Istoria, cultura, dar şi problemele românilor din arcul carpatic, abordate la Izvorul Mureşului

 Nicolae Balint

 

Autor: Prof. Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

 

 

Cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, în generosul cadru geografic oferit de staţiunea montană Izvorul Mureşului din judeţul Harghita. Cu această ocazie un număr de 112 istorici, cadre didactice universitare, teologi, cercetători ai fenomenului istoric, lingvistic, sociologic sau cultural, arhivişti şi jurnalişti şi-au prezentat comunicările în cadrul celor şase secţiuni organizate pentru desfăşurarea manifestării. Tot cu această ocazie au fost lansate 14 cărţi, inclusiv cea a fostului ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, prezent şi el pentru o zi la lucrările sesiunii. Reuşita manifestării a fost asigurată de implicarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în colaborare cu Centrul Ecleziastic „Mitropolit Nicolae Colan”, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Centrul Cultural Topliţa.

 

 

 

Lucrările în plen. Despre problematica zonei şi pericolul transilvanismului

 

 

 

Acestea au fost deschise de ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, find continuate apoi de scurtele alocuţiuni rostite de Jean-Adrian Andrei, prefectul județului Harghita, Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni, dr. Valeriu Cavruc, director general al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita. Tot în plen au mai fost prezentate şi comunicările ştiinţifice ale prof. univ. dr. Ştefan Păun, prorector al Universităţii Hyperion din Bucureşti, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. ing. Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, prof. univ. dr. Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, prof. univ. dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca şi prof. univ. dr. Radu Baltasiu din Bucureşti. Despre importanţa manifestării, dr. Ioan Lăcătuşu a declarat: „Această sesiune, ajunsă acum la a XIX-a ediţie, a devenit începând din 1995 o manifestare recunoscută pe plan naţional pentru valoarea contribuţiilor din domenii ce acoperă o paletă largă de interes, începând cu istoria şi continuând cu sociologia, psihologia şi lingvistica, studii ce acoperă cu precădere acest areal geografic românesc, respectiv sud-estul Transilvaniei…” Prezent la debutul manifestării, în scurta sa alocuţiune Jean-Adrian Andrei, prefectul judeţului Harghita a ţinut să arate că zona are o problematică de o factură aparte care trebuie tratată cu multă atenţie. „În calitatea pe care o am – a arătat acesta -, îmi face o reală plăcere să fiu prezent alături de dumneavoastră, la o manifestare plină de conţinut şi semnificaţii. Bine aţi venit într-o zonă încărcată de istorie, de cultură şi civilizaţie românească – parafrazând chiar titlul sesiunii organizate -, dar şi o zonă, din păcate, încărcată de evenimente care de multe ori aduc atingere identităţii româneşti şi promovează acţiuni generatoare de tensiuni (…) o zonă în care prea adesea mâinilor întinse li s-a întors spatele…” Un apel la politicienii care-şi aduc aminte de românii din zona Ciuc şi Covasna doar în preajma alegerilor, a adresat prin intermediul participanţilor Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni: „Noi, cei din comuna Voşlobeni – a declarat primarul Tinca – suntem acei români din sud-estul Europei care locuim compact în această mică insulă de maghiarime. Mă bucur că aţi venit în mijlocul nostru şi sper să aveţi o şedere cât mai plăcută cu rezultate cât mai fructuoase. Aş  face un apel la dumneavoastră, cei prezenţi azi, ca în întâlnirile pe care le aveţi cu politicienii noştri să le spuneţi să mai ţină cont şi de noi, cei care locuim în această zonă…” Vorbind despre pericolul pe care-l reprezintă transilvanismul, o concepţie tot mai mult promovată în ultimul timp de către medii de influenţă şi propagandă abil dirijate, prof.univ.dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca a menţionat: „Transilvanismul nu este o găselniţă nouă, este un proiect mai vechi menit să spargă unitatea naţională şi să destructureze astfel România care, oricum se va regionaliza, iar apoi se va globaliza. În fine, putem spune că transilvanismul este o amplă acţiune de persuasiune desfăşurată asupra românilor ardeleni pentru a-i convinge că sunt superiori sudiştilor şi că trebuie să se rupă de aceştia…” Tot cu trimitere la transilvanism, prof.univ.dr. Radu Baltasiu din Bucureşti a făcut o inspirată remarcă: „Referitor la transilvanism, pot spune că este oarecum subsidiar pangermanismului fiind probabil dat în leasing Ungariei…” În alocuţiunea rostită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, acesta a ţinut să sublinieze importanţa documentelor din arhive pentru scrierea istoriei şi păstrarea acestora în condiţiuni cât mai bune, în spaţii adecvate, ferite de intemperii. Acesta a subliniat în mod deosebit ce înseamnă păstrarea arhivelor compact, pe fonduri, în evidenţe clare, ferite de imixtiunea politicului care nu de puţine ori a încercat să înstrăineze o parte din fondurile naţionale sub pretextul că se retrocedează instituţiilor creatoare de fonduri.  

 

 Foto 1

 

Omagiu arhivistului, istoricului şi profesorului Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani

 

 

 

Cea de-a doua zi a manifestării a fost dedicată vizitării mânăstirii de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul Mureşului. Cu această ocazie a fost omagiat prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, un apărător consecvent al apărării integrităţii arhivelor, ilustru dascăl şi cercetător. În prezenţa ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, a fost lansat volumul „Permanenţele istoriei. Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cârstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun din Târgovişte, 2013, precum şi volumul „Profesioniştii noştri 10. Corneliu Mihail Lungu, arhivist, istoric, profesor, la 70 de ani”, coordonatori Vilică Munteanu, Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2013. Vorbind despre personalitatea celui omagiat, dr. Ioan Lăcătuşu a ţinut să arate că, citez: „A fost o reală plăcere să lucrăm cu domnia sa. I-am apreciat atât autoritatea profesională, cât şi pe cea ştiinţifică şi nu în ultimul rând, i-am apreciat latura umană.” În acelaşi context, prof.dr. Liviu Boar, director al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Naţionale a subliniat în mod deosebit faptul că, citez: „Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu a lăsat în urma sa o amintire cât se poate de plăcută. Cu toţii i-am apreciat în mod deosebit implicarea de care a dat dovadă în rezolvarea oportună a problemelor de serviciu cu care ne-am confruntat, verticalitatea şi obiectivitatea în munca cu oamenii. Îi doresc multă sănătate, ani lungi şi fericiţi!” Prezent la această sesiune cu comunicarea intitulată „Sfântul Împărat Constantin cel Mare – 1700 de ani de la eliberarea creştinismului”, prof.dr. Florin Bengean din Târgu-Mureş, a ţinut să arate faptul că, citez: „Manifestarea a fost o reuşită deplină la care şi-au adus contribuţia atât organizatorii, cât şi participanţii prin calitatea comunicărilor susţinute. A fost o activitate de excepţie, cu semnificaţii aparte şi ceea ce este foarte important, toate comunicările, ca de fiecare dată, vor fi cuprinse într-un volum, or acest lucru rămâne peste timp ca un reper de spiritualitate românească.” Din judeţul Mureş au mai participat cu comunicări dr. Virgil Pană, prof. Doina Pană, prof.dr. Valentin Marica şi subsemnatul. Lucrările sesiunii s-au încheiat cu adoptarea unei rezoluţii.

 

*

 

Centrul European de Studii Covasna-Harghita

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

Sesiunea Naţională de Comunicări ŞtiinţificeRomânii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură şi civilizaţie”, ediţia a XIX-a, s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, la Sfântu Gheorghe şi Izvoru Mureşului, cu binecuvântarea şi participarea ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. La lucrările sesiunii au participat prefectul judeţului Harghita, Jean-Adrian Andrei, primarul comunei Voşlobeni, Dumitru Mihail Tinca, istoricii Ioan Scurtu, Ştefan Păun, Alexandru Porţeanu, Petre Ţurlea, Ioan Giurca şi sociologul Radu Baltasiu din Bucureşti, Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, Gelu Neamţu din Cluj-Napoca, Sorin Damean din Craiova, foştii miniştri Doru Viorel Ursu şi Nicolae Noica, precum şi arhivistul, istoricul şi profesorul Corneliu Mihail Lungu care a fost omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani.

 

În plenul sesiunii şi pe secţiuni au prezentat comunicări peste 100 de cunoscuţi specialişti – cercetători, cadre didactice universitare, muzeografi, arhivişti, etnografi, sociologi teologi, profesori, preoţi şi alţi oameni de ştiinţă şi cultură, din peste 30 de localităţi din întreaga ţară. La actuala ediţie, pe lângă probleme referitoare la istoria şi cultura naţională, majoritatea temelor au abordat aspecte ale istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi ale convieţuirii interetnice din zona Arcului Intracarpatic.

 

În urma dezbaterilor, s-a formulat un important set de propuneri, grupate în următoarea

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

·        Sesizarea Parlamentului, a Guvernului şi punctual a ministerelor cu privire la:

 

a)      disoluţia autorităţii Statului Roman în regiune prin subordonarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a administraţiei judeţene de stat, intereselor iredentiste maghiare;

 

b)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale în crearea bazelor instaurării de facto a unei autonomii teritoriale pe criterii etnice a judeţelor Covasna, Harghita şi parţial Mureş, maghiarizate samavolnic în perioada ocupaţiei maghiare şi a experimentul stalinist al Regiunii Autonome Maghiare;

 

c)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a unităţilor de învăţământ, în promovarea proiectului separatismului teritorial pe criterii etnice şi a sentimentului de ură şi şovinism antiromânesc în rândul populaţiei în general, şi a tineretului în special;

 

d)      susţinerea financiară şi organizatorică de către autorităţi şi instituţii publice locale a unor tabere extremiste, la care participă inclusiv membrii unor organizaţii interzise în Ungaria;

 

e)      „modelul” de nesupunere civică oferit populaţiei ca act de mare virtute de către primari sau preşedinţi de consilii judeţene care: refuză să arboreze drapelul României pe sediile unor instituţii, refuză să poarte eşarfa tricoloră, arborează drapelul Ungariei pe instituţii publice sau aşa-zisul drapel secuiesc compus în 2008, se adresează la manifestări publice exclusiv în limba maghiară, organizează manifestări şi programe dedicate sau care privesc exclusiv minoritatea maghiară, majoritară numeric în zona, înlocuiesc inscripţiile publice în limba română cu altele în limba maghiară, refuză să îngrijească/amplaseze monumente româneşti amplasând exclusiv monumente referitoare la istoria maghiară sau chiar busturile unor fascişti ori criminali de război (Wass Albert, Nyro Jozsef), fac angajări în sectorul public exclusiv pe criterii etnice etc.

 

f)        nevoia de monitorizare şi implicare a administraţiei centrale pentru a asigura românilor din regiune drepturi fundamentale precum: dreptul la identitate, dreptul la munca, dreptul la învăţământ, dreptul la cultură etc.

 

g)      elaborarea unei legislaţii care să sancţioneze cu pierderea mandatului utilizarea de către aleşii locali a prerogativelor publice pentru promovarea şi desfăşurarea unor activităţi privind separatismul teritorial pe criterii etnice, contrare jurământului depus la investirea în funcţia publică de demnitar local în România.

 

 Foto 2

 

·        Sesizarea Senatului României pentru respingerea iniţiativei legislative a UDMR privind oficializarea limbii maghiare în justiţie. Legislaţia română, în acord cu Carta Europeană a limbilor minoritare şi regionale, prevede dreptul persoanelor de a se adresa în limba maternă în justiţie prin intermediul unui translator. Utilizarea în scris nu doar că nu se justifică, actele fiind întocmite de avocaţi şi nu de petenţi care neavând pregătire juridică nu se pot adresa în scris nici în română nici în altă limbă, dar presupune alte două mari inconveniente: suportarea unor costuri uriaşe de traducere ale tuturor actelor, precum şi angajarea de procurori şi judecători pe criterii etnice de la nivel de judecătorie până la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuind a fi înfiinţate secţii paralele fiecărei secţii din cadrul instanţelor de judecată, câte una pentru fiecare minoritate.

 

 

 

·        Verificarea retrocedărilor în natură a terenurilor agricole, forestiere şi construcţii, respectiv sesizarea instanţelor de judecată pentru anularea Titlurilor de proprietate eliberate nelegal în baza Legii nr. 1/2000, 247/2005, OG 83/1999 şi următoarele în condiţiile în care statul român i-a despăgubit pe proprietarii unguri după primul război mondial (aşa-numitul proces al optanţilor de la Paris). În ciuda limbii de lemn cum că „Ungaria nu ia Transilvania şi pleacă cu ea”, în urma aplicării arbitrare a legislaţiei în domeniul retrocedărilor, se constată dobândirea masivă în condiţii ilegale de terenuri agricole şi forestiere, precum şi de construcţii unele amplasate strategic (spitale, şcoli, unităţi militare, parcuri naţionale) de către entităţi care reprezintă interesele altui stat în inima României. În condiţiile în care statul român a despăgubit pe grofi şi pe urmaşii acestora în 1925, iar după 1945, conform legislaţiei internaţionale, o serie dintre moştenitorii acestora au fost declaraţi criminali de război, neaplicarea legislaţiei în domeniu constituie cel mai grav atentat la adresa securităţii naţionale din ultimii 23 de ani. Ba mai mult în cazul multor imobile acordate nelegal în prezent din bugetul public se plătesc chirii pentru şcoli, spitale, instituţii celor care le-au dobândit pe nedrept. Astfel, prin cetăţenii săi sau prin bisericile maghiare Ungaria a ajuns să domine nelegal din punct de vedere al proprietăţii Transilvania. Daca legislaţia proprietăţii ar fi fost aplicată corect în judeţele Covasna şi Harghita nu s-ar fi putut cere autonomia teritorială a unor teritorii aflate în proprietatea Statului Român, proprietăţi plătite şi deţinute de Statul Român legal din 1922.

 

 

 

·        Regionalizarea, în măsura în care va avea lor, trebuie să cuprindă judeţele din actuala regiune de dezvoltare Centru: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov. Aceasta este, în opinia participanţilor, condiţia garantării modernizării administraţiei, a politicii interne locale, a gestionarii finanţelor locale în raport cu interesele reale ale cetăţenilor.Având în vedere comportamentul naţionalist şovin, antiromânesc din ultimii 23 de ani a persoanelor care ocupă funcţii de demnitate locală, creionarea unei regiuni în care formaţiunile extremiste maghiare, moderate sau radicale ar deţine controlul, ar conduce la accentuarea fenomenului de epurare pe criterii etnice a românilor din aceste zone şi la accentuarea fenomenului de separatism teritorial.

 

 

 

·        În domeniul cultural, participanţii la sesiune solicită autorităţilor competente următoarele:

 

a)      luarea unor măsuri urgente pentru culegerea şi promovarea culturii tradiţionale din Harghita şi Covasna, în condiţiile în care demografia română din zonă scade mult mai rapid decât în restul României, pe fondul activităţilor programatice antiromâneşti manifestate la vedere sau mai subtil în regiune care a determinat un exod permanent al românilor în alte localităţi din ţară.

 

b)      instituirea unui mecanism de supervizare a manualelor de istorie, a tuturor lucrărilor auxiliare care se adresează elevilor, în particular a celor din Harghita şi Covasna, în spiritul Constituţiei României şi al respectului drepturilor omului, de către o comisie mixtă formată din reputaţi specialişti din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Academiei Române. Cu acest prilej reiterăm solicitarea de a avea un reprezentant al profesorilor de naţionalitate română din Harghita-Covasna,  cu girul Forumului Civic al Românilor din Covasna Harghita şi Mureş,  în funcţia de  consilier al ministrului educaţiei în problematica specifică zonei.

 

 

 

·        Refacerea infrastructurii simbolice româneşti prin încurajarea construirii unor monumente şi simboluri, inclusiv prin înălţarea la Arad a unui monument dedicat celor 40 mii de români care au pierit la 1848.

 

 

 

·        Verificarea monumentelor şi grupurilor statuare amplasate în Transilvania după 1990, în condiţiile în care autorităţile locale au înălţat busturi ale unor persoane condamnate pentru crime de război, persoane care au făcut parte din guverne fasciste maghiare, ori cu simbolistică iredentistă precum „Gardianul Carpaţilor” recent ridicat în judeţul Harghita. Înlăturarea Stemelor Ungariei Mari amplasate în ultimii trei ani de pe frontiscipiul unităţilor de învăţământ din zonă.

 

 

 

·        Susţinem, de asemenea, instituirea unui program pentru promovarea unui jurnalism intercultural, familiarizat cu problematica românilor din Harghita şi Covasna. În acest sens, solicităm autorităţilor competente aprobarea proiectului nostru. Scopul programului este asigurarea formării unui număr critic de jurnalişti din presa centrală românească şi internaţională în problematica Arcului Carpatic. În acest fel, se va asigura informarea corectă şi operativă a opiniei publice româneşti, a clasei politice, a opiniei publice internaţionale privind problematica comunităţilor româneşti aflate în situaţia de a fi minoritare în cele doua judeţe.

 

(Sfântu Gheorghe, 11 Noiembrie 2013)

 

Biroul de presă al CESCH

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

Cine învaţă oare din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Politică la nivel înalt sau ipocrizie politică?

Nicolae Balint

 

 

 

Autor: Nicolae Balint (Târgu Mureş)

A devenit de notorietate faptul că anumite state susţin financiar partide din alte state pentru a câştiga alegerile. Dacă este sau nu corect, aceasta este o altă problemă. „Exportul””de democraţie nu se mai practică ca altadată, prin revoluţionari de profesie instruiţi şi prelucraţi peste hotare, aşa cum se întâmpla, spre exemplu, la începutul şi chiar jumătatea sec. al XX-lea, ci pe diverse alte căi ocolite şi aparent transparente. Spre exemplu, se susţin financiar – prin interpuşi (ONG-uri, spre exemplu) – campanile electorale ale unor persoane şi partide aflate în opoziţie pentru a câştiga alegerile. Sau… vrea un stat să-şi promoveze anumite interese în România? Ei bine, servicii specializate selectează discret anumite persoane, oameni de perspectivă, din diverse medii de interes – ce vor deveni apoi agenţi de influenţă – şi le acordă aşa zise burse de studii. Ce studiază ei acolo, e o chestiune mai mult sau mai puţin discutabilă. A se vedea cazul revoluţiilor portocalii – mai mult sau mai puţin reuşite – susţinute (şi) cu bani americani. Asta când, binenţeles, nu sunt susţinute pe faţă anumite interese, aşa cum a fost şi cazul provinciei Kosovo a cărei intenţie de separare a fost susţinută încă de la început – financiar, politic şi militar – de către SUA. De ce? E simplu… căutaţi să vedeţi ce companii străine exploatează în prezent resursele din Kosovo, ce acţionari au şi veţi înţelege de unde au venit şi banii pentru obţinerea „independenţei” fostei provincii sârbe.  

Nimic nou sub soare

Interese diverse fac ca aceste practici (pragmatice, dar imorale) sa fie curente, iar lipsa unor reglementări stricte în această privinţă, determină perpetuarea lor. Într-un articol publicat în nr. 47/2005 al revistei „Historia”, Mircea Mitran, fost diplomat în MAE, arăta cum a câştigat Mitterand alegerile din Franţa. Născut în 1923, în Osica de Jos, judeţul Olt, Mircea Mitran a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti şi a lucrat timp de câţiva ani ca cercetător în cadrul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, iar apoi ca asistent şi lector la Facultatea de filologie din Bucureşti. Din 1963, anul în care a intrat în diplomaţie şi până în 1997, a îndeplinit diferite funcţii în Ministerul Afacerilor Externe din România: secretar şi consilier al ambasadelor României din SUA, Franţa (1970-1984), ministru adjunct al afacerilor externe între 1989-1990, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Japonia între 1990-1994 şi ambasador cu însărcinări speciale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, între 1994-1997. În anul 1981 se afla la post, în Franţa, iar în acel moment se prefigura ascensiunea lui Mitterand ca posibil preşedinte al Franţei, în timp ce Giscard D’Estaigne se afla în cădere liberă.”

Foto Mitterand si Nicolae Ceausescu

Românii au fost zgârciţi la pungă

Potrivit diplomatului român, un om apropiat al lui Mitterand – probabil din stafful de campanie al acestuia – s-a prezentat la ambasada României de la Paris cu un mesaj. ”Suntem într-o mare dificultate financiară, ar fi spus trimisul lui Mitterand. Nu mai avem cu ce să plătim deplasarile lui Mitterand şi ale celorlalţi colaboratori în campania electorală. De aceea, camaradul Mitterand vă roagă să transmiteţi camaradului Ceauşescu rugămintea de a ne ajuta. Orice sumă ne-aţi putea oferi vă va fi înapoiată înzecit de îndată ce vom lua puterea. „Cererea mesagerului francez a fost transmisă pe canalele oficiale” „camaradului””de la Bucureşti, care cu puţin timp în urmă ştersese”o datorie de 60 de milioane de dolari a unui lider african. Era de aşteptat să satisfacă şi cererea lui Mitterand, mai ales că România avea interesul să menţină relaţiile foarte bune pe care le avea cu acest stat. Potrivit lui Mitran, răspunsul lui Ceauşescu a venit prin Direcţia de Informaţii Externe din M.A.I., la 26 aprilie 1981, arătându-se faptul că un curier va sosi foarte curând cu banii. La scurt timp, acesta a şi venit. Aflat la o recepţie, Mitran a fost abordat de mesagerul lui Mitterand, care i-ar fi spus: „250.000 de franci… Asta numiţi voi ajutor?””

…dar ungurii au fost mult mai inspiraţi

Dupǎ vizita la ambasada României de la Paris, mesagerul lui Mitterand s-a prezentat cu acelaşi mesaj şi la ambasada Republicii Populare Ungare. Ministrul consilier al acesteia, Goloslosz, care fusese anterior director de cabinet al preşedintelui Janos Kadar, s-a adresat telefonic preşedintelui maghiar care a dispus ca toţi banii care-i avea în acel moment ambasada la dispoziţie – 200 de milioane de franci – să-i fie daţi respectivului trimis al lui Mitterand. Acest lucru Mitran îl aflase chiar de la Goloslosz, o dovadă că în mediul diplomatic informaţiile circulă foarte repede. Gestul lui Kadar avea să fie cât se poate de inspirat, dar şi apreciat de partea franceză. Primul şef de stat străin invitat de Mitterand după ce ajuns preşedinte al Franţei, a fost Janos Kadar, iar prima vizită într-un stat străin, Mitterand a făcut-o în Ungaria. A fost şi ocazia cu care într-un interviu acordat unui ziar central din Budapesta, Mitterand a „deplâns durerea” poporului maghiar pentru teritoriile şi milioanele de cetăţeni pierduţi de Ungaria la sfârşitul războiului, în favoarea unor vecini, pe care, ce-i drept, nu i-a nominalizat, dar nu era greu de înţeles la cine făcea aluzie preşedintele francez. Chiar dacă reacţiile diplomatice la aceste afirmaţii au fost prompte – nu ca acum, când suntem jigniţi deschis lipsind deseori orice reacţie a MAE din România – afirmaţiile preşedintelui francez au demonstrat puţinilor iniţiaţi în culisele ascensiunii la putere a preşedintelui francez, că orice conştiinţă are un preţ. Chiar şi conştiinţa lui Mitterand…. dovedit ulterior – dar prea târziu pentru el – cǎ fost colaboraţionist al guvernului de la Vichy.

Interviu cu Larry Watts

Posted by Stefan Strajer On October - 29 - 2013

Interviu cu Larry Watts

„Dacă cineva comite acte de trădare o dată,  îi va fi ușor să o facă din nou”

Nicolae Balint

Autor: Prof. Nicolae Balint

 

Autor a două cărți de mare succes – „Ferește-mă, Doamne de prieteni” (2011) și „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece” (2013) –  americanul Larry Watts, analist politic și specialist intelligence, a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu în exclusivitate. Accesul domniei sale la documente de mare importanță aparținând unor state din fostul Pact de la Varșovia, dar și ale Departamentului de Stat al SUA, precum și ale unor servicii secrete americane – documente desecretizate după 1989 – i-au permis autorului să prezinte atitudinea singulară a României în cadrul blocului sovietic într-o altă abordare, nemaiîntâlnită până acum la vreun istoric român. Un act de curaj, dar în același timp de corectitudine politică și istorică.

Nicolae Balint: – Demersul dumneavoastră – mă refer la cele două cărți pe care le-ați publicat în și despre România din perspectiva acțiunilor diplomatice ale acestui stat, deseori în afara liniei impuse de Moscova, precum și unele acțiuni de pe frontul secret – este cu atât mai valoros și credibil cu cât vine din partea unui istoric străin care se bucură de o foarte bună reputație și de o expertiză recunoscută în domeniul intelligence. De ce acest acest demers din partea dumneavoastră, domnule Watts? De ce despre România?

Larry Watts: În primul rând aș dori să vă reamintesc faptul că, deși scriu despre istoria Romaniei, nu sunt istoric. Un masterat pe care l-am absolvit – în Studii Ruse și est-Europene – a fost interdisciplinar și a inclus istoria, dar atât cel de-al doilea masterat, cât și doctoratul au fost axate pe relații internaționale și politică comparată. Baza mea ca analist și specialist politic conferă noutate abordării mele în privința istoriei României. Orice analist/specialist regional respectat trebuie să știe istoria țării sau a țărilor pe care le studiază pentru a identifica tipare recurente și factori care pot avea influență asupra comportamentului contemporan. În timpul Războiului Rece, după 1968, comportamentul diferitelor regimuri est europene din Blocul Sovietic a fost remarcabil de omogen. Unii ar putea spune chiar monoton. Cu marea excepție a României. Și această excepție mi-a atras interesul prima dată când am început să studiez zona, în 1978. Am abordat România în primul rând din perspectiva comportamentului său pe plan internațional, atât în Alianța Pactului de la Varșovia, cât și pe scena mondială. Am urmărit îndeaproape acțiunile internaționale ale României în deceniul următor. Aceste cărți sunt în mare parte rezultatul acelei munci de început. Pot părea ca fiind cărți de istorie pentru cititorii mei, dar ele reflectă preocuparea mea profesională cu desfășurările contemporane acelei vremi.

N.B.: În opinia mea, conținutul demersului istoric întreprins de dumneavoastră este absolut remarcabil pentru că se bazează pe documente excepționale prin proveniența lor. Constat în același timp faptul că viziunea dumneavoastră despre România și politica de apărare și siguranță națională promovată de acest stat în perioada comunistă este oarecum singulară în peisajul istoriografiei românești având în vedere că cea mai mare parte a demersurilor de acest gen din partea istoricilor români este unul care stigmatizează și culpabilizează aproape în totalitate această politică a statului român, precum și acțiunile externe ale serviciilor speciale întreprinse în acest scop. Care credeți că poate fi explicația unei asemenea atitudini din partea acestor istorici?

Larry Watts LHFoto: Larry Watts

L.W.: – Dat fiind că standardul de viață scăzuse atât de brusc, că represiunea regimului crescuse mult, și că reputația internațională a României era atât de deteriorată la sfârșitul anilor ’80, mulți simțeau nevoia să găsească un vinovat și niște cauze simple pentru un fenomen complex. Acesta este un fenomen comun în întreaga lume. După ce trec printr-un dezastru național, multe societăți încearcă să simplifice cauza, să învinovățească un singur om, și apoi să meargă mai departe. Este calea cea mai ușoară, de obicei politică, dar din punct de vedere istoric, rareori cea corectă. Problema a fost exacerbată de continuarea eforturilor Pactului de la Varșovia de a marginaliza politicile internaționale și de securitate ale României, care uimea Moscova chiar și după 1989, și în unele cazuri, chiar și după căderea URSS din 1991. Dacă în acea perioadă un istoric condamna orice acțiune inițiată de România, avea imediat un întreg alai de susținători din aceste tabere. Și invers, dacă istoricul scotea în evidență complexitatea situației și în special aspectele constructive ale politicii românești pe plan internațional, erau imediat etichetați drept „neo-comuniști”, „național-staliniști” și erau considerați drept cei ce încearcă să-l reabiliteze pe Ceaușescu, ai comunismului și ai regimului dictatorial-represiv din România. Pur și simplu a fost mai ușor pentru unii istorici să se lase purtați de val, fără să ia în considerare ciuntirea adevărului istoric și a reputației României.

N.B.: – Și ca să dau doar un singur exemplu, dumneavoastră demantelați mitul „eroului Pacepa”, în timp ce alții l-au susținut și îl susțin în continuare. Colonelul (r.) Filip Teodorescu, fost șef al contrainformațiilor în 1989, la o întrebare pe care i-am pus-o, declara în aprilie 2012, într-o emisiune TV, la Târgu-Mureș că, citez: „Adevărul este că (Pacepa – n.a.) a fost recrutat de CIA din 1956, de când el era la post în Germania Federală. Nu aveam relaţii diplomatice, ci doar o agenţie economică, iar Pacepa era şeful agenţiei. Acolo a fost recrutat. A fost ajutat să promoveze. Îi dădeau informaţii, iar la Bucureşti s-a spus: uite ce băiat deştept este acesta….” Istoricul Cristian Troncotă susține exact opusul, cum că de fapt Pacepa ar fi fost recrutat chiar de către cel ce avea să devină viitorul șef al KGB, Alexander Mihailovici Saharovski.

L.W. – În ceea ce privește afirmația că „A fost ajutat să promoveze” de către CIA, Pacepa recunoaște în ultimul volum la care este coautor că de fapt NKVD/KGB l-a recrutat și i-a sponsorizat ascensiunea în structurile române de securitate ale statului. De asemenea, Pacepa s-a lăudat cu faptul că primea instrucțiunile direct de la Saharovsky, atât în volumul „Orizonturi roșii” din 1987, cât și în volumul recent din 2013. Dacă e să ne luăm după ancheta internă începută în Securitate imediat după dezertarea lui Pacepa, măcar despre acest lucru dl. Pacepa spune adevărul. Comportamentul lui în cadrul serviciului a favorizat obiectivele sovietice, în dauna intereselor românești.

N.B.: – Ce părere aveți? Erou sau trădător? De fapt cum ați defini trădarea? Ești erou dacă treci la americani și trădător dacă treci la ruși? Când ai depus un jurământ, trădarea – în opinia mea – rămâne trădare, indiferent de partea cui ai trece și cât de nobil ar fi scopul sau mai degrabă scuza.

L.W.: – Din punct de vedere legal,  Pacepa a trădat atunci când și-a abandonat postul, a dezertat și a oferit informații secrete unei puteri străine. Bineințeles, puterea care a primit informațiile – în acest caz Statele Unite – iubește trădarea care aduce asemenea „chilipiruri”, chiar dacă niciodată nu va avea încredere completă în trădătorul care le aduce, pentru că dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi ușor să o facă din nou. Românii trebuie să hotărască dacă dl. Pacepa trebuie să fie considerat un „erou” sau nu. Nu mă interesează să îl numesc într-un fel sau altul, în afară de a sublinia că a lucrat pentru KGB și s-a comportat în acord cu scopurile și interesele sovietice.

N.B.: – Până spre anul 1980, „defectările” din cadrul aparatului de informații român – exceptând cazul Pacepa și implicațiile ulterioare ale acestuia – au fost relativ scăzute ca număr și importanță a funcției deținute, dar după acest an au crescut ca număr. Care considerați dumneavoastră că a fost cauza (sau cauzele) acestor „defectări”?

L.W.: – Aceasta este o întrebare interesantă și care necesită mai multă atenție. Aș prefera să nu speculez pe marginea acestui subiect acum. Totuși, pot spune că ar fi interesant de examinat în ce măsură ceilalți dezertori aveau sau nu legături cu Pacepa, și chiar cu trio-ul de agenți sovietici dubli („cârtițe”) din Securitate ce îi includea pe Nicolae Doicaru și Mihai Caraman.

Larry Watts 2

N.B.: – În unele acțiuni externe subsumate atitudinii de apropiere și deschidere spre Occident, Ceaușescu a riscat foarte mult compromiterea relațiilor cu URSS, dar și cu celelalte țări satelit din blocul sovietic – dacă nu chiar mai mult -, în condițiile în care aceste relații, așa cum reiese și din ambele dumneavoastră cărți, erau oricum destul de încordate. Ceaușescu avea cunoștință de „tandemul” sovieto-maghiar pe frontul secret. A fost un „risc calculat” bazat pe o analiză temeinică sau pur și simplu s-a dat curs unor impulsuri de moment ale lui Ceaușescu? Dacă fost un „risc calculat”, atunci pe ce anume s-a bazat Ceaușescu?

L.W.: – În primul rând, această deschidere a început în 1962, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este adevărat că Nicolae Ceaușescu făcea parte din cercul intim al lui Dej, dar la fel era situația și cu Emil Bodnăraș și Ion Gheorghe Maurer. A fost o mișcare hotărâtă de conducerea partidului comunist și aprobată de către Comitetul Central deci, da, a fost o mișcare extrem de bine calculată. Impulsurile de moment ale lui Ceaușescu nu au avut nimic de-a face cu asta. Motivul a constat în realizarea faptului că, după criza din Berlin din 1961 și criza rachetelor din 1962, Kremlinul era perfect capabil să provoace război, chiar război nuclear cu Satele Unite dacă i se permitea în continuare să acționeze unilateral. A înțeles de asemenea faptul că în calitate de aliat al Uniunii Sovietice în cadrul Pactului de la Varșovia, România se putea trezi târâtă într-un asemenea război fără a fi măcar informată despre asta înainte și fără a se ține cont de interesele sale. Aceste aspecte au dus la politica de îngrădire foarte similară cu politica de izolare dusă de Statele Unite, ambele încercând să stăvilească Uniunea Sovietică și să prevină folosirea agresivă a imensei sale puteri militare. Mai întâi Gheorghiu-Dej și apoi Ceaușescu s-au bazat pe faptul că o asemenea politică era extrem de populară, atât în cadrul partidului, cât și în România, dar și pe plan mondial.

N.B.: – În cea de-a doua dumneavoastră carte pe care am avut onoarea să o prezint la Târgu Mureș în acest an, în prezența dumneavoastră, afirmați la un moment dat că la momentul 1989, importanți responsabili ai C.I.A. pe spațiul Est, inclusiv responsabilul ce superviza acțiunile din spațiul românesc, erau de origine maghiară. Ce relevanță a avut originea lor etnică în ceea ce privește desfășurarea evenimentelor din acest spațiu?

L.W.: – Problema are două aspecte majore. În primul rând, surse din cadrul CIA au descoperit mai târziu că șeful operațiunilor din Divizia Sovieticǎ și Est-Europeană, născut și crescut în Ungaria, era de fapt „cârtiță” sovietică. Există încă unele controverse asupra acestui fapt, dar ilustrează problema mai adâncă a „loialității divizate”. În al doilea rând, există o patologie comună în analiza informațiilor din cauza tendinței oamenilor de a privi propriile acțiuni și motivații cu mai multă înțelegere decât pe ale altora, și să extindă această înțelegere/simpatie asupra grupurilor cu care au o legătură (etnică, de rasă, de religie, etc.). În sens invers, avem tendința să privim cu mai puțină simpatie grupurile care sunt ostile celor cu care noi ne identificăm. Astfel era puțin probabil ca șeful regional de operațiuni al CIA, etnic maghiar, să privească România în mod corect, și era foarte probabil ca el să arate părtinire Ungariei, chiar dacă n-ar fi fost „cârtiță” sovietică.

N.B.: – Și apropo de evenimentele din 1989 din acest spațiu, dumneavoastră considerați că în România a avut loc o revoluție sau o lovitură de stat? Cât de aproape a fost România atunci de dezintegrarea teritorială? Așteptăm, desigur, un nou volum din partea dumneavoastră chiar pe această temă delicată și prea puțin lămurită, mai ales cei care am trăit acele evenimente cu arma în mână.

L.W.: – Păi, nu am scris încă acel volum. Totuși merită menționat că nu există revoluție fără lovitură de stat. Chiar dacă există unele exemple de lovituri de stat fără revoluții, totuși nu a existat vreo revoluție care să nu aducă o parte din elita societății de partea sa și să îi facă să le dea lovitura de grație conducătorilor din perioada precedentă revoluției. Cine putea ști mai bine unde să aplice loviturile cele mai distructive? E nevoie de o carte întreagă pentru măcar a încerca să se răspundă la întrebarea cât de aproape a fost România de dezintegrare teritorială. Acestea fiind zise, până în 1988 una din ipotezele de lucru ale serviciului de informații american era că România nu va rămâne un stat unitar în cadrul granițelor ei de la acel moment. Dacă luăm în considerare publicațiile din 1993, cel puțin câteva state europene din Vest împărtășeau această idee.

Larry Watts 3

N.B.: – Și o ultimă întrebare, deși încă aș mai avea foarte multe… Ați participat efectiv în calitate de consultant, imediat după anul 2000, la realizarea reformei serviciilor speciale românești. Din perspectiva specialistului, dar și a dezideratului asigurării securității naționale, considerați că s-a realizat această reformă în acord cu noile provocări ale momentului și cărora România trebuie să le facă față ca parte a unui sistem integrat?

L.W.: – Serviciile speciale românești au făcut eforturi enorme pentru a face față provocărilor pe care le menționati și astfel a câștigat respectul Statelor Unite. De exemplu, Președintele George Bush Jr. a afirmat în mod explicit că România a fost admisă în NATO în mare parte datorită performanțelor obținute de serviciile militare și cele de informații (un rol important l-a avut și sprijinul unanim oferit de Parlamentul României). Aceste servicii au continuat să se dovedească a fi parteneri de valoare ale serviciilor omonime din Statele Unite. Acestea fiind zise, integrarea și promptitudinea răspunsului într-un mediu în continuă schimbare necesită atenție și modernizare constantă așa că, dacă nu mergi înainte… rămâi în urmă. Sunt convins că atâta timp cât există resurse, România va face față cu brio acestei cerințe.

A consemnat NICOLAE  BALINT

 

CASETA 1

„Consultant al Corporației RAND la momentul revoluției, LARRY WATTS a călătorit deseori în Europa de Est și în URSS înainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din România la înființarea Colegiului Național de Apărare și a colaborat cu mai mulți miniștri români ai Apărării și șefi de stat-major la reforma armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace și integrarea României în NATO. În 1990 și 1991 a fost șeful Biroului IREX din București, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) și director al Biroului PER din România. Între 2001-2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidențial pentru securitate națională din România. Activitatea sa de consilier a fost recunoscută de Serviciul de Informații Externe, de Președinția României și de Ministerul Apărării. În 2013 dr. Watts a fost ales membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință a României.” (Fragment din nota de prezentare a autorului conținută în volumul ”Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”, 2013)

 

CASETA 2

„Istoricul Larry L. Watts a deschis un capitol cu totul nou în istoriografia românească. Cele doua volume ale Dr. Watts, schimbă radical perspectivele solid statornicite privind raporturile dintre Blocul răsăritean şi Republica Socialistă România. Autorul demonstrează convingător nevoia de a le reconsidera şi a le regândi în ansamblul lor. Analiza, care îndeamnă la citit, dezvăluie capcanele multiple ale istoriei contemporane. În aceste vremi de repetate apasări asupra lumii cărţilor şi societăţii româneşti, Editura RAO ne oferă o operă de substanţă, o lucrare-reper a istoriografiei noastre.”(Prof. Acad. Dinu Giurescu, Universitatea Bucureşti, Senator în Parlamentul României )

 

CASETA 3

„Următorii pe lista celor mai numeroși în cadrul comunității de analiști din serviciile de informații specializați pe problemele Europei de Est și ale Balcanilor după americanii de origine poloneză erau americanii de origine maghiară (…) Este demn de notat faptul că șeful de operațiuni al Diviziei pentru Europa de Est / URSS a CIA din perioada Revoluției din România era un imigrant ungur, la fel ca analistul CIA însărcinat cu problemele României. Merită observată experiența primului șef al Serviciului de Informații Externe al României când a încercat să stabilească o legătură cu serviciile de informații din SUA (…) i-au fost înmânate 21 de cărți de vizită ale interlocutorilor dintre care 11 erau analiști cu nume maghiare…)”

(Larry Watts despre prezența maghiară în cadrul serviciilor de informații americane la momentul 1989 și imediat după acest moment, în volumul ”Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”, paginile 82, 91)

 

CASETA 4

„Una dintre primele măsuri adoptate la debutul Revoluției române din decembrie 1989 de cǎtre președintele ungar ad-interim Mátyás Szűrős a fost abrogarea unilaterală a Tratatului de Prietenie și Cooperare semnat în 1948 de către România și Ungaria, cel care consfințea în mod oficial frontiera dintre cele două state…” (Larry Watts despre măsurile luate în mod unilateral de către Ungaria la momentul de debut al Revoluției din decembrie 1989 din România, în volumul „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârșitul războiului rece”,  pagina 621).

 

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

CURENTUL – DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI  

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)          

 

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu, în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru. Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor care-l însoţeau peste tot în vizită: „…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren”

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare, de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România) a trimis şi adevăraţi patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei  CURENTUL ce a durat 17 ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole, sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă (pe vremea aceea i se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupescu ce în viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: „Eu nu mă uit cine poartă steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr” Acesta a fost crezul lui şi a mers atât de departe încât a dorit să vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La 83 de ani a fost în România, era în August 1977,  vizită aranjată în secret de Securitate. Toate datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

Foto. Pamfil Seicaru

În 1978 la München, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi oameni de sprijin. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23 August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizie franceză „Charlemagne”, care de la început până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (Nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii informaţionişti trebuie să rămână). Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an în care am luat contact cu Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani de zile, absolut voluntar şi departe de München. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru. Nu se ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia. Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.  

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la München pe care, din când în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA  ROMÂNIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia istorică. De la el s-a aflat prima dată cum ne-a vândut Churchill lui Stalin  pentru Grecia şi să nu infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia românilor din Basarabia şi Bucovina  înglobate în URSS. Se protesta împotriva nedreptăţii. Se scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate cu cei din RSR care nu puteau nici atât. Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos, ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist şi scriitor de-adevărat. A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi zicea: bine, Dumitre, scrie, scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Foto. Stefan Strajeri si Corneliu Florea

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna brucanilor şi ilieştilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un tunel beznă a cărei luminiţă era promisă  la capătul tunelului  fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C. Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui  Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf. Ana iar CURENTUL să devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea a treia a CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru, adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi continuat de Ştefan Străjeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”. Pot spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVÂNTUL ROMÂNESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de  ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am fost şi la CURENTUL de la München. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează publicându-i în fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C. Dumitrescu la München, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează. În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument, istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, Vasile Zărnescu, scriitorul Cornel Cotuţiu şi mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru. Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic deznaţionalizată (Ungaria), Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui Mihai Burduja este o adevărată oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi poeţi vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine, deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. (CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă ierte, nici nu merit).

Publicaţia este o rapsodie românească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.   

                                                            ******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte. Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) – am fost voluntar pe o baricadă cu steag românesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu 20 de ani, s-a oprit cea de la München. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue  spiritul patriotic a lui Şeicaru la Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad.  Le enumăr la cele la care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar, Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

 

(Winnipeg – Canada)

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2012

Un abuz juridic și moral de acum mai bine de un veac

 

Autor: Nicolae Balint

   

În anul 2004, într-un articol de presă publicat într-un cotidian mureșean încercam să sensibilez opinia publică locală și unii factori de decizie asupra faptului că urmele materiale de locuire românească dintr-un sat mureșean sunt pe cale să dispară definitiv contribuind astfel indirect, prin ignoranță și indiferență, la procesul de maghiarizare care – poate părea paradoxal pentru timpurile actuale – dar se află și azi în plină desfășurare. Șase ani mai târziu, în 2010, având însă date suplimentare, aceeași idee am reluat-o într-un alt articol, mai amplu, publicat într-o revistă a diasporei române. După ce sesizam cititorilor situația nefericiților locuitori ai respectivei localități mureșene care făcea obiectul articolelor mele, puneam câteva întrebări pertinente. Întrebări la care însă nu am primit niciodată răspuns. Anul acesta (2012), grație unui document pe care am avut ocazia să-l consult la Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), am aprofundat studierea problemei respective. 

 

În fapt, în ce anume constă problema?

Atestat documentar pentru prima dată la anul 1501, sub forma Thofalu – azi Tofalău – o mare parte din locuitorii satului așezat sub Dealul Mare, au fost în 1607 împroprietăriți de către principele Transilvaniei, Sigismund Rackozi. Dacă la anul 1820 erau înregistrate la Tofalău un număr de 18 familii aservite din care toate 18 purtau nume de factură românească, peste mai puțin de 40 de ani, într-o statistică oficială realizată cu foarte puțin timp înainte de dualismul austro-ungar (1867), era indicat faptul că în Tofalău trăiau 197 de locuitori, din care 186 erau greco-catolici și 11 reformați. Era o dovadă a faptului că satul se dezvoltase, mai ales din punct de vedere demografic. În același timp, este mai mult decât evident că greco-catolicii erau români. Într-o descriere din anul 1860, întocmită de Benko Karoly, acesta arăta că în sat existau 36 de case, între care se detașa cea a baronului Apor Karoly. Terenul localității era de 793 de iugăre, din care 392 de iugăre teren arabil, iar diferența până la 793 de iugare, o constituiau viile, pășunile și pădurea. O parte din pământul Tofalăului era al baronului, iar cealaltă parte era al comunității. Era un sat destul de prosper de vreme ce, tot în acel timp, existau în sat o fabrică de spirt și o moară. În memoriul întocmit de parohul Farago din Târgu-Mureș în mai 1852, Tofalăul apare menționat ca una dintre așezările ce au avut de suferit de pe urma evenimentelor revoluționare din 1848, fiindu-i jefuită biserica. În inventarul întocmit de preotul greco-catolic din localitate, Emanoil Caliani, sunt evidențiate o serie întreagă de cărți bisericești, precum: Catavasier din 1724, o Evanghelie din 1742, o Biblie a lui Samuil Micu, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. Deci, după cum se poate vedea, toate acestea sunt indicii ale unei vieți religioase bogate dintr-o mică comunitate de români credincioși, care-și duceau viața cu modestie în vremuri potrivnice. Proprietar absolut, nu numai în Tofalau, ci și în alte părți ale Transilvaniei, baronul Apor Karoly, nu era un personaj oarecare. Era o personalitate importantă a momentului, deoarece la vremea aceea, avea nu numai moșii întinse, ci deținea și una din cele mai importante funcții: era Președintele Tablei Regești a Transilvaniei. Moment potrivit pentru a obține, din înalta-i poziție pe care o deținea, întregul pământ al satului Tofalău. Actele de proprietate ale românilor și ale Bisericii greco-catolice nu au mai contat, pentru că peste toate drepturile, indiferent de ce natură ar fi fost ele, se suprapunea un altul, superior, dreptul stăpânitorului maghiar sau secui. De altfel, istoricul Ioan Ranca ne și oferă o explicație a ”succesului” demersului juridic al baronului Apor, dincolo de ceea ce ar însemna azi ”abuz juridic” sau ”incompatibilitate”, termeni total străini dreptului maghiar aplicabil în Transilvania acelui timp. În acest sens, istoricul Ranca precizează, citez: ”…erau socotiți a fi neîndreptățiți (românii tofăleni – n.a. ) a beneficia de prevederile patentei din 1854 de desființare a iobăgiei pe considerentul că erau iobagi pe moștenire secuiască (Székely hereditas).” Deci, prin malversațiuni juridice și interpretări greu de contestat pentru înalta-i poziție pe care o deținea, baronul a avut câștig de cauză în 1866, la Tabla Regească și la Curia Regească de la Budapesta. Țăranii au fost dezmoșteniți de pământuri, iar bunurile lor au fost sechestrate și scoase la licitație. Suflet diabolic și hain, baronul Apor Karoly a ales drept moment al execuției silite a hotărârii judecătorești, toamna anului 1869. Dar numai după ce, aceiași țărani care urmau a fi evacuați, îi strânseseră și puseseră la adăpost recolta acelui an. Apoi, familiile lor, 16 la număr – 300 de suflete în total – au fost scoase în câmp, în prag de iarnă.

 

Solidaritate față de situația tofălenilor

Desigur că cele întâmplate au stârnit indignare în rândurile opiniei publice românești, dar și peste hotare. Această atitudine venea să potențeze resentimente mai vechi, stârnite în urma cu doi ani când, în ciuda protestelor românești, Curtea Imperială de la Viena hotărâse realizarea dualismului austro-ungar. Dr. Ioan Rațiu a pledat cu multă convingere, dar fără succes, cauza tofălenilor. În apărarea tofălenilor – dar tot fără succes – a intervenit la vremea aceea și profesorul și publicistul Alexandru Roman, deputat în Parlamentul Ungariei, care a făcut în acest sens două interpelări, una către ministrul de Justiție și una către ministrul de Externe. Însă toate demersurile făcute timp de mai mulți ani nu au avut un rezultat pozitiv.

Solidaritatea umană cu cauza tofălenilor a fost însă una deosebită. La 10 zile după scoaterea lor din sat, aceștia au primit primele ajutoare bănești și materiale. Au urmat apoi altele, printre donatori numărându-se nume cunoscute, precum Iacob Bologa, fost consilier aulic, Ilie Măcelariu, lider al Partidului Național Român din Transilvania, Zaharia Boiu, pedagog și publicist, Ioan V. Rusu, pedagog și publicist și alții. Colectarea și coordonarea ajutoarelor s-a facut de către dr. Ioan Rațiu. Au mai contribuit cu bani, publicațiile românești “Gazeta Transilvaniei”, “Românul”, “Federațiunea”, “Albina”, mitropoliile greco-catolice și ortodoxe din Blaj, Sibiu, Brașov, Oradea, Gherla, Cluj, precum și tineri studenți români aflați la studii la Budapesta. Publicistul Ioan Poruțiu, în ziarul “Federațiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum făcuse anterior și Alexandru Roman, a scris un amplu articol în favoarea tofălenilor, menit a atrage atenția asupra situației disperate în care se aflau țăranii mureșeni. În cuprinsul articolului, făcând referire la situația acestora – deloc singulară în Transilvania – Poruțiu punea întrebarea retorică, citez: “Ce-i de făcut? Ce pot aștepta românii din partea aristocrației maghiare?”  Articolul conținea însă și o vie critică la adresa dualismului austro-ungar. Drept urmare, pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la conținutul “periculos” al articolului scris de Poruțiu. Câteva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Poruțiu a primit actul de acuzare, precum și decizia președintelui Tribunalului de presă din Pesta, în care ii era fixată data – 21 ianuarie 1870 – la care trebuia să se prezinte la procesul intentat de autorități. Învinuit de tulburarea liniștei publice, Poruțiu a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni de închisoare și o amendă de 200 de florini, precum și la 40 de florini drept cheltuieli de judecată. Cum era de așteptat, Poruțiu a înaintat recurs  – fără prea mari speranțe – la Curtea de Casație și, în mod cu totul surprinzător pentru acele vremuri, sentința Tribunalului din Pesta a fost anulată. Se hotăra totodată rejudecarea procesului la Trnava, în Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. De data aceasta, în rândurile juraților se aflau mai mulți slovaci, iar apărătorul lui Poruțiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntaș politic slovac. Cuvântul lui Mudron în apărarea lui Poruțiu, făcea în același timp, o trimitere la o situație similară cu a tofălenilor, cea a țăranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedați și ei, abuziv, de pământ de către un nobil maghiar. La finalul procesului, jurații, cu 9 voturi pentru și 3 împotrivă, l-au declarat pe Poruțiu “nevinovat”. 

 

Eșec după eșec. Rămân totuși câteva întrebări

O încercare de redeschidere a procesului în deceniul nouă al secolului al XIX-lea, din partea tofălenilor supraviețuitori, dar răspândiți în tot județul, s-a soldat din păcate cu un nou eșec. La anul 1900, în Tofalău mai erau doar doi credincioși greco-catolici. Satul se risipise, iar urmașii tofălenilor se așezaseră demult în alte vetre: Târgu-Mureș, Chinari, Reghin, Sântana, Poienița, Curteni, Veța și cei mai mulți, în Sângeorgiu de Mureș. În urma lor, a mai rămas doar cimitirul românesc și capela cu un clopot vechi de sute de ani. De ziua morților, urmașii tofălenilor au vizitat pentru un timp cimitirul aprinzând și câte o lumânare în amintirea bunilor și străbunilor lor alungați din sat. Mai mult chiar, în anul 1909, în hotarul satului Tofalău au ridicat un modest monument care să le amintească de cele îndurate de străbunii lor. Condițiile create însă de noile evoluții politice de după anul 1918 – realizarea statului național unitar român – au făcut să renască speranța în inimile urmașilor iobagilor tofăleni. Ei au considerat că respectivele condiții sunt propice redeschiderii unui nou proces. Aflați la a doua sau chiar a treia generație de urmași, aceștia vor face un memoriu (plângere) către autorități române – Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cel mai probabil în octombrie 1919 – în speranța redeschiderii procesului și reparării prejudiciului creat cu aproape jumătate de secol în urmă. Cu multă bună-cuviință, constituindu-se în parte vătămată, urmașii tofălenilor își încheiau memoriul lor de 6 pagini, cu următoarele cuvinte, citez: ”Rugăm prin acest memoriu-plângere să binevoiți această cauză a primi și a deschide proces și această nedreptate a tocmi….” Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al României și în Gazeta Oficială din Sibiu, nr. 3911, din 10 septembrie 1919, le era în principiu favorabil tofălenilor. Cu toate acestea, urmașii tofălenilor nu au mai revenit vreodată în locurile moșilor și strămoșilor lor. Până la acest moment nu am reușit să identific în arhivele mureșene un dosar al unui eventual proces intentat de tofăleni după 1919. Dacă a existat totuși un proces, sentința probabil nu le-a fost favorabilă. De ce? Este greu de spus, iar speculațiile nu-și au locul aici. Abuzul comis însă de baronul Apor, a fost mai mult decât evident și a rămas consemnat peste timp. Cert este însă faptul că urmașii aceluiași baron, au revenit în România după 1990 intentând diverse procese statului român pentru a-și redobândi averea. O avere constituită în cea mai mare parte pe abuz, eludarea legii și exploatarea iobagului român. În articolele de presă pe care le-am publicat referitor la cazul tofălenilor, puneam câteva întrebări, la care, firesc, aș fi așteptat o reacție, mai ales că luasem legătura la momentul respectiv (2004) cu doi reprezentați ai Bisericii greco-catolice din Târgu-Mureș, protopopul Sabău Liviu și cu juristul protopopiatului, dl. Muth Traian. Întrebam atunci, punctual, următoarele:

 – De ce micul şi modestul monument ridicat în 1909, în memoria tofălenilor și aflat într-o vizibilă stare de degradare, nu este îngrijit de cineva ? Există cumva o Comisie judeţeană a monumentelor istorice care ar trebui să-l ia în evidenţă şi care să facă demersuri pentru conservarea lui ?

– De ce nu se interesează organele abilitate unde se află clopotul – vechi de sute de ani – din capela cimitirului greco-catolic ? Acesta s-a aflat la locul lui până în 1990 când a dispărut misterios. După unele informaţii, neverificate – scriam eu atunci – s-ar afla într-o gospodărie în comuna Ernei, județul Mureș;

– De ce Biserica greco-catolică nu face niciun demers pentru a se îngriji de mormintele din cimitirul din Tofalău ? De ce, aceeaşi Biserică greco-catolică, nu iniţiază o acţiune în revendicare pentru cele mai bine de 10 hectare de pământ pe care le posedă potrivit documentelor, în satul Tofalău ? Şi pentru a-i uşura sarcina – în eventualitatea că va iniţia o acţiune în revendicare – suntem în măsură (scriam tot eu atunci) să-i punem la dispoziţie, dacă vom fi contactaţi, numerele topo, numerele cărţilor funciare şi suprafaţele de pământ (pe categorii), pe care le deţine.

Nu am cunoștință să se fi întâmplat ceva. Între timp, cimitirul greco-catolic din Tofalău a devenit tot mai izolat. Azi nu mai există nici măcar o cărare care să facă accesul înspre acesta, semn că nu-l mai vizitează nimeni. Risipiți prin tot județul, tofălenii timpurilor moderne și-au uitat de mult timp rădăcinile. Ceea ce n-au reușit deznaționalizarea și maghiarizarea forțată, au reușit însă ignoranța și indiferența urmașilor, dar și atitudinea total dezinteresată a statului român actual.

 

Nicolae BALINT

BIBLIOGRAFIE

PRESĂ

– Balint, N., articolul ”Pentru cine bate clopotul din Tofalău?”, publicat în ”Ziarul de Mureș” din 9 august 2004.

– Balint, N., articolul ”La Târgu-Mureș, procesele de acum mai bine de un secol” (II), publicat în revista ”Clipa” (SUA), nr. 923 din 16 ianurie 2010. 

”Gazeta Transilvaniei”, nr. 78-96 /1869.

 

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

– Neamțu, G., ”Procese politice de presă antiromânești din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890”, Editura Societății Culturale Pro Maramureș, ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2004.

– Nițu V., articole cu referire la Ioan V.Rusu și Zaharia Boiu, publicate în ”Profiluri mureșene”, vol. I, Târgu-Mureș, 1971.  

– Opriș, E., ”Cronică ilustrată”, Casa de editură Mureș, 1995.

– Opriș, Ilarie Gh., ”Sângeorgiu de Mureș – însemnări monografice”, Casa de editură Mureș, 1996.

– Pascu, V., ”Istoria modernă a românilor, 1821-1918”, Editura CLIO NOVA, 1996.

– Racovițan, M., ”Alexandru Vaida Voievod între Memorand și Trianon (1892-1920)”, Editura Tipotrib, Sibiu, 2000.

– Ranca, I., ”Românii din scaunele secuiești în antroponimele din conscripții, 1699-1821”, vol. I, Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca, 1995.

– ”Șematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice de Alba-Iulia și Făgăraș pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire”, Tipografia Seminarului Archidiecesan, Blaj.

 

FONDURI  ARHIVISTICE

– SJMAN, Fond Manuscrise, dosar 180.

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Autor: Nicolae Balint

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.   

    

Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret. Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv. ”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele  David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon.  Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”

 

Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu

 

Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul  Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT

 CASETA 1

Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:

Particulari:

Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara; Oamenii polici: George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea,

Instituții publice     

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși

Nicolae Brâncuși

Dumitru Brâncuși

Ioana-Blendea Brâncuși

 

CASETA 2

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin. 

 

 

Privilegii minoritare în România

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

Spuneți ”NU!” destrămării Arhivelor Naționale ale României

Posted by Stefan Strajer On November - 1 - 2011

Domnilor parlamentari români,

Spuneți ”NU!” destrămării Arhivelor Naționale ale României

Autor: Corneliu Codrescu

În martie 2011, printr-o propunere legislativă foarte insidioasă, s-a încercat scoaterea unui important și valoros volum de documente din custodia și administrarea Arhivelor Naționale ale României. De fapt, demersul a început mai demult. El s-a concretizat însă într-o cerere mult mai hotărâtă și cosmetizată de data aceasta ca ”propunere legislativă”, abia în martie acest an. Erau (și sunt) vizate fondurile create de cultele religioase, precum Actele de stare civilă și Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, școlilor confesionale, instituții de caritate, etc., toate având o inestimabilă valoare istorică și documentară. Este în fapt încă un atac la ceea ce înseamnă statalitatea românească.

 

Un demers nejustificat

În anul 2008, într-un interviu acordat jurnalistului Nicolae Balint din Târgu-Mureș, profesorul universitar dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naționale, făcea următoarea declarație vis-à-vis de insistența cu care UDMR promova la acea vreme unele propuneri referitoare la Arhivele Naționale ale României. ”UDMR a înţeles şi înţelege greşit, spunea atunci Corneliu Mihail Lungu, rolul arhivelor în cadrul unui stat şi a unei naţiuni. Arhivele nu pot face obiectul retrocedării pentru că ele – potrivit legislaţiei naţionale – sunt parte integrantă din fondul arhivistic naţional. După cum prea bine cunoaşteţi, accesul la ceea ce avem noi în gestiune şi administrare este liber. Se pot face copii, xerocopii, fotocopii. Deci nu există impedimente care să împiedice pe cineva să studieze sau să facă copii după documente. Încă din 2005, într-un proiect prezentat de UDMR s-a dorit scoaterea sintagmei “naţional”. Vreau să reamintesc faptul – pentru cei care probabil nu cunosc – că Arhivele Naţionale nu sunt organizate pe etnii, documentele nu sunt nici maghiare, nici turceşti, nici germane…chiar dacă avem documente scrise şi în aceste limbi sau în atâtea altele, ci sunt ale unei naţiuni. Sunt, dacă vreţi, datele de identitate ale acesteia. Vreau să vă dau un exemplu. Chiar arhivele din Ungaria se numesc Arhivele Naţionale ale Ungariei, deci instituţia ca atare conţine în titulatura ei sintagma “naţional”. Pe cine deranjează acest lucru, dar mai ales de ce?” (Nicolae Balint, ”Oameni, fapte, atitudini”, vol. I, Editura ”NICO”, Târgu-Mureș, 2008, pp.63-64) 

Falsa problemă a preluării abuzive de către stat

Timpul a trecut, dar ideea de preluare a unor fonduri a rămas și a fost și mai mult gândită și elaborată. Inclusiv momentul când urma să fie (re)pusă din nou pe tapet. Documentele vizate prin propunerea legislativă care urma să fie promovată prin procedură de urgență pe data de 24 octombrie a.c., sunt fără niciun echivoc proprietate a statului român și au un caracter exclusiv istoric și practic. Ele fac parte din Fondul Arhivistic Naţional, sunt anterioare anului 1948 și privite cronologic, merg până în Evul Mediu. Se cuvine subliniat în mod deosebit faptul că ele nu mai servesc funcţionării cultului. Ca atare, o asemenea inițiativă venită din partea deputatului Mártón Árpád Francisc, dar mai ales insistența cu care este ea este promovată de un timp încoace, este cel puțin stranie, mai ales dacă avem în vedere faptul că actuala Lege a Arhivelor Naționale asigură prin conținutul ei, nevoile practice și de documentare istorică. Proiectul propus de deputatul mai sus menționat, ar urma să modifice art. 19 al Legii 16/1996, adăugând posibilitatea retragerii din proprietatea statului român – Arhivele Naţionale – a fondurilor documentare „preluate abuziv”, indicându-se în acest sens, decretele 153/1950 şi 472/1971. Aceste documentele ar urma apoi să fie reclamate și preluate de episcopiile diferitelor culte din România. De fapt, ce urmăriți cu adevărat domnilor de la UDMR?

 

Arhivele solicitate reflectă atacul permanent în identitatea românilor

În acest sens, punctul de vedere al dr. Vasile Lechințan, de la Arhivele Naționale din Cluj, este unul cât se poate de nuanțat, pertinent și bine argumentat. ”Să nu uităm, spunea istoricul Lechințan, membru al F.A.R., într-un articol publicat într-un ziar național, că este vorba de documente extrem de importante pentru istoria românească, documente create de marile episcopii maghiare care au avut sate întregi de români, ca iobagi. Să nu uităm că reprezentanţii confesiunilor maghiare romano-catolice, reformate şi unitariane au fost cei care în Dieta Transilvaniei au lovit în permanenţă în demnitatea şi viaţa de zi cu zi a românilor transilvăneni, trădându-le interesele şi asuprindu-i crunt într-un spaţiu enorm de timp, din Evul Mediu timpuriu până la 1848 şi chiar după, până la 1918…Urmele acestor demersuri antiromâneşti se simt cu mare putere morală, culturală şi economică şi astăzi asupra românilor. Arhivele acestor episcopii se vor astăzi luate de la statul român pe motivul că ar fi fost preluate în mod abuziv de statul comunist în 1950. Să nu uităm că Imperiul Austriac, respectiv împărăteasa Maria Tereza a desfiinţat un ordin religios, şi anume Ordinul Iezuiţilor, confiscându-i întreaga avere din imperiu, fără drept de apel, pentru că iezuiţii au lovit în interesele statului austriac.” Cu privire la atitudinea bisericilor romano-catolică, reformată și unitariană față de români, Lechințan a mai adăugat: ”Comportându-se ca nişte asupritori ai românilor timp de secole, stările romano-catolică, reformată şi unitariană din Dieta Transilvaniei au creat o arhivă care trebuie să fie menţinută de către statul român, indiferent dacă a fost luată de comunişti sau nu. Refacerea arhivelor prin această retrocedare de către confesiunile sus-amintite poate fi considerată în mod clar o restaurare a vechilor constituţii medievale antiromâneşti. Desigur că firească este refacerea făcută prin solicitarea unor copii, pentru o clarificare a unei probleme sau alta. Dar refacerea prin retrocedare în natură este, repet, o reinstaurare, pe terenul Constituţiei române, a vechilor constituţii medievale transilvane care au lovit în interesele şi demnitatea românilor transilvăneni. Arhivele însele, prin vechimea lor, sunt o avere de miliarde de euro.”

FOTO 1: Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu: ”…nu exista impedimente care sa împiedice pe cineva sa studieze sau sa faca copii după documente”

O obsesie legislativă nejustificată

În 2008 nu s-a reușit, dar în martie a.c. tema arhivelor a fost, așa cum am mai spus, reluată. E drept, mult mai nuanțat și mai elaborat. Nu s-a reușit nici de această dată. Trebuie adăugat faptul că organizațiile profesionale ale arhiviștilor români, corpul academic și universitar, adică cei direct implicați în valorificarea superioară a informațiilor conținute de arhive, nu au fost consultați. Nici măcar opinia negativă, dar argumentată temeinic a directorului Arhivelor Naționale – care în fapt reprezintă Guvernul României – nu a fost ascultată. Însă cu o perseverență aproape diabolică și profitând de atmosfera generală de tensiune politică internă,  aceeași temă a ”restituirii arhivelor”, a fost reluată în ziua de 24 octombrie a.c. După un ”bun obicei românesc”, propunerea a fost din nou amânată pentru data de 31 octombrie a.c. ”Boală lungă, moarte sigură!”, sună un proverb românesc. Cineva va trebui însă până la urmă să ”rupă coada pisicii”. Domnilor parlamentari români, din opoziție și de la putere, mulți dintre dv. urmași ai acelor iobagi, aveți curajul să vă asumați împreună un ”NU!” hotărât. Aveți această datorie de conștiință față de cei care v-au trimis în Parlament și pe care teoretic încă îi mai reprezentați, dar și față de istoria neamului nostru. Ce ziceți, este această problemă a arhivelor – așa cum vă place să pronunțați deseori pe un ton afectat și ritos – de ”interes național”? Gândiți-vă bine înainte de a ridica mâna la comandă. 

FOTO 2: Dr. Vasile Lechintan: ”Refacerea prin retrocedare în natură este, repet, o reinstaurare, pe terenul Constituţiei române, a vechilor constituţii medievale transilvane…”

Opinii

Dr. Ioan Ranca, fost director al Direcției Județene Mureș a Arhivelor Naționale: ”Desigur, aceste fonduri de arhivă care au fost solicitate sunt importante și pentru minoritatea maghiară. Cei interesați, au însă acces liber, ca oricare alt cetățean român, la aceste arhive. Legea le permite acest lucru fără nicio opreliște. Să nu uităm însă că pentru istoria românilor au o valoare cu totul aparte. Sute de ani, iobagii români de pe pământurile grofilor maghiari, spre exemplu, au plătit taxe și impozite bisericilor de altă confesiune. Prin aceste documente putem reconstitui numărul de iobagi români de pe o moșie sau alta, cum s-au maghiarizat ei în timp, cu cât au contribuit românii – fără a beneficia de niciun serviciu din partea acelor culte – la bunăstarea bisericilor respective….”

Dr. Ioan Lăcătușu, fost director al Direcției Județene Covasna a Arhivelor Naționale: ”În acest moment nu există niciun impediment în a fi consultate respectivele fonduri. Se pot face fotografii, microfilme, etc. Este foarte important de menționat faptul că în cadrul Arhivelor Naționale, prin Serviciile Județene, au fost create acele condiții propice pentru păstrarea documentelor arhivistice în deplină siguranță, ferite de intemperii, de incendii, de furturi.” 

Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureș: ”Bisericile se bucură în momentul de față de toate drepturile asigurate prin Constituție putând să-și organizeze așa cum doresc viața internă. Se bucură de un statut egal și bisericile tradiționale, precum și cele protestante și neoprotestante. Nu văd de ce s-ar opera cu criterii diferite în ceea ce privește memoria istorică a bisericilor…Nu văd nicio justificare logică sau de altă natură. Într-un anume fel, dimpotrivă, cred că spre deosebire de situația actuală a arhivelor, prin retrocedare s-ar îngrădi de fapt accesul la arhive…”   

Corneliu CODRESCU

CASETA 1

Ce acte conțin fondurile solicitate?

– ”Actele de stare civilă ce cuprind registrele de născuţi, morţi, căsătoriţi, o prerogativă a statului modern. Ele sunt anterioare anului 1895, când s-a introdus starea civilă de stat. Anterior, statul încredinţase această atribuţie diferitelor culte existente, de obicei mai multe în aceeaşi localitate. Conform proiectului, aceste acte, cu valoare genealogică, istorică dar şi practică, păstrate acum unitar la Arhivele Naţionale, pe servicii judeţene şi localităţi componente, după actuala împărţire teritorială, ar urma să fie separate iarăşi pe culte şi distribuite structurilor de conducere ale cultelor (ortodoxe, greco-catolice,  romano-catolice, reformate, evanghelice etc.).”

– ”Documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, şcolilor confesionale, instituţiilor de caritate etc. reprezintă o mare valoare istorică. Ele acoperă întregul teritoriu al ţării, cuprind întreaga societate şi adesea conțin informaţii mai vechi decât cele oferite de arhivele altor instituţii publice sau ale familiilor. Chiar luate în parte fiecare, arhivele marilor culte „istorice” depăşesc interesul îngust de grup şi au semnificaţie publică mult mai amplă, regională şi chiar naţională.”

FOTO 3: Dr. Ioan Lacatusu: ”au fost create acele conditii propice pentru pastrarea documentelor arhivistice în deplina siguranta, ferite de intemperii, de incendii, de furturi. (în arhivele judetene – n.a.)”

CASETA 2

                                                                  – A P E L –

OPRIŢI DESTRĂMAREA ARHIVELOR NAŢIONALE !

”Federaţia Arhiviştilor din România (F.A.R.) protestează cu vehemenţă față de noua tentativă a Comisiei pentru Cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaţilor de a deposeda Arhivele Naţionale de un fond istoric de valoare excepţională, creat de-a lungul veacurilor de instituţiile bisericeşti din ţara noastră. Printr-o procedură confuză – respingând iniţial proiectul de retrocedare a arhivelor bisericeşti, apoi promovându-l ca amendament în alt proiect, în aceeaşi şedinţă – Comisia a înaintat dezbaterii şi votului în plen de luni, 24 octombrie a.c., un proiect de modificare a Legii Arhivelor în regim de urgenţă, care aduce prejudicii incalculabile ştiinţei, culturii şi prestigiului statului român, precum şi unor interese private ale cetăţenilor. Proiectul declară abuzive acte legislative dinainte de 1989, pe baza cărora s-a constituit cel puţin 50% din fondul arhivistic naţional actual, transformă episcopiile în arhive cu documente istorice originale, iar Arhivele Naţionale în beneficiar de mâna  a doua, al unor copii după documentele restituite. Ceea ce urmează a fi predat de către Stat către Biserică sunt exclusiv documente istorice şi acte de stare civilă, ambele categorii nefiind necesare funcţionării cultelor şi care în acest moment sunt liber accesibile la Arhivele Naţionale. După căderea unui proiect similar în luna martie a.c., Comisia recidivează, ignorând din nou avizul negativ al Guvernului, al MAI şi al Arhivelor Naţionale în problema restituirii arhivelor istorice către culte, precum şi opiniile unanime, de asemenea negative, ale organizaţiilor profesionale ale arhiviştilor, ale unor personalităţi ale lumii academice şi universitare. Iniţiativa legislativă, calchiată după exemplul maghiar, ignoră evoluţia istorică diferită a instituţiilor statului român, experienţele majorităţii ţărilor europene, unde interesul ştiinţific şi cultural predomină în raport cu dreptul de proprietate în cazul bunurilor de patrimoniu cultural şi unde actele de secularizare începând cu secolul XVIII sunt şi azi în vigoare. Corpul profesional al arhiviştilor români solicită Camerei Deputaţilor să retrimită proiectul Comisiei de specialitate, cu recomandarea ca problemea restituirii arhivelor bisericeşti să fie supusă unei dezbateri publice ample, pe măsura implicaţiei sale asupra întregii societăţi, şi să ţină cont de opiniile specialiştilor în domeniu şi de interesul public general.

COMITETUL DIRECTOR  AL  F.A.R.”

FOTO 4: Prof. univ.dr. Cornel Sigmirean: ”Nu vad de ce s-ar opera cu criterii diferite în ceea ce priveste memoria istorica a bisericilor…Nu vad nicio justificare logica sau de alta natura.”

Pe cine deranjează Dan Tănasă?

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2011

Pe cine deranjează Dan Tănasă?

Autorul materialului: Nicolae Balint

Autor al unor incitante (și deranjante) articole de presă apărute în media națională și internațională, dar și o voce distinctă care denunță abuzurile care se comit sub ochii uşor adormiţi ai autorităţilor române din judeţele Harghita şi Covasna, bloggerul Dan Tănasă, originar din Sfântu Gheorghe, trăieşte în aceste zile o situaţie care, la modul cel mai blând, poate fi denumită ca fiind una de „intimidare”. Ce ar mai putea urma oare după aceasta? Bătaia şi spitalizarea, alungarea din oraşul Sfântu Gheorghe sau lichidarea fizică? Poate că ar fi cazul ca autorităţile îndrituite să ia aminte, dar înainte de toate să ia atitudinea care se impune la modul legal. Ca om în primul rând, dar şi ca jurnalist, care încă mai cred în prevederile Constituţiei României, puterea cuvântului și libertatea de expresie, asigurate nouă prin legea fundamentală, sunt alături de un asemenea om şi îl susţin moral în demersurile pe care le face.

 

Nicolae BALINT      

 

COMUNICAT DE PRESĂ
Doresc să aduc în atenția opiniei publice faptul că mă declar stupefiat de abuzul grosolan săvârșit de domnul Antal Arpad Andras, primar al municipiului Sfântu Gheorghe și președinte al UDMR Sfântu Gheorghe, prin faptul că s-a deplasat la domiciliul părinților mei pentru a-i trage la răspundere pentru activitatea civică a subsemantului de avertizare publică asupra încălcării legii, în județele Covasna și Harghita, de către autoritățile publice locale controlate de UDMR. Este inadmisibil amestecul familiei și amenințarea membrilor familiei mele pentru o activitate civică. Fapta primarului Antal Arpad Andras înclină între un abuz securistic și comportamentul autorităților maghiare din perioada feudală în care familiile românilor ardeleni care luptau pentru drepturile românilor oprimați erau supuse la intimidări. Subliniez cât se poate de clar faptul că dacă asemenea situații se vor mai repeta sau se va ivi orice situație de presiune, șantaj sau intimidare la adresa membrilor familiei mele sau asupra subsemnatului, din partea oricui, mă voi adresa instituțiilor naționale și internaționale. Atrag atenția public liderilor din Covasna și Harghita ai Uniunii Democrate Maghiare din Romania asupra faptului că îi fac răspunzători pentru instigarea extremei drepte maghiare împotriva mea dacă mai continuă să mă mai calomnieze și să îmi mai pronunțe numele meu pe bloguri, în conferințe de presă sau sedințe de consilii locale sau județene. Pun în vedere celor deranjați de activitatea mea de avertizor public faptul că controlul civic asupra autorităților și instituțiilor publice este o valoare a democrației și a statului de drept, iar acțiunile mele vizează încălcări ale legilor și nu persoane. Este evident faptul că dacă autoritățile publice din Covasna și Harghita vor respecta legea, iar demnitarii și funcționarii publici vor respecta jurământul depus la instalarea în funcție, activitatea mea de avertizare publică nu va mai avea obiect. 

 

Dan Tanasă 

18 august 2011 

Madrid 
http://tanasadan.blogspot.com/

La Târgu-Mureș s-a deschis Şcoala de vară

Posted by Stefan Strajer On July - 8 - 2011

La Târgu-Mureș s-a deschis Şcoala de vară

 

Autor: Nicolae BALINT

 Cea de-a VII-a ediţie a Şcolii de vară de la Târgu-Mureş, a debutat pe data de 5 iulie a.c., la ora 9,00, prin deschiderea oficială a acestei ample manifestări, în Sala festivă a Prefecturii Mureş, în prezenţa unui numeros auditoriu – cadre didactice universitare, arhivişti, cercetători şi muzeografi – din România, dar şi din alte ţări, precum Republica Moldova, Ucraina, Ungaria şi Serbia. Organizată de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României, în parteneriat cu Centrul de Studii Transilvane din cadrul Academiei Române, ediţia din acest an a Şcolii de vară și care va dura până pe data de 10 iulie a.c., a beneficiat de sprijinul şi implicarea activă a Instituţiei Prefectului Judeţului Mureş, a Consiliului Judeţean Mureş, a Primăriei municipiului Târgu-Mureş, a Universităţii „Petru Maior”, a Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, precum şi a Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Mureş, dar şi a Institutului de Ştiinţe Socio-Umane „Gheorghe Şincai” din Târgu-Mureş.

„Predarea istoriei românilor, a adevăratei istorii, este (…) un act de mare curaj”

Prof.univ.dr. Ioan Bolovan de la Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca – cel care a deschis lucrările Şcolii de vară – a subliniat în alocuţiunea sa, caracterul multicultural al spaţiului geografic în care se desfăşoară manifestarea, precum şi implicarea unor instituţii de la nivel local în organizarea acesteia, dar şi a prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, pe care l-a numit „roata de transmisie între noi, Centrul de Studii Transilvane, ca una dintre instituţiile organizatoare şi dv., instituţiile locale care aţi contribuit la materializarea acestei lăudabile iniţiative.” În cuvântul său, Preşedintele Consiliului Judeţean Mureş, Lokodi Edita Emőke, a făcut o scurtă incursiune în istoria multietnică a oraşului şi a evoluţiei acestuia în timp, remarcând totodată prezenţa la manifestare a unor cunoscute pesonalităţi locale. La finalul cuvântului său, adresându-se participanţilor prezenţi în Sala festivă, Lokodi Edita Emőke a ţinut să sublinieze faptul că „…Vă aflaţi într-un oraş şi într-un judeţ plin de istorie pe care sper că le veţi cunoaşte în ceea ce au reprezentativ, că vă veţi simţi bine aici, dar şi că ne veţi aduce puţin soare.” După cuvenitele urări de bun venit adresate participanţilor, Marius Paşcan, Prefectul judeţului Mureş, a făcut scurte consideraţii referitoare la dimensiunea ştiinţifică a manifestării în spaţiul local şi naţional, insistând pe importanţa acesteia ca mesaj final, dar şi pe valorile pe care trebuie să le promoveze istoria atât ca ştiinţă, cât şi ca disciplină de studiu, subliniind în mod deosebit faptul că „Deşi în aceste momente o ducem greu din punct de vedere socio-economic, trebuie totuşi ca fiecare dintre noi să ne raportăm în mod pozitiv la istoria noastră (…) Trebuie să ne regăsim şi să ne promovăm istoria cu orice ocazie…” Arătând sprijinul constant de care se bucură asemenea manifestări din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României, consilierul Oana Matei – reprezentanta acestei instituţii – a subliniat, referindu-se la activitatea invitaţilor din afara graniţelor României, că „Sunt convinsă că pentru dv., predarea istoriei românilor, a adevăratei istorii, este de multe ori un act de mare curaj.” Prezent la manifestare, academicianul Ioan-Aurel Pop a menţionat în cuvântul său faptul că „Academia Română, prin Centrul de Studii Transilvane, ca una dintre cele două instituţii organizatoare a Şcolii de vară, este o garanţie a calităţii acestei manifestări.” În deschiderea evenimentului au mai rostit scurte alocuţiuni şi prof.univ.dr. Vasile Boloş, prorector al Universităţii „Petru Maior” din Târgu-Mureş, precum şi prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, cadru didactic al aceleiaşi instituţii.

 

 

www.nicolaebalint.wordpress.com

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors