Laurence Lemoine: Una vida de periodista

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.

 

Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?

 

Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.

 

P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?

 

Laurence5R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

 

P: ¿Se considera afortunada?

 

R: Debo decir que en general fuí muy afortunada en mi vida, no sólo porque nací en un país hermoso y tranquilo (Francia) y una buena familia, sino porque también yo estaba en el lugar correcto en el momento adecuado, pero a menudo digo que “la suerte” es, como los tomates, se cultiva !. Yo quería ser periodista, porque para mí era una manera de vivir varias vidas a la vez! Informar sobre otros países o personas, es para mí una manera de aprender un montón! También es una especie de poder, porque lo que decimos y la forma en la cual lo hacemos, es importante y puede influir en la gente. Es por eso que también es una gran responsabilidad y una profesión seria.

 

P: En 1986 ganó un concurso para el Bicentenario de la Estatua de la Libertad en Nueva York. ¿Cómo fué?

 

R: Uno de los mejores momentos de mi vida fue en 1986 cuando representé a la juventud francesa en Nueva York para la reapertura de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Yo estaba allí porque gané un concurso, gracias a mi padre. Me ayudó mucho redactando un hermoso poema sobre la libertad y aún, hoy en día, le estoy muy agradecida. Fué increíble para mí ! Conocí a muchas personalidades en ese país y yo era una VIP ! Sólo tenía 16 años en ese momento!. La lectura del poema frente a las cámaras de televisión y fotógrafos fué fácil , afortunadamente yo no soy tímida !

 

P: ¿Cómo este evento influyó en su decisión de convertirse en una periodista?

 

Laurence9R: Un año más tarde, pasé una semana en la estación de radio RTL , con todos los periodistas y reporteros. Ví todo sobre las noticias y el periodismo durante esa semana, y más que nunca, estaba claro para mí que sería periodista, pero aún era demasiado joven para empezar !

 

P: Háblame de las habilidades y aptitudes naturales necesarias para ser un periodista

 

R: En cuanto a las habilidades, yo diría la curiosidad, en el más amplio sentido de la palabra. En mi caso, mis amigos y mi familia siempre me decían que tenía el “cáncer de la curiosidad” ! El periodista debe estar abierto y dispuesto a comprender y explicar todo. No podemos ser tímidos, debemos atrevernos a hacer preguntas que pueden avergonzar a la gente, especialmente a los políticos! Yo era conocida en ese momento por hacer entrevistas XXXXXXX! A menudo, era como una batalla de palabras entre mis entrevistados y yo.

 

P: Cuando usted estaba en el Líbano, tenía la intención de regresar a París para un Master en Periodismo?

 

R: Líbano fue mi primera experiencia como periodista. Yo era muy joven (20 años), y un poco novata. Fue durante la guerra con Siria (la “Guerra de Liberación”). El padre del actual dictador, Haffez Al Assad quería matar a los cristianos Libaneses. Para mí, el “espectáculo” fue increíble, pero he aprendido mucho sobre la gente y su capacidad para ser bueno o malo y para adaptarse a situaciones extremas. Era mejor que ir a la universidad , porque era la vida real y concreta. Tuve suerte porque conocí al General Michel Aoun, Primer Ministro en ese momento. Esa entrevista me dió una cierta notoriedad ya que lo que dijo fué un poco embarazoso para Francia y François Mitterrand (el Presidente Francés en ese momento) tuvo que reaccionar oficialmente. Periodistas de todo el mundo hablaron de esa entrevista ! Unos meses más tarde, aconsejado por mi colega y amigo cristiano Malard (Francia 3/CNN), me fui a Túnez, la sede de la OLP para entrevistar a Yasser Arafat.

 

P: ¿Cómo fue la entrevista, de dos horas, con Yasser Arafat en Túnez. ¿En qué año fue?

 

Laurence4R: “Yo estaba fascinada por ese hombre y quería entrevistarle. Pasé dos horas con él en plena noche. … Por razones de seguridad, la OLP no decía “Nos vemos en tal sitio a tal hora.” Tuve que quedarme en mi hotel y varios de sus colegas vinieron a por mí, y con los ojos vendados me llevaron a una casa. Una vez allí, por supuesto, me quitaron la venda de los ojos. Debo decir que fué muy exótico para mí ! Fue un momento muy interesante en 1990, cuando Yasser Arafat comenzó a dejar de ser un terrorista para ser un hombre de estado, teniendo contactos directos pero secretos con los Israelies. Le hice muchas preguntas, y al final, él bromeó y me preguntó si quería casarme con el! En la prensa francesa, esa entrevista tuvo mucho éxito, pero yo disfruté de mi estancia en Túnez, la reunión con Arafat, y las muchas horas que pasé con sus consejeros para hablar sobre ese conflicto tan importante.

 

P: En una de nuestras conversaciones, usted ha mencionado que trabajaba para “Radio Mont Blanc”, cerca de Ginebra durante seis años. Además, durante ese tiempo, usted trabajó para una televisión (Canal C) haciendo entrevistas políticas.

 

R: Me encontré con un periodista francés bien conocido (Jean-Pierre Elkabbach) para preguntarle cómo planear mi carrera como periodista. Él me dijo que primero, tenía que salir de París, trabajar en provincia para aprender y ser un poco más madura (tenía 21 años de edad). Explicó que eso era la mejor escuela para una joven periodista, y es verdad ! Así que me fuí a la Alta Saboya (cerca de Chamonix y Ginebra) y comencé en la Radio Mont Blanc. También tuve un programa mensual en la televisión “Canal C”, con entrevistas a políticos y personajes famosos, pero sólo para hablar de su vida privada. Después de eso me decidí a salir de Francia de nuevo. Me encanta Francia pero vivir en diferentes países me ha dado la posibilidad de ver las cosas desde diferentes ángulos y enriquecerme culturalmente.

 

P: Usted ha trabajado en Haití, en una estación de radio que necesitaba un periodista francés. ¿Ha trabajado sobre el l terreno o en el estudio?

 

R:. “Radio Vision 2000″ de Port-au-Prince estaba buscando a una periodista francesa para encargarse de la información y de la formación de sus periodistas Cuando llegué allí, me dí aún mas cuenta, si cabe, la suerte de haber nacido en un país libre donde uno tiene todo lo que quiere. Trabajé sobre el terreno y en el estudio durante un año. No fue fácil, pero aprendí mucho cada día. Haití es un país fascinante y siempre está en mi corazón. También estoy agradecida a Haití porque es donde conocí a mi marido ! Llegó a Puerto Príncipe para una semana de vacaciones a casa de un amigo diplomático. Ahora es el padre de mi hija de 11 años, Anouck, y de mi hijo Álvaro de 8. Es abogado de negocios y hemos vivido en Londres, París, Valencia (donde nació), Banjul (Gambia África del Oeste) y en Lisboa, Portugal. En Gambia, un país pequeño, muy bonito y bueno para un primer contacto con África), dí a luz a mi hijo en un hospital público. Fue mi elección, porque la atención médica fué realizada por un excelente equipo de médicos cubanos . Fue gracioso porque el nacimiento de mi hija, se llevó a cabo en el mejor hospital privado y moderno de Valencia, con la mejor tecnologia, pero preferí el de Banju,l con los médicos cubanos en ese hospital público muy pobre, pero al menos, con nombre elegante: El Royal Victoria Hospital ! En medio de la cesárea, se fue la electricidad !. Después del nacimiento de mi segundo hijo empecé a editar y publicar guías turísticas. La primera fue sobre Gambia, después , publiqué algunas en España, y la última sobre Saint-Gervais Mont Blanc, Francia.

 

P: ¿Por qué Saint-Gervais?

 

Laurence10R: Saint Gervais Mont Blanc es un sitio mag-ní-fi-co para las vacaciones, para el esquí o el senderismo. Conocía esa ciudad porque había estado varias veces cuando era periodista en Radio Mont Blanc. Hacer una guía de turismo también fue para mí una buena excusa para volver!

 

P: ¿Dónde vive usted ahora y qué van a hacer ahora?

 

R: Actualmente, vivo en España, en Valencia, una hermosa ciudad en el Mediterráneo. Trabajo con la empresa Americana Relìv (www.reliv.com). Produce y vende suplementos alimentarios naturales excelentes. Un día ví a mi mamá tomar esos batidos y me interesaron esos productos. Siempre me han interesado los temas de nutrición y salud. En Europa, muchas personas toman suplementos porque realmente mejoran la salud. También hacemos frente a una crisis de salud muy seria en Europa. Nuestra comida de hoy, no tiene suficientes vitaminas y fitonutrientes. Al privar a nuestro cuerpo de nutrientes esenciales sustituyéndolos por alimentos procesados y productos químicos, somos vulnerables a la fatiga, alergias y todo tipo de enfermedades y disfunciones. Ahora sabemos que los suplementos dietéticos pueden colmar esta brecha nutricional. Estos productos proporcionan niveles óptimos de nutrientes, y Reliv es una empresa a un alto nivel. El verano pasado, asistí a la Conferencia Internacional en St. Louis (Estados Unidos. Missouri.) y me encontré al fundador, Robert Montgomery. Gracias a estos productos, ayudé a muchos de mis amigos y miembros de mi familia a resolver sus problemas de salud. Por supuesto, también tomo estos productos, aunque siempre he gozado de una muy buena salud. Pero gracias a ellos, me siento mucho mejor. Tengo más energía, mayor concentración y duermo mejor. Tengo la suerte de trabajar en esta empresa ya que puedo ayudar a la gente y también cuidar de mis hijos.

 

P: ¿Has pensado en mudarse a los Estados Unidos?

 

R: Me encantaría vivir en los EE.UU. porque fuí allí varias veces, pero nunca fué suficiente ! y tengo una relación especial con ese país … Creo que conozco un país y su cultura, si me quedo por lo menos un año. Espero que un día tenga la oportunidad!

 

P: ¿Qué sabe usted acerca de Rumania? En sus viajes, ¿se ha encontrado con muchos rumanos?

 

R: Mi esposo trabaja ahora en Rumania en un proyecto de aerogeneradores, en las montañas. Le gusta mucho ese país. Mi única conexión con Rumanía fue la joven que me ayudaba en casa cuando vivía en Portugal y se convirtió en una amiga. Me gustaría poder ir a Rumania este año con mi esposo porque dice que vale la pena!

 

P: ¿Cuáles son tus hobbies?

 

R: Me encanta viajar ! También me encanta estar con mis amigos y familiares. En cuanto a los deportes, me gusta el squash, tenis, esquí y el alpinismo. Una vez subí hasta la cumbre delMont Blanc con esquís: fueron ocho horas para llegar a la cima y 6 horas para bajar, todo ello en un paisaje totalmente salvaje . ¡Fue fantástico!

 

P: ¿Cuáles son sus planes en un futuro próximo?

 

R: Me ocupo del desarrollo de Reliv, aquí en España, y acabo de empezar un libro sobre nutrición y salud que se publicará en Francia.

 

 

EOCTAVIAN CURPASntrevista realizada por Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence Lemoine: née pour être journaliste!

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New   York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication.

 

 

Question: Vous êtes née à Paris. Pouvez-vous m’en dire un peu plus sur votre famille?

 

Réponse: Je suis la plus jeune (avec un frère jumeau) d’une famille chrétienne de 6 enfants. J’ai reçu une éducation très stricte, mais mes parents nous ont donné le meilleur pour être heureux dans la vie: l’amour, la confiance en soi, la capacité de s’adapter, et l’indépendance.

 

Q: Qu’est ce qui vous a amenée à vous intéresser au journalisme? Qu’est ce qui a déclenché votre intérêt dans ce métier? Y a-t-il quelqu’un dans votre vie à l’époque qui vous a inspiré pour devenir journaliste?

 

Laurence6R: Quand j’étais pré-ado dans les années 80, aux infos, on ne parlait que du Moyen-Orient (Liban, en 82 avec l’invasion des Israéliens, le conflit israélo-palestinien avec des prises d’otages, les détournements d’ avion, l’Iran en 81, etc). C’est à ce moment là que j’ai commencé à lire les journaux et écouter la radio. J’étais fascinée par toutes ces questions et voulais comprendre quelque chose ( ce qui est en fait impossible!). Je voulais être journaliste pour connaître et découvrir le monde et toucher moi même la réalité, sans intermédiaire entre l’ événement et moi. Je voulais faire l’expérience de vivre ce qui se passe dans le monde. Il était clair et naturel que je devais être journaliste. Puis j’ai commencé à me préparer. Par exemple, quand j’avais 15 ou 16 ans, j’enregistrais des bulletins entiers d’information de France-Info, dans ma chambre, j’écrivais tout cela sur un papier pour ensuite le dire avec un ton professionnel. Quelques années plus tard, sur les ondes, je réveillais du monde avec mes infos et mes interviews!

 

Q: Vous considérez-vous chanceuse?

 

R: Je dois dire qu’en général, j’ai été très chanceuse dans ma vie, non seulement parce que je suis née dans un pays magnifique et paisible (France) et dans une bonne famille, mais aussi parce que parfois, j’ai été au bon endroit au bon moment : d’ ailleurs, je dis souvent que la «chance» c’est, comme les tomates ça se cultive!. Je voulais être journaliste, car, pour moi, c’était une façon de vivre plusieurs vies en même temps! Faire des reportages sur d’autres pays ou personnes, était aussi une façon d’apprendre beaucoup! C’est également, une sorte de pouvoir, car ce que nous disons et rapportons et la manière dont nous le faisons, est important et peut influencer les gens. C’est pour cela que c’est aussi une grande responsabilité et une profession très sérieuse.

 

Q: En 1986, vous avez gagné un concours pour le bicentenaire de la Statue de la Liberté à New York. Pourquoi avez-vous gagné le concours? Comment cela s’est-il passé?

 

R: Un des grands moments de ma vie a été en 1986 quand j’ai représenté la jeunesse française à New York pour la réouverture de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. J’étais là parce que j’ai gagné un concours, grâce à mon père. Il m’a aidée à rédiger un très beau poème sur la liberté et je lui en suis toujours très reconnaissante. C’était tellement incroyable pour moi! J’ai rencontré de nombreuses personnalités aux Etats-Unis, et j’ai été un VIP pendant 15 jours. Je n’avais que 16 ans à cette époque. La Lecture du poème devant les caméras de télévision et les photographes s’est fait sans problème, heureusement que je ne suis pas timide!

 

Q: Comment cet événement a-t-il influencé votre décision de devenir journaliste?

 

Laurence9R: Un an plus tard, j’ai passé une semaine à la station de radio française, RTL, avec tous les journalistes et les reporters. J’ai tout vu à propos des infos et du journalisme au cours de cette semaine, et plus que jamais, il était évident pour moi que je serais journaliste, mais j’étais encore trop jeune pour commencer!

 

Q: Parlez-moi des compétences et des aptitudes naturelles qui sont nécessaires pour être journaliste…

 

R: En ce qui concerne les compétences, je dirais la curiosité, dans le sens large du mot. Dans mon cas, mes amis et ma famille disaient toujours que j’avais le «cancer de la curiosité”! Un journaliste doit être ouvert et désireux de comprendre et d’expliquer tout. On ne peut pas être timide et il faut oser poser des questions qui peuvent embarrasser les gens, surtout les politiciens! J’étais connue à une certaine époque pour faire des interviews musclées! Souvent c’était comme un combat de mots entre mes interviewés et moi.

 

Q: Quand vous étiez au Liban, aviez-vous l’intention de retourner à Paris pour un Master en journalisme?

 

R: Le Liban a été ma première véritable expérience en tant que journaliste. J’étais très jeune alors (20 ans), et un peu novice. C’était pendant la guerre avec la Syrie (« la guerre de Libération »),le père du dictateur actuel, Haffez Al Assad, voulait en finir avec les chrétiens Libanais. Pour moi, le «spectacle» était incroyable, mais j’ai appris beaucoup de choses sur les êtres humains et leur capacité à être bon ou mauvais et à s’adapter à des situations extrêmes. C’était mieux que d’aller à l’université pour moi parce que c’était la vie réelle et concrète. J’ai eu de la chance parce que j’ai rencontré le général Michel Aoun, qui était premier ministre à ce moment. J’ai eu un entretien qui m’a donné une certaine notoriété parce que, ce qu’il a dit était un peu embarrassant pour la France, et François Mitterrand (le Président français à l’époque) a dû réagir. Les journalistes du monde entier ont parlé de cette interview! Quelques mois plus tard, conseillée par mon confrère et ami Christian Malard (France 3/CNN), je suis partie à Tunis, au siège de l’ OLP interviewer Yasser Arafat.

 

Q: Comment se sont passées ces deux heures d’entrevue avec Yasser Arafat à Tunis. En quelle année était-ce?

 

Laurence4R: J’étais fascinée par cet homme et je voulais faire une interview. J’ai passé deux heures avec lui en pleine nuit.. Pour des raisons de sécurité, l’OLP ne m’a pas dit, “Rendez-vous à telle adresse à telle heure”. J’ai dû rester dans mon hôtel et, plusieurs de ses collaborateurs sont venus me chercher, m’ont bandé les yeux et m’ont emmenée dans une maison. Une fois sur place bien sûr, j’ai pu enlever le bandeau!. Je dois dire que c était assez exotique pour moi! Ce fut un moment très intéressant, en 1990, quand Yasser Arafat a commencé à ne plus être un terroriste pour être un homme d’Etat, ayant des contacts directs mais secrets avec les Israéliens. Je lui ai posé beaucoup de questions, et à la fin, il a plaisanté et m’a demandé si je voulais l’épouser ! Dans les médias français, cet interview n’a pas été un grand succès, mais j’ai apprécié mon séjour à Tunis, la rencontre avec Arafat,et les nombreuses heures que j’ai passées avec ses conseillers à parler de ce conflit majeur.

 

Q: Dans une de nos conversations, vous avez mentionné que vous avez travaillé pour ” Radio Mont-Blanc “, près de Genève pendant six ans. Aussi, pendant ce temps, vous travailliez pour une télévision, (Canal C) faisant des interviews politiques.

 

R: J’ai rencontré un journaliste français très connu, (Jean-Pierre Elkabbach) pour lui demander comment planifier ma carrière en tant que journaliste. Il m’a dit d’aller d’abord en dehors de Paris, en province, pour apprendre et devenir un peu plus mature (je n’avais que 21 ans). Il m’a expliqué que c’était la meilleure école pour une jeune journaliste et c’est vrai ! Je suis donc allée en Haute-Savoie (près de Chamonix et Genève) et ai commencé à Radio Mont Blanc. J’avais aussi une émission mensuelle sur la chaîne de télévision «Canal C» avec des interviews de politiciens ou de gens célèbres, mais seulement sur leur vie privée. Après cela, j’ai décidé de quitter la France à nouveau. J’aime la France (pays fantastique), mais vivre dans différents pays me donne la possibilité de voir les choses sous des angles différents et de m’enrichir culturellement.

 

Q: Vous avez travaillé en Haïti à une station radio qui avait besoin d’un journaliste français. Avez-vous travaillé sur le terrain ou en studio?

 

Laurence3R: “Radio Vision” 2000 de Port-au-Prince était à la recherche d’un journaliste français pour s’ occuper de l’ information et de la formation de leurs journalistes. Quand je suis arrivé là-bas, j’ai réalisé à quel point nous étions chanceux d’être né dans un pays libre où l’ on a tout ce que l’ on veut. Je suis resté travailler sur le terrain et en studio pendant un an. Ce n’était pas facile, mais j’ai beaucoup appris chaque jour. Haiti est un pays fascinant et est toujours dans mon coeur. Je suis également reconnaissante à Haïti car c’est là que j’ai rencontré mon mari ! Il est venu à Port au Prince pendant une semaine pour des vacances chez un ami diplomate. Il est maintenant le père de ma fille de 11 ans, Anouck, et mon fils, Alvaro, 8 ans. Il est un avocat d’affaires et nous avons vécu à Londres, Paris, Valencia (Espagne) dont il est originaire, Banjul (Gambie en Afrique de l’Ouest) et à Lisbonne, au Portugal. En Gambie (un petit pays très agréable, bien pour un premier contact avec l’Afrique), j’ai donné naissance à mon fils dans un hôpital public! C’était mon choix parce que mon suivi médical était effectué par une équipe fantastique de médecins Cubains présents pour la coopération. C’était drôle parce que la naissance de mon premier enfant a eu lieu dans le meilleur hôpital privé et moderne de Valencia, avec beaucoup d’ appareils et de technologies, mais, j’ai préféré celui de Banjul avec les médecins Cubains, dans un hôpital publique très pauvre mais dont le nom au moins est élégant: The Royal Hospital Victoria! D’ailleurs, en pleine césarienne, l’ électricité est parti!. Après la naissance de mon deuxième enfant, j’ai commencé à éditer et publier des guides touristiques. Le premier était sur la Gambie, ensuite, j’en ai publié quelques-uns en Espagne, et le dernier sur Saint-Gervais Mont Blanc, en France.

 

Q: Pourquoi Saint-Gervais?

 

R: Saint Gervais Mont Blanc est un site ma-gni-fique pour les vacances, pour le ski ou la randonnée. Je connaissais cette ville parce que je suis allé plusieurs fois quand j’étais journaliste à Radio Mont-Blanc. Faire un guide touristique était aussi pour moi un bon prétexte pour y retourner!

 

Q: Où habitez-vous maintenant et que faites vous actuellement?

 

R: Actuellement, je vis en Espagne, à Valencia, très belle ville située sur la Méditerranée. Je travaille avec l’ entreprise américaine Reliv (www.reliv.com). Elle produit et vend des compléments alimentaires excellents et naturels. C’ est en voyant un jour ma maman les prendre que je me suis intéressée à ces produits. J’ai toujours été intéressée par la nutrition et la santé. En Europe, beaucoup de gens prennent des suppléments, car ils améliorent réellement leur santé. Nous sommes aussi confrontés à une très grave crise sanitaire en ici. Notre nourriture aujourd’ hui, ne possède pas assez de vitamines et de phytonutriments. En privant notre corps des nutriments essentiels et en les remplaçant par des aliments transformés et chimiques nous devenons vulnérables à la fatigue, aux allergies et à toutes sorte de maladies et dysfonctionements. Nous savons maintenant que les compléments alimentaires peuvent combler ce fossé nutritionnel. Ces produits offrent des niveaux optimaux de nutriments, et Reliv est une entreprise de haut niveau. L’été dernier, j’ai assisté à la Conférence internationale à Saint Louis (Missouri. USA), où j’ai rencontré le fondateur, Robert Montgomery. Grace à ces produits, j’ai aidé beaucoup de mes amis et membres de ma famille à régler leurs problèmes de santé. Bien sûr, je prends aussi ces compléments, même si j’ai toujours été en bonne santé. Mais grâce à eux, je me sens encore mieux. J’ai plus d’énergie, une plus grande capacité de concentration et un meilleur sommeil. J’ai de la chance de travailler pour cette entreprise parce que je peux à la fois aider les gens et m’occuper de mes enfants.

 

Q: Avez-vous déjà envisagé de déménager aux États-Unis?

 

Laurence10R: J’adorerai vivre aux Etats-Unis parce que j’ y suis allé plusieurs fois mais ce n’est jamais assez! Et parce que j’ai une relation spéciale avec l’Amérique…Je considère que je connais un pays et sa culture si je reste au moins un an. Espérons qu’un jour j’aurai cette chance!

 

Q: Que savez-vous de la Roumanie? Dans vos voyages, avez-vous rencontré des Roumains?

 

R: Mon mari travaille en Roumanie maintenant sur un projet d’éoliennes dans les montagnes. Il aime la Roumanie. Mon seul lien avec la Roumanie a été la jeune femme qui m’ aidait a la maison quand je vivais au Portugal et qui est devenu un peu une amie. Je voudrais pouvoir aller en Roumanie avec mon mari cette année car il n’arrête pas de me dire que cela vaut la peine!

 

Q: Quels sont vos hobbies?

 

R: J’adore voyager avant tout ! j’aime aussi être avec mes amis et ma famille. Coté sport, j’aime le squash, le tennis, le ski et l’alpinisme. Une fois, j’ai fais l’ascension du Mont Blanc à skis: Il m’a fallu huit heures pour atteindre le sommet et six heures pour redescendre le tout dans un cadre totalement sauvage. C’était fantastique!

 

Q: Quels sont vos projets dans un avenir proche?

 

R: Je m’occupe du développement de Reliv ici en Espagne, et je viens de commencé un livre sur la nutrition et la santé qui sera publié en France.

 

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

 

Octavian CURPAS: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

 

Laurence LEMOINE: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

 

Octavian CURPAS: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

 

Laurence LEMOINE: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion ofLaurence6 Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

 

Octavian CURPAS: Do you consider yourself fortunate?

 

Laurence LEMOINE: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

 

Octavian CURPAS: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

 

Laurence LEMOINE: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

 

Octavian CURPAS: How did that event further influence your decision to become a journalist?

 

Laurence LEMOINE: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

 

Octavian CURPAS: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

 

Laurence LEMOINE: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

 

Octavian CURPAS: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it  was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAS: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

 

Laurence LEMOINE: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time.” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

 

Octavian CURPAS: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews. 

 

Laurence LEMOINE: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

 

Octavian CURPAS: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

 

Laurence1Laurence LEMOINE: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

 

Octavian CURPAS: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

 

Octavian CURPAS: Where do you live right now and what are you currently doing?

 

Laurence LEMOINE: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

 

Laurence4Octavian CURPAS: Have you ever considered moving to the United States?

 

Laurence LEMOINE: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

 

Octavian CURPAS: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

 

Laurence LEMOINE: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the  housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Octavian CURPAS: What hobbies do you have?

 

Laurence LEMOINE: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my two children.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

 

Octavian CURPAS:  What are your plans in the near future?

 

Laurence LEMOINE: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAS 

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul 1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.

————————————

 

Octavian CURPAŞ: Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?

 

Laurence LEMOINE: Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.

 

Octavian CURPAŞ: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?

 

Laurence6Laurence LEMOINE: În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.

 

Octavian CURPAŞ: Va consideraţi norocoasă?

 

Laurence LEMOINE: Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.

 

Octavian CURPAŞ: În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?

 

Laurence LEMOINE: Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.

 

Octavian CURPAŞ: Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?

 

Laurence LEMOINE: Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.

 

Octavian CURPAŞ: Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.

 

Laurence LEMOINE: În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.

 

Octavian CURPAŞ: Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?

 

Laurence4Laurence LEMOINE: Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAŞ: Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?

 

Laurence LEMOINE: Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.

 

Octavian CURPAŞ: Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.

 

Laurence LEMOINE: M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.

 

Octavian CURPAŞ: Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.

 

Octavian CURPAŞ: De ce Saint Gervais?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.

 

Octavian CURPAŞ: Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?

 

Laurence LEMOINE: În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.

 

Octavian CURPAŞ: Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?

 

Laurence LEMOINE: Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.

 

Laurence1Octavian CURPAŞ: Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?

 

Laurence LEMOINE: Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.

 

Octavian CURPAŞ: Ce hobby-uri aveţi?

 

Laurence LEMOINE: Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!

 

Octavian CURPAŞ: Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?

 

Laurence LEMOINE: Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona – SUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Peisaj al realităţii americane împletite în versuri româneşti

Posted by Gabriela Petcu On October - 15 - 2013

Stanjenei1Octavian CURPAȘ

 

„Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88p. 

 

Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”

 

Theodor Damian – profesor şi scriitor

 

Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie – Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică – Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică – Istoria Bisericii). Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008.

 

Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.

 

theodordamian”Stânjenelul arzând”

 

Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde – de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.

 

În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”

 

Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni.

 

„Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”

 

Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.”

 

TheoDam„Miere şi lapte”

 

Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”  Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente.

 

„Când spintecarea mi-e locuinţa”

 

Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.” Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.

 

Theodor Damian – om al gliei româneşti

 

Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş 

Phoenix, Arizona 

IoanaFarcas1Orice artă presupune pasiune şi dedicaţie. Pe lângă acestea, mai este nevoie de bun gust şi de inspiraţie. Şi nu în ultimul rând, de un strop de iubire, de puterea de a oferi ca artist, ce ai mai de valoare în tine. Mai presus de toate, însă, arta înseamnă până la urmă, şi destin.

 

Un astfel de destin i-a fost hărăzit şi Ioanei Farcaş, un talent în devenire. La numai douăzeci de ani, câţi numără în prezent, aceasta face cinste generaţiei tinere de plasticieni. În viziunea ei, pictura este pe deplin sinonimă cu un legământ, asemenea celui al căsătoriei. Cine optează pentru artă trebuie să îşi amintească întotdeauna, că a făcut o promisiune solemnă pentru toată viaţa. Cine optează pentru artă nu are voie să uite că şi-a luat angajamentul de a trăi pentru şi prin frumos, până în ultima clipă ce i-a fost hărăzită în marea sa trecere pe pământ.

 

O mare trecere care pentru Ioana Farcaş a început pe 10 mai 1989. Născută la Baia Mare, aceasta şi-a dezvoltat încă din primii ani dragostea pentru estetic. Cei dintâi dascăli pe care Ioana i-a avut i-au fost chiar părinţii. Mama şi tata au ştiut să cultive în unicul lor copil emoţia faţă de operele de artă şi deschiderea către cultură. Zi de zi, totul s-a legat, s-a contopit şi s-a dovedit a fi o lecţie de viaţă pentru micuţa Ioana. O lecţie de viaţă materializată peste ani, într-o alegere.

 

Ioana Farcaş a decis să urmeze pictura, la Facultatea de Arte Plastice din oraşul natal. Lucrurile s-au derulat firesc, mai ales că nevoia ei de a recepta frumosul izvorăşte şi din faptul că este o fire mereu în căutare de nou. Cu un temperament coleric-flegmatic, Ioana găseşte în pictură cadrul adecvat de manifestare. Un exemplu este acela că numeroasele posibilităţi-tehnici picturale (frotiu, grissaile, glasiu, etc.), ce se pot realiza pe diferite suporturi, cum ar fi carton, pânză, lemn, sticlă, etc. îi oferă necontenit tinerei băimărence o provocare, o întrebare, un răspuns, o idee. Aşa se face că orice creaţie ce îi iese din mână Ioanei Farcaş poartă în sine o anumită încărcătură intelectuală, o stare de spirit specială, pe care ea ştie să o „zidească” în visul pe care îl întrupează din culori.   De altfel, culoarea oglindeşte cel mai bine formula temperamentului unui plastician. Iată de ce, atunci când pictează, Ioana Farcaş preferă să folosească multă pastă şi tonuri puternice, dar şi nuanţe ce reflectă liniştea. Colericul şi flegmaticul din ea se întâlnesc şi se regăsesc astfel, concret, dar şi simbolic, atât în albul de Titian, cât şi în galben, brun, roşu, albastru, verde, negru. Fie că este vorba de o natură statică, de un peisaj ori de un portret, viitoarea artistă vede fiecare tablou pe care îl realizează, ca pe o experienţă hotărâtoare pentru aspiraţiile ei.

 

Zilnic, timp de trei ore, aceasta face şi preface lucrări. Pe acelea în care nu se recunoaşte, ia întotdeauna decizia de a le distruge. Nu este uşor şi nici simplu, însă dacă vrei să progresezi, câteodată, trebuie să cazi, pentru ca apoi, să te ridici şi să iei totul de la capăt. Pentru că numai astfel, îţi poţi construi o carieră solidă, talentul tău devenind o certitudine. În plus, consolidarea unei cariere a inclus fără îndoială, dintotdeauna, aflarea şi promovarea unor modele deja consacrate. Lucrările marilor artişti precum Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Nicolae Suciu, Nicolae Apostol, Ioan Anghel Negreanu îi dezvăluie Ioanei Farcaş câte ceva din secretele unor profesionişti şi în acelaşi timp, o ajută să ajungă pe treapta cea mai înaltă în pictură. Fascinaţia pe care o exercită grafica lor reprezintă nu doar pentru ea, ci şi pentru talentele fragede în general, o permanentă chemare la autodepăşire. Plutarh spunea că „în artă nimic din cea ce este bine făcut nu este întâmplător”. Numai studiind creaţiile unor titani ai penelului poţi deprinde, ca învăţăcel, principii şi reguli ce ţin de mijloacele materiale cu ajutorul cărora se exprimă gândirea estetică.

 

Iată de ce, atelierul de creaţie este o a doua casă pentru Ioana Farcaş. Aici este lumea în care ea deprinde pas cu pas, ARTA. O lume în care învaţă să devină puternică. O lume în care inima de artist a unei tinere din Baia Mare înfloreşte. O lume în care Ioana învaţă să îşi păstreze sufletul dedicat pentru tot restul vieţii, legamântului pe care l-a făcut acum. O lume unde pe paletă, după albul de Titian urmează galben, brun, roşu, albastru, verde şi negru. O lume cu carton, pânză, lemn şi sticlă. O lume a portretelor, a piesajelor ori a naturilor statice. O lume în care Ioana Farcaş trăieşte ca pe o căsătorie, o profesie făcută din pură pasiune şi dedicaţie. O lume de douăzeci  şi patru de ani.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Stihuri ca un curcubeu – “Meditaţii poetice” de Ilie Marinescu

Posted by Gabriela Petcu On September - 30 - 2013

Editura Muzeului Literaturii Române, 2005, 120 p.

MediatiiPoeticeIM

Motto: “De dorul primelor cuvinte/ Imaculate, fãrã vinã,/ Recurg şi eu la oseminte,/ Sã pun în joc a lor luminã. (“Lumină”)

 

„Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.”

 

Ilie Marinescu, poetul psiholog

 

Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii “Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire “Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat “Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University “Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, “Tudor Vornicu”, fiind  colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum “Buletin de Bucureşti”, “Harababura”, “Zău” sau “Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie. Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul, etc.

 

Marinescu4“Furtuna se porneşte, seninul iar dispare”

 

Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” (“Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru “ore şi secunde” ce “în prafuri se destramã” (“Moartea clepsidrei”), “pe-o cale veşnic grea şi lungã” (“Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor “valuri ostenite” din “Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care “furtuna se porneşte, seninul iar dispare” (“Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.

 

 

Un colţ de Rai

 

Prin contrast, peisajul prezentat în “Vacanţă la ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea ne spune că: “De vacarmul din oraşe fug în fiecare varã/ La cãsuţa bãtrâneascã, undeva pierdutã-n ţarã./ Câtã linişte deplinã este-n acest colţ de Rai/ În a cãrui puritate disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca elemente caracteristice « Ciripit de pãsãrele, cântec de privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom şi floare. » (« Viaţa la ţară »)

 

„Cine sunt eu?”

 

În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, motivul romantic al florii albastre – „Cum sunt ochii ce-i iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastrã,/ Ce-mi dau sensul sã trãiesc” – implică senzualitate, voluptate. Floarea reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasã ţie dacã eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”)

 

Marinescu9„Critica raţiunii pure”

 

Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plãtit cu fericirea,/ Fiecare clipã, pas,/ Mãsurându-mi rãtãcirea,/ Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, realitatea înseamnă „schisme,…/ rãspunsuri şi-ntrebãri/ Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frãmântãri.” („Lamentări”)

 

Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea purã” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, ţintã, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât idealurile „în adâncurile firii… sunt urzite,/ Parcã-s rãdãcini de pom, prin pãmânturi rãzvrãtite.” („Dilemă”)

 

„Suflete înrobite”

 

În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă – prin excelenţă romantică – provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemn-chemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cereascã,/ Opriţi-vã avântul de-a fi conduşi de-o mascã.”

 

Un „apel către raţiune”

 

Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi cã-i mai sus decât alta,/ Când o singurã forţã ne vegheazã din Cer,/ Sã uitãm de Azore sã uitãm şi de Malta;/ Cã putem sã fim liberi încã astãzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este sã trãim împreunã,/ Indiferent de rasã, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”).

 

Marinescu5„Se naşte înc-o primãvarã”

 

Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi cãutau cãrarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipã fericit,/ În rest prietenã mi-a fost uitarea”. („Uitarea”)

 

De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tãcerea albã care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primãvarã” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cununã,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

IntreZambeteMotto: Nu ştiu de ce preferăm totuşi, culoarea gri!”

 

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea că „Arta este gândire în imagini”. Un astfel de exemplu de gândire în imagini este şi volumul „Între zâmbet şi suspin”, avându-l ca autor pe Petru Lascău. Asemenea unor tablouri dintr-o expoziţie, „Între zâmbet şi suspin” se constituie că o demonstraţie a ceea ce înseamnă corespondenţa dintre arte. Întocmai unei pânze expuse într-o galerie, fiecare zâmbet şi suspin scris de Petru Lascău în această carte, se distinge prin caracterul său de sine-statator, prin plasticitate şi culoare.

 

Petru Lascău este pastorul bisericii „Agape” din Phoenix, Arizona şi autorul volumelor de proză: „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Lupta cu somnul”, „Memoriile lui Eutih”, „Risipitorii”, „Apostolii Domnului Isus” şi „Familiile patriarhilor”.

 

„Imagini văzute prin fereastra lumii”

 

„Între zâmbet şi suspin” este o colecţie de povestiri, cugetări, întâmplări, citate, pe care Petru Lascău le-a utilizat ca ilustraţii în predicile sale. Baza informativa a acestor pilde este, aşa după cum afirmă chiar scriitorul, viaţa însăşi. Valoarea volumului „Între zâmbet şi suspin” constă în iniţiativa de a consemna în mod obiectiv, o serie de învăţături ce au conferit sarea şi piperul prezentărilor rostite de Petru Lascău, de la amvon. De asemenea, rolul acestei cărţi este şi acela de a fi o sursă de inspiraţie şi o influenţă pozitivă pentru alţi slujitori ai lui Hristos, care la rândul lor, împărtăşesc şi se împărtăşesc din Cuvântul lui Dumnezeu. „Am adunat de-a lungul anilor aceste întâmplări pe care unele le-am trăit, altele le-am auzit, altele le-am citit. Pe toate însă le-am folosit mereu în predicile mele, pentru că ele nu sunt decât imagini văzute prin fereastra lumii, imagini care zugrăvesc o realitate de dincolo de fire, din lumea mirifică a lui Dumnezeu. Fie un zâmbet, fie un suspin născut din cititul acestor rânduri, este răsplata muncii mele, şi o nouă speranţă în mai bine, şi mai frumos a sufletului iubitor de adevăr. Am scris aceste rânduri şi în speranţa că unele din povestirile sau frazele acestei cărţi vor sluji predicatorilor sau altor vorbitori publici, făcându-le vorbirea mai colorată şi mai accesibilă ascultătorilor lor, prin forţa de etalat a ilustraţiilor.”

 

Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău”

 

„Între zâmbet şi suspin” este structurata pe patru capitole – „În lupta cu noi înşine”, „În lupta vieţii”, „În viaţa de familie”, „În familia lui Hristos”. Este interesant de remarcat gradaţia ascendentă, ideea de a porni de la particular, de la luptă pe care o avem de dat personal cu firea pământească, eul nerenăscut, pentru că învingând pe plan individual, să reuşim să fim biruitori şi în bătălia vieţii. De asemenea, trebuie să fim conştienţi că dacă fiecare dintre noi ajunge să fie un exemplu în viaţa de familie, va fi un model şi în biserică, în marea familie a lui Hristos. Povestirile din fiecare capitol au titluri sugestive – „Conştiinţa”, „Harul”, „Articolele legământului lui Wesley”, „Curajul”, „Materialism”, „Arcă lui Noe – O povestire modernă”, etc. Cartea se deschide metaforic, cu ilustraţii despre adevăr, enunţând o idee general valabilă, cu valoare de maximă – „Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău. Natura da omului grâu, dar omul trebuie să-l macine. Dumnezeu dă omului voinţa, dar omul trebuie să facă alegerea corectă.” Pornind de aici, rezultatul este acela că „alegându-L pe Hristos devenim moştenitorii Săi, ai tuturor bogăţiilor şi ai gloriei Sale.” În povestirea „Oile ascultătoare”, scopul educativ al cărţii „Între zâmbet şi suspin” reiese foarte clar din interogaţia finală. „În timpul primului război mondial, nişte soldaţi turci voiau să fure o turmă de oi în timp ce ciobanul dormea. Acesta trezindu-se a pus mâinile pâlnie la gură, şi a chemat oile la el, aşa cum făcuse totdeauna. Oile au luat-o la vale pe o râpă abruptă şi soldaţii le-au scăpat din urmărire. Isus a spus:  «Oile Mele ascultă glasul Meu». Suntem oare şi noi printre ele?”

 

Şopârla

 

În structura variată şi caleidoscopica, însă logică, a volumului, se evidenţiază şi povestirea intitulata „Animale necurate”, în care autorul dovedeşte o remarcabilă putere de sinteză. Petru Lascău se opreşte asupra Cărţii Leviticului, despre care afirmă că „Este cartea preoţilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementându-le viaţa şi conduită. Ea vorbeşte de sfinţirea şi sfinţenia lor, de la îmbrăcăminte şi datoriile sacerdotale până la ceea ce aveau sau nu aveau voie să mănânce. Viaţa nici unei alte fiinţe umane n-a fost atât de detailat reglementata de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilităţilor sale, din pricina vecinătăţii sale cu veşnicia. După ce face aceasta precizare, autorul îmbină într-un mod fericit spiritul ştiinţific cu cel religios şi pune în antiteza caracteristicile fiecărui animal necurat cu trăsăturile de caracter ce ar trebui să îl definească pe adevăratul creştin. Astfel, despre şopârlă, Petru Lascău ne spune: Unul din cele mai mici animale, dar cu limba ucigătoare. Este uşor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasă prin otrava limbii sale. Loveşte fulgerător cu exactitate şi cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic şi vulnerabil. Îşi lasa coada ruptă şi fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide… Nu se cade omului lui Dumnezeu să se hrănească cu obiceiurile şopârlei. El este chemat să dea viaţa prin cuvintele sale şi nu să ucidă cu vorba.”

 

Cameleonul

 

Un alt animal interzis de Cartea Levitic a fi hrana oamenilor este cameleonul, care se remarca „prin puterea extraordinară de a se schimba, de a se adapta la culoarea mediului înconjurător. Este greu de observat, din cauza artei sale desăvârşite de a se camufla. Pe fundalul frunzelor verzi, devine verde. Când frunzele sunt roşii, devine roşu. Dragostea sa cea mai mare este să fie în armonie cu lumea din jur. Nu are nici un alt principiu decât acela de a fi atât de schimbător cât cer condiţiile externe. Vai de omul fără principii. El nu este un semn de circulaţie, ci mai degrabă dispozitivul ce indica direcţia vântului. El are părerile celor mai puternici, uniforma lor. El nu are propria sa culoare. Are doar culoarea altora.” Cu alte cuvinte, creştinul care îşi „schimbă culoarea” asemenea cameleonului, este iubitor de compromis, adaptabil, flexibil. Un astfel de creştin induce în eroare, pentru că ţelul său suprem este acela de a fi „în armonie cu lumea din jur”. Petru Lascău stabileşte delimitări clare – Vai de omul fără principii” – şi ne lasă pe noi să creionăm în minte, portretul creştinului autentic.

 

„Oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”

 

O povestire în care ni se sugerează printr-o întrebare, ideea că ar trebui să cântărim bine caracterul celor cu care ne asociem, este „Presupunere”. Această pildă ne atrage atenţia asupra importanţei practice a relaţiilor pe care le legăm. Există posibilitatea ca din lipsă de discernământ spiritual sau din superficialitate să ne legăm viaţa – indiferent că este vorba de căsătorie, de afaceri sau de credinţă – de oameni care reuşesc să ne înşele tocmai prin felul lor de a fi cameleonic. Petru Lascău considera că fiind o nesăbuinţă iniţiativa creştinului de a le da credit acelor semeni care „sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”. Apostolul Pavel ne avertizează că nu este bine să luăm asupra noastră un jug nepotrivit, pentru că între lumină şi întuneric nu există asemănări, ci doar deosebiri. „Un fotograf de la unul din ziarele naţionale a primit sarcina să fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de pădure dintr-o zonă muntoasă. I s-a spus că un mic avion îl aştepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o oră înaintea asfinţitului. Micul avion Cessna îl aştepta. A sărit cu tot echipamentul în avion şi a strigat pilotului: Dă-i drumul!” Pilotul a pornit motorul şi curând avionul decola spre cer… Zboară la nord de incendiu” i-a spus fotograful… De ce?”, a întrebat pilotul îngrijorat. Pentru că am de gând să fac câteva fotografii!”, i-a răspuns fotograful. Sunt fotograf, şi fotografii fac fotografii!” După o pauză destul de lungă, pilotul l-a întrebat: Vreţi să spuneţi că nu sunteţi instructorul de zbor?” Nu credeţi că manifestam nesăbuinţe asemănătoare atunci când pornim la drum în viaţă, în afaceri sau în noi experienţe spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început?”

 

Un simplu gest

 

Relaţiile interpersonale sunt un capitol important al vieţii de credinţă. Nevoia de părtăşie a omului este veche de când lumea. S-ar putea ca de multe ori, să trecem indiferenţi pe lângă semeni pentru care un simplu gest din partea noastră ar putea face o mare diferenţă. Povestirea de mai jos este cel mai bun argument în favoarea faptului că indiferenta nu ar trebui să îşi găsească loc în apanajul creştinului. A te opri din drum pentru a te bucura cu cei ce se bucură şi a plânge cu cei care plâng înseamnă până la urmă, a fi capabil să îţi asumi o responsabilitate personală. Prietenia este o responsabilitate personală şi presupune depăşirea acelor bariere impuse de teamă de a nu trece printr-o nouă dezamăgire ori de riscul de a experimenta noi dorinţe de părtăşie neîmplinite. Adevărata prietenie începe în mintea şi în inima noastră. Iată de ce, schimbarea trebuie să se producă mai întâi cu noi şi numai după aceea vom reuşi să vibrăm la nevoile celorlalţi. Dumnezeu are un plan şi în ceea ce priveşte legăturile dintre noi, că oameni, şi cel mai bun exemplu în acest sens este chiar prietenia dintre David şi Ionatan. Mark mergea spre casă când a observat că un băiat s-a împiedicat şi a scăpat pe trotuar un braţ de cărţi pe care le căra, două pulovere, o bâtă de baseball, o mănuşă şi un mic casetofon. A îngenuncheat alături de băiatul acela şi l-a ajutat să adune lucrurile. Pentru că şi aşa mergeau în aceeaşi direcţie, l-a ajutat să care unele din lucruri. A aflat că pe băiat îl chema Bill, că-i plăceau jocurile electronice, baseball-ul şi istoria, că avea o groază de necazuri cu celelalte materii şi, că tocmai atunci rupsese prietenia cu o fată. Au ajuns la Bill acasă şi Mark a fost invitat să între să bea un Coca-Cola şi să se uite puţin la televizor. După-masă aceea a trecut plăcut, printre râsete şi câteva jocuri electronice. Mark s-a dus acasă. Au continuat să se mai vadă până când amândoi au intrat la acelaşi liceu. S-au întâlnit de câteva ori de-a lungul anilor. În ultimul an, înainte de graduare, Bill l-a căutat pe Mark şi a vrut să-i vorbească. Bill i-a adus aminte de ziua când s-au întâlnit ei pentru prima dată.  «Nu te-ai întrebat de ce căram atât de multe lucruri cu mine?», l-a întrebat Bill. «Vezi, în ziua aceea mi-am făcut curăţenie în dulapul meu pentru că nu voiam să las mizerie pentru altul. Pusesem deoparte mai multe pastile de dormit pe care le-am luat de la mama şi mergeam spre casă ca să mă sinucid. După ce am petrecut câtva timp împreună în ziua aceea, vorbind şi râzând, mi-am dat seama că dacă mă omorâm, nu voi mai avea parte niciodată de prietenia unor oameni ca tine. Aşa că, Mark, atunci când m-ai ajutat să adun cărţile de pe jos, ai făcut ceva mult mai important pentru mine. Mi-ai salvat viaţa».” (“Un simplu gest”)

 

Care este cel mai mare predicator?

 

Poate că ar trebui să ne întrebăm ce anume îl determinase pe Mark să se oprească din drumul său şi să îi dea o mână de ajutor lui Bill? De ce nu a trecut mai departe, lăsându-l pe acest necunoscut să se descurce aşa cum putea? Unul din posibilele răspunsuri ar fi acela că familia a fost pentru el cea dintâi şcoala la care a deprins împreună simţire. Poate că mama sau bunica a vegheat asupra lui pentru a-l învăţa ce înseamnă onestitata, demnitatea, cinstea, înţelepciunea, prietenia, dărnicia. Mama este cel dintâi predicator, iar Petru Lascău ştie foarte bine acest lucru, atunci când îi rezerva mamei o serie de pilde-ilustratii, în volumul „Între zâmbet şi suspin”. „Doctorul G. Campbell Morgan a avut patru fii care au devenit cu toţii mari predicatori ai Evangheliei. Cu prilejul unei sărbători a familiei, unul dintre oaspeţi a întrebat pe cei patru evanghelişti:  «Care este cel mai mare predicator din familia dumneavoastră?». «Mama!», au răspuns cei patru, fără nici o ezitare”. (“Cel mai mare predicator”)

 

Mama

 

Rămâne sugestivă în acest sens, povestirea intitulata „Mama”, care ne prezintă un moment important din viaţa sculptorului Bortholdi, cunoscut pentru a fi realizat celebra Statuie a Libertăţii. De peste douăzeci de ani maiestuoasă Statuie a Libertăţii, ce «luminează calea libertăţii din lume» cu forţa ei, străjuieşte peste Insula Beldow, la intrarea în portul New York, ca un simbol al libertăţii pentru toţi cei ce se bucura de ospitalitatea acestor ţărmuri americane. Faimosul sculptor Bortholdi şi-a dăruit douăzeci de ani din viaţa să efortului gigantic de a realiza această capodoperă a artei monumentale. Şi-a dăruit muncă, alături de cei peste 4 milioane de dolari pe care Franţa i-a colectat pentru a face acest dar Statelor Unite. Nu numai munca sa de douăzeci de ani a dăruit-o acest nobil sculptor francez, dar chiar şi întreaga sa avere, pentru a produce nemuritoarea statuie. La început, când sculptorul Bortholdi cauta un model pentru acest simbol al libertăţii, a primit multe sfaturi contradictorii. Unii îi recomandau actriţe celebre, alţii personalităţi politice ale vremii. O autoritate din lumea artei i-a recomandat să-şi aleagă «figuri măreţe prin ele însele». Examinând toate propunerile şi figurile eroilor zilei, sculptorul a decis că cel mai bun model pentru a ilustra visul de libertate al lumii este însăşi mama sa. Mama sculptorului a pozat ca model pentru Statuia Libertăţii. Cu greu am putea găsi un omagiu mai frumos, model al dragostei şi respectului cuvenit unei mame, plătit de fiul ei”.

 

Să închizi toate uşile!

 

Ce bine ar fi dacă am învăţa să ne cinstim părinţii şi dacă am înţelege că ei sunt un dar preţios făcut nouă de Dumnezeu, una dintre cele mai mari binecuvântări oferite de El. Alături de părinţi, bunicii sunt de asemenea, o binecuvântare primită de la Creatorul nostru, iar pildă al cărei titlu metaforic este „Să închizi toate uşile” poate fi considerată un adevărat tezaur de înţelepciune creştină. Autorul ei, preotul Iosif Trifa, ne oferă un sfat practic şi util de viaţă, ce are la bază o învăţătură a lui Hristos. Biblia însăşi ne prezintă o bunică model – Lois, bunica lui Timotei, subliniind astfel, rolul femeii creştine în cămin.

 

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea pentru continuarea studiilor într-un oraş mare.  «Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu, să poţi închide uşile!» – îi zise bunica la despărţire. «Ce uşi, bunica dragă? Doar n-o să mă fac portar la terminarea liceului?». «Pe unde vei merge, baga de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale. Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele diavolului. Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi. Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul psalmistului: ‘Pune Doamne pază gurii mele şi uşa de îngrădire buzelor mele!’, gândindu-te neîncetat la cuvintele Mântuitorului, ‘ca pentru orice cuvânt nefolositor omul va da seama în ziua judecatii’. Şi mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele. Să o laşi deschisă numai pentru Domnul. Aşa făcând, bine vei umbla în viaţă.» Experienţa religioasă a celor care ne sunt părinţi şi bunici reprezintă o moştenire de care ar trebui să învăţăm să profităm!

 

Despre dărnicie

 

De altfel, cea mai bună metodă de a ne cinsti părinţii este aceea de a dovedi un caracter creştin. Alături de onestitate, demnitate, cinste, înţelepciune şi prietenie, dărnicia este una din trăsăturile fundamentale ale închinătorilor lui Hristos. În povestirea „Corbul”, Petru Lascău ne învaţă pe lângă lecţia dărniciei şi pe aceea a credinţei. Este important să dobândim acea credinţă curată şi inocentă, asemenea celei a copiilor. Să nu uităm că Mântuitorul a spus: Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, căci Împărăţia Cerurilor este a unora ca ei”. A avea credinţa unui copil înseamnă a avea credinţă cel puţin cât un bob de muştar, a nu lăsa loc îndoielii în inimă. Dacă asemenea micuţului din această povestire, vom nutri în suflet o astfel de credinţă, va fi suficient să deschidem uşa şi minunile lui Dumnezeu se vor produce în viaţa noastră. O văduvă săraca nu mai avea nimic să dea de mâncare copilaşilor ei, într-o seară de iarnă grea. Crezând că vor uita de foame până a doua zi, a început să le citească din Biblie. Pasajul s-a nimerit să fie despre Ilie care a fost hrănit de către corbi în pustie. Cel mai mic a fugit repede şi a deschis uşa.

– De ce deschizi uşa? Este foarte frig şi aşa în casă, a zis mama supărată.

– Deschid să intre corbii, a spus mezinul. Nu mai avem nimic de mâncare în casă. Dumnezeu va trimite corbii Săi.

Primarul satului care tocmai trecea pe acolo, a ascultat discuţia dintre văduvă săraca şi copiii ei, a intrat în casă şi le-a spus:

– De azi încolo, eu sunt corbul lui Dumnezeu pentru voi.”

 

Cele zece porunci

 

Dorinţa lui Petru Lascău de a ne învăţa râvnă pentru credinţa, astfel încât să atingem perfecţiunea cerută de Hristos, este evidentă. Chiar dacă pe calea vieţii vin ispite, având Biblia că far şi implicit, cele zece porunci, vom reuşi să evităm orice tentaţie şi să mergem mai departe, în siguranţă. “În unul din romanele sale, Sara Orne Jewett povesteşte că pe drumul spre casa unui căpitan de vas, a văzut o mulţime de beţe colorate în roşu şi galben, care erau înfipte într-un ogor, aparent fără nici o logică. Curioasă, l-a întrebat pe căpitan, atunci când a ajuns, care era rostul acelor beţe ciudate. Acesta i-a explicat că atunci când a arăt prima dată ogorul, aproape că şi-a distrus plugul, lovindu-l de nişte stânci ce sunt până aproape la supratata ogorului. Pentru a ocoli pe viitor, acele zone periculoase, a fixat beţele colorate. Într-un sens, Dumnezeu a făcut la fel, atunci când ne-a dat Cele Zece Porunci…” – a zis el. Ele semnalizează zece domenii periculoase din viaţa omului. Evită-le şi nu-ţi vei prinde plugul.” (“Cele zece porunci”)

 

El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi

 

Finalul volumului „Între zâmbet şi suspin” ne aduce mai aproape de momentul revenirii lui Hristos. Avem cu această ocazie, revelaţia faptului că întreaga carte este un adevărat manual de pregătire, în vederea momentului când Mântuitorul lumii va reveni pe norii cerului. Scopul acestei cărţi este acela de a ne oferi călăuzire în viaţa de zi cu zi, pentru a fi gata să Îl urmăm în patria cerească. Faptul că El Se va întoarce atunci când nu ne gândim ar trebui să ne determine să acordăm atenţia cuvenită formării unui caracter după voia Lui. De altfel, „Între zâmbet şi suspin” se şi încheie cu o ultimă povestire al cărei titlu – „Când nu vă gândiţi” – are darul să ne avertizeze asupra faptului că sfârşitul este aproape şi că datoria noastră de creştini este de a fi conştienţi de această realitate. McCheyne a fost un predicator scoţian care a întrebat un grup de prieteni:  «Credeţi că Isus Hristos va veni în noaptea aceasta?». Unul după altul, aceştia au răspuns: «Cred că nu va veni în noaptea aceasta». După ce toţi au dat acelaşi răspuns, predicatorul a citat cuvintele Bibliei: «El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi»”.

 

Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât că rugăciunea noastră, după ce ne vom împărtăşi din lecţiile de viaţă oferite de cartea lui Petru Lascău, „Între zâmbet şi suspin” să fie – „Amin! Vino, Doamne Isuse!”.

 

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

15 august 2013

Stihuri despre Îndumnezeire și sfințenie – de Victoriţa Duţu

Posted by Gabriela Petcu On September - 12 - 2013

Vicky1

 

„Era El și zbura împreună cu tine.”

 

Victorita Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărțile și tablourile ce îi poartă semnătura. În centrul creațiilor sale se află întotdeauna, o imagine și o idee. „Fără acestea două”, spune Victoriţa Duţu, „creaţiile mele nu se susțin, e ca la matematică, tot ce fac are la bază rigoarea matematică. Iar în pictură e la fel, dacă o pictură de-a mea nu are idee și nu transmite ceva, nu pot să pictez. E ca o demonstrație lăuntrică a unui ceva pe care eu îl caut și acel ceva nu poate fi decât frumos, întoarcerea la sacralitate, la templu, la veșnicie, la ordinea lui Dumnezeu, dacă lipsesc acestea, mă plictisesc.”

 

Să te privești în inimă

 

Poeta și prozatoarea Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri „Spaţii”. Urmează volumele „Cuvintele”, „Vreau o altă lume”, „Calatoria gandului”, „Cea care aș fi”, „Singuratatea tatălui” și „Izvoarele vieţii”. Poeta s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în județul Botoșani. Despre părinții ei, aceasta spune că sunt cei mai buni și mai curați părinți din univers. Absolventă a Facultății de Matematică și a Facultății de Filosofie din Iași și având un masterat în logică și hermeneutică, Victoriţa Duţu este în prezent, profesor titular de matematică, la un colegiu din București. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural și Educațional, emisiunea „Gandeşti, deci exişti”. Anul 2009 i-a adus Victoriţei Duţu, Premiul Internațional de poezie   „NAJI  NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune și munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura. Despre această pasiune, Victoriţa Duţu afirmă: „Consider că mergem prea repede și nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindește pe umerii noștri. Pictorița din mine consideră că trebuie să picteze și să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : să te privești în inimă și apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este așezată lumina cerului și apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca și rugăciunea, ca și visul, ca și puterea și forța vieții. Prin această întoarcere ochii devin curați și poți să vezi Adevărul, Calea și Viața.” De altfel, în opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că sunt darul lui Dumnezeu și reflectă curăția oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conștientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic,  Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a  merge înainte, orice ar fi.

 

vreau_o_alta_lume_1_„Vreau o altă lume”

 

Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan  un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.

 

“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”

 

Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.” In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila  de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica  starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.

 

Cel pe Care eu Il caut

 

In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.  In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea  identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.

 

picturi-de-victorita-dutu-decembrie-TX184433GF“Tu, cu bratele intinse spre mine”

 

Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca  toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”,  asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.

 

Ca eu sa Te pot vedea

 

“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?”, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.

 

« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

 

Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. » Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”

 

zbor-iubire-victorita-dutu“Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

 

Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.” Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni  spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

 

Ziua cea mare

 

Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”

 

“Doamne, Tu esti !”

 

Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”” Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.

 

Dumnezeu inca ne mai asteapta

 

“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spala ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

Poeme despre soare, flori şi linişte

Posted by Gabriela Petcu On August - 31 - 2013

Vicky1

Octavian D. Curpaş

 

 

În volumul de versuri « Călătoria gândului », publicat în antologia “Spiralele vieţii”,  Victoriţa Duţu, semnând cu pseudonimul Ilinca Nathanael, pictează folosind cuvinte. Aici, Victoriţa Duţu nu este doar poetă, ci şi artist plastic, astfel că versurile cărora le dă viaţă devin cântece ale atmosferei, culorii şi luminii. Expresia este concentrată şi concisă şi totul stă sub semnul metaforei şi al epitetului cromatic evocator: « Cu mâinile muiate în apele cerului/ Ca în florile lacului meu,/ Dacă aş putea să cânt/ Cu privirile-n soare… » (“Dacă m-ai lăsa”)

 

Victoriţa Duţu – matematician, filosof, poet şi artist plastic

 

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie “NAJI NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.

 

“Ce faci lumină în visul meu”

 

În „Visul meu”, lumina devine un topos edenic, aducând cu sine efluvii olfactive persistente. Poezia se detaşează printr-o prezenţă puternică a eului liric in peisaj, precum şi prin sublimarea elementelor acestuia în stări de suflet bazate pe ambiguitate şi sugestie: “Ce faci lumină în visul meu/ Mã chinui sã te privesc,/ Să-ţi privesc mâinile/ Picioarele sărutate de ape,/ Dar tu te asemeni cu mine/ Foarte mult,/ Eşti la fel de singură/ Ca atunci când te caut.”

Vicky01

“Zgomotul ce striveşte ninsori”

 

Rememorarea afectivă, spaţiul amintirii unei trecute iubiri se concretizează la Victoriţa Duţu într-o comuniune cu natura, pe care eul liric o transfigurează poetic printr-o imagistică bogată. Poeta descrie senzaţii şi simboluri ale solarităţii, redate sugestiv prin filtrarea luminii în clipe nesfârşite de linişte. Forţa cosmică a energiilor vitale este evocată prin elementul acvatic, fie că este vorba de lacrimă, apă sau ninsoare. Stării de linişte de la început îi ia locul, în final, zgomotul care ucide. “Într-un cântec sublim/ Izvoarele săltau/ La visul tău albastru/ Şi florile plângeau/ Odată cu tine./ De după zări mă priveai/ Cu lacrima ta de soare/ Şi cânta inima mea/ Împreună cu lacrima ta nebună/ Te iubeam, te iubeam/ Dar acum a sfârşit această iubire/ Apa nu există decât la un preţ foarte/ Scump/ Şi e mereu cãlcată în surdină/ De zgomotul ce striveşte ninsori.” (“Cântec”)

 

“Zãpezile…ah, zãpezile”

 

În “Asfinţit”, poeta creează un tablou de o cromatică intensă, textul cumulând cu figuri de stil extrem de expresive: ” Soarele era uneori la asfinţit/ Valea suna a pustiu/ Deşi era primăvara,/ Se topeau zãpezile/ Zãpezile…ah, zãpezile…/ Atâta fum de aburi/ Se-nalţã din florile/ Ce urmau sã înfloreascã/ Dar unde înfloriserã,/ Unde era adâncul neştiut/ Nevãzut încã de oameni,/ Plutitor dincolo de cuvinte?” Plinătatea luminii, fecunditatea cosmică revarsată în plan terestru vor transforma toate elementele în principii vegetale, redate prin florile ce urmează să se deschidă. Poeta conservă în aceste versuri o lume fixată într-o aură de eternitate, într-un orizont al sevelor reunite, cosmice şi telurice.

Victorita

Secunde

 

În “Scrisoare” – “Am primit o scrisoare./ De la cine e ?/ E de la tine la mine” – rememorarea afectivă a unei poveşti de dragoste schimbă perspectiva poetică. Versul pendulează între un plan al prezentului şi unul al trecutului, între “secunda aceasta,/ Şi secunda aceea”.  Atmosfera erotică este tipic romantică, de basm, de  ritualitate a momentelor si a gesturilor dintre cei doi iubiţi. Sentimentul de reverie  rezultă şi din cele două secvenţe temporale, trecutul şi prezentul, ce se întâlnesc într-o simetrie perfectă. “Mã voi întoarce din drum cândva”, afirmă poeta, amplificând astfel atmosfera de melancolie în care se înscrie întreaga poezie.

 

“Trebuie sã fie şi altceva!!!!”

 

În “Masca”, reflecţia asupra trecerii timpului, uşor mirată, stă sub semnul cugetării filosofice: “Aceeaşi masã pe care scriu,/ Aceeaşi copaci care-şi leagãnã frunza,/ Oamenii ce seamãnã între ei,/ Trec pe stradã agale,/ Aceleaşi maşini , cu acelaşi zgomot,/ Trec prin faţa blocului meu./ Privesc în gol/ Şi totul dispare în trecut/ Într-o lume lipsitã de valoare./ Trebuie sã fie şi altceva!!!!”  Acest “Trebuie sã fie şi altceva” reflectă starea de nelinişte nedefinită a eului liric, aşa cum se regăseşte şi în afirmaţia poetei din “Puterea de a înţelege”: “Unul din cele mai mari daruri cu care a fost înzestrat omul de către Dumnezeu este acela de a cunoaşte. Care este sensul existenţei umane până la urmă?” Cu alte cuvinte, ce se află dincolo de evident, ce altceva mai există în spatele cortinei? Tot autoarea este cea care ne dă răspunsul: „Deodatã o floare mi-a cãzut în mânã./ Era galbenã, cu raze de soare în ea.” Adevărată valoare, mireasmă de floare şi lumină solară, acest altceva în căutarea căruia poeta a pornit într-o călătorie a gândului, este poezia. Pe care Victoriţa Duţu o plămădeşte şi acum, ca de fiecare dată, cu dăruire, pasiune şi suflet.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors