O SEARĂ FURTUNOASĂ LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

Posted by Stefan Strajer On June - 16 - 2011

O SEARĂ FURTUNOASĂ LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

 Autor: Lia LUNGU (New York)

Mă ard de o săptămână întâmplările de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York. La fel gândesc că îl arde şi pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar şi nu în ultimul rând părintele Cenaclului, şi iniţiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucată cu o seară înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe această cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucureşti), a avut o prelungire pe măsură, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustăcit fericit în Eden, văzând că personajele sale se perpetuează în bine cunoscutul stil, chiar şi la mii de km distanţă.

 

Foto. Theodor Damian (Lumina Lina), Mariana Tera (Romanian Journal),Grigore Culian (New York Magazin), Lia Lungu (Meridianul)

Pentru că, dezbaterea propusă şi mediată de distinsul intelectual, a luat o întorsătură cel puţin ridicolă, în care s-au exprimat frustrări şi uneori argumentului civilizat, a cedat locul atacului la persoană şi publicaţie, înlocuind minimă moralitate. Având în vedere faptul că reprezentam cel mai vechi ziar din America  – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregătisem cu responsabilitate cuvântul şi aşteptam întrebările şi sugestiile cititorilor. Îmi propusesem să vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi înşine că jurnalişti, cum ne poziţionăm în matricea naţiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacată, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o să îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a făcut muzica dodecafonică. După prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitată să cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societăţi romaneşti înfiinţate unele în urmă cu mai bine de un secol de către înaintaşii noştri strărmutaţi în Lumea Nouă.

Am avut surpriza, de a fi întreruptă cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenţa a radioului Vocea Românească din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întreruptă pentru a doua oară de această dată cu vociferări provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a căutat să le atenueze şi, astfel am reuşit să îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca să dărâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afişa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesăbuinţă de a ne numi HOŢI!!! „Hoţii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fără întrerupere în America, având cel mai important tiraj şi cea mai mare răspândire).

Tonul şi arogantă dublată de îndrăzneala de a spune la adăpostul crucii celor dispăruţi, ca ei te-au respectat până la idolatrie şi ţi-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (morţii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atenţia, că se înşeală crezând că lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mică, într-unul dintre magazinele romaneşti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înşeală, închipuindu-şi că oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adică afirmaţiile sale pot avea consecinţe grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poţi influenţa dar, poţi şi imbeciliza. Ai un vehicol în care tu ţii frâiele, te prezinţi întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îţi şi nu îţi aparţine, important este că îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Şi, culmea, devii temut pentru că, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?
Asemenea colegului meu pe care voi continua să nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fără limite şi stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii şi vulgarităţi greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv şi frustrarea era vizibilă. El, poet fiind, se simţea nedreptăţit pentru că nu era suficient publicat, în revistă de cultură Lumina Lina.
Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimănui de a scrie din vocaţie! Dar vreau să spun că ipocriziile într-o zi vor ieşi la iveală. Chiar dacă morţii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care ştiu realitatea şi mai au şi dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Până atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simţ al dreptăţii, al omeniei şi al apartenenţei la neamul daco-valah, vă doresc să aveţi şi să avem o vară frumoasă.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011

 

O ciudata imagine a familiei

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2011

O ciudata imagine a familiei

– Reflectii la romanul Castelul de sticla de Jeannette Walls –

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

In zilele noastre conceptul de familie este de multe ori pus la grea incercare.  Subminarea lui vine din diferite directii cum ar fi:  miscarea feminista, cea a homosexualilor sau din randul celor care nu accepta ideea de angajament intr-o relatie serioasa si de lunga durata, opunandu-i o convietuire temporara fara obligatii deosebite. Atitudinea fata de ideea de familie este influentata de un proces mai amplu de relativizare a valorilor, delcansat inca la inceputul secolului trecut. Ne intalnim la tot pasul aici in America cu acele „single moms”, care lupta eroic sa ingrijeasca si sa educe unul sau mai multi copii in absenta autoritatii paterne atat de necesare. Sau atunci cand familia exista in sensul traditional al cuvantului s-a modificat radical rolul parintilor in interiorul familiei,  in directia unei liberalizari excesive a conceptului de autoritate parentala. Am observat din primul moment cand am pus piciorul in aceasta parte a lumii ca unii parinti au dat in mintea copiilor, au uitat ca ei trebuie sa reprezinte reperul ferm al valorilor morale care trebuie inculcate si intarite mereu in constiinta odraslelor lor.  De teama de a nu stirbi cumva libera dezvoltare a personalitatii copiilor, parintii aici se lasa de fapt condusi de capriciile celor pe care ei au de fapt raspunderea si datoria de a-i modela.  Si modelarea unui copil este o misiune grea, dar admirabila de la care nici un parinte nu ar trebui sa dezerteze.

            Romanul The Glass Castle publicat de jurnalista Jeannette Walls la editura Simon & Schuster in 2005 la New York are in centrul lui aventura deconcertanta a unei familii seminomade fara sa fie deloc primitiva, ci dimpotriva sofisticata in gandire si principii.  Este chiar saga familiei autoarei, tinuta in secret pentru multi ani de Jeannette Walls si apoi dezvaluita lumii din teama de a nu fi descoperita de media new-yorkeza, in care jurnalista a avut o incredibila ascensiune. Parintii lui Jeannette, Rex Walls si Rose Mary sunt foarte interesanti ca personaje literare, dar catastrofali ca fiinte reale.  Si ei au trait cu adevarat,  aducand pe lume patru copii:  Lori, Jeannette, Brian si Maureen. Rex, fost ofiter de aviatie lucreaza sporadic ca electrician prin micile asezari din sud care mai de care mai dezolante, exceptand Phoenix-ul unde mostenesc o casa din partea bunicii dinspre mama. Peregrinarea prin localitatile cenusii se explica prin fuga sotilor Walls de creditori pe care ii numeau „bloodsuckers” si „the gestapo”.  Desi amandoi sunt inzestrati cu aptitudini care le-ar asigura un loc onorabil in societate, ei aleg viata fara reguli, total non-conformista, fara obligatii sociale si fara dureri de cap. Mama ar putea preda ca profesoara, dar prefera sa stea acasa nu ca sa supravegheze copii sau sa-i hraneasca, ci ca sa picteze sau sa dactilografieze povestile ei niciodata publicate.

Asa se intampla ca Jeannette in varsta de numai trei ani este lasata sa se descurce si sa-si gateasca singura crenvurstii, ceea ce ii cauzeaza arsuri aproape fatale, care o vor lasa cu cicatrici pe viata. Brian, fratele mai mic cade si isi sparge capul, dar parintii nu-l duc la spital, il lasa sa sangereze si gasesc in asta motiv de gluma: „Dad said, „Brian’s head is so hard, I think the floor took more damage than he did” (Tata a zis „Capul lui Brian e asa de tare ca eu cred ca podeaua s-a sticat mai mult decat capul lui” – p. 13). Eludarea realitatii este o trasatura de baza a sotilor Walls, care au un fel de a-si proteja linistea interioara pe seama ignorarii neplacerilor din jur si in special a celor cauzate copiilor lor. Parintii isi duc existenta lor paralela, tatal cheltuind ultimul banut pe adictia lui la alcool, iar mama pe canvasul si culorile necesare picturilor ei pe care nu le cumpara nimeni. Modul in care aceste personaje se invaluiesc in egocentrismul lor frizeaza de multe ori comicul absurd din romanele lui Charles Dickens.  Ei se situeaza la polul opus parintilor protectori, dimpotriva lasandu-i sa creasca precum ierburile campului sau ca puii de animale impinsi de timpuriu sa lupte singuri pentru existenta. Lasati sa se descurce pe cont propriu, cei patru frati condamnati la foame in mod constant mananc adesea ce gasesc prin cosurile de gunoi, iau pe furis din sacul de mancare al altor copii,  sau se hranesc cu poame salbatice. Din cand in cand parintii mai aduc cate ceva de mancare acasa, dar nu se sfiesc, mama de pilda, sa manance pe ascuns ciocolata, fiind prinsa asupra faptului. 

Rose Mary, mama, se ingrijea de spiritul ei, cultivandu-se mereu, conversand despre Renaissance cu sotul ei, citind  constant, dar isi neglija in mod absolut copiii si i sa parea un lucru cat se poate de firesc. Romanciera, care nu are nici un fel de resentiment fata de parintii ei, luindu-i asa cum au fost, o priveste pe mama ca fiind un fenomen: pe de-o parte avea imaturitatea unui copil de patru ani si pe de alta parte elevatia culturala a unui autentic intelectual.

            Perspectiva narativa se modifica pe parcursul cartii, schimbandu-se de la privirea naiva, entuziasmata  a copilului in prima parte la judecata critica a adolescentului care incearca sa priveasca detasat si critic experienta de viata a familiei. In anii fragezi ai copilariei peregrinarea dintr-un loc mizer in altul si mai mizer nu e inregistrata ca atare de micii Walls, pentru ca tatal este charismatic, iar mama incearca sa le distraga atentia cu felurite artificii. Uneori nu reuseste intocmai, ca atunci cand tatal arunca din fuga automobilului pe Quixote, pisica favorita a lui Jennette pe motiv ca pisicile nu iubesc calatoriile.  Fetita izbucneste in lacrimi, dar mama ca sa eludeze situatia ii indeamna pe toti sa cante. Tarziu in acea noapte tatal a oprit masina in desert si au dormit cu totii sub cerul liber. El stia intotdeauna sa ii transpuna in planul spiritual prin asociatii neprevazute, care ii impresioneaza pe copii. Somnul sub cerul liber nu promitea sa fie deloc confortabil, dar Rex Walls apeleaza la imaginatia copiilor: „The Indians didn’t have pillows, either, he explained, and look how strait they stood” (p.18  „Indienii nu au folosit perne, de asemenea, si uite cat de drept au stat.”), subliniind demnitatea bastinasilor in fata ocupantilor. Impactul asupra copiilor este extraordinar, magic, Jeannette, impartasindu-i imediat surorii ei, Lori, cat de norocosi sunt ei sa doarma sub cerul liber ca indienii. Tot asa de fascinata este Jeannette cand in noaptea de Craciun tatal o invita sa-si aleaga o stea din multimea pe care cerul o ofera tuturor muritorilor. Ea isi alege emotionata pe Venus. Neavand para chioara sa cumpere copiilor cadouri de Craciun, tatal le ofera in schimb dizertatii despre gaurile negre, quasari si diferite constelatii. De altfel ambii parinti se pricep sa-si educe copiii astfel incat ei nici sa nu doreasca vreun cadou de Craciun.  Le spulbera credinta in aceasta sarbatoare, spunandu-le ca ceilalti copii sunt spalati la creier si impinsi de parinti sa creada in mituri stupide.

Total neconventionali, sotii Walls cred in vagabondaj, in viata aproape de natura, pe care o opun complicatiilor civilizatiei.  Stralucirea stelelor, le explica tatal copiilor, e data celor care isi iau riscul sa traiasca in salbaticie, caci bogatii care se inchid in apartamentele luxoase traiesc in marile orase, unde cerul e asa de poluat incat ei nu se pot bucura de splendorile naturii. Aici este implicata o nota prezenta voalat in tot romanul, privind protestul implicit al parintilor homeless impotriva societatii bazate pe capital. Dar existenta lor sub nivelul de saracie nu ne apare in nici un caz ca fiind cauzata de oranduirea capitalista, ci de propria lor optiune pentru un extravagant rousseauism. In secolul al 18-lea filozoful Jean Jacque Rousseau a lansat indemnul: „Retourner dans la nature” ca fiind singura cale a eliminarii relelor produse de „contractul social”.  Intr-un anumit sens si sotii Walls sunt niste „rousseau-isti” prin retragerea lor continua din societate in propriul lor egocentrism. As spune ca un vag protest antimercantil, anticonsumatorist se impleteste cu o nuanta rousseau-ista. Este semnificativ dialogul din finalul romanului intre Jeannette si mama sa. Fiica, ajunsa in elita jurnalismului, foarte bine situata financiar ii spune mamei cat de confortabil traieste si mama nu ezita sa ii raspunda conform credo-ului ei de o viata intreaga:  „That’s what I’m worried about. … Look at the way you live.  You’ve sold out.  Next thing I know, you’ll become a Replublican. … Where are the values I raised you with?” (p. 269 – „De aceea sunt ingrijorata.  Uita-te cum traiesti. Te-ai vandut. Urmatorul lucru pe care o sa-l aflu este ca ai devenit Republicana.  Unde sunt valorile cu care te-am crescut?”)

            De mentionat ca sotii Walls raman fideli stilului lor non-conformist de viata, nonsalanti in fata numeroaselor privatiuni materiale carora le gasesc intotdeauna o explicatie rezonabila din punctul de vedere al filosofiei lor, in mare parte anticonsumatorista, antipragmatica. Intr-o lume al carei motor este profitul Rex Walls isi permite sa fie un Don Quijote sui-generis, visand nu la Dulcineea din Toboso, ci la „castelul lui de sticla” la al carui proiect lucra cu sarg, urmand sa fie ridicat in desert ca sa foloseasca energia solara.  Dar visul castelului de sticla se lega de un alt vis, care ca si primul, era o fata morgana. Si anume era visul descoperirii de aur datorita Prospectorului, unealta magica la care lucra impreuna cu Brian si Jeannette. Autoarea romanului il numeste pe tatal ei un mare visator.  Marele visator era insa dublat de un machiavelic consumator de alcool care nu se dadea in laturi de la nimic cand era vorba sa produca bani la jocurile de noroc si prin alte mijloace dubioase. Cand ajunge la mare ananghie pe cand locuiau in Welch (West Virginia) intr-o huruba de casa in care te ploua in pat, Rex incearca s-o foloseasca pe fiica lui adolescenta ca momeala pentru partenerii lui de gambling. Si parca asta n-ar fi destul,  fura banii din pusculita copiilor, economisiti de ei pentru a pleca definitiv la New York si a scapa de infernul  familial.

Adictia tatalui e din ce in ce mai grava, iar evaziunea mamei in lumea artelor din ce in ce mai incapatanata. Situatia devine conflictuala pe fata. Jeannette o adolescenta talentata o confrunta pe mama:  „If you want to be treated like a mother”, I said, „you should act like one”. (p.219). Ii aminteste de responsabilitatile materne pe care Rose Mary nu le-a satisfacut niciodata. Mama e rau ofuscata si cere sotului ei sa puna lucrurile la punct. Rex ia partea sotiei lui si in ciuda dragostei deosebite ce-o purta lui Jeannette o biciuieste ca sa-si aduca aminte de respectul neconditionat datorat parintilor.  Intre Rex si Rose Mary comuniunea era pe viata. In ciuda alcoolismului incurabil al sotului ei lui Rose Mary nu-i trece prin cap sa-l paraseasca pe cel care i-a fost sortit pentru totdeauna, asa cum cerea credinta ei catolica.            Ceea ce este fascinant in relatiile parinti – copii din acest roman rezida in faptul ca asistam la un tratament foarte contradictoriu a copiilor de catre parinti.  Pe de-o parte parintii se ingrijesc constant de educatia intelectuala a copiilor, le dau afectiune mereu,  iar pe de alta parte neglijeaza total cerintele concrete de adapost, hrana si imbracaminte, deci ignora necesitatile de baza ale oricarei existente umane decente, supunandu-i cu o nespusa cruzime pe proprii lor copii la umilinte sociale de nedescris. La randul lor copiii dezvolta o solidaritate remarcabila si dragoste fierbinte unul pentru altul, sentimente nascute si nutrite de imprejurarile ostile in care au crescut, de lupta atroce pentru supravietuire. In Welch ei erau cei mai saraci intr-o comunitate care nu excela decat prin saracie.  Dar ceea ce este inca mai curios, Rose Mary mostenise, dupa moartea parintilor ei, fermieri in Texas, un teren imens care valora cel putin un milion de dolari. Nici prin cap nu i-a trecut sa-l vanda ca sa-si scape familia de tortura foamei cotidiene si a mizeriilor nesfarsite. Si a motivat ca n-a facut-o pentru ca pamantul nu putea fi instrainat, ci trebuia sa ramana in familie. Deducem ca ar fi fost vorba de un atasament mistic pentru pamantul mostenit din generatie in generatie.

            Ceea ce fusese in copilarie atractia copiilor pentru desele schimbari de decor si magia istorisirilor paterne se transforma cu timpul in revolta adolescentina si dorinta de evadare.  Copiii isi parasesc parintii si iau drumul New York-ului, unde cel putin trei dintre ei se vor realiza si vor ajunge la bunastare. Educatia intelectuala primita in familie isi da roadele. Parintii ii urmeaza la New York dupa o vreme si astfel familia se reface in circumstante mult mai fericite. Copiii ajunsi acum oameni in toata firea au o viata imbelsugata, dar parintii raman neclintiti in atasamentul lor pentru aceeasi existenta plina de privatiuni, in ciuda ofertei de ajutor venite din parte lui Jeannette. Dorm in masina, uneori prin parcuri si in cele din urma in niste apartamente abandonate, insalubre. Viata paupera nu-i impiedica sa se bucure de concertele cu intrare libera din parcuri sau de cartile de la numeroasele biblioteci. Acest oameni resping cu tenacitate binefacerile confortului oferit de societatea de consum, bucurandu-se in schimb de deliciile spiritului din care si-au facut un fel de turn de fildes din unde isi permit sa priveasca oarecum condescendent la cei imbuibati.

 In chip remarcabil in ciuda oprelistilor materiale, dragostea supravietuieste in familia Walls.  Sentimentele filiale ale copiilor ajunsi adulti sunt impresionant de statornice si nepoluate de amaraciuni sau reprosuri.  In apropierea tatalui aflat pe moarte Jeannette mediteaza la viata lor, traind acut suferinta iminentei pierderi: „But despite all the hell-raising and destruction and chaos he had created in our lives, I could not imagine what my life would be like – what the world would be like without him in it. As awful as he could be, I always knew he loved me in a way no one else ever had.” (p. 279 – „In ciuda iadului si distrugerii si haosului pe care l-a creat in vietile noastre, nu-mi puteam imagina cum ar fi viata mea, cum ar fi lumea fara el in ea.  Oricat de groaznic a fost el, am stiut intotdeauna ca m-a iubit intr-un fel in care nimeni altul n-a facut-o.”) Iata deci explicatia solidaritatii familiei Walls pe deasupra tuturor vicisitudinilor:  fluidul iubirii care a circulat continuu intre toti membrii ei. 

            Si daca vrem sa cautam un talc calatoriei care se numeste viata cred ca il gasim in aceeasi conversatie dintre fiica favorita si parintele ei muribund:  „Never did build that Glass Castle”, spune fata. „No. But we had fun planning it.”, raspunde tatal. (p. 279 – „Nu am construit acel Castel de Sticla”. „Nu. Dar ne-am bucurat planuindu-l”).  Frumusetea vietii noastre este insusi drumul pasionat catre o tinta care sa ne tina sufletele intregi. 

            Nu e de mirare ca romanul autobiografic al lui Jeannette Walls a intrunit comentarii critice foarte favorabile.  Este o carte remarcabila care iti solicita la lectura intreaga participare.

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2011

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Autor: Lia LUNGU (New York)

DUMINICĂ, 1MAI 2011, S-A DESFĂŞURAT CEA DEA XII-A EDIŢIE A ZILEI ROMÂNIEI PE BROADWAY

 

Occidentalismul românesc, se manifestă de peste două decenii, după ieşirea din marasmul comunist, sub diverse forme, în diverse spaţii geografice unde trăiesc românii. În „micile  Românii” risipite în lume, romanii dinafara graniţelor, reuşesc de cele mai multe ori prin eforturi colective să se prezinte lumii frumos şi  demn.

Unul dintre cele mă grăitoare exemple este „Ziua României pe Broadway”- New York. Ajuns la cea de a XII-a ediţie, festivalul se desfăşoară în fiecare an în primul weekend din mai.  Duminică, 1 Mai 2011, oraşul New York, în aria recunoscută sub numele – Districtul Finaciar, a găzduit pentru o zi România în prezentarea sa cultural-artistică. Binecunoscuta arteră Broadway, coloana vertebrală a marelui oraş, s-a închis pentru traficul obişnuit între strada Fulton şi Battery Park, pe o lungime de peste zece străzi şi a fost decorată cu drapelele celor două ţări, baloane în culorile tricolorului românesc, standuri şi o scenă postată în faţa somptuosului Muzeu Ameridian. Timpul a ţinut cu noi, o zi frumoasă de primăvară, ne-a adus împreună în număr mare. Românii au venind chiar şi din îndepărtatul Detroit, sau din Washington DC, Boston, Connecticut, precum şi din statul vecin New Jersey. Au venit şi oaspeţi de acasă, care au ţinut prin propriul efort să fie aproape de fraţii lor trăitori pe continentul  american.

Aşadar, din ţara au venit atât artişti cât şi oameni politici. Au fost prezenţi: Excelenţa Sa Simona Miculescu, ambasadorea României la ONU, Ministrul Mediului Laszlo Borbely, consulul general al României la New York, domnul Marian Pârjol, deputalul PDL Mircea Toader, deputatul în Camera Reprezentanţilor pentru românii de pretutindeni, Mircea Lubanovici.  Artişti îndrăgiţi din ţară sau alăturat artiştilor şi cântăreţilor români care trăiesc în New York. Este vorba despre duetul pop-opera, Romeo & Iulia Solero şi prezentatoarea Mihaela Şerban, creatoarea proiectelor „Gale pentru România”. Cei deja amintiţi, împreună  cu  interpreta de folclor Lia Lungu,  cântăreaţă  Natalia Sandu,  Duo Internaţionale – Mirela & Niki, cântăreaţă Ani Stânciu, clarinetistul Mihai Donca, solistul Tony Cortez, au făcut din Ziua României, un moment memorabil al acestei ediţii.

Spectacolul s-a desfăşurat pe parcursul a şapte ore, cuprinzând atât momente folclorice cât  şi muzica veche românească şi muzica clasică, în formă modernă de pop opera. Mihaela Şerban a fost liantul care a rotunjit spectacolul scenic, atât  prin apritia să decorativa, cât şi prin ineditul  prezentării. Show-ul a avut momente foarte înalte prin executarea impecabilă a repertoriului classic de către duetul  Romeo & Julia Soleno, aplaudaţi şi bisaţi îndelung, sau prin cântecele din deschiderea  spectacolului-intitulat „Cântece de Neam şi Ţară” unde, fiecare dintre  artiştii prezenţi, a interpretat un fragment muzical dedicat României:

  • Lia Lungu – De la Dunăre la Sena,  Ce noroc să fim romani
  • Mirela & Niki – Eminescu 
  • Romeo & Iulia – De la Nistru pân’ la Prut
  • Natalia Sandu – Noi suntem Români

 

În final, vocile reunite ale artiştilor prezenţi au interpretat faimosul cântec „Aşa-I Românul”. Recitalurile susţinute de fiecare dintre  interpreţi ne-au purtat prin toate zonele ţării, din Banat, Oltenia, Ardeal, Moldova, până în Dobrogea. Un moment inedit a fost cel al prezenţei  în public a cunoscutei interprete de folclor Florica Bradu, care a fost invitată în scenă de către subsemnata şi care a susţinut un recital surpriză, dar şi un  duet  Florica Bradu-Lia Lungu, cu o suită de hore în care au jucat mulţi dintre cei prezenţi. Ansamblul de copii şi tineret al Clubului „Banatul” din New York au adus la festival frumuseţea  jocului românesc, păstrat aici la mii de kilometrii de ţară prin respectul acordat folclorului de către  bănăţenii din America. Instructorul ansamblului este Ani Stânciu. Dintre oaspeţii din ţară a fost prezentă şi scriitoarea Rodica Lupu, invitata Festivalului American de Poezie (în limba engleză!) de la Los Angeles.

Cuvântul de salut al organizatorului, domnul  Ştefan  Minovici, a fost o scurtă  trecere în revistă a celor douăsprezece ediţii, şi o prezentarea a greutăţilor financiare pe care acest festival le comportă.  Ştefan Minovici împreună  cu prezentatoarea  acestei  ediţii,  Mihaela Şerban, au invitat în scena  oficialităţile prezente: Excelenţa sa, Ambasadorul României la ONU, doamna Simona Miculescu, domnul Consul General al României Marian Pârjol şi    viceprimarul New Yorkului, Elisabeth Daly. Aceştia au adresat salutul lor campatrioţilor noştri… şi prin noi României.

Preşedintele festivalului, domnul Ştefan Minovici şi soţia Cristina Minovici, organizează  acest eveniment, în memoria înaintaşilor lor, vestita familie – Mina Minovici şi din respect şi dragoste pentru neamul şi ţara în care s-au născut  – România. 

 

Lia LUNGU

New York

Mai 2011

LITERATURA FĂRĂ FRONTIERE: Scriitorul NICHOLAS BUDA în plină ascensiune literară la New York!

Joi 10 martie, 2011, în sala de festivități a restaurantului „București” din Sunnyside, New York, sub egida cenaclului „Mihai Eminescu” și a revistei „Lumină Lină. Gracious Light”, a avut un eveniment cultural deosebit: lansarea celei de a doua ediții a volumului „Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris”. Nicholas Buda, tânăr scriitor de sorginte ardeleană, născut în Câmpenii lui Avram Iancu, revine, iată, editorial în comunitatea româno-americană de la New York, cu acest nou volum, editat la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca (352 pp. ISBN 978-973-133-802-6). Momentul a fost marcat de prezența domnului Marian Pârjol, Consul General al României la New York, M.N.Rusu critic și istoric literar, Valery Oișteanu poet și publicist, Constantin Aronescu boem-personajul principal al cărții. Autorul a avut și rolul de mediator deschizând seara culturală cu un mesaj de multumire adresat invitaților, care au ținut să fie prezenți în ciuda unei vremi capricioase cu ploaie și vânt. Mulțumesc invitaților – spunea Nicholas Buda – pentru că sunt alături de mine într-un moment atât de important al carierei mele de tânăr scriitor, dar mai ales pentru că venind aici, în această seară, demonstrați că știți să promovați și să susțineți profilul intelectual al comunității româno-americane de la New York. Invitat să ia cuvântul, domnul Consul General menționa printre altele că onorea este de partea mea să fiu martorul acestui eveniment cultural… cu valențe intelectuale mai puțin cunoscute în țară. Poate aici este și menirea mea ca să comunic aceste lucruri și acasă (în România n.n.). Sper ca dintr-o întâlnire de acest gen să trezim niște conștiințe, să trezim niște minți care să facă ceva pentru cultura românească. A fost audiat apoi, într-un recital cu totul surprinzător, pe tonul vocii sale inconfundabile, poetul avangardist Valery Oișteanu, care a dat savoare unor balade scrise de către Constantin Aronescu. Aprecierile aduse cărții și autorului acesteia au continuat cu intervenția criticului și istoricului literar M.N.Rusu, prieten vechi al boemului Constantin Aronescu. Vă spun bine ați venit – își  începea M.N.Rusu cuvântarea – doresc să încep cu o precizare protocolară. L-ați ascultat pe domnul Consul General și la Simpozionul dedicat lui Mihai Eminescu, dar și la ultima sa conferință de presă pe marginea votului electronic, unde domnia sa a spus că dorește foarte mult să vadă tineri în comunitatea românească… Iată că unul dintre tinerii promovați de către comunitatea româneacă sau realizați în comunitatea românească, produsul cel mai clar, în ultimul timp, de tânăr scriitor… este Nicholas Buda. Acesta vine dintr-un tărâm al Apusenilor și ajunge să se realizeze ca scriitor…  la New York, cu avataruri biografice cunoscute! Invitat să vorbească despre Boema Micului Paris al cărui protagonist a fost în urmă cu o jumătate de secol, Constantin Aronescu a replicat, cu modestia și umorul caracteristic: vă rog să râdeți fără să vă spun epigrame! După care a citit faimosul catren, rămas proverbial printre boemi: O fi mare Eminescu, dar e bun și Aronescu! Eminescu-i un palat, Aronescu-i mansardat! Discuțiile au continuat în gluma satirică a boemului care a mulțumit tuturor. Au fost prezenți și reprezentanți ai presei româno-americane de la New York: Prof. Mariana Terra (Romanian Journal) John Predescu (Romanian TV), Timotei Ursu (ziarist, regizor și scriitor), Luminița Cunea (Gândacul de Colorado), Lia Lungu (Ziua USA), Valeriu Moldovan (fotoreporter revista Lumină Lină.Gracious Light). Au mai luat cuvântul ziaristele Mariana Terra și Lia Lungu,  George Știrbei, prieten apropiat al lui C. Aronescu. Timotei Ursu, un veteran al presei româno-americane de la New York, spirit ardelean cu un acut simț al valorilor intelectuale și istorice, a vorbit despre Nicholas Buda astfel: cine este acest Nicholas Buda? Numele este unul de paradă, este de fapt un moț din Munții Apuseni și în sângele lui curge savoarea din moși strămoși a acestor sfredelitori ai munților în căutare de aur… Ceea ce vedem astăzi, acum, la acest eveniment cultural, este aur curat. Este o pepită – nu neaparat personajul cărții Costică Aronescu – ci lumea repetată în Costică Aronescu! Cartea este o comoară, e o pepită ca atare.. este o carte necesară care se adaugă informațiilor noastre, nu numai de istorie literară ci și de istorie a sociologiei românești.

Foto. Lansare de carte la New York: Nicholas Buda (autorul), Marian Parjol (Consul General al Romaniei la New York), M.N.Rusu (critic si istoric literar) si Valery Oisteanu (poet si publicist). Foto de V. Moldoveanu

Evenimentul cultural a fost încheiat de autor care a citit un fragment din paginile cărții, în care este curprins, în mod succint, „momentul zero” al începerii scrierii acestei cărți despre Constantin Aronescu și Boema Micului Paris.

Reportaj realizat de Emil Plic

Convorbire cu Mircea CARP

Posted by Gabriela Petcu On February - 22 - 2011

,,Vocea Americii” şi ,,Radio Europa Liberă “

– s-a născut în 1923 la Gherla,

– a fost Militar de profesie, Ofiţer de carieră, a luptat în cel de-al II-lea război mondial,în răsărit şi în apus. A fost rănit şi decorat.

– în 1946 este dat afară din armată datorită activitătilor sale         anticomuniste. În 1947 este arestat.

– în 1948 ia calea exilului
– în 1951 emigrează în Statele Unite unde devine jurnalist şi analist politic. Este mai întâi crainic, redactor şi apoi şeful Serviciului Românesc al postului de radio „Vocea Americii”.

– din 1979 până în 1995 este analist şi prezentatorul programului „Actualitatea internatională” şi director-asistent al Departamentului românesc  la ,,Radio Europa Liberă.

– la microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă din care se citea o atitudine radical anticomunistă.

– a lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii şi Europa liberă, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara graniţelor.
– este autorul volumului “Vocea Americii în România (1969-1978)”  Polirom, 1997. A scris articole la reviste şi ziare,a dat interviuri la radio şi Tv.

         După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat şi invitat la domnia sa la München unde locuieşte. Pentru mine a fost o surpriza şi mare  onoare.

         Am ajuns la ora stabilită şi domnul Carp m-a primit cu toata afecţiunea. Doamna, soţia domnului Carp ne-a lăsat să discutăm în voie şi după terminarea interviului  ne-a servit cu prăjituri şi cafele. Am stat de vorba cu doi oameni intelectuali, respectuoşi şi tare de treabă. 

         Pentru mine a fost un mare privilegiu şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnul Mircea  CARP un adevărat profesionist al radioului.

                     ,,Sa auzim numai de bine !” 

Adalbert GYURIS:

– De ce credeti că este aşa de rău comunismul?

Mircea CARP:

– În primul rând, nu cred ci sunt convins ca, comunismul este un lucru foarte rau. Au afirmat acest lucru zeci de ani milioane si milioane de oameni cu suferintele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care în toate ţările în care comuniştii au reuşit să preia puterea,au făcut-o nu prin alegeri libere ci cu forţa,cu minciuna,cu amăgirea oamenilor.

În ce mă priveşte, sunt împotriva oricărei forme de dictatura,deci şi a comunismului. Pentru ţara noastră acest regim impus la putere de o forţă din afară,Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin care bătând cu pumnul în biroul Factorului constituţional al ţării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a guvernului Groza. A urmat 55 de ani teroare,distrugerea instituţiilor tradiţionale ale poporului  român, desfiinţarea proprietăţii particulare, terorizarea instituţiilor tradiţiionale ale poporului român-biserica, armata, izolarea de restul lumii apusene căreia îi aparţinem,de fapt de veacuri.

Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtuţilor moştenite din moş-strămoşi: bunătatea, dorinţa de muncă, credinţa în Dumnezeu, veselia.

        Cei peste 50 de ani nu au fost însă îndeajuns pentru ca „cei fără de neam şi Dumnezeu”  cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim ministru constituţional al României, înainte să fie alungat de la putere,să reuşească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii „luminii de la Răsărit” au lăsat totuşi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime.

        De aceea sunt convins, comunismul este ceva rău. 

A.G:

– Am citit că aţi făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu.Ce amintiri aveţi din această perioadă ?

M.C:

Înainte, am fost la un alt liceu militar de prestigiu „General Makarovici” de la Iaşi.Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil “Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Pe vremuri toate liceele,ca şi şcolile primare erau deschise tuturor,erau  Instituţii de Elită în ţara noastră. Profesorii  erau de înaltă calitate şi se găseau, alături de alte profesii particulare sau de stat, în fruntea societăţii, se bucurau de respectul  tuturor, în primul rând al elevilor.

Aş vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreşte din fragedă tinereţe. Eram ofiţer, făceam parte dintr-o unitate de tancuri unde aveam camarazi şi mai mulţi ofiţeri de rezervă. Între alţii, un învăţător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte pe front, stând de vorbă după ce se liniştiseră luptele, l-am întrebat: „domnule locotenent sunteţi  rezervist, aţi participat la campania din Răsărit şi acum sunteţi din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord. V-aţi îndeplinit datoria cu prisosinţă. De ce nu vă duceţi acum acasă, la familie şi la meseria Dvs ?”  Camaradul meu mi-a răspuns: „Ani şi ani de zile mi-am învăţat elevii ce înseamnă Istoria ţării noastre, cum să-ţi faci datoria faţă de poporul din care te-ai născut. Cum aş putea deci să nu -mi fac  datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învăţat !”

 În acelaşi fel am fost educaţi şi la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu şi nu numai acolo. Era o şcoală în care eram învăţati nu numai cum să ne facem datoria faţă de neam şi rege dar şi cum să fim cetăţeni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolvenţilor de la Mănăstirea Dealu – dar şi de la celelalte instituţii de învăţământ liceal  s-au ridicat nu numai militari de vază dar şi  arhitecţi desăvârşiţi, academicieni. Înfiinţat  în 1912, Liceul de la Dealu  cum îi spuneam noi şi-a închis porţile în 1948, când comuniştii s-au instalat ferm la putere. Acest  „cuib de năpârci“ trebuie desfiinţat a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăraş.

După ce am absolvit Liceul Militar în 1942 am urmat Şcoala Militară, am fost înălţat la gradul de sublocotenent. Am fost pe frontul de Est şi pe cel de vest.

Am fost rănit şi am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiţeri care-şi făcuseră de asemenea datoria faţă de ţară dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oaşa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alţi ofiţeri care doream să punem bazele unei unităţi de rezistenţă contra regimului comunist.

A.G:

– Vreţi să ne daţi amănunte?

M.C:

– Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebeş-Alba, căruia m-am confensat, dupa ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucureşti, la Prefectura Poliţiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus la lagărul de la Văcăreşti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, toamna lui 1947. Am fost sever anchetat dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii ţintă pe procesul de la Bucureşti. Din lipsa de dovezi concrete am fost pus în libertate,cu condiţia să nu părăsesc Bucureştiul. A venit abdicarea forţată a Regelui,30 Dec.1947. Am  fost îndemnat de către un lider al rezistenţei să încerc să mă refugiez în străinătate,spre a-mi pune serviciile la dispoziţia Generalului Rădescu care era deja în Apus. Am plecat la sfârşitul lui Ianuarie 1948 clandestin, într-o călătorie plină de peripeţii la sfârşitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, unde am rămas până în vara lui 1952.

A.G: 

– Aţi vorbit de peripeţii ? Nu vreţi să fiţi mai explicit ?

M.C:

–  Am fugit pe la Arad,pe lângă Curtici  până am ajuns la Budapesta.Din păcate cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat…

Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice clin România, căsătorită cu un ungur din Buclapesta. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum ungureşte. Era sfârşitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată şi ne-am întors. Doamna mi-a spus că atunci când va veni soţul o să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup şi că după cină va trebui să plec. M-a trims în dormitor să mă odihnesc, eram un pachet de nervi şi nu stiam ce să fac.

A.G:

– Cale de întoarcere nu era?

M.C:

– Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric şi  m-am rugat intens lui Dumnezeu. Rugămintea mea a fost  să-mi dea linişte să gândesc.Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm.M-am întors de la fereastră şi pe perete am văzut o hartă a Ungariei şi alături Austriei cu zonele de ocupaţie aliate. Acest moment o fost hotărâtor. Erau zonele de ocupaţie americană, franceză,engleză şi  rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară şi se subţia în jos lângă graniţa cu fosta Iugoslavie. Jos unde zona era cea mai subţire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză.

După cină am fost cu soţul doamnei la gară, mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât şi trebuia să trecem spre ieşire din gară pe o uşa unde stăteau doi jandarmi şi un civil ce avea o banderolă roşie pe un braţ al paltonului.În faţa mea pe un tânăr l-au dat deoparte , ceilalţi călători au trecut cu toţii,când am ajuns eu am fost oprit şi pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar  m-am gândit că m-am impiedicat ca „ţiganul la mal”. Am fost dus la poliţia gării, civilul a vorbit ceva ungureşte, n-am înţeles nimic şi atunci m-a intrebat  ceva în ungureste, i-am spus pe germană că nu ştiu limba lui, el ştia nemţeşte. I-am spus că sunt român, ofiţer, am fost închis şi acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări şi apoi m-a întrebat câţi bani am la mine. Aveam un dolar şi ceva bani ungureşti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării şi să cheltuiesc banii ungureşti. Mi-am zis că probabil aşa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant am comandat o pălincă şi un kolbasz-cârnat.Starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul şi am băut două pahare de pălincă.

A apărut civilul cu un tânăr jandarm şi m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrasi Uca, unde era securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana şi „dumneata eşti din…Iugoslavia ! Noi avem voie şi chiar ordin ca toţi cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”.  Aşa am ajuns în lumea liberă !!!

A.G:

– Cum aţi ajuns la „Vocea Americii” şi mai târziu la „Radio Europa Liberă” ?

M.C: 

– Am ajuns mai întâi la Salzburg unde am lucrat pentru misiunea americană.M-am căsătorit şi apoi în 1951 am emigrat în Statele Unite.In baza unei legi,americanii primeau oameni pe care ei îi considerau de valoare.Aşa că am primit o viză specială.

M-am stabilit la New York şi am lucrat ca ziarist la Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, la departamentul de presă şi publicitate. Aici am scos împreună cu alţi colegi publicaţia „Cronica românească”, ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la „Vocea Americii” şi am plecat la Washington. Era în anul 1955 când am început să lucrez la „Vocea Americii”. La început crainic, apoi reporter şi cu anii m-am ridicat până la rangul de şef al serviciului românesc, unul din cele mal bune servicii din cele 37 câte avea „Vocea Americii” .

      Într-o zi, eram în vacanţă m-au sunat de la departamentul de stat, şeful de la secţia română care mă cunoştea şi mi-a spus că preşedintele Richard Nixon pleacă în România şi că eu îl voi însoţi.

La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Şeful mi-a spus că voi pleca cu paşaport oficial şi voi fi trecut pe lista celor care îl însoţesc pe preşedintele Statelor Unite. În aceste circumstanţe mi-am revăzut ţara după 21 de ani.

A.G:

– Cum a fost revederea cu ţara?

M.C:

– Foarte emoţionantă. Când am văzut pământul românesc din avion am avut o stare greu de axplicat. La aeroportul Băneasa, la controlul paşapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în paşaport mi-a spus: “cu numele acesta nu puteţi să spuneţi că sunteţi American”. I-am răspuns scurt: “Ba da! Îl voi însoţi pe preşedintele Nixon”. Apoi reprezentantul ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zle în ţară, în tot acest timp am avut mult de lucru însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp. Până în 1990 am fost  ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul şi cu alte ocazii de… lucru.

Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la „Europa Liberă”. Aveam experienţa şi legături în acest domeniu. Era în 1979 şi am rămas la acest  post de radio până în 1995, când am ieşit la pensie.

A.G:

– Cum vedeţi România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drum modificărilor?

M.C:

– Fără îndoială, în aceşti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din Decembrie 1989 s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund nici pe departe aşteptărilor. Există libertate,o libertate a presei, a mediilor deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă  unelte ale vechiului regim care prin poziţiile pe care le ocupă şi acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de mişcare nu numai în ţară dar şi în străinătate. Fiecare sau aproape fiecare  îşi poate procura un paşaport şi dacă are bani, se poate duce mai ales în străinătate. În majoritatea cazurilor,vacanţe în ţara,la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate şi de calitate inferioară. Comerţul, în ciuda preţurilor ridicate şi a unor piedici puse chiar de conducere, este în plină desvoltare. Cu toate acestea totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Mulţi meseriaşi buni şi slavă Domnului avem, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine platiţi. Trimit bani acasă,îşi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramureş, fără nici o noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oameni tineri pleacă în străinătate ademeniţi de mirajul unui occident care trece totuşi printr-o criză extraordinară. Mulţi din acei care-şi găsest în occident o sursă de venit  tineri, muncitori calificaţi,se întorc acasă. Majoritatea însă din păcate rămân departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate.

A.G:

– Fiul dumneavoastra Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O.,din această functie ajută România ? Are afinităţi pentru ţara noastră, fiind născut în S.U.A. şi soţia sa fiind daneză, diplomată şi ea ?

M.C:

– Băiatul meu s-a născut în Statele Unite, a urmat cursurile uneia din cele mai prestigioase universităţi americane Georgetown, din Washington. A lucrat la început în cadrele Departamentului de Stat  la ambasadele, de la Berna, Berlin,a pus umărul la înfiinţarea Ambasadei americane din Chişinău,apoi a trecut la Ambasada americană din România mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic la Bucureşti. Apoi a dat examen şi a fost primit la NATO, din Bruxelles. Vorbeşte curent limbile engleza, franceza,a urmat cursuri la Şcoala de Ştiinţe Politice Superioare din Franţa; germana-mama lui, prima mea soţie care a murit când Mihai avea 7 ani şi, bineînţeles limba română.A doua mea soţie, critic de artă Gabriela născută Dumitrescu i-a fost ca o mamă după aceia.                                                                    Are o vilă la Zamora, lângă Sinaia şi vine cu toată familia în fiecare an, ori de câte ori are prilejul în România. În misiunea lui de la NATO unde este adjunctul Secţiei de dezvoltare a crizelor,a fost în Kosovo şi acum se duce des în Afganistan. Nu pierde nici o ocazie să ia legătura şi cu militarii români staţionaţi în regiune.

         Să precizăm însă misiunea lui  ca şi a tuturor angajaţilor la NATO  este de a pune în aplicare  în birou sau pe teren dispoziţiunile pregătite şi transmise de forurile conducătoare ale alianţei, dispoziţiuni, puse la punct în baza instrucţiunilor date de miniştri de externe ai celor 16 ţări membre forul suprem de conducere. Aşa dar n-are nici rolul şi nici latitudinea de a face ceva special pentru România cum m-aţi întrebat Dvs. Dar prin atitudinea şi angajamnentul său în cadrul alianţei nord atlantice Mihai se poate afirma şi în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atenţia şi că este de origine română.

A.G:

– Ce aţi transmite românilor de acasă şi celor ca noi aflaţi mai departe de ţară?

M.C:

– Salutul cu care-mi luam rămas bun de la ascultătorii mei atât la Vocea Americii cât şi mai târziu la Europa Liberă.

                                                     “Să auzim numai de bine !

A.G:

– Stimate domnule Carp aţi încheiat cu îndemnul făcut ca şi la radio. Doamne dă să fie aşa ! Mulţumesc pentru primirea călduroasă şi pentru  interviul acordat. Să aveţi parte de sănătate, liniste şi împliniri!                                    

A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră. Mulţumesc pentru tot!

Adalbert GYURIS

SUB CRUCEA SUDULUI (2)

Posted by Gabriela Petcu On February - 4 - 2011

SUB CRUCEA SUDULUI (2)

                                                                 

 

 

 

 

Autor: George ROCA (Australia)

ŢARA CONTROVERSELOR

 

Australia este o ţară a controverselor. Am să vă explic de ce. Un ilustru politician de pe malul drept al Dâmboviţei spunea odată că: „Iarna nu-i ca vara!”. Ei bine, avea dreptate, dar… numai dacă se referea la România! În Ţara Cangurului, în ultimii ani, a început să fie iarna ca vara şi… vara ca iarna sau… chiar mixate. La sfârşitul anului 2010, pe continentul australian, controversele climatice se ţin lanţ! Aici, în condiţii normale, ar trebui să fie sezonul estival! Deci, zile toride, plajă, pantaloni scurţi şi o invazie de turişti din emisfera nordică. Din păcate nu-i chiar aşa! Soare şi multă căldură pe coastele oceanului este, dar la munte ninge… chiar dacă suntem în toiul verii; în mijlocul continentului, zona deşertică e din ce în ce mai secetoasă, în sud – pădurile ard cu săptămânile, iar… în nord-est avem parte de inundaţii mai abitir ca pe vremea lui Noe.

 

Marele Potop Australian

 

 

Australienii încearcă totuşi să fie realişti. Ştiu să ţină piept greutăţilor. Nimeni nu îşi pune cenuşă-n cap că inundaţiile recente acoperă o suprafaţă mai mare decât a Franţei şi a Germaniei luate impreună!!! Multe case au dispărut sub ape mai adânci de zece metri. Desigur că majoritatea suferă-n tăcere, le pare rău de cei sinistraţi, caută să-i ajute, tratează fenomenul cu seriozitate. Este declarată starea de dezastru, pagubele sunt peste cinci milarde de dolari australieni sau americani – paritatea în prezent fiind de unu la unu.

Oamenii sunt lucizi, gândesc cu optimism la viitor, la refacere… pun mâna, ajută armata sau forţele guvernamentale, pentru a restabili ordinea, pentru a reface legăturile cu civilizaţia şi pentru a se repara ceea ce a fost distrus de ape. Totul prin muncă, înţelegere, credinţă şi patriotism chiar… Au fost deschise diferite puncte de ajutor financiar pentru sinistraţi. Chiar şi copiii îşi donează economiile din pusculiţă. Aşa i-au educat părinţii şi profesorii de la şcoală, să sară şi să-şi ajute semenii aflaţi la greu! De aceea nimeni nu ţipa, nu urlă, nu varsă blesteme pe natură sau pe guvern. Caută să înţeleagă şi să pună umărul la efortul de reabilitare a situaţiei. Australianul este obişnuit cu greul. A trăit, în condiţii precare, într-un mediu geografic diferit de cel de unde îşi lăsase strămoşii, a cucerit locuri noi, s-a adaptat condiţiilor climatice sălbatice, distanţelor enorme, a pornit deseori de la zero şi a răzbit… creând în 200 de ani o societate prosperă şi o ţară respectată de alte naţiuni!

 

 

Revenind la Marele Potop Australian, şi îl numesc aşa deoarece – după spusele istoricilor şi a arheologilor – aria potopului biblic se crede că ar fi fost mai mică decât cea a actualului diluviu australian. Desigur că trăind intr-o eră modernă nu mai este nevoie de o Arca a lui Noe, cu toate că şi aici a fost distrusă o mare parte a florei şi faunei locale. Un pericol demn de luat în seamă îl constituie şerpii veninoşi şi crocodilii. Primii s-au instalat în casele părăsite provizoriu, pe care le consideră loc de refugiu. Crocodilii au ieşit din râuri căutând hrană în zonele inundate, unde se infruptă cu animale moarte.

Sunt convins ca nu ar ierta nici oamenii care se aventurează prin apele învolburate în cautarea unor chilipiruri, sau furturi de prin proprietăţile abandonate. Mai sunt şi pe-aici hoţi şi profitori de pe urma necazurilor semenilor lor, că deh, oameni suntem! Cei prinşi primesc pedepse grave şi devin dizgraţia societăţii! Oraşe intregi se află sub ape, precum: Theodore, Chinchilla, Rockhampton, Emerald, Fitzroy, Condamine, Saint George, Jericho, Bundaberg, Dalby, Alpha şi altele, multe dintre acestea fiind evacuate în totalitate. Dintre toate oraşele sinistrate cel mai tare îmi pare rău de Theodore! Acesta şi-a primit denumirea ca omagiu adus unui important politician australian de origine română, Eduard Teodorescu (foto), fost premier al statului Quensland în perioada 1919-1925. Dar despre acesta vom discuta în detaliu cu altă ocazie. 

 

Patrie sau matrie?

 

Să lăsăm puţin necazurile de-o parte şi să vorbim despre lucruri mai vesele. O altă controversă este dominaţia femeilor în viaţa politică şi socială de aici. Circulă printre bărbaţii o glumă precum că Ţara Cangurului a revenit epoca matriarhatului. Am stat şi am analizat amanunţit această teorie şi le dau dreptate. Astfel, şeful statului australian este regina Elisabeta a II-a, reprezentată în Australia printr-un guvernator general, tot o femeie, doamna  Quentin Bryce, urmată de primul ministru, doamna Julia Gillard. În parlamentul federal de la Canberra sunt 22 de senatori şi 33 de deputaţi de gen feminin. Premierul statului  Queensland este Anna Bligh, premierul statului Noua Galie de Sud (New South Wales) este Kristina Keneally (foto), primarul metropolei Sydney este doamna Clover Moore. O adevărată conducere politică matriarhală fapt pentru care Australia poate fi numită matrie, nu patrie! Asta da democraţie! Unde sunt bărbaţii? La pub, beau bere, joacă cricket, rugby, sau scriu articole despre „Ţara controverselor”!  

 

Îmi aduc aminte de o comedie italiană de la începutul anilor ’70 în care se ridiculiza lipsa femeilor în Australia. Titlul filmului „Frumos, onest, emigrat în Australia”. In rolul prinicipal Alberto Sordi. Acolo, în ilara peliculă, din lipsă de femei, barbaţii dansau împreună la balul de sâmbătă seara! Oare cum o fi dansul zilelor noastre, căci numărul femeilor ne-a depăşit de mult…                

 

Sărbători de iarnă în pantaloni scurţi

 

Deci, după cum a relatat mai sus, clima ne joacă feste. Suntem în plin sezon estival. Pe coastă Pacificului e cald-cald, dar nu sufocant cum sunt verile din Bucureşti. La Sydney,  îmbrăcaţi în tricou şi pantaloni scurţi, ne răcorim cu briza aerului condiţionat. La mai puţin de 500 de km distanţă, în staţiunea montană Perisher, pe 20 decembrie 2010, în plină vară australiană a nins! Se schiază vârtos! Temperaturi noaptea între -2 şi -7 grade Celsius! Controvesatele sărbători de iarnă comerciale au început şi la noi – precum în orice societate capitalistă care se respectă – încă de pe la inceputul lunii noiembrie. Brăduţi, brazi şi brădoi de plastic, impopoţonaţi cu beteală multicoloră şi cu cadouri „dummy” îţi atrag atenţia că vine Crăciunul şi că ar fi cazul să bagi mânuţa-n buzunar şi să cumperi niscaiva cadouri pentru cei dragi. Reclame peste reclame, „sale” peste „sale”, ieftiniri de toate felurile, făcute parcă pentru a se armoniza cu portofelul oricărui cumpărător şi… peste tot aceeaşi muzică de sezon difuzată la toate difuzoarele complexelor comerciale, de la „Jingle Bells”-urile preotului-compozitor american James Pierpoint din Boston, la „Stille Nacht”-ul austriacului Franz Xaver Gruber. Până la Crăciunul religios ţi se apleacă de atâtea colinde şi cântecele de iarnă, încât îţi vine să îţi iei câmpii şi să asculţi acasă orice, chiar şi mult detestatele cantate maneliene româneşti!

 

Vacanţa de Crăciun te intâmpină cu abundenţă şi cu dragostea celor care te inconjoară. Fiecare aussie se întoarce de la supermarket cu câte un ditamai curcan sub braţ, care aruncat în cuptor se transformă intr-o friptură care îţi încântă papilele gustative, cerând cu vehemenţă să fie stropit cu renumitele vinuri australiene… care au întrecut deja faima celor franţuzeşti, sau californiene. De obicei Crăciunul se ţine strict în familie, restaurantele fiind cam goale în această seară. Apoi, zilele următoare până la Anul Nou se fac parties-uri unde îţi inviţi musafirii de suflet, sau eşti invitat de rude sau de prieteni dragi. Tot în pantaloni scurţi! La barbechiu, babechiu, barbeque, sa BBQ! Name it! Se mănâncă mormane de fleici la grătar, de vacă, de porc, de pui, de emu (struţ australian), de canguri şi de crocodili! Şi ne mai intrebăm de ce „ăştia din urmă” sunt supăraţi pe noi şi vor să ne pape şi ei… la rândul lor! (sic!). Berea curge gârlă. În general mărci autohtone: VB (Victoria Bitter), Fosters Lager, Tooheys New, Cascade, Crown Lager, şi alte multe sortimente. Rece sa fie, că deh australienii nu sunt snobi precum alte neamuri mai… ortodoxe! De bronzat la ocean nu prea se înghesuie localnicii noştri. Cred că de frica şi de groaza cancerului de piele. Totuşi plaja e plină de… turişti fraieri care vor să epateze atunci când se vor intoarce pe meleagurile natale din emisfera nordică. Ei, de gustibus et „urmări”-bus non disputandum! În fiecare an mor în Australia peste 1000 de persoane de cancerul pielii arse la soare – melanoma! Credeţi că bronzaţii de la „marea neagră e albastră”, sau cei de la alte mări invecinate sunt scutiţi de acest „cadou” solar!

 

Anul nou, se sărbătoreşte în cadru festiv, deobicei locuri organizate de guvern, unde se face risipă de artificii şi de sticle de şampanie cărora le sar dopurile. La Sydney sunt organizate cele mai fastuoase serbări ale trecerii dintre ani, cu focuri şi jocuri de artificii lansate de pe Marele Pod, de pe acoperişul Operei House, sau de pe navele aflate în golful adiacent. Totul pentru încântarea ochilor celor prezenţi, a obiectivelor camerelor de luat vederi şi de fotografiat, pentru a demonstra astfel lumii că existăm şi pentru că suntem printre primii care întâmpină noul an care vine.

 

30 de ani de la moartea lui Lennon

 

Vă veţi întreba ce legătură are John Lennon cu Australia. Nu ştiu prea multe amănunte… în afară de minunata muzică a bitălşilor care a cucerit inimile atâtor generaţii de ozi. Are însă o legătură cu autorul acestor rânduri. În urmă cu 30 de ani locuiam la New York, la un block distanţă de Dakota Building, locul unde a fost împuşcat marele cântăreţ şi compozitor. 8 decembrie 1980! O seară tristă şi foarte friguroasă. După ce cinasem la un restaurat chinezesc de pe Columbus Ave, mă intorceam zgribulit spre casă. Locuiam în apropiere, pe 73 street West. Mi-a atras atenţia zgomotul făcut de mai multe sirene ale maşinilor de poliţie. Unele ieşeau de pe 72 Street, altele intrau! Ciudat! Curiozitatea m-a îndemnat să mă duc să văd ce se întâmplă. Pe la mijlocul strazii 72 cineva mi-a spus că a fost împuşcat John Lennon. Am alergat într-acolo. Ştiam unde locuieşte. Îl mai întâlnisem de câteva ori prin împrejurimi, sau prin parcul din vecinătate. Se purta ca un om normal, fără excentricităţi. Însoţit mereu de Yoko Ono, îl recunoşteai uşor după ochelarii rotunzi care erau hallmark-ul său.

 

Deci, sirene, girofaruri, vacarm şi jale… Când am ajuns la aceea poartă a crimei am aflat că pe John îl transportaseră deja spre spital cu o maşină de poliţie iar pe Yoko cu  alta. Unii ziceau că ar fi fost răniţi amândoi. N-am putut vedea prea mult deoarece se adunase deja un puhoi de oameni. În intrândul porţii blocului Dakota stătea doi indivizi păziţi de mai mulţi poliţişti. Unul era un portar în uniformă care gestcula tot timpul şi vorbea tare, celălat un tip grăsun, tăcut, cu un cap foarte rotund, zâmbind prosteşte! Aşteptau cu toţii să vină anchetatorii. Lumea era foarte agitată… S-au făcut grupuri-grupuri de discuţii, de prezumpţii şi de scenarii. Nu se ştia încă precis cine fusese ucigaşul… Mai târziu am realizat că era tipul tăcut cu cap rotund, Marc Chapman. Lui i s-au pus cătuşele… şi a fost luat de poliţisti. Nu am stat foarte mult după aceea deoarece mi se făcuse frig şi începuse sa fie mare aglomeraţie! John Lennon în schimb plecase de tot… Odihnească-se în pace! Nu l-am uitat nici după trei decenii de la dispariţie! Următorul weekend am participat la un miting în Central Park, alături de peste o jumătate de milion de oameni. Era un miting dedicat memoriei celui dispărut, un miting pentru pace, pentru armonie şi înţelegere. Având în ochi lacrimi îngheţate din cauza frigului de-afara cântam cu toţii:  Imagine there’s no countries/ It isn’t hard to do/ Nothing to kill or die for/ And no religon too/ Imagine all the people/ Living life in peace…/”. Mică-i lumea Doamne, chiar văzută de aici de la antipozi!                                 

                                                                  

(George ROCA, Sydney, Australia, 6 ianuarie 2011)

Poetul Grigore Vieru comemorat la New York

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

Poetul Grigore Vieru comemorat la New York

 

 Autor: Nicholas Buda (New York)

Plecat prematur dintre noi acum doi ani, în urma unui accident de circulație ce poartă încă amprentele unor neclarități – cel puțin pentru cei care l-au iubit și l-au avut aproape de suflet – poetul Grigore Vieru a fost comemorat, duminică 16 ianuarie, la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York (Pr. Paroh Adrian Fetea). Cunoscut nouă, tuturor românilor, de pe ambele maluri ale Prutului, dar și din diaspora, datorită poeziei sale cu dor de țară, de părinți, de limba și de vatra strămoșilor, dar mai ales datorită patriotismului său, poetul Grigore Vieru ne-a lăsat moștenire cuvântul sacru al Limbii Române. Întrebat de unde vine, poetul obișnuia să răspundă: eu vin din Lacrimă. Alteori spunea: eu vin din Limba Română.  Îi îndemna pe toți compatrioții săi să nu uite Limba Română… Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. // De-ar spune şi cuvinte / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din, sfânta, limba noastră. A avut trei cărți de căpătâi, așa după cum mărturisea chiar el, în timpul vieții: mai stau şi azi aplecat deasupra Dicţionarului Limbii Române. Dicţionar care, după Biblie şi după Eminescu, este pentru mine cea mai importantă carte de literatură...

Parastasul de comemorare a poetului a fost organizat de către Fundația „Grigore Vieru” din New York (Președinte Florin Cârlan), prilej cu care a fost pomenit și Părintele Casian Fetea, fost paroh al Bisericii „Sf. Maria”, bun și apropiat prieten al poetului. Au participat, pe lângă enoriașii bisericii, mai mulți membrii ai Fundației, prieteni și admiratori ai poetului trecut la cele veșnice. La terminarea parastasului, Florin Cârlan a vorbit despre importanța păstrării memoriei lui Grigore Vieru, precum și a legăturii de suflet dintre români, dând ca exemplu prietenia dintre poet și Prot. Casian Fetea. O coincidență divină – spunea acesta – a făcut ca doua figuri reprezentative ale poporului român, una din Basarabia ocupată și cealaltă din America pribegiei noastre, să plece pe drumul fără de întoarcere în aceeași perioadă, de iarnă, din an.  Este vorba, desigur, de sufletul nepereche de dincolo de Prut, Grigore Vieru, și sufletul de dincolo de Atlantic, părintele Casian Fetea.  Amândoi au fost flacara și misiunea de unitate spirituală românească. S-a decis să fie comemorați împreună așa cum era și firesc.  Ar fi fost Basarabia așa cum este astăzi fără Grigore Vieru?  Am certitudinea că nu!  Ar fi existat biserica Sf.  Maria la New York, așa cum este ea astăzi semeață și impunătoare, fără părintele truditor?  Mă tem că nu! Îmi amintesc de prima vizită a lui Grigore Vieru la New York, datorată acțiunii preotului, plecat prematur dintre noi, Casian Fetea, când i-am întâlnit pe cei doi în cadrul Consulatului General al României.  Le stătea atât de bine împreună!  Se cunoștea de departe cât de distincte, cât de diferite de noi erau cele două personalități.  Aveam senzația că pe umerii acestor doi se afla întreaga noastră ființă națională, care nu poate fi clintită de nimeni și nimic.  De-a lungul anilor m-am aflat în postura de mesager între Chișinau și New York.  Aduceam rodul muncii lui Grigore Vieru la biserica Sf.  Maria, părintelui Fetea și bineînțeles, drumul invers.  Cum apăream în biserică, regretatul preot mă anunța cu veștile de peste Prut din partea Maestrului.  Doamne, cu câtă bucurie mă întâmpina părintele!  Și câtă durere la vestea primului infarct suferit de Bădița Grigore!  Fără să se bănuiască, cel puțin, că primul care ne va părăsi, din același motiv, va fi chiar dânsul, părintele.  Vocea plansă și tremurată de la București a poetului, care mi-a dictat eulogia pentru părintele dispărut, m-a făcut să înțeleg că între dânșii existase mai mult decât o legătură omenească…”

S-a făcut, de asemenea, un apel la sprijinul moral al comunității, de a-l ajuta pe scriitorul Paul Goma printr-o scrisoare deschisă adresată guvernului de la Chișinău, prin care să i se permită acestuia reîntoarcerea în pământul natal al Basarabiei și reacordarea cetățeniei moldovene. Țin să reamintesc cititorilor că lui Paul Goma i-a fost ridicată cetăţenia României în 1977, iar în 1981 el a refuzat cetăţenia franceză, având şi în prezent statutul de „refugiat politic stabilit în Franţa”.

De la New York, actorul Victor Rebengiuc le urează românilor din America „Sărbători Fericite”!

Autor: Nicholas Buda (New York)

Îndrăgitul actor de teatru și film, Victor Rebengiuc, invitatul de onoare al Festivalului de Film Românesc din Tribeca, New York (ediția a V-a), la finalul unui interviu acordat North American Romanian Press Association (NARPA), a mai declarat: „Ceea ce se întâmplă acum cu cinematografia și cu filmul românesc este un lucru absolut minunat, faptul că există un asemenea val de regizori tineri și talentați care au reușit să impresioneze pe piața filmului mondial. Au făcut cunoscută cinematografia română, iar în momentul de față se discută despre ea, există… ca un personaj care trăiește. Lucru pe care noi nu l-am avut în perioada comunistă! Nu s-a dat voie să existe așa ceva, filml a fost cenzurat și astfel șansele de a fi apreciați pe plan internațional au fost extrem de reduse…” Referitor la unul dintre filmele care au fost prezentate la festival (De ce trag clopotele Mitică? în regia lui Lucian Pintilie), actorul român spunea: „Pintilie a avut cel mai mult de suferit de pe urma filmelor sale. Acest film a fost interzis, după ce a fost terminat, zece ani de ani: a fost terminat in 80 și abia în 90 a putut fi vizionat. A fost scos de la pușcăria de filme de la Jilava… unde zăcea alături de alte filme interzise, cum ar fi Faleze de nisip, (film în regia lui Dan Pița, distribuția: Carmen Galin, Victor Rebengiuc, după un scenariu scris de Bujor Nedelcovici, 1982, n.a.), etc…” Actorul și-a exprimat îngrijorarea față de condiția, tot mai precară, a actorului de teatru din România, precum și indignarea față de modul în care clasa politică românească a adus țara într-o stare socială jalnică. „Avem un guvern atât de incompetent, Bucuresti,romani,bogati,Tribeca,cum nici nu cred că a existat vreodată în istoria țării noastre”, a mai menționat acesta. Întrebat dacă are prieteni la New York, actorul a răspuns, în tonul unui entuziasm de moment: „Sunt mulți… toți românii de la New York, care mă cunosc, sunt prietenii mei! Sunt mândru că au că există câte un român care reușeste aici la New York, în ciuda tutor vicisitudinilor și a reclamei nefavorabile care ne precede, în general, pe noi și pe care o tragem, în continuare… Români? Ah, români…” Durea cea mai mare a actorului este faptul că nici acasă, la fel ca și peste hotare, românii nu sunt uniți: „Noi nu suntem uniți… acasă s-a acutizat atât de tare acest lucru încânt e ceva îngrozitor, nici nu mai vreau să mă uit la televizor… nu mă mai interesează! Nu există nici un fel de unitate… Pentru că nu poți să fii un încăpățânat – chiar dacă ești șeful statului – să zici că numai tu știi ce ai de făcut, pentru că nu ai dovedit cu nimic că știi, până acuma! Ești la al doilea mandat și nu ai dovedit că știi ceeace ce trebuie făcut. N-ai făcut nimic… e nul! Azi spui o treabă, mâine o contrazici!” Ca un comentariu critic, adresat politicienilor de la București, actorul spunea: „Toți miniștrii sunt plini de bani, sunt bogați… Un lucru pe care îl pretind eu de multă vreme, și văd că nimeni nu vrea să-mi răspundă la chestia aceasta, este că am cerut metoda prin care, intrând în Parlamentul Românie (devedind politician), rupt în fund, ajungi după patru ani să fii miliardar! Aceasta metodă mă interesează și pe mine, foarte mult, pentru că și eu sunt rupt în fund!” Întrebat cum își va petrece timpul, din afara orelor de spectacol de la sălile Cinematografului Tribeca, Victor Rebengiuc a preferat să fie foarte privat, spunând cu un zâmbet cordial: „am un plan secret și aș vreau să surprind… cu ceea ce voi face”. 

De asemenea, tot cu această ocazie, Victor Rebengiuc a dorit să adreseze salutul și urările sale de bine, românilor americani de la New York, precum și din întregul continent american: „Doresc tuturor românilor din America, Sărbători Fericite! Sper ca aceste Sărbători ale Crăciunului și Anului Nou, să le ofere o oază de liniște și de uitare a greutăților vieții, cu care ne zbatem și care ne strâng de gât, zi de zi… Multă fericire, sănătate și multe bucurii. La Mulți Ani!

 

Interviu cu Giovanni “Ioni a lu’ Ceku” De Cecco, Enescu din Italia

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

Interviu cu Giovanni “Ioni a lu’ Ceku” De Cecco, Enescu din Italia

Autor: Gabriel Teodor Gherasim (New-York)

Motto: “M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani.” (Ioni a lu Ceku’)

Exista romani de sange si romani de suflet. Giovanni De Cecco este un roman rupt din spiritul lui Enescu. Are talentul, compozitiile si dragostea

pentru poporul Romaniei care sa dovedeasca prin fapte cele de mai sus.

Un baiat, in a carui maini orice pian clasic devine suava doina, mistica

hora, sincopatul joc, mandra sarba si alte stiluri milenare de muzica sacra

si profana ale tezaurului folcloric romanesc. El mai vorbeste si scrie pe

de-asupra romaneste, cu familiaritatea cu care un imigrant tanar a invatat

limba unei tari adoptive.

Giovanni a absolvit in 1999 Filozofia cu nota maxima la Universitatea Ca’ Foscari din Venezia. In 2005 s-a laureat la Conservatorul Benedetto Marcello tot din Venezia, cu specialitatea pianul clasic. A facut studii etno-folclorice in Romania intre 2004-2010, cu mestesugari ai folclorului romanesc, precum Ioan Pop “Popicu”, in special in zonele Maramures si Transilvania. A incorporat gen Ciprian Porumbescu, George Enescu, Franz Liszt si Bela Bartok, melodii din folclorul daco-roman in orchestratii clasice si a (re)adus muzica romaneasca in scenele salilor de concert clasice. Fire contemporana, a integrat si elemente fine de jazz in aceste compozitii exceptionale si a dus melosul daco-roman in cluburile de jazz international.

Din palmaresul de muzica romaneasca atat de impresionant a lui “Ioni” amintim numai cateva spectacole: la Nagoya in Japonia, spectacol

reprezentand Romania cu ocazia expozitiei internationale Aichi Expo 2005, in fata Presedintelui Traian Basescu si a domnului Toyota; Palatul Cotroceni, interpretand compozitiile sale de sorginte romaneasca in fata fostului Presedinte Iliescu; spectacole cu compozitii romanesti in Italia (Venezia, Roma, Udine, Barletta, Bari, Treviso, Reggio-Emilia), Romania (Bucuresti, Cluj, Iasi), Turcia (Istambul), Austria (Viena), Cehia (Praga), Suedia (Stockholm), SUA (New-York), s.a. De la posturile nationale si private de televiziune si radio din Romania, Italia, Germania si Suedia, la presa scrisa din tot atatea tari (si nu numai), “Ioni a lui Ceku’” a

prezentat mai mult frumusetea Romaniei decat au facut-o unele institutii de

stat din Romania, care sunt platite ca sa o faca.

L-am rugat pe Giovanni “a lu’ Ceku’” sa imparta cu cititorii nostrii cate ceva despre cine este el si ce l-a atras la tezaurul cultural al muzicii

daco-romane.

*

Gabriel Teodor Gherasim: Draga Giovanni, pentru cine iti asculta compact discurile, ca sa nu mai vorbim de cei care te vad fie in direct pe scena, fie la You Tube, Facebook s.a., esti o revelatie venita din Romania. Si totusi esti italian sadea si traiesti la Venezia. Cum ai ajuns tu din Tara Dodgilor Veneziei, in Tara Maramuresului lui Dragos, si in Romania in general, si ce te-a atras si iti da pasiunea pentru muzica poporului roman?

Giovanni De Cecco: Intalnirea mea cu Romania a fost ceva foarte mistic. Cand eram un copil mic, desenam peisaje de munte cu casute mici si colorate; schitele astea erau foarte diferite de orasul in care m-am nascut (Udine). La varsta de 27 ani, am vrut sa merg in Romania pentru o vacanta. De multi ani imi spuneam: “vreau sa merg in Romania, doresc foarte mult.” Nu stiam tangibil ce ma atragea acolo, dar ceva din mine insista ca sa vad acea tara. Cand am ajuns in Bucovina, pentru mine a fost un fel de soc sentimental cat si o revelatie: am observat cu stupoare ca acele schite desenate de mic copil de mine, reflectau cu fidelitate arhitectura, peisajelele, muntii si satele locale.

Dupa 2-3 ani, cand am citit “Spatiul mioritic” de Lucian Blaga, am inteles despre ce era vorba; simteam ca aveam in sangele meu un fel de memorie jungiana [C.G.Jung] a unui trecut pe care altcineva l-a trait…

G.G.: Ce memorii ai din Romania lautarilor rurali si urbani cu care te-ai format la stilul popular romanesc? Poti sa ne relatezi cateva episoade favorite?

G.D.C.: Am foarte multe memorii, multe sunt diferite; am fost la ceterasi din Maramures, in Bucovina, in Ardeal, dar am avut norocul si sa-i cunosc si pe lautarii din Bucuresti si pe cei din sudul Romaniei.

Pentru mine, episodul cel mai favorit a fost cand l-am intalnit pe ceterasul Ionu lu’ Grigore zis “Paganini”, din Salistea de Sus, Maramures. Un om formidabil: omul asta cand iti canta se uita direct in ochii tai, are puterea hipnotizanta a ceterii cu care iti invaluie sufletul. Odata cand am fost la un “joc” din Maramures, am stat in picioare aproape 5 ore fara ca sa ma misc, ascultand muzica cantata de “Paganini”si de un alt ceteras, Mihai Covaci, zis “Diavolu’”.

Nu pot sa spun numai ca o “ascultam” acea muzica, cum asculti de exemplu o simfonie de Brahms, adica cu un creier muzical educat de scoli si in spirit occidental. Pot sa spun ca experienta era ca o comuniune, adica ca si cum muzica ar fii circulat “prin propriile vine”. Pot sa spun ca atunci n-am mai simtit nici o conditionare a societatii, ci ca muzica m-a preluat ca o invaluire de dragoste, pasiune, ritm, frumos si libertate, pe care n-am mai simtit-o in asemenea conditii inainte. A fost o experienta “lisergica” (fara drogul respectiv, desi un pahar de horinca buna bausem inainte). In acest sens am inteles mai bine ce mi s-a intamplat ulterior, dupa ce am citit eseurile marelui Mircea Eliade asupra folclorului, mai ales cele despre riturile Matragunei.

G.G.: Orice imigrant trece prin dificultatile inerente ale adaptarii si

aclimatizarii la tara adoptiva, fie lingvistic, cultural, social sau

personal. Cum te-au primit romanii cand ai imbratisat (fie si temporar)

lumea sedentara sau nomada a muzicienilor traditionali din Romania?

G.D.C.: Romanii sunt foarte primitori; pentru ei este o surpriza mare insa, ca un italian este indragostit de Romania si de muzica lautareasca. Eu arat ca un fel de “soi” deosebit. Ma duc in Romania si ei vor sa ma primeasca cu pizza, spaghetti, etc…, ca sa ma simt “ca acasa.” Dar cand eu le spun “dati-mi un viorist, acordeonist ‘tuica si oamenii buni’”, ei inteleg eventual ca acolo nu mai sunt Giovanni De Cecco, dar sunt Ioni a lu’ Ceku’.

Apropo, am fost botezat “Ioni a lu’ Ceku’” de Vasile Ionescu, seful tiganilor, cand am dat un recital la “Art Jazz Club” din Bucuresti, organizat de Partida Rromilor (Tigani, n.r.), pentru lautarii din Bucuresti. A fost o emotie foarte mare pentru mine, mai ales pentru ca am cantat in fata celor mai importanti lautarii din Bucuresti: Ionica Minune, Marian Mexicanu, George Udila si altii….

G.G.: Au mai fost cazuri de muzicieni din Vest, pregatiti clasic, precum Colea Serban, care au preluat si adaptat muzica romaneasca pentru compozitii si spectacole in fata publicului occidental. Ce a insemnat pentru tine transpunerea pentru pian a unor piese romanesti cantate traditional la vioara cu goarna, nai, tambal sau fluier? In ce masura a fost muzica romaneasca primita de publicul tau?

Poti sa ne redai niste episoade in acest sens?

G.D.C.: Pentru mine transpunerea pentru pian a muzicii lautaresti a fost grea la inceputul, in special cand am vrut sa cant muzica lautareasca la pian singur. Pianul nu este in general un instrument traditional de muzica lautareasca. Dar am ascultat atat de multa muzica traditionala romaneasca, am vazut ce fac acordeonistii, tambalistii si dupa niste ani am creat un stil foarte personal de a interpreta muzica aceasta la pian. Am invatat foarte mult de la Ferenc Liszt cum sa gandesc “orchestral” la pian solo. Pot sa spun ca muzica romaneasca este primita de publicurile diferite in masuri diferite…

Turcii si nemtii au fost cei mai pasionati; lautarie romaneasca (in special din sudul Romaniei), are o legatura foarte puternica cu muzica turceasca, in timp ce publicul neamtesc are urechi si o sensibilitate mare pentru fiecare muzica, sensibilitatea care provine din educatia si din sufletul lor.

G.G.: Cine sunt colaboratorii tai de interpretare a compozitiilor tale, ce i-a atras si cum s-au adaptat la muzica romaneasca?

G.D.C.: Am inceput sa cant muzica romaneasca cu naistul Nicolae Voiculet, in special la orga. El a fost o persoana foarte importanta pentru mine pentru ca am inceput cu el sa cant muzica aceasta. La sfarsit drumurile noastre s-au despartit, dar am o mare recunostinta pentru el.

Am colaborat foarte mult cu clarinetistul italian Francesco Socal, care este specializat in muzica klezmer. Klezmer-ul este 70% muzica romaneasca cantata de evreii din Basarabia, Bucovina si Maramures; atunci n-a fost prea greu pentru el sa cante ceva romaneste cu mine…

Dar colaboratorul cel mai important pentru mine a fost violonistul Leonardo Jeszensky. L-am cunoscut in Maramures, la ziua lui “Popicu”, un

cantaret-zongorist-ceteras foarte faimos (este liderul grupului “Iza”), un

prieten comun al nostru. Leonardo, este jumatate ungur si jumatate brazilian, si era foarte indragostit ca si mine de muzica romaneasca, in special din Ardeal. A fost o imbinare ideala de la prima vedere! Am vrut sa colaboram impreuna si am facut foarte multe concerte in Germania, Austria, Turcia, Suedia, Romania, Ungaria….Am inregistrat si un compact disc impreuna, pentru vioara (respectiv vioara cu goarna) si pian (“Traditional music from Romania”, De Cecco – Jeszensky Duo). Chiar daca amandoi stim si engleza, noi vorbim numai romana impreuna, eu cu accentul meu italian, el cu accentul portughez, -va dati seama de coloratura lingvistica care iese-.

G.G.: Multi muzicieni din etniile minoritatilor etnice ale Romaniei, precum armeni, evrei si tigani, au preluat repertoriul muzical romanesc si l-au propus comunitatilor lor din restul lumii cu mult succes (vezi lautarii

evrei ai secolului trecut din New-York, sau lautarii armeni din aceeasi

perioada din Los Angeles). Unde vezi imbinarile ideale ale muzicii romanesti in culturile minoritatilor, si cum au fost primite compozitiile tale atasate predominant melosului romanesc, la audientele evreiesti, tiganesti si din alte etnii, fie in Romania, sau in strainatate?

G.D.C.: Pentru mine chestia asta a fost foarte importanta. In Romania de la lautarii batrani din Maramures si Bucovina am invatat foarte multa muzica evreiasca care o cantau in trecut la nunti evreiesti. Deci tezaurul folcloric al stilului evreiesc a ramas acum in posesia unor lautari tigani din Romania. Pe de alta parte, o parte puternica a culturii romanesti si a acestor imigranti din SUA a ramas, sau a fost usor modificata, de catre lautarii evrei de klezmer nascuti in SUA.

Ce vreau sa fac este ca sa amintesc tuturor ca toate aceste etnii, romani, evrei, unguri, tigani, hutuli, au contribuit masiv la splendidul si bogatul tezaur muzical romanesc. Incerc sa le explic la oameni ca pe de-o parte le este usor ca sa conceapa ca jazzul, de exemplu, este creatie afro-americana. Dar tot acesti oameni ar trebui sa conceapa tot asa de usor ca muzica klezmer este 70% romaneasca. Trebuie sa amintesc la multi minoritari ca doinele, sarbele, horele, pe care ei le declara “evreiesti” sau “tiganesti”, sunt din mostenirea folclorului romanesc.

In acelasi timp, trebuie sa dezbat si cu unii romani idea ca, pe langa muzica “pura” romaneasca, trebuie de dat credit si altor minoritati care si-au adus aportul la bogatia folclorului din Romania.

Am dat un concert, la Iasi in ianuarie pentru comunitatea evreiasca. Evreii cei mai batrani au apreciat foarte mult ce am cantat, si au spus: “da, hora asta se canta la nunta la noi, la evrei”. Dar un spectator roman mi-a spus: “da, a fost foarte frumos, dar cand ai cantat klezmer? Ca eu n-am sesizat diferenta”.

Asta s-a intamplat pentru ca eu am cantat un repertoriu de muzica romana-evreiasca. Evreii au zis: “da, e evreiasca.” Romanii au zis: “da, e romaneasca.” Romanii asociau klezmerul cu repertoriu din SUA cantat in orchestrele conduse de dirijori ca Benny Goodman, si cu melodiile poloneze sau ucrainiene cantate in formatul “swing”, nu cu repertoriul evreilor basarabeni din SUA, ca cel a lui Belf’s Roumanian Orchestra, sau Abe Schwartz and His Orchestra. De asta spectatorii mei romani au zis, ca aud numai muzica romaneasca.

G.G.: In ciuda faptului ca ai sustinut spectacole in fata a doi presedinti ai Romaniei, imi spuneai intr-o discutie anterioara ca inca nu ai un publicist care sa-ti tipareasca si distribuie partiturile pe piata muzicienilor interesati. Cum te pot asista admiratorii muzicii romanesti si guvernul Romaniei ca sa expui splendidele tale compozitii de inspiratie romaneasca de acum inainte?

G.D.C.: Da, inca n-am un publicist, dar ce-i drept, inca nici nu l-am cautat pana acum. Stilul meu, pot sa spun ca s-a nascut si va muri cu mine. Eu sunt un improvizator, de fiecare data cant diferit, ca un lautar. Dar, in acelasi timp, structura compozitilor mele are o mare legatura cu traditia occidentala clasica, in special din timpul romantismului.

M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani. Este insa adevarat ca am unele compozitii (cele mai complexe) care ar putea beneficia de publicare si de propunerea lor in repertoriul muzicienilor occidentali, dar am si rezervatii ca astfel ar putea “stagna” pe hartie si si-ar putea pierde un pic din “viata” lor.

G.G.: Unde vezi muzica si cultura romaneasca in contextul muzicii si culturii universale ale secolului acesta, al satelitilor, telefoanelor

mobile si a predominantei Occidentale in avalansa de consum cultural modern?

G.D.C.: Traim intr-o perioada foarte grea pentru acei muzicieni care nu vor sa faca muzica comerciala. In Romania aud foarte multa lumea care spune: “Tiganii astia cu manelele lor au distrus gustul muzical romanesc”; dar ce au facut rromii cu muzica lor, romanii au facut tot la fel: acum se canta muzica cu clape electronice, cu efecte de sintetizator, si lumea se justifica spunandu-si: “asa-i modernitatea”. Daca asta este modernitatea, eu insa o refuz.

Traim intr-o perioada de deteriorare umana, ceea ce Hindusii chiama “Kali Yuga,” dar cred ca mai exista si un mic loc in aceasta lume a muzicii, artei, filozofiei, unde sa sa ofere lumina frumosului omenirii, inclusiv al acelui frumos milenar al culturii si muzicii romanesti.

G.G.: Ar mai fii ceva care ai vrea sa adaugi pentru cititorii nostril?

G.D.C.: Doresc ca sa cant pentru ei, imi place la nebunie sa cant!

G.G.: Cum poti fii contactat de cititorii nostrii, atat pentru spectacole cat si pentru comandarea de compact discuri?

G.D.C.: Mobilul meu este +39 347 1581706

Email-ul este: giovannidececco@giovannidececco.com

Web-site-ul meu este: www.myspace.com/giovannidececco .

M-a gasit si pe Facebook : http://www.facebook.com/dececco.giovanni

Am multi prieteni romani cu care comunic!

G.G.: Multumim pentru interviu si mult spor in interpretarea si compozitiilor tale inspirate din milenarul tezaur muzical al Daciei-Romania!

G.D.C.: Eu va multumesc din suflet. Sa traiasca poporul roman! Ioni va iubeste!

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Posted by Stefan Strajer On November - 18 - 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Autor: Iona Ispas (Delaware, USA)

România este una din cele mai încântătoare ţări din Europa centrală de est. Este o ţară minunată, bogată în diversitate şi cultură“. Aşa începe cartea “România. An illustred History“, apărută în 2002, la editura Hippocrene Books Inc., N.Y, autor Nicolae Klepper, cu o intoducere de Dr. Kurt W.Treptow.

Peste ea am dat întâmplător, într-o bibliotecă publică, unde era aşezată alături de cartea lui Vlad Georgescu, “The Romanians: a history“, fiind atras de numele străin al  autorului, am început s-o răsfoiesc şi apoi, surprins de căldura cu care a fost scrisă, s-o citesc până la capăt. Iniţial am vrut să fac o comparaţie între cele două cărţi de istorie, dar am renunţat, considerând că lucrarea lui Klepper merită o prezentare specială.

În anul 1939, Nicolae Klepper care era în primul an de liceu, a plecat împreună cu tatăl sau, un proeminent arhitect, în San Salvador pentru a scrie o serie de articole despre culturile incaşe şi aztece din America Centrală. La sfârşitul războiului mondial părăseşte România. Devine inginer, lucrează şi locuieşte în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Acum este pensionar şi locuieşte în Edinburgh, Scoţia, împreună cu soţia sa scoţiană, Ana. Cei patru copii ai lor locuiesc în diferite părţi ale lumii.

Când prezintă vecinii, specifică la est, teritoriul românesc al Basarabiei – cunoscută azi ca Republica Moldova, ceea ce pentru noi este important să se ştie.

Deobicei lucrările istorice trec repede peste vechimea românilor. Nu acelaşi lucru face Nicolae Klepper, care prezintă: imaginea Gânditorului şi femeia sa, precizând vechimea (6.000 î.H.), vasul antropomorf din cultura Gumelniţa datat 4.000 î.H., două vase binoculare din cultura Cucuteni 4.000 î.H. şi un vas de ceremonial religios din bronz (1.150 î.H.). Pentru a prezenta caracterul şi diplomaţia strămoşilor românilor, descrie conflictul dintre Lisimah, regele macedonienilor şi Dromihete, regele geto-dacilor. După ce Lisimah, care venise să-i cucerească (300 – 292 î.H.), a fost capturat, regele Dromihete îl invită la un prânz regal, fac apoi o alianţă militara, îl eliberează şi se însoară cu fata lui. De asemenea pentru a accentua vechimea românilor dă opt citate din istoricii vechi, Herodot, Strabo, Cassius Dio, Arrion, ş.a. Pentru a-l caracteriza pe regele Burebista citează din Strabo, iar pentru a-l caracteriza pe regele Decebal il citează pe Cassius Dio. Pentru a sublinia puterea dacilor sub Decebal aminteşte că-n urma luptelor din anul 89 d.H. şi a păcii incheiate, Roma plătea tribut Daciei. Dar continuă Klepper, citând din Strabo, era perioada în care Decebal putea aduna o armată de 200.000 de luptători. Peste 12 ani, când Traian atacă Dacia, Decebal n-a mai putut aduna decât 40.000 de luptători, din cauză că o parte din nobilii locali l-au părăsit. 

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106 – 271 d.H.) începe cu descrierea câtorva scene, din cele 2.500 ale Columnei lui Traian din Roma. Ca o imagine despre cât de benefică a fost pentru Imperiul Roman cucerirea Daciei, dă informaţia că fiecare cetăţean roman, plătitor de impozite, a primit un cadou de 650 dinari de la împăratul Traian. Dar Dacia, ultima provincie cucerită a fost prima abandonată. Nicolae Klepper are şi un capitol întitulat Chestiunea identităţii. El expune cele două teorii, cea a spaţiului gol rămas în urma retragerii aureliene (susţinută în special de istoricii maghiari) şi teoria continuităţii. Cu administraţia s-au retras numai cei bogaţi, populaţia urbană şi comercianţii. Marea majoritate a populaţiei, formată din ţărani şi păstori daco-romani au rămas pe loc, n-aveau nici o raţiune să plece şi nici unde să plece. Klepper susţine că sunt astăzi suficiente dovezi arheologice, lingvistice şi religioase pentru a susţine teoria continuităţii.

Scoate în evidenţă că domnitorul Vlaicu (1364 –1377), bate primele monede de argint în Valahia, după o pauză de peste o mie de ani de la ultimii kosoni de aur bătuţi de daci.

Despre principatul autonom Transilvania, spune că până la mijlocul secolului al-XIV-lea nobilimea maghiară, saxonă, secuiască şi română au participat împreună la viaţa politică şi militară. Treptat poziţia nobilimii române s-a deteriorat datorită discriminărilor etnice şi religioase. Unii nobili români s-au catolicizat şi au trecut în rândul nobilimii maghiare, alţii au devenit treptat ţărani. Pe Iancu de Hunedoara (1387 – 1456) îl prezintă ca un mare conducător politic şi militar care a eliberat peninsula balcanică de sub dominaţia turcă. In bătălia din 4-22 iulie 1456, de la Belgrad, i-a bătut pe turci şi le-a oprit înaintarea spre Europa Centrală pentru o jumătate de secol. Aminteşte că Papa Calixtus al III-lea l-a numit “the most valiant Christian champions” (pag.62). Prezintă şi o prioritate europeană, Transilvania, sub Ştefan Bathori al III-lea, in anul 1571, este primul stat european care instituie egalitatea între religii. Egalitatea se referea la religia catolică, calvină, lutherană, unitariană şi Roman ortodox. Nu s-a extins şi asupra românilor ortodocşi, acestia fiind excluşi din viaţa politică şi religioasă. 

Referitor la perioada vasalităţii faţă de turci din secolul al XV-lea, arată că ţările româneşti şi-au menţinut autonomia în timp ce Balcanii erau ocupaţi şi transformaţi în paşalâcuri. Aceasta a permis ţărilor româneşti să-şi dezvolte economia şi cultura, având propriile legi şi structuri sociale.

Când abordează subiectul Unirii din 1600, realizată de Mihai Viteazul, spune că deşi a fost scurtă, a inspirat generaţiile viitoare pentru a o reface. Ideea unirii celor trei principate române a fost reluată de principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care în 5 mai 1619 realizează o alianţă cu Valahia şi Moldova. El avea ambiţia să fie un “rege al Daciei“ (pag.85) . Un capitol (6), este numit “Drumul ,către unire (1821 – 1859)“.

Vorbeşte elogios despre Regina Elisabeta, care după pierderea unicului copil s-a dedicat literaturii şi a scris peste 50 de cărţi în engleză, germană, franceză şi română, semnând Carmen Sylva. Regele Carol I declară, la încoronarea sa oficială din 26 martie 1881, ca Rege al României, până atunci fusese Alteţă Regală: “Nu accept doar pentru mine acest titlu, ci pentru gloria ţării mele“ (pag. 131).

Nu pierde prilejul să arate că-n 1913 România ocupa locul patru în lume la exportul de produse alimentare şi  locul doi în Europa la producţia de petrol.

Abordând problema neutralităţii României la începutul Primului război mondial, arată că Brătianu a preferat să aştepte până ce cursul războiului a devenit predictibil şi până ce obţine cele mai bune condiţii pentru contribuţia sa.

Foarte frumos scrie despre Eminescu. Printre altele arată că el a tradus în română Critica raţiunii pure a lui Kant. Luceafărul este numit ca unul din cele mai frumoase poeme din secolul al XIX-lea. Prezintă cititorilor poezia Doina, tradusă în engleză, arătând că a fost citită de poet când s-a  dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, în 1889.

Prezintă note biografice despre Ion Creangă, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudello – autorul primei opere naţionale: Petru Rareş. Caudello l-a recomandat pe George Enescu să fie trimis la Viena, pentru studii.

Despre Antonescu spune că nu a avut altă opţiune decât să joace pe cartea germană. Arată că în tratatul anglo-sovietic semnat în 5 iunie 1942, Marea Britanie a acceptat să rămână sovieticilor teritoriile invadate în 1940, adică Basarabia şi Bucovina de Nord.

Chiar şi-n perioada comunistă scoate în evidenţă ce a fost bun. Astfel aminteşte de: medierea conflictului chino-sovietic din 1957, retragerea trupelor sovietice din 1958, retragerea consilierilor KGB din 1964, declaraţia de independenţă din aprilie 1964,  neparticiparea la invazia de la Praga din1968. Prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, în 1967. Vizita lui Nixon din 1969, primul preşedinte american care vizitează România şi prima vizită în blocul sovietic. În 1973 preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează SUA. În urma tratatului commercial cu SUA din 1975, România este prima ţară din blocul socialist care a primit clauza naţiunii celei mai favorizate. În 1971, România devine membră GATT, în 1972 membră FMI şi a Băncii Mondiale iar în 1973 primeste condiţii favorizante din partea Pieţii Comune.

Domnia lui Ceauşescu o împarte în două perioade:

1965 – 1970, caracterizată prin succes, prosperitate, libertate (ce fel d elibertate, numai autorul stie, n.n.) şi speranţă .

1970 – 1989, declin economic, stagnare industrială, pierderea suportului internaţional, creşterea opresiunii interne, disperare.

Tot o realizare notabilă consideră şi revenirea la organizarea administrativă pe judeţe. Arată deasemenea că inundaţiile din 1970, 1980, 1981, cutremurul din 1977 şi revoluţia din Iran din 1979 au influenţat negativ economia. Până la revoluţie Iranul era furnizor de petrol pentru România şi primea în schimb benzină.

Remarcă Expoziţia personală a lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul Guggenheim din 1955 şi cea de la Muzeul de Artă din Bucureşti din 1956. Aminteşte că la Centrul Pompidou din Paris, Constantin Brâncuşi are o expoziţie permanentă. Dă numele corect  al Coloanei recunoştinţei veşnice din Târgu Jiu şi istoricul ridicării acestei opere de artă. Iniţiativa a aparţinut femeilor gorjene, organizate în Liga naţională a femeilor române din Gorj care, în 1937, au dorit să înalţe un memorial pentru românii care au murit în Primul război mondial, apărând oraşul Târgu Jiu.

Despre epoca postdecembristă arată că grupuri speciale de interes au proiectat o imagine negativă despre România în vest.

Nicolae Klepper îşi încheie lucrarea cu următoarea frază:”Just in the past Romanians have  been able by force or shrewd negociation to remain autonomous and independent, so Romania must continue to remain vigilant in the twenty-first century“ (pag.260).

Scopul cărţii a fost ca ţara sa natală să fie mai bine cunoscută în lume. Timp de cincizeci de ani autorul nu a mai avut nici un contact cu România. Ca să scrii o carte despre istoria unei ţări din proprie iniţiativă ai nevoie de o motivaţie puternică, pentru că implică energie, timp şi bani pentru documentare şi editare, iar rezultatul este incert. Faptul că această carte a fost reeditată în 2005 şi 2007, că a fost publicată şi-n China, ne bucură şi dovedeşte valoarea ei. După 1989, a scris prima sa carte despre ţara natală întitulată: “Taste of Romania. Its cookery and Glimpses of its History, Folklore, Art, Literature and Poetry “,1997, editura Hippocrene Books. Şi această carte a sa a avut succes, fiind reeditată în 1999, 2002 şi 2008. Cartea conţine 140 de reţete culinare româneşti, are un capitol special dedicat vinurilor româneşti, unul mâncărurilor speciale de Crăciun, Paşti şi Anul Nou, iar ediţia a treia a fost completată cu un capitol cu reţete ale evreilor români.

Domnul Nicolae Klepper într-un capitol special mulţumeşte celor care l-au ajutat să scrie această carte. Merită să-i amintim şi noi: Simion Alb, directorul Oficiului National de Turism din New York, Dr. Kurt W. K Treptow care l-a cazat la Centrul de Studii Româneşti din Iaşi şi a scris prefaţa,  Bogdan Ulmu din Iaşi, arhitectul Vasile Toch din Edinburg, Ambasada României din Londra,  Mircea C. Carp şef al Oficiului de Promovare a Turismului Românesc din Londra, Dan şi Isabella Jane Cirimpei ş.a.

Scopul articolului meu a fost să atrag atenţia asupra unei cărţi care merită recomandată celor care sunt curioşi să ne cunoască sau celor care călătoresc în România. De asemenea l-am scris cu speranţa că poate numele autorului ajunge şi la urechile celor care se ocupă de promovarea imaginii României în lume, pentru cel puţin o recunoştere morală a aportului adus. Poate va veni vremea când vor fi răsplătiţi cei care scriu cu simpatie despre noi şi nu cei care scriu cu duşmănie şi ne înjură pe banii noştrii.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors