte pânze, ca nişte tifoane groase, pe care au pictat cum va arata acea clădire renovată. Acest tratament de pansare cu tifoane pictate l-au aplicat şi altor clădiri din piaţă, ce vor fi scoase nou-nouţe ca din pălăria iluzionistului, după ce vor primi aprobarea să secătuiască definitiv nu numai un munte de aur ci patru munţi: Cetate, Cârnic, Orlea şi Jing consideraţi că ar conţine cel mai mare zăcământ de aur şi argint din Europa şi unul dintre cele mai bogate din lume. Până la obţinerea aprobării clădirile rămân în agonia dărâmării, mascate de bandaje de tifoane groase pictate, pentru că guvernele Băsescu nu au fonduri de renovarea patrimoniului, numai pentru ICR-ul patibularului patapievici.  Pentru mine, la prima vedere îmi dau imaginea cadavrelor  din morgă acoperite cu cearceafuri, dar, în realitate sunt frescele propagandei,  manipulată economic şi psihologic de Gabriel Resources din Toronto, înfiinţată în 1995 de Vasile Frank Timiş, ce este preşedinte peste zece directori!! I-am găsit pe Internet, mari specialişti în jongleriile bursei torontone. Aceştia, au motive determinate să pună mâna pe acest tezaur românesc şi să-l bage în bursele şi băncile lor, după principiul capitalist: minimum de investiţie şi maximum de profit, la care, în globalizarea intensivă s-a adăugat prin orice mijloace de la manipulare psiho-economică şi ajungând, chiar, să se folosească de aranjamente teroriste (vezi cum se poate începe un război unde e mult petrol). 

În spatele acestui centru istoric atât de sărac şi părăginit, în letargie,  ajuns de comă şi în comă, printre turnuri de biserici vechi se vede strălucitor muntele de aur decapitat şi derocat de exploatările trecute, ale comunismului a tot biruitor! Strălucirea muntelui relevă bogăţia pe care o conţine şi parcă adevereşte cât de mare va fi profitul companiei de explorare şi dezvoltare oferit de către noii vânzători ai României. În câţiva ani de exploatare modernă, intensivă cum ni se  spune şi putem crede, îl vor rade împreună cu alţi trei dintre ceilalţi Munţi Apuseni. Atunci în această piaţă istorică vor rămâne doar nişte clădiri refăcute superficial, prin lucrări şi materiale ieftine, care în interior se vor sprijini pe consolidări cu bârne mascate, decorate cu sclipiciuri şi zugrăveli lavabile, pardosite cu plastic second hand, iar la  exterior, în locul bandajelor propagandistice de azi, vor fi nişte tencuieli netede şi colorate, uşi şi geamuri de termopan, tot din plastic. Pe faţade vor fi puse tăbliţe de alamă cu tot felul de informaţi istorice şi atenţionare: proprietate Gabriel Resources, fiindcă deja sunt ale companiei, achiziţionate între 2002 şi 2008 cum scrie în proiectul lor. Bineînţeles că au fost cumpărate la preţ de moloz, dar când  gabrielenii – am io motiv să-i numesc aşa pe cei zece directori conduşi de preşedintele lor Vasile Frank Timiş –  îşi vor lua tălpăşiţa cu munţii de aur în spinare, nu înainte de-a aranja cu guvernanţii statului român să le cumpere de la ei, dar la preţ de palate din marmură de Carrara. Şi ce nu fac guvernanţii români cu banii contribuabililor când cad comisioane grase!    

Dintre toate clădirile centrului istoric, numai una singură a fost restaurată, cea mai mică şi aceasta de către muzeele naţionale de istorie din Bucureşti şi Alba Iulia, este Casa 325 transformată în muzeul Aurul Apusenilor. Clădirea este bine renovată, muzeul nu prea mare şi nici prea bogat, dar profesional aranjat iar ghida foarte plăcută, binevoitoare şi doctă. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost statuia zeiţei Terra Mater – Telus la greci – ce mi-a amintit imediat de Mather Earth a amerindienilor, acelaşi cult, dar la ce distanţă geografică între ele, la care adaug şi budismul tibetan. E un cult religios deosebit de înţelept, de-a trata planeta noastră ca pe mama tuturor fiinţelor şi al lucrurilor, de-a o respecta şi îngriji. Ecologiştii de astăzi, într-un fel sau altul, practică acest cult. Nu şi cei de la Gold Corporation ce va folosi  anual 91.800 tone substanţe dăunătoare mediului dintre care 12.000 tone vor fi sărurile de cianură puternic otrăvitoare Mamei Pământ!!

M-am întreţinut plăcut cu ghida ce mi-a explicat multe exponate şi mi-a arătat şi cele două replici după tăbliţele cerate, ce ne transmit date importante despre mineritul din timpul romanilor, aici la  Alburnus Maior. La sfârşit mi-a recomandat să vizitez mina romană. Bineînţeles este mai mult decât o curiozitate pe care am să mi-o  satisfac din multe puncte de vedere.  

Pe latura cealaltă a pieţii, în Casa 323 se află Centrul de informare a proiectului minier RMGC ce mă interesează. Este o veche clădire cu etaj şi ea cu faţada bandajată să nu se vadă starea de degradare în care se află şi pe care scrie mare, deasupra intrării: Suntem aici. Vino în centrul de informare ca să înţelegi proiectul miner Roşia Montană şi sigla lui Gold Corporation, care e afişată peste tot la Roşia Montană din zece în zece metri, numai că de data asta nu scrie sub ea Gold Corporation ci, cu aldine, Gabriel! Foarte frumos, gabrielenii noştri, proprietarii noştri din Toronto, care de ani de zile, duc cea mai murdară campanie de manipulare psihologică, de panică cum au să moară de foame foşti mineri şi se va dărâma toată istorica Roşie Montană dacă nu vin ei, gabrielenii  lui Vasile Frank Timiş să-i salveze.

Salvarea minerilor şi-a Roşiei Montane, gabrielenii au început-o cu achiziţionările: au achiziţionat 78% din totalul proprietăţilor rezidenţiale din zona industrială a proiectului – aşa scrie în proiectul lor. Nu au restaurat nici măcar clădirea centrului lor de propagandă, doar au bandajat-o iar pe unii roşieni şi turişti îi îmbrobodesc cu palavre! Vino în, în cazul acesta, sună ca la tavernele cu băutură proastă şi scumpă ocolite de clienţi sau ca la bordelurile cu curve bolnave şi bătrâne.

Eu am intrat ca să înţeleg, cum scrie afară şi bine am făcut, mi-am dat seama că înţelesesem adevărul mai dinainte, de la cei competenţi şi oneşti, care trăiesc aici sau au cercetat mediul istoric şi social precum şi proiectul RMGC în amănuţime. Centrul are o sală mare, încărcată de machete şi grafice, în mijlocul căreia turuia, ca un Kalaşnikov, căreia i s-au ataşat şi difuzoare, o doamnă robustă şi agresivă, precum activistele de partid de pe timpuri, care băga în capetele unui mic grup, să înţeleagă, ce impotenţi economic suntem noi, statul român după 2006, când s-a oprit definitiv exploatarea minieră. Apoi, cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap trimiţându-ne gabrielenii din Toronto să cumpere Roşia Montană cu centrul istoric cu tot şi ce minuni economice vor urma aici. Deocamdată, vedem doar cum au bandajat şi pus în cârje clădirile, ca nu cumva să nu cadă peste cei, câţiva roşieni, ce stau nepăsători la o bere în apropiere, pe o terasă urâtă din scânduri. Ceilalţi roşieni, mult mai prevăzători au urcat la Tăul Brazi la un picnic sănătos, cu bere şi mici, îndeletnicire duminicală pe căldurile lunii cuptor!

Orice întrebări sau încercări de a discuta şi alte soluţii locale, judeţene sau de stat, de redresare a situaţiei economice, prin noi înşine, cum am făcut şi în trecut, erau stopate cu agresivitate de către vajnica propagandistă a gabrielenilor din Toronto şi răspicat te aducea la ordinile ei, să accepţi fără alte comentarii şi păreri ceea ce îţi spune şi să aduci admiraţie, omagiu şi veneraţie gabrielenilor altfel fiind  etichetat duşman al bunăstării roşienilor şi cu un IQ de dobitoc! Nu m-a impresionat, eu am fost şi duşmanul poporului muncitor în trecut, acum doar a roşienilor e floare la ureche, dar am plecat că mi se făcuse greaţă corticală. Adică, cei interesaţi de ce se întâmplă cu adevărat la Roşia Montană, cei ce au citit tot felul de surse despre aur şi mineritul lui, cei ce au comparat situaţiile şi mineritului intensiv, modern şi vin la faţa locului să cunoască mai bine situaţia nu au dreptul să-şi exprime nedumeririle sau părerile contradictorii proiectului RMGC. E foarte adevărat că paragina localităţii şi-a mediului se datorează în parte mineritului de întrecere socialistă, dar şi dezorientării localnicilor după 1989, dar sunt şi argumente ce susţin că paragina şi sărăcia este şi rezultatul manipulărilor companiei de explorare şi dezvoltare din Toronto  pentru  falimentarea companiei româneşti de minerit, ca să-i ia locul şi să facă mare profit rapid prin minerit ultramodern, ultrarapid şi mega-poluant. 

Mă întreb cât mai durează până ce gabrielenii ăştea, aici, pe noile lor proprietăţi din Munţi Apuseni nu fac şi un lagăr de reabilitare cu românii ce se opun proiectului RMGC iar pe doamna propagandistă de la centrul lor să o pună şefă? Ce ticăloşi, câtă rapacitate, ce iad otrăvitor vor lăsa în urma lor! I-am dat  dracului cu centrul lor după ce am aflat că deja sute de familii de aici au fost strămutate de pe proprietăţile lor strămoşeşti să le facă loc lor, gabrielenilor. La  sugestia unui alt duşman al proiectului venit din regat, am urcat să vedem starea şi spiritul roşienilor, duminica, sus la Tăul Brazi. Am fost uimit de două lucruri: de frumuseţea peisajului ce se află într-o zonă de mediu ocrotită prin lege şi de buna dispoziţie a roşienilor în jurul meselor şi-a grătarelor. Deschişi şi ospitalieri, totuşi unii refuză să vorbească, să-şi spună părerea, alţii direct susţin ca sunt minţiţi, înşelaţi şi furaţi de străini care iau 80% din aur iar statul român aproape 20%.  Auzi dumneata, aproape 20% , adică ei precis 80% iar noi aproape 20%, păi şi 12% e aproape, nu? Doar contractul e secret! Contract secret pe moştenirile noastre din moşi, strămoşi! Păi să nu-i trimiţi undeva? Îi ştim noi pe străini din istoria minei ăştia, dar nu credeam că  guvernanţii noştri să fie aşa mari curve cu noi, cu moţii!!

Se făcuse târziu şi până ce se lasă noaptea trebuia să fiu acasă, la mine, în Nordul României. Am coborât tulburat şi iritat de câte am văzut şi auzit, fiindcă toate au început să mă frământe şi ştiu că mă frământă degeaba, mai mult decât să scriu şi eu, ca alţii, şi să mă alătur roşienilori nu pot face singur. Nu am nici forţă economică, nici poziţie socială, sunt numai un străin cu accent, dar cu acelaşi suflet românesc ca foarte mulţi din România. În schimb lefegii mass mediei guvernamentale primesc forţă economică să trâmbiţeze, pe toate căile, cât de bine le va fi roşienilor de îndată ce gabrielenii din Toronto vor demara proiectul mineritului intensiv cu cianură, dar nu vorbesc despre modul şi dramele strămutării a 973 de familii de pe proprietăţile lor pentru că proiectul gabrielenilor are nevoie de 42 kilometri pătraţi, adică 42.000 de hectare! Mare discordanţă între propaganda locurilor de muncă pentru roşieni şi realitatea strămutării lor.  

Am aflat dintr-un pliant de la centrul RMGC, primit gratuit, că peste o treime  din aceste familii au fost deja strămutate în noul cartier Recea din Alba Iulia, iar unii în judeţele învecinate, în schimbul proprietăţii cedate gabrielenilor. Din alt pliant, tot  de la centru, aflu că pe perioada funcţionării minei, Oxford Policy Management a calculat că va fi nevoie de 3.600 angajaţi!! Păi de unde îi luăm, dacă strămutăm, aproape forţat, trei sferturi din populaţia Roşiei Montane între timp? Îi aducem de la Oxford?! Sau precum romanii au adus mineri din Dalmaţia şi Iliria, gabrielenii din Toronto îi vor aduce de pe undeva din lumea treia, unde mâna de lucru e foarte ieftină, după ce a  împrăştiat prin manipulare milenară o comunitate autohtonă, prin strămutări şi relocări, stingându-i tradiţia etnică şi îngropându-i istoria sub haldele de cianură…




Roşia  Montană este acolo de când vulcanii aducători de metale preţioase la suprafaţă s-au liniştit şi au adormit de tot. Atestarea ei documentară scrisă pe celebrele tăbliţe de ceară este data de 6 februarie 131 AD dată la care se numea Alburnus Maior după latinii imperiului roman, cuceritorii Daciei la acea vreme. De-a lungul istoriei s-a vorbit şi scris deseori despre Roşia Montană pentru că a fost o exploatare minieră continuă de peste optsprezece secole, cea mai longilină mină de aur din lume. În ultimii douăzeci de ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre ea, de când Gabriel Resources şi-a băgat nasul înfigăreţ într-un chilipir românesc, pentru că Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman au transformat România, prin mult trâmbiţata lor tranziţia, în chilipirul tuturor străinilor! Totul s-a făcut prin propagandă şi mass media.  

Se ştie de peste o sută de ani, de la un congres oarecare, că cine va stăpâni mass media, va influenţa şi controla societatea viitoare. Absolut adevărat, absolut demonstrat şi astfel cei ce vor să influenţeze lumea după scopurile lor se sprijină pe o mass media proprie, o adevărată armă îndreptată împotriva fiecăruia, la el în casă, mai ales după ce a apărut televiziunea şi internetul cu socializarea feisbucistă (în romgleză de la Facebook). Într-o sută de ani mass media s-a diversificat şi amplificat în fel şi chip, iar pentru cei puternici şi avuţi purtându-se chiar ca prostituatele de stradă:  pentru bani satisface orice pretenţii. Este o forţă de dominare teribilă. E adevărat că acestei forţe a privilegiaţilor i se opune o contra forţă: libertatea presei şi accesul egal la ea ce s-a  încununat cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin celebrul ei articol 19. Imediat, cei puternici şi avuţi, ce vor să controleze lumea şi prin presă, au contracarat cu alte forţe, metode: negarea adevărului inconvenabil, omiterea sau trunchierea realităţii, a esenţialului, selectarea din sondaje ce le este favorabil sau pur şi simplu fabricarea lor, propagandă stridentă, violentă în marş nazist sau demonstraţie comunistă. Au pus în scenă sfânta calomnie şi dezinformatorii cu descântece halucinogene şi ca personaj principal  manipularea ce are multiplele proceduri pentru brainwashing şi mind programming cum este recunoscut internaţional! Într-o frază am punctat  aceste caracteristice ale mass mediei folosite cu multă abilitate de gabrielenii din Toronto în alienarea şi strămutarea locuitorilor din Roşia Montană pentru a le lua proprietăţile, mutându-i în locuri diferite, greu de adaptat şi este la fel, precum în trecut, nord americanii îi strămutară  pe amerindieni în rezervaţi! Cartierul Recea din Alba Iulia este o neo-rezervaţie.

Datorită acestor nelegiuiri, Roşia Montană a devenit o problemă a întregii naţiuni române fiindcă proiectul străin de exploatare intensivă este o altă ocupare şi prădare a ţării şi a declanşat  scânteia de redeşteptare naţională, precum în trecut au fost cele din 1784 -1785 şi 1848  -1849, tot aici, în  Munţii Apuseni!  Atenţie…

Insistenţa abuzivă, fără margini şi discernământ, a gabrielenilor din Toronto de a pune mâna pe minereul de la Roşia Montană prin orice mijloace, în mod cert ascunde alte motive pe lângă marele profit cu care RMGC se alege în dauna României. La suprafaţă promit toate legalităţile, tehnologiile şi dragoste neţărmurită faţă de sărăcia roşienilor, pe care-i strămută de pe vetrele lor milenare, în timp ce în subteran fac aranjamente şi corup şi mai mult guvernanţii corupţi, să scoată legi şi ordonanţe în favoarea lor, dovedind că se pricep la săpături, la mineritul subteran! Din nefericire, mass media de Cotroceni, de parlament şi cea de stradă, prostituată, satisface propaganda lui Gabriel Resourses, numindu-se mass media contra serviciu pe sub masă!

Cel mai evident exemplu de manipulare a opiniei publice prin frontul comun al acestor trei mass media este crearea locurilor de muncă la Roşia Montană, unica sursă de bunăstare locală, după ele. Această afirmaţie nu se sprijină pe realitate, este un fals grosolan din două motive: Întăi, RMGC este angajată în faza de strămutare a peste nouă sute de familii de roşieni, deci aproape o jumătate din toată populaţia comunei şi satelor ei. Strămutarea este în toi: peste trei sute de familii au fost ca deportate spre reciclare în locuri de muncă, în alte părţi. Al doilea, după proiectul RMGC toată activitatea de minerit şi prelucrare va dura 25 de ani, perioadă mult exagerată la tehnologia ultramodernă cu care se afişează, după care vor pleca, dar, bineînţeles nu vor lua şi angajaţii locali cu ei, deci înapoi la şomajul anului 2006!! Roşia Montană va fi părăsită şi dată uitării precum  minele secătuite din vestul sălbatic nord american!!

În paranteză, mult mediatizată de RMGC în România este o doamnă care doreşte insistent deschiderea mineritului pentru viitorul copiilor ei. Sentimente materne nobile, numai că în 25 de ani, copiii dânsei vor fi adulţi şi caritabila companie a gabrielenilor va fi dusă lăsând pentru viitorul copiilor doar o haldă de 250 milioane tone de steril cu cianuri într-o groapă de 360 de hectare pe Valea Cornei, un adevărat mormânt al fostului aur românesc. Această haldă îmbibată intensiv în substanţe chimice toxice va fi ţinută de un baraj înalt de 180 de metri, cât o clădire cu 60 de etaje!! Vă daţi seama ce înălţime şi ce mare presiune îl forţează în permanenţă şi eventualitatea cedării este chiar şi matematic admisă. Atunci acea haldă otrăvitoare de 250 de milioane tone porneşte la vale, ca cea de la Baia Mare din anul 2000, declanşând un dezastru ecologic local şi european!!

Şi mai vreau să-i spun ceva doamnei, primarului din Roşia Montană, şi celor ce văd  totul în roz prin acest proiect. Dacă se va porni acest proiect anti Roşia Montană, antinaţional, la care Băsescu pune umărul, că el cap nu are decât pentru buzunarele lui, să fiţi siguri că nu va dura atât cât spun, sa vă amăgească, în zece ani îl termină, cu tot cu mult mediatizatele locuri de muncă!! Argument este Mina Rio Narcea din Spania, asemănătoare ca mărime cu cea de aici, pe care au dat-o gata în nouă ani!! Reţineţi: strămutarea populaţiei, durata de existenţă a exploatării şi calculaţi-vă viitorul în roz adus pe tava mass mediei de gabrielenii din Toronto!           

Din diferite surse scrise pe hârtie şi de pe Internet aflăm ce bombă cu ceas distrugătoare va lăsa în scurta ei trecere prin Roşia  Montană această companie străină. Dar mai întâi, sunt de părerea celor ce susţin continuarea mineritului la Roşia Montană, dar într-o formă mult mai redusă, modernizată, în timp îndelungat şi concomitent cu mineritul la minimum să se treacă treptat de la această mono industrializare la activităţi alternative atât în alte sectoare industriale cât şi agro-zootehnice, la un turism specific acestui spaţiu. Cunosc Munţii Apuseni şi cred în superiorul lor potenţial turistic, am ideea aceasta şi cred că putea fi realizată în două decenii, dacă statul român ar fi făcut contracte de parteneriat cu companii din Austria sau Germania pentru modernizarea drumurilor şi şoselelor plus anexele moderne ale turismului, Munţii Apuseni puteau deveni TIROL ROMÂNESC! 

Să continuu ideea; dacă, în loc de politică miticească de pricopseală necinstită guvernanţii României ar fi avut un pic de dragoste de ţară şi spirit gospodăresc, se puteau apuca de un asemenea proiect în urmă cu ani şi ani de zile şi atunci roşienii aveau de lucru şi nu trebuiau să fie strămutaţi, mai ales că au acasă la ei cel mai mare muzeu al mineritului din lume, ce trebuia doar amenajat şi prezentat lumii. Locuri de muncă şi venit pentru generaţii şi generaţii. Blestem pe capul naţiunii să nu fie condusă de gospodari ci de guzgani!! Să-l  aibă preşedinte pe Băsescu Traian, care văzând culoarea apei ce se scurgea din mina părăsită nu a putut face o altă sinapsă neuronală decât că seamănă cu coniacul!! Al doilea, şi eu, fiind cetăţean român, mă opun proiectului RMGC pe care îl văd ca pe un monstru, ca pe un balaur din basmele noastre populare, care se năpusteşte asupra Munţilor Apuseni şi-al oamenilor săi. E monstruos cum o companie străină ne înşeală, cum ne jefuieşte la noi în ţară, cum ne aruncă de pe vetrele noastre milenare şi aducând utilaje gigantice vor transforma, în câţiva ani, patru munţi frumoşi în rezidii otrăvitoare peste secole. E o neruşinare monstruoasă din partea lor dar în acelaşi timp o laşitate din partea noastră că nu suntem mai mulţi, mai hotărâţi să ne opunem  acestui proiect  străin şi monstruos.   




Cred în cei ce se opun cu argumente şi idei cinstite proiectului RMGC. Sunt foarte mulţi cetăţeni români luminaţi, ce cred că putem reuşi prin noi înşine. Am urmărit în ultima vreme multe informaţii, interviuri, mese rotunde, dezbateri publice pe această temă. Marea majoritate, de la cetăţenii Roşiei Montane la academicieni, de la iubitorii Munţilor Apuseni la cercetători şi specialişti, se opun categoric acestui proiect, care ne bagă pe gât câteva miliarde de dolari şi ne desfiinţează identitatea, tradiţia, istoria şi ne lasă fără aur. Printre cei ce se opun cu argumente competente am să mă opresc la cadrele didactice din Academia de Ştiinţe Economice care au publicat un material intitulat 24 argumente contra proiectului RMGC, nici un argument pentru. Este un material academic de 15 pagini, ce spulberă toată propaganda gabrielenilor din Toronto. Este, după părerea mea, unul dintre cele mai clare, raţionale şi complete materiale care spulberă  proiectul RMGC ce se sprijină numai pe propagandă, aranjamente, comisioane.

Redau, telegrafic, demonstraţia raţională a cadrelor didactice contra RMGC: 1- prezentarea şi performanţele companiei Gabriel Resources sunt slabe şi incompetente, gabrielenii nu sunt specialişti în minerit ci doar nişte investitori, cu banii naivilor, în explorare şi dezvoltare; 2 – Gabriel Resources a obţinut licenţă de exploatare prin aranjamente subterane nu prin licitaţie publică cum trebuia după lege; 3 – după încheierea contractului şi obţinerea licenţei, Gabriel Resources  şi-a însuşit noi terenuri inclusiv în vatra comunei Roşia Montană, ce este pe lista monumentelor istorice protejate; 4 – Gabriel Resources  calcă în picioare Legea Minelor care nu permite activităţi minere pe terenurile cu situri arheologice sau monumente istorice, guvernul şi parlamentarii închid ochii; 5 – Nu este în interesul ţării această mega exploatarea rapidă a aurului, pentru că Banca Naţională are aur în lingouri peste valoarea impusă de UE;  6 – Dacă s-ar aproba proiectul RMGC, Gabriel  Resources se va extinde şi la alte exploatări, ceea ce măreşte aria dezastrului mediului; 7 – utilajele gigantice, camioane de 150 de tone, şi substanţe toxice cu mari cantităţi de cianură sunt foarte dăunătoare comunităţii şi mediului; 8 – Gabriel Resources este incapabilă tehnic şi financiar să demareze şi să realizeze un asemenea mega proiect, se bazează pe inginerii financiare de bursă şi hazarduri favorabile pe parcurs; 9 – Gabriel Resources are experienţă limitată în exploatare, însă se bazează pe succes prin propagandă şi jonglerii de bursă; 10 – Neîncrederea în datele furnizate în proiect, fiindcă variază de la un raport la altul, în funcţie de preţul aurului la bursă, în timpul crizelor preţul aurului creşte întotdeauna; 11 – vestigiile arheologice sunt mai preţioase decât aurul rămas după optsprezece secole de exploatare; 12 – Gabriel Resources nu a fost capabil să facă exploatarea rentabilă anterior, între anii 2000 şi 2006, când capacitatea de exploatare era de trei ori mai mică decât în noul proiect RMGC; 13 –  neîncredere în angajamentele şi graficul lui Gabriel Resources datorită abaterilor şi amânărilor din trecut; 14 – Proiectul RMGC a fost  anulat definitiv de către Curtea Supremă, în 2008, pentru nerespectarea legii cu privire la protejarea siturilor arheologice; 15 – Proiectul RMGC este slab întocmit fără să ţină cont de marile riscuri care le generează;  16 – Relocarea sau strămutarea a circa 2000 de oameni (900 de familii) este un sacrilegiu; 17 – RMGC nu va aduce un beneficiu regiunii, localnicilor ci probleme de mediu pe termen lung, pentru că RMGC pleacă cu aurul, miliardele intră pe mâna guvernaţilor din Bucureşti, cei din Munţii Apuseni rămân la fel de săraci; 18 – Până acum Gabriel Resources a făcut bani prin emiterea de acţiuni la bursă şi în numele aurului din Roşia Montană unde a făcut investiţi foarte puţine dar multă propagandă; 19 – Atitudine nedreaptă, agresivă a lui Gabriel Resources faţă de locuitorii afectaţi de proiectul companiei; 20 – Înstrăinarea cu atâta nepăsare a bogaţiilor naturale şi calamitatea adusă mediului sunt sacrilegii la adresa generaţiilor viitoare; 21 – Proiectul RMGC este opus unei dezvoltări durabile, el produce numai un dezastru durabil; 22 – Roşia Montană face parte din patrimoniul naţional ca zonă protejată datorită monumentelor naturale, de asemenea se află şi pe lista monumentelor istorice, ceea ce conform legilor şi reglementărilor interzice proiectul RMGC; 23 – Conform PSA – Producţion Sharing Agreement – care face recomandări în asemenea proiecte ce se încheie între stat şi investitor, precizează că produsul finit (aurul şi argintul în cazul de faţă) revine 80% statului şi 20% investitorului ori la Roşia Montana e tocmai invers; 24 – comparând cu alte megaproiecte de exploatare a aurului din lume, vedem că prin contractul secret încheiat cu Gabriel Resources cetăţenii români sunt  grosolan manipulaţi şi înşelaţi de ambele părţi semnatare ale contractului.

Mi-am permis, pentru clarificarea realităţii, să reproduc telegrafic cele 24 de puncte de vedere ale cadrelor didactice ale Academiei de Studii Economice pentru că sunt competente şi conţin esenţa impactului dezastruos al proiectului RMGC.

Dacă am repetat, şi voi mai repeta, anumite puncte ce conţin opinii asemănătoare ale unor academicieni, cercetători, oameni de cultură, ziarişti autonomi şi mai ales ale localnicilor prin vocea lucidă, hotărâtă şi curajoasă a lui Eugen David, preşedintele Asociaţiei Alburnus Maior vom ajunge la concluzia că avem, cu toţii, drepturi legitime şi raţionale să ne opunem acestui proiect. Iar dacă ne vom uni şi vom fi mai activi vom reuşi să oprim acest proiect. 




În zilele care au urmat după trecerea mea prin Roşia Montană  am rămas aproape complet ataşat de ea. Mă obseda insistenţa companiei Gabriel Resourses, care de 15 ani urmăreşte, pândeşte şi atacă vicios Roşia Montană pentru a o răpune şi a devora-o. Mă obseda comportamentul unei părţi din mass-media românească ce se prostituează la solicitarea gabrielenilor şi ca foarte mulţi ce cunosc ce fel de guvernanţi avem văd cei treizeci de arginţi cu care au trădat Roşia Montană, Munţii Apuseni! Obsesiile acestea m-au împins la mai multă informare, pentru a-mi consolida poziţia de voluntar în campania împotriva acestui proiect. 

Mi s-au părut competente şi de reţinut afirmaţiile profesorului universitar Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş–Bolyai şi membru al Academiei: În privinţa acestui proiect şi al nocivităţii lui comunitatea ştiinţifică din România s-a pronunţatşi, după enumerarea celor ce fac parte din comunitatea ştiinţifică şi se opun proiectului, continuă: implementarea proiectului va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor valoroase, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană, afectând ireparabil mediul. Aşa va fi. Am citit multe dintre argumentele comunităţii ştiinţifice din România şi m-au convins prin demonstraţiile lor ştiinţifice de consecinţele dezastruoase ale proiectului RMGC şi observ cum se izbesc nu atât de limitarea intelectuală a guvernanţilor, cât mai ales de lipsa lor de caracter şi rapacitatea, avându-l în frunte pe jucătorul Băsescu Traian. Despre ultimul dintre aceştia, şi la propriu şi la figurat, istoricul Ioan Piso, directorul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi preşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană scrie: se vede cu ochiul liber că toate autorităţile statului – de la ultimul miliţian de acolo şi până la Traian Băsescu – toţi se transformă în activişti de propagandă şi în agenţi de sprijin ai mineritului după proiectul RMGC. Iar domnul Băsescu este cel mai activ în acest sens. Profesorul universitar Ioan Piso este recunoscut pentru două lucruri: întâi, este o somitate profesională şi didactică, al doilea fiind foarte inteligent şi analitic devine neiertător, caustic cu proştii, răii, ticăloşii. Parcă faţă de proşti e mai îngăduitor, nu şi în cazul Băsescu, care este şi ticălosul numărul unu din România. În articolul din ziarul „Cotidianul” îi aminteşte prim- ticălosului cum, în 2009, înainte de-a fi reales, a semnat Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Conservarea Patrimoniului Naţional în care este consemnată şi conservarea patrimoniului de la Roşia Montană şi se cere interzicerea mineritului intensiv şi cu cianuri. Timpul a trecut de la acea semnătură şi profesorul adaugă: domnul Băsescu se poartă de parcă ar avea puternice interese materiale (personale, desigur) în proiectul minier de la Roşia Montană. Paranteza cu personale, desigur îi aparţine semnatarului şi răzbunarea domnului Băsescu nu a întârziat, răzbunarea lui este recunoscută. În cazul de faţă, piratul răzbunător s-a folosit de doctorul veterinar Kelemen Hunor, pe care l-a aranjat pe funcţia de ministru al culturii româneşti, care l-a demis pe  profesorul universitar Ioan Piso din funcţia de director al muzeului şi l-a împins să-şi ia umbrela din cuier şi să plece la pensie!! În ce hal de degradare intelectuală şi morală sunt parlamentarii români dacă au dat cultura română pe mâinile unui veterinar, care este la fel de răzbunător precum căpitanul piraţilor. În paranteză, telegrafic, explicaţia: Kelemen Hunor are o consilieră personală, pe numele ei bun Csilla Heghedus, care i s-a plâns veterinarului cu lacrimi anti-româneşti că ardeleanul român, Piso, nu l-a ascultat, ba chiar l-a supărat rău pe tăticul ei de la Cluj, proiectantul Szabo Balint!! Atât i-a fost românului ardelean!! Să nu uit: ministrul veterinar lucrează din greu să încropească, cu ajutorul piratului, ţinutul autonom semisecuiesc-–semiunguresc şi dacă va reuşi, şi eu nu văd nici o piedică în faţa paşilor mărunţi, căpitanul pirat  va fi pus de preşedinte onorific pe viaţă!!           

Dar ziaristul Mihai Tatulici îi întrece pe amândoi, şi pe veterinar şi pe prim-piratul, încă de pe vremea când a lansat ruşinea de a fi român, imediat după  Decembrie 1989. Până atunci fusese un aplaudac, în picioare, al epocii de aur şi flaşnetar, pe la toate colţurile, al partidului unic şi al conducătorului mărit, acum a ajuns să se prostitueze şi cu gabrielenii care l-au plătit gras, trimiţându-l în Noua Zeelandă să vadă cum funcţionează o mină. De atunci, nefericitul rebut intelectual a devenit flaşnetarul gabrielenilor la Realitatea TV. A fost trimis, tot pe banii lor, la Roşia Montană ca să-l atragă într-o cursă printr-un interviu pe profesorul universitar Ioan Piso, ce se afla acolo. Profesorul s-a dus de bună credinţă, în ideea unui dialog pe baze de argumente. Dar rebutul intelectual Mihai Tatulici i-a pregătit argumentarea printr-un grup contra care l-au huiduit, insultat şi agresat pe profesor în public. Profesorul a părăsit emisiunea, fiindu-i milă de unii şi greaţă de alţii. Mihai Tatulici a jubilat că i-a ieşit emisiunea, că a îndeplinit, cu succes, sarcina de manipulare a companiei care, desigur, îl va trimite să mai vadă şi alte mine. Oricâte mine ar vedea, veşnicul prostituat Tatulici nu va observa, că nu are cu ce, marea diferenţă dintre minele operate de Gold Corporaţion din alte părţi, amplasate fie prin deşerturi fie prin munţi pustii, faţă de  Roşia Montană, care se află într-o zonă dens populată, cu o istorie de două mii de ani marcată acolo. Toţi trepăduşii gabrielenilor, printre care şi această ruşine a mass-media româneşti, nu văd decât ce li se spune să vadă.   

Multe am aflat, documentându-mă şi discutându-le la Aletheia până ce, într-o după masă, aşa dintr-o discuţie cu scriitorul Virgil Raţiu ne-am urcat în Golfuleţ şi am plecat la Roşia Montană, care este la o aruncătură de băţ de noi, de numai 275 kilometri. Până la Cluj şoseaua este foarte bună (făcută de o companie germană) şi să ajungem la Alba Iulia nu mai trebuie să trecem prin traficul Clujului ci printr-o nouă centură ocolitoare, trecem direct spre Turda şi scurtăm aruncătura de băţ. Centura, o veche şi bună idee, trece la câteva sute de metri si pe lângă marea groapă de gunoaie a Clujului, la marginea căreia a apărut, de necrezut şi nemaivăzut în România socialistă, un micro-cartier nou-nouţ fabricat din materiale uşoare achiziţionate din groapa de gunoi, în care locuiesc cetăţeni români, fără diferenţe de etnie, religie, sex sau vârstă, deci democrată, europeană sută la sută, ce muncesc şi trăiesc din marea groapă de gunoi a Clujului!! Am văzut şi un reportaj, prim plan, foarte bine făcut care m-a şocat. De necrezut ce diversă a devenit societatea clujeană de la dealurile pline de vile la acest modern bidonville de invidiat în toată Uniunea Europeană! De fapt este numai un eşantion al noii societăţi româneşti care a ajuns din urmă capitalismul cu toate câte le are el!!

Doamne fă-mi o favoare mică, învie-l pe Ceauşescu şi trimite-l într-o istorică vizită de lucru aici! Motorul Golfuleţului s-a oprit şi am auzit o voce: Nu vrea să vă mai vadă, nu aţi fost mulţumiţi când v-a dat locuri de muncă şi apartamente la toţi, atâta pricepere i s-a  dat, nu ştiam că va ajunge preşedintele vostru! Acum, lăsaţi-l în pace, s-a apucat şi aici de construcţia socialismului. Să  meargă Băsescu şi scutierul lui, Boc, să-i  asigure că dacă aprobă proiectul Gold Corporation, ăia  or să le creeze şi lor locuri de muncă!!

Motorul Golfuleţului s-a pornit din nou şi noi ne-am dus mai departe, dezgustaţi şi întristaţi, discutând de ce poţi vedea şi auzi la noi în ţară. De la Alba Iulia am luat-o spre Munţii Apuseni pe Valea Ampoiului pe un drum mai mult decât mizerabil. ai de telescoapele Golfuleţului şi de cururile noastre! Am oprit la Zlatna să ne cumpărăm de-ale gurii, că ne pierduserăm pofta de mâncare după ce trecurăm pe lângă groapa de gunoi a Clujului, pe buza căreia se înălţa micro-cartierul liberilor scormonitori în gunoaie. Magazinul era plin şi de alimente şi de oameni, aveam aici şi o datorie la o doamnă vânzătoare, de la trecerea precedentă. Intrasem să-mi cumpăr ceva de mâncare, că io, ca ţăranul ardelean mănânc numai din traistă, dar nu mai aveau pâine. Doamna vânzătoare aflând că sunt un drumeţ pe aici şi cum  peste tot se închidea mi-a tăiat din pâinea ei patru felii şi mi le-a dat.

Doamne, de ce ai făcut poporul ăsta atât de omenos şi i-ai dat asemenea conducători ticăloşi şi trădători să-l distrugă, împreună cu străinii ţării?!? Nu mi-a răspuns, o fi fost la cină. Sau poate s-a plictisit de sâcâielile  mele. „Da de unde, nu te mai ia în seamă”. Tac şi-mi văd de drumul cu gropi şi câini comunitari costelivi şi cu capul aplecat, dar care, odată cu deschiderea mineritului sub victoriosul steag a lui Gabriel Resources vor umbla mândri cu covrigi în coadă. Unii dintre noi, românii semănăm leit cu aceşti câini.

După Zlatna, spre Abrud,  drumul devine absolut pitoresc în apus de soare şi urcând într-un pas montan îmi dă impresia că intru în sufletul naturii mamă, mă simt bine în natura Ţării Moţilor. Ce ruşine că nu o cunoaştem cu toţii, că nu o îngrijim şi preţuim cum s-ar cuveni. Şi fără să vreau gândurile mă poartă în Olanda, unde oamenii ţării de o mie de ani ridică diguri solide împotriva unei mări mai înalte, ameninţătoare transformând nişte terenuri mlăştinoase în ţară frumoasă, grădina de flori a lumii prin ei înşişi. Iar noi cu atâta frumuseţe şi bogăţie nu suntem în stare nici de nişte drumuri ca lumea, nu mai suntem în stare nici să ne exploatăm aurul nostru. Suntem încă aici, o parte, suntem genetic foarte bine înzestraţi, majoritatea, dar am ajuns ultimii din Europa în privinţa griji şi randamentului faţă de ţară. După ce trecem pasul, coborând, începem să ne uităm după o pensiune unde să înnoptăm, nu prea sunt.

Ce turişti să vină pe drumuri rele ca ăsta?

Se mai găsesc, uită-te la noi!! Şi într-adevăr, nu după mult timp ne-a ieşit la marginea drumului Pensiunea „Detunata”. Excepţional de frumos amenajată, modernă, confortabilă, foarte curată, deci se poate. Şi nu eram singurii, erau şi nişte nemţi veniţi pe motociclete, ce stăteau pe terasă la bere Ursus. Noi ne-am dus în grădină într-un chioşc  frumos amenajat unde ne-am scos merindele şi glajele din traistă şi ne-am apucat de mâncat şi povestit câte în stelele de deasupra noastră, că lună nu era seara noastră din Munţilor Apuseni. Virgil m-a ascultat, ironizându-mă din când în când, cum plăsmuiesc io Tirolul Românesc aici în Munţii Apuseni, prin noi înşine. Şi când am terminat glajele,  târziu după miezul nopţii, ne-am luat vorbele şi visele cu noi şi ne-am dus la culcare.

Paragina din centrul istoric al Abrudului l-a stânjenit rău pe Virgil, îndeosebi starea de degradare a Bisericii Unitariene şi a casei monument istoric unde au fost trădaţi şi deţinuţi conducători moţilor la Răscoala din 1784. Până la Roşia Montană mai erau puţini kilometri, ultimii în pantă, printre nişte clădiri una mai dărăpănată ca alta, dar lăsau de înţeles trecutul lor frumos al bunăstării de atunci ce acum s-a transformat în monumentalitate neglijată. Piaţa veche din centrul istoric, deprimantă şi bandajată de gabrieleni era aproape pustie, cu cutia Poştei Romane, roşie şi prăfuită, căzută pe o rână de pe suportul ei metalic, aşteptând şi ea să se dea drumul la minerit în speranţa că atunci vin „investitori canadieni” şi o aşează şi pe ea, înapoi pe suportul ei. Să aştepte sănătoasă. Am revăzut cu interes muzeul aurului şi apoi am traversat piaţa la centrul Gabriel Resourses unde am fost invitaţi politicos de o altă doamnă să-i ascultăm explicaţiile binefacerilor aduse de proiectului RMGC, ceea ce am şi făcut cu luare aminte, dar în momentul când doamna a văzut reportofonul în mâna lui Virgil, i-a spus să-l închidă. Virgil i-a arătat legitimaţia de ziarist, degeaba. Din acel moment politeţea doamnei s-a întrerupt, precum  curentul electric în epoca de aur. Am mai rămas câteva minute într-o conversaţie lâncezită şi apoi am plecat cu pliantele sub braţ.

Am coborât la fosta administraţie a minei, Societatea Roşiamin, unde, împreună cu un grup venit din Ungaria am coborât în istoria de acum optsprezece secole, în galeriile săpate de minerii şi sclavii romani. Am coborât 150 de trepte şi fiorii reci ai istoriei trecute, atât de bine povestită de ghid, inginerul minier Valentin Rus, ne-a însoţit în cei câţiva kilometri de galerii trapezoidale, electrificate acum dar pe vremea aceia luminate doar de nişte opaiţe slabe ce aveau nişe speciale în pereţii minei. Grupul din Ungaria era unul feminin ce avea două translatoare din Cluj şi m-a impresionat prin seriozitatea cu care ascultau şi prin întrebările puse. Erau inteligente şi rafinate în acelaşi timp.

După vizitarea galeriilor am urcat la suprafaţă şi am vizitat muzeul  în aer liber cu vestigii romane şi maşini unelte folosite în mină din evul mediu până în epoca modernă, apoi am vizitat muzeul interior încărcat de fotografii, planşe şi minereuri aurifere. Aici, inginerul miner a  continuat cu interesante explicaţi şi răspunsuri la întrebări din partea grupului unguresc foarte interesate, ţintite, se vedea că au multe noţiuni şi informaţii despre situaţia de la Roşia Montană. Am observat cum inginerul miner a ocolit cu pricepere întrebările despre proiectul RMGC, rămânând la suprafaţă şi trecând cu şiretenie subtilă la istoria şi monumentele romane de la Roşia Montana, în care s-a dovedit un adevărat expert. Noi am fost politicoşi, am lăsat vizitatoarele să-şi epuizeze întrebările, după care au mulţumit şi au plecat. Atunci, l-am încolţit noi cu întrebări, la care ne-a răspuns calm, politicos tot la suprafaţă, folosindu-se de „nu ştiu”, „nu cunosc” şi chiar de no comment!

Zâmbind, Virgil l-a întrebat cum se face de ştiţi aşa de bine ce a fost aici, acum aproape două mii de ani  şi nu ştiţi ce se întâmplă astăzi în Roşia Montană? Domnul inginer miner, Valentin Rus ne-a privit pătrunzător un moment şi zâmbind blând a spus: Ştiu ce se întâmplă, pentru că este la vederea oamenilor cu vedere, dar eu nu vreau să  fiu  avocatul unei părţi. Adevărul trebuie înţeles şi judecat la lumină, nu ascuns în galeriile propagandelor avocăţeşti! Pentru mine, miner fiind, susţin că se mai poate mineri aici, pentru încă multe generaţii, dar să minerim aşa puţin şi pe îndelete ca înainte. Cred însă că trebuie să mai facem şi altceva aici în Munţii Apuseni pentru bunăstarea îndelungată a moţilor! Şi din nou, ca inginer miner care m-am ocupat de istoria mineritului, spun că Roşia Montană, înainte de toate, trebuie să devină în ochii lumii ceea este de fapt: Cel mai mare muzeu autentic al mineritului aurului şi argintului din lume, pentru că însumează 150 de kilometri de galerii, în toate formele de la începuturile făcute de daci şi romani trecând continuu prin toate epocile societăţi până astăzi..

Muzeu al douăzeci de secole prin el însuşi este o mină de aur continuă pentru generaţii şi generaţii de localnici dar şi pentru vizitatorii din întreaga lume. Nemţii şi austrecii au făcut din asemenea mine muzee, sunt mult mai mici decât  Roşia Montană, dar  comunităţile din jurul lor au prosperat prin acest turismul miner. Să mai adaug şi vestigiile romane, şi clădirile istorice care se află în frumosul peisaj al Roşei Montană şi vă asigur că va fi cel mai mare şi mai interesant muzeu de acest gen din lume…       

(Iulie 2012, Winnipeg – Canada)





Urdori in vitrina ICR

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2012

Urdori in vitrina ICR

Autor: Grid Modorcea (New York)


Intr-una din serile trecute, mai exact, pe 12 iunie, ma intorceam de la vernisajul unei expozitii organizate de ambasada Ecuadorului la Chashama Gallery, pe Third Avenue, cand, deodata, la coltul strazii 38, vad in vitrina cladirii o tanara urcata pe o masa, cum isi desfacea picioarele in fata unui tanar slabanog, cu ochelari, care statea la acea masa si manca. Parca manca din sexul ei! Ii privea de alaturi o femeie intr-un carucior. E o reclama la un restaurant, mi-am zis, si am vrut sa trec mai departe, dar cand m-am uitat pe zidul cladirii scria “Institutul Cultural Roman”. Na, nimerisem fara sa vreau la datul poalelor ICR peste cap! Cum a ajuns sa-si prezinte productia reprezentanta culturii la New York? Prin vitrinele cladirii. De parca ar fi o interdictie, iar actorii nu au unde juca, fiindca ei la un moment dat se bat, tipa, fac semne surdo-mute disperate prin geam trecatorilor, sa-i salveze, o fi vreun incendiu, spui, dar trecatorii nu sunt pompieri, iar afara si ploua, de ce nu deschideti, ma, usile sa va racoriti?! Dar nu, asa era regia, regia abonatei ICR, Ana Margineanu, care a ajuns sa puna spectacole de vitrina, dupa scenariile unei anume Saviana, o parasuta, facuta scriitoare de ICR, unde isi desfasoara complexele, adica a rupt-o complet cu teatrul romanesc, pe care il tooot americanizeaza, dupa cum o taie pe ea capul. Si e incurajata in aceasta directie. ICR-ul e o pepiniera stearpa, fiindca scoate numai aceiasi pui de sub fusta, fara prasila, gen Saviana, Ana, valeleu (citeste Valeanu) si alte reprezentante ale sexului frumos, cu Suteu in frunte, care ii da cu suteul lui Parjol, iar acesta o parjoleste si el, bietul, pe unde poate, sub privirile imperiale ale doamnei ambasadoare de la ONU, ghiciti care, ghiciti cine, numai alesi ai poporului, unul si unul!

Sper ca Senatul Romaniei sa opereze, asa cum a anuntat, nu numai o schimbare mult asteptata de intelectualitatea tarii, ci sa si ancheteze gasca lui Pataharbici, plina de securisti reciclati, sa ceara socoteala pentru milioanele de euro (un buget de trei ori mai mare decat al Ministerului Culturii) risipite numai in folosul acestor ticalosi, impotriva Romaniei (si sa ne gandim numai la premiile date unor unguri care au blamat poporul roman, popor care pentru Pataharbici are “structura fecalei”!). Romania are nevoie de romani care s-o reprezinte, nu de anti-romani! Raul pe care l-a facut cuplul Basescu-Patapievici nu poate fi cantarit decat la tribunal. Sunt criminalii morali ai ultimilor ani, care, prin politica lor clientelara, i-au deteminat pe multi intelectuali cinstiti sa paraseasca tara! E cea mai rusinoasa pagina din istoria culturii! Am facut zeci de emisiuni impreuna cu Mircea Micu, in care am aratat punctual aceste crime, sper ca nu s-au pierdut inregistrarile! De pilda, am arata de cate ori a fost tradusa mizeria numita “Omul recent”, in timp ce in librariile din Madrid, Paris, Lisabona, Stockholm, New York etc. nu se gaseste un vers tradus din Eminescu, o schita de Caragiale sau alta pagina a literaturii clasice nationale!


Sa revenim la spectacolul din vitrina. Ei bine, actorii nu au nici o vina, ei au jucat din rasputeri, asa cum am putut vedea pe toata durata show-lui (circa 20 de minute!), pana apare pe un ecran cuvantul “FIN”, ca sa intelegem ca s-a terminat. Dar cine sa inteleaga? Cei doi-trei rataciti de pe Third Avenue care s-au oprit sa priveasca pe fereastra ICR? Poate ca de vina era ploaia, oamenii treceau grabiti, plouati, nu aveau vreme sa priveasca la vitrina ICR (aceeasi vitrina unde mai an fusese expus poneiul cu zvastica!). Ma gandesc daca pe luna acest spectacol are mai multi spectatori decat pe ploaie?! Dar fie pe luna, fie pe soare, qui prodest? Care e scopul unui asemenea erzatz? Au studiat suteii arta americana si au vazut ca acesta e spiritul, jocul cat mai trasnit si in spatii fara acces?! Ce-o fi in capul acestor hartiste?! ICR reprezinta Romania sau Patagonia?! Reprezinta teatrul romanesc un asemenea spectacol surdo-mut, care se desfasoara pantomimic in cele doua holuri de la parter din cladirea ICR? Au furat si parasutele ICR ideea din “The Artist” si au injghebat ceva intr-o vitrina! Ma mir ca nu era si o catelusa alba acolo, cu numele “Alice”, dar poate o sa apara, fiindca savarina “Saviana” e mereu pe faza. Ea e pe post de Mita Baston dramaturg, dar de ce ICR nu pune o piesa de Caragiale, inca nu a aflat ca e Anul Caragiale?! Sau sunt atatea filme dupa schitele lui, de ce se prezinta cu niste instalatii straine?!

Fiindca echipa spectacolului, platita cu bani grei de contribuabilul roman, nu are nume romanesti: Melanie Armer (coregrafia), Stephen Arnold (light design), Igor Molochevski & Masha Pekurovsky (video), Patricia Masera (asistent regie), dar nici actorii, tustrei: Robin Johnson, Nick Smerkanich, Ines Garcia. Pana si Daniela Codarcea, cunoscuta scenografa de film, si-a atarnat de nume un Kamiliotis.

Cameleoni, nu alta, au ajuns romanasii nostri, te pomenesti ca sub asemenea nume se ascund cei care pazesc cladirea, suteii si parjoleii Romaniei, fiindca, desi era premiera spectacolului, cum am aflat mai apoi, nici unul dintre reprezentantii ICR si ai Consulatului (aflat in aceeasi cladire) nu erau in ploaie, sa vada din strada, pe fereastra, minunea. Sau de ce n-au iesit puturoasele de functionare sa faca o cheta, sa vina cu o cutie pe la spectatori, sa primeasca un ban? Dar poate ca s-au adapostit prin camerele de la etaj, o mai fi ramas ceva de furat, mai stii!?

Cum ne prezentam noi valorile si cum o fac altii! Si ma gandesc nu mai departe de ceea ce am vazut doua strazi mai incolo, la Chashama Gallery, cu ce s-a prezentat Ecuadorul, cu un tanar de geniu, Luiz Salazar, 21 de ani, din Quito, care este un Gustav Klimt al tarii sud-americane, asa cum mi-a spus doamna Hannah Laufer-Rottman, directorul executiv al Fundatiei Palms for Life, sub egida careia s-a lansat acesta expozitie cu scop umanitar, de unde si titlul ei, “Art for Life: Children and Dreams”.

Cu adevarat aici am vazut o vitrina deschisa spre marea arta, nu numai findca expozitia contine si cateva desene de Andy Warhol, ca si fotografii ecuadoriene realizate de fotograful si cineastul elevetian Fabrizio Chiesa, ci fiindca tablourile lui Salazar sunt adevarate bijuterii surrealiste, cu exceptia tabloului care o reprezinta pe Michelle Obama, care este realist, desi intrezarim si aici stilul lui Gustav Klimt din celebrele sale portrete. Lucrarile lui Salazar sunt formidabile metafore, cum ar fi un ciclu de imagini in care un vanator sta pe luna si vaneaza pesti zburatori, sau un triptic urban reprezentandu-l pe Iisus Christos.

Desigur, e o arta naiva, realizata in maniera marilor naivi ai surrealismului, si ma gandesc la Victor Brauner si Jacques Herold, cu care se aseamana linia lui Salazar, dar mai ales cromatica. E o sarbatoare a culorii, atat de necesara intr-o lume plastica in care toti alearga dupa instalatii.

Si ICR-istii nostri au injghebat tot o instalatie numita pleonastic “The Window”. E timpul ca Suteu sa-si primeasca suteul! In loc sa venim cu ceea ce avem mai original in teatrul romanesc si arta de acasa, noi imitam si apelam la forte obscure ca sa demonstram, ce? Nu stiu daca acesti profitori, cu mii de euro salariul, au observat ca la usa vecina, unde e chiar un restaurant, un chelner se afla la intrare, cu o masuta in fata si demonstra cat de bune sunt chiftelele pe care le face el. Si te invita sa musti, sa le simti gustul sau sa le moi intr-un sos picant preparat tot de el! El nu imita arta culinara americana, ci isi prezenta cu mandrie specificul national!

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Autor: Nicolae Balint

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.   


Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret. Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv. ”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele  David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon.  Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”


Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu


Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul  Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT


Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:


Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara; Oamenii polici: George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea,

Instituții publice     

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși

Nicolae Brâncuși

Dumitru Brâncuși

Ioana-Blendea Brâncuși



Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin. 



Ministrul Baconschi a ţinut o ședinţă de partid în faţa “Comunităţii Române” din New York!!!


Autor: Grigore L. CULIAN (New York)

Marţi…13 și marţi 20 septembrie 2011, trei ceasuri rele!

Hotărât lucru: ziua de marţi nu e una câștigătoare pentru locatarul vremelnic de la Cotroceni. Nici pentru Teodor Baconschi, fostul teolog ajuns ambasador în mai multe capitale europene, printre care și Paris, unde în 2009 a “făcut rost” de vreo 4.000 de voturi pentru Traian Băsescu (“gurile rele” – și nu numai – vorbesc despre fraudă!), care l-a recompensat cu postul de ministru de Externe al României! Dar să-i lăsăm pe cârcotași să vorbească la BEC (Biroul Electoral Central!) și să trecem la faptele petrecute în zilele de marţi 13 și marţi 20 septembrie 2011 la Washington și New York.

Fals și manipulare cu ajutorul “jurnaliștilor de serviciu”!

“Marţi, 13 septembrie 2011, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită de lucru la Washington, la invitaţia omologului său american Barack Obama”, scrie oficiosul prezidenţial Evenimentul Zilei. Fals! Comunicatul Casei Albe ne spune cu totul altceva: “US President Barack Obama held unscheduled talk with Romania’s President Traian Basescu. Basescu had a scheduled meeting with Vice President  Joe Biden in the Roosevelt Room of the White House, but Obama joined the meeting between Vice President Biden and President of Romania”. Traducere: “Președintele SUA, Barack Obama, a avut marţi o convorbire neprogramată cu Președintele României, Traian Băsescu. Băsescu avea programată o întâlnire cu Vice Președintele Joe Biden în Roosevelt Room de la White House, dar Obama s-a alăturat întâlnirii dintre Vice Președintele Biden și Președintele României”). Iată motivul pentru care vizita de o  zi a lui Traian Băsescu la Washington a fost ţinută la secret până în ultimul moment de Administraţia Prezidenţială de la Cotroceni, de Ambasada României la Washington și de consulatele din SUA, iar în avion au fost admiși numai ziariștii obedienţi puterii. În plus, la întâlnirea “Comunităţii Române” cu șeful statului, desfășurată la Ambasada României din capitala americană, au fost omiși – cu bună știinţă! – de pe lista de invitaţi jurnaliștii româno-americani, iar deputatul “nostru” Mircea Lubanovici, omul din Parlament al PDL în Colegiul 3-Diaspora, a fost complice la diversiune, deși conduce (teoretic!) ziarul (presupus) românesc Romanian Times.


Şedinţă de partid cu “Comunitatea Română” la New York!

Marţi, 20 septembrie, Consulatul General al României din New York (consul general: Marian Pârjol) a organizat o întâlnire a ministrului de Externe al României, Teodor Baconschi, cu reprezentanţi ai “Comunităţii Române” din New York (voi explica în continuare de ce am pus ghilimele la sintagma “Comunitatea Română”). Programată, conform invitaţiilor trimise, să se desfășoare în Salonul de Protocol, situat la etajul 4 al Consulatului, întâlnirea a fost mutată în Sala Auditorium a Institutului Cultural Român din New York (care stă goală, de trei ani de zile, din cauza “activităţii febrile” a directoarei Corina Şuteu și a echipei sale de la ICR-NY!), după un scenariu identic cu cel al întâlnirii premierului Emil Boc cu “Comunitatea Română (din septembrie 2010). Ca decor și în postură de aplaudaci, în locul reprezentanilor marcanţi ai Comunităţii Române (de data asta fără ghilimele), au fost aduși circa 30 de tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind copiii noii nomenklaturi de la București, trimiși la studii în străinătate de profitorii tranziţiei, după modelul preluat de la clanul Ceaușescu și îmbunătăţit de “EBA”, fiica cea mică a noului “mare conducător” Traian Băsescu. Cum cadrul unei ședinţe de partid în toată regula a fost creat, a urmat urcarea pe scenă (cu aplauzele de rigoare!) a protagoniștilor, (de fapt, a protagonistului, fiindcă restul alaiului nu a scos niciun cuvânt preţ de o oră și jumătate!): ministrul Teodor Baconschi; ambasadorul Adrian Vieriţă, care nici până azi (26 septembrie, n.C.I.) nu mi-a răspuns la scrisoarea de săptămâna trecută, în care îi ceream să ne informeze care au fost criteriile de selecţie a audienţei la recepţia oferită de Ambasada României la Washington în 13 septembrie 2011 (unde mai mulţi reprezentanţi ai presei de limba română din SUA au fost scoși de pe lista de invitaţi prin “ordin de sus”, selectaţi arbitrar și discriminatoriu sau înlocuiţi cu copii sau “yesmeni” gen Mircea Lubanovici) și să pună la dispoziţia presei lista completă cu persoanele invitate la evenimentul sus menţionat, pentru a fi publicată, astfel încât românii din America să afle cine le reprezintă interesele și vorbește în numele lor în cadrul întâlnirilor la cel mai înalt nivel cu oficialii români; ambasadorul la ONU, Simona Miculescu; consulul general, Marian Pârjoj, plus Corina Şuteu, directoarea ICR-NY și gazda aleasă în ultimul moment de organizatori. Încercând să identific “Comunitatea Română din New York”, mi-am dat seama că în sală se aflau câţiva jurnaliști români și tot atâţia oameni de afaceri, marea majoritate a audienţei fiind formată din tineri români care studiază în America, dar care nu trăiesc în această ţară și nu i-am văzut vreodată la o acţiune comunitară (cenaclu literar, festival etc.)!

Mesajul Asociaţiei Jurnaliștilor Români din Nord-America

“Membrii asociaţiei noastre sunt indignaţi și profund dezamăgiţi de faptul că la vizita efectuată în 13 septembrie la Washington de președintele României, dl. Traian Băsescu, invitaţia lansată jurnaliștilor români din Statele Unite a fost făcută preferenţial și discriminatoriu. Cu alte cuvinte, au primit invitaţii doar cei care scriu de bine despre actuala putere. Acest fapt este o jignire profundă adusă românilor din Statele Unite – și nu numai lor – care citesc presa de limba română. Un lucru mult mai grav este faptul că, în ciuda faptului că reprezentanţii  Ministerului Afacerilor Externe nu ar trebui să aibă o anumită culoare politică sau să fie aserviţi unui anume partid, se pare că sunt. Asociaţia noastră a transmis deja o scrisoare în care cere explicaţii Ambasadei României din Washington, D.C., dar și deputatului Mircea Lubanovici, cu privire la motivele pentru care aproape toată mass-media românească din SUA a fost ignorată. Un mesaj similar a fost formulat și de ziarul New York Magazin. Vă întrebăm, domnule ministru: de ce invitaţiile făcute de angajaţii presupus apolitici ai MAE au fost trimise numai unora la recepţia de la Washington?; de ce nu există bani pentru proiecte comunitare, dar există bani pentru plimbările diferiţilor politicieni, inclusiv la vizita președintelui Băsescu din 13 septembrie 2011; cine se face răspunzător, cine va fi sancţionat și în ce fel pentru cele întâmplate și de ce angajaţii MAE execută ordinele unui anumit partid, când ei ar trebui să reprezinte interesele tuturor româilor?; de ce președinţia comisiilor de votare din străinătate a fost trecută în 2009 în mâinile diplomaţilor şi nu a rămas la reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti care votează şi care au asigurat timp de 20 de ani un serviciu corect, evitând scandalul petrecut în 2009 la Ambasada României din Paris, condusă atunci de Dvs.?; pe ce bază aţi promis PDL un milion de voturi de la românii din străinătate şi cu ce drept, având în vedere faptul că, în calitate de ministru de Externe, aveţi datoria să reprezentaţi interesele tuturor românilor, nu ale unui partid politic? Marian Petruţa, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Români din Nord-America (NARPA)”

Acesta a fost mesajul pe care am fost autorizat să-l transmit din partea NARPA (al cărui membru şi deţinător al trofeului “Jurnalistului anului 2011 la categoria cel mai bun editorial” sunt) ministrului Baconschi la întâlnirea cu “Comunitatea Română” din New York. În loc de un răspuns punctual la întrebările incomode enunţate mai sus, dl Baconschi a lansat o serie de acuzaţii, afirmând că aş avea “vederi de stânga” şi că întrebările mele (!?) sunt “tendenţioase”, deşi ele erau adresate în numele unei asociaţii la care sunt afiliate opt publicaţii, două posturi de televiziune şi două posturi de radio româneşti din America! Cât priveşte “vederile mele de stânga”, îi aduc la cunoştinţă dlui ministru “de dreapta” că sunt refugiat politic în această ţară, încă din vremea când Domnia Sa profita din plin de avantajele comunismului… de stânga, că sunt membru, cu cotizaţia plătită la zi, al Partidului Republican (de dreapta!) din SUA şi patronul unui ziar românesc, ceea ce şi descalifică afirmaţiile şi prestaţia jenantă de la şedinţa de partid cu “Comunitatea Română” din 20 septembrie 2011, încheiată cu ropote de aplauze!

P.S. Spre final, o doamnă profesoară şi colegă, al cărui nume nu-l mai citez din respect pentru activitatea sa literară şi jurnalistică, a pus cireaşa pe tort (sau bomboana pe colivă!), afirmând în faţa ministrului Baconschi: “Sunt sigură, dle ministru, că Dvs. nu reprezentaţi un partid politic şi că apăraţi interesele ţării”! Îi recomand doamnei să viziteze mai des România şi să trăiască acolo un an cu salariul foştilor săi colegi dascăli. Şi, pentru a-i potoli “elanul patriotic”, am să-i dau două citate din “apoliticul” Baconschi: “Eu, Elena (Udrea – nota mea), sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să fac eforturi monumentale ca să nu cad sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti foarte frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinatatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare şi PDL are probabil nevoie de acest lucru” (Teodor Baconschi, conferinţa pentru alegeri în PDL Bucureşti din 21 noiembrie 2010). “Sunt convins că proiectul legii votului prin corespondenţă îi va face pe românii din comunităţile de peste hotare să ne aducă NU 100.000 de voturi, cum ne-au adus rândul trecut, ci un milion de voturi. Este un obiectiv pe care îl putem atinge, dacă vom reuşi să dăm acest necesar semnal de înnoire” (Teodor Baconschi, discurs de susţinere a candidaturii la funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, pe care o deţine şi în prezent!).

P.P.S. Păcat că postul de televiziune Romanian Voice nu a găsit spaţiu de emisie pentru a prezenta Comunităţii Române (fără ghilimele!) mesajul Asociaţiei Jurnaliştilor Români din  Nord-America (NARPA). A fost momentul cel mai fierbinte pentru ministrul Baconschi, iar românii din New York şi din toată America aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat la şedinţa de partid din 20 septembrie 2011. Poate altă dată…

New York, 26 septembrie 2011

Neagu Djuvara și românii

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Neagu Djuvara și românii


Autor material: Ion Coja

Am primit din America, de la un prieten, textul de mai jos, cu rugămintea de a-l comenta pe site-ul meu. O fac cu plăcere.


Neagu Djuvara :

Este un blocaj intelectual. Românul nu e în stare să accepte că întemeietorul lui nu e o corcitură între Traian şi Decebal. Este o tîmpenie!
-Eugen Istodor:

Cum sa fie o tîmpenie? Am trăit o viaţă cu o tîmpenie în cap?
-Neagu Djuvara:

Da! Vă rog să vă lecuiţi. Timp de o mie şi ceva de ani nu vă daţi seama ce amestec de populaţii au fost pe pămîntul acesta! Cine sînt românii ăştia? În afară de o mică parte dintre legionari şi dintre săracii din sudul Italiei, restul, majoritatea coloniştilor nu erau romani. Uitaţi-vă la tipul fizic, asta a descoperit-o un Lahovary. El a comparat grupele sangvine din cataloagele de recrutare a civililor. În 1930 se ştia. Dacă iei cele două-trei judeţe de secuime, sînt integral cu grupa B. Grupă răspîndită în Asia. Turanici. Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia.
-Eugen Istodor:

Vă rog, nu-mi distrugeţi încă un mit! Vă puteţi face că aţi uitat. Cine îl mai citeşte pe Lahovary?
-Neagu Djuvara:

Dom’le, nu pot să nu spun adevărul! Deci, în acele zone [Sudul Transilvaniei, Oltenia, o bucăţică din Muntenia] avem grupa A, din zona mediteraneană. Cine au fost însă coloniştii? În afară de romani, minoritari, am avut mulţi arabi, Legiunea Syrica.
-Eugen Istodor:

Sîntem arabi!
-Neagu Djuvara:

Da. Eu îmi aduc aminte de ţăranii mei de la ţară. Bunicul meu adusese ţărani la muncă din zone curat româneşti. Dom’le, să vezi nişte oameni care seamănă cu arabii, [vorbind] curat româneşte!
-Eugen Istodor:

-Neagu Djuvara:

Coboară din Syrica! Deci, din partea romanilor sîntem foarte amestecaţi. Acum şi dintre daci.
-Eugen Istodor:

Nu, vă rog!
-Neagu Djuvara:

Cu dacii e problemă cîţi au mai rămas! Nu prea ştim cum arătau, destul de deschişi la culoare, precum albanezii. Sluşanschi, cel mai bun indoeuropenist al nostru, e de părere că limba dacă nu are legatură cu cea tracă.
-Eugen Istodor:

Cum, domnule Djuvara, chiar vreţi să-mi doborîţi miturile?
-Neagu Djuvara:

Astea sînt manii, dragul meu, nişte improvizaţii istorice, nu te pot lăsa aşa! E dovedit că limba tracă e altceva decît cea dacă. Daca e legată, da, de albaneză, dar nu cum au crezut tot felul de minţi inventive că au fost dacii lîngă albanezi la un anumit moment. Nu e adevărat! Cuvintele româneşti şi cele albaneze sînt moştenite din dacomeziană, rădacina comună.
-Eugen Istodor:

Acum chiar ne înjuraţi de mamă şi de tată!
-Neagu Djuvara:

Hahaha, dacă o interpretaţi aşa! Să ştiţi de la mine ceva: sîntem un mare amestec de populaţii, ne-a unit o limbă şi e fantastic cum am putut să asimilăm atîtea. Asta e puterea românului, puterea de asimilare.
-Eugen Istodor:

-Neagu Djuvara:

Da, limba română e un fel de “melting pot”. Aici, un alt lucru pe care l-am tot ascuns… amestecul cu slavii. Giurescu, bătrînul, el a venit cu ideea că slavii aveau acelaşi rol, precum germanicii în Franţa.
-Eugen Istodor:

Nu începeţi cu asta!
-Neagu Djuvara:

Dom’le, regatul Franţei a fost făcut de germanici, iar cel al Spaniei, de vizigoţi!
-Eugen Istodor:

Al nostru, de daci şi romani.
-Neagu Djuvara:

Nu! Dintr-un amestec dintre slavi şi [proto]români. Slavii s-au instalat în colonii uriaşe, dovadă toponimele, Ialomiţa, Neajlov, Bistriţa, Dîmboviţa. Interesant însă, asta mi-a spus-o Poghirc, că aceste colonii erau înconjurate de fluvii cu nume străvechi dacice: Dunărea, Oltul, Mureş, Criş. Astea sînt dovezi de continuitate. Slavii au pătruns destul de mult. Satele noastre erau sub un jude, denumire latină; venirea slavilor a adus cneazul. Cele două denumiri funcţionau paralel în anumite zone. “Cneazul” era de origine slavă. Cnejii erau nişte seniori, se impuneau ca autoritate, iar juzii doar administrau. Juzii, deci, nu au avut vocaţie de a uni toata ţara! Şi acum, ca originalitate din partea mea, eu cred că nici slavii nu au avut puterea de a crea state. Şi care e dovada: nici un stat slav, nici unul!, nu s-a născut cu aristocraţie slavă. Slavii nu au venit cu întreaga armată, nu, ci ca ţărani, neorganizaţi, dovadă că numele lor privind şefii, “ban”, “jupan”, sînt de origine avară. Cneaz chiar e germanic. La sud de Dunăre, numai protobulgarii au făcut stat, or, ei erau de origine turcă. Ei au venit foarte bine organizaţi, foarte luptători, i-au bătut pe bizantini şi i-au obligat să le dea o bucată de pămînt. Ruşii au fost făcuţi de varegi, de nordici războinici. Numele de “rus” Oleg, Igor sînt nordice. Ţara noastră făcută de cumani se numea Cumania, dar faptul că ei au plecat/venit a făcut ca ei să fie romanizaţi.
-Eugen Istodor:

Cui ajută zăpăceala asta?
-Neagu Djuvara:

Să ştim cine sîntem. Să nu ne mai închipuim nişte basme! Şi basme care nu sînt crezute de străini. De ce nu sîntem cunoscuţi în lume? Fiindcă am minţit!
-Eugen Istodor:

Şi ne-am minţit pe noi!
-Neagu Djuvara:

Şi ne-am minţit şi, ce-i mai rău, am crezut minciuna. Eu consider că fac o revoluţie cu această carte!
-Eugen Istodor:

Dar cum e să te minţi şi să şi crezi?
-Neagu Djuvara:

E un blocaj psihologic. Oamenii inteligenţi îşi fac autocenzură. [Ei] nu merg mai departe, că nu place poporului. Ghinionul nostru a fost că am intrat în concertul european cu mare întîrziere din cauza ocupaţiei turceşti. Abia în veacul 19 intram in Europa. Atunci a fost un moment în care fiecare a vrut să se arate mai sus decît era.

(intregul interviu poate fi gasit pe site-ul ziarului Cotidianul)


Domnule ION COJA, îl cunoașteți pe Dl NEAGU DJUVARA?

Il cunosc din auzite și din citite. Am stat o singură dată de vorbă, pe stradă, pe Edgar Quinet, în fața facultății. Eu l-am oprit. Fusese cu o seară mai înainte la TV 1. L-am oprit și, dacă-mi aduc bine aminte, i-am spus cam așa: Stimate domnule Djuvara, eu lucrez în această clădire, sunt profesor la Facultatea de Litere. V-am văzut aseară la TV și vreau să vă spun că nu sunt de acord cu foarte multe lucruri pe care le-ați spus. …Mi se pare firesc să avem păreri diferite, a zis domnul Djuvara. La care eu am continuat: Este firesc să avem păreri diferite, dar nu este firesc că eu nu pot să-mi spun părerea, mult diferită de a domniei voastre! Și exact pentru asta mi-am permis să vă opresc așa, pe stradă, ca să vă spun că am alte păreri și să vă cer sprijinul ca să pot să vă contrazic, să vă combat, la același post de TV care v-a dat posibilitatea să vă expuneți ideile…

N-a înțeles domnul Djuvara ce vreau de la dînsul. Atunci i-am dat celebrul citat din Voltaire, care sună aproximativ așa: nu sunt de acord cu părerile tale, dar sunt gata să-mi dau viața pentru ca tu să ai posibilitatea de a-ți expune părerile, chiar dacă aceste păreri contrazic ideile mele… Deci, domnule Djuvara, am zis, puteți interveni la TV 1 să mi se ofere posibilitatea de a vă combate ideile. O veți face?

M-a dezamăgit răspunsul său că urmează să plece la Paris, așa că…

Faceți ce faceți și provocați producerea de momente memorabile… Întâlnirea cu Liiceanu, întâlnirea cu Djuvara… Care erau ideile dlui Djuvara pe care ați vrut să le combateți, să le contracarați!

Nu mai țin minte! Cred că erau mai degrabă pe subiecte de istorie recentă, contemporană.

Ce părere aveți despre ideile dlui Djuvara privitoare la istoria noastră mai veche, cele expuse în interviul din „Cotidianul”?

Din păcate, acolo unde aș zice că mă pricep, am alte păreri… Sper că ideile prezentate în interviu au în spate studii aprofundate, altminteri, cu argumentele invocate în interviu, totul pare neserios!… Nu poți spune că limba dacilor nu avea nimic comun cu limba tracă invocând părerea unui singur autor, când alte zeci de autori susțin contrariul. În plus, fără să știu tot ce a scris Dan Slușanschi, parcă nu aș crede că a făcut o asemenea „descoperire”, s-ar fi auzit, ar fi făcut valuri… Primul care l-ar fi contrazis pe Dan ar fi fost Cicerone Poghirc, pe care îl citează domnul Djuvara pe altă temă, tot așa, dintr-o discuție purtată la Paris… Poți să invoci păreri auzite la un pahar de vorbă, dar asta nu atunci când vii cu ipoteze care să șocheze toată lumea. În asemenea cazuri trebuie să fii meticulos și profund ancorat în subiect. Viziunea dlui Djuvara despre romanizarea Daciei este una tipică „de cafenea”. Sper că sunt altfel concepute cărțile domniei sale. E drept, nu am citit niciuna până la capăt.

Și atunci?

Desigur, nu avem dreptul să le comentăm, dacă nu le-am citit. Numai că ideile sale circulă deja, unele dinainte ca dl Djuvara să-și scrie cărțile, cum ar fi ideea că au fost aduși în Dacia coloniști „ex toto orbe romano”. Ar vrea mulți să fie așa! Numai că opera Romei de colonizare a Daciei, fără precedent în toată istoria Romei, a urmărit să rezolve o problemă a metropolei, nu a imperiului. Metropola, adică orașul Roma, avea o problemă stringentă cu sutele de mii de țărani italici care, în virtutea calității lor de „civis romanus”, trăiau la Roma pe cheltuiala statului. Pentru aceștia s-a făcut reclama Dacia Felix, îndemnându-i să meargă în Dacia. Nu pentru locuitorii din Siria sau altă provincie! Repet, are sens, este logică și în plus este atestată documentar numai colonizarea Daciei cu cives romani italici, din sudul Italiei îndeosebi. De la acești coloni ne-au rămas o sumedenie de pietre funerare. Mai multe ca din tot restul imperiului roman. Pe aceste pietre funerare din Dacia romană apare destul de des amintită obârșia, italică sau chiar din Latium, a celor mai mulți coloni. Nu făcea Traian războaiele acelea ca să strămute în Dacia coloni din tot imperiul… Iar ideea că nu au rămas în viață prea mulți daci este de-a dreptul jenantă la un istoric din zilele noastre. Este o idee vehiculată cândva în cafenelele de la Budapesta! Au abandonat-o chiar și prietenii noștri maghiari. …Da, există din păcate această categorie de semi-istorici care își caută faima atacând sau demontând miturile istoriei noastre. Mai exact spus, încercând să atace aceste mituri!… S-o facă, dacă au argumente serioase!

Cum este cu rolul cumanilor în istoria noastră?

Domnul Djuvara are o teză care privește mai multe țări și popoare, potrivit căreia putem prezice și data când se va constitui un stat planetar. Pe planeta noastră va fi un singur guvern pentru toate țările atunci când Pământul se va confrunta cu invazia extratereștrilor. Una din două: Dl Djuvara zice că extratereștrii ne vor ocupa, vor institui guvernul lor, care va fi un guvern mondial, pentru întreaga planetă, iar când extratereștrii vor pleca, în urma lor vor rămâne structurile statului planetar, mondial!… De care se vor folosi pământenii, uniți de-acum într-o singură entitate politică!… Așa zice dl Djuvara că s-au petrecut lucrurile cu cumanii, care au ocupat la un moment dat o bună parte din teritoriul locuit de românii noștri de atunci. După plecarea cumanilor, românii s-au trezit moștenitorii unui stat, ai unui organism politic pe care, altminteri, nu l-ar fi putut gândi singuri!

A doua variantă care este?

A doua deci: pământenii, aflând că extratereștrii chiar există și ne vor ataca curând, vor conștientiza din timp că nu au încotro și trebuie să se organizeze într-un singur corp socio-politic, care să cuprindă întreaga omenire, întreaga planetă, sub ascultarea unui unic guvern. Cu alte cuvinte, sub imperiul pericolului de care se simte amenințată, populația, prin liderii săi în primul rând, descoperă necesitatea unirii. Va fi jucat ocupația cumană acest rol? E posibil. Dar nu avem nicio dovadă că cumanii au organizat un stat pe teritoriul nostru. Au adăstat pentru o vreme și apoi au plecat așa cum au venit!

Care este totuși adevărul?

Adevărul este că statele edificate de români în evul mediu au avut o existență continuă, neîntreruptă, din momentul înființării și până azi, ceea ce nu s-a întâmplat în multe alte locuri! La fel, când aceste state s-au unit de au format Principatele Unite în 1959 sau România Mare în 1918, unirea s-a făcut nu prin sabie, ci prin act public conștient, prin voință politică unanimă, ceea ce iarăși nu întâlnim în multe alte cazuri! A fost o unire, nu o unificare! Sesizezi nuanța? Vorbim de unificarea Italiei, a Rusiei, a Chinei, dar vorbim de unirea românilor, a României…

Ați spus în mai multe rânduri că nu sunteți ceea ce se poate numi un istoric!

Nu sunt! Îmi lipsesc câteva calități imposibil de suplinit: memoria cifrelor, a anilor și a numelor, capacitatea de a scociorî în arhive și altele. M-am ocupat de câteva subiecte de istorie care aveau tangențe cu lingvistica sau erau subiecte de istorie recentă… Iar din istoria noastră m-au atras momentele de excelență românească, mai ales acelea pe care istoricii de meserie le trec prea ușor cu vederea. Sau le demitizează, ca dl Djuvara! E cam lăutărește ce face domnul Djuvara, cântă frumos, dar nu cunoaște notele muzicale! Altminteri, ideea că unele popoare se unifică politic sub influența unui pericol sau stimul extern, se verifică în multe cazuri: la germani, la ruși de exemplu. Nu este o idee nouă.

Dl Djuvara bate câmpii și când face generalizări la scară națională pornind de la analiza grupelor de sânge. Nu mă pricep propriu zis, dar faptul că nu există decât vreo patru-cinci grupe de sânge pentru câteva sute de popoare descurajează orice încercare de a pune vreo bază pe asemenea argumente. Între timp însă a apărut cercetarea genetică, cu rezultate extrem de sigure. Acolo ar trebui să meargă dl Djuvara ca să afle cât este de corcit neamul românesc. Îi recomand cercetările făcute de antropologii de la Iași, recente, potrivit cărora genomul european este foarte curat păstrat în spațiul românesc, iar acest spațiu se dovedește a fi un punct de plecare, o vatră străbună pentru multe populații europene care de aici au plecat, au roit în lume, atât spre Vest, cât și spre Est. Din păcate, orientarea anti-românească a autorităților post-decembriste a pus capăt acestor cercetări, alarmați fiind factorii de decizie din guvern de faptul că aceste cercetări antropologice, efectuate cu cele mai moderne și sigure metode, infirmă toate teoriile scornite din ignoranță sau rea credință cu privire la români. Infirmă și elucubrațiile dlui Djuvara, din fericire. Repet, este vorba de cercetări ale unor antropologi de la Iași, pe care un ministru secretar de stat, reprezentant al UDMR în guvernul României, le-a suspendat, ba chiar le-a interzis, sistând programul respectiv… Asta este România în care trăim, domnule Djuvara. Chiar nu vă dați seama?! Nu aveți nimic de spus în această problemă?

Ca lingvist, mă deranjează opiniile ușuratice ale dlui Djuvara. Nimeni nu a ascuns contribuția slavă la etnogeneza românească! Mai degrabă se poate spune că a fost exagerată. Da, limba română a împrumutat cuvinte de la multe alte limbi, dar asta nu denotă un amestec etnic. Cuvinte turcești sunt foarte multe în limba română, dar amestecul biologic între noi și turci este ca și inexistent. La fel, avem cuvinte țigănești. Cum au ajuns ele în limba română?

Probabil pentru că denumeau obiecte sau noțiuni noi, necunoscute românilor!

Asta se întâmplă des, într-adevăr, în toate limbile pământului. Româna însă a împrumutat foarte multe cuvinte care aveau echivalent românesc. De ce a făcut-o? Dintr-un motiv, aș zice foarte onorabil: nevoia de expresivitate! Nevoia de a nuanța cât mai fin gândurile noastre. Când am preluat neologismul amor, probabil sub influență franceză, a literaturii franceze, aveam în română cuvintele iubire și dragoste. La ce ne mai trebuia încă unul? Ne trebuia, căci iubire și amor nu sunt sinonime! Nu există sinonimie perfectă. Și cu cât o serie sinonimică este mai bogată, cu atât mai multe sunt nuanțele semantice pe care le putem exprima. Așa se face că limba română ne oferă acum posibilitatea de a deosebi între iubire și amor, care sunt cel mai des în opoziție. În Luceafărul cuvîntul iubire este rezervat lui Hyperion, iar amor lui Cătălin… Această opoziție semantică nu este cu putință a fi exprimată în franceză, adică în limba din care am împrumutat… Iar după amor l-am luat și pe eros… I-aș recomanda dlui Djuvara un citat celebru din Eminescu, dar îl las să-l găsească singur, căci va mai da și de altele, care îi vor fi la fel de utile.

Mai spuneți…

Am luat din franceză cuvintele operație, stație, atenție, cuvinte propriu zis internaționale, dar numai româna le-a inventat acestora perechea operațiune, stațiune, atențiune, stabilind astfel o posibilitate de nuanțare pe care franceza nici n-o visează! Ca și diferența între nivele-niveluri, vise-visuri, elemenți-elemente, creieri-creiere, care îl făcea pe Noica să se extazieze dinaintea ingeniozității cu care limba română a pus la lucru desinențele de plural… Dl Djuvara, ca orice român serios care a învățat de mic franțuzește, sunt convins că-și amintește mirarea pe care i-a stârnit-o substantivul franțuzesc problème, când a aflat că nu este feminin, ci masculin: le problème. De ce ni se pare nouă, românilor, că acest substantiv ar trebui să fie feminin, și nu masculin? Pentru că în limba română substantivele masculine sunt mai concrete decât cele feminine, iar neutrele sunt și mai abstracte… Am împrumutat cuvîntul problemă din franceză, este adevărat, dar i-am adus o corecție esențială: l-am trecut de la genul masculin la genul feminin, pentru că este un substantiv abstract, iar româna, spre deosebire de 99% din limbile pămîntului, face deosbirea între semnificații abstracte și semnificații concrete. Este o opoziție de mare subtilitate!… Numai o limbă extrem de unitară și de conservatoare, vorbită de oameni foarte isteți, își poate permite asemenea lux! Eh, domnul Djuvara, care este cu siguranță un poliglot, să-mi demonstreze că mă înșel și că mitologizez…

Un lingvist străin, V. Kiparsky, citat de alt mare lingvist străin, suedezul Alf Lombard, a spus că limba română este cea mai interesantă limbă dintre limbile ce se vorbesc azi în Europa… Vine domnul Djuvara și ne liniștește: limba română este un „melting pot”. Ce înseamnă asta? E o înjurătură?…


Nu vreau să fac un comentariu pas cu pas, la fiecare idee din interviu. Cu plăcere recunosc însă că dl Djuvara își face totuși datoria față de limba română cu prisosință: adică se exprimă într-o limbă română foarte românească, dacă pot spune așa! Are farmec și expresivitate, se citește cu plăcere. Cu încântare deseori. Văd și la nevastă-mea!… Dar dl Djuvara nu l-a citit pe Pușcariu, pe Caracostea, pe Mircea Vulcănescu, Noica, pe Grigore Brâncuș…

Pe Ion Coja…

Da, se vede din tot ce spune că nu m-a citit! Că nu ne-a citit!… Îi recomand Unu în limba română și va pricepe cât de cât ce a vrut să spună V. Kiparsky când a afirmat că limba româna este cea mai interesantă limbă din Europa…

Ce-i mai reproșați bietului om?!

Am să-l citez: ”oamenii inteligenți își fac auto-cenzură”… I-aș reproșa deci dlui Djuvara tocmai excesul de inteligență în tot ce scrie!


Când faci exces de inteligență, ca dl Djuvara, în tot ce scrii apare foarte puțin din ceea ce ai putea scrie și spune! Și asta îi reproșez de fapt dlui Djuvara. Un om la vârsta dumisale și la statutul său public, la ce bun se mai abține să spună tot ce știe?!… Ne vine cu teorii noi despre Basarabi, despre Traian și Decebal… Bune și astea, dar când afli că dl Djuvara a fost martor, sau chiar implicat în cele petrecute la 23 august 1944, pretinzi de la dînsul o mărturie clară despre acele evenimente! A trăit sub Ion Antonescu… Azi Ion Antonescu este cunoscut în lume, printre străini, mai mult prin așa zisul holocaust din Transnistria, fiind declarat autorul unei crime abjecte: sute de mii de evrei au murit la ordinul lui Ion Antonescu. Nu știu, a spus ceva dl Djuvara despre acest atât de important moment de istorie românească?

      În general, sunt foarte derutat de istoricii noștri, care se pronunță foarte rar în probleme de istorie recentă sau contemporană. Nu trebuie să fii mare specialist ca să ai o părere în privința problemelor de istorie recentă sau contemporană. Ești, mai înainte de orice, cetățean, adică participant și martor la istoria trăită de tine și de concitadinii tăi! Ca istoric profesionist, ești o posibilă și foarte prețioasă sursă de informații pentru istoricii din viitor! Specialistul în istorie, indiferent de epoca istorică în care și-a făcut doctoratul și întreaga operă academică, are obligația morală, dar și profesională, de a-și exersa și dovedi competența pronunțându-se în toate problemele grave cu care se confruntă contemporanii săi! Exemplul lui Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu trebuie înțeles din această perspectivă. Desigur, Iorga a mers poate prea departe, încercând să facă istorie, nu doar s-o comenteze. Păcat că n-a reușit…

       Deplâng ce este în mintea și sufletul acelor istorici care știu adevărul sau măcar au o părere despre Carol II, despre legionari, despre Antonescu, despre 23 august, despre instaurarea și desfășurarea regimului comunist, despre decembrie 1989 sau chiar despre 11 septembrie 2001. Știu multe și tac, nu se pronunță, pretextând că specialitatea lor este dinastia Mușatinilor ori primele cetăți de piatră din Dacia etc., etc. În realitate fiind vorba de oportunismul nostru de toate zilele și teama de a nu-și pricinui singuri neplăceri la facultate sau la institut ori la academie, de a nu deranja anumite persoane sau grupuri ori structuri… De a nu-și compromite șansele la cine știe ce burse ori stipendii sau onoruri! Așa că încheiem discuția noastră rugându-te, dacă ai norocul să te întâlnești cu dl Djuvara prin București, oprește-l și întreabă-l ce părere are despre felul cum au fost insultați toți domnitorii români, urmași, fie!, ai cumanilor întemeietori, insultați prin înhumarea la Curtea de Argeș a regelui poltron și sperjur Carol al II-lea? Ce părere are despre isprava de la 23 august a fiului acestuia? Nu crede oare că istoricii de mâine au nevoie de mărturia sa cu privire la ce s-a întâmplat cu evreii din România în perioada iunie 1940-august 1944? Despre ce se întâmplă azi cu românii din România?!… Pun mâna în foc că aceste subiecte le cunoaște mult mai bine decât întemeierea statelor medievale românești… Iar nevoia de adevăr asupra acestor subiecte este infinit mai mare! Întreabă-l așa pe bătrânul  belfer: Oare nu-l atrage mitul referitor la un Ion Antonescu criminal de război? Nu-l tentează demolarea acestui mit? Și a altora asemănătoare, scornite pentru a-i scădea pe români din drepturile lor la recunoștință din partea altor popoare?

Mai am o întrebare totuși: Pe Internet circulă și alt inteviu, mai vechi, al domnului Djuvara, despre sinuciderea europenilor, despre dispariția rasei albe. Cunoașteți textul?

Este un text important, dar și acesta naște aceeași întrebare: de ce nu spune dl Djuvara tot ce știe? Previziunile sale sumbre asupra Europei, valabile și cu privire la Australia sau America, ar trebui însoțite de viziunea istoricului asupra cauzelor, a evenimentelor care ne-au adus în această situație nefericită. Am fost dezamăgit să văd că ocolește acest subiect. Iar demonstrația sa că nu la 1 decembrie, ci la 24 decembrie s-a făurit România Mare este de-a dreptul penibilă, jenantă. În această ordine de idei, afirm că ziua de 14 iulie ca zi națională a Franței este o rușine pentru Franța și pentru europeni. 14 iulie 1789 este ziua când a început sinuciderea Europei! Fac această legătură, între sinuciderea Europei, corect sesizată de Neagu Djuvara, și revoluția franceză – te rog să nu scrii cu majusculă sintagma „revoluția franceză”! Deci, dacă te întâlnești cu dl Djuvara, care a opinat că nu se potrivește să avem ca zi națională 1 Decembrie, întreabă-l ce crede despre 14 iulie 1789, zi națională la francezi… Rușii, după câteva decenii de păcăleală și-au revenit și au renunțat la 7 noiembrie! Franțujii se fac mai departe că nu știu cum a căzut de fapt Bastilia!… O rușine pentru întreaga omenire!

Afirmația pe care o faceți este teribil de șocantă. N-o puteți lăsa așa, în aer, fără nicio explicație. Va rog să adăugați un comentariu oricât de succint, până data viitoare când vă somez să abordați acest subiect. Sper că a vom face. Deci?

Într-un comentariu extrem de scurt, aș zice că până la revoluția franceză Europa, europenii, cultivau ideea de datorie, de obligații cu care te încarcă condiția de om. La 14 iulie 1789 își face apariția individul obsedat de drepturile care trebuie să-i fie recunoscute și satisfăcute, puse mai presus de orice. Simțul datoriei îl caracterizează pe omul puternic, omul de caracter și religios. Drepturile omului îl mobilizează pe nevolnic, pe individul egoist, incapabil de elanuri generoase. Cui au folosit declarațiile sforăitoare despre drepturile omului? În niciun caz Europei!

Aveți ceva împotrivă să publicăm pe site și interviul cu Sinuciderea Europei?

Nu, dimpotrivă. Este o idee bună. Textul trebuie să circule, măcar că defetismul dlui Djuvara ar putea să tulbure sufletul unor oameni mai tineri. Trebuie puși la încercare!

Deci nu sunteți pesimist în privința viitorului nostru într-o Europă a noastră, a albilor!

Nu! Cu condiția să identificăm urgent și corect cauzele. Odată aflată cauza, efectele încep să dispară! Este un principiu vechi. Sunt sigur că îl cunoasște și domnul Neagu Djuvara… Neagu Djuvara… Ce nume frumos! 

A consemnat Petre Burlacu