Laurence Lemoine: née pour être journaliste!

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New   York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication.

 

 

Question: Vous êtes née à Paris. Pouvez-vous m’en dire un peu plus sur votre famille?

 

Réponse: Je suis la plus jeune (avec un frère jumeau) d’une famille chrétienne de 6 enfants. J’ai reçu une éducation très stricte, mais mes parents nous ont donné le meilleur pour être heureux dans la vie: l’amour, la confiance en soi, la capacité de s’adapter, et l’indépendance.

 

Q: Qu’est ce qui vous a amenée à vous intéresser au journalisme? Qu’est ce qui a déclenché votre intérêt dans ce métier? Y a-t-il quelqu’un dans votre vie à l’époque qui vous a inspiré pour devenir journaliste?

 

Laurence6R: Quand j’étais pré-ado dans les années 80, aux infos, on ne parlait que du Moyen-Orient (Liban, en 82 avec l’invasion des Israéliens, le conflit israélo-palestinien avec des prises d’otages, les détournements d’ avion, l’Iran en 81, etc). C’est à ce moment là que j’ai commencé à lire les journaux et écouter la radio. J’étais fascinée par toutes ces questions et voulais comprendre quelque chose ( ce qui est en fait impossible!). Je voulais être journaliste pour connaître et découvrir le monde et toucher moi même la réalité, sans intermédiaire entre l’ événement et moi. Je voulais faire l’expérience de vivre ce qui se passe dans le monde. Il était clair et naturel que je devais être journaliste. Puis j’ai commencé à me préparer. Par exemple, quand j’avais 15 ou 16 ans, j’enregistrais des bulletins entiers d’information de France-Info, dans ma chambre, j’écrivais tout cela sur un papier pour ensuite le dire avec un ton professionnel. Quelques années plus tard, sur les ondes, je réveillais du monde avec mes infos et mes interviews!

 

Q: Vous considérez-vous chanceuse?

 

R: Je dois dire qu’en général, j’ai été très chanceuse dans ma vie, non seulement parce que je suis née dans un pays magnifique et paisible (France) et dans une bonne famille, mais aussi parce que parfois, j’ai été au bon endroit au bon moment : d’ ailleurs, je dis souvent que la «chance» c’est, comme les tomates ça se cultive!. Je voulais être journaliste, car, pour moi, c’était une façon de vivre plusieurs vies en même temps! Faire des reportages sur d’autres pays ou personnes, était aussi une façon d’apprendre beaucoup! C’est également, une sorte de pouvoir, car ce que nous disons et rapportons et la manière dont nous le faisons, est important et peut influencer les gens. C’est pour cela que c’est aussi une grande responsabilité et une profession très sérieuse.

 

Q: En 1986, vous avez gagné un concours pour le bicentenaire de la Statue de la Liberté à New York. Pourquoi avez-vous gagné le concours? Comment cela s’est-il passé?

 

R: Un des grands moments de ma vie a été en 1986 quand j’ai représenté la jeunesse française à New York pour la réouverture de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. J’étais là parce que j’ai gagné un concours, grâce à mon père. Il m’a aidée à rédiger un très beau poème sur la liberté et je lui en suis toujours très reconnaissante. C’était tellement incroyable pour moi! J’ai rencontré de nombreuses personnalités aux Etats-Unis, et j’ai été un VIP pendant 15 jours. Je n’avais que 16 ans à cette époque. La Lecture du poème devant les caméras de télévision et les photographes s’est fait sans problème, heureusement que je ne suis pas timide!

 

Q: Comment cet événement a-t-il influencé votre décision de devenir journaliste?

 

Laurence9R: Un an plus tard, j’ai passé une semaine à la station de radio française, RTL, avec tous les journalistes et les reporters. J’ai tout vu à propos des infos et du journalisme au cours de cette semaine, et plus que jamais, il était évident pour moi que je serais journaliste, mais j’étais encore trop jeune pour commencer!

 

Q: Parlez-moi des compétences et des aptitudes naturelles qui sont nécessaires pour être journaliste…

 

R: En ce qui concerne les compétences, je dirais la curiosité, dans le sens large du mot. Dans mon cas, mes amis et ma famille disaient toujours que j’avais le «cancer de la curiosité”! Un journaliste doit être ouvert et désireux de comprendre et d’expliquer tout. On ne peut pas être timide et il faut oser poser des questions qui peuvent embarrasser les gens, surtout les politiciens! J’étais connue à une certaine époque pour faire des interviews musclées! Souvent c’était comme un combat de mots entre mes interviewés et moi.

 

Q: Quand vous étiez au Liban, aviez-vous l’intention de retourner à Paris pour un Master en journalisme?

 

R: Le Liban a été ma première véritable expérience en tant que journaliste. J’étais très jeune alors (20 ans), et un peu novice. C’était pendant la guerre avec la Syrie (« la guerre de Libération »),le père du dictateur actuel, Haffez Al Assad, voulait en finir avec les chrétiens Libanais. Pour moi, le «spectacle» était incroyable, mais j’ai appris beaucoup de choses sur les êtres humains et leur capacité à être bon ou mauvais et à s’adapter à des situations extrêmes. C’était mieux que d’aller à l’université pour moi parce que c’était la vie réelle et concrète. J’ai eu de la chance parce que j’ai rencontré le général Michel Aoun, qui était premier ministre à ce moment. J’ai eu un entretien qui m’a donné une certaine notoriété parce que, ce qu’il a dit était un peu embarrassant pour la France, et François Mitterrand (le Président français à l’époque) a dû réagir. Les journalistes du monde entier ont parlé de cette interview! Quelques mois plus tard, conseillée par mon confrère et ami Christian Malard (France 3/CNN), je suis partie à Tunis, au siège de l’ OLP interviewer Yasser Arafat.

 

Q: Comment se sont passées ces deux heures d’entrevue avec Yasser Arafat à Tunis. En quelle année était-ce?

 

Laurence4R: J’étais fascinée par cet homme et je voulais faire une interview. J’ai passé deux heures avec lui en pleine nuit.. Pour des raisons de sécurité, l’OLP ne m’a pas dit, “Rendez-vous à telle adresse à telle heure”. J’ai dû rester dans mon hôtel et, plusieurs de ses collaborateurs sont venus me chercher, m’ont bandé les yeux et m’ont emmenée dans une maison. Une fois sur place bien sûr, j’ai pu enlever le bandeau!. Je dois dire que c était assez exotique pour moi! Ce fut un moment très intéressant, en 1990, quand Yasser Arafat a commencé à ne plus être un terroriste pour être un homme d’Etat, ayant des contacts directs mais secrets avec les Israéliens. Je lui ai posé beaucoup de questions, et à la fin, il a plaisanté et m’a demandé si je voulais l’épouser ! Dans les médias français, cet interview n’a pas été un grand succès, mais j’ai apprécié mon séjour à Tunis, la rencontre avec Arafat,et les nombreuses heures que j’ai passées avec ses conseillers à parler de ce conflit majeur.

 

Q: Dans une de nos conversations, vous avez mentionné que vous avez travaillé pour ” Radio Mont-Blanc “, près de Genève pendant six ans. Aussi, pendant ce temps, vous travailliez pour une télévision, (Canal C) faisant des interviews politiques.

 

R: J’ai rencontré un journaliste français très connu, (Jean-Pierre Elkabbach) pour lui demander comment planifier ma carrière en tant que journaliste. Il m’a dit d’aller d’abord en dehors de Paris, en province, pour apprendre et devenir un peu plus mature (je n’avais que 21 ans). Il m’a expliqué que c’était la meilleure école pour une jeune journaliste et c’est vrai ! Je suis donc allée en Haute-Savoie (près de Chamonix et Genève) et ai commencé à Radio Mont Blanc. J’avais aussi une émission mensuelle sur la chaîne de télévision «Canal C» avec des interviews de politiciens ou de gens célèbres, mais seulement sur leur vie privée. Après cela, j’ai décidé de quitter la France à nouveau. J’aime la France (pays fantastique), mais vivre dans différents pays me donne la possibilité de voir les choses sous des angles différents et de m’enrichir culturellement.

 

Q: Vous avez travaillé en Haïti à une station radio qui avait besoin d’un journaliste français. Avez-vous travaillé sur le terrain ou en studio?

 

Laurence3R: “Radio Vision” 2000 de Port-au-Prince était à la recherche d’un journaliste français pour s’ occuper de l’ information et de la formation de leurs journalistes. Quand je suis arrivé là-bas, j’ai réalisé à quel point nous étions chanceux d’être né dans un pays libre où l’ on a tout ce que l’ on veut. Je suis resté travailler sur le terrain et en studio pendant un an. Ce n’était pas facile, mais j’ai beaucoup appris chaque jour. Haiti est un pays fascinant et est toujours dans mon coeur. Je suis également reconnaissante à Haïti car c’est là que j’ai rencontré mon mari ! Il est venu à Port au Prince pendant une semaine pour des vacances chez un ami diplomate. Il est maintenant le père de ma fille de 11 ans, Anouck, et mon fils, Alvaro, 8 ans. Il est un avocat d’affaires et nous avons vécu à Londres, Paris, Valencia (Espagne) dont il est originaire, Banjul (Gambie en Afrique de l’Ouest) et à Lisbonne, au Portugal. En Gambie (un petit pays très agréable, bien pour un premier contact avec l’Afrique), j’ai donné naissance à mon fils dans un hôpital public! C’était mon choix parce que mon suivi médical était effectué par une équipe fantastique de médecins Cubains présents pour la coopération. C’était drôle parce que la naissance de mon premier enfant a eu lieu dans le meilleur hôpital privé et moderne de Valencia, avec beaucoup d’ appareils et de technologies, mais, j’ai préféré celui de Banjul avec les médecins Cubains, dans un hôpital publique très pauvre mais dont le nom au moins est élégant: The Royal Hospital Victoria! D’ailleurs, en pleine césarienne, l’ électricité est parti!. Après la naissance de mon deuxième enfant, j’ai commencé à éditer et publier des guides touristiques. Le premier était sur la Gambie, ensuite, j’en ai publié quelques-uns en Espagne, et le dernier sur Saint-Gervais Mont Blanc, en France.

 

Q: Pourquoi Saint-Gervais?

 

R: Saint Gervais Mont Blanc est un site ma-gni-fique pour les vacances, pour le ski ou la randonnée. Je connaissais cette ville parce que je suis allé plusieurs fois quand j’étais journaliste à Radio Mont-Blanc. Faire un guide touristique était aussi pour moi un bon prétexte pour y retourner!

 

Q: Où habitez-vous maintenant et que faites vous actuellement?

 

R: Actuellement, je vis en Espagne, à Valencia, très belle ville située sur la Méditerranée. Je travaille avec l’ entreprise américaine Reliv (www.reliv.com). Elle produit et vend des compléments alimentaires excellents et naturels. C’ est en voyant un jour ma maman les prendre que je me suis intéressée à ces produits. J’ai toujours été intéressée par la nutrition et la santé. En Europe, beaucoup de gens prennent des suppléments, car ils améliorent réellement leur santé. Nous sommes aussi confrontés à une très grave crise sanitaire en ici. Notre nourriture aujourd’ hui, ne possède pas assez de vitamines et de phytonutriments. En privant notre corps des nutriments essentiels et en les remplaçant par des aliments transformés et chimiques nous devenons vulnérables à la fatigue, aux allergies et à toutes sorte de maladies et dysfonctionements. Nous savons maintenant que les compléments alimentaires peuvent combler ce fossé nutritionnel. Ces produits offrent des niveaux optimaux de nutriments, et Reliv est une entreprise de haut niveau. L’été dernier, j’ai assisté à la Conférence internationale à Saint Louis (Missouri. USA), où j’ai rencontré le fondateur, Robert Montgomery. Grace à ces produits, j’ai aidé beaucoup de mes amis et membres de ma famille à régler leurs problèmes de santé. Bien sûr, je prends aussi ces compléments, même si j’ai toujours été en bonne santé. Mais grâce à eux, je me sens encore mieux. J’ai plus d’énergie, une plus grande capacité de concentration et un meilleur sommeil. J’ai de la chance de travailler pour cette entreprise parce que je peux à la fois aider les gens et m’occuper de mes enfants.

 

Q: Avez-vous déjà envisagé de déménager aux États-Unis?

 

Laurence10R: J’adorerai vivre aux Etats-Unis parce que j’ y suis allé plusieurs fois mais ce n’est jamais assez! Et parce que j’ai une relation spéciale avec l’Amérique…Je considère que je connais un pays et sa culture si je reste au moins un an. Espérons qu’un jour j’aurai cette chance!

 

Q: Que savez-vous de la Roumanie? Dans vos voyages, avez-vous rencontré des Roumains?

 

R: Mon mari travaille en Roumanie maintenant sur un projet d’éoliennes dans les montagnes. Il aime la Roumanie. Mon seul lien avec la Roumanie a été la jeune femme qui m’ aidait a la maison quand je vivais au Portugal et qui est devenu un peu une amie. Je voudrais pouvoir aller en Roumanie avec mon mari cette année car il n’arrête pas de me dire que cela vaut la peine!

 

Q: Quels sont vos hobbies?

 

R: J’adore voyager avant tout ! j’aime aussi être avec mes amis et ma famille. Coté sport, j’aime le squash, le tennis, le ski et l’alpinisme. Une fois, j’ai fais l’ascension du Mont Blanc à skis: Il m’a fallu huit heures pour atteindre le sommet et six heures pour redescendre le tout dans un cadre totalement sauvage. C’était fantastique!

 

Q: Quels sont vos projets dans un avenir proche?

 

R: Je m’occupe du développement de Reliv ici en Espagne, et je viens de commencé un livre sur la nutrition et la santé qui sera publié en France.

 

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

 

Octavian CURPAS: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

 

Laurence LEMOINE: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

 

Octavian CURPAS: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

 

Laurence LEMOINE: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion ofLaurence6 Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

 

Octavian CURPAS: Do you consider yourself fortunate?

 

Laurence LEMOINE: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

 

Octavian CURPAS: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

 

Laurence LEMOINE: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

 

Octavian CURPAS: How did that event further influence your decision to become a journalist?

 

Laurence LEMOINE: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

 

Octavian CURPAS: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

 

Laurence LEMOINE: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

 

Octavian CURPAS: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it  was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAS: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

 

Laurence LEMOINE: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time.” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

 

Octavian CURPAS: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews. 

 

Laurence LEMOINE: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

 

Octavian CURPAS: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

 

Laurence1Laurence LEMOINE: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

 

Octavian CURPAS: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

 

Octavian CURPAS: Where do you live right now and what are you currently doing?

 

Laurence LEMOINE: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

 

Laurence4Octavian CURPAS: Have you ever considered moving to the United States?

 

Laurence LEMOINE: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

 

Octavian CURPAS: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

 

Laurence LEMOINE: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the  housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Octavian CURPAS: What hobbies do you have?

 

Laurence LEMOINE: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my two children.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

 

Octavian CURPAS:  What are your plans in the near future?

 

Laurence LEMOINE: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAS 

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul 1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.

————————————

 

Octavian CURPAŞ: Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?

 

Laurence LEMOINE: Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.

 

Octavian CURPAŞ: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?

 

Laurence6Laurence LEMOINE: În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.

 

Octavian CURPAŞ: Va consideraţi norocoasă?

 

Laurence LEMOINE: Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.

 

Octavian CURPAŞ: În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?

 

Laurence LEMOINE: Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.

 

Octavian CURPAŞ: Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?

 

Laurence LEMOINE: Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.

 

Octavian CURPAŞ: Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.

 

Laurence LEMOINE: În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.

 

Octavian CURPAŞ: Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?

 

Laurence4Laurence LEMOINE: Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAŞ: Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?

 

Laurence LEMOINE: Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.

 

Octavian CURPAŞ: Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.

 

Laurence LEMOINE: M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.

 

Octavian CURPAŞ: Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.

 

Octavian CURPAŞ: De ce Saint Gervais?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.

 

Octavian CURPAŞ: Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?

 

Laurence LEMOINE: În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.

 

Octavian CURPAŞ: Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?

 

Laurence LEMOINE: Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.

 

Laurence1Octavian CURPAŞ: Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?

 

Laurence LEMOINE: Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.

 

Octavian CURPAŞ: Ce hobby-uri aveţi?

 

Laurence LEMOINE: Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!

 

Octavian CURPAŞ: Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?

 

Laurence LEMOINE: Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona – SUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Peisaj al realităţii americane împletite în versuri româneşti

Posted by Gabriela Petcu On October - 15 - 2013

Stanjenei1Octavian CURPAȘ

 

„Stihiri cu stânjenei” de Theodor Damian, Iaşi, Editura Tipografia Moldova, 2007, 88p. 

 

Ca de fiecare dată în poeziile sale, Theodor Damian ne uimeşte cu ineditul exprimărilor pline de substanţă şi de încărcătură spirituală, care ne aduc înaintea ochilor principiile cugetării creştine faţă în faţă cu neantul lumii cotidiene. Astfel, el ne oferă o oază, un spaţiu în care să ne simţim liberi de orice fel de constrângeri în ce priveşte existenţa, liberi în a ne exprima gândurile înaintea unui univers tăcut şi mut: „Cartea mea e ţara stânjeneilor/ E mult spaţiu în ţara stânjeneilor/ Pentru toate rasele, minorităţi, majorităţi, nu contează/ Sunt toţi stânjenei.”

 

Theodor Damian – profesor şi scriitor

 

Theodor Damian şi-a luat licenţa în teologie la Institutul Teologic Bucureşti, în 1975 (Teologie). După un masterat în Teologie la Princeton Theological Seminary, Princeton, New Jersey, în 1990 (Teologie – Spiritualitate), acesta obţine doctoratul în Teologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, 1999 (Teologie sistematică – Etică), dar şi la Fordham University, New York, 1993 (Teologie sistematică – Istoria Bisericii). Theodor Damian este profesor la Metropolitan College of New York (Audrey Cohen College, School for Human Services) unde predă filosofie, etică şi sociologie, din 1992. De asemenea, din 1996, scriitorul este şi directorul revistei trimestriale de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină. Gracious Light, dar şi director al centrului de învăţământ la distanţa New York al Universităţii „Spiru Haret”, Bucureşti, din 2005, precum şi profesor la Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, la catedra de Filosofie şi Literatură, Facultatea de Jurnalism, începând cu anul 2008.

 

Printre cărţile semnate Theodor Damian se numără Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc.

 

theodordamian”Stânjenelul arzând”

 

Metafora stânjeneilor din titlul acestei cărţi ascunde – de fapt relevă identitatea fiecărui om prins în hora acestei lumi, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale prezentului ce trece şi ne marchează cu fiecare clipă. Suspendat între două tărâmuri – cel al patriei lăsate în urmă şi cel al noii lumi în care trăieşte în momentul de faţă – Theodor Damian surprinde tensiunea dintre cele două lumi, paradoxul existenţial dintre două moduri de a trăi care se contrazic, se întretaie, dar se şi întrepătrund, formând o nouă identitate, a celui ce deşi trăieşte în străinătate, continuă cu spiritul, să fie ataşat valorilor ancestrale ale neamului românesc.

 

În acest joc al atitudinilor ce se contrazic, alteori se contrapun, apare imaginea „Stânjenelului arzând”, o explozie iminentă a acestei tensiuni existenţiale între cel care ai fost şi cel care eşti şi cel care vei fi. „Toate încep cu Big-Bang-ul/ Cu întunericul acela rotund/ Mângâiat de ochiul lacom şi crud// Toate încep cu stânjenelul/ În flăcări arzând/ Fără mistuire/ Cu o mireasă gata de nuntă oricând/ Dar fără de mire//.”

 

Ne putem gândi la această mireasă fără de mire ca la un destin ce îşi caută încă sensul, fără să îl găsească, asemenea unei dorinţe ce îşi caută împlinirea, dar nu reuşeşte decât să îşi descopere şi mai profund setea de a fi, de a ajunge sau de a deveni.

 

„Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă”

 

Se prea poate ca impresiile sosirii în Ţara Făgăduinţei să fi fost alterate de mercantilismul unor meleaguri ce noi le credeam sfinte, privindu-le de departe. Se prea poate ca în această ţară de adopţie să descoperi că totul nu este altceva decât o „sforărie”, un loc unde „Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor”. De aceea, Theodor Damian afirmă: „Aşa ne trecem viaţa/ Ca-ntr-o poză suprapusă/ Sau ca-n hala veche/ Din Omaha, Nebraska/ Cu pantofii-n vitrină şi cu/ Vitrina-n pantofi// American Express, Visa şi Discover/ Sunt singurele carduri/ Acceptate pe moment// Tot ce este în hală/ Se ţine suspendat de sfori/ Totul e sforărie/ Unele sunt mai scurte/ Altele mai lungi/ Mai subţiri şi mai groase/ Depinde de ce spânzură ele/ Uneori nu mai vezi obiectele din cauza sforilor.”

 

TheoDam„Miere şi lapte”

 

Peisajul complex al realităţii americane se împleteşte însă, cu impresiile pământului natal, cu chemarea tărâmului în care te-ai născut, care încă mai trăieşte în tine, care nu-ţi dă pace, îţi dă fiori, te împresoară şi nu te lasă, chiar şi la mii de kilometri distanţă, aşa cum reiese din poezia „O, cum te cheamă ispita”: „Şade monstrul/ Peste munţii Carpaţi/ Din rana lui/ Curge miere şi lapte/ Se-nghesuie lumea/ Stă la coadă, fiecare cu cartelă.”  Aceste impresii ce se ridică din adâncul memoriei sunt deopotrivă fascinante, dar şi monstruoase. Imaginea plină de rezonanţă a Munţilor Carpaţi se întretaie cu tipologia monstrului care oferă miere şi lapte pe cartelă. Se poate să fie un ecou al timpului când monstrul comunismului promitea lapte şi miere, dar pe o cartelă ce devenea tot mai greu de procurat şi tot mai dificil de convertit în alimente.

 

„Când spintecarea mi-e locuinţa”

 

Dar pentru a nu rămâne cu o imagine prea tristă asupra existenţei cu care ne luptăm, autorul ne arată „Singurul mod în care existăm”: „Şi totuşi oamenii merg spre iubire/ Orbeşte/ Noroc că iubirea nu doare/ Poate să şi doară/ Atunci când ploaia întregului cer/ Cade pe puntea unui singur/ Vapor/ Acela ce îmi spintecă visul/ Când spintecarea mi-e locuinţa/ Ea singura felie de real/ Cufundat într-o mare de vis.” Prin urmare, „Starea de spintecare” ce descrie prima parte a acestor „Stihiri cu stânjenei” nu reprezintă altceva decât disecarea trăirilor celui care deşi este departe de pământul în care s-a născut, totuşi continuă să trăiască, să existe, să fiinţeze în lumea valorilor pământului românesc, să fie în continuare tributar „matricii stilistice” a spiritualităţii româneşti, fiind un exemplu de trăire autentică a unui român al cărui suflet rămâne cald şi viu la atingerea valorilor străbune ce i-au marcat devenirea.

 

Theodor Damian – om al gliei româneşti

 

Şi astfel, chiar şi pe tărâm american, unde totul se topeşte într-o cultură de masă, unde fierbe atât de pătimaş dorinţa după înavuţire, după trăirea momentului şi după ceea ce este, uitându-se ce a fost sau ce va fi, Theodor Damian reuşeşte să rămână cu ancora prinsă de pământul iubit, de ţara natală, de locul unde s-a născut şi de spaţiul de care el aparţine cu totul, ca om al gliei româneşti. Versurile sale merită a fi cititie, iar „Stihiri cu stânjenei” merită a fi înţelese de fiecare om în ale cărui vine mai curge încă sânge românesc.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş 

Phoenix, Arizona 

Mary Roman„Pot spune că am învăţat să trăiesc, învăţând să joc….”

 

A intrat în State ca…”extraterestra”

Se pare că există ceva în aer in  zona Los Angeles… deoarece, din ce în ce mai mulţi  români din lumea literară, a cinematografiei sau a medicinii, scriu adevărate poveşti de succes – the romanian-american dream se trăieşte cu ochii deschişi. O poveste de succes, in devenire, poartă numele Maria Roman. “Extraterestra” Maria Roman şi-a făcut intrarea în State datorita vizei O1. Acest tip de viză se acordă celor cu abilităţi unice, extraordinare, mai exact,vorbim de  Alien with Extraordinary Abilities.

 

Iată,  România continuă să exporte frumuseţile sale naturale – aici fac referire la româncele care au ales, în fapt, să se auto-exporte şi să aleagă “păşuni mai verzi” unde  să-şi poată etala plenar talentul şi abilităţile profesionale – în cazul Mariei fiind vorba de actorie.  În opinia ei :“ Arta prin care mă exprim cel mai liber este actoria. Cred, de altfel, că suntem cu toţii nişte artişti care lucrăm la propria capodoperă – viaţa noastră.” O tânară frumoasă, of course, care, de multe ori, este asemănată, fizic, cu Jenifer Aniston, atacă Hollywood-ul cu armele  sale  proprii: frumuseţe, talent şi inteligenţă nativă. A ajuns pe “ pământul făgăduinţei” în anul 2007 şi a dorit să urmeze aceeaşi şcoală de actorie precum a idolului ei – Marlon Brando – The Actors Studio. După trei ani de munca asiduă şi-a încununat pereţii cu un master  al prestigioasei şcoli de actorie din New York.

 

Succesul  începe să prindă contur  şi nu va trece mult timp  până când o vom vedea – într-o  pelicula cinematografica made in Hollywood –  alături de actorii ei preferați  – Woody Harrelson sau Charlize Theron.

 

“Suntem cu toţii nişte artişti care lucrăm la propria capodoperă – viaţa noastra”

 

Maria RomanMaria, de ce ai ales o cariera în lumea cinematografică?

 

Am ales să devin actriţă după ce am terminat liceul la profilul mate-fizica, căutând să fac ceva care sa mă entuziasmeze, care să mă ajute să descopăr cine suntem şi ce scop avem pe pământ. Ştiu acum că suntem la origine unde electro-magnetice care au manifestat corpul fizic iar scopul meu în viaţă este să păstrez o vibraţie ridicată susţinută de dragoste şi să le aduc oamenilor aminte că avem un potenţial limitat doar de frică. Rolul actoriei a fost, încă din antichitate, de a purifica şi deci  de a elibera sufletul prin catharsis, la care se ajunge prin empatie. Cinematografia este o formă mai nouă a acestei arte, pe care eu m-am focusat înţelegând în State importanţa specificităţii. Îmi place la fel de mult să fiu pe scenă, ca şi în faţa camerei, dar o prefer pe cea din urmă din mai multe motive, principalul fiind faptul că la teatru oamenii vin acceptând din start convenţia. Camera se lasă mai greu păcălită. Regizorul poate trişa mai uşor în acest mediu, dar actorul este monitorizat atât de aproape, încât singura şansă de excelenţă este de a fi cu totul prezent.

 

Oren Moverman, unul din film-makerii mei preferaţi, mi-a împărtăşit, la un moment dat, crezul său cum că ‘actoria este cea mai grea meserie din lume pentru că această artă constă în a fi mereu prezent, şi asta este cea mai grea provocare pentru orice fiinţă umană, să trăiască în prezent. Pot spune că am învăţat să trăiesc, învăţând să joc….

 

Când a început odiseea ta în State? Unde ai făcut prima escală pe teritoriul american?

 

În State am plecat în 2007 pentru că am vrut să am aceeaşi pregătire în actorie ca şi cea a lui Marlon Brando. Am crezut că a învăţat meseria la Actors Studio, aşa că m-am dus să-mi iau master-ul de la această şcoală din NY. În cei trei ani petrecuţi acolo am învăţat enorm despre mine, despre actorie şi despre viaţă, dar cred ca cea mai importantă descoperire a fost să înţeleg ceva ce chiar Einstein ne-a dezvăluit :’Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea.’ Este un adevăr universal esenţial în această propoziţie, care a fost trecut prea uşor cu vederea în societatea modernă bazată, prea mult, pe o logică ce poate deveni distructivă…..

 

Un alt aspect crucial al pregătirii mele în NY a fost să înţeleg că, deşi am ales să-mi petrec viaţa în lumea artei, actoria a ajuns una din afacerile cele mai bine plătite şi de o imensă influenţă. Aşa că a trebuit să-mi revizuiesc toate ideile şi principiile pe care le-am avut până atunci despre ceea ce trebuie să fac, dacă vreau, cu adevărat, să am o platformă de unde să-mi desfăşor arta.

 

Mara Ro“A dat” New-York-ul pe Los Angeles

 

De ce ai ales New-york-ul?

 

Este cumva paradoxal şi amuzant faptul că m-am dus la NY să fiu artistă, dar am avut nevoie să trăiesc în unul dintre cele mai industrializate oraşe din lume, ca să găsesc un echilibru între ce are sufletul meu de spus şi ce a fost lumea programată să ceară.. După ce am terminat şcoala, am decis sa rămân în State şi mi-a luat un an şi jumătate să obţin viza.

 

Cu toate acestea, simţeam ca NY-ul nu este locul potrivit mie. Tot cimentul acela mă făcea să mă simt prizonieră şi să fiu sub o continuă presiune. Am întrebat-o pe managera mea de acolo, Annette Alvarez, care este şi sponsorul meu pentru viză, dacă mă sfătuieşte să mă mut în LA sau să stau acolo. Mi-a spus că este foarte important să trăiesc într-un loc unde eu mă simt bine, deoarece greu va fi oriunde. Aşa că mi-am făcut bagajele şi am venit în LA unde am găsit, într-adevăr, echilibrul pe care nu-l avusesem niciodată.

 

Ce îţi place în Los Angeles – oraşul îngerilor – al doilea oraş ca mărime din State, după New-York?

 

Ce iubesc cel mai mult aici este mediul natural, soarele permanent, apusurile superbe, iernile care aduc curcubee cu aproape fiecare ploaie, dealurile unde merg să alerg, oceanul, păsările cântătoare şi încântătoare, mirosul de iasomie înstelată, ca aici şi iasomia este stea!;) Când eram în România, nu eram conştientă de cât de important este să petreci timp în natură şi-mi pare rău că nu am profitat mai mult de frumuseţile natale, a trebuit să trăiesc cinci ani în închisoarea de zgârie nori, ca să caut confortul mamei natură.  

 

Cum ţi se pare LA faţă de New York? Este adevărat că cei din New York sunt mai repeziţi, mai grăbiţi, mai tupeişti ? Sunt nişte  workaholics,nu crezi?

 

Deprivaţi de aceasta, oamenii in NY sunt într-adevăr foarte agitaţi, grăbiţi mereu, porniţi mereu la atac, aveam senzaţia că nimeni nu mai are timp sa trăiască, preocupată doar sa supravieţuiască. Eu nu cred că menirea noastră este să muncim, nu suntem furnici, cred, cum spuneam că menirea noastră este să creăm şi singura diferenţă este în intenţia pe care o punem în spatele fiecărei acţiuni. Ideea este să facem ce suntem predispuşi să facem mai bine ca să evoluăm ca specie, şi nu să ne fie exploatat talentul în schimbul banilor. Când au numit oraşul, am suspiciunea ca s-a făcut o greşeala de tipar. Trebuia să fiu New Work! ( râde). Aşa este, sunt workaholics – munca, munca şi iar munca! Un mare pericol în societatea noastră, îmi pare mie că vine din faptul ca sunt oameni care nu fac altceva, decât să-şi facă treaba. Avem nevoie de mai mult discernământ când îndeplinim ordine sau primim sarcini. În NY, toate industriile funcţionează la maxima capacitate, acolo este Wall Street şi oamenii sunt uşor abrutizaţi din cauza asta. LA-ul este mult mai prietenos, oamenii aici au timp de mai multă compasiune. În plus, îmi place foarte mult să conduc maşina vreau sa zic!(râde). Şi am nevoie de spaţiul meu intim, preiau prea uşor energiile altor oameni şi mersul cu metroul în NY, mă secătuia şi mă lăsa foarte vulnerabilă. Dar motivul pentru care trăiesc în LA este , bineînţeles, pentru că vreau să fac filme şi aici se dau Oscar-urile!

 

Cum ţi s-a părut şcoala de actorie din NY?

 

Actors Studio este tot ce mi-am putut dori de la un program din perspectiva învăţării meşteşugului. Sunt aceleaşi principii  ca şi cele pe care este bazată şcoala românească de actorie, doar ca Lee Strasberg, fondatorul şcolii de la NY, le-a adaptat gândirii mult mai pragmatice specifică americanilor. Un lucru care m-a frapat a fost relaţia profesor-elev, care este uşor diferită de cea din România. Aici profesorii au mult mai mult respect pentru studenţi. Aceasta, poate pentru că sunt plătiţi din împrumuturile pe aceştia le-au făcut ca să-şi poată continua educaţia, sau poate că este doar un principiu sănătos bazat pe randamentul mai mare pe care un student îl are atunci când acesta se simte apreciat şi tratat ca un egal. Am mai observat şi nişte mecanisme foarte interesante care contribuie la desfăşurarea bună a lucrurilor, pe care sper să le poată adopta şi românii, la un moment dat.

 

De exemplu, daca ceva nu merge perfect (şi până la urmă, este ceva pe lumea asta ce merge perfect?!), nu se apucă nimeni să comenteze o problema, dacă nu vin şi cu o soluţie. Pentru că în acel moment, ei devin problema! Aşa că mai bine respiri adânc şi vezi ce poţi face tu ca să contribui. Ceea ce mă aduce la o mare revelaţie pe care am avut-o în cursurile de acolo – respiraţia!

 Maria Roman profile

“Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la scoală cum să respirăm…”

 

Te rog explică-mi   această revelaţie…Cum adică ai învăţat să respiri?

 

Da, serios, m-au învăţat sa respir!  Majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi de cât de importantă este, deşi ştim că este primul lucru pe care îl facem când venim pe lume şi plecăm când ea încetează. Cele mai multe probleme de sănătate sunt legate de stres iar o respiraţie corectă poate vindeca multe dintre ele. Am învăţat la orele de vorbire ca o respiraţie corectă, pe care bebeluşii şi animalele o au, este că plămânii simt nevoia de aer, se încarcă, apoi aerul se eliberează, iar apoi este o secunda de pauză, când totul este bine, până când plămânii simt din nou nevoie de aer, iar ciclu se repeta. Cuvintele cheie sunt ‘eliberează’ şi ‘pauză’. Viaţa de zi de zi ne pune mereu în situaţii tensionate iar noi ne încrâncenăm să rezolvăm tot soiul de dificultăţi aşa cum ne duce capul, iar asta ne afectează sănătatea. Concentrarea nu este acelaşi lucru cu tensiunea. Avem nevoie de prima, dar tensiunea este cea care ne împiedică să vedem lucrurile clar.  De aceea, tensiunea trebuie eliberată prin respiraţie. Iar în acea pauză, de după, suntem deschişi să primim informaţii din univers, prin intuiţie. Şi, tot de acolo se crează. Înainte de Studio, pregătirea mea pentru un rol era o luptă de a ajunge emoţional acolo unde creierul meu ştia că trebuie sa ajung. Era un chin, iar când ajungeam, în sfârşit, unde vroiam, eram prea secătuită ca sa mă mai bucur. Apoi am înţeles cum să nu-mi mai fac idei despre cum cred eu ca ar trebui să fie, ci să descopăr asta lucrând cu specificitate şi adăugând câte o nouă dimensiune cu fiecare repetiţie. De exemplu, la o repetiţie mă concentram pe spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, în alta pe relaţia cu celelalte personaje, în alta pe ce s-a întâmplat chiar înainte de scena respectivă, în alta pe posibile supra-senzaţii(daca e cald, frig, am vreo durere etc..) si uşor, uşor, personajul şi scena prind viaţă, iar terenul este pregătit pentru ca muzele să vină şi să facă şi ele treaba.(râde). Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la scoală cum să respirăm

 

Care sunt  filmele în care ai jucat până acum? Care sunt actorii tăi favoriţi?

 

Am jucat, în mod surprinzător, mai mult în filme S.F şi thrillere. Eu sunt cea surprinsă pentru că nu acesta este genul meu preferat de filme consumate. Dar îmi place enorm să lucrez la ele pentru că mă simt foarte bine în situaţii emoţionale extreme. Şi-mi place să alerg prin păduri, să stau cu orele pentru machiaje speciale. Da, chiar îmi place. Nu-mi place la fel de tare că am murit în majoritatea filmelor în care am jucat, dar se pare ca rolul de victima îmi vine bine. Dar şi când o sa supravieţuiesc, de-abia aştept momentul răzbunării!(râde)

 

Cât despre actori, i-aş numi pe Woody Harrelson şi Charlize Theron dintre actorii mei preferaţi. Pentru că arată super bine. Glumesc!  Pentru că se transformă de la un personaj la altul într-un mod fascinant. Iar Woody Harrelson este dovada faptului că dacă eşti bun, nu te poate nimeni asocia cu un singur personaj, fie ea memorabilă performanţa. Pentru că el s-a lansat jucând personajul cu propriul lui nume, Woody, în ‘Cheers’. Apoi a făcut ‘Născuţi Asasini’, ‘Propunere Indecentă’, ‘Albii nu pot să sară’, ‘Mesagerul’ şi multe, multe alte roluri, care mai de care mai variate!Iar Charlize Theron a fost de-a dreptul de nerecunoscut în ‘Monstrul’. Dar a primit recunoaşterea cu un Oscar!

               

Maria Roman and Danny Trejo„Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii.”

 

Ce te-a atras la America? Cum ţi se par americanii?

 

Nu pot spune că America mă atrage în mod deosebit. Dar, Los Angeles-ul da! Îmi place că americanii fac lucrurile să funcţioneze. Europenii îi acuză de superficialitate, dar aici se munceşte atât de mult, încât nu este timp de dobândit prea multe cunoştinţe generale. Nu spun că este bine sau rău, îmi place să cred că am renunţat să judec lucrurile după aceste criterii relative. Dar îi înţeleg şi le apreciez determinarea. Şcolile de aici pregătesc învingători, sunt învăţaţi de mici că pot face şi pot obţine orice. În România, în şcoală, ne învaţă resemnarea. Pentru că acesta este mesajul Mioriţei care ştim cu toţii că ne reprezintă. Pe americani îi învaţă ca sunt lideri. Ceea ce este adevărat. America a fost constituită cu scopul de a conduce economic lumea, şi a devenit, în foarte scurt timp, o putere de maximă influenţă în plan mondial. Americanii au asta în sânge. O viaţă emoţională prea intensă este neproductivă, iar aici totul se măsoară în randamentul lucrului. Jay Leno a spus la un moment dat că ‘În alte ţări, oamenii au prieteni. În America, psihologi.’ Dar eu mi-am făcut aici, în LA, prieteni minunaţi! Poate pentru că sunt un bun psiholog.(zâmbește). Un lucru interesant este acela că diferenţa majoră socială este zâmbetul afişat aici în mod constant. Mulţi non-americani îi acuză de falsitate din această cauză. Dar este ceva extraordinar ce face zâmbetul acesta la nivel social, chiar şi când este unul fals. Şi anume, păstrează o atmosfera decentă, chiar şi în situaţii critice. În România, oamenii sunt obişnuiţi să exprime orice gând sau atitudine negativă, iar asta, de cele mai multe ori, nu face decât să agraveze lucrurile, să încingă spiritele şi se crează un şi mai mare conflict. Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii. Şi zâmbetul devine, până la urmă, natural.

 

Există vreun loc special în State care te-a impresionat?Cât de des mergi în România?

 

Ca loc, cel mai mult în State mi-a plăcut la “Burning Man”, în deşertul din Nevada. Am fost acolo acum doi ani să filmăm un documentar intitulat ‘Burning Man and the Meaning of Life”. Este un loc cu totul special, un festival al vieţii aş spune, în care, timp de o săptămână se crează o lume bazată pe dragoste, libertate, compasiune şi dăruire, unde oamenii vin să experimenteze cam cum ar trebui să fie societatea  noastră de fapt. Doar că este în deşert, dar asta pentru că, la final, se arde tot ce a fost creat, ca să ne reamintim de efemeritatea lucrurilor materiale. Rămâne, în schimb, un sentiment de apartenenţă şi comuniune ce nu mai poate fi uitat. În ţară vin cam odată pe an. Nu  cred m-aş mai întoarce definitiv, dar mi-ar plăcea să merg cât mai des şi, de ce nu, să şi filmez în România.

 

Îmi petrec timpul pregătind norocul…”

 

Cu ce te ocupi în timpul liber? Care sunt hobby-urile tale?

 

Timpul liber mi-e o noţiune destul de străină pentru că privesc actoria mai mult ca pe un mod de viaţă, decât ca pe o meserie. Dar când nu filmez, am grija de instrument. Adică de corp, spirit şi suflet. Înot, alerg, merg la screening-uri, evenimente, sunt mai mereu pe IMDB, caut să cunosc cât mai mulţi oameni cu care să colaborez. Cu alte cuvinte, îmi petrec timpul pregătind norocul, adică făcând tot ce pot ca să mă aflu la locul potrivit la timpul potrivit. Cam asta cred eu că este norocul. Îmi place enorm să călătoresc, să văd cât mai multe locuri noi dar şi mai mult îmi place să filmez în cât mai multe locuri noi! Şi să citesc mi-a plăcut dintotdeauna, dar acum citesc mai mult pe la filmări, între cadre, pentru că prefer să văd filme când sunt acasă.  

 

Ce proiecte de viitor ai?

 

Am înţeles că trebuie să-mi creez propriile oportunităţi, aşa că pun la cale filmarea unui scurt-metraj scris de Irina Nedelcu, o comedie absolut delicioasă pe care am filmat-o în România, în regia lui Cristian Georgescu. Vrem să-l filmăm şi în engleză, aici în LA, în regia lui Ben Berkowitz. Sper să reuşim să-l facem anul acesta, pentru că în ianuarie începe pilot season, şi, timp de 4 luni, se dau probe pentru noul val de seriale ce vor fi propuse televiziunilor . Am semnat de curând cu o nouă agenţie, All American Rascals, aşa că anticipez că voi fi ocupată în acea perioadă. La sfârşitul lui ianuarie voi fi în Mexic, în juriul Festivalului Internaţional de Film Extrem ‘San Sebastian din Veracruz’, organizat de Fabrizio Prada, filmmaker pe care l-am cunoscut în România.

 

Ce sfat ai oferi celor care se gândesc să ajungă în State ?

 

Sfaturi pentru cei care vor să ajungă în State……, sunt în măsură sa dau doar din propria-mi experienţă, deci celor care vor să vină aici ca actori sau filmakeri. Este foarte important să se afirme întâi în România, pentru că este mai uşor, fiind ţara unde s-au născut şi pregătit, o ţară mică şi cu o industrie cinematografică pe cât de redusă cantitativ, pe atât de importantă calitativ. Mie mi-a luat foarte mult timp să înţeleg importanţa expunerii, atât ca lucru la orice proiecte ce pot fi văzute, cât şi ca apelarea la oamenii din industrie care ar vrea sa lucreze. Eu am crezut ca îmi voi crea o reţea de cunoştinţe din oamenii cu care voi lucra, dar acum înţeleg că este mai mult invers, întâi cunoşti oameni, iar apoi lucrezi cu ei. Vorba aia – Contează pe cine cunoşti. Mai mult de atât, contează cine te cunoaşte pe tine! I-aş mai sfătui şi să nu refuze proiecte pe principii artistice. Andy Warhol a făcut celebră fraza spusă de filozoful Marshall McLuhan :”Art is what u can get away with”, pe care as traduce-o: “Arta e ce poţi să-I convingi pe alţii că e arta”. E bine de ţinut minte că cinematografia e o industrie în care trebuie întâi să exişti ca participant, ca să-ţi poţi permite apoi luxul de a crea după propriul gust artistic.

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

 

Povestea unui pictor roman, Irina Negulescu, din San Diego, USA

Posted by Gabriela Petcu On September - 14 - 2013

Irina Negulescu,De la Marea Neagra la…Oceanul Pacific.

 

Irina Negulescu a părăsit ţinutul mioritic cu doar câteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu, în anul 1989. Dupa o “haltă” de un an de zile în New York, şi-a făcut bagajele şi a plecat spre ţinuturi…mai calde, aterizând tocmai pe coasta de vest a Americii, mai precis în San Diego, o locaţie paradisiacă cu o peisagistică superbă care, pentru pictori, reprezintă un adevarat “artist delight”.

 

Născută pe buza Mării Negre, la Constanţa, pictorul Irina Negulescu, “a dat” Marea Neagră pe Oceanul Pacific. Dragostea pentru apă a făcut-o să aterizeze pe ţărmul Oceanului Pacific, unde locuieşte şi în prezent.  Astfel, Marea  Neagră a fost “upgradată” şi ridicată la rangul de Ocean.

 

Irina Negulescu este un artist plastic şi un muralist talentat, un full artist, cum spun americanii, şi, ca o curiozitate (sau nu), multe  dintre creaţiile sale au ca temă de fundal – apa.

Probabil acest element este tatuat în ADN-ul ei – de vină fiind, poate, influenţa Mării Negre –  deoarece în multe dintre picturile sale care au ca tematică femeia, apa este un element omniprezent pe  fundal.

 

Am avut plăcerea să o cunosc pe Irina şi în doar câteva cuvinte pot să spun că este o femeie modestă şi  frumoasă, cu un aer şi o ţinută adolescentină, “posesoare” a unui  spirit   independent, de învingător.

Personalitatea ei  optimistă, veselă şi  vibrantă aduce bună dispoziţie celor din jur, fiind  purtătoarea  unui zâmbet fermecător, fără de care nu iese din casă, şi care, la intervale neregulate,  se transformă într-un râs contagios care  “infectează” şi  farmecă   audienţa.

Caracterul său frumos şi sincer dublat de un talent artistic deosebit fac din Irina un combo de succes.

 

Irina 1Pasiunea  pentru desen şi pictură a început din fragedă copilărie, de la vârsta de cinci ani – mărturie stau mobila şi pereţii din apartamentul familiei sale care erau pe post de “şevalet” în momentele când inspiraţia şi creativitatea Irinei încerca să se materializeze, exprimându-se şi în plan fizic.

 

Talentul său a fost şlefuit timp de 3 ani la Şcoala Populară de Artă din Constanţa , iar apoi  a fost aprofundat în USA, unde şi-a continuat studiile. Irina a sosit în USA în anul 1989, după care a urmat  între anii 1992 – 1995, San Diego Messa College unde a absolvit şi obţinut diplomă în Fine Arts and Design.

Însă, nu s-a oprit aici, şi a continuat între anii 1996 – 1999 cursurile Universităţii din San Diego.

 

Iată şi câteva dintre premiile, nu puţine, care i-au răsplătit talentul artistic, care legitimează statutul Irinei Negulescu de autentic artist profesionist:

 

1993 – Marele premiu: “Got to have Art” show, Emerald Shapery.
1993 – Premiul special: The Fashion Symposium and in Illustration, Los Angeles, CA.
1994, 1995, 1996 -Locul intai: Clairemont Annual Juried Show..
1993, 1994, 1995 – Locul intai: The student Art Walk Show
1995 – Locul intai: The San Diego Symphony Tower California Student Art Competition.

Apariţiile tv, radio şi radio-internet întregesc imaginea pictorului de succes care îşi  trăieşte visul american, un vis pe care îl trăieste cu ochii deschişi într-o zonă de paradis a Americii – oraşul San Diego.

În continuare, vă prezint povestea Irinei, o poveste de succes a unui român care a reuşit în “Ţara Făgăduinţei”.

 

 „Am crescut în Constanţa – unde “ cădea” marea peste mine…”

 

Spune-mi te rog,  cum ai plecat, când ai ajuns şi care a fost primul tău popas in State?  

 

În anul 1987, soţul meu, care era inginer pe vapor, a decis să rămână în Spania şi să nu se mai întoarcă în Romania. De acolo, el  a plecat în USA şi s-a stabilit în New York.

Eu eram însărcinată  când el a decis să rămână în State şi după doi ani şi ceva de luptă cu birocraţia comunistă din Romania am reuşit să primesc viza de State şi să emigrez împreună cu fiul meu, care  atunci avea numai un an şi opt luni.  Înainte de a pleca  însă,   comuniştii m-au obligat să renunţ la casă, şi numai după aceea mi-au dat paşaportul de America. Se întâmpla în anul 1989, cu doar  câteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu.vCa o paranteză, aş dori să spun că  fiul  meu are  acum  23 de ani şi sunt tare mândră de  el.  Iubeşte mult America şi este foarte patriot. Îşi iubeşte ţara de adopţie şi de aceea a decis să se înroleze în US NAVY – (Marina Militară – n.a). Acum este în Seattle unde este staţionat la  unitatea sa navală.

 

Aşadar, ai intrat în America prin New York. Cum ţi s-a părut oraşul şi oamenii ?Ai suferit un şoc cultural?

 

Sincer, la început  a fost greu, eram şi cu un copil mic după mine. Imediat mi-am găsit un job într-un office; lucram “ data entry”( evidenţa pe computer, n.a). Făceam naveta zilnic, 60 km dus, 60 de km întors. A fost un şoc totuşi, impactul cu America.

Îmi amintesc faptul că eu tot întrebam dacă aşa este toată America. Oamenii erau repeziţi, totul era “fast pace”(în ritm rapid – n.a) şi nimeni nu avea timp de tine. Eu tot întrebam:”Aşa este America? Care este cel mai frumos loc în America?”. Şi răspunsul pe care îl primeam era:” Nu este aşa peste tot. Cel mai bine este să ajungi în California. Acolo e o “altă Americă”. În San Diego este foarte frumos, dacă reuşeşti să ajungi acolo.. Aşa că după un an de New York, ne-am facut bocceluţa şi am plecat  într-o  “alta Americă”.(râde).

san+diego+bay+from+coronado+bridgeCum ţi s-a părut San Diego, oraş aflat la 2 ore de condus de Los Angeles şi la o oră de condus către graniţa cu Mexic?  Dar lumea, în comparaţie cu cei din New York?

 

Oamenii  sunt mai “ laid back”( relaxaţi – n.a)  în comparaţie cu cei din New York, care sunt mai agitaţi, mai tot timpul sunt pe pe fugă şi foarte focusaţi  pe carieră. Oamenii din San Diego sunt mai prietenoşi, socializează mai mult decât cei din New York.

Încă din avion , când survolam oraşul înainte de aterizare, am avut aşa un feeling şi  mi-am zis în gând: ”Eu aici voi rămâne”. Şi, iată, că şi acum, mai bine de 20 de ani de când am ajuns în San Diego, sunt tot aici.

M-am adaptat foarte repede şi foarte bine. Am început imediat să pictez şi să am expoziţii în galeriile din San Diego, iar mai târziu să organizez evenimente unde lumea venea să îmi vadă şi să îmi cumpere tablourile. Clima din San Diego este foarte primitoare cu veri nu foarte calde şi cu ierni foarte blânde. Aveam o mare satisfactie când veneau şi români, care văzând numele meu, Negulescu, mă întreabau dacă sunt româncă. Aşa mi-am facut şi mulţi prieteni români cu care mă mai întâlnesc la diferite evenimente culturale, concerte sau expoziţii de pictură.

 

“Nu mi-a scăpat niciun perete din spatele şifonierelor sau de sub paturi”

 

De unde ai moştenit pasiunea pentru pictură şi la ce vârstă s-a manifestat prima dată?

 

De la mama mea. A fost un autodidact în ale picturei şi a fost un pictor profesionist care făcea bani din această artă. Eu o urmăream cum desena picturi murale pe pereţi, cum făcea proiecte şcolare sau cum picta pereţii unor locuinţe private. Ea însăşi nu mi-a pus pensula în mână, ci eu,  pur şi simplu, singură am învăţat – pentru că îmi plăcea foarte mult. Eram copil, aveam 4 sau 5 ani şi deseneam pe coperţile  fiecărui caiet sau carte, ori pe pereţii apartamentului când mă strecuram după şifoniere – unde încăpeam cu uşurintă, pentru că eram foarte slabă – şi coloram pereţii (râde). Nu mi-a scăpat niciun perete din spatele şifonierelor sau de sub paturi. Încercam să fiu discretă şi să nu  le vadă mama.  Desenam flori, prinţi, prinţese, sirene, peşti  sau castele.

Mi-am dat seama că sunt talentată în şcoala primară când primeam note foarte bune şi colegii se rugau de mine să le fac şi desenele lor ca să ia şi ei o nota bună.(râde)

 

Irina 3Care este tematica picturii tale? Ce anume pictezi şi de ce pictezi?

 

Fac pictură murală, lucrez pe comenzi. Pot picta direct pe perete, dar şi pe pânza care se lipeşte pe perete. În tablourile pe care le pictez  abundă, ca tematică, apa şi oceanul. Ador oceanul şi în multe dintre tablourile mele  apa apare ca fundal. Pictez atât copii jucându-se  pe malul oceanului, cât şi femei înotand sub apă.

Pictez pentru că iubesc culorile şi reflecţiile acestora; probabil faptul că am crescut în Constanţa – unde “ cădea” marea peste mine –  a contribuit la dragostea mea faţă de mare, faţă de apă în general. Sunt fericită lângă apă, parcă aş fi un peşte (râde). Îmi place mult să înot şi să fac scufundări şi îmi place să fac poze subacvatice pe care le folosesc în picturile mele. Culorile extraordinare care se găsesc pe sub apă mă inspiră, sunt unice şi am facut o pasiune în a picta femei subacvatice, folosind ca modele pe sora mea, prietenii mei şi chiar pe mine însămi.

 

Îmi este un dor nebun de prăjiturile româneşti”

 

Care sunt preţurile unui tablou, în general? La cât poate să ajungă investiţia pentru cel mai scump tablou?

 

Depinde de mărime. De regulă, un tablou de 60/60 cm, în jurul a 1000 de dolari.

Cel mai scump a fost un tablou de 210/210 cm, care  a costat 10.000 de dolari. Însă muralele sunt mult mai mari, şi pot ajunge şi la cinci metri pe trei  metri. Acestea  pot costa mult mai mult.

 

Cum ai fost primită de americani? Ai fost bine primită în şcoală de către colegi şi de către profesori?

 

Totul a fost minunat de la bun început, eu  eram foarte entuziasmată când am ajuns în New York.

Profesorii şi elevii m-au tratat cu respect şi m-am acomodat foarte bine în şcoală. Bineînţeles, la început a  fost mai dificil, deoarece nu stăpâneam limba engleză aşa de bine. Eu credeam că nivelul meu era unul bun până când a trebuit să am o conversaţie telefonică şi realitatea mi-a dovedit că, încă, mai aveam mult de învăţat. Însă, nu mi-a trebuit prea mult şi m-am adaptat relativ repede cu şocul cultural şi cu limba engleză.

Oamenii din jurul meu au fost foarte ospitalieri şi generoşi.

Totuşi, este o diferenţă între viaţa şi oamenii din New York în comparaţie cu viaţa şi lumea din San Diego. În timp ce în New York totul se derulează în viteză şi oamenii parcă nu au răbdare şi timp să îşi facă prieteni, fiind foarte focusaţi pe job şi pe cariere, în San Diego lumea este “laid back”( relaxată – n.a) şi au mai mult timp să stea cu prietenii şi să socializeze.

În San Diego şocul cultural a fost minim. M-am simţit, de la bun  început, ca acasă la Constanţa, pentru că este un oraş portuar aflat pe ţărmul Oceanului Pacific. Însă, motivul determinant care m-a făcut să decid să ajung şi să rămân în San Diego a fost vremea superbă. Aici iarna temperaturile nu coboară sub 15 grade celsius. Sunt de mai bine de 20 de ani aici şi iubesc aceste locuri ca la început.

 

“Cum vând un tablou, îmi iau bilet de avion şi plec undeva”

 

Irina si Tudor PetrutCe iţi place şi ce nu îţi place în America?

 

În America îmi place cam tot. Sunt o mulţime de locuri frumoase de vizitat, numai să ai timp să le viziteazi pe toate. Mie îmi plac oamenii; lumea este respectuoasă şi foarte politicoasă, în general. Femeile sunt tratate cu respect. Mă simt în siguranţă aici unde locuiesc.

De asemenea, îmi place că aici este într-adevăr “ the land of oportunity” ( ţara tuturor posibilităţilor – n.a); dacă ai talent, eşti bun în ceea ce ştii să faci şi depui efortul necesar, atunci poţi să reuşeşti să duci o viaţă decentă, fără griji.

Aşa cum am mai spus, în San Diego ador clima. În New York nu îmi plăcea pentru că era mult mai frig.

Ce nu îmi place? Nu îmi place traficul.

Şi încă ceva; nu îmi plac dulciurile şi deserturile de aici pentru că sunt fără gust. Îmi este un dor nebun de prăjiturile româneşti. Îmi lipsesc plăcintele şi cozonacii româneşti (râde).

 

Ce faci în timpul liber? Unde îţi petreci concediile? Care este oraşul tău preferat în USA?

 

Îmi place mult să dansez şi să acult muzică. De fapt eu dansez şi când pictez (râde). Sunt un “socialite”, merg la evenimente culturale, la concerte.

De asemenea, îmi place să călătoresc şi să vizitez locuri noi. Cum vând un tablou, îmi iau bilet de avion şi plec undeva. Nu ştiu să strâng bani (râde). Ultimile concedii le-am petrecut în Franţa. Ultima oară am stat acolo o lună de zile şi de acolo am plecat  să văd Italia.

Recent am fost în Costa Rica, după ce am vândut un tablou, mi-am cumpărat bilet de avion şi am plecat acolo.

Anul trecut am vizitat Puerto Rico. Peste o lună plec în New York, de unde plec pentru câteva săptămâni în Romania. De acolo voi pleca pentru 10 zile în Grecia. Aici, în State, cel mai mult mi-a placut San Francisco, un oraş cosmopolitan, foarte liberal cu o climă puţin mai rece, dar un oraş fascinant.

 

“Nu cred că m-aş mai putea adapta în România după 22 de ani de America”

 

Irina si sora eiCât de des vizitezi România? Te-ai mai intoarce?

 

Cam odată la 5 ani. Ultima oară am fost acum 5 ani şi, după cum ţi-am spus, plec din nou în România luna viitoare. Acolo îl mai am  pe tatăl meu, la Constanţa. Doar el mai este acolo din rudele mele apropriate. Cele două surori ale mele sunt deja în State.

Nu cred că m-aş mai putea adapta în România după 22 de ani de America. M-am adaptat foarte bine aici. Dacă ar fi să mă mut din San Diego, m-aş muta undeva unde  arta merge mai bine,ca de exemplu, în Miami – Florida sau în San Francisco.

Mi-ar plăcea foarte mult să mă mut în Laguna Beach, în zona Los Angeles unde arta este foarte apreciată şi foarte multă lume vine să vândă arta.

 

Ce sfaturi oferi celor care acum se gândesc să emigreze în USA? Unde te pot găsi cei care sunt interesaţi de picturile şi expoziţiile tale?

 

Nu  ştiu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Şi după cum am spus America este mare, nu este peste tot la fel. Dar, dacă ar fi să dau un sfat, le-aş spune celor care vor să vină în State, mai întâi, să vină şi să viziteze sau să stea o perioadă în care să  îşi facă măcar o idee şi să vadă  dacă le plac locurile, oamenii şi stilul de viaţă. Dacă da, atunci trebuie să fie buni la ceea ce ştiu să facă. Competiţia este acerbă, dar cu pasiune, dăruire şi multă muncă, vor reuşi. Şi să nu facă compromisuri.

Trebuie să fie perseverenţi şi să înveţe din eşecuri. Nu toate uşile se deschid uşor. Multe uşi se vor închide, dar trebuie să nu cedeze. Trebuie să continue, să insiste, să se bată   şi să nu renunţe niciodată, sau, cum zic americanii: Never, but never give up! Cam asta ar fi în opinia mea un sfat prietenesc pentru cei care vor să  facă  pasul peste ocean în cautarea ELDoradului american.  Referitor la întrebarea unde se pot găsi picturile mele, le pot spune iubitorilor de pictură că mă pot găsi pe situl meu: http://www.negulescu.com/. Aici ei pot vedea creaţiile mele şi  pot afla informaţii despre evenimentele şi galeriile unde expun.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America

Foto.Doina Popa 

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Este Mihai Eminescu poetul național al românilor? Cu această ȋntrebare ȋși ȋncepe d-na prof. dr. Anca Sȋrghie de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu una dintre prelegerile  oferite romȃnilor stabiliţi ȋn America şi Canada. După popasul făcut la Cenaclul Românesc din Denver, Colorado, și după ce a lansat la New York ultimele două cărți editate în țară și a ținut o comunicare la Simpozionul Internațional Mihai Eminescu la Institutul Cultural Român, a urmat să răspundă invitației de a vorbi românilor din Windsor, Canada. Licenţiată a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, Anca Sȋrghie ne oferă modelul dascălului consecvent, devotat ȋnvățămȃntului, tradiţiilor strămoşeşti şi culturii noastre naţionale. O ȋntȃlnim de-a lungul anilor, de la terminarea facultătii şi pȃnă ȋn prezent, neobosită pe tărȃm educaţional şi literar, ȋn activităţi multiple ca profesor, conferenţiar, scriitor, membru ȋn Uniunea Scriitorilor din România, în UNITER, Asociația pentru istoria presei românești, ASTRA  şi ȋn Asociaţia de Literatură Comparată din Romȃnia, cȃştigătoare a premiului “Radu Stanca” al revistei “Euphorion” şi premiul “Biblios” la Festivalul Internaţional  “Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş-Alba Iulia. A fost intronizată Cavaler  în Franța pentru merite culturale în anul 2000, ca după alți 7 ani să primească de la Președenția României Ordinul Serviciul  Credincios. Este autoare a peste 400 de articole apărute în publicaţii din ţară şi  în străinătate, precum și a numeroase volume, desigur peste 25.

O ȋntȃmpinăm cu căldură ori de cȃte ori străbate mări şi ţări, aducȃnd ȋn mijlocul romȃnilor din America şi Canada suflul cald al literaturii romȃne de-a lungul istoriei, ȋnsoţită fiind mereu de cărti nou lansate, de proiecţii şi prelegeri  interesante. 

Anul acesta d-na Anca Sȋrghie ne rezervă surpriza de a fi prezentă pe data de 3 februarie la Windsor- Canada, invitată a Societăţii Culturale romȃno-canadiene “Graiul Romȃnesc” şi a membrilor Catedralei Ortodoxe Sfȃntul Gheorghe, care a găzduit evenimentul în primitoarea ei sala social.

Prelegerea d-nei Anca Sȋrghie a fost deschisă cu ȋntrebarea de mai sus, pusă  cu scopul introducerii  ȋn sfera luminoasă a poeziei romȃneşti ȋn care imaginea poetului nostru naţional este simbol şi model viu, nicidecum “exponentul cel mai valoros al Muzeului Literaturii  Romȃne”(M.Spiridon). Este subliniat faptul că poetul aparţine nu numai ţării care trece prin anotimpurile capricioase ale postmodernismului, ci tuturor romȃnilor din lume indiferent pe ce meridian vieţuiesc.

IMG_0139

Foto. Prof.univ. Anca Sirghie si Doina Popa

El şi nu un altul dintre creatorii talentaţi ai neamului nostru este poetul naţional al romȃnilor, căci de un secol şi jumătate toate generaţiile tinere intră ȋn viaţă rostindu-i versurile. Ne sunt prezentate ecouri ale creaţiei eminesciene transmise de pe ȋntreg globul pămȃntesc, fie prin internet, fie prin Academia Recordurilor Mondiale, care a declarat  “Luceafărul” cel mai lung poem de dragoste din lume, reacţii spirituale ale acestui “summum” romȃnesc, geniul absolut al literaturii neamului, “often regarded as the famous and influential Romanian poet” (sursa Google).

D-na profesor ȋndeamnă părinţii, profesorii de literatură și bibliotecarii documentarişti  din școli să atragă tȃnăra generaţie spre cunoaşterea creaţiei eminesciene, care continuă să rămȃnă “Everestul cuvȃntului romȃnesc” cum cu evlavie a fost declarat de admiratorii care i-au pătruns sensurile tainice şi pline de ȋnţelesuri. “Mai mult decȃt oricȃnd,-a conchis dânsa-  ȋn tulburele peisaj al prezentului, tinerii cititori au nevoie de modele, de pilda conştiintei lui curate şi drepte. Este nevoie de un etalon al valorii estetice, cum niciun alt creator roman de poezie nu ne-a lăsat. Eminescu dăinuie peste timp şi esenţa lui pură veghează devenirea noastră ca o coloană de lumină”.

S-a continuat cu lansarea volumelor editate de d-na Anca Sȋrghie şi Marian Diaconu “Fratele fiului risipitor”de Aurel Cioran şi “Dăltuiri” de Radu Stanca. A fost consemnată contribuţia pe care cele două volume o aduc la cunoaşterea unor personalităţi transilvănene, cum sunt Radu Stanca  din creaţia căruia, ȋn volumul “Dăltuiri,”sunt scoase la lumină pagini uitate din publicistica celor trei decenii antume şi Aurel Cioran, care a ȋnţeles să ȋnfrunte toate obstacolele păstrȃndu-şi crezul pȃnă la moarte.În fapt, “Fratele fiului risipitor”este cartea celor doi intelectuali din Raşinarii Sibiului, Emil şi Aurel Cioran, ale căror destine convergente  nu i-au ȋmpiedicat să păstreze cu sfinţenie sentimentul originilor. Legat de prezentarea cărţilor a vorbit profesoara Doina Popa din Dexter, Mi, introducȃnd auditoriul ȋn viaţa şi bogata activitate profesională şi literară a poetului, dramaturgului,  publicistului sibian Radu Stanca, subliniind capacitatea poetului de a cultiva trinomul baladesc ce nu este un pretext istoric, ci un lied scenic, poetul ȋnchipuindu-se un “cneaz valah la porţile Sibiului”. Marele cȃştig al poeziei romȃneşti datorat lui Radu Stanca constă ȋn extinderea sferei baladescului de la o scară naţională la una planetară.  Doina Popa a lecturat apoi versuri din poemele “Corydon”, “Ars Doloris” și “Argonautică”.

D-na Emilia Matei a rostit cuvinte alese despre  cartea “Fratele fiului risipitor” , despre Emil si Aurel Cioran, iar d-l Beni Pelger, preşedintele societăţii “Graiul Romȃnesc”, a ȋncheiat acţiunea vorbind despre cele două cărţi prezentate, mulţumind tuturor celor ce şi-au adus aportul la acest eveniment cultural de suflet: familia preotului George Săndulescu, Monica Mihălceanu, Carmen Ognean, iar din partea societăţii, Nicoleta Burlea ȋnsoţită de ceilalţi membri.

O agapă binevenită a fost oferită de colectivul doamnelor  bisericii, iar participanţii și- au  ȋmpărtăşit  impresii și promisiuni de a se reȋntȃlni mai des la astfel de acţiuni de suflet sub semnul marilor personalităţi ale literaturii romȃne.

 

           

Sergiu Nicolaescu, un luptator pentru eternitate

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2013

Sergiu Nicolaescu, un luptator pentru eternitate

 

 Autor: Grid Modorcea (New York)

 

Vestea mortii lui Sergiu Nicolaescu m-a uluit. El era “nemuritorul”. De cand am lucrat cu el ca producator delegat la filmul “Viraj periculos”, Sergiu Nicolaescu tot murea si invia, ca eroii din filmele sale politiste. Tin minte ca pleca din timpul filmarilor si zicea ca se duce pana in Germania, dar revenea a doua zi si continua filmarile. In acest interval am aflat ca a fost la “Elias”, unde a facut o operatie de hemoroizi. Si timp de 30 de ani cat l-am cunoscut indeaproape, Nicolaescu se interna, se opera si reinvia. El era mereu “Supravietuitorul”.

Si acum, de curand, alunecase pe gheata, isi rupsese niste coaste, dar eram sigur ca se reface. Mai cazuse de cateva ori de pe cal, de pe scara interioara a casei si s-a refacut. Ca sa aflu ca s-a operat de peritonita. Iata ca moartea a fost mai tare decat el. Mai tare decat Sergiu Nicolaescu, cel mai tare om pe care l-am cunoscut.

Intr-o zi, in biroul lui de la UARF, mi-a facut o demonstratie de forta. Si-a scos haina, camasa si a ramas gol pana la brau. Si mi-a arata pectoralii. Apoi cu o mana a luat un fotoliu de un picior si l-a ridicat ce pe un fulg.

Facea zilnic Fitness. Ducea o viata de atlet. Si se hranea ca o furnica. Nu l-am vazut la filmari sa manance mai mult de un sandwich pe zi. Cand venea ora mesei si echipa de filmare facea o masa campeneasca, el se retragea in padure, unde era locul filmarii, si isi desfacea pachetelul cu mancare si manaca neobservat de nimeni. O data l-am intrebat ce avea in pachetel. Cateva felii de salam intre doua felii de paine. Nu era omul paharulului, al carciumii. Nimeni nu cred ca l-a vazut vreodata pe Nicolaescu ametit. Nici la zilele lui onomastice nu se atingea de bautura. Era un model de comportament. Se purta hollywoodian, ca actorii americani.

Odata a venit la ziua lui cu un picior in ghips. Pe care si l-a pus pe birou si ne privea. Era fericit ca se afla in mijlocul atator oameni care il iubesc. Si era un povestitor deosebit. Intr-o zi mi-a povestit un vis de-al sau, cu un final demn de Zburatorul. Toata actiunea se petrecea intr-un lift, apoi a iesit pe terasa blocului si a zburat de acolo.

Nicolaescu era o personalitate fascinanta pentru cei care l-au cunoscut si un adversar de temut pentru ceilalti. Nu a avut prieteni apropiati, cred ca sunt printre putinii sai prieteni, caruia ii marturisea intimitatile lui. Iar prietenia noastra a pornit de la cartea mea “Baietii de bani gata”, cand a aflat ca e personaj principal cu numele Bo Serge, cum ii spunea familia Maurer, cu care el juca tenis si de unde s-a propulsat. Si m-a chemat la el la Senat, in biroul pe care il avea cand Senatul se afla in cladirea fostului CC. Era de fata si Geta Valcu, directoarea lui de productie. A spus ca vrea sa-mi cumpere drepturile de autor pentru roman, ca vrea sa faca un  film dupa el. Ramasese sa ne mai intalnim. Ca sa aflau de la d-na Valcu ca vrea sa-mi cumpere drepturile ca sa nu faca filmul, sa ingroape subiectul, sa nu-l faca altii. Nu stiu care e adevarul, dar filmul nu s-a mai facut, nici de catre el, nici de catre altii. Cartea a fost un best seller.

Sigur, am scris numeroase articole critice la adresa filmelor lui Nicolaescu. El insusi mi-a dat o replica in revista “Flacara”. Dar din momentul cand am scris elogios despre “Orient Express”, am devenit prieteni. In conditiile cand Noul Val nu se ridica la exigenta dorita, cand nu dovedea ca are un talent care sa concureze cu performanetele lui Nicolaescu, am vazut in el un reper necesar, un varf de lance al filmului romenesc.

Am scris: Daca Sergiu Nicolaescu n-ar exista, ar trebui inventat. Nu o data Nicoleascu mi-a spus ca din Noul Val nu apreciaza decat un regizor, pe Nae Caranfil, ceilalti sunt imberbi, nedezvoltati. Iar premiile lor il lasau rece, nu credea ca valoarea se masoara in premii, fiind chiar dezgustat cand afla ca premiile se obtineau dupa ce filmele erau plimbate la 150 de festivaluri! El nu si-a trmis toate cele 60 de filme la un loc, pe care le-a facut, la atata festivaluri la cate era trimis, pe banii contribuabililor, un singur film al Noului Val. Si de undeva trebuia sa cada un premiu.

Era un formidabil statistician. Avea zeci de tabele, prin care cantarea istoria filmului contemporan romanesc. Nu o data i-am analizat aceste tabele. Ba am facut-o si in cartea sa biografica, “Destin si film”, de care m-am ocupat. Regret ca nu a scris nici o carte de memorii. Nu “Ultimul corupt”, i-am spus. Ma asteptam de la dvs la un film numit “Ultima spovedanie”.

A participat constant si la crearea Legii cinematografiei. Filmul romanesc de azi functioneaza dupa “Legea Nicolaescu”. A facut enorm pentru filmul romanesc. Numele lui e legat in mare masura de cinematograful “Patria”, care ar fi bine sa-i poarte numele. Ii placea lupta, confruntarea. Tin minte ca dupa un articol de-al meu critic, lui Sergiu Nicolaeascu i-a placut si a dorit sa ne intalnim, sa-mi explice de ce n-am dreptate. Cu astfel de intamplari creatoare am inceput sa-l descoper, sa descoper fata lui ascunsa, care era aceea a unui luptator. 

In rest, a avut dusmani, o armata de dusmani, cat armatele din “Dacii”. Mai ales generatia tanara, Noul Val de cneasti, l-au urat inexplicabil, cum nu se poate imagina. Mi-aduc aminte ce afectat a fost de un  articol al lui Cristian Tudor Popescu, care l-a balacait cum nu se poate inchipui, l-a facut “impotent”, “batran libidinos”, “Alzheimer”, “escroc”, “curva” si multe altele. Vezi articolul “Cu sec” din “Gandul”. Eu i-am dat replica in articolul “Cap sec”. Cei interesati pot gasi aceasta polemica in volumul Dictionarul critic al filmului romanesc dupa 1989 (Ed. Axioma Print, 2011).

Tot atunci Noul Val de cineasti, cu Mungiu in frunte si cei de la Cinemagia, ii doreau pe fata moartea lui Sergiu Nicolaescu. Ei asa intelegeau sa-si exprime un punct de vedere fata de un film al sau, scriind “de ce nu moare asta odata, sa nu mai faca filme!”. Nici nu vreau sa-l numesc pe acest animal. El face parte dintr-o haita, asa actioneaza noii limbrici ai presei, in haita. Cred ca acum se bucura ca Nicoleascu nu mai e, in loc sa se intristeze de faptul ca a disparut un simbol al competitiei, un opozant serios al lor, o personalitate cum filmul romensc nu a mai avut si e greu de prevazut ca o sa mai aiba, dupa cum evoleaza tinerii cineasti. Vor deveni ca USL fara Nicolaescu. Iar fara opozitie, nu exista viata, nu exista progres. Sa nu uitam marea definitie a lui Eminescu: “Antitezele sunt viata”.

Nicoleascu regreta ca nici unul dintre ei nu a venit la el sa-i spuna, “Domnule, cum se face un film? Invata-ma si pe mine”. Ei nu aveau nevoie de un profesor ca Nicolaescu. Nu voiau sa invete de la el. Il aveau pe Puiu et co. Si Nicoleascu a facut inginerie din meseria de cineast. La masa de montaj pe care o avea acasa, masura cu cronometrul in mana cat tine un suspans la un film pecum “Conversatia”, sa spunem, ritm pe care il aplica la “Cu mainile curate”.

Stia film cat toti cneastii la un loc. A fost regizorul american al filmului romaneasc. E singurul regizor roman pe care IMDb il are pe lista sa. La capitolul film istoric, “Mihai Viteazul” ocupa locul trei din toate timpurile. “Mihai Viteazul” este studiat in America la multe facultati de profil.

Ultima mea intalnire cu el a fost in luna noiembrie, cand ma aflam in tara. Tot la UARF. Regreta ca nu a avut curajul sa plece in America. I-ar fi placut sa lucreze la Hollywood. Si regreta ultimii ani din viata cand a acceptat sa faca ultimele filme, “Pocker” si “Ultimul corupt”. Spunea: “Mi-au luat 5 ani din viata, puteam face altceva mai bun”. Si ca nu a castigat nimic. “La ultimul film, Lustig mi-a dat 300 mii de euro”. Sa faci film cu un asemnea deviz, e un eroism. Sigur, Sergiu Nicolaeascu a ratat cateva mari ocazii de a face Luceafarul eminescian sau Tiganiada lui Ion Budai-Deleanu, asa cum am discutat de multe ori cu el.

Ultima oara m-a intrebat, cine este cel mai important la un film, regizorul, scenaristul sau producatorul? I-am raspuns, producatorul, scenaristul si regizorul. Ba in America actorii sunt mai importanti decat regizorul. Uneori, regizorul este considerat doar un meserias, ca si operatorul sau editorul de imagine. Si ultimul lucru pe care i l-am spus, a fost: Dvs ati fost si sunteti de toate, scenarist, regizor, actor, un singur lucru va lipseste, sa fiti si producator, producatorul propriilor filme. In felul acesta nu veti mai depinde de nici un Lustig, de nici un CNC si nici Noul Val nu va mai spune ca ii luati malaiul.

Si deodata s-a luminat. “Da, voi fi producatorul urmatorului meu film”. Care e acela, numai Dumnezeu stie acum, care l-a luat pe nepregatite. Sergiu Niciolaescu avea de gand sa traiasca o suta de ani. Si putea. Ceva mai presus de noi a hotarat altfel. Dumnezeu sa-l odihneasca!

(Corespondenta de la New York)

O mineriadă cu sex şi fanfară

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2012

O mineriadă cu sex şi fanfară

 Grid Modorcea (New York)

 În Bucureşti, unde sunt sute de cinematografe, cauţi cu lumânarea un film românesc. Nu sunt programate decât la cinematograful UCINicilor, Studio. Şi doar atunci când e vreo premieră sau un eveniment special, cum a fost Săptămâna filmului românesc şi mondial.

Aici am putut vedea filmul lui Dan Piţa „Ceva mai bun de la viaţă” (2012), împreună cu încă trei spectatori. Acest lucru nu m-a mirat, nu m-a mirat nici că era subtitrat în engleză, salvarea mea, mi-am spus, fiindcă sunetul este execrabil, ca la toate filmele româneşti. Salvarea lor stă în subtitrare.

Imaginaţi-vă numai că în acest film un cuvânt românesc se aude după ce pe ecran se derulează vreo 20 de replici în engleză, apoi îi vedem şi pe vorbăreţi, doi tineri care urcă un munte de cenuşă, de parcă vin dintr-o groapă adâncă, fără fund, şi vor să iasă la suprafaţă. E Valea Plângerii, „cetatea huilei” Petroşani, care seamănă şi cu peisajul din Roşia Montană, filmat în „Nunta de piatră”. Suprafaţă care, pentru ei, cum vom afla din film, înseamnă America.

E povestea emigranţilor americani, dar care nu se petrece la cumpăna dintre secolele 19 şi 20, ci după Mineriadele post-decembriste, când au evadat în toate colţurile Occidentului şi ale Americii circa 4 milioane de români.

Despre acest exod în masă vrea să ne vorbească Dan Piţa. Despre cauzele lui. De fapt, nu cred că el, ci scenaristul Răzvan Popescu. Care imprimă filmului o modestie de care Dan Piţa nu avea nevoie. Mulţi aşteaptă să se arate gheara de leu rănit a lui Dan Piţa. Unul din cei mai buni regizori români în viaţă, a făcut puţine filme după ’89 şi ele foarte modeste, precum „Omul zilei”. O cauză majoră ar fi lipsa de scenarii. A continuat să colaboreze cu Răzvan Popescu (vezi şi „Femeia visurilor”), pentru funcţiile lui înalte, un discutabil scriitor însă, care se autoplagiază, fiindcă acum, iată, a produs o variantă a filmului „Prea târziu” (1996), în regia lui Lucian Pintilie.

Nu se întreabă de ce filmele semnate de cei mai buni regizori români au ieşit atât de slabe? Fiindcă subiectele sunt întârziate, vin prea târziu! Şi scenariul la „Prea târziu” era tot cu mineri, dar pe o latură poliţistă, anchetarea morţii unui miner. Aici, în „Ceva mai bun de la viaţă”, sărim la formula din „Scarecrow” (1973). Tot doi rătăciţi care îşi caută un sens, îl găsesc în munca grea de mină, dar ei nu sunt făcuţi pentru muncă, nici când ajung în afacerea cu angajările peste hotare. Ei nu văd nici o ieşire din această lume închisă decât evadarea.

Şi evadează, dar vor fi prinşi şi urcaţi în duba poliţiei. Finalul e un cadru lung, foarte lung, din unghiul lor subiectiv, aflaţi cu cătuşe la mâini, în dubă, privind prin gratiile ei apusul magic din zare. Şi vedem gratiile, gratiile României suspendate, din care nu se poate evada. Adică poţi evada, dar în iluzie. Evadarea în America este o totală iluzie ca şi „goana după aur”, cum o numea Chaplin. Cunosc sute de emigranţi români ca personajele lui Piţa, dar care trăiesc la New York ca în Dămăroaia. Îi numeri pe degete pe cei care au reuşit. Ei nu ştiu să facă nimic. Aici e nevoie, ca să-ţi găseşti un loc demn de muncă, numai de profesionişti.

Ce ştiu să facă Mateo şi Ginel? Ca şi ceilalţi mineri printre care vedem cum s-au infiltrat securiştii, îmbrăcaţi la fel, minereşte, ca în secvenţa când minerii sunt antrenaţi de un lider, un fel de Cozma, să meargă la Bucureşti, să protesteze, nici ei nu ştiu pentru ce! Şi îi manevrează securiştii, aşa cum un colonel Raţ îi manevrează şi pe cei doi eroi, într-o relaţie total falsă (îi ia din gunoaie să-i facă oameni, adică mineri!). E o totală iluzie să evadezi când nu ştii unde evadezi, mai ales când nici în ţara ta nu ai dovedit că ai făcut ceva!

Mateo (Corneliu Ulici) şi ţiganul Ginel (Dragoş Dumitru, foarte prost distribuit, un antitalent) sunt nişte epave şi nimeni nu are nevoie, mai ales în ţările puternic dezvoltate, de epave. Plus că marea eroare stă în titlu. Viaţa prin ea însăşi este supremul bun. Viaţa nu-ţi poate da mai mult. Odată ce exişti, tu trebuie să-i dai vieţii, nu ea ţie. Viaţa e aşa cum şi-o fac oamenii. Ce fel de viaţă şi-au făcut Mateo şi Ginel? Sau ce fel de viaţă le-a făcut societatea în care s-au născut, care i-a împins spre mizerie, spre o viaţă de cerşetori?! Titlul trădează o modestie în gândire, un vizionarism rudimentar.

Dovadă personajele principale, care sunt defecte, prost construite, confuze. E total neconvingătoare evoluţia lor, trecerea lor dintr-o stare de vagabonzi într-una de şefi cu repartizarea muncitorilor pe listele de plecări din ţară, unde ajung să învârtă bani. La fel, dispariţia lui Ginel, care cade în apă, într-o fântână părăsită, din care nu a mai rămas decât imaginea lui Hristos pe pereţii ei.

E pedeapsa divină la lipsa lor de credinţă? Mateo îşi caută „fratele de cruce” prin păpuriş până e „salvat” de o mână de poliţist, ca în filmul „Accident” (1977) al lui Nicolaescu, ca apoi să-l descopere în dubă! Îi găsise deci poliţia prietenul! Mai e o ciudăţenie cu o tânără punk, violată şi arsă cu ţigara, găsită de cei doi undeva, într-o vale, pe care o văd că încă mişcă şi o duc la şosea, să o salveze (probabil o secvenţă ratată din filmul „Concurs”).

De asemenea, şi dragostea lui Mateo la prima vedere e trasă de păr. Caroline (Anastasia Dumitrescu) e o fată frumoasă. Nu se încurcă cu primul venit. Şi ea are un trecut, nu?!, nu începe viaţa cu o relaţie total şubredă. O fi moartă după sex?! Doar n-o fi vreo prostituată printre mineri!?

Oricum, filmul e ca o mineriadă cu sex dusă la groapă. Un fel de priveghi, de înmormântare. Dovadă că mereu trece prin cadru o fanfară, chiar şi prin pustietatea huilei, sau auzim un bocet manelist despre mamă (de aceea, îl tot cântă cei doi orfani!). Actorii principali sunt descoperiri ale regizorului, sunt debutanţi. Dar nu conving, poate cu excepţia lui Corneliu Ulici.

Filmul oscilează între povestea ilogică a scenariului şi evadările cinematografice ale lui Dan Piţa, care simte capcana şi vrea să iasă din înfundătura scriiturii.

Noul Val e departe de limbajul cinematografic aşa cum îl mânuieşte Piţa. Toate secvenţele sunt lucrate, bine studiate, au fior artistic. Ceea ce la Noul Val n-ai să vezi. Noul Val străluceşte printr-un realism minimal. Nici devizul lui Piţa nu a fost mai mare ca al unui Puiu et co, dar a căutat locuri de filmare neobişnuite, a venit cu o plasticitate de maestru (imaginea Dan Alexandru). Decorul şi locurile de filmare sunt de Oscar. Deşi spaţiul pare acelaşi, felul cum sunt panoramările îl fac să fie ca un labirint. Desigur, apar câteva obsesii ale regizorului, cum ar fi planurile cu liftul, care fac un contrapunct cu „Hotel de lux”. Amintesc mai degrabă de „Duminică la ora 6”.

Dar ceea ce este minunat, şi nu s-a văzut nici la Pintilie, nici la Daneliuc, este o splendidă asimilare a neorealismului. Vedem cadre comparabile cu filmele lui Pasolini şi mă gândesc în primul rând la „Acatone” şi la maidanele din „Mama Roma”. Dar e şi mai mult. E o imagine post-apocaliptică. Şi în România a fost un război demolator, denivelator, iar degradarea continuă! Totul devine un munte de cenuşă, ca în Crematoria, zona vulcanică din faimosul „Riddick”, imagine tipic post-apocaliptică. Şi lumea se naşte din nou, o ia de la capăt.

Păcat că aceste idei nu au susţinere în substanţa filmului. Sunt deduceri. Sunt ceea ce ne-ar plăcea nouă să fi fost în acest film, dacă Dan Piţa ne-ar fi dat ceva mai bun. O parabolă, de pildă. Aşa cum şi eroii lui vor ceva mai bun de la viaţă şi noi aşteptăm ceva mai bun de la Dan Piţa. Care, nu ne îndoim, e în căutarea acestui ideal.

 

 

 

 

Biblioteca V.A. Urechia – Un colţ de Americă

Posted by Stefan Strajer On October - 9 - 2012

Biblioteca V.A. Urechia – Un colţ de Americă

Autor: Elena Ignat

Dacă vreţi să găsiţi un colţ de Americă în România, o Americă spirituală, cu totul specială, fiindcă este trecută prin ochii şi sufletul scriitorului Grid Modorcea, un dunărean get-beget, trebuie să mergeţi la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi şi să-l cunoaşteţi pe directorul ei, prof. Zanfir Ilie, el însuşi un om umblat prin America, şi să-l întrebaţi de ce, cum şi în ce fel Biblioteca V.A. Urechia îşi revendică acest titlu special.

Şi e suficient să spunem că zilele trecute Grid Modorcea şi-a lansat aici a 77-a carte, un bildungsroman intitulat Pluta, cu subtitlul Din Bădălan la New Zork, în care povesteşte călătoria sa cu pluta spirituală din locul natal, Bădălan, în locul unde trăieşte în prezent, Manhattan, New York. Este o carte unică în literatura română şi nu numai. Nici Borges şi nici Kundera sau alt scriitor contemporan nu au realizat această paralelă dintre locul copilăriei şi a doua lor copilărie, la senectute. Grid Modorcea face din  Bădălan un fel de cervantesc La Mancha sau Macondo al lui Márquez, un Humuleşti sau un Ipoteşti românesc, cu diferenţa că acest loc îl compară inspirat cu Manhattan-ul zilelor noastre, unde trăieşte.

Rămâi uimit câte puncte comune există între cele două extreme şi ele se datorează inspiraţiei divine. Cu adevărat aici este vorba de o asemenea inspiraţie întrucât pluta, pluta de la undiţă, devine un  simbol nu numai particular, dar şi universal, devine o metaforă a omului şi a lumii. Fiecare om are o plută interioară care ţicneşte în fiinţa lui, iar el pescuieşte în funcţie de pricepere şi şansă. Nu mai vorbesc de formidabila asociere dintre plută şi mouse, dintre baltă şi ecranul computerului. Sunt pagini antologice în această carte care face legătura între două lumi atât de diferite, dar cu multe ţicnituri comune. Prin ediţia engleză a cărţii, speram ca Bădălanul şi oraşul nostru să fie cunoscute şi de americani. Şi nu numai. Mai mult, aşa cum a mărturisit Grid Modorcea la lansare, intenţia sa şi a directorului Zanfir Ilie este realizarea unui film pe baza acestei cărţi, evident, o coproducţie româno-americană.

Dar la Biblioteca V.A.Urechia puteţi găsi şi celelalte cărţi despre America scrise de Grid Modorcea. Unele le-a lansat aici de curând. Să le enumerăm: romanele Mort după America şi Răstignit în America, volumul I’m Sorry, America sau Despre sminteală, apoi, cele mai recent lansate, Filmul american, ediţie română şi engleză, cu titlul The American Film as it’s never been told before, şi nu în ultimul rând Fine Arts in America. An Adventure in Paradis, o carte unicat despre experienţa autorului în galeriile şi muzeele americane, o aventură fascinantă în arta universală, New York-ul fiind azi cu adevărat paradisul artei plastice mondiale.

Deşi cartea de artă în America este regină, volumul lui Grid Modorcea este o raritate şi acolo întrucât este o carte trăită, e o mărturisire directă, vie, a unei experienţe fără grad de comparaţie. Criticii americani au rămas surprinşi de sutele de expoziţii pe care le comentează autorul, cuprinzând toate galeriile şi muzeele din New York, unde se concentrează arta mondială, cu valorile ei cele mai importante. Dacă The American Film a fost lansată prima oară la Tribeca Film Festival, cel mai mare festival de film din lume, creat de Robert de Niro la New York, Fine Arts in America va fi lansată la galeriile americane Stux, Geisberg şi Dacia, galeria unui român din Arpaş.

Nu putem să nu amintim şi alte două cărţi, cu totul originale, scrise de Grid Modorcea în America, adevărarte bijuterii critico-literare numite Amor la binea sau Istoria filmului erotic românesc, un dar în Anul Caragiale, un adevărat tratat despre amor aplicat la istoria filmului românesc, şi Jaful secolului, despre pirateria cu opere de artă, jaf cărui i-au căzut victime artişti de geniu, de la un Rembrandt şi Goya la Van Gogh şi Mircea Ciobanu sau Constantin Antonovici, cazuri incredibile.  

În afară de aceste veritabile punţi între România şi America, între sensibilitatea europeană şi cea americană, la V.A.Urechia mai puteţi găsi şi filmele americane ale lui Grid Modorcea, serialul Cu tezaurul credinţei în Lumea Nouă şi filmul Nostradamus, cu participarea românului Vlaicu Ionescu, un nostradamolog de renume mondial emigrat în anii ‘70 la New York, unde a şi murit. Sunt filme document despre istoria comunităţii româneşti în America, începând cu primii români care s-au stabilit pe pământ american (la Boian, la nord de Edmonton), apoi la Cleveland, Detroit şi în toată America.

În fine, trebuie să mai spunem că în Biblioteca noastră se mai află şi manuscrisele cărţilor mai sus pomenite, o adevărată comoară, cu care ne mândrim.

Cu adevărat, la Biblioteca V.A. Urechia un colţ de Americă este la ea acasă, aici ţicneşte o plută spirituală, care speram că să dea în continuare multă roadă şi să fie model şi pentru alţii.

 

Bibliotecar Elena Ignat

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors