Csibi Barna merge la Abrud sau la Aiud?

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2011

Csibi Barna merge la Abrud sau la Aiud?

 

Autor: Nicolae BALINT       

Plini de umor infantil, mai marii de la Finanțele Harghita l-au detaşat pe derbedeul maghiar Csibi Barna, începând cu 21 martie a.c., la Abrud. El este primitivul care l-a „spânzurat” pe Avram Iancu într-o aşa-zisă procesiune de pedepsire, la Miercurea Ciuc, în după-amiaza zilei de 14 martie a.c.. Adică individul este detaşat acum în inima Ţării Moţilor, acolo unde fiecare palmă de pământ românesc respiră istorie sfântă. Dacă gestul acestui derbedeu extremist – din păcate nu e singurul derbedeu şi nici singurul gest de asemenea factură provocatoare – n-ar fi atât de grav, personal m-aş gândi să sugerez, că poate individul ar trebui trimis de urgenţă (poate chiar cu elicopterul SMURD) la un consult psihiatric de specialitate. De ce spun asta? La acest individ cu manifestări primitive există o obsesie maladivă în a terfeli tot ce este românesc. Întrebarea este, oare simulează sau poate, cu adevărat nu se simte bine? Dacă simulează, e aproape clar de ce o face. E frustrat în raport cu domnii eleganţi, cu maniere şi limbaj căutat, dar de aceleaşi convingeri cu el, care ne vorbesc preţioşi despre autonomie teritorială pe criterii etnice, invocând aşa-zise raţiuni istorice sau – vezi Doamne ! – închipuite necesităţi de absorbţie ale unor fonduri europene. Adică acei domni care ştiu să-şi „ambaleze” elegant ideile revizioniste şi iredentiste şi să le livreze apoi în fel de fel de reuniuni cu pretenţii unde se victimizează şi-şi plâng de milă „patria maghiară pierdută”. Csibi Barna s-a săturat să mai fie probabil un umil funcţionar finanţist fără nici măcar perspectiva de a ajunge cândva şef de birou. Vrea popularitate, vrea să fie în lumina reflectoarelor, vrea să fie în faţă, cu orice preţ. Dar în această situaţie Parchetul, care ca instituţie ţine încă de statul român şi e plătit din banii publici, ar trebui să treacă mult mai hotărât la treabă. Material probatoriu are suficient, iar Csibi Barna nu este la prima manifestare de acest gen. Din 2008 perseverează în atitudini antiromâneşti, ba chiar şi în manifestări antisemite. Dacă în schimb, domnul în cauză are un mic deranj la etajul superior, atunci locul lui este într-adevăr într-un aşezământ de specialitate, cu un tratament adecvat. Medicamente şi şocuri electrice. E tânăr şi există şanse de recuperare. Poate chiar, după ce se recuperează, ar mai putea să înveţe şi puţină istorie. O istorie adevărată, nu din cea livrată ca muniţie ideologică, de peste hotare prin indivizi dubioşi şi fel de fel de ONG-uri iredentiste. Pentru mine rămâne însă persistentă o întrebare. Unde este cu adevărat locul lui Cisbi Barna? La spital, la Abrud sau la Aiud? Domnilor doctori, domnilor procurori, rezolvaţi dilema!

 

Agentul „Hubertus” din Reghin și povestea colecției regale

Posted by Stefan Strajer On January - 23 - 2011

Agentul „Hubertus” din Reghin și povestea colecției regale

 

Autor: Nicolae BALINT

 

A fost unul dintre oamenii de încredere ai fostului Rege Mihai I. Cea mai mare parte din viață a trăit-o însă la Reghin. Marginalizat şi tracasat de regimul comunist, dar om de modă veche, a supravieţuit cu demnitate şi chiar cu oarecare seninătate şi umor – i-am putea spune – noilor condiţii. În anii 70 ai secolului trecut, s-a încercat racolarea sa de către Securitate. A a primit chiar şi un nume de cod. Om de onoare, curaj şi bunăcredinţă, acesta nu s-a lăsat manipulat de Securitate. Fiind „ineficient” a fost scos din evidenţa informatorilor, dar a rămas într-o cartotecă specială.

Ioan (Bibi) Popescu, un personaj insolit

Dr. Ioan Popescu a fost administrator al domeniului de vânătoare de la Gurghiu. De încrederea de care s-a bucurat din partea Regelui, stau mărturie mai multe documente din arhivele mureşene pe care am avut posibilitatea să le consult. Chiar şi o procură dată de fostul Rege pentru a-l reprezenta în unele eventuale litigii, pe care acesta din urmă ar fi putut să le aibă cu statul român. Vânător pasionat, dar şi un personaj insolit pentru reghineni, „Bibi” cum îi spuneau cunoscuţii, era însă depozitarul unor informaţii deosebit de valoroase. De aceste informaţii era interesată la un moment dat şi Securitatea, dar şi personaje importante din conducerea de partid. Din păcate, acest om nu a lăsat o carte de memorii. Ar fi avut cu siguranţă ce povesti. Viaţa acestuia poate fi recompusă. Există oameni care l-au cunoscut, există rude, există fotografii, dar şi informaţii în arhivele mureşene. Despre Ioan Popescu există însă foarte multe informaţii de prima mână, prelucrate de regretatul istoric Mihai Pelin. Prieten cu Virgil Măgureanu, fost director al SRI, Pelin a fost unul dintre primii istorici care au avut, după 1989, acces la surse inaccesibile până atunci: documentele fostei Securităţi.

O poveste fără „happy end”

Până în 1989, puţini au fost cei care au ştiut adevărata poveste a colecţiei regale de tablouri, formată din 42 de piese. O colecţie deosebit de valoroasă, inventariată de altfel de bibliotecarul Casei Regale, Leon Bachelin. Despre ea scrisese şi publicase un studiu – „Tablourile El Greco din colecţia regală a României – istoricul Alexandru Busuioceanu. Carol I, cel care o constituise într-un timp îndelungat, a dispus prin testament ca aceasta să revină Coroanei României, adică unei instituţii a statului român. Testamentul nu lăsa loc niciunei confuzii sau interpretări. Era vorba despre „o instituţie” şi nu despre „o persoană”. După 1945, povestea acreditată, poate chiar şi cu concursul regimului Dej, a fost aceea că, această valoroasă colecţie – cuprindea printre altele şi 6 tablouri de El Greco – ar fi fost scoasă din ţară, de fostul Rege Carol al II-lea, în septembrie 1940, când abdicase şi părăsise ţara. Pe baza cercetărilor sale din arhivele Securităţii, istoricul Pelin face afirmaţia clară: „au fost scoase din ţară în noiembrie 1947, de către fostul Rege Mihai, care fusese invitat la nunta Reginei Elisabeta a Angliei.” Pelin găsise multe documente printre care şi depoziţiile dr.Ioan Popescu şi ale brigadierului silvic Iosif Mureşan din Deda Bistra, jud. Mureş. Tot Pelin, mai făcea afirmaţia că, în drum spre Londra, o parte din colecţia de 42 de piese, ar fi fost depusă la Union de Banques Suisses, iar o altă parte ar fi fost depozitată la vila din Florenţa, a Reginei mame Elena. Tablourile nu apar – nici nu aveau cum, pentru că fuseseră deja scoase din ţară –  pe listele-inventar cu evidenţa bunurilor, cu care fostul rege Mihai I a părăsit ţara după abdicarea sa din decembrie 1947.  În 1976 însă, două tablouri din colecţie au făcut obiectul unor tranzacţii, în spatele cărora se afla – potrivit istoricului Mihai Pelin – fostul rege Mihai. De altfel, acestea două au şi fost achiziţionate de galeriile americane Wildenstein & Co.    

 

Foto.Castelul de la Lapusna

Paza colecţiei de tablouri, asigurată de un localnic din Deda-Bistra

În condiţiile războiului şi a unor eventuale şi neprevăzute evoluţii ale frontului, Regele Mihai I a dispus încă din timp, măsuri deosebite de pază şi protecţie pentru unele obiecte de valoare, inclusiv pentru colecţia de tablouri. Era poate şi o măsură de a-şi asigura într-un anume fel, propriul său viitor. În 1967, dr. Ioan Popescu trimitea un memoriu autorităţilor, în care scria „Iosif Mureşan, azi domiciliat în comuna Deda-Bistra, jud. Mureş, a păzit în calitate de brigadier cinegetic, la domeniul Săvârşin, în anii 1943-1946, din încredinţarea mea, tablourile de mare valoare din palatele Sinaia şi Bucureşti, depozitate atunci în pădurea din Troiaş-Săvârşin…” Popescu, avea să indice ulterior unui „tovarăş” venit de la Bucureşti (probabil, ofiţer de Securitate), lista completă cu tablourile aflate sub paza brigadierului din Deda-Bistra, între care figurau şi cele 42 dispărute din România. Pentru a întări cele spuse, în martie 1968, Ioan Popescu s-a adresat fostei Regine mame Elena, la Florenţa, care a confirmat cele scrise de el, cu referire la tablourile depozitate la Săvârşin. Scrisorea Reginei mame a fost apoi fotocopiată şi trimisă de către acelaşi neobosit Ioan Popescu, la Bucureşti, el dorind la modul cel mai sincer, să se facă lumină în povestea tablourilor. Probabil că zelul, bunacredinţă şi sinceritatea dovedite de Popescu în chestiunea tablourilor, l-au „inspirat” pe un ofiţer local de Securitate să încerce să-l racoleze ca informator. Popescu a primit numele de cod „Hubertus”, dar a fost scos din evidenţă la scurt timp, pentru că dincolo de problema tablourilor, în alte chestiuni el nu s-a dovedit câtuşi de puţin cooperant.

Operaţiunea „Patrimoniul”, inspirată oare de cazul relatat de Popescu?

Spre sfârşitul războiului şi imediat după, dar până la instalarea regimului comunist, s-a încercat – şi în cea mai mare parte s-a şi reuşit – transferarea unor mari valori în străinătate, mai ales prin intermediul băncilor. După venirea la putere a comuniştilor, mulţi dintre cei care nu apucaseră să plece şi care aveau valută în bănci străine, nu au mai revendicat-o din motive lesne de înţeles. Imensa valoare pe care a reprezentat-o colecţia regală de tablouri formată din cele 42 de piese, şi asupra căreia Popescu făcuse ample depoziţii, a atras probabil atenţia, în 1968, lui Nicolae Ceauşescu. Acesta a dispus lansarea unei mari operaţiuni, „Patrimoniul”, pentru recuperarea bunurilor româneşti scoase din ţară, precum şi a valutei aflată în bănci din străinătate, ce avea deponenţi români. Pe data de 29 octombrie 1968, generalul de securitate Constantin Stoica, preciza în conţinutul preambulului la Operaţiunea „Patrimoniul”, următoarele: „Se va proceda la depistarea, în continuare, a cazurilor de moştenire în care fondurile succesorale se află în străinătate, în vedera clarificării lor în favoarea statului român.” Operaţiunea avea să continue şi în anii următori, având drept obiectiv aducerea a cât mai multă valută în România. E drept, că nu era singura cale. Astăzi – ce ironie a sorţii! – se urmăreşte scoaterea ei, de către „băieţii deştepţi”. Dacă ai fost educat într-un anume sistem de valori, ca orice om de bun-simţ, îţi pui totuşi o întrebare. Care din ei au procedat corect şi moral? Comuniştii de ieri sau capitaliştii (mare parte) impostori, din ziua de azi?

 

România, un tren spre nicăieri?

Posted by Stefan Strajer On January - 12 - 2011

România, un tren spre nicăieri?

 

Autor: Nicolae Balint

„Cei ce uită, nu merită!”

Ca român, dar şi ca membru al Forumului Democratic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FDRCHM), nu pot să nu reacţionez faţă de aberanta Lege a Educaţiei, promulgată recent. Cred sincer, că este o datorie de onoare pentru toţi cei care simt româneşte, din ţară sau din diaspora română, să ia atitudine şi să reacţioneze faţă de această lege antiromânească, antieuropeană şi discriminatorie, menită a adânci şi mai mult prăpastia artificială creată deliberat, între românii şi maghiarii din Transilvania. Dincolo de anumite prevederi, indiscutabil corecte, într-un mod însă cât se poate de insidios şi parşiv, se pune baza segregărării educaţiei pe criterii etnice. După aberanta Lege a Educaţiei, care între noi fie vorba, nu va dura – fiind, în mod cert şi necesar, schimbată de următoarea guvernare – aflu acum, că pe Preşedintele României nu-l mai „încape” nici Constituţia. Ce vrea să schimbe de fapt domnia sa? Pretextul că avem nevoie de un Parlament unicameral, este unul „subţire”, nefundamentat. În tradiţia noastră istorică, Parlamentul a fost şi trebuie să rămână bicameral. Se poate schimba, desigur, modul de reprezentare, astfel încât Parlamentul – bicameral pe mai departe, evident – să fie compus din mai puţini parlamentari. Cine vă împiedică domnule Preşedinte şi domnilor parlamentari PDL, să iniţiaţi o lege electorală care să stabilească pragul electoral la 10%? Atunci, cu siguranţă, şantajul politic n-ar mai fi posibil, iar partide (uniuni?) liliputane, precum anacronicul UDMR, n-ar mai intra la guvernare făcând diverse jocuri politice cu iz iezuit. Nu cumva, de fapt, adevărata miză a revizuirii Constituţiei o constituie sintagma de ”stat naţional unitar”? Vreţi reorganizarea administrativă a României pe regiuni? În ce idee? Pe criteriul de necesitate economică? Haideți, să fim serioși…Motivațiile ascunse sunt altele. Şi cam care ar fi regiunile pe  baza cărora urmează să „redesenaţi” harta României? Domnule Preşedinte, domnilor deputaţi PDL, ţara aceasta, atâta câtă a mai rămas după vitregiile istoriei, se reazămă pe oasele albite a peste 2 milioane de români morţi, căzuţi pe câmpurile de bătălie ale celui de-al doilea război mondial. Printre ei, sunt poate şi părinţii şi bunicii voştri…Atunci, ei, morţii noştri din trecutul și prea încercatul veac, pentru ce au mai murit în cele două războaie? Se aude, mai nou, că sunt discuţii legate de o posibilă schimbare a imnulnui, chiar şi a Zilei Naţionale? Oare ce v-ar îndreptăţi să faceţi aşa ceva? Chiar nu mai aveţi nimic sfânt? Dar demnitate mai aveți? Sunteți dispuși chiar la orice compromisuri? Fără nicio limită? Eu, cred că de fapt, problema este alta. Voi, actuala guvernare, trebuie să fiţi schimbaţi. În frunte cu Preşedintele. Niciunul dintre actele voastre din ultimii doi ani, nu mai justifică rămânerea voastră la guvernare. Când ai o popularitate de sub 10% – şi ca partid, dar şi ca Preşedinte – atunci trebuie să-ţi faci bagajele…şi să pleci. Câtă răbdare credeţi că mai are acest popor umilit şi obidit? Pe voi, domnilor, nu vă mai vrea nimeni. Nici românii, dar nici europenii. V-aţi decredibilizat total. România nu este o ţară de „mâna a doua”, iar noi nu suntem un popor de „râme” şi nici nu ne închinăm la „licurici”. Voi, cei care ne conduceţi, sunteţi cei care nu ne meritaţi. În puținele voastre momente de luciditate politică, nu v-aţi pus niciodată problema, cum aţi ajuns acolo unde sunteţi acum? În al doisprezecelea ceas, Dumnezeu să vă dea mintea cea de pe urmă!      

Nicolae BALINT   

„Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie – Cultură – Civilizaţie”

La cea de-a XVI-a ediţie,

Autor: Nicolae Balint 

Cea de-a XVI-a ediţie a Sesiunii de comunicări cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie – Cultură – Civilizaţie”, manifestare organizată în cadrul Zilelor Justinian Teculescu şi Nicolae Colan, s-a desfăşurat în perioada 3-4 decembrie 2010, în localităţile Sfântu Gheorghe, Covasna şi Voineşti (Şcoala Generală „Avram Iancu” din localitate). Din judeţul Mureş au fost prezenţi cu diverse comunicări, 6 participanţi: prof.dr. Liviu Boar, director al SJAN Mureş, preot dr. Florin Bengean, cercetător ştiinţific în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, drd. Milandolina Beatrice Doboczi, arhivist la SJAN Mureş, dr. Dorel Marc, muzeograf în cadrul Muzeului de Etnografie din Târgu Mureş, Alexandru Ciubîcă, profesor la Colegiul Naţional „Al. Papiu Ilarian” şi publicist Nicolae Balint, profesor la Gimnaziul „Sfântu Gheorghe” din Sângeorgiu de Mureş.

Foto 1: Aspect de la deschiderea lucrărilor celei de-a XVI-a ediţii 

„O manifestare deosebit de necesară şi utilă”

Manifestarea din acest an i-a avut ca organizatori pe Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Liga Cultural Creştină „Andrei Şaguna” din Sfântu Gheorghe şi Asociaţia Cultural Creştină „Iustinian Teculescu” din Covasna. Partenerii media ai manifestării au fost „Observatorul de Covasna”, www.intorsura.ro, „Mesagerul de Covasna” şi „Condeiul ardelean”. Lucrările în plen au avut loc la Hotel „Dacia” din Covasna, iar cele pe secţiuni, la Şcoala Generală „Avram Iancu” din Voineşti.

Foto 2: Traian Pleşca, fost ministru-consilier, diplomat de carieră, despre o problemă actuală: „european versus naţional”

Deschiderea Sesiunii – ocazie cu care pe lângă scurtele alocuţiuni rostite, au fost prezentate şi un număr de opt cărţi şi autorii acestora – a fost  onorată de Î.P.S. Ioan Selejan, arhiepiscop ortodox al Covasnei şi Harghitei. Moderator, la fel ca la ediţiile anterioare, a fost dr. Ioan Lăcătuşu, om de aleasă cultură şi spiritualitate, promotor neobosit al Sesiunii. La această manifestare au prezentat comunicări 63 de participanţi, specialişti din domeniile istorie, etnografie, sociologie, demografie, diplomaţie şi jurnalism. Toate comunicările prezentate urmează a fi publicate în Anuarul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, revista Angustia, nr. 15, Istorie-Sociologie. Tot în cadrul manifestării anterior menţionate, sâmbătă, 4 decembrie 2010, a avut loc şi slujba de pomenire a Episcopului Iustinian Teculescu (1865-1932), primul episcop din istoria armatei române, acesta fiind născut la Voineşti. Manifestarea s-a încheiat cu un concert de colinde susţinut de Ansamblul Folcloric „Ciobănaşul” din Voineşti.

Foto 3: Slujbă de pomenire la mormântul lui Iustinian Teculescu (1865- 1932), primul episcop din istoria armatei române

Traian Pleşca, fost ministru consilier, diplomat de carieră şi expert în problematica spaţiului german, a declarat că „Particip pentru prima dată la această sesiune şi mă simt onorat de această invitaţie. Constat cu satisfacţie nivelul ştiinţific deosebit al comunicărilor prezentate, precum şi actualitatea problemelor puse în discuţie de către participanţi, prin comunicările pe care le-au prezentat. Consider că este o manifestare deosebit de necesară şi utilă acestui spaţiu şi nu pot să nu remarc extraordinara energie a domnului dr. Ioan Lăcătuşu, sufletul manifestării şi unul dintre principalii organizatori ai acesteia.”      

Nicolae BALINT

Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (II)

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2010

Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (II) 

Autor: Nicolae Balint

– Grupul mureşean de rezistenţă Grigorescu-Cândea-Voinescu –

Două grupuri de rezistenţă anticomunistă. Unul având centrul de acţiune în zona Sibiu-Mediaş-Sighişoara, celălalt în zona Răstoliţa-Deda-Vătava-Reghin. Ambele grupuri au folosit metode similare de acţiune şi au acţionat aproximativ în aceeaşi perioadă. Deşi în plan teritorial erau situate relativ aproape, nu a existat o minimă coordonare a acţiunilor desfăşurate. Lipsa unităţii de comandă – un principiu eficient de conducere militară -, dar şi lipsa unei conspirări depline, a facilitat lichidarea acestora de către Siguranţa statului, devenită ulterior (din august 1948) Securitatea statului. Credinţa într-o idee, dăruire pentru o cauză şi sacrificiul suprem…rămân însă exemple pentru o generaţie care încă nu s-a născut.

Arestări, reorganizări, reduceri…

După 23 august 1944, toate serviciile româneşti de informaţii au intrat într-un amplu proces de reorganizare şi reducere a efectivelor. Era o evoluţie firească, dar nefastă, consecinţă a celor petrecute în plan politic. În România, la acea dată, începea procesul de comunizare şi acaparare a instituţiilor de forţă ale statului, de către comunişti. Grupul anticomunist de rezistenţă Grigorescu-Cândea-Voinescu (sau lotul “Mureş” cum a fost denumit de Securitate), ce urma a acţiona în zona Răstoliţa-Deda-Vătava-Reghin, a fost depistat în 1947, prin acţiuni specifice derulate de Poliţia de Siguranţă mureşeană – instituţie aflată atunci în plin proces de reorganizare – şi care era subordonată Direcţiei Generale a Poliţiei (D.G.P.). Această instituţie colabora cu instituţia cu atribuţii similare, respectiv Direcţia Siguranţei şi Ordinei Publice (D.S.O.P.) din Inspectoratul General al Jandarmeriei. După un val masiv de arestări la vârful Jandarmeriei – la fel cum se întampla şi în rândurile conducerii superioare a Armatei, a Serviciului Secret de Informaţii şi a Direcţiei Generale a Poliţiei – începând cu luna noiembrie 1944, în cadrul Jandarmeriei române au urmat reduceri succesive de personal. Dacă în noiembrie 1944, Jandarmeria a trebuit să-şi reducă efectivele la 30.718 jandarmi, câteva luni mai târziu, în martie 1945, efectivele acestei instituţii au ajuns la 12.000, pentru ca un an mai târziu,  respectiv februarie 1946, să ajungă la circa 4.300 de oameni. Concomitent cu arestările şi condamnările unei bune părţi din cadrele de conducere, în locul acestora, în Jandarmeria română – la fel ca în celelalte instituţii cu atribuţii de siguranţă naţională – au fost aduse elemente de încredere, fie comunişti, fie simpatizanţi comunişti. În proporţie de circa 85 % din cei recrutaţi, proveneau din Diviziile “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crişan”, mari unităţi române constituite în URSS, din foşti prizonieri români, unităţi comandate de coloneii, deveniţi generali, Lascăr şi Cambrea. La jumătatea anului 1947, organele de siguranţă din D.G.P., preluate de comunişti, au emis Ordinul nr. 12.100 prin care au impus Jandarmeriei române ca activitatea informativă a D.S.O.P. să se desfăşoare exclusiv în favoarea sa. Practic, din acest moment, D.S.O.P. începe să se orienteze către activităţi de poliţie politică. Pentru cei care ştiu să citească printre rânduri şi să privească dincolo de faptul brut, dar şi coroborând cu alte informaţii, toate aceste momente – reduceri succesive, reorganizări şi încadrări – sub o formă sau alta, şi la o scară mai mică, se reflectă şi în documentele din arhivele mureşene.     

“Deţinem informaţii…”

Grupul anticomunist Grigorescu-Cândea-Voinescu, urma să acţioneze în zona Răstoliţa-Deda-Vătava-Reghin. Primii doi, Alexandru Grigorescu şi Nicolae Cândea, erau încadraţi ca funcţionari la întreprinderea forestieră din Răstoliţa, iar Silviu Voinescu era avocat. Grupul era numeros – circa 100 la final – fiind format din preoţi, învăţători, militari deblocaţi, agricultori şi meseriaşi particulari, dar nu apucase să treacă la acţiuni de anvergură, aşa cum preconizau, în special sabotaje. Încă de la constituire, grupul a fost penetrat informativ, fiind monitorizat permanent, atât de Siguranţă, cât şi de Jandarmerie, care colaborau pe această linie. Pe data de 11 iunie 1948, plutonierul major de jandarmi Ştefan Moise, comandantul Sectorului de Jandarmi Deda, transmitea la Mureş, nota-raport nr.75, în care menţiona că “Deţinem informaţia că activitatea lor teroristă (a grupului anterior menţionat – n.a.) a fost executată din proprie iniţiativă şi în mod izolat, deşi ei au avut ramificaţii şi în alte regiuni fiind încadraţi într-o organizaţie cu caracter subversiv de sub conducerea numitului Pătraşcu, devotat lui Horia Sima şi fost activist în mişcarea legionară.” O altă notă-raport, cea cu nr. 83 din 18 iunie 1948, a aceluiaşi Ştefan Moise, plutonier major de jandarmi la Deda, specifica şi agenţii de legătură ai grupului, cei care făceau munca de curieri, respectiv pe Vasile Covrig şi Ion Netea din Vătava, precum şi pe Iov Ciontea din Deda. Totodată, în cuprinsul notei, erau nominalizaţi şi foarte mulţi membrii ai grupului.        

 

Arestaţi de Siguranţă…şi anchetaţi de Securitate. De la bătaie, la crimă

Practic, arestările în rândul grupului, începuseră încă de pe data de 3 iunie 1948, moment în care Serviciul de Siguranţă din cadrul Poliţiei Mureş, arestase deja un număr de 11 persoane din Răstoliţa (Teodor Moldovan – preot şi pe soţia acestuia, Viorel Iustinian – inginer, Octavian Mihon – inginer, Vasile Movilă – fost notar, Aurel Gliga – agricultor, Ioan Napan – funcţionar, Nicolae Vlădescu – funcţionar, Magda Szocs – funcţionar, Ioan Senici – funcţionar şi pe Rozalia Toncean, “concubina lui Grigorescu”, aşa cum specifica plin de zel ofiţerul ce întocmise raportul). Cinci zile mai târziu, tot la Răstoliţa, au mai fost arestate încă 4 persoane (Filip Lircă – administrator agricol, Ioan Gabor – fiul adoptiv al lui Lircă, Dumitru Oprea – brigadier silvic şi soţia acestuia. Pe data de 17 iunie 1948, au mai urmat încă alte 6 arestări: Dumitru Cioată (Vătava), Ioan Timar (Deda), Maria Timar, soţia sa şi Eugenia Timar, fiica lor, precum şi Pavel Câmpean din Bistra-Mureşului. În nota-raport întocmită cu ocazia arestării, se menţiona sec, dar fără alte specificaţii că “ceilalţi sunt dispăruţi.” La mai puţin de trei luni, cei arestaţi de Siguranţă, se mai aflau încă în anchetă. În ancheta Securităţii, de data aceasta. Şi asta pentru că pe data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înființată Direcția Generală a Securității Poporului (D.G.S.P.), direcție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Aceasta era formată din 10 direcții centrale și 12 direcții regionale, iar până în anul 1958, organizarea noii instituții a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici. Deci după cum vedem, Siguranţa se “schimbase la faţă” – devenise o altă instituţie. Ofiţerii de Securitate băteau însă la fel de temeinic ca şi foştii comisari de Siguranţă. Aveau însă în ei mai multă “ură de clasă”. Îşi schimbaseră doar uniformele, nu şi năravurile. Acum problema era alta pentru cei proveniţi din vechiul aparat. Trebuiau să fie mult mai convingători faţă de noii stăpâni dacă vroiau să-şi păstreze posturile. Într-o înscenare de-a dreptul diabolică s-a recurs chiar şi la crimă. Din acest lot – pe care anchetatorii l-au numit lotul “Mureş” – au fost luaţi şi duşi la Răstoliţa, fostul ofiţer Alexandru Grigorescu, doctor în ştiinţe economice, Eugen Cengher şi studentul Ion Gheorghiu, zis Cândea. Cu cătuşe la mâini şi legaţi la picioare au fost împuşcaţi la marginea comunei sub pretextul “că au încercat să fugă de sub escortă.” Tiberiu Hentea, membru al grupului şi unul dintre cei care a reuşit într-o primă fază să se sustragă arestării, povesteşte… (va urma)

Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Sf. Gheorghe – Comunicat

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Sf. Gheorghe

Asociaţia Romano – Catolicilor  „Dumitru Mărtinaş”din Moldova, Bacău

Autor: Dr.Ioan Lacatusu

 

                                                Comunicat

Un nou semnal de alarmă pentru prevenirea, până nu este prea târziu, a   creerii unei „enclave etnice”, în inima României.

Joi 18 noiembrie 2010,  la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, a avut loc colocviul cu tema „Relaţiile cu românii în dezbaterile congreselor secuieşti. O paralelă istorică: 1902-2010”. Manifestarea a fost organizată de Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”. La colocviu au participat cercetători, cadre didactice universitare, arhivişti, muzeografi, preoţi, profesori, studenţi, reprezentanţi ai Departamentului de cercetare istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, ai Asociaţiei Generale a Arhiviştilor din România – Filiala Bacău şi alţi iubitori ai istoriei naţionale din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Tg. Mureş, Sf. Gheorghe şi Bacău. Manifestarea şi-a propus să facă o paralelă istorică între modul în care şi-au proiectat relaţiile cu românii reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, la Congresul secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, şi la manifestările similare organizate în perioada 1990 – 2010.

 În cadrul colocviului au fost prezentate comunicările: Un memoriu despre importanţa Congresului Secuiesc, ţinut în anul 1902 la Tuşnad din punct de vedere românesc, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri din mai 1941 (prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti); Relaţiile cu românii în dezbaterile Congresului Secuiesc ţinut în anul 1902 la Tuşnad (Drd. Vasile Lechinţan, Arhivele Naţionale Cluj); Intervenţia baronului Nandor Urmanczy din Topliţa, la Congresul Secuiesc de la Tuşnad Băi, din anul 1902 (Dr. Dorel Marc, Muzeul Judeţean Mureş); Mişcarea migratorie a populaţiei din scaunele secuieşti înspre România, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (Lector univ. drd. Ana Dobreanu, Facultate de Arhivistică Bucureşti);  Legături de familie între transilvăneni şi moldoveni (Dr. Silviu Văcaru, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române, Iaşi); Secuii şi relaţiile cu românii în presa de altădată ( prof. Vasile Stancu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe);  Secuii şi atitudinea lor faţă de Principatele Române (Erich-Mihai Broanăr, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Originea ideii autonomiei secuieşti (Dr. Alexandru Porţeanu, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române); Identitatea asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova (Dr. Anton Coşa, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău); Limba română argument suprem al identităţii (Conf. univ. Dr. Ioan Dănilă, Universitatea Bacău; Românii în dezbaterile congreselor şi adunărilor populare organizate în judeţele Covasna şi Harghita, în perioda 1990-2010 (Dr. Ioan Lăcătuşu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Problematica romano-catolicilor din Moldova în mass-media maghiară (Ing. Gheorghe Bejan, Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, Bacău). Cu această ocazie au fost lansate monografiile comunelor Oituz şi Nicolae Bălcescu, din judeţul Bacău, autor dr. Anton Coşa şi volumul „Nu, nu, niciodată!”Redobândirea hegemoniei maghiare în Bazinul Carpatic”, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Olteanu, din Germania.

 Având în vedere importanţa problematicii abordate şi faptul că tema dezbătută este prea puţin cunoscută atât în mediile academice din România, cât şi în general de către opinia publică românească, organizatorii au hotărât să publice studiile prezentate  într-un volum care va apărea la începutul anului 2011. Până la apariţia volumului amintit prezentăm o sinteză a materialelor susţinute în cadrul colocviului.

În preajma împlinirii a 100 de ani de la Congresul Secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, au fost relaute manifestările pe tema dezvoltării “Ţinutului secuiesc”, manifestări organizate de instituţii, asociaţii şi personalităţi maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi nu numai. Acestea se revendică ca nişte continuatoare ale Congresului respectiv, invocându-se actualitatea problemelor de acum 100 de ani: “Pământul Secuiesc se află în aceeaşi situaţie ca în urmă cu 100 de ani”.

 În articolele din presa maghiară, apărute în perioda postdecembristă referitoare la Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, apar informaţii despre cauzele care au determinat organizarea congresului (lipsa dezvoltării economice şi consecinţele în planul migraţiei populaţiei în România), despre problemele dezbătute şi scopul congresului (elaborarea unei stategii de dezvoltare a zonei, sprijinirea secuilor şi maghiarilor din România pentru păstrarea identităţii lor naţionale).

În anul 1902 accentul dezbaterilor şi a hotărârilor luate a fost concentrate pe probleme economice, respectiv pe dezvoltarea zonei şi crearea de noi locuri de muncă pentru diminuarea sărăciei şi a migrării populaţiei. Problema păstrării identităţii s-a referit doar la secuii şi maghiarii trăitori în România.  Din comunicările prezentate în cadrul colocviului a rezultat că, participanţii la Congresul de la Tuşnad, din anul 1902, au constata că, secuii trăiesc în curbura interioară a Carpaţilor împreună cu românii, încă de la aşezarea lor în această parte de ţară.. Că, în decursul istoriei, „de câte ori erau înfrânţi, secuii găseau adăpost şi scut pe pământul românesc vecin. În felul acesta între secui şi români s-au stabilit raporturi bune de vecinătate.(…) Că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/1868 nu a schimbat în bine soarta secuilor. Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi”. Dintre cererile formulate de  participanţii la congres amintim: „ înfiinţarea de şcoli industriale pentru formare de meseriaşi destoinici, în stare să rivalizeze cu meseriaşii din ţările vecine, în deosebi  cu cea românească; articole fabricate după gustul românilor, pentru a le plasa cu uşurinţă pe piaţa românească; căi de comunicaţii numeroase cu România pentru a-şi putea trasporta cu uşurinţă produsele spre România şi restul Răsăritului European; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona cu produse agricole, în primul rând cu cereale; posibilităţi uşoare de emigrare în România, ca secuii să nu fie siliţi să iee drumul  Americii; înfiinţarea de căminuri de remaghiarizare pentru secui şi şcoli ungureşti în România pentru secuii emigranţi, ca în felul acesta să fie readuşi la matcă cei ameninţaţi de asimilarea românească”.

            În adunările, conferinţele şi manifestările organizare după 1990 (dezbateri, simpozioane, conferinţe etc.), accentul cade pe păstrarea şi afirmarea identităţii şi obţinerea cadrului normativ instituţional pentru asigurarea dezideratului formulat atât de liderii „radicali” cât şi de cei „moderaţi”: autonomia teritorială a „ţinutului secuiesc”. Problemele economice sunt lăsate în seama „autoguvernărilor locale” şi a politicienilor de etnie maghiară care ocupă demnităţi de stat, în cadrul parlamentului şi guvernului României. În nicio dezbatere şi nici într-un articol dedicat problematicii Congresului Secuiesc de la Tuşnad, din anul 1902, nu se fac referiri la discuţiile şi hotărârile adoptate referitoare la proiectarea dezvoltării economice a „secuimii”, în strânsă corelaţie cu România.

            Comparând dezbaterile iniţiate de liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş care au avut loc, la Tuşnad în anul 1902, cu cele de după anul 1990, observăm următoarea situaţie paradoxală: în anul 1902, liderii „Ţinutului Secuiesc”, ţinut aflat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, recunosc că după dualismul din 1867, Budapesta nu a făcut nimic pentru dezvoltarea acestei zone şi îşi elaborează stategiile de dezvoltare, complementare economiei Regatului României; după 1990, la aproape nouă decenii de când localităţile Arcului intracarpatic fac parte din România, în dezbaterile prilejuite de marcarea împlinirii a 100 de ani de la Congresul de la Tuşnad, nu se mai fac niciun fel de referiri la poziţia înaintaşilor faţă de România, iar elaborarea strategiilor de dezvoltare a zonei şi de păstare a identităţii etnice, se face doar cu instituţiile şi personalităţile din Ungaria, cu excluderea totală a celor româneşti. La majoritatea manifestările organizate de către liderii maghiari în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în ultimii 20 de ani, reprezentanţii Budapestei au fost prezenţi în calitate de finanţatori, organizatori, parteneri, consultanţi, participanţi etc, iar cei ai Bucureştiului, cu excepţiile cunoscute, nu au participat deloc. Asistăm practic la proiectarea prezentului şi viitorului unei regiuni situată în mijlocul României, cu excluderea totală a factorilor de decizie ai statului român.

În toţi aceşti ani, problematica specifică a „ţinutului secuiesc”, împreună cu cea a „ceangăilor maghiari din Moldova”, s-au aflat printre problemele prioritare ale administraţiei publice centrale şi locale, parlamentului, mediului academic, societăţii civile şi mass-media din Ungaria, dar nu şi din România. Toate simpozioanele, adunările, conferinţele, colocviile, dezbaterile etc. organizate de liderii comunităţii maghiare din România, după decembrie 1989 – în diferite localităţi din România şi din Ungaria – în care s-au dezbătut strategiile de dezvoltare ale „Ţinutului Secuiesc” -regiune situată în inima României- s-au desfăşurat fără participarea reprezentanţilor principalelor instituţii ale statului român, a mediului academic românesc, a societăţii civile (cu excepţia participării sporadice a Ligii „Pro Europa”) şi nici a unor personalităţi ale vieţii publice româneşti.

             În ultimul deceniu, asistăm la constituirea unor instituţii publice şi organizaţii neguvernamentale care au ca obiectiv cercetarea realităţilor din aşa zisa „secuime” şi, pe această bază, fundamentarea şi elaborarea deciziilor vizând realizarea autonomiei teritoriale pe bază etnice a acestei zone, potrivit obiectivelor politice stabilite în congrese, adunări populare şi alte reuniuni politice şi civice ale maghiarilor din Transilvania. Din multitudinea manifestărilor organizate în judeţele menţionate se evidenţiază o puternică implicare a Academiei Maghiare de Ştiinţe şi a institutelor sale de specialitate, a unor personalităţi marcante ale vieţii publice din Ungaria şi din „diaspora” maghiară.

             Analiza de conţinut a articolelor din mass-media maghiare evidenţiază poziţia liderilor politici şi civici şi a principalilor formatori de opinie faţă de istoria şi cultura română şi faţă de populaţia românească în general, şi la cea trăitoare în Arcul intracapatic, în special. Astfel, până în 1918, intensele schimburi de populaţie, de o parte şi alta a Carpaţilor, aşezarea în zonă a numeroşi români, nu era percepută ca un pericol, deoarece de-a lungul timpului, aceştia au fost maghiarizaţi şi integraţi în comunităţile locale, contribuind la întărirea zestrei genetice a populaţiei secuieşti şi maghiare din „secuime”.

            După Unirea de la 1 Decembrie 1918, românii stabiliţi în localităţile Arcului intracarpatic, au fost priviţi ca o amninţare la schimbarea compoziţiei etnice a „blocului compact secuiesc”, fiind denumiţi „cotropitori”, „venetici” ş.a. fiind inventat pericolul „românizării ţinutului secuiesc”. În acest mod, liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş comit o gravă igratitudine, faţă de românii de peste Carpaţi, în mod deosebit faţă de moldoveni, adică faţă de cei a căror înaintaşi le-au oferit găzduire generoasă, în momente dramatice ale istoriei comune (vezi Sicilicidium) Din oamenii cei mai apropiaţi, vecini şi parteneri de nădejde, la bine şi la greu, în ultimii 90 de ani, pentru o bună parte din elita maghiară românii au devenit „inamicul public numărul 1”. Toate relele din „Ţinutul secuiesc” vin de la români: sărăcia, neacordarea autonomiei, militarizarea zonei etc. Soluţia la toate problemele cu care se confruntă locuitorii zonei este autonomia teritorială.

 Susţinătorii înfocaţi ai autonomiei pe baze etnice a „ţinutului secuiesc” nu menţionează şi nici nu ţin cont de faptul că, fără sprijin financiar de la bugetul de central de stat, instituţiile publice din cele două judeţe, şi peste 80% din administraţiile publice locale,  nu pot funcţiona. S-a ajuns până acolo încât, prezentând cu obstinaţiei faptele „antimaghiare” ale românilor, să nu fie evidenţiate cauzele reale ale unor mari provocări cu care se confruntă comunităţile locale maghiare, şi care nu sunt cauzate de români, precum: îmbătrânirea populaţiei, depopularea localităţilor rurale monoetnice maghiare, procentul peste media pe ţară al sinuciderilor, creşterea ponderii populaţie de romi (ţigani) în multe localităţi ş.a.

            Solicitând obţinerea drepturilor colective, liderii populaţiei maghiare, practic doresc controlul exclusiv al resurselor zonei şi eliminarea, sau limitarea accesului la puterea locală a românilor. În realitate, populaţia de etnie maghiară din România în general, şi cea din sud-estul Transilvaniei, în mod deosebit, dispun de toate drepturile  consfinţite de sistemul democratic românesc postdecembrist. În judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, cei care au nevoie de discriminare pozitivă sunt cetăţenii de naţionalitate română, numeric minoritari în aceste judeţe.  În relaţia cu românii, din partea liderilor maghiari, se poate observa existenţa unor comportamente şi nivele de aşteptare, diferenţiate, ca să nu spunem duplicitare: din partea românilor trăitori în afara „ţinutului secuiesc”, promotorii separatismului etnic, aşteaptă respect şi preţuire, în timp ce faţă de românii care locuiesc „pe pămînt secuiesc”, se comportă cu aroganţă şi intoleranţă. Sensibili faţă de istoria şi valorile proprii, liderii maghiari, şi o parte a populaţiei zonei, manipulată de mass-media şovine, nu respectă valorile şi simbolurile româneşti. Pentru a evidenţia „puritatea” maghiară a „ţinutului secuiesc”, este sacrificat adevărul istoric referitor la relaţiile cu românii, la convieţuirea şi interferenţele stabilite cu aceştia, în decursul istoriei.

Aplicând cu consecvenţă stategia de ocupare simbolică a spaţiului public din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, stategie concepută în laboratoarele adepţilor separatismului maghiar, personalităţile istoriei şi culturii româneşti nu se mai regăsesc în nomenclatorul denumirii străzilor şi instituţiilor publice din judeţele Covsana , Harghita şi Mureş. În timp ce personalităţile româneşti percepute de liderii locali maghiari, ca indezirabile pentru atitudinea şi comportamentul lor faţă de maghiari, nu sunt acceptate în spaţiul public din „ţinutul secuiesc” (expl. Andrei Şaguna, Horia, Cloşca şi Crişan, Mihai Eminescu ş.a), fără a ţine seama de sensibilităţile româneşti, sunt promovate cu prioritate personalităţi cunoscute pentru antiromânismul lor: Petofi Sandor, Vass Albert, Kos Karoly, Marton Aron, Konya Adam ş.a.) În  acelaşi timp, când partide politice şi asociaţii civice din Ungaria nu au acceptat ridicarea bustului mitropolitului Andrei Şaguna la Gyula sau, mai recent, închirierea sălii Teatrului Naţional din Budapesta, pentru susţinerea unui concert simfonic cu ocazia Zilei Naţionale a României, localităţile din Arcul Intracarpatic, areal al etnogenezei româneşti, situat în inima României, sunt împânzite cu statui şi simboluri cu mesaje nostalgice, revizioniste şi  antiromâneşti, cea mai recentă sfidare fiind ridicarea statuii honvedului de la Reci, jud. Covasna.

            Deşi concetăţenii maghiari din Pustă se raportează negativ la populaţia secuiască, vocabularul popular maghiar înregistrând numeroase expresii şi glume mai puţin prietenoase faţă de aceasta, totuşi liderii maghiarilor din România, acuză pe români care chipurile ar avea un comportament discriminatoriu faţă de maghiari, şi s-ar raporta la aceştia ca la nişte „cetăţeni de rangul doi”. Un studiul imagologic despre imaginea românului în literatura maghiară şi a maghiarului în literatura română este mai mult decât necesar. Rămâne în sarcina specialiştilor în materie de a cerceta şi problema promovării cu insistenţă de către liderii maghiari a prevederilor legislative referitoare la separarea şcolilor pe criterii etnice şi la atituudinea lor faţă de studiul limbii române de către elevii de etnie maghiară.

            În proiectele autonomiste maghiare, locul populaţiei româneşti din „ţinutul secuiesc” este confuz şi incert, formulat la modul general. Harta viitorului „ţinut secuiesc” autonom a fost elaborată cu excluderea unor localităţi care au aparţinut tradiţional de această zonă istorică, dar astăzi sunt locuite de români (expl. localităţile din Depresiunea Întorsurii Buzăului), în scopul asigurării unei poderi de 80% populaţiei de etnie maghiară. În realitate, conform datelor recensământului populaţiei din 2002, populaţia de naţionalitate română din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş reprezintă 36,04% din totalul populaţiei celor trei judeţe. Conform aceloraşi date, populaţia de naţionalitate română şi cea de etnie romă, deci nemaghiară reprezintă aproape 40% din totalul populaţiei judeţelor amintite. La aceştia se mai adaugă cele 25.000 – 30.000 persoane, membrii ai familiilor etnic mixte, precum şi cele cu dublă ascendenţă identitară. Pentru liderii maghiari, partenerii români preferaţi, pentru dialogul pe tema convieţuirii interetnice sunt cei cunoscuţi pentru predispoziţia lor pentru compromis şi cedări în defavoarea dăinuirii româneşti în zonă. Cetăţenii de etnie maghiară, indiferent de locul de baştină şi de reşedinţă, se pot aşeza în „ţinutul secuiesc” şi pot vorbi în numele secuilor (vezi cazul primarului din Sf. Gheorghe Antal Arpad, născut în Rupea, dar devenit cel mai înfocat şi îndreptăţit susţinător al autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „pământului secuiesc”). Românii, chiar şi cei născuţi în localităţile monoetnice din judeţele Covasna şi Harghita, atunci când se stabiliesc în aşezările din „ţinutul secuiesc” sunt consideraţi „colonişti” şi ”venetici”.  

Liderii populaţiei maghiare s-au confruntat şi se confruntă cu următoarea dilemă: dezvoltă economic zona şi îşi asumă riscul modificării compoziţiei etnice a populaţiei sau, rămân la acelaşi nivel de dezvoltare, dar cu aceeaşi structură etnică a populaţiei. Printr-o subtilă manipulare prin mass-media, consecinţele negative ale acestei strategii sunt puse în cârca Bucureştilului, respectiv a lipsei descentarlizării şi a unei nedrepte repartizări a fondurilor de la bugetul central destinate dezvoltării zonei. În discursurile publice sunt formulate acuzaţii nejustificate precum: continuarea colonizărilor dirijate, făţişe sau mascate, prin care se urmăreşte modificarea procentelor etnice; atrofierea intenţionate a economiei Pământului Secuiesc şi o dezvoltare inechitabilă a infrastructurii; restanţe în retrocedarea bunurilor bisericeşti şi comunitare confiscate; extinderea unităţilor militarizate ş.a

În toate cercetările întreprinse, în studiile şi lucrările redactate, referitoare la „Ţinutul secuiesc”, populaţia românească este eludată, minimalizată, marginalizată. Nu se menţionează faptul că o bună parte din actuala populaţie din zonă sunt români maghiarizaţi. În timp ce „recâştigarea, salvarea identităţii maghiare a romano-catolicilor din Moldova”, reprezintă una din priorităţile principale ale maghiarimii de pretutindeni, numai la auzul posibilităţii reactualizării proiectului interbelic de readucere la matcă, a românilor maghiarizaţi din „secuime”, liderii maghiari au sărit ca arşi.

Sub pretextul menţinerii unui echilibru privind structura etnică a funcţionarilor publici din instituţiile deconcentrate şi cei din instituţiile administraţiei publice locale, în majoritatea primăriilor, caselor de cultură, bibliotecilor, centrelor de cultură ş.a, din judeţele Covasna şi Harghita, nu este încadrat niciun funcţionar român (expl. bibliotecile judeţene, casele municipale de cultură, primăriile municipale, orăşeneşti şi comunale ş.a.). Instituţiile publice de cultură nu sunt preocupate de istoria şi cultura românilor din cele două judeţe. Monografiile locale, albumele de prezentare a patrimoniului cultural local, pliantele turistice, site-urile unor instituţii publice din zonă  ş.a prezintă caracterul monoetnic al judeţelor respective, făcând abstracţie de istoria, cultura şi patrimoniul creat de populaţia românească din zonă. Una din temele predilecte  ale unor ziarişti din presa de limbă maghiară din judeţele Covasna şi Harghita şi nu numai, o constituie „ expansiunea ortodoxiei în Transilvania”,  respectiv „ expansiunea violentă a Ortodoxiei pe Pământul secuiesc”, „cucerirea Pământului secuiesc, prin extinderea bisericilor  având „cupole sub formă de ceapă”, Biserica Ortodoxă fiind considerată „cel mai periculos duşman al intereselor maghiare.

Există o discrepanţă enormă între ceea ce întreprind maghiarii pentru obţinerea autonomiei etnice şi ceea ce fac românii pentru a asigura caracterul multietnic şi pluriconfesional al zonei. Concetăţenii maghiari elaborează cadrul normativ, sistemul instituţional, pregătirea resurselor umane, elaborează planuri strategice cu implicarea mediului politic, academic şi asociativ, a bisericilor „istorice maghiare”, instituţiilor de învăţământ organizate pe criterii etnice, mass-media ş.a. Se caută identificarea unor parteneri europeni şi internaţionalizarea problemei autonomiei „ţinutului secuiesc”. În acest timp, din perspectiva interesului naţional românesc, aproape nu se face nimic.

 Partidele politice româneşti abordează problematica specifică a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, conjuctural, politicianist, în funcţie de interese politice de moment. Atunci când se află în opoziţie şi în campanie electorală au „sacul plin de promisiuni”, dar când ajung la putere şi au nevoie de voturile UDMR, totul se schimbă radical. Aşa cum la nivel politic, zona este lăsată la discreţia UDMR şi a PCM, acest areal fiind considerat fieful celor două formaţiuni etnice, tot aşa se întâmplă şi în celelate domenii. Este de neînţeles lipsa de interes manifestată de Academia Română şi institutele sale din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi, de Institutul Cultural Român, precum şi de unele ONG-uri cu preocupări în domeniul culturii şi identităţii româneşti, faţă de zona sud-estului Transilvaniei.

Prin activitatea comună a europarlamentarilor de etnie maghiară din România şi a celor din Ungaria, mai ales după alegerea ca vicepreşedinte al Parlamentului European a pastorului Laszlo Tokes, se urmăreşte înscrierea pe ordinea de zi instanţelor europene a problemelor autonomiei teritoriale a „ţinutului secuiesc” şi salvarea de la dispariţie a minorităţii formată din „ceangăii maghiari”. Este formulat apelul de a profita de configuraţia actuală a puterii politice din Ungaria: „avem obligaţia să profităm de această conjunctură astrală favorabilă, pentru că în ultimii 20 de ani rar s-a întâmplat ca în Ungaria, problemele ţării şi ale naţiunii să fie conduse de un partid şi de o echipă pentru care politica naţională şi, în cadrul acesteia, autonomia comunităţilor maghiare din Bazinul Carpatic să fie importante” ( Toro T.Tibor)

 Laszlo Tokes vorbeşte de „erodarea demografică a maghiarimii transilvane”, respectiv de un „genocid etnic paşnic”, fără a arăta cauzele reale ale acestor evoluţii. În discursul public se vorbeşte curent despe probleme precum: „ideea unificării naţiunii dincolo de graniţe”; „ţinutul secuiesc ca patrie din interior pentru maghiarii din diaspora” (prin diaspora înţelegându-se maghiarii din celelate localităţi din România); sunt folosiţi termenii de autoguvernare locală, în loc de consiliile locale ş.a.. Autonomia „Ţinutului secuiesc” este privită ca soluţie pentru viitorul maghiarilor din întreaga Transilvanie, respectiv şi pentru maghiarii din „diaspora”. Lingviştii maghiari propun soluţia „promovării bilingvismului cu dominaţia limbii materne (maghiare –n.n.), pentru că altă situaţie duce la asimilare. În aceste condiţii s-ar crea şi o nouă identitate a românilor din zonă, aşa cum propunea Kolumban Gabor, respectiv aceea de „ români-secui”, bilingvi.

Mai nou, asistăm la aplicarea unei stategii care urmăreşte înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, cu paşi mici, sub forma colaborării dintre „autoguvernările locale” dintre judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi la afişarea ostentativă a comportamentului unui „stat în stat”, existent de facto, şi care, în anii următori, urmează să devină de iure o entitate distinctă faţă de statul român. Pentru înfăptuirea instituţionalizării autonomiei se folosesc multiple şi variate modalităţi, uriaşe resurse finaciare, materiale şi umane, inclusiv o enormă acţiune de manipulare a populaţiei de etnie maghiară, care nu dispune de surse alternative de informare, din pricina necunoşterii limbii române. Manipularea amintită conţine sloganuri precum: cel mai mare pericol: românizarea secuimii; cei mai mari duşmani ai populaţiei maghiare din zonă: instituţiile fundamentale ale statului român şi „naţionaliştii români”; cea mai mare dezinformare: prezentarea instituţiilor şi personalităţilor care promovează cultura românească din zona ca fiind „antimaghiare” ş.a.

Din perspectivă geopolitică, cea mai mare provocare pentru statul român („o adevărată bombă cu explozie întârziată”) o reprezintă formarea în mijlocul României a unei mase de câteva sute de mii de oameni care nu cunosc limba română şi care sunt educaţi împotiva românilor şi a României.

 La rândul lor, reprezentanţii Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, au tras un nou un semnal de alarmă asupra politicii de maghiarizare forţată, prin cumpărarea identităţii, pe care o aplică organizaţii maghiare sprijinite de Budapesta, populaţiei române de confesiune romano-catolică din zona unor judeţe din Moldova.

 Prezentele concluzii  au fost formulate pe baza analizei de conţinut a mass-media maghiare,  din  perioada 1990 – 2010, respectiv pe baza discursurilor şi comportamentelor publice ale principalilor liderilor politici, culturali, spirituali şi civici ai populaţiei de etnie maghiară. Ele se constituie într-un nou semnal de alarmă pentru instituţiile fundamentale ale statului român, partidele politice, mediul academic, societatea civilă, mass-media şi toţi românii conştienţi de marea răspundere ce ne revine tuturor faţă de perspectiva creerii unei „enclave etnice”, în inima României. Cu o „inimă” bolnavă, întreg organismul naţional românesc va fi „bolnav”, pe termen mediu şi de perspectivă.

 Cercetările sociologice riguroase, au pus în evidenţă faptul că, pentru majoritatea  populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, autonomia teritorială pe criterii etnice nu reprezintă o problemă prioritară. La nivelul oamenilor de rând, există formată convingerea că viitorul populaţiei de etnie maghiară din Arcul intracarpatic îl reprezintă continuarea relaţiilor de bună convieţuire cu românii, relaţii care au o îndelungată tradiţie istorică. Depinde de actuala elită românească, cât şi de liderii populaţiei de etnie maghiară, dacă această realitate va fi continuată, consolidată şi va deveni durabilă, în interesul tuturor locuitorilor zonei, sau  dacă se vor amplifica norii negrii ai intoleranţei şi separatismului etnic, cu consecinţele cunoscute, din alte zone cu probleme asemănătoare ale lumii comporane. 

 În numele organizatorilor,

 Dr. Ioan LĂCĂTUŞU   

Nota C.I. Text pentru publicare pus la dispozitie de catre Nicolae Balint.

Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (I)

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2010

 Cei ce au îmbrăcat cămaşa morţii (I) – Condamnaţi la moarte prin împuşcare –

Autor: Nicolae BALINT

Două grupuri de rezistenţă anticomunistă. Unul având centrul de acţiune în zona Sibiu-Mediaş-Sighişoara, celălalt în zona Răstoliţa-Deda-Vătava-Reghin. Ambele grupuri au folosit metode similare de acţiune şi au acţionat aproximativ în aceeaşi perioadă. Deşi în plan teritorial erau situate relativ aproape, nu a existat o minimă coordonare a acţiunilor desfăşurate. Lipsa unităţii de comandă – un principiu eficient de conducere militară -, dar şi lipsa unei conspirări depline, a facilitat lichidarea acestora de către Siguranţa statului, devenită ulterior (din 1948) Securitatea statului. Credinţa într-o idee, dăruire pentru o cauză şi sacrificiul suprem…rămân însă exemple pentru o generaţie care încă nu s-a născut.

Au fost 14…

Vlad Mihai Vasile, Tănase Ion, Cosma Ion, Samoilă Ion, Tolan Ion, Pop Gavrilă, Tartler Erich, Buda Ion, Corlan Ion, Dincă Gheorghe, Iuhasz Ion, Cosma Ion, Popovici Alexandru şi Golea Ion. Nume comune într-o sumbră statistică a rezistenţiei anticomuniste. Pe data de 4 noiembrie 1953, ziarul “Steaua Roşie” din Târgu-Mureş, anunţa că grupul celor 14 – cei ce acţionaseră în zona Sibiu-Mediaş-Sighişoara – au fost executaţi ca urmare a punerii în aplicare a sentinţei de condamnare la moarte pentru acuzaţia de spionaj în favoarea SUA. Printre cei împuşcaţi atunci se afla şi mureşeanul Ion Golea, originar din Bahnea. După 1990 – două cărţi – una scrisă de Nicolae Golea, tatăl lui Ion Golea şi o alta scrisă de un prieten foarte bun al celui împuşcat, medicul braşovean Teofil Mija, precum şi câteva însemnări ale fratelui său, Traian Golea, rememorau destinul tragic al rezistenţilor.  Născut într-o familie numeroasă, de gospodari recunoscuţi şi puternic, implicată în viaţa comunităţii de români şi maghiari din Bahnea, Ionel Golea a beneficiat, ca dealtfel toţi ceilalţi copii ai familiei, de toate cele necesare pentru a urma studii. Tatăl lui Ioan Golea, Nicolae, la fel şi bunicul său Gemu Golea, au fost primari de mai multe ori şi sub regimul austro-ungar, dar şi sub monarhia română interbelică. Nici unul dintre membrii familiei nu a învăţat ungureşte, dar asta nu i-a împiedicat să aibă relaţii bune cu maghiarii din localitate. Ridicarea şcolii româneşti şi a bisericii ortodoxe din Bahnea, se datorează în bună măsură neamului Golea. În 1940, Ion Golea era elev la Liceul “Şt. O. Iosif” din Odorhei. Cedarea Ardealului în vara lui ’40, l-a obligat să se mute la Liceul “Timotei Cipariu” din Dumbrăveni-Sibiu. Pentru a fi mai aproape de casă, ultimul an de liceu, 1941-1942, l-a urmat la Liceul “Principele Nicolae” din Sighişoara. Dr. Teofil Mija, care i-a fost coleg la Dumbrăveni şi la Sighişoara, mai târziu la Iaşi şi la Cluj, îl descria foarte sugestiv: “Iradia căldură, dragoste, prietenie. Mereu vesel şi bine dispus. Nu putea să rămână indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său. Lua întotdeauna atitudine faţă de actele de nedreptate, înşelătorie sau abuzuri ale celor mari şi puternici pe seama celor mici şi neajutoraţi. Nu suporta mai ales minciuna şi hoţia. Era un creştin convins şi trăitor…”

Frăţiile de Cruce

Atmosfera epocii, puternic marcată de politicianismul ieftin al partidelor incapabile să facă faţă manipulărilor regelui aventurier Carol al II-lea, este foarte bine descrisă în cartea dr. Mija. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care tânărul Ion Golea, a hotărât în 1938 să intre în Frăţiile de Cruce legionare. Dr. Mija a reuşit să evoce la fel de sugestiv şi anii studenţiei petrecuţi alături de Ion Golea la Facultatea de medicină din Iaşi. Aceste evocări vin să completeze schiţa de portret a unui tânăr dezinteresat, foarte religios şi mereu preocupat de a face ceva în folosul celor din jurul său. Apropierea frontului de Iaşi, a făcut ca studenţia celor doi ardeleni, începută în 1942, să fie întreruptă în aprilie 1944. S-au refugiat la Alba-Iulia împreună cu Universitatea din Iaşi. Actul de la 23 august 1944 le-a indus un sentiment copleşitor. Erau convinşi că odată intraţi în ţară, ruşii nu vor mai pleca prea curând. Iată ce spunea dr. Mija în cartea sa : “Niciodată n-am putut înţelege, nici atunci, nici mai târziu, cum de au putut exista români care să se bucure de năvălirea peste noi a acestor hoarde bolşevice, care să ne ţină ocupaţi cu ajutorul străinilor din ţară sau din altă parte…fost dat să trăim celor din generaţia mea.” În septembrie 1944, Ion Golea a plecat voluntar cu armata română, în Ardealul de Nord, fiind încadrat într-un spital de campanie. Peste două luni era mutat la Spitalul de zonă interioară 105 din Mediaş.

 

Foto 1: Dr. Teofil Mija la una dintre comemorările celor 14 condamnaţi la moarte

Rezistenţa

A fost momentul în care s-a hotărât să organizeze un grup de rezistenţă armata în zona Târnavelor, grup care să fie pregătit să lupte împotriva procesului, tot mai evident, de comunizare a României. Intenţia sa se fundamenta şi pe faptul ca în zonă, atât printre români, dar mai ales printre saşi, exista un puternic sentiment anticomunist. Încă de la început, grupul s-a bucurat de o mare susţinere şi ca atare, de o mare extindere în plan teritorial. Avea case conspirative în localităţile Biertan, Richiş, Pelişor, Zlagna, Ruja, Mălâncrav, Apuş, Coveş, Ighişul Românesc, Noul Săsesc, Vard, Rondola, Copşa Mare. Centrul de comandă urma să fie situat în pădurea Fetea, din apropierea Noului Săsesc, în regiunea Târnavelor. Dealtfel, în documentele operative ale Siguranţei Statului din Mediaş, preluate apoi de Securitatea Poporului, grupul de rezistenţă apărea cu numele de “Grupul Fetea”. În iarna anului 1944, Ionel Golea a luat legătura cu unele grupuri paraşutate în România de către guvernul legionar constituit la Viena. Unul dintre aceste grupuri a fost şi cel de la Sighişoara, condus de Virgil Totoescu şi Ion Gligoraş. Acest grup a căzut însă în 1948, ocazie cu care Siguranţa din Mediaş, condusă de comisarul Vasile Moga, a aflat şi de Grupul Fetea. În cartea dr. Mija, publicată după 1990, apar menţionate persoanele, dar şi familiile care au susţinut ani la rând, material şi informativ, Grupul de Rezistenţă Fetea. Astăzi, este cert faptul că Siguranţa Statului – asa cum avea să facă după înfiinţare şi Securitatea – a folosit pe scară largă informatorii. Ea a reuşit să penetreze rezistenţa, astfel încât o bună parte din membrii săi au fost deconspiraţi destul de repede, iar grupul parţial dezorganizat.

Racolat de CIA – arestarea şi procesul

Ion Golea a fost şi el arestat în 1945, într-o întâlnire capcană organizată de Siguranţa din Mediaş. A reuşit însă să evadeze de sub escortă în timp ce era transportat spre arestul Siguranţei din Mediaş şi din acel moment a trecut în clandestinitate. În timp ce se afla la Sibiu, în 1948, a fost din nou arestat – de data aceasta de Securitatea sibiană – dar a reuşit din nou să evadeze. Împreună cu fratele său Traian şi cu cumnatul Boris Bucşan, au luat hotărârea să fugă în Iugoslavia ajungând apoi în Germania, în zona americană unde Ion Golea a fost contactat de serviciile de informaţii ale SUA. În 1953, împreună cu grupul celor 13 – ulterior condamnaţi cu toţii la moarte – au fost paraşutaţi în România. Au reuşit să restabilească contactele cu o parte din rezistenţii din Grupul Fetea. Între timp Securitatea română, folosind agenţi acoperiţi, reuşise să înfiltreze, dar şi să controleze respectivele grupuri. La mai puţin de două luni de la paraşutare, grupurile de rezistenţă contactate de cei paraşutaţi – ca şi cei 14 de altfel – au fost arestate. Judecaţi în procedură de urgenţă de Tribunalul Militar din Bucureşti, cei 14 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Din Grupul de rezistenţă Fetea a făcut parte şi dr. Teofil Mija, care a fost şi unul dintre puţinii supravieţuitori. Condamnat la 16 ani de închisoare, în 1964 Mija a fost eliberat. S-a integrat cu mare greutate în societate, dar în 1996, după ce a luat legătura cu Traian Golea în SUA, a hotărât să scrie şi să publice cartea care remomorează în parte destinul tragic a lui Ion Golea. O modestă plăcuţă de marmură, instalată pe casa familiei Golea din Bahnea – familie risipită astăzi în cele patru vânturi – aminteşte de sacrificiul lui Ion Golea, un tânăr luptător idealist. (va urma)

Sesiune ştiinţifică naţională la Târgu Mureş

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2010

Sesiune ştiinţifică naţională la Târgu Mureş

Autor: Nicolae Balint

 

Un proiect științific de anvergură,

 

În organizarea Muzeului Județean de Istorie Mureș, în parteneriat cu Academia Română-Comisia Orașelor și cu sprijinul nemijlocit al Consiliului Județean Mureș și al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național – Mureș, în perioada 15-16 octombrie a.c., se va desfășura la Târgu Mureș o importantă Sesiune știinifică națională. Având ca temă generală ”Evoluția orașelor transilvănene în perioada interbelică, 1918-1940”, sesiunea își propune să clarifice o serie de aspecte referitoare la administrația românească a Transilvaniei, în perioada interbelică. Manifestarea va fi onorată de un număr de 32 de participanți, profesori universitari, muzeografi, arhiviști și cercetători ai fenomenului istoric, inclusiv de istorici din Franța.

 

”Românul imparțial” și rescrierea istoriei furate

Referitor la acest proiect, dr. Virgil Pană, cercetător științific I în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Târgu Mureș, a declarat că “Acest proiect științific se referă la evoluţia oraşelor transilvănene în perioada interbelică, iar instituția noastră îl dezvoltă în parteneriat cu Academia Română-Comisia oraşelor. Proiectul abordează o temă mai puţin exploatată şi înainte şi după  evenimentele din 1989. În perioada comunistă este lesne de înţeles de ce: trebuiau amintiţi şi vrednicii edili ai vremii, care fuseseră susţinuţi de partidele politice istorice româneşti, aflate însă, în dizgraţia conducătorilor P.C.R. După Revoluţie, a început cearta între supravieţuitorii fostelor partide din epoca abordată, care, împreună cu patima politică care îl orbeşte pe tot românul imparţial, au constituit adevărate piedici în rescrierea unei istorii furate, inclusiv pe cea a oraşelor.” Referitor la motivația elaborării proiectului, dr. Virgil Pană a mai precizat faptul că ”Principalul motiv care m-a determinat să circumscriu tematica la zona Transilvaniei, a fost demantelarea interesantului proces de tranziţie de la o entitate politică la alta, azi  persistând în lumea istoricilor maghiari şi germani ideea că sub regimul politic românesc, oraşele Transilvaniei au decăzut din toate punctele de vedere. Oare aşa să fie? Sper că ne vor lămuri ceva mai mult participanţii la această conferinţă.”

Criza economică resimțită și la Sesiune

În ceea ce privește administrația românească din timpul primarului Emil A.Dandea, emblematică pentru perioada interbelică, dr. Virgil Pană a menționat că ”După ce am studiat în detaliu perioadele administraţiei Dandea, referitor la Târgu-Mureş pot spune că, în această perioadă, nu asistăm la un boom edilitar similar cu cel de la sfârşitul secolului al XIX-lea și până la primul război mondial. Dar, la fel de valoroase sunt şi realizările edilitare ale primarilor români din această perioadă, mai ales că acestea s-au înregistrat pe un fond economic totdeauna insuficient, de cele mai multe ori făcându-se apel şi la cheta publică.” Despre participanții la această manifestare de anvergură, și calitatea acestora, dr. Pană a precizat că ”La această sesiunea ştiinţifică, şi-au trimis oferte profesori, profesori universitari şi cercetători ştiinţifici, aproape din toate marile centre urbane ale Transilvaniei. Acestora li se alătură bucureştenii care abordează tema pe baza surselor documentare existente aflate în fondurile Arhivelor Naţionale ale României sau a marilor biblioteci din capitală, precum şi oaspeţi din Franţa. Criza economică, însă, care se manifestă cu aceeaşi putere şi în lumea ştiinţifică a determinat o prezenţă sub aşteptările noastre, dar eu sunt convins de reuşită, pentru că dictonul latin Non multum sed multa şi-a dovedit de fiecare dată valabilitatea.” Deschiderea oficială a manifestării va avea loc vineri, 15 octombrie 2010, la Sala de oglinzi din Palatul Culturii.

             

 Proiect european câştigat de Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu Mureş

Intitulat „Pregătirea practică a studenţilor premisă a inserţiei eficiente pe piaţa muncii”, proiectul câştigat recent de Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu Mureş este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 şi are finalităţi bine şi clar determinate. Proiectul se derulează timp de 36 de luni şi vizează studenţii, indiferent de specializare şi profilul facultăţii, care doresc ca prin intermediul stagiilor de practică pe care le pune la dispoziţie acest proiect să-şi faciliteze inserţia pe piaţa muncii. Obiectivul general este creşterea performanţei pregătirii practice a studenţilor în direcţia dezvoltării deprinderilor şi competenţelor profesionale, dobândirea de abilităţi antrepenoriale. Obiectivul specific îl constituie dezvoltarea şi implementarea unei firme de exerciţiu cu scopul de a oferi pe piaţa muncii specialişti pregătiţi practic, care se pot implica imediat în activităţile specifice, fără perioade de probă sau învăţare. De asemenea, se urmăreşte implementarea unei baze de date a studenţilor şi a firmelor, cu scopul de a face cunoscute oportunităţile oferite de firme, pentru tranziţia  studenţilor de la şcoală la viaţa activă. Despre rolul firmei de exerciţiu create în cadrul proiectului, conf.univ.dr. Doina David, expert în comunicare şi relaţii publice în cadrul Universităţii ne-a declarat: „Prin intermediul firmei de exerciţiu create în cadrul proiectului câştigat de Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureş, studenţii practicanţi se vor confrunta cu toate situaţiile existente în condiţii reale într-o întreprindere, iar prin specificul activităţilor desfăşurate studenţii vor acumula experinţă şi vor dezvolta o serie de competenţe: capacitatea de a lucra în echipă, capacitatea de a lua decizii, de a comunica eficient, de a aborda problemele interdiciplinar, facilitându-şi astfel creşterea şanselor de angajare după absolvirea studiilor. Totodată, vor beneficia de consiliere şi orientare profesională cu scopul îndrumării lor în carieră în funcţie de personalitate, aptitudini, creativitate, pentru a face posibilă alegerea unor locuri de muncă în concordanţă cu aspiraţiile, potenţialul lor profesional şi intelectual.”

 

Nicolae BALINT

Denunţ cu parfum de femeie

Posted by Stefan Strajer On September - 3 - 2010

Denunţ cu parfum de femeie

 “O, timpuri! O, moravuri!” (Marcus Tullius Cicero)

 

Autor: Nicolae Balint

 

Odioasele denunţuri ale anilor ’50 te puteau trimite pentru ani buni în puşcărie sau chiar în „loc cu verdeaţă”. Douăzeci de ani mai târziu, pe un fond de relativă destindere a regimului, o asemenea nemernicie nu mai era suficientă. Un denunţ bine ticluit şi mai ales „dirijat” de băieţii cu ochi albaştri, te făcea însă „dalmaţian”, adică un om cu „dosarul pătat”. Suficient ca să-ţi iei adio de la orice promovare, de la un apartament mai mare, de la o plecare în străinătate,…Pentru regim deveneai dubios, nesigur, adică un cetăţean de „mâna a doua”. Spun aceasta, pentru a mă exprima cât mai plastic şi sugestiv, adică în ton cu memorabilele expresii din ilustra şi profunda gândire prezidenţilă ce se poartă în aceste zile.

„Numitul Ştefan Irimie a fost în 1944 un mare nemţofil…”

În primii ani după război, odată cu instalarea comunismului de sorginte sovietică, un obiectiv major al noului regim a fost compromiterea şi distrugerea elitelor interbelice. Într-o primă fază, aparatul de represiune al fostului regim, a fost puternic penetrat cu oamenii noului regim pe cale de a se instala, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cooptaţi nu aveau o pregătire  profesională corespunzătoare şi stăpâneau precar limba română, fapt evident mai ales din modul cum îşi redactau notele-sinteză bazate pe rapoartele informatorilor. Nu erau însă lipsiţi de fantezie atunci când îşi „botezau” informatorii şi informatoarele din diversele instituţii mureşene. În anii ’50, una dintre cele mai prolifice surse din Primăria Târgu Mureş, s-a dovedit a fi “Rina Sorela”. Potrivit instructajului făcut anterior şi a sarcinilor primite, această sursă cu un nume de împrumut atât de nevinovat şi suav, îl semnala securităţii mureşene pe dr. Ştefan Irimie, funcţionar în aceeaşi instituţie, cunoscută personalitate interbelică, apropiat al fostului primar liberal, Emil Aurel Dandea. Trebuie spus faptul că lui Ştefan Irimie, îi datorăm astăzi „Zilele târgumureşene”, el fiind cel care a inaugurat această tradiţie în perioada interbelică, iar în casa sa, George Enescu venea cu mare plăcere atunci când ne vizita oraşul. Nu e lipsit de interes nici faptul că fiul dr. Ştefan Irimie – pe care am avut plăcerea să-l cunosc – specialist stomatolog, a fost un nume de referinţă în implantologia dentară, docent şi membru de onoare al mai multor instituţii medicale din lume. Domnia sa, care la momentul la care mă refer nu împlinise încă 25 de ani, a decedat recent, aici la Târgu Mureş, la o venerabilă vârstă. Revenind la informatoarea „Rina Sorela”, aceasta indica ofiţerului recrutor faptul că a cules informaţiile de la funcţionarii Eugen Mera şi Silvia Merlescu, angajaţi ai aceleiaşi primării. Ea îi scria ofiţerului de securitate că „Numitul (Irimie Ştefan – n.a.) a fost în 1940 un mare nemţofil…a manifestat ataşament faţă de regimul fascist şi cel hortyst.” Dar contrar celor scrise de informatoare, autorităţile hortyste – iar informatoarea nu a explicat acest fapt – l-au expulzat pe Ştefan Irimie din Tîrgu Mureş. „Rina Sorela” îşi continuă informarea către ofiţerul de securitate, în aceeaşi notă acuzatoare, spunând „…A fost expulzat…a primit un post în Constanţa. Odată cu eliberarea ţării noastre, a fugit de la Constanţa, unde a făcut şi gazetărie şi a scris articole contra URSS şi a revenit la Târgu Mureş…” Păcat capital să scrii împotriva URSS în acele vremuri. Dr. Ştefan Irimie va fi ulterior acestei informări, „comprimat”, termen folosit pentru cei îndepărtaţi din serviciu, şi va avea de suferit şi alte rigori ale regimului. Destinul său a fost marcat, în mod evident, şi de acest denunţ ordinar al „Rinei Sorela”.

 

Primarul se cam „întrece cu băutura”

Aceeaşi „Rina Sorela”, sursă „de nădejde” în Primăria târgu-mureşeană, după cum am văzut, făcea o informare cuprinzătoare pe data de 5 decembrie 1951, în legătură cu balul organizat pentru ajutorarea poporului coreean. (Coreea de Nord, stat comunist, susţinut de China, se afla în acel moment, în război cu Coreea de Sud, stat susţinut de SUA – n.a.) Informatoarea arăta faptul că „Venitul adunat trece de 25.000 de lei”, dar mai adăuga ea semânând îndoiala în mintea securistului,  „După cum spune tovarăşa Fulop Ibi (şefa de cabinet a primarului – n.a.)…s-a vărsat circa 20.000 de lei pentru Coreea, iar restul de circa 10.000 s-au păstrat într-un fond. Nu am putut afla ce fond şi de cine se păstrează.” „Rina Sorela” dădea însă detalii ample şi despre cine a participat la bal, ce a făcut fiecare, care a fost atmosfera…” La bal a participat, relata informatoarea, şi tovarăşul primar Soos Iosif cu soţia, cu tovarăşul Friedman Bela, cuscrul său şi soţia acestuia. Tovarăşul Soos s-a cam întrecut cu băutura, a băut şi a cântat din toată inima, petrecând până târziu cu lăutarii la ureche.” Interesant este faptul că Friedman, ofiţer de securitate la Reghin, şi care mai târziu va emigra în Israel, apărea şi el în nota informativă destinată securităţii, adică instituţiei din care el însuşi făcea parte. Să nu fi ştiut „Rina Sorela” cine e tovarăşul Friedman?

După 20 de ani…

O altă sursă, numită „Cita” de această dată, şi care avea drept ofiţer de legătură pe lt.maj R., cu care se întâlnea în casa conspirativă „Tuşnad” din Târgu Mureş, avea ca sarcină  în anii 70, să-şi supravegheze anumiţi vecini (cu cine se întâlnesc, ce discută, etc.), dar şi anumite persoane din anturajul pe care-l frecventa foarte des. La momentul respectiv, obiectul interesului securităţii mureşene îl reprezentau rudele din străinătate ale familiei Rodiger din Târgu Mureş, str. Cuza Vodă, nr. 24. Parcurgând nota-sinteză a lt.maj. R., maiorul de securitate M. A. dispunea ca „Sursa să fie dirijată în continuare pe lângă rudele turişti, pentru a stabili poziţia atât a turistei, cât a stat în ţară, cât şi a rudelor ei după plecarea turistei.” Din cercul de interes al securităţii făceau parte şi foste personalităţi maghiare interbelice, suspecţi de agitaţii cu caracter iredentist, precum grofii Teleki Adam sau Miko Arpad. „Pe data de 13 iunie 1966, relata informatoarea Cita, la obişnuita partidă de bridgge din casa numitei Torma Gabriella, au participat numitul Teleki Adam şi Miko Arpad. Acesta din urmă a relatat că în sfârşit a primit şi el paşaport pentru R.P.Ungară…” În schimb, pe baza mai multor note informative obţinute din cadrul fostului Liceu (actual Colegiu Naţional) „Al.Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, unul dintre obiectivele de urmărire informativă în 1966, îl reprezenta şi profesoara Irina-Ştefania Simovici, care, potrivit securităţii mureşene „întreţine relaţii cu reprezentanţa diplomatică a SUA din Bucureşti.” Dacă în unele cazuri, în mod firesc, obţinerea de informaţii din diverse medii era justificată atunci ca şi acum, de siguranţa naţională, în cele mai multe cazuri – excepându-le pe cele care aveau la bază şantajul practicat de securitate – ele s-au dovedit a fi doar denunţuri având la bază ură, interese materiale sau de altă natură  Pe baza acestor note informative, multe destine au fost deturnate de la cursul lor firesc. Şi poate că e bine să nu uităm acele timpuri, pentru că există un risc major. Aşa cum spunea omul de teatru Dan Puric „Omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors