Zvârcolirile eşalonului doi. Votaţi cu Klaus Johannis!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2014

Zvârcolirile eşalonului doi
Votaţi cu Klaus Johannis!
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, USA)

Cei care au omorât o mie o sută patru tineri şi au rănit peste trei mii de oameni în timpul loviturii lor de stat şi a Revoluţiei noastre, a celor care am dorit eradicarea comunismului, nu intenţionează nici în alegerile de acum să lase din ghearele lor sărmana ţară, jefuită fără milă şi cruţare. Manipulările se înteţesc, minciunile se revarsă în efluvii de zoale, destinate să murdărească singurul candidat viabil la funcţia de preşedinte al României, pe Klaus Johannis. Am fost impresionată să constat că majoritatea celor care s-au prezentat la vot în diaspora au fost tinerii, acordând votul lor lui Johannis şi, prin aceasta, exprimându-şi încă o dată cu disperare opţiunea lor pentru intrarea ţării noastre pe făgaşul onestităţii, al muncii eficiente, al unei Europe civilizate. Am fost revoltată să constat că la Madrid, Paris, Roma multor tineri li s-a închis uşa în nas, fiind astfel împiedicaţi să-şi exercite un drept constituţional de către guvernarea Ponta şi acoliţii ei.
Se înţelege că profitocraţia postcomunistă nici nu vrea să audă de opţiunea tinerilor şi se face că a uitat de strigătul acelor martiri de la revoluţie: „Vom muri, dar vom fi liberi”. În numele acestui strigăt tragic, suntem datori să înfăptuim de data aceasta, prin votul nostru, schimbarea de sens a drumului pe care merge societatea românească. Alegându-l pe Klaus Johannis, avem garanţia că dăm o şansă dezvoltării unei democraţii autentice în România, bazată pe corectitudine, hărnicie, respectarea legilor, productivitate, pe scurt vom da o şansă normalizării vieţii sociale într-o ţară bântuită de un sfert de secol de jaf la drumul mare, ilegalitate, capitalism mafiot, vulgarizarea la maximum a relaţiilor dintre membrii societăţii. Continuând pe acest drum al jumătăţilor de măsură, al îmbogăţirii rapide prin furt a unei minorităţi în detrimentul majorităţii, vom ajunge a altera însăşi esenţa fiinţei naţionale. Întreaga societate românească este dominată de un fel de boală, de un fel de marasm, de unde cetăţeanul de rând nu ştie cum se poate ieşi. Politrucii, care ne-au condus până acum, ştiu bine cum s-ar putea depăşi starea toxică în care au aruncat un neam întreg, dar lipsiţi fiind de patriotism şi conştiinţă civică, se complac în imoralitatea lor, fiind biruiţi de o patologică lăcomie a acumulării. Să ne amintim că, imediat după Revoluţie, filozoful Gabriel Liiceanu cerea activiştilor şi securiştilor să se retragă pentru o vreme (cel puţin cinci ani) din viaţa publică, să facă posibilă ridicarea din rândul naţiunii a indivizilor care ar reprezenta conştiinţa noastră mai bună. Dar, vorba lui Ion Iliescu, n-au pregătit ei plăcintele ca să le ofere altora. Şi aşa, FSN-ul şi-a început monstruoasa-i carieră prin colosala minciună că nu se va prezenta la alegeri. În realitate s-a prezentat, atribuindu-şi cea mai mare parte a puterii, după ştiutele tactici kaghebiste. Din mantaua lui Ion Iliescu au ieşit apoi toţi cei pe care verbul incendiar al lui Mihai Eminescu i-a incriminat ca pe „nişte răi şi nişte fameni”.
Acelaşi filozof adresează o scrisoare deschisă acum lui Victor Ponta, rugându-l să lase în pace neamul românesc, să nu încerce să-l mai „fericească” după reţetele celei mai crase jecmăneli şi a celor mai neruşinate abuzuri, de care a dat deja dovadă în timpul prestaţiei sale ca prim-ministru. Acest impresionant apel la conştiinţă ar fi mişcat pe oricine, pe oricine din afara clanului ultracorupt care a confiscat puterea în chip nelegiuit în România. Prim-ministrul ar fi fost normal să demisioneze chiar din momentul dezvăluirii plagiatului din lucrarea sa de doctorat, după care au urmat alte şi alte matrapazlâcuri. El nu are urechi de auzit. El este soldatul îndărătnic, care vrea să rămână la post. Este rândul lui acum să apere capitalismul de cumetrie, după expresia chiar a „bunicuţei”. Scrisoarea filosofului G. Liiceanu ar fi putut avea ecou numai în conştiinţa celor care au mai păstrat o brumă de bun simţ, ceea ce nu e valabil în cazul de faţă. Lupta electorală pentru Victor Ponta şi ciracii lui este sinomină în aceste zile, dinaintea celui de-al doilea tur de scrutin cu escaladarea minciunilor şi calomniilor.
Ultimul resort pe care îl supralicitează este naţionalismul. Il acuză pe Klaus Johannis că vrea să rupă Transilvania de România. Cu laconismul omului pus pe muncă rodnică şi fapte, Johannis a dezminţit ferm aceste aberaţii. Şi, atenţie, Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, se pare, că a sfătuit preoţii din nordul Transilvaniei să voteze un „creştin, ortodox şi român”. Patriarhia a dezminţit ştirea, care, după opinia mea, este congruentă cu toată propaganda pseudonaţionalistă din actuala campanie a lui Victor Ponta.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, autorii excelentei cărţi de analiză sociologică a României (România sub invazia mârlăniei, Editura Ecou Transilvan, 2014) observă cu tristeţe că populaţia românească, fiind imatură, alege indivizi imaturi, unii fiind chiar infractori „ceea ce provoacă perpetuarea din generaţie în generaţie a imaturităţii, imaturitate infestată caricatural-infracţional, şi deci permanentizarea stării de infantilism parşiv, adică a manifestărilor de veselie tâmpă, anarhie trândavă, nesimţire agresivă şi smerenie hoţească” (p. 276). N-aş fi putut să descriu mai bine starea de lucruri pe care alegerea lui Victor Ponta o va legitima la noi în ţară, spre nefericirea societăţii în ansamblul ei.
Dimpotrivă, ce ne propune Klaus Johannis, ales de atâtea ori primar al Sibiului pentru vrednicia lui, vrednicie recunoscută şi de străinătate, pentru că nu e puţin lucru să fii menţionat în New York Times pentru prestaţia ta meritorie, deci ce ne propune este etica „lucrului bine făcut” în primul rând. Păi, dacă vom continua să muncim de mântuială, conform zicalei consacrată în comunism „noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc”, nu vom ajunge niciodată să ne emancipăm din primitivism şi mizerie. Titu Maiorescu n-a fost sas, dar a subliniat ca un păcat naţional aplecarea noastră spre formele fără fond, ceea ce este cam acelaşi lucru. În loc să creăm instituţii puternice, bazate pe muncă onestă, legalitate, loialitate faţă de principii, noi creăm instituţii caricaturale, care au făcut obiectul satirei caragialeşti. Să ne bucurăm că unul dintre noi vrea să-şi ia pe umerii lui o asemenea uriaşă responsabilitate de urnire din teribilul impas al societăţii româneşti, pentru că va fi o luptă de Sisif atât pentru renaşterea economiei din cenuşa cauzată de profitariat, cât şi cu mentalităţile anacronice ale multor români. Eficienţă, utilitate şi performanţă, iată despre ce ne-a vorbit Johannis, care a demonstrat în primul rând că ştie să fie un bun profesionist în specialitatea lui de fizică nucleară. El nu face parte din categoria demagogilor limbuţi cărora le place să ţină mapa, în timp ce alţii dau cu sapa. E plin podul de hoţi cu mapa şi pentru că asta se vede şi în straturile sociale de jos, nici cei cu sapa nu mai vor s-o învârtă, s-au săturat de promisiuni goale.
Nicolae Grosu şi Ionel Danciuc, în cartea amintită, compun o imagine necruţătoare a democraţiei promovate de eşalonul doi, caracterizată de „raţionalitate aberantă, naţionalism cosmopolit, umanism banditesc, afacerism demolator, lux mizerabil, şi manierism mârlănesc, din monstruozitatea acestor exemplare neputând rezulta decât o proiecţie întocmită pe democraţie de dezmăţ, cu politicieni imuni faţă de orice fărădelege şi legi dedicate chiar şi unei singure persoane şi respectiv, pe economie de jaf, cu prăduirea proprietăţii de stat, a bugetului, a fondurilor europene sau prin salarii de câteva ori mai mari decât cel al preşedintelui SUA”(p. 288). Ceea ce ei în mişelia lor nu realizează este că „urcându-se prin jaf pe catargul corabiei ţării, ei de fapt i-au spart şi îi sparg cu înverşunare carena, provocându-i, cât mai grabnic, scufundarea cu ei cu tot” (p. 288).
Cu tot acest taifun al distrugerii îşi propune Johannis Klaus să lupte pentru a face posibilă prin trudă şi adevărat patriotism o Românie prosperă. Clica lui V. Ponta şi toţi cei înjugaţi la ea să înceteze a-l acuza pe Johannis de trădare naţională. El s-a pronunţat cât se poate de limpede în acest sens: „Nu doar că nu-mi doresc ruperea unor părţi din România, eu îmi doresc o Românie puternică”. Cine are urechi de auzit să audă.
Dacă vrem să începem să respirăm „aerul demnităţii naţionale şi să ne eliberăm de blestemul etnogenetic de a fi cei mai înverşunaţi duşmani ai neamului nostru”, să îl alegem pe Klaus Johannis, care ni s-a prezentat ca un om de esenţă tare, ca un om liber, nedispus la compromisuri dezonorante. Nu mă pot abţine să nu-l citez pe prietenul meu, Călin Cutean, care a formulat concis şi expresiv această stare de libertate a lui Johannis. La urma urmei, zice Călin, omul acesta n-are nimic de pierdut: „El îşi poate pune palma-n dos şi pleacă şi mâine în Deutschland şi, … şi se scapă şi de Poante şi de Fente de Dorobanţi”.
Acesta este adevărul adevărat! Johannis nu are nimic de pierdut, dar Ponta cu toată clica lui au totul de pierdut, averi şi privilegii şi au de câştigat, unii dintre ei, locuri mai în faţă la pârnaie.

17.Silvia Jinga. Foto

Foto. Silvia Jinga

(Waterford, 7 noiembrie 2014)

Saşii şi secuii transilvăneni

Posted by Stefan Strajer On August - 15 - 2014

Saşii şi secuii transilvăneni
Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)
Saşii
Ideea. Cunoscând ceva istorie şi situaţia actuală din Transilvania României ne-am hotărât, Virgil si cu mine, să mai mergem încă odata în părţile locuite de saşi şi secui, să comparam obiectiv ceea ce au făcut unii si alţii în cele peste opt secole de când vieţuiesc pe pământul Daciei, printre urmaşii dacilor. Diferenţa dintre saşi şi secui în ceea ce au realizat istoriceşte şi comportamentul lor faţă de oamenii pământului, mai vechi şi majoritari, este ca de la cer la pământ. Întâi de toate, conportamental nu am întâlnit saşi din Transilvania care să ne spună că nu ştiu româneşte sau că nu au drepturi, pe când între secuii şi chiar printre ungurii udemerizaţi se găsesc destui, mai nou, în România, care nu vor să vorbeasca limba oficiala a ţării în care trăiesc, dar în acelaşi timp vociferează ilogic, de-a lungul şi latul pământului, că nu au drepturi la limba lor maternă, la entitate. Ipocrizie, pentru că în societatea avansată social cetăţenii au în egală măsură drepturi şi obligaţii sociale. Celelate diferenţe dintre saşi şi secui în baza afirmaţiei anterioare le vom demonstra numai pe baza unor argumente istorice, caracteristici proprii, pe baza comportamentului social de-a lungul timpurilor până în prezent.
Înfiriparea unui regat ungar în Panonia a început anemic, mai ales că, după înfrângerea lor de catre Otto cel Mare din 955, nu mai rămăseseră decât vreo două sute de mii. După dezastrul suferit lângă Augsburg, conducătorii lor, Arpadienii, au oprit incursiunile barbare de pradă spre Vest, s-au retras în Panonia şi-au vindecat rănile încreştinizându-se la poruncă, nu chiar toţi. Refăcându-se, au început incursiuni spre Sud-Est. Catolici fiind, s-au alipit de Imperiul Roman de Apus, iar în Est, unde mereu li s-a opus rezistenţă, au adus colonişti ca să le apere graniţa de băştinaşi, de cumani şi pecinegi. Primii aduşi au fost din neamul secuiesc, foarte belicos, de obârşie incertă, însă foarte apropiaţi ungurilor ca fire. După aceştia, în secolul al XII-lea, începe colonizarea Transilvaniei, în etape, cu populaţie din diferite părţi ale imperiului, preponderent germană, în apărarea regatului ungar. Oaspeţii, cum i-au numit pe saşi, au preferat munca agricolă organizată în locul conflictelor belicoase de tot felul şi s-au organizat după un sistem flamand, de gospodărire şi apărare, în sate compacte, organizare mult superioară faţă de satele resfirate ale celorlaţi locuitori. Datorită acestui sistem de organizare comunală şi a unui randament avansat şi susţinut se departajează clar de secui, ce nu pun atâta preţ pe mistrie şi plug, pe viaţa comunitară de apărare şi dezvoltare colectivă, cât pun pe săbii şi suliţe în tot felul de bătălii, devenind avangarda regatului ungar de-a lungul secolelor, canonul fiind: credinţa oarbă nu are nevoie de judecată.
Dovezi la vedere. De la Blaj ne îndreptam spre Mediaş având ca obiectiv vizitarea cetaţilor şi bisericilor fortificate săseşti, o adevărată comoară istorică şi culturală a Transilvaniei de care UNESCO ţine cont cu multă preţuire. Avem ca ghid, Universul Cetăţilor Bisericeşti din Transilvania, o reală enciclopedie istorică, religioasă, culturală şi arhitecturală a saşilor transilvăneni, scrisă de arhitectul sas Hermann Fabini, pe care o recomandam pentru documentare corectă şi comparaţie cu lipsa de zestre istorică şi cuturală din fostele scaune secuieşti. Autorul precizează existenţa a peste trei sute de biserici săseşti fortificate – Kirchenburghen – dintre care astăzi mai sunt o sută cinizeci, pe care le descrie amănunţit alături de cele şapte cetaţi săseşti fortificate – Sibenburgen – care, toate împreună, pentru Romania secolului XXI au devenit Marele Muzeu Miedeval Săsesc din Transilvania, cunoscut în lume, fiindcă, din păcate, istorice, marea majoritate a saşilor ne-a părăsit. Nu ne-au părăsit după Unirea Transilvaniei cu Regatul Român din 1918, cănd demografic, împreună cu şvabii erau în jur de 700.000, ci de la al 2-lea Război Mondial încoace, de când nici România nu mai este cum ar fi vrut să fie: independentă şi prosperă după o istorie vitregă de douăzeci de secole. Hermann Fabini, în introducerea acestui volum de atestare istorică a saşilor, citează din Trilogia Culturii a lui Lucian Blaga, ceva semnificativ în acest sens: „În satele săseşti vezi adesea, rămăşiţele târzii dintr-un ev mişcat şi plin de primejdii, întunecate biserici gotice împresurate de ziduri enorme. Sunt bisericile cetăţi. În vreme de cumpănă sasul se retrăgea aici. Biserica devenea cetate. Românul se retrăgea în codru. Biserica lui rămânea în urmă, ca să fie arsă şi să acopere cu cenuşa ei mormintele satului.” Grăitor, pe cât adevăr săsesc, pe atâta durere românească.
Prima biserică fortificata pe care am dorit să o vizitam, ce face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, este cea de la Wrumloch – Valea Viilor – recunosută printre celelalte pentru că este o capodoperă arhitectonică bipolară, adică are două turnuri, câte unul la fiecare capat şi zidurile înalte sunt susţine de contraforturi într-o soluţie originală, după cum susţine arhitectul Hermann Fabini care a lucrat la restaurarea ei. Regretăm că este închisă, dar ne impresionează privind-o şi pe dinafară peste zidurile foarte înalte cu patru turnuri de aparare.
Ne întoarcem la şoseaua principala şi urmatorul obiectiv este Mediasch – Mediaş – atestat documentar în 1267, care a devenit oraş regesc liber un secol mai târziu. Întâi a fost ridicată biserica fortificată cu un turn de 68 de metri şi un zid de apărare cu patru turnuri având intre ele, în interior, drum de strajă şi apărare din lemn. În unul dintre turnuri, al Trâmbiţaşilor, a fost încarcerat Vlad Ţepeş din porunca lui Matei Corvin datorită urzelilor făcute de saşii braşoveni. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, aceasta este o întunecată biserică gotică cu ziduri de aparare înalte, dar este deasemenea o biserică ce face parte din patrimoniul UNESCO. Alături se află Liceul „Stephan Ludwig Roth”, căruia românii ardeleni, şi nu numai ei, ci toţi trebuie să-i fim recunoscători pentru că a militat pentru drepturile istorice ale românilor în Transilvania în acei ani grei când ungurimea kossuthistă a încercat să alipească acest pământ românesc, cum scrie Milton Lehrer, Ungariei. Stephan Ludwig Roth, educat în Germania şi Elveţia, doctor în filosofie, a susţinut în Dieta de la Cluj că românii sunt cei mai vechi şi majoritari în Ardeal şi limba lor ar trebui să fie limba oficială. A susţinut verbal şi în scris cauzele românilor, a fost pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi l-a admirat pe Avram Iancu. Pentru că a militat pentru aceste drepturi legitime ale românilor ardeleni, un tribunal militar kossuthist l-a executat la Cluj în 1849. În faţa liceului care îi poartă numele are un bust modest pentru ceea ce a făcut pentru noi, în faţa caruia ne-am oprit şi înclinat. Mediaş a fost şi un oraş fortificat cu ziduri grele în secolul al XVI-lea, iar la începutul secolului XX marea majoritate a populaţie era săsească, dar nu erau saşi care să spună că nu vorbesc româneşte, cum astăzi, un secol mai târziu, ţi se spune la Miercurea Ciuc sau la Odorheiul Secuiesc.
La câţiva kilometri de la Mediaş am oprit la Hetzeldorf – Aţel – unde am avut şansa să găsim biserica fortificată deschisă, fiind vizitată de un grup de saşi veniţi din Germania ca să-şi revada locurile natale. Erau exuberanţi, cred că de emoţii. Este o biserică mică, cu liniile arhitectorale armonioase, bine întreţinută. Interiorul este auster, dar ne-a atras atenţia o tablă neagră pe care cu litere mari aurii scria: Gott is getreu. Ne-am întrebat şi am întrebat oare ce semnificaţie are. Un sas în vârstă, într-o frumoasă limbă română păstrată ne-a explicat că înseamnă, Dumnezeu e sincer, iar motivul expunerii este că şi credincioşi trebuie să fie sinceri. Excepţională idee, de însuşit.
A fost o vreme când Birthalm – Biertan, o aşezare săsească mare şi bogată întrecea Mediaşul şi timp de trei sute de ani a fost sediul episcopiei evanghelice a saşilor, iar acum biserica fortificată cu două rânduri de ziduri de apărare şi turnuri de veghe legate între ele cu punţi de strajă face parte din Patrimoniul Mondial pentru că impresionează arhitectonic, cultural, religios. Pentru a ajunge în biserică trecem printr-un turn ce a avut un pod mobil, apoi urcăm printr-un coridor acoperit ce trece prin două turnuri cu hersă, simţindu-ne în plin mediu medieval. Biserica mare, impunătoare, este în stil gotic timpuriu, cu un altar triptic, realizat dupa modelul unei biserici din Viena, din 1483. Trezoreria bisericii, a comunităţii în caz de asediu, era închisă de o uşă cu o feronerie unică în lume, executată de către un sas din Sighişoara, originalitate pentru care, în 1889, a fost dusă la Expoziţia Mondială de la Paris să fie admirată de toată lumea! Aici la Birthalm – Biertan am realizat marea deosebire dintre saşi şi secui. Tot ceea ce au construit saşii demonstrează interesul lor de aparare a întregii comunităţi, fiindcă erau oameni liberi, avansaţi şi laborioşi. În Secuime nu avem asemenea dovezi istorice de reliefare spirituală şi materială a vieţii comunitare egale a unui umanism timpuriu. Oare cine nu le-a dat dreptul de-a fi la fel ca saşii, doar erau supuşii aceloraşi regi şi principi?
Am oprit să vizităm şi o cetate ţărănească: Reps – Rupea, de curând restaurată. Menţionată din secolul al XIII-lea, este aşezată strategic pe o colină înaltă. Inţial a fost sub conducerea unui castelan numit de rege, dar în timp a trecut în proprietatea satelor săseşti din jur, care au construit-o şi au întreţinut-o folosind-o în caz de nevoie, apărându-se. Sistemul ei defensiv este original, cuprinzând trei despărţituri distincte numite cetatea inferioară, mijlocie şi superioară, toate delimitate prin ziduri înalte şi groase, cu turnuri de strajă şi apărare. Din nefericire o ploaie torenţială ne-a întrerupt interesanta vizită.
Spre înserare am ajuns la Honigberg – Hărman, unde prietenii noştri Puşa şi Gigi, nepotul lor Alexandru, de-o şchioapă, câinele şi pisicile, grădina cu flori frumoase, fel de fel, ne-au întâmpinat cu bucurie şi interes. O întâlnire de prietenie, de bună şi veselă dispoziţie, cu ospitalitate „ala Banat” din partea Puşei la care s-a adaugat cea ardelenească din partea lui Gigi şi, astfel, noaptea nu a fost noapte decât pe jumătate. Am vizitat biserica fortificată din mijlocul comunei ce în vremurile medievale era înconjurată de un şanţ adanc cu apă. Zidul înconjurător aproape circular, înalt de 12 metri cu şase turnuri de strajă şi apărare pare o adevarată cetate, pe care Mihai Vitezul a asaltat-o fără succes, lăsând-o în plata domnului. Mult mai târziu, hondvegsed-ul lui Kossuth a pus tunurile pe ea, la care saşii nu au putut face faţă. Acum e refăcută şi vizitată de călatorii ce vin în Ţara Bârsei, cea mai bogată parte a Transilvaniei în biserici fortificate de credinţă şi aparare, în cetaţi ţărăneşti, dovedind cel mai pregnant caracterul muncii organizate în favoarea întregii obştii săseşti, egală în îndatoriri şi în drepturi echitabile.
Ultima biserica fortificată vizitată, Tartlau – Prejmer, atestată documentar la începutul secolului al XIII-lea – când Cavalerii Teutoni au început construcţia ei, dar nu au mai terminat-o fiind alungaţi – este considerată pe drept cuvânt cetate bisericească, fiind cea mai puternic fortificată dintre toate bisericile săseşti. E o cetate ovală aşezată în mijlocul comunei, cu ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri. Intrarea se facea pe un pod mobil, ridicator, în spatele căruia era o poartă masivă de stejar si urmează două herse la distanţă. Biserică gotica, destul de comună, dar ceea ce este unic, ce trebuie remarcat şi comentat este că în interiorul curţii cetăţii, pe zidul de apărare sunt ridicate pe trei nivele, în unele locuri pe patru nivele, camerele de refugiu pentru fiecare familie din comună avand pe uşă acelaşi numar ca al casei din afara cetăţii bisericeşti. Remarcabil câtă organizare, câtă grijă comunitară în Evul Mediu Săsesc, ceea ce îi diferenţiază net de secui care în afara organizării militare, belicoase, nu mai aveau altele. Cunoscând ce au realizat saşii în Ţara Bârsei trecem în „Ţinutul Secuiesc” să vedem şi să comparăm, nu înainte de-a ne despărţi cu sinceră afecţiune de amfitrionii noştri, invitându-i să viziteze ţinutul nostru năsăudean.

Secuii
Am intrat în ceea ce istoriceşte, sute de ani, au fost numite Scaunele Secuieşti, trecute pe rând sub unguri, turci, habsburgi iar din 1867 au devenit comitate ungureşti şi din 1920 judeţe ale României, regat firesc întregit pe vatra regatelor daco-getice din marele neam tracic. Astăzi, iredentişti unguri ajunşi în faza udemeristă, cea mai absurdă formă antisocială europeană a secolului XXI şi antiromânească în esenţă, forţează stupid autonomia unui ţinut secuiesc, urmărind strategic segregaţia şi separarea teritorială. Cu argumente certe se poate demonstra falsul şi stupiditatea udemeristă, pentru că ungurizarea secuilor prin modificarea identitaţii lor şi înlocuirea limbii lor originale cu ungureasca de Buda este evidentă de secole, dar foarte accentuată din momentul realizării dualismului austro-ungar. Şi după datele recensămintelor vedem cum tot mai puţini s-au declarat secui începând cu 1910, când încă se ţineau secui peste 400.000 de mii, ca mai apoi, câteva decenii mai târziu, în 1972, se mai ţineau de secui doar câteva mii, restul s-au declarat unguri, unguri, iar în 2012 s-au mai declarat secui sub o mie. Printr-o foarte simplă deducţie logică, de care udemeriştii iredentişti se feresc şi o camunflează, reiese că cu o mie de secui nu se poate face un ţinut secuiesc, cel mult un un mic sat secuiesc, după cum susţin demografii şi istoricii. În locul realităţii istorice şi a realităţi sociale iredentiştii şi udemeriştii susţin că românii asupresc şi deznaţionalizează minorităţile dându-se exemple pe ei înşişi! Sunt stupizi şi maligni pentru că, dacă românii i-ar fi asuprit şi românizat pe secui, atunci, în 2012, în fostele scaune secuieşti ar fi fost 80% români nu unguri, cum se declară acum, cu mândrie infantilă foştii secui, după ce naţionaliştii unguri le-au tot creat reflexe pavloiene cu clopoţelul Ungariei Mari din 1848! Tot reflexe pavloviene le-au indus ungurii cu succes lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, nişte hiene politice jegoase, arătându-le pachetul de voturi în preajma alegerilor.
Suntem în Miercurea Ciuc. Căutam un loc de parcare. Vedem semnul, internaţionalul P mare, sub care scrie: ”Fizeteses Parkolo”, ceea ce nu este nici secuieşte, nici româneşte, ci pur şi simplu ungureşte, deci, de aici din parcare, începe crearea ţinutului unguresc. Acesta este adevaratul ţel democratic al iredentiştilor udemerişti. De la început este necesară o precizare de diferenţiere: nu toţi unguri sunt udemerişti adevăraţi şi dintre udemerişti mulţi au lăsat iredentismul la o parte realizând că au toate drepturile de identitate şi libertate în România, la fel ca celelalte minorităţi. Însă ipocrizia udemeriştilor iredentişti este malignă, întâi de toate pentru ungurii ţinuţi într-o paranoie iredentistă continuă. Priviţi modificarile lor de comportament faţă de noi după 1989. Personal am trait 40 de ani cu ei în România, dar după decembrie 1989 majoritatea au luat-o razna după liderii iredentişti ai udemereului.
Primul contact pe care l-am luat cu descendenţii secuilor ungurizaţi a fost la Muzeul Secuiesc al Ciucului fondat în 1930, deci în timpul României Întregite ce dovedeşte că statul român nu se ocupa cu asuprirea şi deznaţionalizarea secuilor. Mai mult, în 1970 vechiul Castel Miko este complet restaurat, din bugetul statului român şi devine actualul sediu al muzeului secuiesc. Numai acest muzeu a mai ramas din alesul neam secuiesc, un muzeu înfiinţat şi întreţinut de statul român, care nu i-a ungurizat pe secui. Azi e stăpânit de iredentişti udemerişti fiindcă pe biletul de intrare scrie cu litere latine: „Csiki Szekely Muzeum”, deşi alesul neam secuiesc avea limba sa pe care o scria în alfabet runic, dar contele Albert Apponyi prin ale sale legi de maghiarizare a învăţământului din 1907 a obligat toate minorităţile din Ungaria si Transilvania să înveţe limba oficială a statului ungar, ceea ce secuii au făcut cu obidienţă, sacrificând măreţia lor istorică pe făgăduielile iraţionale ale infatuaţilor naţionalişti unguri de la Budapesta. Răsfoiţi istoria.
De la muzeul secuiesc am cumpărat o broşură ghid, frumos ilustrată şi explicativă despre Miercurea Ciuc, pe care o recomandam ca dovadă a ceea ce voi scrie. Primarul oraşului, Raduly Robert Kalman, ne urează un bun venit în inima Secuimii despre care spune că este centrul regional al învăţământului şi culturii în limba maghiară, deci Contele Albert Apponyi poate dormii liniştit: inima secuiască vorbeşte ungureşte! Mai aflăm de la domnul primar că: Dumnezeu le-a hărăzit secuilor datoria de-a ocroti hotarele estice ale creştinătăţii de vest. Frumos din partea lui Dumnezeu că a împărţit creştinătatea dând o parte şi în grija secuilor, ca mai apoi, drept mulţumire, să închidă ochii la ungurizarea lor, lasând pe domn primar să fabuleze ridiculităţi puerile, obscurantiste în secolul XXI. Aflăm din broşură că prima atestarea documentară a oraşului este din Secolul XVI-lea iar primul recesământul militar, după această atestare, arată 44 capi de familie, în total 108 persoane, ceea ce, probabil după calculele lui Dumnezeu erau absolut suficiente să apere creştinătatea vestică şi creştinii, care în vremea aceia se băteau ca chiorii între ei. (Cred că domn primar a auzit de războiul de o sută de ani, de Ghibellini şi Liga Guelph, deci nu are decât să-şi vândă mai departe murăturile de castraveţi stricaţi secuilor ungurizaţi, care, amărâţii de ei, chiar cred că Dumnezeu biblic i-a hărăzit să ocrotească creştinismul vestic, dar din faptele istorice deducem că El habar nu avea de aşa ceva, deci nu ţinea cont.)
Broşura domnului primar ne prezintă cu lux de amanunte bisericile care servesc pe credincioşii localităţii. Biserica catolică Sfântul Augustin si a mamei sale Sfânta Monica cu 1200 de locuri, cu două turnuri de peste 40 de metri a fost construita dupa 1990, în România. Biserica Milenară, deasemenea construită după 1990, tot în asupritorul şi deznaţionalizatorul stat român, e originală cu zece cruci, cinci pe o parte cinci pe alta şi simbolizează, împreună, zece secole de creştinism maghiar, se precizează în broşură. Secolele secuieşti de creştinism sunt omise avâd în vedere că sunt pe cale de dispariţie. Urmează dispariţia românilor care nu se ungurizează, fiindcă despre biserica lor ortodoxă nu sunt niciun fel de amănunte, ca despre cele ungureşti, doar că a fost ridicată în 1935 şi din 1994 a devenit episcopală, fiind bârna care le şade în ochi udemeriştilor iredentişti, că aşa i-a hărăzit pe ei Dumnezeul unguresc de la Budapesta. Spre luare la cunoştinţă, biserica episcopală ortodoxă din Miercurea Ciuc nu are arborat drapelul românesc. De ce oare? Întrebarea ar trebui să se pună în Parlamentul României, dar poate răspunde şi Băsescu sau Ponta cu ochlocraţia lui udemeristă din guvern. Şi pentru că veni vorba de Episcopia Ortodoxă Română, vai de ea, nu are nici firmă la stradă, stă pitită după un gard înalt de fier şi tablă cu poartă închisă, fără sunerie sau interfon. De ce oare, domnule primar, democrat udemerist, Raduly? Oare chiar aşa să fie Dumnezeul acela pe care-l pomeneaţi de segregaţionist, să-i hărăzească pe secui să-i ocrotească numai pe creştinii din Vest, iar românilor să le distrugă bisericile creştine? Sigur că toţi udemeriştii ştiu câte biserici româneşti ortodoxe au distrus secuii ungurizaţi între 1940-1944 aici la ei, numai miticimea parlamentară şi guvernamentală închide ochii pentru pomana de voturi pe care au primit-o de la voi. Ce ruşine, dar cei ce mănâncă lături propagandistice şi beau cocktail iredentist cu falsuri istorice şi creştine nu au ruşine, cu atât mai mult domn primar Raduly, care în elucubraţile sale î-l amestecă pe Dumnezeu în ele, să dea apă la moara needucaţilor şi recalcitranţilor la adevăratul creştinism, ce nu e pe puncte cardinale şi nici de naţionalităţi, mici sau mari, nu ţine seamă.
Un capitol cu fotografii ne prezintă Miercurea Ciuc – oraşul şcolilor, necesar şi relevant: „Petofi Sandor”‚ „Jozsef Attila”, „Nagy Imre”‚ „Xantus Janos”‚ „Marton Aron”‚ „Segito Maria”, „Nagy Istvan”, „Joanes Kajoni”, „Kos Karoly”, „Venczel Jozsef” şi „Szekely Karoly” . Nu am gasit nicio şcoală cu limbă de predare secuiască, aici în inima secuiască vorba domnului primar al acestui municipiu, în care minorităţile sunt asuprite şi deznaţionalizate de statul român, cum trâmbiţează udemeriştii prin lume. Fiindcă veni vorba de deznaţionalizare şi pentru că majoritatea românilor habar n-au de istoria lor, mai ales despre suferinţele românilor ardeleni sub unguri, cred că a venit vremea istoriei cele adevărate altfel ne vom deznaţionaliza prin noi înşine, ceea ce nu fac celelalte naţiuni. Revin la Miercurea Ciuc unde funcţionează şi SAPIENTIA – universitatea maghiară din Transilvania, definită şi „centru de învăţământ autonom al maghiarimii din România”, având sedii în trei oraşe din Transilvania: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc. Se pot vedea, se pot vizita. Pe lângă acest învăţământ universitar autonom, sunt şi alte centre universitare, în special Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, cu facultăţi ungureşti. Foarte interesant, aberant, se pregătesc specialişti unguri care nu cunosc, nu vor să cunoască, limba oficială a ţării în care trăiesc. Unic în lume, datorită guvernanţilor bucureşteni avuţi după Decembrie 1989, care s-au prostituat pentru nişte voturi udemeriste şi continuă să se prostituieze, care mai de care.
Diaspora ungurească, impulsionată de ambasadele lor, acuză statul român de toate relele pământului printre care şi obstruarea identităţii şi culturii secuieşti. Broşura primarului Raduly Robert Kalaman ne prezintă cu totul şi cu totul altfel realitatea, începând cu Teatrul Municipal Csiki Jatekszin ce are o activitate liberă, variată şi bogată de zece luni pe an. Apoi, cu lux de amănunte şi un palmares bogat, este prezentat Ansamblul Naţional Secuiesc Harghita. De reţinut că ansamblul se numeşte naţional secuiesc deşi s-au declarat secui numai o mie, în timp ce nouă, românilor ce suntem milioane, deja ni se zice etnie. Declasare şi auto-declasare, mulţumită guvernelor bucureştene şi laşităţii intelectuale, excluzând excepţiile. Tot la cultura maghiară este prezentată reprezentativ Galeria de Artă „Nagy Imbre” ca sa dovedească, a nu ştiu câta oară, ipocrizia udemeriştilor iredentişti. Mai jos, la păstrarea tradiţiei secuieşti este prezentată cu patos naţional Ziua celor o mie de fete secuiene ce are loc anual şi se menţionează că „au depus un legământ că vor păstra portul, crezul, obiceiurile şi în continuare”. Foarte bine şi frumos. Curios este doar că demografic s-au declarat de toţi doar o mie de secui, dar legământul îl păstrează o mie de fete secuiene, fără alte comentarii. Ar mai fi de adaugat marele Pelerinaj de Rusalii, pelerinaj religios şi istoric. Citim: „Originea pelerinajului de Rusalii datează din 1567, când secuimea a ieşit victorioasă în bătălia împotriva trupelor lui Janos Zsigmond”. Precizare pentru Victor Ponta şi Marko Bela, că la vremea aceea secuii erau secui iar Janos Zsigmond nu era principe român să-i asuprească şi deznaţionalizeze. Acum pelerinajului pe lângă caracterul religios şi istoric i s-a dat o puternică notă iredentistă, mascată în spatele unei automii secuieşti. Pasul cel de pe urmă.
Broşura ghid despre Miercurea Ciuc are şi un capitol Sărbatorile naţionale – 15 Martie şi 23 Octombrie – revoluţia şi libertatea maghiarilor din 1848 – 1849 şi 1956. Aşa scrie, aşa citim: „Revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-1849 a fost unul din evenimentele cruciale ale istoriei moderne a naţiunii maghiare”. Dar ce a fost crucial pentru secui?! Accelerarea deznaţionalizării lor, pe dovezi istorice se poate constata. Despre participarea secuilor alături de honvedseg-ul lui Kossuth nici să nu deschidem istoria fiindcă aflam, cu durere, cât de moderni în atrocităţi au fost împotriva românilor din Transilvania. Aşa că îşi merită soarta ca din naţiune aleasă să ajungă doar o mie. Cat priveşte a doua sărbătoare naţională, 23 Octombrie 1956, scrie: „Revoluţia din 1956 a fost lupta de libertate a maghiarilor faţă de dictatura stalinistă şi ocupaţia sovietică”. Aşa a fost. Numai că secuimea şi ungurimea din Regiunea Autonomă Maghiară de atunci – întrebaţi-vă de ce nu s-a numit regiune autonomă secuiască atunci – nu au făcut nimic! Dovada e acolo şi acum, în 2014, in centrul Miercurii Ciuc, într-un părculeţ unde este un obelisc impunător, cu seceră şi ciocan, pe care, pe o placă de marmoră scrie în ruseşte şi ungureşte: GLORIE ETERNĂ OSTAŞILOR ARMATEI SOVIETICE CARE ŞI-AU DAT VIAŢA ÎN LUPTA PENTRU ELIBERAREA OMENIRII DIN ROBIA FASCISTĂ – 1944. Am citit, notat şi comentat făcându-ni-se milă de ei, de toţi, ce soartă au să trăiască numai în fantasme şi minciuni perpetue. Păcat de ei, dacă ungurii nu-i suprimau moral şi nu-i ungurizau, din partea romănilor erau secui şi astăzi. Am fotografiat şi am plecat printre steagurile secuieşti de-a lungul şoselei, atât i-a mai rămas fostei naţiuni alese, astăzi mistuită şi asimilată de ungarismul malign. Să învăţăm şi să luam aminte…
Iulie 2014, Miercurea Ciuc

florea-corneliu-frx-wb
Corneliu FLOREA (Winnipeg, Canada)

Cornel Popa – Silvicultor în pădurile canadiene

Posted by Gabriela Petcu On August - 7 - 2014

PopaCornellA fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada.

Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel…

„Banii se fac la pădure, din firez şi din secure!”

Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. „Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf – îmi zice nea Mitică -. Am lucrat şi eu cu el la tăiat lemne, împreună cu Radu Bumbaru şi Titi Filip”. Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure. Făcând haz de situaţia în care erau când munceau la pădure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi făină precum nu-i slănină! / Că apa de mămăligă ne dă naşu’!”, pentru că munca nu era uşoară şi rezultatele nu întotdeauna aşa cum le doreau şi făceau ca şi ţiganu’ când se trezea flămând dând fuga la naşu’…Sau mai avea o vorbă: “Numa’ o ţâră îi rău şi iar nu-i bine!”.  Încercau astfel să depăşescă acele momente în care vedeau că muncesc şi roadele nu erau pe măsura aşteptărilor. Mai venea şi nea Mitică cu completările de rigoare: începea să cânte o melodie pe care tatăl sau o fredona adesea atunci când muncea şi care cadra cu tăiatul lemnelor: „Banii nu se fac aşa / Stând în cârciumă şi-a bea / Banii se fac la pădure / Din firez şi din secure”. Când începeau cu cântece şi versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul şi cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor bătătorite şi îndemânatice nu stăteau locului: „Bate vântul, viscoleşte / Stânjenarul grămădeşte”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele tăiate şi le „grămădea”, le făcea grămezi, le stivuia.
„Măi, Mitică, ce-au învăţat ăştia în Franţa, nici nu se compară cu ce-am învăţat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, făcând comparaţie între şcoala franceză şi cea canadiană, pentru că era uimit de cunoştinţele lui Eugen Ştefănescu în domeniul silviculturii, deşi făcuseră aceeaşi facultate.

„Cornel Popa era legionar!”

„Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitică – şi aşa cum „la pădure rupea arborele cu dinţii”, ideile mişcării legionare erau de neclintit din mintea şi sufletul lui, şi cu dinţii ţinea de ele.
Mişcarea legionară, înfiinţată în România interbelică la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitară teroristă de orientare naţional fascistă, creată după modelul organizaţiilor fasciste SA şi SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist şi antimasonic. „Căpitanul” era denumit Zelea Codreanu de către ortacii săi şi alături de el, membrii fondatori ai mişcării legionare au mai fost şi alţii, ca de exemplu: Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. La 3 ani de la înfiinţare, în 1930, Zelea Codreanu decide să transforme mişcarea în partid politic care poartă numele Garda de Fier, intenţionând să atragă şi alte partide şi împreună să lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitică avusese ocazia să-l cunoască la Paris – făcând referire la originile acestei mişcări; dar, “…legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933. Uniformele legionarilor erau asemănătoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici şi denumirea de „cămăşile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul mişcării era crucea triplă, o reţea de zăbrele de închisoare reprezentând martiriul şi cunoscută ca şi „crucea arhanghelului Mihail”. Faţă de alte mişcări similare europene de sorginte fascistă, mişcarea legionară din România se distingea prin importanţa acordată religiei ortodoxe. Mişcarea legionară din România era susţinută cu precădere de către studenţi şi ţărani.
Lider plin de carismă, inteligent şi foarte agresiv, Zelea Codreanu reuşeşte să-şi facă o propagandă de succes, transformând mişcarea într-un adevărat spectacol la scenă deschisă. O dată cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu şi astfel a luat naştere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului aşa-zisului „stat naţional legionar”, partidele politice istorice refuzând să participe oficial la guvernare. În ziua următoare formării acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constituţiei şi a Parlamentului, forţându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său în vârsta de numai 18 ani, Mihai I. Ajunsă la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunităţii evreieşti şi nu numai, înfăptuind cele mai cumplite asasinate şi împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute acţiunile antisemite ale Gărzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucureşti şi masacrul de la Jilava. Nea Mitică îşi aminteşte câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În lături şerpi nu scoateţi capul / Căci apucăm săcurea-n mâini / Destul ne-aţi omorât copiii / Destul şi încă n-aţi plecat” sau „Pentru trădători şi mişei şi trădare / Azi vrem gloanţe şi vrem ştreang –răzbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu mişcarea legionară, deşi n-a făcut parte din această grupare niciodată. Când a reuşit să treacă graniţele României în 1948, să nu uităm că Dumitru Sinu a fost ajutat de către legionari.

Românii şi nevestele lor canadience

Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit. Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de excepţie, după cum îmi spune nea Mitică. Vorbeşte din când în când cu ea la telefon, este încă în viaţă. „Şi Cornel Popa a fost plecat în Franţa o perioadă” – mă surprinde la un moment dat nea Mitică – a mers să lucreze la pădure, unul dintre copiii lor s-a născut în Franţa”. În amintirea lui nea Mitică, prietenul său Cornel Popa a rămas ca un simbol al ambiţiei şi hărniciei. Îşi aminteşte cum i-a spus la plecarea în Franţa: „Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume!” Ca un făcut, după ce a revenit în Canada, următoarea destinaţie înscrisă pe traiectul vieţii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca şi în cazul lui nea Mitică! În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci. Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una…”Nu ştiu dacă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca şi spiritul se regăseau într-o combinaţie reuşită, iar dragostea şi dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc şi farmecul poeziilor sale.

 

Octavian D. Curpaş
Surprise, Arizona

 

 

Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

TrenFranta2

Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!

Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

TrenulFranta1„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren. Câţi ani ai? – au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

Paris – oraşul luminilor şi-al libertăţii!

La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală. Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor. Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

De la cloşar – la inginer!

Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest. „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”. Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea. „Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

Trei curtezani, un curier… şi-o domnişoară greu de cucerit!

Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine. Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

„Hercule- Savinien” – varianta românească!

Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”. Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile… Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie! Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm… Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!

Posted by Gabriela Petcu On March - 20 - 2014

Spre deosebire de Adrian Păunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…

 

 Paris„Parisul  e o boală!”

 

„Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre. Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură.

 

Benjamin Franklin spunea, făcând referire la Franţa: “Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!”, Franklin fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului. Franţa a  fost  întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi… Replica francezilor  venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!

 

„Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?

 

„Mai bine spălăm vase la Paris, decât să mergem în Australia!”

 

„În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase. În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau,  şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.

 

Toate drumurile duc la…Paris!

 

„Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând  în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză – mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba–Iulia.” Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin!  Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”. Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”

 

Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?

 

În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică  i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul! Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!

 

ParisulNoapteaFrânturi de viaţă la Paris, pe strada Ribera

 

Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera! Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc. Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.

 

Definiţia fericirii în exil sau prima dimineaţă la Paris

 

„În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul.  „Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp. Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…

 

Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!

 

S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo! De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace. În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat!  Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!

 

Dumitru Ştefănescu – un vis spulberat după gratii!

 

Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.

 

Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi. Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti. Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti. Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.

 

O prietenie pe viaţă – Sonia şi Alexandru Bunescu

 

Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia. „Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu – fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu – fost Ministru al Afacerilor Străine. Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu. Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu – pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa. Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.

 

 „Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!”

 

Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra.  Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru. S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.

 

„Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie!”

 

La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!” Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”. Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.

 

Festival românesc la sala Odeon din Paris

 

Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“

Suflete de copii

 

Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara. Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai. Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor – atunci şi acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!

 

Petrecere românească pe bulevardul Saint Michel

 

„După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie. Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace. Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă. Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri. „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

 

 

 

 

 

 

 

 

Prea târziu, la Paris   

Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

1995

 

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

gabriela petcuGabriela Petcu

 

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor! Constantin Brâncuşi

 

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de brancusiArte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

constantin-brancusi1Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

 

masa taceriiMasa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

 

Poarta_SarutuluiPoarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

 

coloana_lui_brancusiColoana Infinitului sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAConstantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 

Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

 

 

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

 

 

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

Cine învaţă oare din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Nicolae Balint

 

 

 

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

A devenit de notorietate faptul că anumite state susţin financiar partide din alte state pentru a câştiga alegerile. Dacă este sau nu corect, aceasta este o altă problemă. „Exportul””de democraţie nu se mai practică ca altadată, prin revoluţionari de profesie instruiţi şi prelucraţi peste hotare, aşa cum se întâmpla, spre exemplu, la începutul şi chiar jumătatea sec. al XX-lea, ci pe diverse alte căi ocolite şi aparent transparente. Spre exemplu, se susţin financiar – prin interpuşi (ONG-uri, spre exemplu) – campanile electorale ale unor persoane şi partide aflate în opoziţie pentru a câştiga alegerile. Sau… vrea un stat să-şi promoveze anumite interese în România? Ei bine, servicii specializate selectează discret anumite persoane, oameni de perspectivă, din diverse medii de interes – ce vor deveni apoi agenţi de influenţă – şi le acordă aşa zise burse de studii. Ce studiază ei acolo, e o chestiune mai mult sau mai puţin discutabilă. A se vedea cazul revoluţiilor portocalii – mai mult sau mai puţin reuşite – susţinute (şi) cu bani americani. Asta când, binenţeles, nu sunt susţinute pe faţă anumite interese, aşa cum a fost şi cazul provinciei Kosovo a cărei intenţie de separare a fost susţinută încă de la început – financiar, politic şi militar – de către SUA. De ce? E simplu… căutaţi să vedeţi ce companii străine exploatează în prezent resursele din Kosovo, ce acţionari au şi veţi înţelege de unde au venit şi banii pentru obţinerea „independenţei” fostei provincii sârbe.  

Nimic nou sub soare

Interese diverse fac ca aceste practici (pragmatice, dar imorale) sa fie curente, iar lipsa unor reglementări stricte în această privinţă, determină perpetuarea lor. Într-un articol publicat în nr. 47/2005 al revistei „Historia”, Mircea Mitran, fost diplomat în MAE, arăta cum a câştigat Mitterand alegerile din Franţa. Născut în 1923, în Osica de Jos, judeţul Olt, Mircea Mitran a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti şi a lucrat timp de câţiva ani ca cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, iar apoi ca asistent şi lector la Facultatea de filologie din Bucureşti. Din 1963, anul în care a intrat în diplomaţie şi până în 1997, a îndeplinit diferite funcţii în Ministerul Afacerilor Externe din România: secretar şi consilier al ambasadelor României din SUA, Franţa (1970-1984), ministru adjunct al afacerilor externe între 1989-1990, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Japonia între 1990-1994 şi ambasador cu însărcinări speciale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, între 1994-1997. În anul 1981 se afla la post, în Franţa, iar în acel moment se prefigura ascensiunea lui Mitterand ca posibil preşedinte al Franţei, în timp ce Giscard D’Estaigne se afla în cădere liberă.”

Foto Mitterand si Nicolae Ceausescu

Românii au fost zgârciţi la pungă

Potrivit diplomatului român, un om apropiat al lui Mitterand – probabil din stafful de campanie al acestuia – s-a prezentat la ambasada României de la Paris cu un mesaj. ”Suntem într-o mare dificultate financiară, ar fi spus trimisul lui Mitterand. Nu mai avem cu ce să plătim deplasarile lui Mitterand şi ale celorlalţi colaboratori în campania electorală. De aceea, camaradul Mitterand vă roagă să transmiteţi camaradului Ceauşescu rugămintea de a ne ajuta. Orice sumă ne-aţi putea oferi vă va fi înapoiată înzecit de îndată ce vom lua puterea. „Cererea mesagerului francez a fost transmisă pe canalele oficiale” „camaradului””de la Bucureşti, care cu puţin timp în urmă ştersese”o datorie de 60 de milioane de dolari a unui lider african. Era de aşteptat să satisfacă şi cererea lui Mitterand, mai ales că România avea interesul să menţină relaţiile foarte bune pe care le avea cu acest stat. Potrivit lui Mitran, răspunsul lui Ceauşescu a venit prin Direcţia de Informaţii Externe din M.A.I., la 26 aprilie 1981, arătându-se faptul că un curier va sosi foarte curând cu banii. La scurt timp, acesta a şi venit. Aflat la o recepţie, Mitran a fost abordat de mesagerul lui Mitterand, care i-ar fi spus: „250.000 de franci… Asta numiţi voi ajutor?””

…dar ungurii au fost mult mai inspiraţi

Dupǎ vizita la ambasada României de la Paris, mesagerul lui Mitterand s-a prezentat cu acelaşi mesaj şi la ambasada Republicii Populare Ungare. Ministrul consilier al acesteia, Goloslosz, care fusese anterior director de cabinet al preşedintelui Janos Kadar, s-a adresat telefonic preşedintelui maghiar care a dispus ca toţi banii care-i avea în acel moment ambasada la dispoziţie – 200 de milioane de franci – să-i fie daţi respectivului trimis al lui Mitterand. Acest lucru Mitran îl aflase chiar de la Goloslosz, o dovadă că în mediul diplomatic informaţiile circulă foarte repede. Gestul lui Kadar avea să fie cât se poate de inspirat, dar şi apreciat de partea franceză. Primul şef de stat străin invitat de Mitterand după ce ajuns preşedinte al Franţei, a fost Janos Kadar, iar prima vizită într-un stat străin, Mitterand a făcut-o în Ungaria. A fost şi ocazia cu care într-un interviu acordat unui ziar central din Budapesta, Mitterand a „deplâns durerea” poporului maghiar pentru teritoriile şi milioanele de cetăţeni pierduţi de Ungaria la sfârşitul războiului, în favoarea unor vecini, pe care, ce-i drept, nu i-a nominalizat, dar nu era greu de înţeles la cine făcea aluzie preşedintele francez. Chiar dacă reacţiile diplomatice la aceste afirmaţii au fost prompte – nu ca acum, când suntem jigniţi deschis lipsind deseori orice reacţie a MAE din România – afirmaţiile preşedintelui francez au demonstrat puţinilor iniţiaţi în culisele ascensiunii la putere a preşedintelui francez, că orice conştiinţă are un preţ. Chiar şi conştiinţa lui Mitterand…. dovedit ulterior – dar prea târziu pentru el – cǎ fost colaboraţionist al guvernului de la Vichy.

Laurence Lemoine: Una vida de periodista

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.

 

Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?

 

Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.

 

P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?

 

Laurence5R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

 

P: ¿Se considera afortunada?

 

R: Debo decir que en general fuí muy afortunada en mi vida, no sólo porque nací en un país hermoso y tranquilo (Francia) y una buena familia, sino porque también yo estaba en el lugar correcto en el momento adecuado, pero a menudo digo que “la suerte” es, como los tomates, se cultiva !. Yo quería ser periodista, porque para mí era una manera de vivir varias vidas a la vez! Informar sobre otros países o personas, es para mí una manera de aprender un montón! También es una especie de poder, porque lo que decimos y la forma en la cual lo hacemos, es importante y puede influir en la gente. Es por eso que también es una gran responsabilidad y una profesión seria.

 

P: En 1986 ganó un concurso para el Bicentenario de la Estatua de la Libertad en Nueva York. ¿Cómo fué?

 

R: Uno de los mejores momentos de mi vida fue en 1986 cuando representé a la juventud francesa en Nueva York para la reapertura de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Yo estaba allí porque gané un concurso, gracias a mi padre. Me ayudó mucho redactando un hermoso poema sobre la libertad y aún, hoy en día, le estoy muy agradecida. Fué increíble para mí ! Conocí a muchas personalidades en ese país y yo era una VIP ! Sólo tenía 16 años en ese momento!. La lectura del poema frente a las cámaras de televisión y fotógrafos fué fácil , afortunadamente yo no soy tímida !

 

P: ¿Cómo este evento influyó en su decisión de convertirse en una periodista?

 

Laurence9R: Un año más tarde, pasé una semana en la estación de radio RTL , con todos los periodistas y reporteros. Ví todo sobre las noticias y el periodismo durante esa semana, y más que nunca, estaba claro para mí que sería periodista, pero aún era demasiado joven para empezar !

 

P: Háblame de las habilidades y aptitudes naturales necesarias para ser un periodista

 

R: En cuanto a las habilidades, yo diría la curiosidad, en el más amplio sentido de la palabra. En mi caso, mis amigos y mi familia siempre me decían que tenía el “cáncer de la curiosidad” ! El periodista debe estar abierto y dispuesto a comprender y explicar todo. No podemos ser tímidos, debemos atrevernos a hacer preguntas que pueden avergonzar a la gente, especialmente a los políticos! Yo era conocida en ese momento por hacer entrevistas XXXXXXX! A menudo, era como una batalla de palabras entre mis entrevistados y yo.

 

P: Cuando usted estaba en el Líbano, tenía la intención de regresar a París para un Master en Periodismo?

 

R: Líbano fue mi primera experiencia como periodista. Yo era muy joven (20 años), y un poco novata. Fue durante la guerra con Siria (la “Guerra de Liberación”). El padre del actual dictador, Haffez Al Assad quería matar a los cristianos Libaneses. Para mí, el “espectáculo” fue increíble, pero he aprendido mucho sobre la gente y su capacidad para ser bueno o malo y para adaptarse a situaciones extremas. Era mejor que ir a la universidad , porque era la vida real y concreta. Tuve suerte porque conocí al General Michel Aoun, Primer Ministro en ese momento. Esa entrevista me dió una cierta notoriedad ya que lo que dijo fué un poco embarazoso para Francia y François Mitterrand (el Presidente Francés en ese momento) tuvo que reaccionar oficialmente. Periodistas de todo el mundo hablaron de esa entrevista ! Unos meses más tarde, aconsejado por mi colega y amigo cristiano Malard (Francia 3/CNN), me fui a Túnez, la sede de la OLP para entrevistar a Yasser Arafat.

 

P: ¿Cómo fue la entrevista, de dos horas, con Yasser Arafat en Túnez. ¿En qué año fue?

 

Laurence4R: “Yo estaba fascinada por ese hombre y quería entrevistarle. Pasé dos horas con él en plena noche. … Por razones de seguridad, la OLP no decía “Nos vemos en tal sitio a tal hora.” Tuve que quedarme en mi hotel y varios de sus colegas vinieron a por mí, y con los ojos vendados me llevaron a una casa. Una vez allí, por supuesto, me quitaron la venda de los ojos. Debo decir que fué muy exótico para mí ! Fue un momento muy interesante en 1990, cuando Yasser Arafat comenzó a dejar de ser un terrorista para ser un hombre de estado, teniendo contactos directos pero secretos con los Israelies. Le hice muchas preguntas, y al final, él bromeó y me preguntó si quería casarme con el! En la prensa francesa, esa entrevista tuvo mucho éxito, pero yo disfruté de mi estancia en Túnez, la reunión con Arafat, y las muchas horas que pasé con sus consejeros para hablar sobre ese conflicto tan importante.

 

P: En una de nuestras conversaciones, usted ha mencionado que trabajaba para “Radio Mont Blanc”, cerca de Ginebra durante seis años. Además, durante ese tiempo, usted trabajó para una televisión (Canal C) haciendo entrevistas políticas.

 

R: Me encontré con un periodista francés bien conocido (Jean-Pierre Elkabbach) para preguntarle cómo planear mi carrera como periodista. Él me dijo que primero, tenía que salir de París, trabajar en provincia para aprender y ser un poco más madura (tenía 21 años de edad). Explicó que eso era la mejor escuela para una joven periodista, y es verdad ! Así que me fuí a la Alta Saboya (cerca de Chamonix y Ginebra) y comencé en la Radio Mont Blanc. También tuve un programa mensual en la televisión “Canal C”, con entrevistas a políticos y personajes famosos, pero sólo para hablar de su vida privada. Después de eso me decidí a salir de Francia de nuevo. Me encanta Francia pero vivir en diferentes países me ha dado la posibilidad de ver las cosas desde diferentes ángulos y enriquecerme culturalmente.

 

P: Usted ha trabajado en Haití, en una estación de radio que necesitaba un periodista francés. ¿Ha trabajado sobre el l terreno o en el estudio?

 

R:. “Radio Vision 2000″ de Port-au-Prince estaba buscando a una periodista francesa para encargarse de la información y de la formación de sus periodistas Cuando llegué allí, me dí aún mas cuenta, si cabe, la suerte de haber nacido en un país libre donde uno tiene todo lo que quiere. Trabajé sobre el terreno y en el estudio durante un año. No fue fácil, pero aprendí mucho cada día. Haití es un país fascinante y siempre está en mi corazón. También estoy agradecida a Haití porque es donde conocí a mi marido ! Llegó a Puerto Príncipe para una semana de vacaciones a casa de un amigo diplomático. Ahora es el padre de mi hija de 11 años, Anouck, y de mi hijo Álvaro de 8. Es abogado de negocios y hemos vivido en Londres, París, Valencia (donde nació), Banjul (Gambia África del Oeste) y en Lisboa, Portugal. En Gambia, un país pequeño, muy bonito y bueno para un primer contacto con África), dí a luz a mi hijo en un hospital público. Fue mi elección, porque la atención médica fué realizada por un excelente equipo de médicos cubanos . Fue gracioso porque el nacimiento de mi hija, se llevó a cabo en el mejor hospital privado y moderno de Valencia, con la mejor tecnologia, pero preferí el de Banju,l con los médicos cubanos en ese hospital público muy pobre, pero al menos, con nombre elegante: El Royal Victoria Hospital ! En medio de la cesárea, se fue la electricidad !. Después del nacimiento de mi segundo hijo empecé a editar y publicar guías turísticas. La primera fue sobre Gambia, después , publiqué algunas en España, y la última sobre Saint-Gervais Mont Blanc, Francia.

 

P: ¿Por qué Saint-Gervais?

 

Laurence10R: Saint Gervais Mont Blanc es un sitio mag-ní-fi-co para las vacaciones, para el esquí o el senderismo. Conocía esa ciudad porque había estado varias veces cuando era periodista en Radio Mont Blanc. Hacer una guía de turismo también fue para mí una buena excusa para volver!

 

P: ¿Dónde vive usted ahora y qué van a hacer ahora?

 

R: Actualmente, vivo en España, en Valencia, una hermosa ciudad en el Mediterráneo. Trabajo con la empresa Americana Relìv (www.reliv.com). Produce y vende suplementos alimentarios naturales excelentes. Un día ví a mi mamá tomar esos batidos y me interesaron esos productos. Siempre me han interesado los temas de nutrición y salud. En Europa, muchas personas toman suplementos porque realmente mejoran la salud. También hacemos frente a una crisis de salud muy seria en Europa. Nuestra comida de hoy, no tiene suficientes vitaminas y fitonutrientes. Al privar a nuestro cuerpo de nutrientes esenciales sustituyéndolos por alimentos procesados y productos químicos, somos vulnerables a la fatiga, alergias y todo tipo de enfermedades y disfunciones. Ahora sabemos que los suplementos dietéticos pueden colmar esta brecha nutricional. Estos productos proporcionan niveles óptimos de nutrientes, y Reliv es una empresa a un alto nivel. El verano pasado, asistí a la Conferencia Internacional en St. Louis (Estados Unidos. Missouri.) y me encontré al fundador, Robert Montgomery. Gracias a estos productos, ayudé a muchos de mis amigos y miembros de mi familia a resolver sus problemas de salud. Por supuesto, también tomo estos productos, aunque siempre he gozado de una muy buena salud. Pero gracias a ellos, me siento mucho mejor. Tengo más energía, mayor concentración y duermo mejor. Tengo la suerte de trabajar en esta empresa ya que puedo ayudar a la gente y también cuidar de mis hijos.

 

P: ¿Has pensado en mudarse a los Estados Unidos?

 

R: Me encantaría vivir en los EE.UU. porque fuí allí varias veces, pero nunca fué suficiente ! y tengo una relación especial con ese país … Creo que conozco un país y su cultura, si me quedo por lo menos un año. Espero que un día tenga la oportunidad!

 

P: ¿Qué sabe usted acerca de Rumania? En sus viajes, ¿se ha encontrado con muchos rumanos?

 

R: Mi esposo trabaja ahora en Rumania en un proyecto de aerogeneradores, en las montañas. Le gusta mucho ese país. Mi única conexión con Rumanía fue la joven que me ayudaba en casa cuando vivía en Portugal y se convirtió en una amiga. Me gustaría poder ir a Rumania este año con mi esposo porque dice que vale la pena!

 

P: ¿Cuáles son tus hobbies?

 

R: Me encanta viajar ! También me encanta estar con mis amigos y familiares. En cuanto a los deportes, me gusta el squash, tenis, esquí y el alpinismo. Una vez subí hasta la cumbre delMont Blanc con esquís: fueron ocho horas para llegar a la cima y 6 horas para bajar, todo ello en un paisaje totalmente salvaje . ¡Fue fantástico!

 

P: ¿Cuáles son sus planes en un futuro próximo?

 

R: Me ocupo del desarrollo de Reliv, aquí en España, y acabo de empezar un libro sobre nutrición y salud que se publicará en Francia.

 

 

EOCTAVIAN CURPASntrevista realizada por Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence Lemoine: née pour être journaliste!

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New   York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication.

 

 

Question: Vous êtes née à Paris. Pouvez-vous m’en dire un peu plus sur votre famille?

 

Réponse: Je suis la plus jeune (avec un frère jumeau) d’une famille chrétienne de 6 enfants. J’ai reçu une éducation très stricte, mais mes parents nous ont donné le meilleur pour être heureux dans la vie: l’amour, la confiance en soi, la capacité de s’adapter, et l’indépendance.

 

Q: Qu’est ce qui vous a amenée à vous intéresser au journalisme? Qu’est ce qui a déclenché votre intérêt dans ce métier? Y a-t-il quelqu’un dans votre vie à l’époque qui vous a inspiré pour devenir journaliste?

 

Laurence6R: Quand j’étais pré-ado dans les années 80, aux infos, on ne parlait que du Moyen-Orient (Liban, en 82 avec l’invasion des Israéliens, le conflit israélo-palestinien avec des prises d’otages, les détournements d’ avion, l’Iran en 81, etc). C’est à ce moment là que j’ai commencé à lire les journaux et écouter la radio. J’étais fascinée par toutes ces questions et voulais comprendre quelque chose ( ce qui est en fait impossible!). Je voulais être journaliste pour connaître et découvrir le monde et toucher moi même la réalité, sans intermédiaire entre l’ événement et moi. Je voulais faire l’expérience de vivre ce qui se passe dans le monde. Il était clair et naturel que je devais être journaliste. Puis j’ai commencé à me préparer. Par exemple, quand j’avais 15 ou 16 ans, j’enregistrais des bulletins entiers d’information de France-Info, dans ma chambre, j’écrivais tout cela sur un papier pour ensuite le dire avec un ton professionnel. Quelques années plus tard, sur les ondes, je réveillais du monde avec mes infos et mes interviews!

 

Q: Vous considérez-vous chanceuse?

 

R: Je dois dire qu’en général, j’ai été très chanceuse dans ma vie, non seulement parce que je suis née dans un pays magnifique et paisible (France) et dans une bonne famille, mais aussi parce que parfois, j’ai été au bon endroit au bon moment : d’ ailleurs, je dis souvent que la «chance» c’est, comme les tomates ça se cultive!. Je voulais être journaliste, car, pour moi, c’était une façon de vivre plusieurs vies en même temps! Faire des reportages sur d’autres pays ou personnes, était aussi une façon d’apprendre beaucoup! C’est également, une sorte de pouvoir, car ce que nous disons et rapportons et la manière dont nous le faisons, est important et peut influencer les gens. C’est pour cela que c’est aussi une grande responsabilité et une profession très sérieuse.

 

Q: En 1986, vous avez gagné un concours pour le bicentenaire de la Statue de la Liberté à New York. Pourquoi avez-vous gagné le concours? Comment cela s’est-il passé?

 

R: Un des grands moments de ma vie a été en 1986 quand j’ai représenté la jeunesse française à New York pour la réouverture de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. J’étais là parce que j’ai gagné un concours, grâce à mon père. Il m’a aidée à rédiger un très beau poème sur la liberté et je lui en suis toujours très reconnaissante. C’était tellement incroyable pour moi! J’ai rencontré de nombreuses personnalités aux Etats-Unis, et j’ai été un VIP pendant 15 jours. Je n’avais que 16 ans à cette époque. La Lecture du poème devant les caméras de télévision et les photographes s’est fait sans problème, heureusement que je ne suis pas timide!

 

Q: Comment cet événement a-t-il influencé votre décision de devenir journaliste?

 

Laurence9R: Un an plus tard, j’ai passé une semaine à la station de radio française, RTL, avec tous les journalistes et les reporters. J’ai tout vu à propos des infos et du journalisme au cours de cette semaine, et plus que jamais, il était évident pour moi que je serais journaliste, mais j’étais encore trop jeune pour commencer!

 

Q: Parlez-moi des compétences et des aptitudes naturelles qui sont nécessaires pour être journaliste…

 

R: En ce qui concerne les compétences, je dirais la curiosité, dans le sens large du mot. Dans mon cas, mes amis et ma famille disaient toujours que j’avais le «cancer de la curiosité”! Un journaliste doit être ouvert et désireux de comprendre et d’expliquer tout. On ne peut pas être timide et il faut oser poser des questions qui peuvent embarrasser les gens, surtout les politiciens! J’étais connue à une certaine époque pour faire des interviews musclées! Souvent c’était comme un combat de mots entre mes interviewés et moi.

 

Q: Quand vous étiez au Liban, aviez-vous l’intention de retourner à Paris pour un Master en journalisme?

 

R: Le Liban a été ma première véritable expérience en tant que journaliste. J’étais très jeune alors (20 ans), et un peu novice. C’était pendant la guerre avec la Syrie (« la guerre de Libération »),le père du dictateur actuel, Haffez Al Assad, voulait en finir avec les chrétiens Libanais. Pour moi, le «spectacle» était incroyable, mais j’ai appris beaucoup de choses sur les êtres humains et leur capacité à être bon ou mauvais et à s’adapter à des situations extrêmes. C’était mieux que d’aller à l’université pour moi parce que c’était la vie réelle et concrète. J’ai eu de la chance parce que j’ai rencontré le général Michel Aoun, qui était premier ministre à ce moment. J’ai eu un entretien qui m’a donné une certaine notoriété parce que, ce qu’il a dit était un peu embarrassant pour la France, et François Mitterrand (le Président français à l’époque) a dû réagir. Les journalistes du monde entier ont parlé de cette interview! Quelques mois plus tard, conseillée par mon confrère et ami Christian Malard (France 3/CNN), je suis partie à Tunis, au siège de l’ OLP interviewer Yasser Arafat.

 

Q: Comment se sont passées ces deux heures d’entrevue avec Yasser Arafat à Tunis. En quelle année était-ce?

 

Laurence4R: J’étais fascinée par cet homme et je voulais faire une interview. J’ai passé deux heures avec lui en pleine nuit.. Pour des raisons de sécurité, l’OLP ne m’a pas dit, “Rendez-vous à telle adresse à telle heure”. J’ai dû rester dans mon hôtel et, plusieurs de ses collaborateurs sont venus me chercher, m’ont bandé les yeux et m’ont emmenée dans une maison. Une fois sur place bien sûr, j’ai pu enlever le bandeau!. Je dois dire que c était assez exotique pour moi! Ce fut un moment très intéressant, en 1990, quand Yasser Arafat a commencé à ne plus être un terroriste pour être un homme d’Etat, ayant des contacts directs mais secrets avec les Israéliens. Je lui ai posé beaucoup de questions, et à la fin, il a plaisanté et m’a demandé si je voulais l’épouser ! Dans les médias français, cet interview n’a pas été un grand succès, mais j’ai apprécié mon séjour à Tunis, la rencontre avec Arafat,et les nombreuses heures que j’ai passées avec ses conseillers à parler de ce conflit majeur.

 

Q: Dans une de nos conversations, vous avez mentionné que vous avez travaillé pour ” Radio Mont-Blanc “, près de Genève pendant six ans. Aussi, pendant ce temps, vous travailliez pour une télévision, (Canal C) faisant des interviews politiques.

 

R: J’ai rencontré un journaliste français très connu, (Jean-Pierre Elkabbach) pour lui demander comment planifier ma carrière en tant que journaliste. Il m’a dit d’aller d’abord en dehors de Paris, en province, pour apprendre et devenir un peu plus mature (je n’avais que 21 ans). Il m’a expliqué que c’était la meilleure école pour une jeune journaliste et c’est vrai ! Je suis donc allée en Haute-Savoie (près de Chamonix et Genève) et ai commencé à Radio Mont Blanc. J’avais aussi une émission mensuelle sur la chaîne de télévision «Canal C» avec des interviews de politiciens ou de gens célèbres, mais seulement sur leur vie privée. Après cela, j’ai décidé de quitter la France à nouveau. J’aime la France (pays fantastique), mais vivre dans différents pays me donne la possibilité de voir les choses sous des angles différents et de m’enrichir culturellement.

 

Q: Vous avez travaillé en Haïti à une station radio qui avait besoin d’un journaliste français. Avez-vous travaillé sur le terrain ou en studio?

 

Laurence3R: “Radio Vision” 2000 de Port-au-Prince était à la recherche d’un journaliste français pour s’ occuper de l’ information et de la formation de leurs journalistes. Quand je suis arrivé là-bas, j’ai réalisé à quel point nous étions chanceux d’être né dans un pays libre où l’ on a tout ce que l’ on veut. Je suis resté travailler sur le terrain et en studio pendant un an. Ce n’était pas facile, mais j’ai beaucoup appris chaque jour. Haiti est un pays fascinant et est toujours dans mon coeur. Je suis également reconnaissante à Haïti car c’est là que j’ai rencontré mon mari ! Il est venu à Port au Prince pendant une semaine pour des vacances chez un ami diplomate. Il est maintenant le père de ma fille de 11 ans, Anouck, et mon fils, Alvaro, 8 ans. Il est un avocat d’affaires et nous avons vécu à Londres, Paris, Valencia (Espagne) dont il est originaire, Banjul (Gambie en Afrique de l’Ouest) et à Lisbonne, au Portugal. En Gambie (un petit pays très agréable, bien pour un premier contact avec l’Afrique), j’ai donné naissance à mon fils dans un hôpital public! C’était mon choix parce que mon suivi médical était effectué par une équipe fantastique de médecins Cubains présents pour la coopération. C’était drôle parce que la naissance de mon premier enfant a eu lieu dans le meilleur hôpital privé et moderne de Valencia, avec beaucoup d’ appareils et de technologies, mais, j’ai préféré celui de Banjul avec les médecins Cubains, dans un hôpital publique très pauvre mais dont le nom au moins est élégant: The Royal Hospital Victoria! D’ailleurs, en pleine césarienne, l’ électricité est parti!. Après la naissance de mon deuxième enfant, j’ai commencé à éditer et publier des guides touristiques. Le premier était sur la Gambie, ensuite, j’en ai publié quelques-uns en Espagne, et le dernier sur Saint-Gervais Mont Blanc, en France.

 

Q: Pourquoi Saint-Gervais?

 

R: Saint Gervais Mont Blanc est un site ma-gni-fique pour les vacances, pour le ski ou la randonnée. Je connaissais cette ville parce que je suis allé plusieurs fois quand j’étais journaliste à Radio Mont-Blanc. Faire un guide touristique était aussi pour moi un bon prétexte pour y retourner!

 

Q: Où habitez-vous maintenant et que faites vous actuellement?

 

R: Actuellement, je vis en Espagne, à Valencia, très belle ville située sur la Méditerranée. Je travaille avec l’ entreprise américaine Reliv (www.reliv.com). Elle produit et vend des compléments alimentaires excellents et naturels. C’ est en voyant un jour ma maman les prendre que je me suis intéressée à ces produits. J’ai toujours été intéressée par la nutrition et la santé. En Europe, beaucoup de gens prennent des suppléments, car ils améliorent réellement leur santé. Nous sommes aussi confrontés à une très grave crise sanitaire en ici. Notre nourriture aujourd’ hui, ne possède pas assez de vitamines et de phytonutriments. En privant notre corps des nutriments essentiels et en les remplaçant par des aliments transformés et chimiques nous devenons vulnérables à la fatigue, aux allergies et à toutes sorte de maladies et dysfonctionements. Nous savons maintenant que les compléments alimentaires peuvent combler ce fossé nutritionnel. Ces produits offrent des niveaux optimaux de nutriments, et Reliv est une entreprise de haut niveau. L’été dernier, j’ai assisté à la Conférence internationale à Saint Louis (Missouri. USA), où j’ai rencontré le fondateur, Robert Montgomery. Grace à ces produits, j’ai aidé beaucoup de mes amis et membres de ma famille à régler leurs problèmes de santé. Bien sûr, je prends aussi ces compléments, même si j’ai toujours été en bonne santé. Mais grâce à eux, je me sens encore mieux. J’ai plus d’énergie, une plus grande capacité de concentration et un meilleur sommeil. J’ai de la chance de travailler pour cette entreprise parce que je peux à la fois aider les gens et m’occuper de mes enfants.

 

Q: Avez-vous déjà envisagé de déménager aux États-Unis?

 

Laurence10R: J’adorerai vivre aux Etats-Unis parce que j’ y suis allé plusieurs fois mais ce n’est jamais assez! Et parce que j’ai une relation spéciale avec l’Amérique…Je considère que je connais un pays et sa culture si je reste au moins un an. Espérons qu’un jour j’aurai cette chance!

 

Q: Que savez-vous de la Roumanie? Dans vos voyages, avez-vous rencontré des Roumains?

 

R: Mon mari travaille en Roumanie maintenant sur un projet d’éoliennes dans les montagnes. Il aime la Roumanie. Mon seul lien avec la Roumanie a été la jeune femme qui m’ aidait a la maison quand je vivais au Portugal et qui est devenu un peu une amie. Je voudrais pouvoir aller en Roumanie avec mon mari cette année car il n’arrête pas de me dire que cela vaut la peine!

 

Q: Quels sont vos hobbies?

 

R: J’adore voyager avant tout ! j’aime aussi être avec mes amis et ma famille. Coté sport, j’aime le squash, le tennis, le ski et l’alpinisme. Une fois, j’ai fais l’ascension du Mont Blanc à skis: Il m’a fallu huit heures pour atteindre le sommet et six heures pour redescendre le tout dans un cadre totalement sauvage. C’était fantastique!

 

Q: Quels sont vos projets dans un avenir proche?

 

R: Je m’occupe du développement de Reliv ici en Espagne, et je viens de commencé un livre sur la nutrition et la santé qui sera publié en France.

 

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

 

Octavian CURPAS: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

 

Laurence LEMOINE: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

 

Octavian CURPAS: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

 

Laurence LEMOINE: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion ofLaurence6 Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

 

Octavian CURPAS: Do you consider yourself fortunate?

 

Laurence LEMOINE: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

 

Octavian CURPAS: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

 

Laurence LEMOINE: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

 

Octavian CURPAS: How did that event further influence your decision to become a journalist?

 

Laurence LEMOINE: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

 

Octavian CURPAS: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

 

Laurence LEMOINE: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

 

Octavian CURPAS: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it  was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAS: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

 

Laurence LEMOINE: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time.” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

 

Octavian CURPAS: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews. 

 

Laurence LEMOINE: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

 

Octavian CURPAS: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

 

Laurence1Laurence LEMOINE: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

 

Octavian CURPAS: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

 

Octavian CURPAS: Where do you live right now and what are you currently doing?

 

Laurence LEMOINE: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

 

Laurence4Octavian CURPAS: Have you ever considered moving to the United States?

 

Laurence LEMOINE: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

 

Octavian CURPAS: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

 

Laurence LEMOINE: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the  housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Octavian CURPAS: What hobbies do you have?

 

Laurence LEMOINE: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my two children.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

 

Octavian CURPAS:  What are your plans in the near future?

 

Laurence LEMOINE: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAS 

Phoenix, Arizona, USA

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors