Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

Antidot la o anume furie

Posted by Stefan Strajer On June - 20 - 2019

Antidot la o anume furie

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu câtva timp în urmă am descoperit într-unul din sertarele mele cu manuscrise, o scrisoare, care m-a răscolit în clipa primirii ei și mi-e dragă în continuare, pentru efectul ei de leac. Ea îmi potolește și îmi curmă îndată furia pregătită să dea năvală, la veștile care-mi parvin despre mâncărimile de piele ale buiecilor conduși de (Hun)or K.

Semnatarul scrisorii era/este un prieten ungur din copilărie. În adresa expeditorului e scris așa: „Prof. Szilagyi Sanyi – Alex – publicist nestingherit și fericit – Institutul Oncologic Cluj, Secția Radiologie Chimio-terapie, Salon: 203, România Liberă, Europa – Univers.”

Era expediată în primele zile de ianuarie 1990.

Aflase de mine, (adică, ce responsabilități îmi acordaseră cetățenii din Beclean, începând cu 22 decembrie 1989) încât, la destinatar e scris astfel: „Domnului Scriitor și Președinte al Consiliului Orășenesc Beclean al Frontului Salvării Naționale, Prof. Cornel Cotuțiu, Beclean, Jud. Bistrița-Năsăud, România Liberă – Europa.”

Din interiorul epistolei, extrag câteva secvențe:

„Dragul meu Frate Cornel, Întâiul Leader Simpatic și drag sufletului meu din Beclean, acum, la debut de An Nou, al unei Ere Noi, îți transmit, (ca vechi amic și coleg de suferințe și idealuri, din inima însângerată a capitalei iubitului și bătrânului Ardeal – unde am avut incomensurabila bucurie a trăirii și apărării Victoriei noastre asupra răului și întunericului Românesc).

Fierbintea Urare de veșnice satisfacții profesionale, familiale, amicale, spirituale, multă, foarte multă putere de muncă și sănătate”. (ș.a.m.d.)

Pe cartonul scrisorii sunt prinse, cu o agrafă, un crâmpei de pânză neagră și din tricolorul românesc. (N.B. – Ce zici de asta, /Hun/or K și ciracii tăi obraznici?!)

Profesor de istorie fiind, Sanyi îmi face o trimitere la gestul lui Nicolae Bălcescu, care, participant la revoluția din 1848 de la Paris, smulge „o bucățică din catifeaua roșie a tronului absolutismului tiranic” (sunt cuvintele lui Sanyi) și i-o trimite prietenului său Alecu Russo. Prietenul meu a repetat gestul, către mine, crâmpeiul fiind luat din eșarfele întinse la Cluj, după uciderea, lângă librăria „Universității”, a câtorva revoluționari din decembrie însângerat al anului 1989, care s-au jertfit pentru – scrie prietenul meu – „Cauza Dreptății Sacre Românești”.

Szilagyi Sanyi, înainte de a-și duce sub glie ochii săi albaștri, ținea să-mi împărtășească bucuria pe care o trăia, în ciuda cumplitei suferințe, scriindu-mi, în final: „Trăiască România Liberă!”

Nici el, nici eu, nici atâția dintre noi, nu bănuiam ce ne așteaptă…

P.S. O motivație pentru acest text: Suntem în an aniversar – 30 de ani de la ce s-a întâmplat în decembrie și nu se știe nici acum ce a fost: revoluție? lovitură de stat?

Cornel-Cotutiu

Foto. Cornel Cotutiu

Summitul de la Rășinari

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2019

Summitul de la Rășinari

Autor: Mihai Posada

 

În zilele de vineri 10, sâmbătă 11 și duminică 12 ale lunii lui Florar 2019, la Rășinari, lângă Sibiu – prima gazdă românească, în zilele precedente, a unui summit politic european – au avut loc lucrările celei de-a XXV-a ediții a Colocviului Internațional „Emil Cioran”, desfășurat cu începere de la 1994, când manifestarea aceasta științifică și culturală – ce adună la un loc specialiști și public iubitor de spiritualitate românească din Țară și din afara ei – a fost inițiată la propunerea universitarului sibian Ion Dur, preluată de regretatul poet neerlandez naturalizat sibian Eugène van Itterbeek și a crescut în importanță, până astăzi, ca un brand sibian ce nu poate fi nici diminuat, nici neglijat pe viitor.

Ajuns la o ediție jubiliară, Colocviul ce poartă numele gânditorului de la Paris, originar din Rășinarii Sibiului, a creat cadrul unui veritabil summit cultural sub coasta Boacii – „muntele magic” al copilăriei invocate cu „nostalgia Paradisului” de desțăratul Cioran, unde s-a regăsit un număr impresionant de cercetători și admiratori ai operei cioraniene, sosiți de la Sibiu și din alte localități ale Țării și din străinătate. Evenimentul a avut un oaspete de onoare cu totul deosebit, în persoana Alinei Diaconu, venită tocmai „din… Patagonia” imaginată de Cioran în convorbirile cu romanciera, traducătoarea și jurnalista din Buenos Aires, celebră în Argentina și devenită recent membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), la Filiala Sibiu. Strădania acestei recuperări de literatură românească valoroasă, din exilul și diaspora sudamericană în literatura română contemporană, precum și osârdia legată de invitarea tuturor participanților, de aducerea invitatei de la aeroportul din București la Rășinari, se datoresc neobositei energii managerial-culturale a dascălului de literatură Anca Sîrghie, inițiatorul evenimentului acestei ediții jubiliare. Domnia Sa și profesorul de filosofie Ion Dur au jucat – ambii, de pe poziția de cercetători ai gândirii literare românești – și rolul de moderatori ai lucrărilor Colocviului.

btrhdr

btrhdr

Comunicările invitaților au abordat, din varii perspective, aspecte interesante din opera și viața fulminantului moralist al lumii contemporane, declarat de experții europeni drept cel mai mare stilist al limbii franceze, E. M. Cioran, fiul preotului Emilian Cioran din Rășinari, ajuns protopop la Sibiu în anul 1924. Dintre cei șaptesprezece comunicanți invitați, zece sunt universitari, doctori, doctoranzi sau studenți, unii prezenți, printr-o salutară tradiție, și la mai multe dintre edițiile precedente. Numărul mare, poate prea mare al comunicărilor, deși prezentate pe parcursul a două zile, a făcut să pară îngust timpul alocat, duminica fiind rezervată excursiei la Păltinișul de deasupra Rășinariului, comuna în care mai dăinuie și azi casele părintești, de odinioară, ale lui Octavian Goga și Emil Cioran. Niciuna din aceste potențiale monumente istorice de valoare universală nu este până în prezent înregistrată, așa cum s-ar cuveni, în zestrea firească a patrimoniului național căruia îi aparțin. Aceasta, din cauza tărăgănelii birocrației noastre executiv-nematurizate, parcă în ciuda eforturilor depuse de primarul localității sau de reprezentanții altor instituții din România.

La sesiunea de comunicări din prima zi, după alocuțiunile de deschidere rostite de organizatori, și-au prezentat lucrările: Anca Sîrghie – Emil Cioran, licean la Sibiu, Mihai Posada – Din publicistica națională a lui Emil Cioran – anul 1931, Ada Stuparu (Craiova) – Emil Cioran, întâlniri cu Marin Sorescu, Aurel Goci (București) – Filosofia lui Emil Cioran, trepte și ascensiune, Claudia Voiculescu (București) – Simțirea și speranța lui Emil Cioran, Vlad Bilevsky (București, student la Filosofie) – Emil Cioran și despărțirea de filosofie, Rodica Brad – Tema originilor în corespondența lui Cioran și Doina Constantinescu – Diagramele nostalgiei din arhitectura discursului cioranian. Poeta Paula Romanescu (București) a susținut un emoționant recital de poezie românească din perioada detenției politice a luptătorilor patrioți anticomuniști intitulat Timp de lacrimi și de sfinți, pentru imaginarea a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă atât de liberul gânditor de la Paris ar fi rămas în România, o dovadă fiind chiar condamnarea fratelui său Aurel sau a prietenului de o viață întru cugetare Constantin Noica. Cina festivă oferită tuturor de Primărie la o mândră pensiune locală a încălzit prietenii mai vechi sau mai recente, înfiripate între toți participanții, ospătați cu bucate ardelenești, pâine albă și băuturi de casă, de teasc și de cazan.

rbt

rbt

A doua zi, 11 mai, slujba religioasă de comemorare a gânditorului și a membrilor familiei sale din cimitirul Bisericii ortodoxe „Sfânta Treime”, oficiată la ora 9 dimineața de patru clerici locali, i-a adunat pe invitații Simposionului în jurul mormântului Cioranilor, situat lângă monumentul vrednicului de pomenire Mitropolit al Ardealului, Andreiu Baron de Șaguna și în apropierea locului de veci al părinților lui Octavian Goga. Reveniți în Sala de ședințe „Emil Cioran” a Primăriei Rășinari, participanții au ascultat comunicările susținute de: Ion Dur – Adolescența erotică a septuagenarului Emil Cioran, invitata de onoare Alina Diaconu – Emil Cioran și Argentina, Marin Diaconu (București) – Emil Cioran – profesor de filozofie la Brașov, Anca Sîrghie – Întâlnirea lui Emil Cioran cu Franța, Radu Petrescu (București) – Centenar. Preotul Gh. Cotenescu și protopopul Emilian Cioran, oaspeți și gazde la Congresul preoțesc de la Sibiu, martie 1919, Gigi Sorin Sasu (Cluj-Napoca) – Melancolia discursului cioranian, Daniel Ioniță (președintele Academiei Româno-Australiene, Sydney) – Între confuzie și deznădejde – relevanța lui Emil Cioran în situația geopolitică contemporană și Gheorghe Răducan (Râmnicu Vâlcea) Ediții Emil Cioran, în Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea. Actrița bucureșteană Genoveva Preda a adus un elogiu femeii, adresat interogativ-retoric partenerei de viață a lui Cioran vreme de câteva decenii, la Paris și intitulat Unde se duc iubirile, Simone Boué? A urmat spectacolul Exerciții de admirație Emil Cioran, susținut pe ulițele comunei, în sălile Școlii Gimnaziale „Octavian Goga” și încheiat în fața casei unde a locuit în copilărie Cioran cu familia, de actori ai Teatrului „Aureliu Manea” de la Turda, în colaborare cu Asociația internațională de tineret „Become” din Sibiu.

DSC_0356

Alina Diaconu a vorbit despre prietenia sa, datând din anul 1985, cu gânditorul rășinăreano-parizian, dar și despre prietenia legată cu Eugen Ionescu și cu Mircea Eliade, pe care i-a întâlnit de multe ori la Paris, începând de la vârsta de șaptesprezece ani. Apoi a prezentat comunicarea Emil Cioran și Argentina, lansând cu acest prilej și traducerea din spaniolă în românește, datorată Gabrielei Banu, prezentă la lucrări, a volumului de memorialistică Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărut ca „semnal editorial”, fără editură, din pricina inerției neroditoare a salariaților Institutului Cultural Român din București care, rămași în urma evenimentelor, a solicitărilor culturale adresate și a propriilor promisiuni, sugerau o lansare de carte… fără carte, obligând la samizdat autorul întors – după 60 de ani de la emigrare – în Patria Limbii Române, azi, când afirmăm aici 30 de ani de libertate postcomunistă! Cartea are valoarea deosebită a unei culegeri de documente inedite în spațiul românesc, din viața lui Cioran. Sumarul cuprinde dialoguri, convorbiri telefonice, dedicații pe cărți, articole din presa sud-americană, relatarea întâlnirilor dintre cei doi și despre „iubirile secrete” ale septuagenarului îndrăgostit, părerile unor personalități despre Cioran și zece scrisori păstrate de Alina Diaconu de la marele prieten din Rue de l’Odéon. Cealaltă carte, prezentată de autorul ei, este traducerea în limba engleză a studiului semnat de Ion Dur, cu titlul Cioran. A Dyonisian with the Voluptuousness of Doubt, prin care cercetarea profesorului sibian intră pe piața mondială de carte.

În ziua următoare, duminică 12 mai, oaspeții au vizitat Muzeul Etnografic al Comunei, au urcat în mod simbolic Coasta Boacii, și au fost conduși la Păltiniș, unde își doarme somnul de veci, în umbra vechiului Schit, Constantin Noica. La mormântul filosofului, au asistat la o slujbă religioasă de pomenire. S-a făcut un popas și la cabana în care a locuit în ultimii patru ani filosoful și prietenul de o viață al lui Cioran. În așezarea de păstori Șanta, parte a stațiunii montane, familia Cioran deținea o casă de vară, unde Emil a scris celebrul volum Schimbarea la față a României, apărut în anul 1936 la editura Vremea.

Organizatorii summitului cultural de la Rășinari merită toată recunoștința și lauda noastră pentru implicarea responsabilă, generozitatea și ospitalitatea dovedite și în acest an: Bogdan Bucur, primarul comunei Rășinari, finanțatoare a manifestării în cadrul Agendei Culturale 2019 prin Asociația „Rășinari – Confluențe Europene”, care a asigurat cazarea nesibienilor și masa oferită, după datină, tuturor celor prezenți la eveniment; U.S.R. – Filiala Sibiu, reprezentată de însuși președintele acesteia, condeierul Ioan Radu Văcărescu, care i-a oferit o Diplomă de excelență invitatei de onoare a Colocviului; Liga Culturală din Sibiu, condusă de Anca Sîrghie, care a agrementat chiar și în afara summitului de la Rășinari prima vizită a Alinei Diaconu în Transilvania.

 

Declarația de la Rășinari a celei de-a XXV-a sesiuni de comunicări științifice prevede deschiderea a două case memoriale, în comună: respectiv Muzeul Goga și Muzeul Cioran. Alina Diaconu a mărturisit că a oferit originalele celor zece scrisori ale sale primite de la Cioran, Bibliotecii Naționale a Franței, mulțumită să le știe în „Sala Manuscriselor” din vechiul Palat Richelieu din Paris, aceasta tocmai pentru că „aici, la Rășinari, nu avea unde să le doneze”. Toate comunicările și conferințele prezentate la această ediție jubiliară vor fi tipărite într-un volum reprezentativ. A fost luată tot acum hotărârea instituirii unui Premiu literar „Emil Cioran” la Rășinari, ce va fi acordat anual în timpul desfășurării edițiilor viitoare ale Colocviului, prin colaborarea între Filiala sibiană a U.S.R., Primăria Rășinari și Liga Culturală Sibiu.

Cum încă ne mai salutăm cu “Hristos a înviat/ Adevărat, a înviat”, facem acum și aici urarea: Să fie într-un ceas bun!

Sibiu-pe-Cibin, 15 mai 2019.

 

 

 

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Philadelphia (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Philadelphia (I)

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Istoria românilor americani relevă însemnate evenimente legate de această mare metropolă care simbolizează incontestabil naşterea democraţiei americane, aici fiind declarată independenţa Statelor Unite. Ilustrul nostru istoric Nicolae Iorga, vizitând-o cu prilejul îndelungatei călătorii în America, afirma că Philadelphia păstrează „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertăţii americane”.

Consider că prezintă interes evocarea câtorva momente de o reală importanţă din viaţa românilor americani care s-au petrecut în acest mare oraş încărcat de o copleşitoare istorie.

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului Marii Uniri, 1918, când prăbuşirea Austro-Ungariei devenise iminentă, emigranţii români din America şi-au intensificat eforturile pentru zădărnicirea oricărei tentative de salvare a imperiului şi au expediat numeroase memorii detaliat argumentate şi telegrame pe adresa Departamentului de Stat american în scopul recunoaşterii de către guvernul S.U.A. a dreptului românilor la unitate. Urmarea acestor strădanii a fost că guvernul american, prin secretarul de stat Lansing, a recunoscut public că „nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât în afară, cât şi înlăuntrul graniţelor Regatului…, simpatizează profund cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să întrebuinţeze la vremea potrivită influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină”.

Trebuie remarcat că, în acest context, românii americani desfăşurau o strânsă colaborare cu emigranţii aparţinând celorlalte naţionalităţi aflate sub opresiunea Austro-Ungariei, în cadrul „Uniunii Europei Centrale”. Manifestările, constând în susţinute întruniri publice la New York şi în alte mari oraşe americane, au culminat cu organizarea marii adunări din 23-26 octombrie de la Philadelphia, când în celebra sală „Independence Hall” au avut loc importante reuniuni vizând condiţiile viitoarei păci şi procesul de eliberare a naţiunilor din Europa centrală şi răsăriteană. Trebuie subliniat că la 26 octombrie, în aceeaşi sală şi la aceeaşi masă unde se semnase „Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite”, reprezentanţii românior din America, împreună cu cei ai celorlalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria, au semnat un document conceput în spiritul cunoscutei declaraţii americane de la 1776 şi a principiilor wilsoniene de organizare a lumii postbelice. La marea adunare de la Philadelphia au fost prezenţi reprezentanţi ai guvernului Statelor Unite şi ai presei americane, manifestaţia repurtând un mare răsunet şi bucurându-se de aprecierea Casei Albe care a trimis o scrisoare de felicitare, prefigurând, cu mai bine de o lună înainte, Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Meritul esenţial al acţiunilor întreprinse de românii americani a fost acela că a determinat o substanţială schimbare de atitudine în opinia publică şi cercurile guvernamentale americane din Statele Unite. De asemenea, aceste acţiuni au constituit un preţios sprijin pentru iniţiativele politico-diplomatice româneşti în procesul de importanţă majoră de creare a statului unificat naţional.

Perioada care a urmat Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) a fost marcată de activitatea tot mai accentuată a grupărilor revizioniste. O primă acţiune a grupurilor etnice originare din fostul Imperiu Austro-Ungar, având ca scop contracararea revizionismului, a constat în convocarea şi pregătirea unei adunări antirevizioniste româno-cehoslovaco-iugoslave în zilele de 12-13 octombrie 1935, la Philadelphia. Delegaţii la cea de-a 27-a Convenţie a „Uniunii & Ligii S.R.A.”, reunită la Warren, OH (1-7 septembrie), în calitate de cetăţeni americani, au adoptat în unanimitate o rezoluţie de protest care condamna implicaţiile nefaste ale revizionismului, document pe care l-au trimis preşedintelui Statelor Unite. Adunarea generală a mai adoptat şi o altă rezoluţie îmbinând în plină recesiune economică revendicări sociale cu revendicări antirevizioniste ale românilor emigranţi, primul înscris politic al acestora din perioada interbelică, exprimând în termeni fără echivoc poziţia antifascistă şi antirăzboinică a comunităţii româneşti.

La sfârşitul lunii septembrie, grupările revizioniste au anunţat că au obţinut 225.000 de aderenţi şi că intenţionează să strângă două milioane de semnături pe petiţia de revizuire ce urma să fie înaintată preşedintelui şi forului legislativ al Statelor Unite. Printre semnatari s-au numărat şi o serie de politicieni, guvernatori de state, senatori, deputaţi, primari, ziarişti, profesori universitari, jurişti şi alţi intelectuali.

În pregătirea acţiunii de la Philadelphia au avut loc întruniri premergătoare, mai importante fiind cele din 29 septembrie şi 6 octombrie de la Weirton, WV şi Youngstown, OH, organizate de societăţile „Plugarul” şi „Unirea Română” şi, respectiv, „Gloria Română”. Un moment însemnat al acţiunii l-a constituit în organul de presă al „Ligii antirevizioniste din America” („Uniunea & Liga S.R.A.”), la 5 octombrie, a „Apelului” de mobilizare la marea adunare antirevizionistă, în care se preciza: „Ca cetăţeni americani, trebuie să ne reamintim, ori de câte ori auzim numele de Philadelphia, că acest oraş este leagănul democraţiei, că aici s-a declarat Independenţa Statelor Unite. Apoi trebuie să ne aducem aminte că din Philadelphia s-a revărsat mai întâi minunata lumină a cărţii în jurul ei, apoi pe continentul american şi pe urmă în alte părţi ale lumii, din teascurile lui Benjamin Franklin. Şi, în sfârşit, trebuie să ne aducem aminte că în anul 1918, în Philadelphia, s-au întrunit reprezentanţii naţiunilor oprimate din Europa, că aici, în aceeaşi Sală a Independenţei unde s-a declarat libertatea Statelor Unite, s-a declarat şi ruperea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Transilvaniei din corpul Ungariei milenare şi că acest eveniment a fost vestit aici, în America, prin sunetul aceluiaşi clopot care la 1776 a vestit coloniştilor independenţa Statelor Unite. Cei care vor citi aceste rânduri să nu uite a povesti aceste lucruri copiilor mai mari sau mai mici, învăţându-i de pe acum ce înseamnă pentru românii din America şi pentru neamul românesc, în general, oraşul Philadelphia.

Romani americani in Philadelphia

 

Foto. Grup de romani in port popular in Philadelphia

Adunarea antirevizionistă a grupurilor etnice emigrate din fosta monarhie austro-ungară a avut loc în 13 octombrie la Philadelphia în „Sala slovacă” a emigranţilor cehoslovaci, iar reuniunea „Comitetelor centrale de acţiune ale mişcărilor antirevizioniste” ale celor trei grupuri s-a desfăşurat în sala societăţii româneşti „Bănăţeana şi Vasile Alecsandri”. La adunare au participat câteva mii de români, cehi, slovaci şi iugoslavi americani din statele Pennsylvania, New York, Ohio şi New Jersey. Adunarea a adoptat în unanimitate „Rezoluţia împotriva revizuirii Tratatului de la Trianon” al cărei text a fost citit şi supus spre aprobare de către Joseph A. Ferko, deputat în Congresul S.U.A. Din partea românilor au luat cuvântul Rudi Nan, preşedintele „Comitetului central de acţiune al mişcării antirevizioniste româneşti din America”, Gheorghe Danciu, director-administrator al Tipografiei şi ziarului „America”, Ion Podea, reprezentant al României şi Nicolae Balindu, preşedintele „Uniunii & Ligii S.R.A.”.

Ţinută tot la 13 octombrie şi tot la Philadelphia, adunarea grupărior revizioniste din S.U.A. s-a soldat cu un usturător eşec datorat, pe de o parte, acţiunilor susţinute şi bine coordonate iniţiate de grupurile etnice antirevizioniste român, cehoslovac şi iugoslav, iar pe de altă parte, poziţiei corecte, democratice şi antihortyste a cercurilor largi ale emigraţiei maghiare care era ostilă manevrelor guvernării de la Budapesta. În fine, mai merită menţionat că primarul oraşului Philadelphia a refuzat să participe la adunare şi că în cursul adunării s-au înregistrat divergenţe serioase între liderii intelectuali şi membrii de rând ai emigraţiei, formată în majoritate din muncitori industriali, cu concepţii politice democratice şi pacifiste.

Marea adunare din 13 octombrie 1935 de la Philadelphia a constituit, indubitabil, un eveniment deosebit de important în activitatea antirevizionistă a românilor americani şi a fost urmată de acţiuni asemănătoare la Chicago, Indiana Harbor, Deaborn şi Warren, finalizate cu adoptarea de rezoluţii trimise Preşedintelui, Guvernului şi Congresului Statelor Unite, guvernatorilor de state şi principalelor ziare americane. Activitatea antirevizionistă a avut ample ecouri şi în ţară unde presa a informat pe larg despre eforturile organizatorice şi propagandistice ale românilor din America.

Despre Philadelphia identificată cu Benjamin Franklin, the Liberty Hall, Philadelphia City Hall şi Independence Hall…într-un eseu viitor.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Vara războaielor mari (4)

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2015

Vara războaielor mari (4)

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Pacea şi reântregirea firilor româneşti diferite

Împlinirea reîntregirii naţionale a fost o dorinţă de veacuri, a celor de aceeaşi limbă şi credinţă de pe vatra noastră comună, cu centrul în mijlocul coroanei carpatine având ca margini râurile ce izvorăsc din această coroană şi se varsă în Dunăre de care, noi cei de astăzi, ne bucurăm şi beneficiem. Dar odată întregirea realizată au ieşit la iveală marile diferenţe ce s-au creat de-a lungul timpului între provinciile reunite acum, după ce sute de ani au stat sub stăpâniri străine diferite. Istoricii nu au pus accentul necesar pe aceste modificări în firile celor ce s-au unit în 1918, scriitorimea şi mai puţin iar politicienii au luat diferenţele de gândire şi comportament ale românilor drept capital de propagandă în folosul lor. Aceste diferenţe, destul de vizibile, aproape specifice de la provincie la provincie, nu au avut parte de analize şi de soluţii care să le estompeze în beneficiul reîntregiri ce ar fi dus mai repede la o uniformizare şi progres. Încă şi astăzi, unele diferenţe erup în mod negativ. Peste ardeleni s-a aşezat o amprentă ungurească vremelnică de asuprire şi cea habsburgică târzie de relaxare, de zorile iluminismului, în timp ce muntenii sute de ani au simţit oprimarea iataganele otomane, iar moldovenii de la o vreme trăiau sub disputa belicoasă de acaparare a ruşilor şi-a otomanilor. La aceste firi diferite, gândiri diferite, comportamente diferite, Regele Ferdinand şi bunii lui sfetnici, a încercat, şi în mare măsură a reuşit, să-i adune sub nişte numitori comuni de existenţă, păstrând identitatea şi tradiţiile strămoşeşti şi în acelaşi timp să se contopească progresiv şi armonios în reîntregire.

alba-iulia-1918

Încoronarea Reîntregirii de la Alba Iulia

Guvernul a hotărât şi Regele Ferdinand a acceptat ca să se celebreze unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu fostele Principate ale Domnitorului Ioan Alexandru Cuza şi Regatul Constituţional al Regelui Carol I, la Alba Iulia care să devină capitala istorică a Marii Întregiri. În acest scop, sus pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului, în care a stat Legiunea romană a 13-a „Gemina”, s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Românilor în mai puţin de doi ani, un edificiu corespunzător evenimentului. Evenimentul a fost minuţios pregătit de către guvern, condus de Ionel Brătianu, ce îşi trăia zilele lui de împlinire astrală, şi-a oficialităţilor albaiuliene.
Trenul regal a sosit dimineaţa la ora nouă la Alba Iulia întâmpinat cu urale şi lacrimi de bucurie. Regele Ferdinand, întregitorul cel loial, şi Regina Maria, sufletul rezistenţei şi unirii, au fost primiţi cu pâine şi sare, un vechi obicei românesc în toate provinciile românilor, unite acum. Regina Maria purta bijuteriile Reginei Angliei, care i le-a împrumutat cu această istorică ocazie, fiindcă ale ei erau confiscate de tovarăşul Lenin, împreună cu întregul Tezaur al României, semnalment caracteristic rusesc. A urmat un serviciu religios în Catedrala Reîntregirii, unde s-au sfinţit coroanele viitorilor regi ai unirii celei mari şi fireşti. Pe o estradă amenajată, pe aleea dintre Catedrală şi Clopotniţă, a avut loc încoronarea. Coroana Regelui Ferdinand era cea pe care a purtat-o şi Regele Carol I, făcută din oţelul unei ţevi de tun de la Plevna, din timpul Războiului de Independenţă, independenţă pe care au câştigat-o cu multe jertfe pe câmpurile de luptă şi greu în marile cancelarii ale imperiilor europene. Pe acea coroană, transmisă Regelui Ferdinand acum, aici s-a adăugat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Regele a primit coroana şi şi-a aşezat-o singur pe cap, după care i-a aşezat o coroană de aur Reginei Maria. Salve de tun au făcut cunoscut împlinirea încoronării. Bucuria şi aplauzele au fost mai mari decât cuvântările. Apoi suveranii au semnat împlinirea naţiuni într-un palat devenit al întregirii. Au urmat două dejunuri, unul de trei sute de persoane cel al oaspeţilor de peste hotare, al doilea de şapte sute de persoane pentru reprezentanţii naţiunii şi marele ospăţ popular pentru 20.000 de persoane. Merită sărbătorit cu prisosinţă acest eveniment, ce este în acelaşi timp şi primul numitor comun dat celor ce, secole de-a rândul, au fost pe nedrept despărţiţi de imperiile europene.

Constituţia României întregite din 1923

Această Constituţie promulgată de Regele Ferdinand în 23 Martie 1923, este cea mai democratică constituţie a românilor din toate timpurile ei. Este continuarea Constituţiei Regelui Carol I din 1866, la care s-au adăugat modificările necesare întregirii naţionale şi are ca model cele mai bune constituţii pentru un stat din acele vremuri. Este cel mai important numitor comun legal dat românilor din toate provinciile României Întregite, care începe cu: Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil şi continuă, la Articolul 4 cu: „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune”. Cât privesc drepturile cetăţeneşti sunt clare, la cel mai înalt spirit umanitar înscrise: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea asociaţiei şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi (Articolul 5). Sunt 27 de articole despre drepturile cetăţeneşti cuprinzând între ele întreg mănunchiul libertăţilor şi drepturilor aspirate de omenire în evoluţia ei. Mare constituţie, drept judecată şi aplicată.
Cei ce primesc toate aceste drepturi, automat au şi datorii de conştiinţă, de drept faţă de statul român şi de drept social, respect egal între cetăţeni, în constituţie numiţi cu toţii români pentru că trăiesc în România. În timpul domniei lui Ferdinand această constituţie a fost acceptată, respectată de majoritatea oneştilor, înzestraţi moral şi cinstiţi, încălcată, dispreţuită de alţii în cel mai fanariotic stil împământenit. Peste această tardife roumaine „La Belle Epoque” vremurile au început să-şi piardă strălucirea întregirii naţionale, apoi din seninătatea ei şi au apărut semnele crizei economice mondiale, ca rezultat al neînţelegerilor între marii bancheri ai lumii în exploatare financiară mondială şi împărţirea profiturilor, pentru că, crizele economice nu cad din cer, ele sunt fabricate de elita financiară a lumii şi pot duce la mari perturbări sociale şi chiar la războaie, fiind o permanentă tendinţă a marilor bancheri. Germania s-a refăcut rapid după războiul mondial datorită marelui randament constructiv şi economic de care este capabil poporul german, a scăpat de infestarea comunismului, a format o nouă structură politică, extremistă, revanşardă ce propaga nemulţumirea şi revizuirea Tratatului de pace de la Versailles, chiar şi pe calea armelor, la care imediat s-au raliat şi ungurii împotriva Tratatului de la Trianon. Nazismul lui Hitler, pe de o parte turuia propaganda nedreptăţii ce i s-a făcut, iar pe altă parte făcea nedreptate altor ţări. Să ne amintim acel 23 August 1939, când prin pactul de neagresiune dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, prin care marii uniuni comuniste i se dădea mână liberă să atenteze, când doreşte, la statul unitar şi indivizibil român, pentru a recotropi Basarabia, care până în 1812 a fost parte a Moldovei. Un an mai târziu, e drept din vina guvernanţilor români, se duc la Înalta Poartă a Berlinului să-l roage pe Hitler să arbitreze revanşismul unguresc asupra Transilvaniei şi revanşarzii nazişti au dat câştig revanşarzilor unguri şi astfel o altă parte, vestică din statul unitar şi indivizibil român este la discreţia ultimilor aşezaţi în Europa. Şi cum o criză nu vine singură niciodată, în România i s-au alăturat timpuriu alte două; una monarhică şi a doua politică.

„Cărluţă” şi „Lupeascocraţia”

Aceste două denumiri nu-mi aparţin, dar îmi plac pentru că exprimă esenţialul despre cele mai nefaste personaje istorice din România interbelică. Le-am găsit în compendiul „O istorie sinceră a poporului român” a academicianului Florin Constantiniu, istorie pe care alături de „Istoria Românilor” a lui Vlad Georgescu, o recomand ca fiind de bază în cunoaşterea adevăratei istorii româneşti, aflându-se la polul opus graforeelor ipocrite ale lui Mihail Roller şi ai demnilor lui urmaşi: Lucian Boia şi Valentin Stan.
Cărluţă, de la Carol, fiul lui Ferdinand de Hohenzollern şi al Mariei de Edinburgh a văzut lumina zilei, cu ochii lui albaştri, la Sinaia în 1893 şi aşa a fost cunoscut în oborul capitalei, unde s-a forjat celebra maximă vox populi, vox derbedei. Cărluţă a urmat o şcoală militară la Bucureşti pe urmă o academie militară la Potsdam, şi aşa bine şcolit militar la 15 ani era sublocotenent iar la 30 era general, caz obişnuit dacă erai prinţ moştenitor. Ceea ce a fost paradoxal la acest prinţ moştenitor, a fost că în timpul războiului de întregire naţională, fiind ofiţer superior şi conducătorul onorific al unităţii militare din Târgu-Neamţ, dezbracă uniforma militară românească, ia una rusească şi pleacă cu Ioana Lambrino, zisă Zizi printre amicii de petreceri, la Odessa, unde într-o biserică ortodoxă se căsătoreşte în faţa lui Dumnezeu, făcându-şi cruce şi lăsându-se tămâiaţi, era sfârşit de august 1918. După regulamentele militare ale acelor vremuri de război, aceasta se numeşte dezertare şi în caz de război se pedepsea cu moartea. Punct. Au fost voci care au cerut această aplicare de regulament, mai ales printre generalii de carieră şi de vitejie pe front, dar fiind prinţ moştenitor, guvernul şi marele stat major a decis că numai regele are dreptul să-i hotărască pedeapsa fiului lui. Ce păcat, ce spălare pe mâini, când de fapt trebuia să se respecte regulamentele şi soarta României ar fi fost alta, mult mai bună fără el. Deştept şi viteaz cum se credea i-a scris regelui o scrisoare că renunţă la calitatea de moştenitor al tronului, dar nu renunţă la Zizi, care nu era de os domnesc, deci era o căsătorie morganatică. Cu această ocazie Cărluţă a făcut o mare şi nefastă profeţie: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republică, atunci de ce să fiu împiedecat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”. Dacă, în loc de 20 ar fi zis 30 ar fi fost exact, dar şi aşa nefasta republică s-a adeverit. Îmi pare rău că nu a rămas la Odessa atunci, nu mai trebuia să aştepte 20 de ani, în următoarele 2 luni ar fi fost într-una dintre republicile socialiste şi îşi trăia viaţa cum vroia sovietul local. Merita viaţa aceea, pentru că a fost un dezertor ordinar! Întors în ţară, nu a renunţat la Zizi deşi un tribunal de Ilfov a găsit ceva chichiţe şi au desfăcut căsătoria. Regele Ferdinand hotărăşte să-l trimită la o mănăstire, dar, anecdota spune, Cărluţă a refuzat fiind o mănăstire de călugări, aşa că este trimis cu unitatea sa pe front în Munţii Apuseni împotriva unităţilor lui Bela Kun ce se porniseră să mărească republica sovietică ungară în Ardealul Românesc. Se spune că iniţial ar fi refuzat, atunci Regele Ferdinand i-a dat să aleagă între executarea ordinului sau îl va da pe mâna tribunalului militar ca fost dezertor. Se pare că blândului rege i se terminase răbdarea şi l-a cuprins mânia amărăciunii sufleteşti. Cărluţă a înţeles situaţia şi a plecat spre front, nu înainte de-a scrie două scrisori. Una către Zizi prin care: „se recunoaşte soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece”. Sărace noţiuni şi vocabular avea prinţul moştenitor, care cu această ocazie mai scrie odată că renunţă la moştenirea tronului. A doua renunţare la tron! După terminarea campaniei în Ungaria, în care Cărluţă şi-a luat, de la sine putere, misiunea de-a da iama în unguroaice, Regele Ferdinand i-a hotărât domiciliu obligatoriu la Bistriţa, de care cei din vechiul regat nici nu auziseră, darămite să ştie pe unde este. Aici, la poalele Munţilor Bârgăului şi-a Călimanilor pline de vânat negru şi cocoşi de munte, în apropierea renumitelor podgorii săseşti, i s-au creat toate condiţiile de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea ca să se despartă de Zizi. Pentru prinţul moştenitor s-a făcut un nesfârşit program de întâlniri şi petreceri, excursii şi cavalcade, partide de vânătoare de pomină într-un areal montan maiestuos şi foarte bogat în vânat, de femei nu ducea lipsă şi în mod special de la Bucureşti i-a fost adusă Maria Martini, o elevă de la Azilul „Elena Doamnă” cu care Carluţă avusese o relaţie anterioară, dar de data aceasta a lăsat-o cu ceva în pântece. Când Marie Martini a născut pe Silviu, Cărluţă l-a recunoscut imediat, iar colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat în continuare de rodul pântecului ei, căsătorind-o pe Marie cu un şef de gară, dându-le o mare dotă să-şi ţină gurile închise, ca să aibă o viaţă liniştită. A venit şi vremea doamnei Zizi să nască, alt rod al lui Cărluţă, numit Mircea Grigore, frumos nume şi din nou Casa Regală prin oamenii ei, au aranjat-o confortabil pe mama Zizi şi Mircea Grigorie la Paris cu o rentă viajeră. Cărluţă a avut un moment de reculegere şi i-a scris lui Nando, aşa i se spunea în anturajul regal, regelui, că el de acum înainte „se va devota serviciului ţării şi Majestăţi Sale”. Cine să-l creadă, doar babele l-au scuipat sa nu-i fie de deochi. Ştia de acum tot oborul capitalei că al lor Cărluţă era priapic şi fără femei era ca peştele pe uscat, deci s-au gândit cu toţii cum să-l ajute. Ca în basme; tocmai în acele vremuri, principesa Elena a Greciei era în căutare de soţ prin Elveţia, unde ca din întâmplare, aranjată, s-a întâlnit cu Cărluţă. Cum s-au văzut au şi fost cuprinşi de dragostea nerăbdării, s-au căsătorit în 10 martie 1921 şi în 25 octombrie 1921 s-a născut alt rod Cărluţă, Mihai, de data asta principe cu pedigriu. Cum trec, câteodată de repede nouă luni doar în şapte luni, cazuri care de obicei se numesc imaturitate! Numai că imaturul Mihai avea la naştere peste patru kilograme, ceea ce din punct de vedere morfofiziologic însemnau nouă luni. Treaba lor şi vorba oborului capitalei: gura lumii slobodă/ să mănânce lobodă! Dar, oborul capitalei întâi vedea şi pe urmă vorbea, şi tot privind-o ei pe mama lui Mihăiţă, în special femeile cele pline de nuri, au conchis că grecoaica asta e rea ca muma pădurii, rece ca un sloi de gheaţă şi sigur la pat nu e nimic de capul şi curul ei! Se repetă o altă variantă de obor perenă: vox populi, vox hormoni. Nişte psihologi de astăzi, cu masterate englezeşti, privind fotografiile Reginei Elena i-au făcut un profil psihic şi nu numai atât, zic, răii de ei, că ar fi fost frigiditatea întruchipată, exact ce nu se potrivea cu priapismul lui Cărluţă care, era în permanentă căutare de partenere. Bucureştiul, ca toate capitalele lumii, nu ducea lipsă de nimfomane, ce era o uşurare a priapicului Cărluţă. Şi aşa din nimfă în nimfă până într-o fatală zi, a înlănţuirii iremediabile, a întâlnit-o pe Magda Elena, fiica unor evrei convertiţi la creştinism, el la ortodoxism şi soţia lui la catolicism, conform principiului de bază cel mai bine se păstrează iudaismul camuflându-te în creştinism. Treburi personale să se descurce cu creatorii lor de prin cărţile vechi. De educat s-a educat, din plin, într-un aşezământ catolic, Diaconesele, bine cunoscut în Bucureşti. Educată gata, s-a apucat să-şi trăiască viaţa conform celor învăţate. Era căsătorită cu Tempeanu, căpitan de Vânători de Munte, când s-a luat cu Cărluţă, căsătorit şi el, dar cu educaţie militară, nu catolică. Ce s-a spus şi scris despre această nimfă ortodoxo-catolică se umple un raft mare de bibliotecă. Mă opresc la Pamfil Şeicaru, faţă de care eu am consideraţii deosebite şi repet aceasta de fiecare dată când îi pronunţ numele, în romanul său Vulpea Roşcată, scrie „… aducea o vastă experienţă cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov …” Nu e timp de mai multe, cert este, că odată ce l-a prins în lesa pelvisului pe Cărluţă îl dresa cum vroia ea, istoric dovedit cu prisosinţă între 1930-1940. Să nu ni se mai tot vorbească de inteligenţa şi cultura lui Carol al 2-lea, când faptele vieţii sale nu au nici cea mai mică câtime de inteligenţă şi voinţă, de comportament regal, de dăruire temeinică pentru România, fiindcă de fiecare dată când găsea femeia vieţii sale – Ella Filitti, Ioana Lambrino, Maria Martini, Elena Wolf-Lupeasca – întorcea spatele datoriei faţă de Ţară. Relaţia lui cu Lupeasca a dus la a treia renunţare la tron, de data aceasta în favoarea fiului său Mihai, la separarea de soţia lui, la o nouă dezertare pentru o altă femeie, plecând, împreună cu Duduia lui şi-a târgului la Paris în 1925, declanşând în urma lor o criză monarhică şi guvernamentală. Pentru Regele Ferdinand, probabil aceasta a fost ultima picătură a suportabilităţi a tuturor necazurilor şi relelor ce s-au însumat din toamna anului 1914, când s-a urcat pe tronul unchiului său. Probabil, toate aceste însumări negative l-au slăbit atât de mult, încât, această ultimă picătură să-i fi declanşat procesul neoplazic, ce-i va grăbi sfârşitul.
Oare, după ce canoane se face dreptatea cerească?
După canoanele nedreptăţilor lumeşti!

carol__duduia1

Foto. Fuga lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu in 1925 (sursa pozei: www.historia.ro)

Marea criză politică, sfârşitul monarhiei constituţionale

„Principele Carol este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana” a hotărât Regele Ferdinand şi Adunarea Naţională Constituantă l-a dezmoştenit iar în locul rămas vacant l-au proclamat pe Mihai principe moştenitor al tronului şi a constituit Regenţa pentru el. Era ianuarie 1926 şi noul moştenitor al tronului, Mihăiţă, baby king cum l-a numit Regina Maria, avea doar patru ani iar Cărluţă, mai imatur decât fiu-său la naştere, avea 32 de ani, a primit un paşaport diplomatic cu numele de Carol Caraiman şi harta Europei. Unele, din oborul capitalei, au plâns altele i-au cântat „Drum bun şi nu uita sa-ţi iei săpun/ Că frânghia o ai de-a cum/ Drum bun!” De frânghie îl ducea Duduia la Paris, precum Zizi la Odessa.
Regenţa a fost slabă, formată dintr-un unchi, preot şi un profesor, imatură la fel ca baby king, iar politicienii români au găsit un bun motiv de discordie, de interminabile contradicţii sterile, pierzând din vedere marile probleme ale Ţării, erau rupţi de realităţile ei, de evoluţia europeană şi mai ales de pizma şi duşmănia vecinilor. În această atmosferă de gâlceavă politică, în 1927, s-a stins Regele Ferdinand, Întregitorul şi Loialul Naţiunii Noastre. Au bătut clopotele a despărţire, atunci nimeni nu a bănuit că, odată cu el a murit şi adevărata monarhie a românilor, din ea mai rămânând doar Regina Maria, al cărei merit la înfăptuirea întregirii neamului nostru este incontestabil, restul nu contează. Nu a trecut mult şi a căzut şi unul din pilonii importanţi ai întregirii, apropiatul sfătuitor cinstit al regelui, prim-ministrul I.C. Brătianu. După aceste momente de doliu naţional, politicienii celor două mari partide, s-au încrâncenat în lupta pentru puterea politică, având ca măr al discordiei, unul putred, pe Cărluţă. Ţărăniştii sentimentali, în frunte cu Iuliu Maniu, vroiau să-l aducă de rege, pe Carol Caraiman, pe când liberalii se opuneau aprig, cu argumentele cunoscute, împotriva acestui dezertor şi mereu renunţător la tronul regatului, care pentru el conta mai puţin decât ultima femeie cu care se culca.
În această atmosferă viciată, dăunătoare viitorului ţării se naşte o nouă mişcare naţională a tineretului român sub conducerea bucovineanului Corneliu Zelea Codreanu. Despre el, de-a lungul anilor şi al vremurilor politice s-au scris sute de mii de pagini, în articole, eseuri, istorii, care adunate şi studiate se împart în trei categorii: de omagiere, de adevăr, de denigrare. Cele de denigrare depăşesc, cu vârf şi îndesat, pe cele de sincere omagiale, cele reale, analizate corect în cadrul vremurilor istorice, deci cele adevărate au fost puternic blocate, prin manipulare de cei ce au comandat asasinarea Căpitanului, de Cărluţă şi Lupeascocraţie. A urmat apoi dictatura comunistă de import, care a obstruat şi distrus tot ce ne caracteriza identitatea şi idealurile de naţiune independentă. Sub Ceauşescu au fost restrânse la maximum circulaţia acelor evenimente, numai propaganda de partid era singura în măsură să spună că tot răul din România se datora Mişcării Legionare. Ochlocraţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander, imediat şi-au demonstrat nerespectul faţă de drepturile de liberă circulaţie a ideilor, a adevărului istoric, dându-i afară din ţară pe primii legionari ce au aterizat la Bucureşti, etichetându-i extremişti antisemiţi, dar în acelaşi timp au dat liber, cât s-a vrut, denigrărilor la adresa legionarilor. Foarte bine, aţi procedat tovarăşi paleocomunişti şi-ai voştri fii, altfel, dacă s-ar fi creat o opoziţie asemănătoare cu cea a tineretului legionar, nu ar fi apucat ochlocraţia voastră atâtea mandate la conducerea României. Ştim, celor ce le e frică de adevărul istoric sunt infami ordinari, făcuţi să continue fărădelegile istoriei.
Mergem mai departe cu istoria noastră. Principesa Elena a Greciei ce adresează Curţii de Apel cu o petiţie prin care cere desfacerea căsătoriei deoarece soţul a părăsit-o şi trăieşte în străinătate. Curtea de Apel pronunţă divorţul în baza părăsirii domiciliului conjugal, ce este o insultă gravă la adresa soţiei. Document. În acest moment PNŢ-ul promite răsturnarea PNL-ului fiindcă acesta a determinat-o pe Elena Greciei să divorţeze. Şi în timp ce partidele naţionale se confruntă furios pe malul bucureştean al Dâmboviţei, Carol şi Elena de Grumberg plimbându-se pe malul parizian al Senei au o revelaţie; să se întoarcă în România el ca rege şi ea cu farmecele ei să tragă sforile pentru îmbogăţirea lor. Chibzuiesc mare plan şi Cărluţă pleacă la atac, să cucerească tronul pe care stătea fiu-său, cu avionul până la Băneasa iar Elena de Grumberg, în urma lui, este strecurată în ţară cu un paşaport fals. Restul a fost apă de ploaie, păcat de Iuliu Maniu care i-a sprijinit reîntoarcerea punându-i trei condiţii de bun simţ: să intre, la început în regenţa fiului său, deci practic era rege, să se împace cu Elena de Grecia şi să o uite pe Elena de Grumberg. Nimic mai uşor de promis de pe Sena, nimic mai uşor de-a nu te ţine de promisiune pe Dâmboviţa, când te cheamă Cărluţă. Săracul Iuliu Maniu, cât a luptat el şi Vaida Voievod pentru Unirea Ardealului cu Regatul Român, ca acum să ajungă ei doi la ceartă politică pentru acest individ erotic fără caracter. Târziu. Cărluţă a fost proclamat rege, Carol al Doilea, în data de 8 iunie 1930, Mihăiţă detronat de tătic, dar compensator i-au dat un titlu, ca o nuca în perete, Mare Voievod de Alba Iulia! Această situaţie Nicolae Titulescu a fixat-o incisiv în istoria noastră: „România este ţara în care tronul se moşteneşte din tată în fiu şi din fiu în tată”. Încă nu comentaţi, fiindcă suntem la început, Elena de Grecia a primit un picior în fund până-n străinătate, în timp ce Elena de Grumberg a pus piciorul într-o somptuoasă vilă pe Aleea Vulpache de unde a început a ţese intrigi politice, influenţe nefaste, nenorociri după nenorociri celor ce nu erau de partea lor. Şi-a creat un anturaj ales cu Max Auschnitt, Aristide Blank, Oskar Kaufman şi alţii. Ernest Urdăreanu, şofer de curse automobilistice, devine şoferul personal al Duduiei, şi nu numai după vocea oborului, iar la insistenţele Duduii este săltat în cea de Mareşal al Palatului Regal, ajuns în această poziţie, repeta în diferite ocazii: „Regele ascultă de Duduia, Duduia ascultă de mine, deci io conduc România”. Aşa era, Urdăreanu era etichetat Murdăreanu pentru că iniţia şi manevra corupţia şi delapidările Lupeascocraţiei. Urlă târgu’, stimabile! Şi Regina Maria îi antipatiza pe cei doi ce îl duceau de nas pe fiul ei cum vroiau, motivatele sale riposte au avut ca rezultat interzicerea, de către Carol, să mai desfăşoare acţiuni politice, nici discuţii politice, ceea ce a determinat-o să se auto exileze la Castelul Bran, primit cadou din partea saşilor braşoveni după Unire, sau la marginea mării, la Balcic unde s-a ocupat de grădină şi, descumpănită sufleteşte de modul cum o trata copilul ei, s-a refugiat în Religia Baha’i. Cât priveşte pe Barbu Ştirbei, prietenul intim al reginei, i-a fost interzis accesul în preajma palatului. Ce impertinent să se atingă de mama lui care pentru naţiunea română era piatra de boltă a Unirii celei Mari. Să amintim că şi pe unicul lui frate, principele Nicolae, care l-a sprijinit să urce pe tron, l-a eliminat din membrii familiei regale fiindcă se căsătorise cu cine a vrut.
Imoralul, ajuns rege, dădea lecţii de morală. Semne premonitorii de urcarea puterii la cap, cu manifestări de satrap trecut la metoda divide et impera! (Va urma ep.5)

CorneliuFloreaEC

Foto. Corneliu Florea

Elogiul nebuniei

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Elogiul nebuniei

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI, Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol!). De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, performant datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.” Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică „celui mai scump dintre amici”, adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere. 

Erasmus

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceeaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Hlbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi firea, în spatele căruia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu Grăieşte Prostia: „Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni. Apoi e sinceră spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută… şi fără Prostie căsnicia e nefericită. Punct. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să dăinuiască. Punct. Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceea îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus – Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continuu, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive, pe: Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un Epilog: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins ca o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceea grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

(August 2015, Casa cu Flori, Bistriţa)

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On June - 11 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

 Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

simona T.poza buna postare

 

Foto.  Simona Tănăsescu

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

2

 

Foto. Simona Tanasescu cu Ilie Nastase

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

IMG_0947

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Ana Moroşanu Magdin

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors