Portrete2013Octavian D. Curpaş

 

În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.

Ligia Seman şi lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.

O istorie de viaţă

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era  chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”

LigiaSeman4În căutarea sensului propriei existenţe

Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”

Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire

Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă.  “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”

Moravurile unei societăţi

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

 „O stea veşnică pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”

În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Soluții pentru crizele și conflictele din familie

Posted by Gabriela Petcu On March - 7 - 2013

 BARBOSU-C-CVDSSDVDF-cop-WBOctavian Curpaș

 

S-au scris multe cărţi despre viaţa de familie şi ne-am putea întreba dacă ar mai fi ceva de spus sau de adăugat în această privinţă. Multe cărţi care tratează acest subiect merg pe o abordare foarte specializată, ce restricţionează numărul potenţialului auditoriu. Nu acesta este cazul cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie. Soţ, soţie, părinţi, copii. Întrebări şi discuţii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Îmbinând în mod armonios o abordare dinamică cu un conţinut plin de valoare, autorul reuşeşte să ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalină, a gândurilor pe care ni le împărtăşeşte.

 

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvântul lui Dumnezeu

 

Cristian Barbosu este păstorul bisericii „Punctul Central” din Arad. S-a născut la Arad, dar a copilărit la Curtici. Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea să studieze într-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat această chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat să urmeze trei şcoli teologice în acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.

 

Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa. Împreună au doua fete, Tara şi Fiona care vorbesc fluent trei limbi. Cristian e pasionat de cărţi şi de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor  „Cele sapte pacate cardinale”, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci” şi „Habacuc”.

 

„Nicio căsnicie nu se zideşte uşor”

 

În mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” este o carte ce are la bază un studiu intens pe tema vieţii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistentă a acestei cărţi. Dar dincolo de studiu, cartea exprimă o experienţă de valoare acumulată în propria viaţă de familie a autorului. Acest al doilea aspect oferă o valoare deosebită sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o manieră directă, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexă a vieţii de familie.

 

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care ţii la căsnicia ta sau la copiii tăi, dar care cauţi împlinire într-un mod realist şi sincer, recunoscând dificultăţile şi problemele existente, fiind însă conştient că Dumnezeu are un plan şi soluţii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte uşoară, fiindcă nicio căsnicie nu se zideşte uşor şi nicio cale parentală nu are un şablon anume, dar în rândurile ei vei găsi principii biblice, practice şi simple, aplicabile universal, indiferent de anii tăi de căsnicie sau de experienţa ta de părinte.”

 

„Legământul face diferenţa”

 

Structura cărţii conturează două arii mari ale vieţii de familie: relaţia dintre soţ şi soţie, respectiv relaţia dintre părinţi şi copii. În ce priveşte relaţia dintre soţi, autorul ne expune într-o manieră didactică şi uşor de înţeles, principiile bibice cu privire la actul căsătoriei, scopul ei şi nevoile ce se cer împlinite. Nu este ocolită nici problema spinoasă a conflictelor din familie şi a modului în care ele trebuie să fie soluţionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realistă a complexităţiii problemelor cu care se confruntă orice familie, însă prezentându-se metode şi căi practice de rezolvare, pornindu-se de la învăţăturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

 

„Căsătoria este un legământ încheiat între soţ şi soţie înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă mult şi este baza de la care pornim în orice discuţie sau studiu pe tema căsătoriei creştine, fiindcă legământul face diferenţa. Când Scriptura vorbeşte despre legământ, ea face referinţă la ceva unic, un concept de o importanţă şi o valoare sacră înaintea lui Dumnezeu. De aceea, căsătoria a fost văzută de biserica creştină de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legământ încheiat nu numai o dată în viaţă, ci şi pe viaţă.”

 

„Idealul lui Dumnezeu”

 

Într-o lume supusă relativismului în privinţa valorilor şi schimbărilor de abordare privind căsătoria, cu greu am putea să credem că sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotrivă raţiunea şi experienţa demonstrează că nimic nu s-a schimbat în perioada modernă. Cartea „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” se constituie ca o chemare de întoarcere la ceea ce este autentic şi adevărat, adică la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp şi circumstanţe. Ideea familiei nu i-a aparţinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes în această direcţie, trebuie să urmăm sfaturile Creatorului.

 

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. De aceea, eu nu voi încuraja niciodată divorţul, ci voi căuta, atât cât ţine de mine, să îi ajut pe soţi să-şi reabiliteze căsnicia, pentru că regula Scripturii este împăcarea, pocăinţa, menţinerea unităţii, şi nu despărţirea.”

 

„Combustibilul necesar căsătoriei”

 

Un aspect inedit pe care-l subliniază autorul este cel legat de „combustibilul necesar căsătoriei”. „Există oare vreun combustibil necesar relaţiilor, fie ele conjugale, parentale, prieteneşti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special în relaţiile noastre? Avem. Care este acela? Răspunsul este dragostea. «Dacă dragoste nu e, nimic nu e!» Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viaţă. Dragostea ne ţine vii amintirile, ea face parte din fiinţa noastră. Ea este pusă acolo de Creatorul nostru şi de aceea, dragostea este combustibilul relaţiilor.”

 

Conflictele în familie şi soluţionarea lor

 

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se referă la explorarea cauzelor conflictelor din viaţa de familie. „Dumnezeu caută pacea, înţelegerea, atât în societate cât şi în familie. Oare de ce? Fiindcă El ştie, aşa cum ştim şi noi, că în general, conflictele sunt inevitabile, că pacea vine de la sine, că trebuie să ne luptăm pentru ea.”

 

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reacţie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturându-se de fiecare dată metode specifice de abordare şi contracarare a problemelor apărute.

 

Comunicarea dintre soţi este extrem de importantă. Aveţi grijă, cei care urmează să vă căsătoriţi, să discutaţi deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci şi despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul că el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia după ce s-au căsătorit, şi durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar când nici nu te aştepţi, în locuri şi în legătură cu lucruri la care nici nu te gândeai că ar putea să creeze astfel de complicaţii.”

 

Ce trebuie să schimbi

 

Am putea afirma că această carte este mai mult decât un manual ce tratează relaţiile de familie. Mai precis, la finalul fiecărui capitol, autorul ne oferă ocazia de a exersa „teoria” prezentată. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al întrebărilor suntem provocaţi să aplicăm ceea ce am studiat, să exersăm principiile biblice ce privesc viaţa de familie. Acest gen de structurare şi alcătuire a unei cărţi măreşte valoarea învăţăturilor prezentate şi ne provocacă să experimentăm şi să ne îmbunătăţim propria viaţă de familie. De fapt, această carte se constituie ca o provocare adresată fiecăruia, având ca principal obiectiv împlinirea planului lui Dumnezeu în viaţa noastră.

 

„Dacă citeşti această carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tău, în mod sigur îţi vei irosi timpul. Această carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citeşti aici, ţie şi nu altuia i se adresează. De aceea, nu arăta cu degetul spre altcineva, ci caută să vezi ce trebuie să schimbi ca Dumnezeu să poată lucra şi în familia ta.”

 

Părinţi şi copii

 

Dar viaţa de familie nu se rezumă la relaţiile dintre soţi, ci se referă şi la relaţiile ce se stabilesc între părinţi şi copii. „Un studiu pe tema relaţiilor de familie este incomplet fără o abordare a relaţiilor dintre părinţi şi copii. Acesta este şi modelul biblic, pe care-l găsim în multe dintre cărţile Noului Testament.”

 

Prin urmare, este esenţial să înţelegem modul în care armonia dintre soţ şi soţie se transferă asupra relaţiilor dintre ei şi copii. „Un ingredient vital al creşterii sănătoase a copiilor noştri este liniştea din familie. Am întâlnit zeci de persoane adulte care încă mai suferă şi astăzi din cauza tulburării care a existat în casă în perioada când erau copii.”

 

Despre disciplină şi disciplinare

 

Educarea copiilor presupune exercitarea cu înţelepciune a autorităţii de părinte. Nu este simplu şi nici nu se poate da o reţetă generală, însă Biblia  ne ajută şi în această privinţă, oferindu-ne învăţături de valoare şi soluţii de urmat. „Regulile, limitele şi consecinţele încălcării acelor reguli sau limite aduc siguranţa în viaţa unui copil. Familiile care sunt disciplinate, în care viaţa este ordonată, îi oferă acea speranţă copilului, acel mediu ce este propice atât dezvoltării emoţionale cât şi celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu în care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina şi disciplinarea oferă acele graniţe între care copilul îşi găseşte siguranţa.”

 

„Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, o carte sintetică

 

Această scurtă trecere în revistă a cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” conturează fără a epuiza în vreun fel, bogăţia şi valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat şi le-a prezentat într-o manieră sintetică, uşor de înţeles şi aplicabilă fiecăruia. Acest lucru nu este întâmplător, pentru că nu în ultimul rând, a păstori oameni înseamnă a-i călăuzi la principiile dreptăţii şi adevărului, aşa cum au fost ele prevăzute de către Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” i se adresează oricărui cititor, indiferent de vârstă.

 

„Dragul meu, ajunşi la finalul acesti cărţi, nu te întreb ce te-a impresionat, dar sper însă, că ceva s-a schimbat sau măcar s-a mişcat în tine, nu datorită autorului acestei cărţi, ci datorită cuvintelor Autorului Cărţii Sfinte, cuvinte care au fost presărate îndeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

 

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

6 martie 2013

 

Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.”(Marina Constantinoiu)

 

Secretul profesiei de jurnalist:

Totul stă în puterea unui virus – virusul presei!”

 

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presa scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

 

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite”. Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

 

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum şi-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

 

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!”

 

***

 

Octavian D. CURPAŞ:Explicaţi-ne care este motorul acestei pasiuni, acestei nelinişti pe care o aveţi în frumosul scop ales pentru viaţă şi dacă nu este prea mult pentru o femeie care trebuie să se achite şi de alte obligaţii?

 

Marina CONSTANTINOIU: Sincer, n-a fost alegerea mea. Viaţa a vrut să fie aşa. Am fost pasionată de mică de tot ceea ce însemna presă, ascultam posturi de radio „imperialiste” deloc pe placul regimului comunist, cum ar fi Radio Europa Liberă, Vocea Americii şi Deutsche Welle, dar şi Radio France Internationale sau BBC. În aceeaşi măsură urmăream şi Telejurnalul ceauşist, dintr-un masochism extrem, probabil. Eram fascinată de modurile în care putea fi măsluită realitatea.

 

Octavian D. CURPAŞ:Am rămas impresionat de munca intensă pe care o faceţi la ziarul dumneavoastră. Poate ne spuneţi din ce punct aţi plecat? Poate şi câteva cuvinte despre drumul parcurs, despre experienţa pe care o aveţi în cei 20 de ani de profesat jurnalismul?

 

Marina CONSTANTINOIU: Din ce punct am pornit la Jurnalul Naţional? Am venit aici acum 10 ani, la 15 iunie 2002, ca şef al departamentului de politică externă a ziarului. Veneam de la agenţia de presă Mediafax, unde lucrasem patru ani şi jumătate la politică externă. Eu am lucrat efectiv în presă încă din primul an de facultate, din primul semestru de şcoală. Am avut ocazia să colaborez la postul naţional de radio şi nu am ratat-o. A fost o şcoală extraordinară şi cred că aşa a şi rămas, de aceea o recomand oricărui tânăr jurnalist. Nu cred că regret nimic din toţi aceşti ani. În ciuda faptului că recunosc din ce în ce mai puţin profesia în ceea ce se numeşte azi „presă” în România, eu nu îmi regret alegerea. Am ales cu inima.

 

Octavian D. CURPAŞ: Cred că sunteţi o fire optimistă, aveţi cu prisosinţă în suflet bucuria de a trăi şi de a învinge dificultăţile, de a nu abandona niciodată lupta cu animozităţile vieţii, fiindcă bănuiesc că aţi întâlnit şi greutăţi. Cum le-aţi trecut? Care este secretul forţei dvs.?

 

Marina CONSTANTINOIU: Hm, la prima vedere. De fapt, nu prea sunt o optimistă. Dar poate uneori e bine să fii ca mine. Să pui răul înainte, pentru a nu avea dezamăgiri şocante. Greutăţi? Evident că am întâlnit. Am trăit, deci am întâlnit. Au fost momente de cumpănă uneori, au fost oameni care m-au dezamăgit, au fost subiecte care m-au răscolit. Puterea de a merge mai departe a venit natural, nu există o reţetă specială pentru asta, nu există niciun tonic secret care să poată fi administrat. De fapt, totul stă în puterea unui virus. Pe care îl ai sau nu. Virusul presei.

 

Octavian D. CURPAŞ:Credeţi în libertatea de a exprima ceea ce gândeşti sau simţi în adâncul fiinţei tale, fără să îţi fie teamă?

 

Marina CONSTANTINOIU: Aţi aştepta, poate, un răspuns-standard şi simplu, „da”. Nu-l voi da. Pentru că nu cred că trăim vremurile potrivite pentru aşa ceva. Nicăieri. Cred, mai degrabă, că trebuie să învăţăm a fi mai diplomaţi decât oricând.

 

Octavian D. CURPAŞ:Vă rugăm să ne daţi câteva date biografice, mai amănunţite şi mai relevante, din existenţa şi evoluţia dvs. ca jurnalist, ca om de cultură.

 

Marina CONSTANTINOIU: Om de cultură este foarte mult spus. Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic. Parcursul meu ca jurnalist a fost lin. Aventura a început în copilărie, s-a concretizat în studiu, la facultate, apoi în munca propriu-zisă, mai întâi ca reporter, care nu se sfia să oprească oameni pe stradă pentru a le pune întrebări, ulterior ca redactor la departamentul de politică externă, apoi ca şef. Şefia în presă poate părea atractivă celor din afara sistemului, dar unuia atins de virusul meseriei cu siguranţă îi ştirbeşte din plăcere. Presupune multă rutină, te lipeşte de scaun şi îţi fură tocmai contactul cu lumea pe care se presupune că ar trebui s-o cunoşti cel mai bine.

 

Octavian D. CURPAŞ:România, ţara în care trăiţi şi vă desfăşuraţi activitatea, cum vi se pare astăzi faţă de „altădată”, de vremurile copilăriei dvs., de exemplu? Sunteţi aproape de toate durerile românilor? Pentru ei vreţi să fiţi mesager în activitatea de jurnalist extern?

 

Marina CONSTANTINOIU: „Aproape de toate durerile românilor” e, din nou, mult spus. Parte dintre ele le trăiesc, că doar sunt aici. Jurnalul Naţional este ziarul care a reuşit să resusciteze reportajul în presa scrisă din România şi îl ţine în viaţă, tocmai pentru ca jurnalistul să fie acolo unde îi este locul: lângă oameni.

 

Octavian D. CURPAŞ:Lucrul cel mai greu în viaţă este să-ţi găseşti locul. Locul în societate care să te mulţumească. Coincide acest loc cu interiorul sufletului dvs., cu naşterea pasiunii pentru jurnalism?

 

Marina CONSTANTINOIU: Da şi nu. Eu mi-am găsit locul, dar între timp societatea nu mai este ceea ce visam. De multe ori apare în mine regretul că nu am schimbat locul.

 

Octavian D. CURPAŞ:Vorbiţi într-un interviu de necesitatea unei culturi vaste a jurnalistului şi aceasta în multele direcţii. Reuşesc oare jurnaliştii să acopere toate domeniile cunoaşterii? Câte vieţi ne-ar trebui pentru a fi ceea ce visăm noi, toţi jurnaliştii? Cum s-ar putea realiza acest lucru într-o viaţă? Credeţi în acele posibile punţi dintre oamenii de ştiinţă, artă, filosofie etc. şi noi jurnaliştii, cu dorinţa de a veni unii spre alţii?

 

Marina CONSTANTINOIU: Evident că jurnaliştii nu pot acoperi toate domeniile cunoaşterii. Cine ar putea asta? Nimeni nu are o asemenea pretenţie, dar în jurnalism lipsurile în materie de cultură generală sunt vizibile. Se taxează pe loc, într-o secundă. Pentru jurnalişti publicul nu găseşte scuze. Nici măcar nu încearcă.

 

Octavian D. CURPAŞ:Şi în final, ce reprezintă activitatea de jurnalist pentru dvs.?

 

Marina CONSTANTINOIU: Şapte zile din şapte, 14-16 ore din zi? Uneori 24 din 24, căci şi nopţile sunt jurnalistice, în sensul că problemele nu te părăsesc, iar subiectele în desfăşurare peste zi se continuă în minte, noaptea. Mai înseamnă şi izolare într-o lume în care altora nu le place să trăiască, în care e multă adrenalină, dar care este extrem de egoistă, care acaparează.

 

Octavian D. CURPAŞ:Am înţeles că vorbiţi fluent franceza şi engleza, ştiţi puţină germană şi un pic de ebraică. Franceza este însă limba pe care ştiu că o stăpâniţi foarte bine.

 

Marina CONSTANTINOIU: A fost prima dragoste. Am avut un profesor extraordinar, puţin neobişnuit, care nu mi-a adus manuale, care nu mi-a cerut să învăţ teorie, care a făcut conversaţie cu mine, care nu ştiam o boabă de franceză. L-am urât aproape un an, căci nu îl înţelegeam când îmi vorbea, dar pe urmă l-am iubit. Francezei îi datorez şi mare parte din parcursul meu profesional. Mi-a deschis multe uşi, mi-a adus în viaţă mulţi oameni interesanţi.

 

Octavian D. CURPAŞ:Aţi vizitat foarte multe ţări în Europa, în jur de 20 la număr, aţi vizitat şi Israelul şi aţi afirmat că vă atrage această ţară. Puteţi să ne vorbiţi despre toate aceste ţări, în rezumat desigur, despre politica lor şi care sunt aprecierile făcute de către dvs. după vizitarea lor şi contactul cu anumite personalităţi? Puteţi face o comparaţie, asupra politicii acestor ţări?

 

Marina CONSTANTINOIU: Oooo… e un întreg interviu concentrat în această întrebare. Da, mă pasionează Israelul. Şi Orientul Mijlociu, în general. Israelul este fascinant prin tot ceea ce reprezintă, prin fiecare piatră pe care scrie Istorie cu majuscule, pentru orice religie, pentru că este o ţară minusculă care – profesional vorbind – dă de lucru presei din întreaga lume zilnic. Am văzut multe ţări europene, pentru fiecare am câte o părere, pentru fiecare am câte un album foto imaginar, de fiecare îmi amintesc cu mai multă sau mai puţină plăcere, în funcţie de ceea ce mi-a oferit. în Israel însă aş reveni oricând.

 

Octavian D. CURPAŞ:Aţi putea să ne vorbiţi despre ţările mici din Uniunea Europeană care se află la vârful deciziilor importante pentru Uniune şi cum explicaţi acest fapt?

 

Marina CONSTANTINOIU: Vi se pare? Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e.

 

Octavian D. CURPAŞ:Puteţi face o comparaţie între PIB –ul Belgiei, de exemplu, şi cel al României?

 

Marina CONSTANTINOIU: Îmi daţi voie să nu fac o astfel de comparaţie? România este o ţară cu probleme specifice, cam greu de comparat cu un stat occidental, cu democraţii cu vechime, ba chiar destul de greu de comparat cu „suratele” ei foste comuniste.

 

Octavian D. CURPAŞ:Cum vedeţi viitorul Belgiei, cele două entităţi existente vor putea convieţui în viitor? Care ar putea fi viitorul capitalei Bruxelles?

 

Marina CONSTANTINOIU: Uniunea Europeană ar trebui să fie casa noastră, a tuturor. Şi discuţiile despre autonomii şi secesiuni să devină glume. Nesărate.

 

Octavian D. CURPAŞ:Dacă înveţi politica românească, lucrurile întotdeauna se complică, nu le mai dai de capăt şi adesea te trezeşti că tot ce ai învăţat nu mai e valabil, de azi pe mâine. Totuşi, există ţări cu politică mai stabilă. Care sunt ele şi în ce constă stabilitatea lor?

 

Marina CONSTANTINOIU: Stabilitatea asta este destul de relativă. Dar acolo unde există, de exemplu în Germania sau Elveţia, ea există doar pentru că legea este mai presus de toate. Fără respect pentru lege nu există nici democraţie, nici stabilitate, nici progres.

 

Octavian D. CURPAŞ:Cum consideraţi că va evolua situaţia din Afganistan în perioada următoare şi ce impact posibil va avea asupra participării României ca membru al Alianţei Nord Atlantice? Cât de oportună este continuarea implicării României în acest teatru de război?

 

Marina CONSTANTINOIU: Prea târziu discutăm despre cât de oportună e sau nu e participarea României la aceste operaţiuni. Situaţia din această ţară este departe de a se clarifica.

 

Octavian D. CURPAŞ:Dată fiind actuala criză financiară din zona euro, cât de utilă va fi aderarea la moneda unică de către România? Poate România să corespundă standardelor necesare rămânerii în zona euro, date fiind cheltuielile supradimensionate din sectoarele finanţate din bugetul de stat în raport cu performanţele economice modeste ale economiei? În plus, în ce stadiu credeţi că se va afla criza din zona euro la data când România şi-a propus să adere la moneda unică europeană?

 

Marina CONSTANTINOIU: Nu cred că suntem pregătiţi pentru o asemenea aventură prea curând. Şi nu cred că Europa mai este pregătită să rişte noi aderări, date fiind experienţele recente cu state din zona euro.

 

Octavian D. CURPAŞ:Cum se vede astăzi America de peste ocean, după dobândirea libertăţii, atât de mult dorită de noi, românii?

 

Marina CONSTANTINOIU: Bunicii şi străbunicii noştri i-au aşteptat pe americani să vină. I-au aşteptat atât de mult, că au şi murit aşteptând. Acum au venit americanii. Mulţi spun că au venit prea târziu, alţii spun că au venit degeaba. Şi câţiva spun că sunt aliaţii noştri strategici. E clar că este mai bine cu ei, decât fără ei. Dar pentru un tango de calitate e nevoie de doi. Care să-şi dorească să rămână în echipă şi să facă treabă bună. Timpul ne va arăta dacă suntem pregătiţi pentru asta.

 

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona, SUA

1 septembrie 2012

 

 

 

Anotimpurile rătăcite ale Georgetei RESTEMAN – Octavian CURPAȘ

Posted by Gabriela Petcu On August - 28 - 2012

Cartea Georgetei Resteman, „Rătăcite anotimpuri”, apărută recent (august, 2012), la editura „Armonii culturale” din Adjud are filele strânse într-o copertă sugestivă şi o prefaţată într-un scrisă în mod deosebit de Mihai Batog-Bujeniţă, care-i atribuie poetei rangul de „prinţesă în regatul poeziei”! Este un volum de versuri nou apărut, după „descătuşările” şi „fărâmele de azimă” ce ni le dăruise la începutul acestui an (volumul „Descătuşări – Fărâme de azimă”, ianuarie 2012).

 

 Autoarea scrie în dulcele stil clasic, versuri cu rimă şi ritm, cu acea simplitate care trece dincolo de frumuseţe, oprindu-se la limita dintre vizibil şi invizibil, în ideea de a netezi uşor strălucirea. Metafora e simplă ca o strângere sinceră de mână sau ca un cald sărut prietenesc. Versul său de iubire luminează sufletul. Poeta se remarcă deci, ca o neobosită căutătoare de comori spirituale.

 

 Volumul scris cu pasiune şi dăruire, se edifică pe patru paliere: „Printre cuvinte înmugurite”, „Prin arşiţa, cu dor de bine”, „Ruginiu în toamna mută” şi „Fiori de gheaţă”, paliere aferente trăirilor ei interioare în fiecare anotimp. Iubirea este tema fundamentală a cărţii, iubire exprimată în diverse forme ale poeziei, ca de exemplu iubirea anotimpului, în poezia „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt”: „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt/ Curg slove lin şi înfloresc pe ram/ Seve ţâşnind din bulgări de pământ/ Cu pumni de ghiocei aruncă-n geam//.” Sau în poezia „Renaşte iar pădurea”: „Renaşte iar pădurea când primăvara lină/ Mătasea îşi revarsă în falduri verzi, pe ram,/ Ne-nvăluie sublimul în marea de lumină/ Din biciul care arde şi raze plâng în geam.//”

 

 Poeta îşi imaginează un paradis terestru propriu, în care adună cele mai de preţ simţiri – dorul de ţară, dorul celor mai dragi fiinţe şi al celor mai de preţ lucruri pe care le-a dobândit în decursul existenţei. Dorul de mamă este frumos zugrăvit în poezia „Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă”: „Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă…/ Când numără tăcută, în gând curat, dorinţe/ În ea se dă o luptă: «nu-i timp de suferinţe!»/ Căci pregăteşte pască şi miel şi drob pe masă…”

 

Poeta face tot ce-i stă în putinţă spre a asimila integral iubirea, ajungând să o conceapă ca pe unica sa raţiune de a fi. Exemplific cu poezia „Iubeşte-mă!”: „Iubeşte-mă! Şi-apoi dispari în neguri/ Sărută-mi fraga buzelor flămânde/ Simte-mă-n gesturi tandre, tremurânde,/ În care se ascund atâtea doruri.// Iubeşte-mă, şi lasă-mi sânii plini/ De tine-nmiresmaţi şi de iubire,/ Să te mângâie este-a lor menire/ De dincolo de lume, din străini!// Iubeşte-mă! Şi de-i uita vreodată/ De existenţa gândului şi-a mea/ Sau dorul meu de te va tulbura/ Tu, să nu-mi uiţi cuvântul, niciodată!”

 

Şi volumul se încheie cu poezia „Mi-e dor de o ţară…”, rostită ca un strigăt: „Mi-e dor de o ţară, ce mamă îmi este,/ Mai mult decât ieri, mai puţin decât mâine,/ Mi-e dor de pământ legendar, de poveste,/ De macii din holde, de-o coajă de pâine// Coaptă pe vatră, în spuza fierbinte/ Pe-o frunză de varză sfârâind pe tăciuni./ Mi-e dor de bătrânii-nţelepţi, dinainte,/ De ţăranii oneşti, de românii mai buni,// Mi-e dor de-un meleag mângâiat de visare,/ De Iancu Avram şi de Ştefan, Mihai,/ De munţii Carpaţi, Bărăgan şi de mare…/ De toate mi-e dor, de-adevăr şi dreptate,// De fraţi prigoniţi peste tot de destin,/ De-oleacă de bine, de frunţi luminate,/ Mi-e dor de Coşbuc şi mi-e dor de Emin.// Azi, plânsul mă doare, toţi ducem povară/ Când muţi, împietriţi, asistăm la declin/ Doamne, mi-e dor de o altfel de ţară/ Şi în dar îi aduc azi un ram de măslin!”

 

————————————–

 

Georgeta Minodora Resteman este născută pe 24 august 1960 „în sublime miresme de fân cosit şi-n murmur de codrii plini de legendă” cum îi place să spună, în sătucul plin de lumină de la poalele Carpaţilor de Apus, Săcuieu, judeţul Cluj. Inginer chimist de profesie, a îmbrăţişat taina scrisului, refugiu al lacrimii sale ascunse, nu cu mult timp înainte de a pleca acolo unde se află acum, la Limassol, Cipru.

 

 

 

Octavian D. CURPAŞ

 

Phoenix, Arizona, SUA

 

august 2012

 

 

 

 

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

Posted by Gabriela Petcu On October - 31 - 2011

O carte a aventurii, cutezanţei şi-a dorului de-acasă:

        EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi

                            Statele Unite

 

                Editura „Anthem”, Arizona, SUA

                           octombrie 2011

 

     Surprinzându-ne plăcut, Octavian Curpaş ne oferă, în miez de toamnă, o carte scrisă într-o manieră diferită de cea cu care suntem obişnuiţi, o îmbinare reuşită între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc şi analiza profund-psihologică a unei palete largi de profile umane şi istoriile lor de viaţă. După cum reiese chiar din subtitlul ales cu grijă de către autor Un alt fel de „paşoptişti”români – în totalitate reali -, aparţinând primului val de refugiaţi politic din România postbelică, chiar ei sunt eroii lucrării de faţă şi, mai mult decât atât, unii trăiesc încă în Statele Unite.

     La prima vedere se prea poate să avem iluzia greşită a unei înşiruiri de relatări rebele aparţinând unui personaj inedit, acest nea Mitică plin de surprize, prototipul cutezătorului neinhibat de explorarea necunoscutului şi al autodidactului, avid de cunoaştere, încrezător în forţa sa fizică dar mai ales în tăria psihică de a depăşi obstacolele care îi barează vizibil drumul spre împlinire. În realitate însă, Octavian Curpaş, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regulă de azi, reuşeşte într-un mod original să realizeze o radiografie a emigraţiei româneşti la mijlocul secolului XX, supunând atenţiei cititorului o categorie interesantă de emigranţi, tributari cutezanţei şi spiritului de aventură, răbdării şi aşteptării, dorinţei şi neputinţei, euforiei şi negrei disperări în momentele de grea cumpănă, în aceeaşi măsură. Ei sunt cei care au avut curajul şi tăria psihică de a descinde din tărâmul ierbii verzi de-acasă pe meridianele lumii, căutându-şi frenetic calea şi luptând cu braţele, inima şi mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagorice. Eroii cărţii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitică, exemple reale de curaj şi abnegaţie în străduinţa lor de a accede într-un alt fel de spaţiu, în care principiul meritocratic nu ţine cont nici de origini, nici de clasă socială.

     Nea Miticăvinovatul principal al dezvăluirilor întâmplărilor structurate de către Octavian Curpaş în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul căreia se rotesc poveştile adevărate ale unor români îndrăzneţi, inteligenţi, neînfricaţi, care, odată ajunşi în lumea nouă se zbat să-şi realizeze visele cu truda minţii şi a braţelor, şi chiar reuşesc. Pe scheletul unor însemnări făcute de nea Mitică pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie şi relatările sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viaţa, autorul, priceput în extragerea informaţiei de la interlocutor (să nu uităm, Octavian Curpaş deţine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistice) şi neîntrecut documentarist, ţese într-un mod original, frânturi din viaţa apropiaţilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originală adusă istoriei emigraţiei româneşti.

     Întâlnirea dintre autor şi viitorul său subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coadă şi adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerată leit-motivul vieţii exilatului care speră în steaua norocoasă. De aici începe şirul relatărilor ce stau la baza scrierii acestei cărţi. Oare norocul ce radiază prin toţi porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitică, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia să pătrundem astfel în tainele vieţii emigranţilor, poate, nu de puţine ori invidiaţi de către unii dintre noi? În opinia mea, este un câştig pentru toţi cei care vor citi pe nerăsuflate o carte scrisă cu trudă, responsabilitate şi dăruire, incubând o muncă asiduă de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelică) şi în aceeaşi măsură din sursa vie, directă – autorul folosindu-se abil de informaţii prelevate direct de la unii dintre eroii încă în viaţă (Tiberiu Cunia, Luciana Stănilă, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

     Nea Mitică derulează pe ecranul sufletului foiletonul vieţii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a părăsit România. Aceşti adevăraţi artizani ai riscului şi amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului) sunt luptători ai revoluţiei pentru mai bine, într-o lume nouă, fie că aceasta este Franţa, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul şi ineditul respiră prin filele cărţii scrise cursiv, graţie talentului şi stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrăzneala de a scrie despre personaje reale, interesante şi foarte diverse. Interlocutorul său, nea Mitică, îi facilitează pătrunderea subtilă în istoriile de viaţă ale unui complex de profile umane, pe care le şlefuieşte în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevărate modele, ziditoare de cetăţi de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

     Mai mult sau mai puţin cunoscuţi, erudiţi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitică sunt caractere oţelite de viaţa în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasă: oameni cu două patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Ţâra – un bistriţean cu studii la Sorbona, Costică Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isăcescu – simbolul aventurierului pribeag printre cloşari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic şi-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Brătianu sunt doar câţiva dintre cei despre care putem citi în paginile cărţii. Nu intenţionez pe toţi să vi-i dezvălui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astăzi trăieşte la Syracuse, New York şi pregăteşte pentru tipar cel mai complet Dicţionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Ştefănescu al cărui nume-l poartă un domeniu împădurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminentă a doctorului Traian Stoicoiu – românul al cărui bisturiu a adus vindecarea multor canadieni din Calgary şi unul dintre cunoscuţii lui Constantin Brâncuşi şi-al adevărului despre operele sale.

     După ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia mărturiseşte: Deşi mulţi dintre noi au plecat pentru libertate şi o viaţă mai bună, am fost şi mulţi care am plecat cu gândul de a reveni în ţară. Generaţia noastră nu a putut face altceva decât să ţină vie, în străinătate, în conştiinţa lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatură comunistă. Poate că, după ce voi termina dicţionarul, aş putea scrie o intro-recenzie, comentarii asupra personajelor şi a evenimentelor pomenite de Mitică. Nu că este important să dau şi o altă imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare plăcere (mie, dacă nu cititorilor!), să trăiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mult decât atât, să scriu o lucrare în care să se vadă interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiaţilor de atunci, a dorinţelor şi simţămintelor ce-i animau atunci, dorul de ţară, de familie şi visele ce le aveau, ce-i obsedau…

     Condeiul scriitorului nu lasă să treacă neobservate nici valorile naţionale rămase acasă, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stănilă, unul dintre deschizătorii de drumuri ai pepinierei de medici şi specialişti în ştiinţe medicale – Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj Napoca. Luciana Stănilă este o fiică a Sebeşului de Sus, din Mărginimea Sibiului, vecină şi prietenă a lui Dumitru Sinu, despre care vorbind şi astăzi, o numeşte Lucica. De fapt, toate povestirile adevărate ale lui nea Mitică sunt reflectarea evidentă a spiritului românesc rămas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în căutarea desăvârşirii.

     Nea Mitică! Însuşi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizează cititorul că are de-a face cu un personaj îndrăgit, care inspiră simplitate şi apropiere, ingeniozitate şi spontaneitate. El este exponentul descurcăreţului, iar numele, chiar i se potriveşte de minune! Nu trebuie să-nvăţ nici o meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de ţară, apropiaţii îi strecurau subtil ideea că i-ar prinde bine să stăpânească o meserie. Dar lui nu i-a păsat de spusa nimănui – meserie n-a învăţat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit şi a reuşit să-şi facă un rost, să aibă o familie minunată, să deţină propriul hotel, să deschidă sufletul şi punga atunci când este cazul şi, mai ales, nu a uitat niciodată că este român!

     Copil orfan de mamă de la trei ani, crescut în spiritul sănătos al omului simplu de către tatăl şi bunicii săi – oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu din Mărginimea Sibiului -, ajunge ca la vârsta maturităţii să ia o decizie capitală pentru viitorul său, apucând drumul străinătăţii: Iugoslavia, Italia, Franţa, Canada, Statele Unite! Iată drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Muncă şi risc, dezamăgire şi împlinire sub umbrarul norocului, toate-şi dau mâna, şi împreună îi aduc satisfacţia finală! Prieten cu toţi cei de la care a avut de învăţat – chiar dac-au fost români, evrei, ţigani sau alte naţii -, Mitică Sinu s-a descurcat şi despre toţi vorbeşte frumos.

     N-a avut posibilitatea să urmeze şcoli înalte, deşi, Doamne, cât i-a plăcut cartea! Dar a ştiut şi a vrut mereu să înveţe, să cunoască şi să se înconjoare de prieteni erudiţi, se trezea de 30 de ori pe noapte şi citea şapte ore  pe zi, după cum mărturiseşte însăşi Nicole, canadianca de origine franceză ce-i este soaţă de-o jumătate de secol şi pe care o cataloghează ca fiind cea mai româncă dintre canadience, pentru că a dorit şi a reuşit să stăpânească, în numai şase luni, limba română. «Acasă» a lui nea Mitică este o oază de linişte rătăcită în forfota oraşului, o casă spaţioasă, fără pretenţii exuberante, dar cu mult gust şi foarte primitoare, caldă, din pereţii căreia parcă răzbate mirosul cernelii şi aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plină de cărţi valoroase, aparţinând literaturii române şi universale; citeşte beletristică, istorie, filosofie, despre vieţile scriitorilor şi marilor învăţaţi ai lumii. Dar nu-şi uita obârşia şi neamul.

     Descins în lumea nouă din Sebeşul de Sus, din Mărginime, nea Mitică rămâne cu amintirea satului în suflet. Îşi aduce aminte, până în cele mai mici amănunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri şi tradiţii de care-i este dor. Consătean cu Goga şi Cioran, aşa se consideră Mitică, pentru că şi cei doi coloşi ai culturii româneşti au aceleaşi rădăcini, puternic înfipte-n ţinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversaţiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitică recită cu patos versurile poeziei Casa noastră, devenite chiar formă de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranţă, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânărului său vecin, Octavian Curpaş, atunci când îşi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga: Şi parc-aud pocnet de bici / Şi glas stăruitor de slugă / Răsare mama-n colţul şurii,/ Aşază-ncet merindea-n glugă…/ Înduioşată, mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură: / «Zi Tatăl nostru seara, dragă, / Şi să te porţi la-nvăţătură»

     Făcând referire la rostul vieţii, nea Mitică are un veritabil model de gândire filosofică, în însuşi Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Şi aceasta se remarcă din dialogul avut cu autorul: Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare! Şi, printre altele, pentru faptul că a spus: «Poţi zidi o lume-ntreagă / Să dărâmi orice ai spune / Peste toate o lopată / De ţărână se depune», şi-apoi continuă, atenţionându-mă subtil: Niciodată să nu uiţi lopata lui Eminescu! Nea Mitică mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vieţii: La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii ăştia, ce părere au despre moarte şi dacă s-au gândit vreodată la realitatea morţii. Rămân surprins când constat că majoritatea dintre ei nici nu se gândesc că într-o zi vor muri; poţi să faci orice în viaţa aceasta pentru că până la urmă tot la lopata lui Eminescu ajungi! Adevărat şi foarte bine punctat!

     Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei cărţi-document, însă  doresc să vă las să-i dezlegaţi misterele prin plăcerea lecturii… Octavian Curpaş a adunat mereu în jurul său, benevol, truditori pe tărâmul cuvântului cărora le-a promovat necondiţionat scrierile şi le-a încurajat latura creativă, susţinând propagarea permanentă a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Deşi ne-a obişnuit cu intervenţiile sale jurnalistice prin prestaţia-i neobosită în  ziarele şi revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – şi a făcut-o bine -, iată că această carte îi întregeşte imaginea cu aceea de cărturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaşte tainele unei lumi în care el însuşi vieţuieşte: o lume a necunoscutului în care dacă pătrunzi eşti nevoit să te adaptezi, să-ţi modelezi viaţa şi să-i îmbrăţişezi principiile, dar fără să poţi vreodată să-ţi uiţi rădăcinile.

 

 

Georgeta-Minodora Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011

 

 

    Antologia scriitorilor romani contamporani din intreaga lume

    Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2011

    ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME

    Autor: Al Florin ŢENE

    Iniţiativa  scriitoarei Ligya Diaconescu şi a revistei „Starpress 2011”, din Canada, în colaborare cu Andrada Victoria Diaconescu, de a publica  „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, a izvorât din dorinţa de a face cunoscute cercurilor iubitoare de cultură, şi nu numai, din întreaga lume, scriitori români trăitori pe meridianele lumii. Lucrarea apărută în format A4, cuprinde 52 de poeţi şi prozatori, în 225 de pagini, cu creaţii scrise în limba română, dar traduse şi în limba engleză de către autoarea antologiei şi de Mariana Gheorghe, din Vancuver (Canada). Parafrazând pe Eugen Lovinescu pot spune că cei cuprinşi în această amplă lucrare nu sunt numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti.

    Această antologie a apărut şi ca urmare a „Concursului Internaţional de Poezie” pentru românii din întreaga lume „Starpress”, iniţiat de Ligya Diaconescu din România şi George Filip din Montreal, aşa cum ne informează poetul în „Cuvânt înainte”.

     

    Tot ca o prefaţare a acestei ample lucrări, scriitoarea Cezarina Adamescu (redactor la Agero, Stuttgart, Germania) subliniază că această antologie este o „călătorie prin patria neasemuită a cuvintelor”, în timp ce Adalbert Gyuris (Germania) spune că lucrările publicate sunt „gânduri alese”, iar cunoscutul scriitor Octavian Curpaş din Phoenix (Arizona) detaliază rolul amplei lucrări, spunând că ea este „o şansă la universalitate pentru autorii români ai timpului nostru”, pentru ca Lucreţia Berzintu (Israel) să conchidă că Ligya Diaconescu „a creat acest buchet de flori de pretutindeni…”.

    Fiecarui autor cuprins în antologie i se rezervă patru pagini în care sunt publicate datele biobibliografice, fotografia şi creaţiile, în limba română şi în engleză. Urmare faptului că   poetul clujean Al. Florin Ţene, preşedintele Legii Scriitorilor Români, a câştigat „Marele Premiu la Concursul Internaţional Starpress”, antologia se deschide cu fişa bio-biobliografică a  acestuia şi cu patru poeme în limba română şi engleză. O altă personalitate reprezentativă a literaturii noastre din diasporă este poetul George Roca, membru al Ligii Scriitorilor, stabilit în Australia, care prin poeziile cuprinse în această antologie, pot spune că este un martir al talentului.

    Lumina din poeziile Victoriţei Duţu  stabileşte o analogie între două structure lirice, între spiritual postmodern şi cel globmodern. Cunoscutul poet din Statele Unite  ale Americii, Virgil Ciucă, ştie să împletească armonios inteligenţa artistică cu ceremonia lirică. O poetă a vibraţiilor luminii sudului este Elisabeta Iosif, în poeziile căreia anotimpurile sunt simboluri ale iubirii şi ale renaşterii spirituale. Lică Pavel dospeşte verbul în versuri scurte, concentrate, ele fiind oglinda unde „omul care mă priveşte îmi seamănă leit”. Versurile semnate de Carmen Tania Grigore sunt expresii ale eului frisonat de dragoste.

    Poemele semnate de Marin Ifrim sunt adevărate acumulări de detalii în care se răsfrâng clipele aşteptării. Adalbert Gyuris din Germania îşi exteriorizează sentimentele prin plasticitatea şi coloratura cuvintelor, în timp ce poeta băimăreancă Mariana Angela Glodici îşi aprinde „Făclia de dor” pentru a lumina „cu speranţa cea mai curată” destinul. Un poet laborios este Damian Theodor din New York, în versurile căruia descoperim metafore ce inched o premoniţie adâncă. Mariana Zavati Gardner din Anglia este o poetă a amintirilor unde pactul autobiografic şi autoreferenţialitatea poemului sunt introduse într-un scenariu nostalgic. Micropoemele lui Adrian Botez sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat fotografiat ce surprinde clipa de lumină. O metamorfoză a anotimpurilor nuanţează poezia lui Victor Burde, în timp ce Mariana Doina Leonte îşi ascultă tăcerea poemelor sale.

    Un poet profund este Menuţ Maximinian dotat cu capacitatea de a da carnaţie obsesiilor şi a sentimentelor. Visul evaziv al Mihaelei Cristescu din Sydney-Australia, transcende dincolo de realitate prin plasticitatea imaginilor, pe când acest fenomen îl găsim şi la Cristina Gabriele Nemeş dar încorsetat în frumoase poeme scrise în stil clasic. Implicarea eului în „conflictul” dintre anotimp şi persoanele iubite din versurile semnate de Elena Olariu dă o notă de sinceritate. Gustul pentru rememorarea histrionică îl descoperim la Alex Popa din Anglia. Acelaşi lucru străbate şi poeziile Ionelei Flood tot din oraşul de pe malul Tamisei.

    În versuri scrise în stil clasic, profesoara Gigi Stanciu, decantează gânduri cu o voluptate irepresibilă, iar poeziile semnate de  Cristiana Maria Purdescu, Gheorghe Mizgan, Sorin Micuţiu, Silvia Petre-Grigore, Ioana Geier din Germania, Marian Dragomir, Olga Alexandra Diaconu, Ionela Van Rees Zota tot din Germania, Eliza Floria, Ana Maria Gîbu, Maya Maria Muşat, Monalisa Livia Gheorghiu alternează subtil spectacolul ingenuu şi tonul romantic.

    Ligya Diaconescu, o poetă, maestră prin excelenţă a creaţiei lirice, este sedusă de himera clasicităţii. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia acesteia către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri în armonie cu trăirile egoului. Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism. Poemele freamătă de sensibilitatea unei poete admirabilă. Aceaşi seducţie pentru versul clasic o descoperim la Lavinia Huţişoru Dumitru.

    Această amplă antologie se încheie cu proze semnate de Elena Buică şi Ovidiu Creangă, ambii din Toronto, Canada, Radu Botiş, Cezarina Adamescu, Adrian Botez, Liliana Moldovan, Daniela Gîfu, Dora Alina Romanescu, Radu Vasile Chialda, Victoria Fătu Nalaţiu, Menuţ Maximinian şi Camelia Iuliana Radu, texte ce evidenţiază starea actuală şi diversă a prozei româneşti unde urmele biografiei, rememorarea, punerea în oglindă a depoziţiilor, introspecţia, radiografia unor destine angrenate în circuitul social al vieţii, cu toate complicaţiile pe care le presupune, sunt doar o parte din evantaiul multicolor al ideilor ce se desprind din aceste proze.

    Această antologie, realizată cu profesionalism de Ligya Diaconescu, se constituie într-un barometru care indică punctele din frontiera hărţii noastre sufleteşti, cum scria Eugen Lovinescu. Lucrările cuprinse în această antologie reprezintă perenitatea talentului românului indiferent pe ce meridian al planetei se află.

     

    ZiuaRomaniei008Duminică, 29 noiembrie 2009, în Phoenix, Arizona, a avut loc în premieră un spectacol intitulat “Ziua României la Phoenix”. La acestă sărbătoare au participat peste 200 de conaţionali. Evenimentul a fost organizat de  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi de Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu şi a avut loc într-o sală de recepţie a hotelului “La Quinta” situat la intersecţia străzii Greenway Rd cu Expresul I-17.  

     În jurul orei 13:45 (1:45 pm) pe un fundal sonor cu celebra Baladă a lui Ciprian Porumbescu, invitaţii au sosit rând pe rând, ocupându-şi locurile în sală.

    În deschidere, dl Corneliu Nicolăescu, fost ofiţer în armata română, a ţinut o alocuţiune în care a prezentat contextul istoric al Marii Uniri de la 1918, urmat de un moment solemn în care toţi cei prezenţi au intonat imnul României “Deşteaptă-te române”. Apoi, Grupul muzical “Roua” a cântat “Clopotul reântregirii”. Programul a continuat cu un fragment din romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, interpretat cu măiestrie de Mihaela Reed.    ZiuaRomaniei007

    La acest spectacol dedicat zilei naţionale a României, au participat mai mulţi lideri ai bisericilor româneşti din metrolopa Phoenix printre care: părintele Vasile Părău preot paroh la biserica “Sfânta Paraschiva”, dl Doru Levi Ilioi pastor al bisericii “Emanuel”, Ionel Borcea – pastorul bisericii “Philadelphia”, Dorel Micula şi George Botea – pastori asistenţi la biserica “Elim”.  Salutară a fost prezenţa pastorului John Todor din Quartzsite (Arizona) care a călătorit peste 2 ore cu maşina să ajungă la acest eveniment împreuna cu soţia şi fetiţa lor între cele doua slujbe (de dimineaţă şi seară) de la biserică.

    John Todor este singurul român din orăşelul Quartzsite din Arizona, este căsătorit cu Mythyl Grace, originară din Filipine, amândoi fiind părinţii  unei fetiţe de doi ani, care s-a obişnuit deja să audă vorbindu-se în casă în limba română, filipineză şi engleză. Acesta, este pastorul bisericii americane “First Baptist Church” din localitate.               ZiuaRomaniei021

    Liderii bisericilor româneşti din Arizona, au luat cuvântul rând pe rând, intercalându-se cu alte momente din program. Domnul Dorel Micula, s-a remarcat prin cuvântarea despe identitatea noastră ca cetăţeni americani de naţionalitate română. Face o bună remarcă afirmând că uneori ne consideram  americani (pt că majoritatea suntem aici de mulţi ani, alţii de decenii), alteori ne consideram pur şi simplu, români. Cel mai bine se observă cine suntem, la competiţiile sportive internaţionale. Când la o competiţie sportivă este un american, toţi dorim ca el să câştige. Însă, dacă se întâmplă ca în final să ramână un american şi un român, atunci, noi susţinem românul (în o asemenea situaţie se vede mai bine ce suntem). 

    Atmosfera a fost întreţinută şi de cântăreţul de muzică populară Vasile Ţântaş (din Surprise, AZ) care a interpretat mai multe piese muzicale printre care “Arizona, Arizona”, “Oameni buni din neamul meu”, “Nici n-am trecut graniţa”, “Am şi prieteni şi duşmani”, “Eu şi vărul Ion” etc.ZiuaRomanieiAZ1

    Melodiile au fost intercalate cu câteva recitaluri printre care “Reaprindeţi candela” de Grigore Vieru interpretată de Mihaela Reed, Simona Lucescu a recitat poemul “Din strainatate” de Mihai Eminescu iar poezia “1 Decembrie” de Gabriela Petcu a fost recitată de Ligia Simon.  Au existat şi momentele vesele cu piese remarcabile precum “Proces verbal” şi “Sărutmâna Coana Mare” de Tudor Muşatescu redate cu talent de Corneliu Nicoălescu.

    Pe parcursul spectacolului, grupul “Roua” susţinut de o mare parte din audienţă, a revigorat atmosfera în mod deosbit prin melodiile “Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”, “Basarabie Frumoasă” şi “Trăiască duhul lui Iancu”.

    Programul evenimentului a fost prezentat cu profesionalism, talent şi dăruire de către jurnalistul Octavian Curpaş,  deschizând astfel drumul spre inimile celor prezenţi la sărbătoarea dedicată României, un motiv în plus de regăsire şi trăire a  bucuriei de a fi români.

    În urma acestui eveniment, mulţi dintre participanţi încă sub impresia plăcută lăsată de sărbătoare, au avut cuvinte de apreciere şi mulţumire. Iată o astfel de scrisoare venită din partea lui Gheorghe Manea din Scottsdale, Arizona:

     “Invitaţia de a participa la o întalnire cu românii din Arizona ne-a bucurat prin faptul că am avut prilejul să trăim un moment de adânc patriotism faţă de ţara în care ne-am născut şi am trăit o perioadă a vieţii noastre.

    Sărbătorirea Zilei Naţionale ne-a făcut să ne reamintim diferitele etape istorice prin care a trecut poporul nostru pentru păstrarea identităţii naţionale.

    Un domn (Corneliu Nicolăescu) care cu emoţie ne-a făcut să rememoram eforturile eroice ale naţiei noastre pentru a fi unită şi puternică în pofida vicisitudinilor vremii de atunci, a trezit în fiinţa noastră acel sentiment patriotic că oriunde vom fi pe acest pămînt, ceva din fiinţa noastră a rămas şi va trăi în vechea vatră strămoşească.

    Adunarea a fost condusă cu multă căldură şi spontaneitate de artizanul atâtor întruniri, Octavian Curpaş, care a ştiut să îmbine momentul solemn cu poezie genuină recitată de câţiva invitaţi cu vocaţie de artişti.  

    Cântecele susţinute de solistul ardelean (Vasile Ţântaş) şi a formaţiei “Roua” a înveselit audienţa şi imnul patriei noastre a răsunat grandios în hotelul “La Quinta” din Phoenix iar fiorul “Deşteaptă-te române” ne-a făcut să credem pentru moment că suntem acasă. Gazdele au fost foarte ospitaliere punând la dispoziţie mici gustări şi cafea pentru toţi. Schimbul de dialoguri cu cei pe care i-am cunoscut ne-a bucurat mult şi pentru un moment noi toţi, parcă eram o Românie mică în acest frumos stat Arizona.

    Aşteptăm ca astfel de evenimente să se mai întample şi noi de aici, să trimitem un gând bun celor care au rămas să înfunte dificilele probleme prin care trece în momentul de faţă, România.”

    O altă participantă la această sărbătoare, Ramona Pavlovici, impresionată de întâlnire, scrie revistei:

    “Atât eu cât şi familia mea, am fost total mişcaţi şi emoţionaţi că putem sărbători Ziua Naţională a Romaniei chiar şi în Vestul Sălbatic. Am avut un sentiment plăcut, îmbinat cu speranţa că toţi românii, fără deosebire de vârstă, religie, etc…se vor uni sub un singur Dumnezeu şi un singur steag naţional.

     

    Desfăşurarea programului a reprezentat un început promiţător pentru felul în care românii din Arizona şi-au exprimat dragostea pentru patria mamă şi pentru cei de-acasă. Desigur că multe aspecte se pot perfecţiona în viitor şi nu mă îndoiesc de un şi mai mare succes în 2010.

     

    Sper din tot sufletul că această tradiţie iniţiată de dumneavoastră în acest an, să continuie şi să dăinuie atâta timp cât curge sânge de român pe aceste meleaguri. Cred că un mare aport la sucesul acestui eveniment în viitor îl va avea atragerea a cât mai multor copii care să promoveze valorile şi cultura noastră românească. În aceeaşi ordine de idei aş adauga o altă sugestie, şi anume organizarea unui alt eveniment în Ianuarie, prin care să comemorăm creaţia şi contribuţia Eminesciană în literatura română.”

     

    Cu siguranţă, şi în anul 2010,  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu, vor organiza alte spectacole, alte minunate întâlniri prilejuite de diverse ocazii. Şi toate aceste evenimente, vor fi minunate, aşa cum a fost cel prezentat iar de fiecare dată, elemente noi vor întregi reuşitele.

    gabrielle Gabriela Petcu

    Moguliada 2009

    Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2009

    3_Oct_09Pe 6 decembrie, 2009 diaspora a votat contra moguliadei din România!

    Autor: Octavian Curpas

    La cel de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din 6 decembrie 2009, românii au ales continuitatea, majoritatea sufragiilor mergând către Traian Băsescu. La victoria candidatului PD-L au contribuit în mod cert, şi voturile românilor din diaspora. Aceştia s-au prezentat la urne în număr record, decişi să nu mai permită ca România să se întoarcă din nou, cu faţa spre trecut. Cu această ocazie, diaspora a demonstrat că este o forţă, ignorată din păcate, cu bună ştiinţă, de televiziunile mogulilor din România, şi nu numai.

    Diversiunea de la Antena 3. În seara zilei de 6 decembrie, câţiva aşa-zişi gazetari – printre care Valentin Stan, Victor Ciutacu, Radu Tudor, – aflaţi în platoul Antenei 3, în calitate de invitaţi la emisiunea „Sinteza zilei” realizată de Mihai Gâdea, îl declarau pe Mircea Geoană câştigător în cursa electorală, încercând să insinueze că Traian Băsescu nu va accepta înfrângerea şi va folosi frauda, pentru a obţine victoria.

    Întrebarea este despre ce fel de înfrângere se vorbea la „Sinteza zilei”, dat fiind că în acel moment nu se terminase numărătoarea oficială a voturilor şi nici nu sosiseră opţiunile românilor din diaspora. Iată că diaspora, despre care probabil, se credea că nu există, s-a mobilizat în mod exemplar şi a ieşit la vot, motivată şi de declaraţii neadevărate, de genul celor lansate de echipa de pseudo-jurnalişti despre care discutam mai devreme. Este clar că Antena 3 încerca să producă o diversiune, indicându-l câştigător pe Mircea Geoană, pentru ca apoi, având în vedere rezultatul final, evident în favoarea lui Traian Băsescu, să denunţe faptul că omul care a condus ţara în ultimii cinci ani ar fi recurs la mijloace necinstite pentru a se proclama învingător. Mai mult, aceeaşi domni trâmbiţau cu această ocazie, că membrii de frunte ai PD-L au dat bir cu fugiţii şi că Băsescu şi cei din jurul lui au feţe de înmormântare. Realitatea vine să contrazică însă, spusele lor, pentru că numărătoarea oficială a voturilor a confirmat că Traian Băsescu este în continuare, preşedintele României.

    “Niciodată nu a fost o diferenţă atât de mică.” De altfel, dacă într-adevăr, Traian Băsescu ar fi fraudat alegerile, reacţia normală a liderilor PSD şi PNL, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, ar fi fost să demaşte această ilegalitate duminică seara, la momentul apariţiei lor televizate de la ora 21:00, imediat după închiderea urnelor de vot. Nici unul dintre ei nu aminteşte însă atunci, de faptul că Traian Băsescu şi PD-L ar fi eludat legea, ci doar celebrează o presupusă “victorie cinstită”, bazată pe rezultatul exit poll-urilor. Dacă astfel de informaţii ar fi fost adevărate, era datoria morală a celor doi şefi de partide să le facă publice fără întârziere, însă nimeni nu pomeneşte nimic despre aşa ceva. Odată încheiată numărătoarea oficială a voturilor, se află că adevăratul câştigător în cursa prezidenţială este Traian Băsescu, iar PSD-ul şi PNL-ul se grăbesc să acuze PD-L, „dezvăluind” subit, fraude majore şi trafic electoral, care s-ar fi comis după finalizarea procesului de votare.

    Pe de altă parte, pentru că tot s-a pus atât de mult preţ pe exit poll-uri, ne putem întreba pe bună dreptate, de ce televiziunile care deservesc interesele anumitor personaje, printre care şi Antena 3, au ignorat sondajele realizate de CSOP, care s-au dovedit a fi într-adevăr, exacte? Dacă este să îi cităm pe social democraţi, “sondajele arătau că Mircea Geoană iese preşedinte”, însă la ce sondaje se refereau aceştia? Din ce motiv nu au fost prezentate şi sondajele realizate de CSOP, care este de asemenea, o instituţie independentă ?

    Ar mai trebui spus că PSD-ul invocă scorul strâns dintre cei doi candidaţi la preşedinţia României. Mircea Geoana însuşi afirma că “niciodată nu a fost o diferenţă atât de mică”. Totuşi, astfel de cazuri există în istorie. În noiembrie 1960, 49,7% dintre americani au votat cu John F. Kennedy, în timp ce 49,5% se exprimau în favoarea lui Richard Nixon.
    Victoria nu a fost contestată de nimeni.

    Reprezentanţii PD-L, în minoritate. Suspiciunea PSD şi PNL privind comiterea de nereguli este îndoielnică, dacă ne gândim că la secţiile de votare reprezentanţii PD-L s-au aflat în inferioritate numerică, în condiţiile în care fiecare partid din coaliţia anti-Băsescu şi-a trimis câte un observator. În concluzie, la urne au fost desemnaţi un reprezentant PD-L şi şase reprezentanţi ai coaliţiei anti-Băsescu, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că şanse mai mari de fraudare au existat din partea PSD şi PNL şi nu aşa cum s-a afirmat, din partea PD-L.

    Rămâne de văzut dacă intenţia coaliţiei PSD-PNL de a contesta rezultatul alegerilor, susţinând că au fost constatate fraude majore, se va concretiza într-o plângere la Curtea Constituţională a României. Însă dacă acest lucru se va întâmpla, iar instanţa va decide ca nefondate acuzaţiile aduse PD-L, ce vor face Mircea Geoană şi Crin Antonescu? Vor respecta hotărârea CCR şi îl vor felicita pe Traian Băsescu pentru rezultatul obţinut, aşa cum se procedează în toate ţările civilizate ale lumii?

    De Crin Antonescu, un politician de mâna a doua, ajuns din nefericire, lider al liberalilor din România, cu toate că nu este capabil să lege două cuvinte în niciuna din limbile de circulaţie internaţională, specializat în ultima vreme, pe discursuri gălăgioase şi lipsite de esenţă, nu ne mirăm că s-ar putea să nu ştie cum se procedează în lumea civilizată, dar cum va acţiona Mircea Geoană, diplomat de carieră? Vor renunţa oare, cei doi la manevrele de până acum şi vor pleda pentru o Românie unită sau vor continua să susţină că Traian Băsescu este preşedintele doar al 50% din populaţia ţării? Să nu uităm că în victoria prematură proclamată pentru Mircea Geoană, atât liderii cât şi susţinătorii acestuia afirmau că şeful PSD este preşedintele tuturor românilor, deşi potrivit sondajelor lor, acesta avea o majoritate asemănătoare cu cea pe care o deţine acum, Traian Băsescu.

    De ce diaspora a votat altceva? Părăsit de Klaus Iohannis, inconsecvent şi incapabil să conducă un partid, preşedintele PNL, Crin Antonescu continuă să depună plângeri. Poate că n-ar strica totuşi, să sesizeze şi încălcările de lege pe care le-au făcut televiziunile mogulilor. Cum ar fi aceea că invitaţii lui Mihai Gâdea s-au grăbit să ne dea de ştire, înainte de obţinerea rezultatelor finale, că victoria îi aparţine lui Mircea Geoană. Să fie de vină diletantismul sau bucuria specifică unei anumite categorii de oameni? Şi mai ales, de ce aceştia nu s-au întrebat care este motivul că diaspora a votat altceva decât Mircea Geoană?

    Răspunsul este că în ţările în care suntem stabliţi, corupţia nu este la ea acasă şi că din decembrie ’89 încoace, Traian Băsescu a fost singurul preşedinte care nu a stat cu mâinile încrucişate, ci a luptat împotriva corupţiei şi a condamnat comunismul. Am fost dezgustaţi să auzim că doar cu două zile înainte de alegeri, Mircea Geoană se întâlneşte la miezul nopţii, cu unul dintre moguli, chiar acasă la acesta. În ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu, ar trebui să înţeleagă că acuzaţiile ieftine, lipsite de acoperire, dar şi discursurile şi sloganurile fabricate de către partenerii săi nu mai au niciun fel de ecou în rândul românilor din SUA. De fapt, votul majoritar împotriva sa transmite clar acest mesaj.
    Un fost lider PSD spunea că electoratul din Europa Centrală, Occidentală și Americi are un avantaj incorect prin faptul că votează și după închiderea urnelor în România la ora 21. Am vrea sa-i amintim ca in Statele Unite se votează pe patru mari fuse orare, iar la închiderea urnelor pe coasta de est – când se află rezultatele exit-poll-urilor – se mai votează încă timp de trei ore pe coasta de vest, de milioane de americani, nu de câteva mii, ca în alegerile din România, acest aspect nefiind peceput ca un “avantaj” deoarece aici nu se face campanie electrorala in ziua alegerilor.

    Campanie electorală pe 6 decembrie. În contextul celor relatate, ar fi interesant de aflat ce rol mai are CNA şi ce măsuri va lua această insituţie împotriva încălcării legii electorale de către televiziunile mogulilor, care au făcut campanie electorală chiar pe 6 decembrie, în ziua alegerilor. Pe de altă parte, dacă televiziunile private îşi permit să dezinformeze, îşi riscă propria credibilitate. Culmea ridicolului este însă că TVR dezinformează telespectatorii pe banii lor. Şi ca să spunem lucrurilor pe nume, nu credem că mai este nimic de comentat referitor la modul deplorabil în care s-a prezentat televiziunea naţională în această cursă electorală. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei din diaspora, un lucru este cert. Şi anume că ne-am săturat de circul ieftin de la televiziunile acelor oameni importanţi, cu puteri discreţionare şi vrem să prevenim revenirea la putere a lui Ion Iliescu sau a unora ca el.

    Octavian D. Curpaș
    Phoenix, Arizona
    justitia@justice.com

    VIDEO

    TAG CLOUD

    Sponsors