Adina Sas-Simoniak a renunțat la teatru pentru consiliere spirituală

Posted by Gabriela Petcu On August - 29 - 2013

ADINA SASOctavian CURPAȘ

 

Arnold Bennett, un renumit scriitor englez, comenta într-unul din romanele sale “acea calitate misterioasă numită stil”. Stilul constituie modul în care spunem, facem sau exprimăm ceva, stilul reprezintă însăși manifestarea persoanei noastre, a ceea ce ne definește, a ceea ce suntem. Metaforic vorbind, stilul este veștmântul gândurilor pe care le avem, un dar, o mirodenie ce ne deosebește de ceilalți, cu alte cuvinte, stilul contează și face de cele mai multe ori diferența, mai ales atunci când vine vorba de celebrități. O prezență cu stil, dar și o celebritate  și românca Adina Sas-Simoniak, licențiată în actorie a Academiei de Teatru din Tg. Mureș, în prezent o jurnalistă de marcă din Chicago. Născută într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, din județul Arad, aceasta emigrează, împreună cu soțul ei, în Statele Unite, în aprilie 1997, lăsând în urmă un debut la Televiziunea din Arad, dar și mirajul efemer al scenei.

 

Cu toate că scena i-a adus popularitate, iar după absolvirea facultății în 1995, a trăit într-un fel unic fiecare partitură interpretată, transpunându-se în pielea personajului și încercând o abordare nouă, diferită de cea clasică, Adina înțelege că în artă resursele sunt nelimitate, iar granița dintre teatru, jurnalism și literatură se întrepătrunde, astfel că un actor poate să se simtă inspirat să încerce noi modalități de exprimare. Propria structură sufletească îi permite acest lucru, iar începuturile ei în publicistică se produc în revista “Oastea Domnului”, după care Sas-Simoniak continuă să se afirme cu articole în “Flacăra Rusaliilor”, “Cuvântul Adevărului”, “Genesis”. Are de asemenea, șansa să editeze, câțiva ani la rând, revista Televiziunii Creștine Române – “Creștinul în acțiune”, iar în aprilie 2003, vede lumina tiparului prima ediție din “Orizont creștin”, probabil singura tipăritură ce reușește să îi unească pe creștinii de diferite confesiuni – ortodocși, baptiști, penticostali și creștini după Evanghelie.

 

Distribuită în toată comunitatea română din Chicago și împrejurimi, construită în jurul unor rubrici precum “Știați că…?”, “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sănătate”, “Colțul de literatură”, “Maxime și cugetări”, rebus etc. și finanțându-se doar din reclame, revista publicată de Adina Sas-Simoniak își întrerupe apariția cu puțin timp în urmă, în favoarea site-ului www.orizontcrestin.org

De la jurnalism la literatură nu mai este decât un pas, iar talentul ei odată confirmat, urmează un alt moment crucial în cariera Adinei – anul 2002, când iese de sub tipar “Perpendiculara pe un colț de nemurire”, prima carte de versuri ce îi poartă semnătura. Pe lângă aceasta, Sas-Simoniak se mai ocupă de editarea a încă două volume – “Semnul vieții” (o plachetă cu stihurile pictoriței Dorothea Fleiss din Germania și poze realizate de artista-fotograf Lia Deznan din Chicago) și “Picuri din suflet” de Ion Soimoșanu.

AdinaSimoniak1Ca orice iubitor de artă, Adina se hrănește la rândul său, cu frumos și se delectează lecturând din John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth sau Jim Cymbala. Și pentru că o veche zicală spune că până la urmă, cărți din cărți se nasc, una dintre dorințele despre care aceasta vorbește la timpul viitor, este aceea de a publica, pe lângă romanul la care lucrează în prezent, un tom de poezii și eseuri, intitulat “Clepsidra cu sentimente”.

 

Un om cu contururi clasice, în care simțămintele se măsoară ireversibil, asemenea timpului, relevând inteligență, sensibilitate și spirit, atribute prin excelență feminine – aceasta este Adina Sas-Simoniak care, într-o încercare firească și elevată de a simți vremurile, oamenii și situațiile, și de a da răspunsuri la unele din problemele importante ale vieții într-un stil practic de întrebuințare a celebrității, s-a apucat și de consiliere spirituală, reușind să se ridice din nou, la înălțimea așteptărilor. Preocupată de faptul că exista nenumărate femei singure, neînțelese, în depresie, ce au nevoie de cineva care să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credința și care le conduce la Dumnezeu, Adina explorează și exploatează și acest domeniu, încercând să fie un sprijin pentru sufletele “bolnave” pe care le ajută să își redobândească integritatea fizică și psihică. Ea însăși o mamă și o soție devotată pentru cele două fetițe minunate Shanea Hafeya (6 ani) și Mayra (3 ani) și pentru Simi, cel alături de care a pornit la drum în decembrie 1995, știe cât de important este să reușești să “repari” și să readuci echilibrul în viața celor care deși au dorit să se bucure de șansa unei familii împlinite, nu au o asemenea fericire.

 

Dacă ar fi să formuleze într-o frază stilul care o definește, indiferent că este vorba de televiziune, publicistică, literatură sau consiliere spirituală, Adina Sas-Simoniak, cândva eleva din “Lecția” lui Eugen Ionescu, ar spune astfel – inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile lui Dumnezeu. Fie că apare pe sticlă ori că mânuiește condeiul, sau că încearcă să le susțină cu generozitate pe femei și să le convingă că o pot lua de la capăt, pentru că o doare durerea lumii, aceasta o face în stilul ei optimist, motivat, atractiv. Un stil natural și plin de afecțiune, ce a făcut-o deja celebră.

 

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

Perpendiculară pe un colţ de nemurire

Posted by Gabriela Petcu On August - 14 - 2013

AdinaSimoniak1Octavian Curpaș

 

Motto: “Plângând, Te-am căutat cu sete de eliberare,/ Arzând de dor de Tine ca şi un nimb de soare.”

 

“Sunt pasionată de Domnul, aş vrea să-L explorez şi să cresc în relaţia cu El. Îmi place să citesc Sfânta Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu şi răspuns la dilemele mele. Consider că este un hobby, dar şi o responsabilitate să le vorbesc oamenilor despre Domnul”, mărturiseşte Adina Sas-Simoniak, autoarea volumului “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”. “Dumnezeu nu este o religie”, continuă aceasta, “El este o FIINŢĂ care ne iubeşte, ne ascultă rugăciunea şi doreşte să comunice cu noi. Aceasta am înţeles când am citit Noul Testament şi am început pentru prima oară să mă rog sincer şi spontan. Şi aşa, m-am apropiat tot mai mult de braţele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simţeam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina Sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate, am căzut la picioarele Lui şi L-am rugat să mă primească aşa cum eram şi să îmi şteargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn şi Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vieţii mele şi m-a împlinit.”

 

Arta ca profesie

Născută intr-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, într-un sătuc de la poalele Munţilor Zarandului, Cuvin, din judeţul Arad, Adina Sas-Simoniak este licenţiată în actorie la Academia de Teatru din Tg. Mureş. În aprilie 1997, aceasta emigrează împreună cu soţul ei în Statele Unite.

În publicistică, Adina Sas-Simoniak debutează în revista “Oastea Domnului”, după care continuă să se afirme cu articole în “Flacăra Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Clipa”, “Genesis”. Poeta are de asemenea, şansa să editeze câţiva ani la rând, revista Televiziunii Creştine Române – “Creştinul în acţiune”. În aprilie 2003, vede lumina tiparului prima ediţie din “Orizont creştin”, revistă publicată de Adina Sas-Simoniak. Probabil singura tipăritură ce reuşeşte să îi unească pe creştinii de diferite confesiuni – ortodocşi, baptişti, penticostali, creştini dupa Evanghelie şi adventişti,  “Orizont creştin” se distribuie în toată comunitatea română din Chicago şi împrejurimi. Construită in jurul unor rubrici precum “Ştiaţi că…?”, “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sănătate”, “Colţul de literatură”, “Maxime şi cugetari”, rebus, etc. revista îşi asigură finanţarea doar din reclame.  Nu de mult, “Orizont creştin” şi-a întrerupt apariţia dar continuă să apară ȋn versiunea online, la adresa: www.orizontcrestin.org

 

Adina Sas-Simoniak – scriitoare şi consilier spiritual

În anul 2002, iese de sub tipar “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”, prima carte de versuri ce poartă semnătura Adinei Sas-Simoniak. Pe lȃngă aceasta, poeta se mai ocupă de editarea a încă doua volume – “Semnul vieţii” (o plachetă cu stihurile pictoriţei Dorothea Fleiss din Germania şi poze realizate de artista-fotograf Lia Deznan din Chicago) şi “Picuri din suflet” de Ion Şoimoşanu. Ca orice iubitor de artă, Adina se hrăneşte la rândul său, cu frumos şi se delectează lecturând din John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth sau Jim Cymbala. Pentru viitor, Adina Sas-Simoniak îşi propune ca pe lângă romanul pe care îl are în lucru, să realizeze şi un tom de poezii şi eseuri, intitulat “Clepsidra cu sentimente”.

O altă preocupare majoră a Adinei Sas-Simoniak este consilierea spirituală. Ştiind că există nenumarate femei singure, neînţelese, în depresie, ce au nevoie de cineva care să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credinţa şi care le conduce la Dumnezeu, aceasta explorează şi exploatează şi domeniul consilierii spirituale. Ea însaşi mamă şi soţie devotată, Adina Sas-Simoniak ştie cât de important este să reuşeşti să “repari” şi să readuci echilibrul în viaţa celor care deşi au dorit să se bucure de şansa unei familii împlinite, nu le-a fost dat sa trăiască o asemenea fericire. Iată de ce, aceasta a devenit un sprijin pentru sufletele “bolnave” pe care le ajută să îşi redobandească integritatea fizică şi psihică.

 

perpendicularachicago“Perpendiculară pe un colţ de nemurire”

Vorbind despre volumul “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”, Cristian Petru Bălan, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei Româno – Americane, afirmă: “Recent însă am descoperit că realizările poetice ale Adinei Sas-Simoniaknu sunt câtuşi de puţin simple încercări comune. Ele epatează nu atât prin originalitate şi spontaneitate, cât prin graţia feminitaţii, prin nobleţea juvenilă, savoarea expresivităţii artistice şi  supleţea registrului ameţitoarelor iubiri aşezate discret “sub microscopul punctelor de vedere” al fiinţei îndragite. De aici sinceritatea mesajului… Avem, deci, de a face cu o poezie matură şi cu o autoare pe deplin împlinită. Momentul culminant al trăirilor dramatice umane (“Pregăteşte-mă, Doamne, pentru minunata-ntâlnire…”) este pentru tânara  autoare întalnirea în Eternitate cu Isus, eveniment măreţ şi unic ce presupune, încă de pe acum, sacrificii şi devoţiuni zilnice, foarte obligatorii pentru fiecare din noi.”

 

 „Leg atâtea răni lăuntrice”

Volumul Adinei Sas-Simoniak – “Perpendiculară pe un colţ de nemurire” – se detaşează prin permanenţa unei stări de melancolie impersonală, ce demonstrează faptul că autoarea îşi caută refugiul în lumea cugetării şi a poeziei. Ar mai trebui remarcate de asemenea, bogăţia de idei, originalitatea autoarei în ceea ce priveşte concepţia şi adaptarea formelor de exprimare. În poemele Adinei Sas-Simoniak, sunetul intregeşte efectul imaginilor vizuale, iar limbajul este firesc şi denotă profunzime sufletească. O notă distinctivă o dă simplitatea cuvintelor, familiare ce amintesc de clasici. “Îmi vine să zâmbesc de viaţa-aceasta,/ De moartea asta de idei,/ Şi-uneori mie-un fel de greaţă/ De-ai firii păcătoase zei…/ Înot atunci spre tot Înaltul/ În care cred că Te-oi gasi,/ Şi ca un zbor îmi este saltul/ Peste iluziile pustii./ În graţia Ta – fior fierbinte,/ Găsindu-Te, mă dezrobesc./ Sorbind din nori reflecţii sfinte/ Cu Tine-n vers mă contopesc.” („În vers”)

Pentru autoare, poezia nu este un simplu exerciţiu exterior, ci un mod profund de existenţă. Ea înţelege pe deplin necesitatea de a avea un ideal înalt, de a realiza o perfectă concordanţă între conţinutul ideatic şi forma expresiei poetice, cu atât mai mult cu cât arta este transfigurarea lumii reale într-o lume fictivă. Idealul este în asemenea masură definitoriu pentru un poet, încât lipsa lui afectează grav creaţia. În definirea acestui ideal poetic, Adina Sas-Simoniak rămâne străină de metaforele artificialităţii. Poeta refuză să scrie o poezie de consum, de mimare a sentimentelor, în vederea obţinerii unui succes facil. Creaţia ei este rodul simţirii autentice. « Mă-ntrebi de ce nu scriu/ versuri care să/ abunde de bucurie…/ Fiindcă tot optimismul/ mi-l declanşez- ca nişte proiectile,/ din tranşeele vieţii,/ să ating insensibilitatea/ celor insensibili./ Leg atâtea răni lăuntrice,/ ca o soră de caritate,/ încat n-am timp/ să-mi vindec rana mea./ Şi odată cu sângele din ea/ mă scurg şi eu/ pe o foaie de hârtie.” (“Mă-ntrebi”)

 

„Sunt decisă să produc simplitate, sinceritate”

În poemul „Rezultat final”, apare dramatic suferinţa omului creator, ideea catharsisului, adică a purificării prin artă, enunţată de „Poetica” lui Aristotel, şi care, la Adina Sas-Simoniak, este înlocuită de certitudinea transformării realizate de Divinitate. Asistăm la spectacolul unor sentimente generate tocmai de problema menirii poetului confruntat cu propria luciditate, cu propria dramă. Totuşi, la Adina Sas-Simoniak, tragicul sfârşeşte într-o dispoziţie jovială, ce denotă legatura puternică a autoarei cu ancestralul, demonstrând o imensă putere de regenerare ce îşi are sursă în atotputernicia nesfârşită a lui Dumnezeu. “Sunt matematic de cerebrală/ în seara asta/ (m-am oprit din calcule/ doar să-mi ascut/ creionul roz cu radiera roasă/ de incisivii mei ce rumegă idei!),/ decizând să sar peste rime şi ritm/ la matematicele stări/ cu dor acut de soluţii…/ Sunt decisă să produc simplitate,/ sinceritate, cuvinte necenzurate/ de meticulozitatea mea specifică/ ce stă la pândă…/ Scriu şi iubesc scriind,/ şi mă împart inocent/ celor ce au nevoie,/ scăpând astfel de cifra 1 (numită “eu”),/ şi mă înmulţesc apoi cu Tine,/ devenind astfel nemuritoare:/ rezultatul căutărilor mele/ operaţionale şi ecuaţionale.”

 

„Perpendiculară pe cer, din iubire”

Comentând versurile Adinei Sas-Simoniak, Cristian Petru Balan spunea: „Dialogul cu Providenţa este amplificat de un amplu diapazon emotiv, a cărui esenţă este rugăciunea – mai   exact, o rugăciune autocritică – lansată ca o necesitate a purificării şi sfinţeniei sau chiar ca o măreaţă ancoră  spirituală aruncată ispăşitor spre cer: “Mă regăsesc cu ruşine  în Iudă şi plâng/ Şi-atâţia alţi Iuda suflarea Ţi-o frâng…”. Sau: “(…) M-aşez pe traiectoria/  Care-mi dă victoria/ Şi care eşti Tu, perpendiculara pe cer, din iubire.” În acest registru tematic se încadrează şi poemul „Moarte de mine”, în care autoarea înţelege că ea însaşi este copia imperfectă a unui prototip. Prototipul este Marele Eu Sunt, iar contemplarea Crucii o ajută pe poetă să conştientizeze că erudiţia seacă şi inutilă, cunoaşterea artificială nu îşi au rostul atunci când vine vorba despre un poet creştin. Contemplarea Golgotei devine la Adina Sas-Simoniak un îndemn la trăirea autentică, sursa adevaratei cunoaşteri. „Luminând Crucea sfântă înfiptă-n Calvar./ Încep să-nţeleg şi s-accept că pe-un dar/ Moartea de mine ce nu-i în zadar./ Trebuie să mor ca să pot viaţa primi,/ Firea-mi să moară şi starea de gri,/ Pe cruce să mor-apocaliptică zi…/ Eu trebuie să mor, trăind printre vii.”

În „Baladă”, poezie ce aminteşte de simbolismul versurilor lui Bacovia, elanul sufletesc al poetei este „temperat” de multitudinea instanţelor memorative ce rezultă din sugerarea ideii de curgere ireparabilă a timpului. Este interesantă evocarea timpului pământesc, finit, în care autoarea înregistrează pasiv anumite stări de conştiinţă predominate de afect. Poemul se detaşează tocmai prin talentul cu care poeta reuşeşte să comunice emoţia. “Frunzele plouă/ în cadenţa timpului/ se aştern/ pe mantia pământului/ şi mor/ uitând de zbor…/ Sufletu-mi plouă/ în tic-tac-ul vremii/ se aştearnă/ fără teamă/ cu-n zâmbet de mirare/ pe palmele Tale…”

 

„Numai Tu eşti”

Vorbind despre cheia succesului spiritual, Adina Sas-Simoniak declară: „Îmi amintesc acum o rugaciune a lui Oswald J. Smith şi care sună astfel: “Doamne, iată mâinile mele. Ţi le consacru. Ajută-mă să nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tău! Şi aici sunt picioarele mele. Ţi le dăruiesc Ţie. Nu le lăsa să alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lăsa să privească la lucruri care pot întrista Duhul Sfânt! Urechile mele să n-asculte ceea ce Te dezonorează pe Tine! Gura mea să nu rostească niciodată cuvinte pe care Tu nu vrei să le auzi! Mintea mea să nu reţină nici un gând şi nici o imagine care nu este curată! Iar inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnă dependenţa de Domnul, dăruire totală, rămânere în El. La o astfel de trăire ne cheamă Dumnezeu pentru a deţine cheia succesului spiritual.” În consonanţă cu cele de mai sus este şi poezia „De la…”:  „De la minus la plus infinit/ numai Tu eşti, spulberând din privire/ celeste taine,/ meteoriţi grei de iubire,/ căzuţi în valurile verzi/ ale astralei mele prezenţe/ în proscrisa istorie/ a galaxiei cuvintelor/ perpendiculare.”

 

“Sfântul Său Sânge”

„Cred că Biserica trebuie să fie o torţă în lumea de întuneric şi păcat în care trăim, iar creştinii sunt chemaţi să iasă dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile şi să meargă în lume, în tranşee, acolo unde se moare, acolo unde este durere şi deznădejde”, se confesează poeta. Tot ea, spune în continuare: “Menirea Bisericii rămâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc în care Duhul mângâie, leagă rănile şi ridică poverile. Ne-am obişnuit să nu avem probleme, să ascultam cuminţi predica şi să plecam acasă cu conştiinţa împăcată că am mers la Casa Domnului… Pentru ca biserica să fie influentă trebuie în primul rând, să se îmbrace cu putere de sus, fiindcă doar Duhul Sfânt ne poate salva din mocirla păcatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica să îşi cunoască menirea, aceea de a evangheliza (şi să înceapă această misiune cu “Ierusalimul” în care ne-a aşezat Domnul), iar în al treilea rând, să folosească resursele mass media (care este o putere) pentru a răspândi Vestea Bună.” Această Veste Bună este întrupată în poezia Adinei Sas-Simoniak prin noţiunea de „har”. “Isus a văzut toată zbaterea mea,/ Şi din cer, plin de har mi-a întins mâna Sa:/ “- Cum să cred că Divinul pe mine m-atinge,/ Mă iubeşte, mă spală în Sfântul Său Sânge?!…/ Privirea Sa caldă îmi aduce alinare,/ Iar idealurile mele sunt ancorate de soare…/ Azi harul Salvării îmi circulă-n vene/ Purtându-mi dorinţele spre locuri eterne.”

 

Satul meu

La Adina Sas-Simoniak, icoana copilariei, ecoul ei, se înalţă peste ani, ca în acest „Trecut cu zăpadă”. Copilaria este regretată şi văzută cu ochii sufleteşti ca paradisiacă. Poeta nu doar îşi aminteşte, ci recreează din melancolii, cu o bogaţie de detalii şi descrieri, cu o acută conştiinţă a tragicului, imaginea dorului de copilarie, pe care o percepe ca pe o vreme idilică: „Nu ştiu de ce, dar/ fascinantă, zăpada/ îmi pătrunde întotdeauna/ în ungherele pustii/ şi-mi aduce ceva din odinioară./ …Fulgii înfloresc la fereastra/ speranţei/ şi mirosul merelor coapte/ îmi inundă creierul./ Ca un laser, amintirile/ îmi sfredelesc tăcerea/ coborâtă în mine./ Moş Crăciun gârbovit de secole/ apare ca din neant/ şi colindele stramoşeşti/ mă răpesc, purtându-mă/ în sunet de clopoţei/ pe uliţele astupate de troiene/ din mine-le copilariei mele…”

Copilaria înseamnă acasă pentru poetă, un „acasă” ce defineşte principii morale, învăţături adânci şi obiceiuri ancestrale, specifice neamului din care se trage. „Acasă” înseamnă ordine interioară şi comuniune spirituală, gândirea colectivă şi pitorescul lumii româneşti. “Acasă” mea ca din poveşti apare/ Cu Moş Crăciun, cu brad, cu sfânta stea,/ Şi eu, fetiţa, mă văd cum stau în cale/ Să nu mai plece iar din viaţa mea…” Conectat cu copilaria este şi satul, care devine la Adina Sas-Simoniak, topos al paradisului terestru. Durerea înstrăinării este resimţită de poetă ca nevoie de a contempla locul unde a văzut lumina zilei, de a pătrunde în intimele structuri ale lucrurilor şi ale naturii. „Miroase-n mine-a satul meu/ Cu fân uscat şi eleşteu,/ Cu şezători în seri de iarnă,/ Când fulgi mirajul vor s-aştearnă./ Cu uliţe ce duc în cer/ Şi când e soare sau e ger,/ Şi când în uşă crivaţ bate./ De satul meu sunt azi departe!/ Îl simt în schimb pulsând în mine/ Cu fiecare spic sau pâine,/ Cu struguri cuprinzându-mi talia,/ Când mă pândeşte disperarea./ Mă doare des o rădăcină/ De sat. Forând ca într-o mină,/ Melancolia- ca o carie,/ Îmi cântă acum finala arie.” (“Arie finală”)

 

Iubirea – „Clorofila umanităţii”

În ceea ce priveşte sentimentul erotic, la Adina Sas-Simoniak facem cunoştinţă cu drama iubirii. Autoarea nu este adepta unor forme, a unor convenienţe sociale artificiale în dragoste. Tot ceea ce o înconjoară se află în consonanţă cu sentimentele ei. În general, erosul Adinei Sas-Simoniak este imortalizat printr-o luminozitate clară, activă, în care fiecare detaliu este decorativ şi organizat estetic. Emoţia vine în revelaţie şi totul are o nuanţă solară. „Palpită fiecare retină/ a lucrurilor mele intime:/ seiful interior cu amintiri,/ ceainicul în care fierb/ săruturile tale de dor de mine,/ Joie D’Amour, parfumul meu/ antidulceag, puţin cam prea serios/ pentru tinereţea mea nonşalantă,/ palpită fiecare inimă/ din circuitele organismului meu/ electrocutat de tine/ cu puterea care ţi s-a dat/ şi care e iubirea-/ Clorofila umanităţii.” (“Puterea iubirii”)

 

„Soluţia e ieşirea din timp”

În viziunea poetei, dragostea are mai multe avataruri bivalente: este când “speranţa ucisă de tenebroasele nuclee ale amăgirii”, când “un derdeluş de pe care sania imaginaţiei îşi ia zborul spre stele” (inedita imagine!). Sufletul uman pare solicitat intens la nivelul

lucidităţilor livreşti, unde sentimentele, amplificate de otrava dulce a  săgeţilor lui Eros, etalează un recitativ    discret, cu un pregnant sens al reliefului psihologic. Teama de neîmplinire, teama de nereciprocitate, declanşează întrebări durerose, fără răspuns: “Tăcerea noastră a ajuns la apogeu,/ Ce să-ţi spun la bine, ce să-ţi spun la greu?/ Ce să-mi spui când nici tu nu mă regăseşti?/ Nu mai sunt aceeaşi nici tu nu mai eşti.” (Cristian Petru Bălan)

În „Dorinţa de tine”, trăirile poetei au farmecul confesiunilor. Dragostea este inedită şi irepetabilă, iar erosul ajunge să fie dimensiunea esenţială a existenţei poetei. Frământările interioare ale acesteia vorbesc despre năzuinţa de a experimenta prin iubire, cunoaşterea şi fericirea. „În fiecare fibră zvâcneşte/ dorinţa de tine,/ ca un astru în explozie…/ Şi cine s-o aline/ în ritmul trepidant/ al vieţii/ ce nu ştie ce-i introducerea,/ preambulul/ savurării unei flori/ în plin mai./ Soluţia e ieşirea din timp./ Iubitule, hai să transcendem/ plasma lucrurilor fireşti/ în care înotam atât de greu,/ să roadem cu dinţii iubirii/ lanţurile ce ne ţin robi în timp/ şi să impregnăm atmosfera,/ emisfera vieţii,/ cu setea noastră/ de iubire!”

 

“Fiecare suntem unici în felul nostru”

Vorbind despre volumul “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”,  Adina Sas-Simoniak mărturiseşte: “Scriu “un fel de” poezie. Ceea ce veţi citi sunt confesiuni, gânduri, o exprimare “scriptică“ a sentimentelor mele de dragoste pentru Dumnezeu. Dar, ştiu că Dumnezeu ne înnobilează prin iubire, şi cred în puterea ei, în mirajul ei. Poate tocmai de aceea mi-am lăsat fantezia liberă să creeze pe marginea acestor stări “intime” şi atât de necesare. Vă invit pe parcursul acestor pagini, să faceţi o incursiune, o “incizie” în ceea ce sunt pentru a-L descoperi acolo pe Cel pe care Îl iubesc, pentru a descoperi iubirea din mine-le meu.Vă cer toleranţă: sunt imperfectă. Fiecare suntem unici în felul nostru. Unici, dar imperfecţi! Suntem un microcosmos. Nu gândim, nu scriem, nu expunem la fel, dar suntem fiecare frumoşi în felul nostru. Aşa cred eu despre cei care scriu, confraţii mei.”

Proiecţia luminoasă a acestor cuvinte ale Adinei Sas-Simoniak este şi poezia „Aripi”, în care solemnitatea versurilor are rolul de a defini o secvenţă lirică în care poeta îşi realizează autoportretul: « ca nişte aripi/ de înger/ secundele îşi lasă/ zborul/ pe umbra mea/ creată de/ peniţă/în scris.” Fie ca peniţa Adinei Sas-Simoniak să aştearnă pe hârtie şi de acum înainte, „cuvinte calde, dulci, miezoase” (“Cu Tine”). Fie ca arta ei poetica să exprime întotdeauna acelaşi gând: “Te laud intrând în dulci veşnicii!” (“Din ce îmi dai”).

 

OCTAVIAN CURPASOctavian Curpaş

Phoenix, Arizona

Frica şi necredinţa te ţin în blocajul asedierii păgâne

Posted by Gabriela Petcu On August - 10 - 2013

BisericaAsediu1Octavian Curpaș

 

Într-o cunoscută carte, numită „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfântul Augustin de Hippo ilustra prin intermediul unor simboluri deosebit de plastice, lupta dintre biserica lui Hristos şi lume. Astfel, folosind metafora cetăţilor, Sfântul Augustin asocia biserica lui Isus Hristos conceptului de cetate a lui Dumnezeu aflată în opoziţie şi luptă continuă cu cetatea acestei lumi. Această frumoasă ilustraţie avea să fie admirabil dezvoltată multe secole mai târziu de către predicatorul John Bunyan în două cărţi monumentale, „Călătoria creştinului” şi „Războiul sfânt”.

„Biserica în asediu”

Nu putem decât să ne bucurăm aşadar, că utilizarea acestor metafore fundamentale pentru înţelegerea luptei spirituale ce se poartă de peste două mii de ani sunt folosite şi pentru a ilustra evoluţia bisericii din România în perioada comunistă şi după aceea. Acest lucru îl avem foarte bine evidenţiat în cartea „Biserica în asediu”, scrisă de Petru Lascău, pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona ( www.agapearizona.com ).

Ca întotdeauna, autorul, având un talent extraordinar în ceea ce priveşte exprimarea conceptelor spirituale profunde prin cuvinte simple, ne călăuzeşte în înţelegerea fenomenului religios creştin din România. Plecând de la asediul bisericii de către puterea ateismului comunist de dinainte de revoluţie, suntem călăuziţi pas cu pas către conflictul prezent, în care forţele ostile, de data aceasta îmbrăcate în haine religioase, încearcă să distrugă puterea Evangheliei în spaţiul românesc.

Pornind de la tragedia asediului cetăţii Samariei, relatată în cuprinsul Scripturii, Petru Lascău îşi structurează cartea în mai multe etape, care cuprind evoluţia bisericii creştine din ţara noastră. Utilizarea termenului biserica creştină din România ar putea să fie ambiguă, pentru că autorul nu doreşte ca volumul de faţă să se adreseze unui anumit curent religios, ci face apel la toţi cei care respectă principiile învăţăturii lui Isus Hristos.

Marea luptă

„Afirmaţia acestui titlu („Biserica în asediu”) poate fi şocantă pentru unii dintre cititori. Biserica creştină este supusă constant unui asediu din partea forţelor răului, care se vor folosi de tot ce le stă la dispoziţie pentru a o reduce la tăcere, pentru a-i secătui energiile şi pentru a-i anihila toate eforturile sale. Ne este atât de proaspăt în minte exemplul bisericii din România, care a fost ţinută sub izolarea asediului ateismului comunist peste 40 de ani. Biserica din Anglia a fost aproape redusă la tăcere şi moarte spirituală de liberalismul materialist al gândirii teologiei moderne. În Statele Unite asistăm în aceste zile la atacul umanismului ateu al pornografiei şi al corupţiei alimentate de abundenţa materială.” Prin urmare, asediul la care a fost supusă biserica creştină din România nu reprezintă altceva decât o parte a marelui front deschis de către forţele răului împotriva bisericii lui Hristos de pretutindeni. Pornind de la această perspectivă, înţelegem că este esenţial să învăţăm lecţiile istoriei pentru a putea face faţă realităţilor prezente şi viitoare, care în mare măsură vor relua multe din temele luptelor despre care am citit în Sfintele Scripturi.

„Divide et impera”

Revenind la realităţile româneşti, pe parcursul capitolului „Asediul”, autorul realizează o radiografie impresionantă asupra efectelor presiunilor exercitate de către ateismul comunist în România. Astfel, o primă consecinţă a fost cea a ridicării de ziduri înalte între confesiunile protestante din România, după principiul „Divide et impera”. Una dintre realizările cele mai de seamă ale comunismului se descoperă prin intermediul acestor ziduri confesionale, care au condus la fărâmiţarea bisericii lui Hristos din România. „O altă expresie destul de vizibilă a asediului este zidul confesional prin care ne izolăm unii de alţii din punctul de vedere al credinţei. Îmi aduc aminte câtă furie a declanşat atât la nivelul liderilor religioşi, dar mai ales la cel al politicienilor, când în România am început colaborarea mai strânsă cu unele dintre bisericile de altă confesiune. Aceeaşi rezistenţă am întâlnit-o şi peste hotare, în Chicago, atunci când am organizat întrunirile tinerilor creştini din toate bisericile creştine române din Chicago. Izolaţi unii de alţii în spatele zidurilor confesionale din spatele cărora liderii lor se afurisesc reciproc, devenim ca şi creştini, cu totul ineficienţi pentru transformarea societăţii în care trăim.”

Lupta pentru supravieţuire

O altă consecinţă a asediului ateu se poate vedea în absenţa bisericii de la datoria pe care o are faţă de lume. „Biserica din România a ajuns o mare absenţă din viaţa socială. Dacă în spitalele din timpul de dinaintea venirii comunismului cei suferinzi beneficiau de asistenţa a mii de lucrători creştini, azi cu greu se mai poate vedea aşa ceva pe culoarele spitalelor. Orfelinatele, casele de bătrâni au fost secularizate ca orice instituţie. Contribuţia bisericii în aceste sectoare este nulă. Absenţa bisericii de la datorie, o absenţă forţată, a fost apoi folosită de propaganda anticreştină pentru a demonstra inutilitatea unor astfel de instituţii creştine în societate.”

În legătură cu tehnica asediului, Petru Lascău enunţă un principiu deosebit de relevant. „Aşa cum am anticipat, scopul principal al asediului este ruperea legăturilor asediaţilor cu restul lumii. Izolaţi fiind, victimele vor cădea curând pradă aliatului principal al asediatorilor, care este foametea. Asediaţii vor înceta lucrul, resursele lor umane şi materiale se vor concentra pentru supravieţuire, spectrul foametei va crea derută şi deznădejde. În lupta pentru supravieţuire, interesele colective dispar şi instinctele de autoconservare îi vor face pe mulţi indivizi să caute evadarea.”

„Vino să vezi”

Mergând mai departe, Petru Lascău examinează cauzele asediului. Astfel, identifică o primă mare problemă, în strategia de luptă pe care biserica creştină a adoptat-o împotriva provocării ateist-comuniste şi ateist-materialiste. „Pentru a atrage oamenii înăuntrul organizaţiei, utilizăm azi tot felul de tehnici. Formaţiile noastre muzicale, uneori şlefuite până la rafinament, au ca scop atragerea „prietenilor” şi nu atât de mult slăvirea lui Dumnezeu. Pe această linie, se înscriu bisericile moderne ce au adoptat muzica rock, care atrage mai ales tânăra generaţie. Întreaga structură a bisericii se organizează în jurul acestei strategii „vino să vezi”, iar atunci când se pune problema trimiterii de misionari, comunitatea nu are niciodată bani, pentru că trebuie să îi cheltuiască cu tapiţarea mobilierului, pentru instrumente muzicale, pentru cumpărarea unor clădiri mai mari, etc.”

Liderii

O altă cauză a asediului este reliefată de lipsa de viziune a celor aflaţi în poziţii de conducere. „Este o adevărată tragedie ca în fruntea unui popor să se afle un om fără Dumnezeu, un om corupt şi vândut idolilor. Este o dramă să ai în fruntea bisericii un lider compromis, fără viziunea lucrării lui Dumnezeu, care nu urmăreşte interesele ei, ci mai degrabă ale sale, un lider ce nu îşi asumă responsabilitatea oamenilor de sub conducerea sa, unul care va sacrifica pe cel nevinovat, pentru a păstra aparenţele.”

Petru Lascău concluzionează: „Un lider care va trasa o strategie greşită bisericii sale, o strategie de luptă contrară celei stabilite deja de Dumnezeu, îşi va ruina biserica. Este imperios necesar a alege în fruntea noastră oameni ai lui Dumnezeu, devotaţi slujirii Sale, oameni neprihăniţi ce fac din înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu scopul vieţii lor.”

Frică şi necredinţă

O altă cauză majoră a asediului bisericii creştine rezidă din frică şi necredinţă. „Frica este dovada sigură a nesiguranţei mântuirii şi a vieţii veşnice. Ea dovedeşte cât de puţin ne mai încredem în cuvintele Domnului. Când suntem gata să murim pentru El, începem să gustăm din adevărata libertate, pentru că libertatea nu înseamnă altceva decât ce ai tu în interiorul tău. Frica şi necredinţa te ţin în blocajul asedierii păgâne.”

În continuare, Petru Lascău ne arată care sunt „consecinţele asediului” şi enumeră câteva dintre ele. Printre acestea sunt foametea spirituală, luptele interne, pierderea tinerei generaţii şi necredinţa. „În multe dintre bisericile noastre există tensiune şi nemulţumire, lupte şi partide. Rezolvarea situaţiei nu se poate face prin predici despre dragostea frăţească, care să ne adune la un loc. Energia spirituală a bisericii trebuie să fie canalizată numai spre lucrarea lui Dumnezeu. În caz contrar, ea îşi va croi drumuri neobişnuite pentru a se elibera.”

Clipa unei decizii supreme

Dar bineînţeles, nu ar fi suficient doar să se zugrăvească imaginea unei biserici sub asediu. Acest lucru nu ne-ar conduce decât la descurajare. Iată de ce, autorul ne propune şi soluţia biblică la astfel de probleme. Astfel, îndrumă spre înţelegerea măsurilor ce trebuie luate pentru timpul de faţă, având ca model imaginea leproşilor care au fost martori ai retragerii armatelor siriene, ca urmare a intervenţiei miraculoase a lui Dumnezeu în timpul lui Elisei.

În primul rând, este necesară o judecată limpede, pentru a înţelege faptul că e necesar să ne schimbăm modul de a fi. După aceea, trebuie să acţionăm în vederea realizării acestei schimbări. În acest sens, suntem chemaţi să ieşim din mijlocul lucrurilor cu care ne-am obişnuit în materie de religie şi să încercăm căi noi, inspirate de Dumnezeu. Nu în ultimul rând, avem datoria de a reîncepe lupta împotriva forţelor răului. Astfel, vom înţelege că biruinţa a fost deja câştigată prin Isus Hristos, iar vrăjmaşul este pus pe fugă. „Aruncarea în tabăra adversă a fost un act de disperare din partea leproşilor. Sosise clipa unei decizii supreme. Foamea şi lipsa de perspectivă i-au adus la o hotărâre de viaţă şi de moarte. Nu vom lua decizii majore cât timp avem alternative în care putem eventual, evada. În faţa unei crize, ne evaluăm resursele şi posibilităţile de rezolvare. Ceea ce este deosebit de rău e faptul că Dumnezeu intră în calculele noastre numai atunci când epuizăm prin încercări, toate ieşirile posibile.”

Uriaşul care doarme

Există o veste bună pentru fiecare dintre noi – potenţialul pe care îl are biserica creştină din România este imens, fiind asemenea unui „uriaş care doarme”, dar care poate fi trezit din amorţirea de moarte în care a fost adus de către ateismul comunist de dinainte de revoluţie şi de cel materialist de după 1989. „Biserica de astăzi este un uriaş care doarme. Instituţionalizându-se în ierarhii de diferite nivele, fiecare încearcă să lase celuilalt să facă ceea ce ar trebui el să facă. Piramidele structurilor de conducere creează zi de zi noi şi noi nivele în ascensiunea pentru locul din vârf, neglijând până la indiferenţă infrastructura bisericii, care ar trebui să fie în acelaşi timp, obiectul suprem al interesului său: cei păcătoşi, care au nevoie de mântuire.”

Pescuirea minunată

Alternativa pe care o propune Petru Lascău la suprainstituţionalizarea organizaţională a bisericii creştine din România începe de la o reformă individuală care să evolueze colectiv, conducând la o trezire spirituală. Cei care gândesc la fel ar trebui să se unească în rugăciune şi acţiune pentru a trezi uriaşul din somnul său, pentru a-L ruga pe Dumnezeu să intervină să schimbe acest curs al lucrurilor şi să ne ofere „o pescuire minunată”. În acest sens, biserica poate să fie asemănată cu o corabie ce trebuie condusă departe de ţărm, conform cu porunca Domnului pentru a avea parte de o pescuire bogată în lucrurile spirituale şi în salvarea celorlalţi. „Lecţia de pescuit dată de Isus ucenicilor Săi ar trebui să ne inspire, mai ales că El este acelaşi, neschimbat în dorinţa Sa de a mântui întreaga lume. Detaliile acestei lecţii sunt mai mult decât grăitoare. Dincolo de spiritualizarea şi dacă vreţi, interpretarea lor teologică, există simplul adevăr că Isus ne vrea pescari de oameni.” Este adevărat că atunci când purtăm luptele Domnului, putem să avem de-a face cu confruntări care nu vor fi uşoare. „Mulţimea lucrărilor apărute în ultimii ani referitoare la suferinţele şi persecuţiile creştinilor din multe părţi ale lumii, în special din ţările marxiste, a scos în relief unul din aspectele contemporane ale creştinismului: suferinţa. S-a constatat că cei mai mulţi martiri creştini au fost daţi de secolul XX. Numai în China comunistă numărul lor se ridică la câteva milioane.”

„L-am întâlnit pe Isus Hristos”

Se pare că nu este suficientă „evanghelizarea prin stilul de viaţă” pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Mai degrabă, este necesară o prezentare de tip „Zacheu”, care va avea un impact ce întrece orice imaginaţie. „Să ne imaginăm scena când Zacheu a bătut la uşa primului năpăstuit de el. Ce uimire ! Demnitarul nu numai că înapoiază banii luaţi în mod necinstit, dar şi recunoaşte fapta murdară săvârşită, îşi cere iertare şi când în uimirea sa, bietul om încearcă să afle motivaţia unei astfel de minuni, Zacheu îi spune: „L-am întâlnit pe Isus Hristos, care mi-a iertat păcatele. El m-a învăţat că Dumenzeu este drept şi că aşteaptă de la mine să îndrept răul făcut altora. Vă puteţi imagina o Evanghelie mai simplă şi mai frumoasă? Predicarea ei nu este doar prin cuvinte, ci printr-o întreagă viaţă schimbată de Hristos.”

Dar bineînţeles, nimic nu se poate face fără revărsarea Duhului Sfânt, care ne va călăuzi şi împuternici să fim lucrători pentru Dumnezeu. „Trebuie afirmat că Dumnezeu nu a încetat şi nu încetează să facă intervenţii miraculoase în istorie, pentru a sprijini Evanghelia Sa. Însă El are nevoie întotdeauna de oameni sfinţi, cu totul dedicaţi lucrării Sale. Pe aceştia îi înzestrează cu darurile Sale, îi îmbracă cu putere de sus şi îi foloseşte la răspândirea Evangheliei.”

Să luptăm sau să fim înfrânţi

Prin urmare, se poate ieşi din asediul în care se găseşte biserica creştinsă din România, însă acest lucru presupune o acţiune unită, menită să dea la o parte orice oprelişte pusă de vrăjmaş. Pe de altă parte, deşi asediul ateismului comunist este de domeniul trecutului, asalturile vrăjmaşului nu sunt şi niciodată nu vor fi de o mai mică amploare, mai ales în viitor. „Vrăjmaşul va folosi din nou forţele disponibile pentru izolarea bisericii lui Hristos. Se va încerca din nou, închiderea comunităţilor creştine între ziduri pentru ca foametea spirituală să ne macine fiinţele duhovniceşti. Presiunile vor fi menite să distrugă credinţa tinerei generaţii şi influenţa creştină în societatea românească să fie din ce în ce mai puţin simţită.” În faţa unei asemenea realităţi, nu ne rămâne decât să luptăm sau să fim înfrânţi. Însă imaginea biruinţei asupra oştirilor vrăjmaşe din timpul lui Elisei ne inspiră să credem că este posibil ca în spaţiul nostru românesc, atât din ţară, cât şi din diaspora să se producă o schimbare majoră. În măsura în care tot mai mulţi oameni vor răspunde chemării divine, asemenea unui ecou, Evanghelia se va răspândi de la inimă la inimă şi de la suflet la suflet, pentru ca neamul nostru românesc să devină cu adevărat creştin pentru Domnul. Nu este oare acesta cel mai mare dar pe care-l putem oferi Mântuitorului nostru? Iată care este adevăratul mesaj pozitiv al cărţii scrise de pastorul Petru Lascău şi merită să fie urmat.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

DIN ARIZONA ÎN ARMATA ISRAELIANĂ

Posted by Gabriela Petcu On July - 30 - 2013

NiraLee1-001Octavian CURPAȘ

 

Pentru tânăra Nira Lee cuvântul „casă” are două înţelesuri: Tempe, Arizona şi Tel Aviv, Israel. Nira s-a născut în Arizona în anul 1988 într-o familie de evrei. A copilărit şi a studiat în oraşul Tempe. A ales însă un drum total diferit de toţi colegii şi prietenii ei: s-a decis să se înroleze în armata israeliană.

 

Într-o zi de septembrie, în anul 2000, în campusul universităţii „Arizona State University” a avut loc un marş paşnic pro-Israel. Deşi era doar în clasa a şaptea, Nira a înţeles că în Israel sunt conflicte faţă de care ea nu trebuie să fie indiferenţă. Îmi aduc aminte înverşunarea incredibilă de la ASU, aici la o distanţă de 10.000 de mile (aprox 16.000 km) de Orientul Mijlociu. Cred că acela a fost momentul care mi-a stârnit dorinţa de-a face mai mult pentru această ţară” – a declarat într-un interviu acordat cotidianului „The Arizona Republic”. În perioada şcolii gimnaziale când majoritatea fetelor de vârsta ei erau preocupate de băieţi şi de machiaje, Nira studia ebraică, istoria Holocaustului şi originile familiei sale, iar la vârsta de 16 ani a vizitat pentru prima dată Israelul.

 

În perioada cât era elevă la liceul „Dobson High School”, mai exact în clasa a zecea, adolescenta de origine evreiască a pus bazele unei ligi numite „Anti-Defamation League”. După absolvirea liceului, urmează cursurile unei universităţi din Washington D.C., cu specializare în relaţii internaţionale, concentrându-se pe Orientul Mijlociu şi politica internaţională.

 

La vârsta de 19 ani Nira Lee urmează timp de un an cursurile Universităţii Haifa din Israel, iar acum, la vârsta de 24 de ani este locotenent în armata israeliană, în zona de frontieră a Faşiei Gaza, purtând uniformă verde oliv a Forţelor de Apărare Israeliene; coordonează transferul de alimente, îmbrăcăminte şi materiale medicale din Israel în Fâşia Gaza.

 

Nira Lee este din fire o luptătoare înnăscută. A trebuit să lupte pentru viaţa ei din momentul în care a venit pe lume la spitalul „Good Samaritan Hospital” din Phoenix. Fiind născută prematur, cu patru săptămâni mai devreme, Nira a suferit de un sindrom numit „detresă respiratorie neonatală”, caracterizată prin faptul că un nou născut nu poate să respire adecvat, deoarece plămânii nu îi sunt complet dezvoltaţi. În primele zile după naştere medicii i-au sfătuit pe membrii familiei să facă aranjamentele funerare. Cu toate acestea Nira a sfidat realitatea. A fost pusă pe un aparat respiratoriu pentru aproape 3 săptămâni, timp în care fetiţa nu a deschis ochii, nu a clipit. Când medicii au scos-o de pe maşina respiratorie, părinţii ei, Marcie şi Barton Lee, au stat cu respiraţia tăiată. S-au rugat cu toţii şi apoi Nira a respirat pentru prima dată singură. “Medicii şi asistentele au spus atunci că este o luptătoare şi iată că a ajuns să devină soldat în armată” – confirmă Marcie Lee, mama Nirei.

 

NiraLee3-b-wbTatăl, Barton Lee, este rabin la „ASU Hillel Jewish Student Center” din anul 1972. Având în vedere că ambii părinţi predau studii ebraice la „Arizona State University”, valorile Nirei Lee au fost centrate de timpuriu pe credinţă, compasiune şi dreptate. A revenit din Israel pentru a-şi termina studiile la Universitatea din Washington D.C., iar în luna mai, 2010, după graduare, s-a înrolat în armata israeliană. Vorbind despre Fâşia Gaza, Nira Lee spune că este condusă de gruparea teroristă Hamas care doreşte să distrugă Israelul şi care a aruncat mii de rachete către israelienii civili în ultimii ani. Forţele de Apărare ale Israelului nu cooperează cu Hamas, de aceea este crucial să menţinem relaţii solide cu organizaţii internaţionale care lucrează cu civilii din Gaza neimplicaţi în această organizaţie; zilnic trec graniţa între 250 şi 350 de tiruri transportând bunuri comerciale.”

 

Nira Lee deţine acum cetăţenie dublă (americană şi israeliană) şi spune că după ce s-a înrolat în armata israeliană s-a simţit extrem de singuratică. Incidentele destul de frecvenţe din zonă, însă, crează o anumită unitate şi solidaritate aparte între soldaţii israelieni, ne mai spune Nira Lee; adesea, în miez de noapte, se pot auzi rachete trimise din Fâşia Gaza sau câte un autobuz care sare în aer datorită faptului că a fost pusă vreo bombă.

 

Având în vedere că în luna octombrie, anul acesta, serviciul militar al Nira Lee în zona Gaza va lua sfârşit, aceasta îşi propune să-şi completeze studiile de masterat la Universitatea din Tel Aviv. Decizia Nirei Lee nu a fost chiar o decizie de moment, ea s-a datorat spiritului ei moral, dispoziţiei ei spre sacrificiu, dârzeniei şi curajului de a se alătura celor devotaţi unei cauze, în lupta pentru adevăr.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian CURPAŞ

Phoenix, Arizona SUA

27 iulie 2013

 

Octavian CURPAȘ: DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

Posted by Gabriela Petcu On July - 25 - 2013

VavilaN.CarolinaPoetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a  exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul politehnic din Galați cu diploma de inginer.

I-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar  credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Și-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit dintotdeauna să fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină care spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut în timp, douăsprezece volume de versuri și paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

 

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea şi lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmură de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regăseşte în poezia dvs.?

 

Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego.

Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutată şi şlefuită de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne  străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi reușim.

 

Aţi debutat în revista Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

 

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit şi i-au plăcut.

 

De ce „13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

 

Editura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi doisprezece poeți erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire şi m-a întrebat, pe un ton de reproș: „De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat. Dedusese din paginile cărții.

Din puținul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989 și am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulți îngeri și prea multă tristețe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bine înțeles că nu am acceptat. Alții au făcut-o, sincer sau duplicitar!

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile şi întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere este  banul, politica şi femeia.” Mă gândesc acum, ce rădăcini adânci avem…

 

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

 

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public  volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, și iată că am reușit să public mai multe volume de poezie și proză.

 

„Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a evului mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul “Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

 

Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daimonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul « Piticul din ceaşca de cafea », care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.”

Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaştere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparație, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiței Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoționată.

Dumneavoastră v-aţi gândit probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… Mitologia nordică a fost și rămâne o sursă de inspirație în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor”  a compozitorului german Richard Wagner în care sunt dezvăluite calitățile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriașilor, gnomilor și oamenilor care luptă cu lăcomia și trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic și se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului și purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălțător!

V-ați gândit probabil și la literatura fantastică a evului mediu, la povestea Graalului sau basmelor din ciclul „O mie și una de nopți”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honore de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula.

Sau poate la “Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul și Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

 

„În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din “Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână/ Ce zace-n sufletul fântână./ La soare, roata se măreşte,/ La umbră, numai carnea creşte/ Şi somn e carnea, se dezumflă,/— Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

 

Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem/ Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nţelept…” Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”?

Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai  multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îți ordonezi răspunsurile și îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire,  în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de „mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri şi te miri şi te întrebi şi răspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu? şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

VavilaPopoviciCarolina„Sus – un cer îndepărtat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ «Cerul cerului al Domnului este! »/ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului, spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

 

Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este «un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră… pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton şi chinuit». M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă, cu caracterizarea lui Ion Caraion: «Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta.» Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, „corbii/ Poetului Tradem – /Și curg pe – noptat/ Pe-un târg înghețat…”

Fiindcă tot vorbim despre creație, despre poezie, permiteți-mi să divaghez puțin, să  întreb cine își mai amintește de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literat Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii ninși/ Coboară corbii-n pâlc de doliu,/ Cernesc al iernei alb lințoliu,/ Și, triști, de foame par învinși…/ Cugetători,/ Privesc pe cer, privesc departe;/ Pe când un glas de vânt împarte/ Un cântec care dă fiori…

Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem/ Și-n mii de speranțe,/ Mii de cutezanțe/ Și visul poetului Tradem./ Ce glasuri interioare îmi sună!/ Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult,/ Pe când apărând blânda lună/ Mă poartă în nopți de demult./ O floare, un gând, un poem,/ Vise mă fac să evoc./ Unul din ele invoc,/ Visul poetului Tradem”.

Am scris cândva și o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zări argintii”./ Râdea emoţionat, vibrau în el „scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-mă cu pana ta!”

Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe.” Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua.” Câtă dreptate are!

 

A apărut cu ceva timp în urmă, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlneşte la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar şi „Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

 

Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles…

Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alţii în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că Jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este! Jurnale s-au scris şi se scriu şi rezistă şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

 

Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?

 

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele şi Răul”).

Scriind toate cărţile la persoana întâia, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o. Și nu este singura carte scrisă în acest mod!

 

 De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

 

De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

 

La ce lucraţi în prezent ?

 

Am două cărţi în lucru. Mereu am câte două cărți în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieții”.

 

Cum arată viitorul?

 

Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

 

 Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

 

Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

 

Ce hobby-uri aveţi?

 

Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

 

Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

 

O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii, formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o  modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

 

Yarnell2013Octavian CURPAȘ

 

Incendiul din Yarnell, Arizona, care a fost foarte mediatizat în ultima vreme, a lăsat în urma lui câteva mii de hectare distruse, peste 200 de case arse şi 19 familii îndoiliate. Familiile celor 19 pompieri morţi la Yarnell, Arizona, vor primi ajutoare de deces standard, specifice angajaţilor care oferă prim-ajutor (first responders).

 

Familiile celor şase pompieri care erau angajaţi cu normă întreagă vor primi fiecare suma de 470.000$ şi până la 100.000$ pe an pentru tot restul vieţii al soţiei. Familiile celor 13 pompieri angajaţi cu jumătate de normă sau sezonieri vor primi fiecare suma de 328.000$ şi o compensaţie lunară bazată pe salariul avut. Nu vor primi însă ajutor lunar de urmaş, asigurare pe viaţă sau de sănătate. Cei 19 pompieri de elită care au murit pe data de 30 iunie, 2013, când flăcările au cuprins zona în care se aflau, au fost angajaţii unei staţii de pompieri din oraşul Prescott. Acestor ajutoare li se adaugă, potrivit cotidianului „The Arizona Republic”, milioane de dolari care continuă să fie donate familiilor îndoliate, de la diverse firme şi persoane private.

 

Ajutoarele de deces pentru soţiile, copiii şi părinţii profesioniştilor din Arizona sunt stabilite şi aplicate conform standardului, pentru cei care îşi pierd viaţa la datorie. Informaţiile despre ajutoarele de deces au fost furnizate joi, 18 iulie, de către Primăria oraşului Prescott, pe baza unei legi care presupune publicarea ajutoarelor oferite de către stat. Aproape toate ajutoarele financiare sunt exceptate de taxe. Organizaţia „The 100 Club of Arizona”, care sprijină familiile pompierilor, poliţiştilor şi paramedicilor răniţi sau morţi în timpul serviciului a donat de asemenea câte 15.000$ familiilor celor 19 pompieri. Membrii acestor familii au refuzat să ofere declaraţii de presă vizavi de ajutoarele primite. Locuitorii din Yarnell însă au declarat că sunt copleşiţi de ajutorul conaţionalilor care şi-au oferit suportul pe mai multe planuri pentru reclădirea gospodăriilor distruse de incendiu. Cel mai substanţial ajutor a venit de la o organizaţie publică numită „Public Safety Officer’s Benefit Programs”, care se află în parteneriat cu Departamentul de Justiţie şi agenţiile locale şi federale de siguranţă publică. Complementar ajutoarelor de la stat şi guvern, aproximativ 150 de persoane sau grupuri s-au oferit să adune bani pentru victimele incendiului de la Yarnell. Printre acestea se numără: Arizona Diamondbacks Foundation, Arizona Community Foundation, American Red Cross, United Phoenix Fire Fighters Association, Prescott Fighter’s Charities şi „The 100 Club of Arizona”, menţionată şi mai sus. În cazul celor care au fost căsătoriţi, compesaţiile vor fi primite de către soţiile lor, iar în cazul celor care nu au fost căsătoriţi, ajutoarele vor merge la părinţii sau copiii acestora.

Soţiile pompierilor vor primi ajutor financiar lunar atâta timp cât vor fi văduve, pierzându-şi anumite beneficii şi compensaţii lunare în momentul în care se recăsătoresc.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

YARNEL-HEROES-X2-wbOctavian CURPAȘ

 

 

Flăcările unui foc care a izbucnit la sfârşitul lunii iunie în pădurile din Muntele de Granit, din localitatea Yarnell din statul Arizona, au „mistuit” în ultimele săptămâni întreaga naţiune. Zeci de mii de americani, inclusiv vicepreşedintele Joe Biden, s-au deplasat la faţa locului pentru a fi alături de familiile celor 19 pompieri care şi-au pierdut vieţile pe data de 30 iunie, a.c., în timpul operaţiunii de stingere a focului.

 

Yarnell se afla la nord de oraşul Phoenix, la distanţă de 136 de km. Cei 19 pompieri făceau parte din echipa de elită „Granite Montin Hotshots” din Prescott, localitate care se află la 160 de km nord-vest de Phoenix, într-o zonă împădurită, foarte asemănătoare cu Poiana Braşov. Temperatura din Prescott este aproape întotdeauna mai scăzută cu aproximativ 7 grade Celsius faţă de cea din zona metropolei Phoenix.

 

Mai erau doar câteva zile până la sfârşitul lunii iunie când membrii echipei „Granite Mountain Hotshots” au fost solicitaţi să stingă un mic incendiu din pădurea Muntelui de Granit şi în mod particular să protejeze un ienupăr, unul dintre cei mai mari şi mai vechi copaci din SUA, îndrăgit deopotrivă de ecologişti şi excursionişti. Pompierii s-au mobilizat cu promptitudine, au curăţat zona din jurul ienupărului şi-au creat o bandă de izolare, numită „graniţa de foc” (fireline). Când s-au întors a doua zi în acel loc, copacul era nevătămat ca un prilej de mândrie, un reper de profesionalism pentru specialiştii care şi-au primit numele de la muntele pe care l-au urcat de atâtea ori pentru a stinge sau a preveni focul.

 

Potrivit cotidianului „Prescott Daily Courier”, patru zile mai târziu, duminică 30 iunie 2013, dimineaţa la ora 7:00, membrii echipei de elită au fost solicitaţi din nou, de data aceasta pentru a acţiona în partea opusă a muntelui. Temerarii pompieri au luat cu asalt muntele, croind linii de demarcaţie în pădurea deasă. Apoi, vântul şi-a schimbat în mod subit direcţia şi focul s-a îndreptat spre ei cu viteză, aceştia nemaiputând să folosească arterele de scăpare, pe care le pregătiseră după cum prevede regulamentul. A fost solicitat ajutor aerian dar acesta nu a fost disponibil, majoritatea cisternelor aeriene fiind mobilizate la alte incedii care au avut loc simultan în Arizona.

 

Dintre cei 20 de membri ai echipei mobilizaţi la Yarnell doar unul a rămas în viaţă. Brendan McDonough (21 de ani) a fost desemnat să supravegheze echipa de pe un deal. Când acesta a observat că vântul şi-a schimbat direcţia i-a anunţat imediat prin radio spunându-le că el se îndreaptă spre un punct de refugiu. În câteva clipe cei 19 experţi şi-au pierdut vieţile, în cea mai fatală zi, asemănătoare cu cea care a implicat focurile “sălbatice” din 1933, în pădurile de lângă Los Angeles, când au murit 30 de pompieri. De asemenea, incediul din Willows (Grindstone Canyon), nu departe de Sacramento, California, numit „Rattlesnake Fire” (Focul şarpelui cu clopoţei) care s-a propagat la 9 iulie, 1953, a dus la pierderea a 14 pompieri şi a unui silvicultor şi la distrugerea unei suprafate de 5.3 km2. Atunci, un incendiator a pus foc în două locuri diferite din pădure, iar flăcările au fost amplificate de vânt care au cuprins în scurt timp o mare parte din pădure.

 

Cauza incendiului din Yarnell Hill este încă incertă. Flăcările au ameninţat localitatea Yarnell, locuitorii refugiându-se în orăşelele învecinate. Peste 200 de case au fost complet distruse şi au ars aproximativ 3400 de hectare de pădure. Mai mulţi experţi din diverse state americane au fost numiţi să investigheze incidentul. Între timp însă, naţiunea este solidara cu familiile îndoliate. Aproximativ 30.000 de persoane, printre care câteva mii de pompieri din mai multe state, s-au adunat pe o arenă din Prescott, pentru un serviciu în memoria celor 19 eroi căzuţi la datorie. În arenă au fost admise 6.000 de persoane, printre care mulţi demnitari şi pompieri veniţi aici din toate statele SUA, dar şi din alte ţări. A fost remarcată chiar şi prezenţa unei echipe de pompieri din Elveţia. A fost prezent şi vicepreşedintele SUA, Joseph R. Biden Jr., care şi-a arătat compasiunea pentru familiile celor care au plecat din viaţă în condiţii atât de neaşteptate: Nu am avut privilegiul să-i întâlnesc pe nici unul din cei 19 în viaţă, dar îi cunosc. Ştiu multe despre astfel de pompieri. Îi cunosc pentru că ei au salvat vieţile celor doi fii ai mei în urmă cu mulţi ani. Atunci, prima mea soţie şi două fiice ale noastre şi-au pierdut vieţile în acel accident”.

 

Toţi cei 19 pompieri ucişi la Yarnell au fost tineri, între 23 şi 43 de ani! La serviciul comemorativ s-au evidenţiat soţiile lor unele cu copiii mici, altele însărcinate.

 

În SUA şi probabil în multe alte ţări ale lumii pompierii sunt consideraţi eroi deoarece deseori îşi riscă viaţa pentru binele societăţii. Când noi toţi fugim dinspre foc ei fug înspre foc! Sunt cei care se pun în slujba semenilor lor aflaţi la nevoie sau chiar într-o situaţie de dezastru. Un vecin american, aflat acum la pensie, mi-a spus că meseria de pompier i s-a părut întotdeauna palpitantă: „Era o pasiune, o plăcere când eram solicitaţi undeva! Erau singurele momente mai interesante ale muncii noastre. Să nu mai vorbesc de satisfacţia pe care o aveam când reuşeam să salvăm proprietăţi şi deseori chiar şi vieţi”.

 

Octavian D. Curpas

16 iulie 2013

Poenix, Arizona

RUSTY-wbOctavian CURPAȘ

 

O echipă de paramedici a fost mobilizată zilele trecute, în Surprise, Arizona, pentru a salva viaţa unei păsări exotice. Ajunşi la faţa locului, cei din echipajul medical şi cel al pompierilor au constatat că o doamnă în vârstă de 71 de ani pusese colivia de călătorie cu papagalul în maşină, a fixat-o cu centura de siguranţă, şi-a aruncat poşeta în maşină, a blocat uşa, după care a realizat că îşi lăsase cheile în maşină. Doamna Doyle a sunat la firma de asigurări „AAA” (triple A), care oferă soluţii logistice în astfel de situaţii. Operatorul i-a spus însă că echipa s-ar putea să nu ajungă în timp prea scurt.

 

Fiind panicată, femeia a sunat numărul de urgenţă 911. În câteva minute, echipa de pompieri „Engine 307″ a ajuns în faţa casei. Papagalul, pe nume Rusty, în vârstă de 19 ani, aparţinând speciei Cockatoo (numit şi papagalul amorez), se afla în maşină, la căldură, de aproximativ 45 de minute. Acesta era cu aripile întinse, întins pe burtă cu ciocul lăsat jos. Proprietara s-a temut că este mort.

 

Paramedicii au intrat cu papagalul în casă şi au folosit echipamentul şi expertiza de salvare a vieţilor pentru a trata simptomele. Echipa de pompieri a aşezat pasărea într-o mască pediatrică de oxigen. I-au pus apoi gheaţă sub aripi după care, cu o seringă, i-au picurat apa sub pene. De asemenea, a folosit un ventilator pentru a accelera procesul de „răcorire” a papagalului, care după aproximativ 10 minute s-a „trezit”.

 

Căpitanul de pompieri, Mike Morris, împreună cu echipa sa, s-a întors a doua zi să-l viziteze pe Rusty, care fiind total reabilitat, era acum foarte gălăgios. Potrivit ziarului „USA Today”, nu a fost prima dată când echipa aceasta de pompieri a fost chemată să salveze o viaţă dintr-o maşină blocată, încălzită de arşiţa verii. „Au fost şi alte situaţii când am salvat câini, pisici sau chiar copiii, în circumstanţe similare. Dacă aveţi astfel de situaţii, suntem aici”, afirma domnul Morris. În unele cazuri, pompierii au fost solicitaţi pentru că cineva a fost atacat de viespi în parcurile din localitate.

 

În oraşul Surprise există în momentul de faţă un număr de 8 staţii de pompieri. Aceştia participă periodic la evenimente educative care au loc la şcolile din localitate, desfăşoară activităţi de îndrumare şi control în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor, prezintă măsurile ce trebuie respectate pentru prevenirea riscurilor de înec. Staţiile de pompieri din Surprise oferă gratuit scaune de maşină pentru copii şi bebeluşi. De asemenea, cetăţenii sunt încurajaţi să oprească la staţia de pompieri pentru a li se verifica siguranţa scaunelor de maşină pentru copii şi a li se oferi instructajul de instalare a acestora.

 

Pompierii sunt cei care îşi riscă viaţa din datorie faţă de meserie, dar şi din altruism. Un exemplu de pierdere a vieţii a fost tânărul pompier Bradley Harper, în vârstă de 23 de ani, prins între o maşină de pompieri şi o ambulanţă, după ce stinsese un incendiu în oraşul Phoenix. În aceeaşi zi – 18 mai 2013 – a murit şi ofiterul Daryl Raetz (29 de ani), un veteran din războiul din Irak, lovit accidental de către o maşină în timp ce făcea un control de rutină pe Freeway – 101. În faţa tragediei care a avut loc, autorităţile au declarat zi de doliu, guvernatorul – Janice Brewer a dispus să fie arborate steagurile la Capitoliu, iar la ceremonia de înmormântare a pompierului care a avut loc la biserica „Church Christ of the Valley” (CCV), cea mai mare biserică creştină din Arizona, au participat câteva mii de persoane. Phoenix-ul pierduse, în aceeaşi zi, doi oameni cu responsabilităţi importante.

 

Octavian CURPAŞ

Surprise, Arizona, SUA

iunie 2013

Ezechiel49Octavian Curpaș

 

Într-o combinaţie unică, pe baza unui verset din Biblie, o prestigioasă companie americană produce una dintre cele mai sănătoase pâini din lume. “Food for Life” a creat o gamă întreagă de produse de panificaţie, cereale şi macaroane cu ingrediente din grâne diverse. Cei mai mulţi oameni îşi închipuie că pâinea este un aliment foarte simplu, puţini cunosc principiile complexe ce pot fi folosite la fabricarea pâinii. Cei mai importanţi factori care au impact asupra calităţii pâinii sunt ingredientele, fermentarea şi modul de coacere. Pâinea “Ezechiel”  foloseşte “reţeta” din cartea profetului Ezechiel la capitolul 4, versetul 9 din Biblie: “Ia-ţi şi grâu, orz, bob, linte, mei şi alac, pune-le într-un vas şi fă pâine din ele”. Şase tipuri de grâne şi legume preparate şi combinate formează ceva uimitor. Ce este diferit legat de această pâine este că grânele menţionate mai sus, înainte de-a fi utilizate pentru fabricarea pâinii, sunt puse la germinat. Doar în felul acesta pot fi extrase anumite minerale şi vitamine din aceste grâne, care în alte condiţii nu ar putea fi fructificate.

 

pageCalităţile nutritive ale acestei pâini pot fi atestate şi de tipul de magazine în care este comercializată aceasta în zona în care locuiesc: Vitamin House West, Arizona Health Foods, Vitamin House Nutrition Centers şi HI-Health Supermart. Pâinea “Ezechiel” este de asemenea disponibilă şi la unele super-marketuri. Nu se găseşte însă pe rafturile cu pâine, ci în general în congelator, fiind foarte perisabilă.  Aceasta este comercializată în mai multe sortimente, printre care: cu seminţe de susan, scorţişoară, cu seminţe de in (flax bread). Cu toate că este ceva mai scumpă decât pâinea obişnuită, mai mulţi consumatori au optat pentru ea, în detrimentul celei tradiţionale.  Site-ul Amazon comercializează reţete pentru această pâine sub numele de “Ezekiel Bread Kit”.

 

“Ezechiel” este o sursă completă de proteine, conţine 18 aminoacizi (incluzând 9 aminoacizi esenţiali), ajută digestia, măreşte absorbţia de minerale, este bogată în vitaminele B şi C şi este o bogată sursă de fibre.

 

Pâinea “Ezechiel” este recomandată frecvent în planurile de dietă, deoarece este o alternativă mai sănătoasă la pâine albă şi chiar la cea neagră. Pâinea “Ezechiel” este fabricată fără făină, nu conţine emulgatori, aditivi, arome artificiale, coloranţi sau conservanţi. Este de asemenea făcută cu apă purificată, fără grăsimi adăugate şi are un index glicemic scăzut (poate fi consumată şi de cei care au diabet).

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

 

“Exerciţii de înviere”, întru nemurirea sufletului

Posted by Gabriela Petcu On April - 5 - 2013

DAMIAN-T---EDI-cop-wbDAMIAN Theodor:  „Exerciţii de înviere”

Editura Universalia, Bucureşti,  2009, 121p.

 

În căutarea Ierusalimului spiritual

Citind titlul volumului de versuri „Exerciţii de înviere”, scris de Theodor Damian, te întrebi dacă nu cumva ai de-a face cu o carte de teologie sau cu o culegere de predici pe tematica nemuririi sufletului. Dar de îndată ce deschizi această carte, îţi dai seama că vocaţia teologică şi poetică a lui Theodor Damian s-au îmbinat într-un mod armonios, pentru a da naştere unei poezii cu totul speciale în literatura română.

 

Theodor Damian este autorul volumelor: „Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu” (2008), „Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice” (2008), „Pasiunea textului” (2003), „Semnul Isar” (2006), „Nemitarnice” (2005), etc.

 

Descoperind mistere

Codificarea sub formă de poezie a unei cugetări filosofice şi de multe ori religioase poate să surprindă pe un cititor neiniţiat în acest meşteşug, dar chiar şi în acest caz, efectul va fi benefic, fiindcă până la urmă, o poezie este mai expresivă decât o mie de cuvinte spuse altfel. De aceea, prin volumul „Exerciţii de înviere”, autorul ni se oferă drept călăuză în descoperirea şi acoperirea misterelor pe care le întâlnim de-a lungul cărării vieţii, a temelor fundamentale ce stau la graniţa dintre lumină şi întuneric, viaţă şi moarte.

 

„Foamea de unu”

„Foamea de unu a intrat în lume/ din nou,/ ceea ce n-am văzut/ aceea am cunoscut/ lumea murea şi învia/ într-o coajă de ou.” Această foame de unu, de refacere a unităţii primordiale se constituie ca mişcarea fundamentală a întregului univers şi chiar a întregii lumi, trecând prin diferite faze de evoluţie, prin diferite cicluri de „moarte şi înviere” pentru ca în final, mirajul cojii de ou să se arate.

 

„Scrisorile pelerinului”

Trăind într-o lume fracturată de o geografie nemiloasă, ce desparte teritorii întinse de uscat cu oceane adânci, dar şi cu o diversitate uneori, aberantă, de tradiţii, culturi şi istorii, cel care călătoreşte constată că niciodată nu ajunge la acel repaus care să-i ofere odihna deplină. Tot astfel, Theodor Damian ne poartă prin diferite locuri şi timpuri în „Scrisorile pelerinului”, un pelerin aflat în căutarea unui Ierusalim pe care nu-l găseşte şi care poposeşte din loc în loc prin Malta, stând de vorbă cu cavalerii, mergând printre palmierii Granadei, unde „verbele la timpul trecut/ se îneacă în prezent”, ajungând chiar şi în nordicul Helsinki, unde „la ora zece noaptea/ soarele e încă pe cer”, sosind în Argentina, unde „am mai călătorit/ de la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis”, revenind din nou, în emisfera nordică, pe malul Mării Baltice, la Malmo şi continuând astfel, pe întregul mapamond.

 

„Atunci am văzut luna”

Un pelerin sau un peregrin este o persoană ce nu îşi găseşte niciodată, nici locul şi nici identitatea, care în final, abandonează călătoria geografică pentru una spirituală în lumea ideilor, a lui Platon, în lumea filosofilor şi în lumea religiei. „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii/ atunci am văzut luna/ prima oară/ înainte de a se naşte.” Până la urmă, frumuseţea autentică, repaosul cosmic şi exerciţiile de înviere se regăsesc în această frumuseţe interioară, în această căutare după iluzii deşarte, după „Atingerea oului cosmic” şi a „Foamei de unu”, pentru a ajunge la timp „La slujba de seară”, pentru a vedea „Un clopot arzând”.

 

„Exerciţii de înviere”

Într-un astfel de efort ai nevoie de „aripi”, pentru că „de multe ori bea căprioara/ din apa lină a izvorului/ ca să-şi astâmpere setea.” Această sete de a şti, de a cunoaşte, de a deveni şi de a rămâne le regăsim în poezia „Exerciţii de înviere” ce dă titlul acestui volum.

 

„Un cântec de dragoste”

„Un cântec de dragoste/ învolburează marea cea mare/ se aude pe plajă/ dar înfiorează adâncul/ şi răscoleşte întreg universul.” Întotdeauna, lângă marea cea mare se întâmplă să găseşti şi să te regăseşti acelaşi şi cu totul altul, revenind la originile vieţii, ale istoriei şi ale întregului univers, pentru că o înviere înseamnă o întoarcere, o redare spre viaţă a ceea ce era mort, o apariţie a celui dispărut. Dar pentru o înviere autentică ne trebuie un templu, o jertfă, o slujbă şi-un mormânt care să fie deschis prin har sfânt. „Templul este fierbinte mereu/ tămâia şi jertfele şi inimile/ îl ţin încins/ aşa cum cuprinsul se încinge de necuprins.”

 

Eternul Cuvânt

Prin urmare, citind versurile scrise de Theodor Damian, ajungem la acel „Ţipăt dintâi”, la acea întâlnire cu originile a tot ce există, pentru ca în final, să ne întâlnim cu noi înşine, stând la margini de ceruri şi de pământ, aşteptând învierea aceea ce nu poate niciodată să moară – Eternul Cuvânt.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors