Philadelphia (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Philadelphia (I)

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Istoria românilor americani relevă însemnate evenimente legate de această mare metropolă care simbolizează incontestabil naşterea democraţiei americane, aici fiind declarată independenţa Statelor Unite. Ilustrul nostru istoric Nicolae Iorga, vizitând-o cu prilejul îndelungatei călătorii în America, afirma că Philadelphia păstrează „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertăţii americane”.

Consider că prezintă interes evocarea câtorva momente de o reală importanţă din viaţa românilor americani care s-au petrecut în acest mare oraş încărcat de o copleşitoare istorie.

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului Marii Uniri, 1918, când prăbuşirea Austro-Ungariei devenise iminentă, emigranţii români din America şi-au intensificat eforturile pentru zădărnicirea oricărei tentative de salvare a imperiului şi au expediat numeroase memorii detaliat argumentate şi telegrame pe adresa Departamentului de Stat american în scopul recunoaşterii de către guvernul S.U.A. a dreptului românilor la unitate. Urmarea acestor strădanii a fost că guvernul american, prin secretarul de stat Lansing, a recunoscut public că „nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât în afară, cât şi înlăuntrul graniţelor Regatului…, simpatizează profund cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să întrebuinţeze la vremea potrivită influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină”.

Trebuie remarcat că, în acest context, românii americani desfăşurau o strânsă colaborare cu emigranţii aparţinând celorlalte naţionalităţi aflate sub opresiunea Austro-Ungariei, în cadrul „Uniunii Europei Centrale”. Manifestările, constând în susţinute întruniri publice la New York şi în alte mari oraşe americane, au culminat cu organizarea marii adunări din 23-26 octombrie de la Philadelphia, când în celebra sală „Independence Hall” au avut loc importante reuniuni vizând condiţiile viitoarei păci şi procesul de eliberare a naţiunilor din Europa centrală şi răsăriteană. Trebuie subliniat că la 26 octombrie, în aceeaşi sală şi la aceeaşi masă unde se semnase „Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite”, reprezentanţii românior din America, împreună cu cei ai celorlalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria, au semnat un document conceput în spiritul cunoscutei declaraţii americane de la 1776 şi a principiilor wilsoniene de organizare a lumii postbelice. La marea adunare de la Philadelphia au fost prezenţi reprezentanţi ai guvernului Statelor Unite şi ai presei americane, manifestaţia repurtând un mare răsunet şi bucurându-se de aprecierea Casei Albe care a trimis o scrisoare de felicitare, prefigurând, cu mai bine de o lună înainte, Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Meritul esenţial al acţiunilor întreprinse de românii americani a fost acela că a determinat o substanţială schimbare de atitudine în opinia publică şi cercurile guvernamentale americane din Statele Unite. De asemenea, aceste acţiuni au constituit un preţios sprijin pentru iniţiativele politico-diplomatice româneşti în procesul de importanţă majoră de creare a statului unificat naţional.

Perioada care a urmat Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) a fost marcată de activitatea tot mai accentuată a grupărilor revizioniste. O primă acţiune a grupurilor etnice originare din fostul Imperiu Austro-Ungar, având ca scop contracararea revizionismului, a constat în convocarea şi pregătirea unei adunări antirevizioniste româno-cehoslovaco-iugoslave în zilele de 12-13 octombrie 1935, la Philadelphia. Delegaţii la cea de-a 27-a Convenţie a „Uniunii & Ligii S.R.A.”, reunită la Warren, OH (1-7 septembrie), în calitate de cetăţeni americani, au adoptat în unanimitate o rezoluţie de protest care condamna implicaţiile nefaste ale revizionismului, document pe care l-au trimis preşedintelui Statelor Unite. Adunarea generală a mai adoptat şi o altă rezoluţie îmbinând în plină recesiune economică revendicări sociale cu revendicări antirevizioniste ale românilor emigranţi, primul înscris politic al acestora din perioada interbelică, exprimând în termeni fără echivoc poziţia antifascistă şi antirăzboinică a comunităţii româneşti.

La sfârşitul lunii septembrie, grupările revizioniste au anunţat că au obţinut 225.000 de aderenţi şi că intenţionează să strângă două milioane de semnături pe petiţia de revizuire ce urma să fie înaintată preşedintelui şi forului legislativ al Statelor Unite. Printre semnatari s-au numărat şi o serie de politicieni, guvernatori de state, senatori, deputaţi, primari, ziarişti, profesori universitari, jurişti şi alţi intelectuali.

În pregătirea acţiunii de la Philadelphia au avut loc întruniri premergătoare, mai importante fiind cele din 29 septembrie şi 6 octombrie de la Weirton, WV şi Youngstown, OH, organizate de societăţile „Plugarul” şi „Unirea Română” şi, respectiv, „Gloria Română”. Un moment însemnat al acţiunii l-a constituit în organul de presă al „Ligii antirevizioniste din America” („Uniunea & Liga S.R.A.”), la 5 octombrie, a „Apelului” de mobilizare la marea adunare antirevizionistă, în care se preciza: „Ca cetăţeni americani, trebuie să ne reamintim, ori de câte ori auzim numele de Philadelphia, că acest oraş este leagănul democraţiei, că aici s-a declarat Independenţa Statelor Unite. Apoi trebuie să ne aducem aminte că din Philadelphia s-a revărsat mai întâi minunata lumină a cărţii în jurul ei, apoi pe continentul american şi pe urmă în alte părţi ale lumii, din teascurile lui Benjamin Franklin. Şi, în sfârşit, trebuie să ne aducem aminte că în anul 1918, în Philadelphia, s-au întrunit reprezentanţii naţiunilor oprimate din Europa, că aici, în aceeaşi Sală a Independenţei unde s-a declarat libertatea Statelor Unite, s-a declarat şi ruperea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Transilvaniei din corpul Ungariei milenare şi că acest eveniment a fost vestit aici, în America, prin sunetul aceluiaşi clopot care la 1776 a vestit coloniştilor independenţa Statelor Unite. Cei care vor citi aceste rânduri să nu uite a povesti aceste lucruri copiilor mai mari sau mai mici, învăţându-i de pe acum ce înseamnă pentru românii din America şi pentru neamul românesc, în general, oraşul Philadelphia.

Romani americani in Philadelphia

 

Foto. Grup de romani in port popular in Philadelphia

Adunarea antirevizionistă a grupurilor etnice emigrate din fosta monarhie austro-ungară a avut loc în 13 octombrie la Philadelphia în „Sala slovacă” a emigranţilor cehoslovaci, iar reuniunea „Comitetelor centrale de acţiune ale mişcărilor antirevizioniste” ale celor trei grupuri s-a desfăşurat în sala societăţii româneşti „Bănăţeana şi Vasile Alecsandri”. La adunare au participat câteva mii de români, cehi, slovaci şi iugoslavi americani din statele Pennsylvania, New York, Ohio şi New Jersey. Adunarea a adoptat în unanimitate „Rezoluţia împotriva revizuirii Tratatului de la Trianon” al cărei text a fost citit şi supus spre aprobare de către Joseph A. Ferko, deputat în Congresul S.U.A. Din partea românilor au luat cuvântul Rudi Nan, preşedintele „Comitetului central de acţiune al mişcării antirevizioniste româneşti din America”, Gheorghe Danciu, director-administrator al Tipografiei şi ziarului „America”, Ion Podea, reprezentant al României şi Nicolae Balindu, preşedintele „Uniunii & Ligii S.R.A.”.

Ţinută tot la 13 octombrie şi tot la Philadelphia, adunarea grupărior revizioniste din S.U.A. s-a soldat cu un usturător eşec datorat, pe de o parte, acţiunilor susţinute şi bine coordonate iniţiate de grupurile etnice antirevizioniste român, cehoslovac şi iugoslav, iar pe de altă parte, poziţiei corecte, democratice şi antihortyste a cercurilor largi ale emigraţiei maghiare care era ostilă manevrelor guvernării de la Budapesta. În fine, mai merită menţionat că primarul oraşului Philadelphia a refuzat să participe la adunare şi că în cursul adunării s-au înregistrat divergenţe serioase între liderii intelectuali şi membrii de rând ai emigraţiei, formată în majoritate din muncitori industriali, cu concepţii politice democratice şi pacifiste.

Marea adunare din 13 octombrie 1935 de la Philadelphia a constituit, indubitabil, un eveniment deosebit de important în activitatea antirevizionistă a românilor americani şi a fost urmată de acţiuni asemănătoare la Chicago, Indiana Harbor, Deaborn şi Warren, finalizate cu adoptarea de rezoluţii trimise Preşedintelui, Guvernului şi Congresului Statelor Unite, guvernatorilor de state şi principalelor ziare americane. Activitatea antirevizionistă a avut ample ecouri şi în ţară unde presa a informat pe larg despre eforturile organizatorice şi propagandistice ale românilor din America.

Despre Philadelphia identificată cu Benjamin Franklin, the Liberty Hall, Philadelphia City Hall şi Independence Hall…într-un eseu viitor.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Premiile Pulitzer la a 100-a ediţie

Posted by Stefan Strajer On April - 26 - 2016

Premiile Pulitzer la a 100-a ediţie

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Fără îndoială, premiile Pulitzer sunt cele mai respectabile trofee care se acordă în jurnalismul american. În timp, jurnalismul şi-a dobândit drept funcţie fundamentală pe aceea de serviciu de comunicare destinat publicului, acest rol esenţial al existenţei sale impunând o serie de responsabilităţi deosebit de însemnate care nu pot fi îndeplinite dacă sunt eludate sau denaturate regulile de bază ale profesiei de jurnalist, reguli care privesc colectarea informaţiei şi punerea ei într-o formă cât mai adecvată în raport cu evenimentul şi, totodată, cât mai consistentă şi atrăgătoare în raport cu publicul. Astfel, trebuie remarcat că această competiţie pentru câştigarea celebrelor premii, în condiţiile tot mai complexe ale contemporaneităţii, devine una foarte dificilă şi chiar cruntă. Domeniu care se bucură de un ridicat interes şi de o neîndoielnică apreciere în Statele Unite, jurnalismul american se bucură anual, începând cu anul 1917, de conferirea premiilor Pulitzer, distincţii de valoare care răsplătesc pentru merite strălucite reportaje, fotografii, romane, comentarii, studii, înregistrări muzicale.

Pulitzer 2

În lumea jurnaliştilor şi scriitorilor din Statele Unite, premiul Pulitzer echivalează, ca prestigiu, cu premiul Nobel acordat cercetătorilor, scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă din întreaga lume şi cu premiul Oscar pentru cinematografie. Competiţia a luat naştere ca urmare a dorinţei lui Joseph Pulitzer de a pune bazele primei şcoli de jurnalism şi de a conferi prestigiu acestei profesii, Pulitzer donând prin testament Universităţii Columbia bani pentru a înfiinţa premiul care să-i poarte numele.

Luni, 18 Aprilie 2016, premiile Pulitzer au înregistrat cea de-a 100-a ediţie. Ca în fiecare an, a fost recompensată excelenţa în categorii diverse, ca istorie, dramă, ficţiune, muzică. Câştigtorii celor 21 de categorii au fost anunţaţi într-o conferinţă de presă organizată la Universitatea Columbia din New York, aceasta având calitatea de administrator al acestor distincţii.

 

LISTA COMPLETĂ A CÂŞTIGĂTORILOR PREMIILOR PULITZER 2016

 

Servicii Publice: Associated Press – câştigarea trofeului s-a datorat unei serii de articole care au dezvăluit abuzurile comise asupra angajaţilor din comerţul cu peşte din Asia de Sud-Est, în urma cărora 2000 de persoane au fost eliberate din „captivitate” şi au determinat implementarea unor ample reforme într-o industrie care constituie un furnizor important de peşte pentru Statele Unite.

Breaking News: Los Angeles Times – pentru modul în care a acoperit din punct de vedere mediatic masacrul comis în San Bernardino.

Jurnalism de investigaţie: Leonora LaPeter Anton şi Anthony Cormier de la Tampa Bay Times şi Michael Braga de la Sarasota Herald-Tribune. Cele două ziare din Florida au câştigat acest trofeu pentru un articol scris în colaborare despre violenţa şi neglijenţa din spitalele de boli mintale din Florida.

Jurnalism analitic: T. Christian Miller de la ProPublica şi Ken Armstrong de la The Marshall Project.

Jurnalism local: Michael LaForgia, Cara Fitzpatrick şi Lisa Gartner de la Tampa Bay Times – pentru un articol scris de cei trei reporteri despre consecinţele pe care le induce calitatea scăzută a învăţământului din şcolile publice din Florida considerate „uzine ale eşecului”.

Jurnalism naţională: The Washington Post – pentru crearea unei baze de date cuprinzând informaţii privind împuşcăturile fatale ale Poliţiei americane.

Jurnalism internaţional: Alissa J. Rubin de la The New York Times.

Cronică: Kathryn Schulz de la The New Yorker.

Comentariu: Farah Stockman de la The Boston Globe.

Critică: Emily Nussbaum de la The New Yorker.

Editorial: John Hackworth de la San Newspapers din Charlotte Harbor,FL.

Caricatură: Jack Ohman de la Sacramento Bee.

Fotografie: Tyler Hicks, Mauricio Lima, Sergey Ponomarev şi Daniel Etter de la The New York Times şi Departamentul Foto al Agenţiei Reuters – pentru imagini despre criza refugiaţilor din Europa şi Orientul Mijlociu.

Fotoreportaj: Jessica Rinaldi de la The Boston Glove.

Ficţiune: „The Sympathizer” de Viet Thanh Nguyen.

Teatru: „Hamilton” de Lin-Manuel Miranda.

Istorie: „Custer’s Trials: A Life on the Frontier of a New America” de T. J. Stiles.

Biografie: „Barbarian Days: A Surfing Life” de William Finnegan.

Poezie: „Ozone Journal” de Peter Balakian.

Non Ficţiune: „Black Flags: The Rise of ISIS” de Joby Warrick.

Muzică: „In for a Penny, In for a Pound” de Henry Threadgill.

 

În fine, decernarea din acest an a prestigioaselor premii ajunse la un secol de existenţă au probat cu prisosinţă nivelul jurnalismului american contemporan care se defineşte prin consistenţă, atracţie şi excelenţă.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2016
Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Problema Ardealului văzută de un american

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Prezentarea scriitorului american

 

În prefaţa volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Pătroiu face o scurtă prezentare a autorului, jurnalistul şi scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizează drept un om de cultură, perfect informat, observator atent şi obiectiv, având un stil concis prin selectarea esenţialului. În continuarea prefeţei, Ion Pătroiu care, în 1991 împreună cu soţia autorului, doamna Edith Lehrer, a îngrijit ediţia volumului apărut la Editura Vatra Romanească – Cluj Napoca, precizează că obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevărului istoric şi social din Transilvania, a monstruozităţii Dictatului de la Viena (August 1940) şi a metodelor propagandei ungureşti: falsul deliberat, minciuna sfruntată, neruşinarea cinică.

Milton G. Lehrer s-a născut în 1906 la New York. Tot din prefaţă aflăm că părinţii săi erau evrei din România care, după un timp trăit în Statele Unite s-au reîntors în ţară. Milton şi-a continuat studiile în România deprinzând limba română foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare şi a obţinut doctoratul în drept internaţional. Fiind cetăţean american şi vorbind ebraică, engleză, română şi franceză a făcut ziaristică la diferite publicaţii europene, dar angajat permanent era la La Tribune des Nations. În 1939, datorită unei zgomotoase propagande despre aşa zisele nedreptăţi pe care le suferă minoritatea ungară în statul român, redacţia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania să se informeze şi să informeze corect despre realitatea minorităţilor din Transilvania unită cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea incriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. În continuarea articolului: „Dacă, pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei abia în 1867 – cum este posibil să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una.” Drept care a fost din nou, reafirmat şi consfinţit, în Tratatul de la Paris din 1947 al naţiunilor europene. În următoarele luni Milton G. Lehrer publică în La Tribune des Nations alte articole pe această temă printre care şi unul intitulat Transilvania, pământ românesc ce va fi şi titlul volumului   său, de mai târziu, în care a adunat toată, repet toată documentaţia disponibilă la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvăneni cu ajutorul căreia a pledat, informat şi magistral, ideea că Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una, pe cea făcută secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

După ocuparea Parisului de către trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate să părăsească capitala franceză şi se refugiază în România, la Bucureşti. Astfel, trăieşte alături de poporul român tragedia Ultimatului de la Moscova şi a Dictatului de la Viena. Observă atent situaţia internaţională, stă de vorbă cu refugiaţii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria şi adună materiale pentru volumul intitulat Le probleme transylvain vu par un americain cu subtitlul La Transylvanie – terre roumaine, terminat în franceză şi română în 1944, an în care versiunea românească este editată şi publicată în primă ediţie. Din nefericire pentru naţiunea română, versiunea franceză nu a putut fi publicată în Franţa din motive financiare şi este încă o ruşine a guvernanţilor români care aveau posibilităţi de finanţare, dar nu au făcut-o! Şi nu numai a guvernanţilor dar şi a Academiei Române, a istoricilor şi scriitorimii române, a avuţilor din acea vreme printre care nu s-a găsit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publică occidentală nu a fost informată corect despre le probleme transylvain, lăsând cale liberă propagandei ungureşti de atunci şi până în prezent.

Ediţia de faţă, a treia, este de fapt prima ediţie completă a volumului document, imbatabil martor al adevărului şi se datorează soţiei autorului, doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei părţi a volumului, în care se arată continuitatea populaţiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicată în ediţiile anterioare. Apariţia ediţiei de faţă se datorează şi Uniunii Naţionale Vatra Românească şi istoricului Ion Pătroiu.

Am lăsat pentru altă dată, comentariile asupra interzicerii reeditării acestui volum necesar cunoaşterii istoriei romaneşti din 1944 până acum şi de acum înainte, pentru că actualii guvernanţi ai statului român sunt înscăunaţi de udemeriştii iredentişti, cărora le sunt vasali pentru această înscăunare. Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evreii din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru români sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile şi trebuie aşezat alături de marile personalităţi istorice româneşti care au pledat şi luptat pentru drepturile româneşti în Ardeal. Acum însă, când propaganda udemeriştilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman şi pseudo-elitele bucureştene ce domină mass media romaneâscă nu o contracarează real, subliniez real, din contră anihilează unitatea naţională, denigrează Uniunea Naţională Vatra Romanească şi îl marginalizează, discriminează istoric şi intelectual pe MILTON G. LEHRER. Tăinuirea şi dosirea acestui volum, şi a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ură în tânăra generaţie de unguri şi secui ardeleni, demonstrează, încă odată, că actualii guvernanţi români şi o parte din elitele culturale nu sunt nici măcar trestii gânditoare, ci doar nişte trestii de baltă aplecate după cum bate vântul şi interesele lor meschine.

 

Spicuiri notabile din prefaţa volumului

 

Istoricul Ion Pătroiu cu seriozitate istorică şi curaj civic scrie o prefaţă de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citită, meditată.

Prefaţa începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a ţinut la Abrud conferinţa Lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc, prin care documentat arată efectele negative ale propagandei ungureşti, deformările şi minciunile în trombă prin care se încearcă să se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional prin negarea   identităţi şi a continuităţii.

În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Pătroiu vine cu un exemplu prin care ne arată cât de departe merg ungurii cu dezinformarea şi falsul istoric. De curând s-a aflat, din Cronica de la Saint Denis – cronica considerată buletin oficial al regatului Franţei –   cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la   Rovine, împotriva lui Baiazid!! Da, aţi citit bine, aşa scrie în cronica franceză că a avut loc o mare procesiune şi s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bătăliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Bătrân, când bătălia luase sfârşit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrăgeau, cu Baiazid cu tot, peste Dunăre după cum scriu chiar cronicile otomane. După   înfrângerea lui Baiazid la Rovine de către Mircea cel Bătrân, solii unguri au dus la Veneţia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a bătut corp la corp cu Baizid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns până la Paris. Da, se practică din toate timpurile, ca unii să se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toţi şi mă mir cum de s-au oprit aici cu fabulaţia, fără să ne spună cine a învins din bătaia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu să adauge: viteazul rege al Ungariei i-a tăiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul că la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o săptămână, în loc de o zi.

 

Milton G Lehrer.Ardealul.Coperta buna

Lăsând la o parte ridicolul propagandei ungureşti, Ion Pătroiu arată că, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinţa şi faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de alţii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate şi exemplifică cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioară, din Dacia lui Burebista şi Decebal, spulberându-ne din Europa!

Mai trebuie reţinute din prefaţă şi alte aspecte ale propagandei ungureşti. În timp ce toţi vecinii Ungariei sunt distorsionaţi prin fals şi minimalizaţi cu ură, ei, ungurii cu aroganţă vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumătate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine stătător. Cu tot acest adevăr istoric, ei nu contenesc nici astăzi să tipărească şi să răspândească hărţi cu marele regat ungar ce a existat înainte de pierderea Dalmaţiei (1430) şi a bătăliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii ungureşti, istoricul Ion Pătroiu face o comparaţie pertinentă cu Turcia şi Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tipăresc, pentru răspândire şi propagandă, cât de întinse le-au fost imperiile lor. Chestie de bun simţ social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionişti de astăzi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi şi Viktor Orban de la ei.

Spre sfârşitul prefeţei, autorul ajunge la concluzia că românii nu cunosc adevărata istorie şi propaganda vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Menţionez două: obstrucţia de astăzi a adevărului despre propagandă iredentistă anti-românească şi inexistenţa unei istorii corecte a ungurilor scrisă de un român pentru români. E adevărat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul Ardealul pământ românesc scris de americanul Milton G. Lehrer.

 

Scurtă prezentare a volumului

 

Această prezentare succintă o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce nu ungur, să facă rost şi să citească întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, româneşti şi străine, despre Transilvania, despre populaţia şi istoria ei. Milton G. Lehrer îşi împarte volumul în cinci părţi.

Partea I-a: Ce este Transilvania?

La această întrebare autorul răspunde pe cât de direct, pe atât de corect: Transilvania este unitatea pământului locuit de români şi începe cu poporul daco-get. Şi ca să dovedească acest fapt recurge la diferite recensăminte ale populaţiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensământ a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care până la urma s-a sfârşit ca un dictat prin ameninţare cu forţa. După acest recensământ în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, saşi şi şvabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensământ demonstrează că românii formează marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, că sunt autohtoni, armonios răspândiţi, pe când celelalte minorităţi sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douăzeci de autori străini, atestă continuitatea populaţiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spaţiu pustiu, un vid.

Partea a II-a: Transilvania leagănul românismului

În această parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, succint dar esenţialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea şi transformarea poporului daco-get în spaţiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, susţinându-le existenţa permanentă aici şi, prin dovezi şi raţionament istoric, demolează pe rând toate teoriile propagandistice anti-româneşti prin care Dacia romană ar fi rămas goală după retragerea aureliană (247 A.D.). Pentru cei mai puţin informaţi şi pentru tânăra generaţie post decembristă, care este complet dezinformată istoric şi politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevărul istoric, dându-ne dispăruţi de acasă pentru o mie de ani. În esenţă, după plăsmuirile ungureşti odată cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a părăsit Dacia lui Decebal şi a pribegit păstorind pe nu ştim unde şi după o mie de ani s-a întors înapoi, ca nişte valahi arhaici, năpădind marele lor principat transilvan. Şi după ce ne-au primit, din milă, ne-am numit popor român şi ne-am făcut stăpâni la ei acasă. Citiţi: Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertilă şi mai bogată regiune a continentului, gol pe care aveau să-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea (Ardealul pământ românesc, ediţia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult să născocească o asemenea teorie a discontinuităţii şi exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe şi raţionamente istorice aceste născociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demolează prin erudiţie istorică. Întâi de toate, nu există un fenomen asemănător în tot imperiul roman, adică, odată cu retragerea legiunilor   romane să plece şi populaţia autohtonă după ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului? A doua întrebare fără răspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor şi istoricilor lor, prin care să ateste acest exod şi nomadism al poporului geto-dac prin ţările lor, cunoscut fiind că în asemenea situaţii inevitabil ar fi fost mari confruntări, lupte între băştinaşi şi intruşi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile şi raţionamentul istoric din teoriile ungureşti. Unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români, se întreabă celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru că ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu există documente şi nici logică istorică, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi şi considerente raţionale împotriva teoriei nomadismului nostru şi al vidului din Transilvania! Cititi pagina a şaptea, de exemplu sau capitolul Anonymus – Belae regis notar – care a scris în latină cea mai veche şi importantă cronică despre unguri. Notarul regelui scrie: în momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, ţinutul era locuit de către vlahi şi slavi organizaţi în ducate (voivodat = ducat în latină). Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilău, de la voivodatul lui Menumorut din Crişana şi de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iartă ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreşte la Anonymus, care răstoarnă tot zbuciumul falsificării istoriei de cate unguri, el aduce şi alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuităţii folosirii limbii latine, în proporţie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasă în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si raţionament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fără să se poată preciza pe unde a fost nomad, după care îl regăsim pe vatra strămoşilor săi vorbind aceeaşi limbă ca ei?!?

 

Partea a III-a: Transilvania după năvălirea ungurilor

 

Este o parte condensată de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu anul 896, când ungurii pătrund în Panonia şi, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge până la Tratatul de la Trianon din 1920, când Ungaria devine stat independent, de sine stătător după o jumătate de mileniu de atârnări şi compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta şi mai încărcată de fapte, personalităţi istorice şi documente din istoria noastră, a ungurilor şi cea universală. La sfârşitul lecturii acestui capitol, am imaginea clară a unei fresce istorice de o mie de ani şi am ajuns la ideea, pe care nu am găsit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare   a românilor ardeleni de   către unguri!!

Fresca istorică prezentată de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia şi fiind opriţi din incursiunile lor de jaf şi pradă de Otto Cel Mare lângă Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric şi încă odată autorul demonstrează că teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propagandă ungurească nefondată. Odată pătrunşi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea şi deznaţionalizarea timpurie a românilor prin mai multe căi. Unele forţate prin administraţie, şcoală, religie, armată, şi una voluntară, prin care unii români văzând ce drepturi şi privilegii au ungurii faţă de ei, se maghiarizează de la sine.

Spaţiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numărul lor redus, pentru a face faţă autohtonilor nemulţumiţi şi acestea sunt motivele reale ale colonizării Transilvaniei, care s-a făcut în trei rânduri consecutiv cu saşi, şvabi şi unguri. În primul rând, în secolele XI şi XII, au fost aduşi spre colonizare saşi şi teutoni la marginea de sud-est a Transilvaniei, care, pentru împroprietăririle primite, deveneau supuşii regilor unguri, îndatoraţi, obligaţi să le apere domeniile de năvălitori, dar mai ales să contrabalanseze populaţia autohtonă. Cum o altă mare parte a pământurilor românilor erau deja stăpânite de nobilimea ungară, iobăgindu-i pe valahii toleraţi, tensiunile cresc între intruşi şi românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e menţionat în cronicile latine ale timpurilor, până ce se ajunge la Răscoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apără şi printr-o alianţă împotriva răsculaţilor autohtoni numită Unio Trium Nationum în care se unesc ungurii, secuii şi saşii. Cele trei naţiuni, secuii se considerau naţiune separată de unguri, prin această uniune iau cele mai diabolice hotărâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii toleraţi deşi erau cei mai vechi în Transilvania iar numărul lor întrecea toate cele trei naţiuni unite la un loc! Toleraţi în propria lor ţară aveau de suportat asuprirea ca o clasă inferioară. În Dieta Transilvaniei în 1653, s-a votat legea Approbatae et Compilatae prin care: Românii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu în această ţară, atât timp cât va place principelui domnitor şi nobililor.

Episcopul unit al românilor ardeleni, Inocenţiu Micu – Klein, în Dieta transilvană ia apărarea toleraţilor după pofta principelui şi-a nobililor demonstrând că sunt cei mai vechi şi numeroşi în Transilvania. El scrie 24 de petiţii la Viena, împăratului prin care cere drepturi românilor, pentru că cine are obligaţii trebuie să aibă şi drepturi!! Nobilimea ungurească îl urăşte de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocenţiu Micu–Klein este chemat la Viena pentru o judecată, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, după lectura acestei părţi din acest tratat istoric, este că românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetăţenească şi naţională, în care începuse un proces puternic de renaştere naţională. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan este o continuare importantă a acestui proces al emancipării. Cât de hotărâţi, dar săraci erau românii reiese din faptul că Horea şi delegaţia sa a mers pe jos până la Viena, patru săptămâni la dus şi tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi şi lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii răscoalei, în număr de douăzeci şi cinci în frunte cu Horia şi Cloşca. Crişan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roată, apoi l-au despicat în patru părţi, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium şi Mihăleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îşi dădeau aere de mari creştini şi luminători ai noii spiritualităţi europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revoluţiei ungureşti din 1848–1849, autorul le aduce, pe de o parte date de reţinut despre intenţiile ungurilor faţă de românii ardeleni, în frunte cu Kossuth şi pe de altă parte înfăţişează lupta pentru libertate a românilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învăţa, a nu uita şi mai ales a ţine seamă, mă rezum doar la bilanţul plătit de români: două sute treizeci de sate şterse de pe suprafaţa pământului, viaţa a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge până în Statele Unite şi concepe un sistem dunărean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendidă realizare a speciei umane. Săracă splendidă subspecie!

Împăratul austriac cade cu picioarele pe pământ şi concepe un nou sistem imperial bazat pe individualităţile istorico-politice din imperiul său. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor naţionalităţilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungurească, care din acest motiv începe să-l urască pe împărat. Totuşi ceva s-a mişcat în privinţa drepturilor valahilor toleraţi până în anul 1867, când se instalează dualismul austro-ungar iar   românii ardeleni cad sub jurisdicţie ungurească şi pentru următorii cincizeci şi unu de ani se instalează cea mai neagră pagină de opresiune şi maghiarizare a lor forţată. Românii ardeleni îşi cer drepturile şi trimit împăratului în 1881 un Memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide şi-l trimite parlamentului de la Budapesta. Rămânând fără efect la curtea de la Viena, memorandiştii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternică impresie în Franţa şi celelalte ţări europene, declanşând vii şi puternice proteste împotriva austro-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandiştii au fost arestaţi, judecaţi şi aspru pedepsiţi. Răzbunarea ungurească s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresivă de deznaţionalizare impusă de guvernul Tisza Istvan şi legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare şi reviste româneşti, s-au desfiinţat şi maghiarizat şcolile primare şi secundare româneşti în Transilvania.

Odată cu începerea războiului în 1914, când unii l-au declanşat şi aclamat şi cu totul alţii au fost sacrificaţi, nimeni ne prevăzând că va degenera într-un război mondial, o jumătate de milion de români ardeleni a fost târât şi sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îşi trăia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârşit şi mileniul de împilare a românilor ardeleni de către unguri.

Milton G. Jehrer, în repetate rânduri consemnează, în baza dovezilor milenare, că ungurii au făcut şi continuă să facă propagandă şi paradă, cu infatuare şi aroganţă, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui să le tot socotim cât au fost ei de stăpâniţi şi atârnaţi de alţii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie să-l cunoaştem, ci ar trebui, mult mai mult, să cunoaştem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentării pe larg, spre cunoştinţă, a volumului ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC din care reiese cu prisosinţă mileniul împilării românilor ardeleni de către vecinii noştri de la apus. Aceştia, după Tratatul de la Trianon, au început şi continuă insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvaniei, vituperând în toate formele România şi pe Români, acuzându-i în toată lumea că îi privează de drepturi cetăţeneşti pe etnicii lor de la noi. Perfidie şi palavre.

 

Partea a IV-a: Ungaria de la Trianon

 

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârşitul abominabilului război în 1918 a declanşat desprinderea naţiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbră după compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii şi polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertăţi flutură la Zagreb şi la Ljubljana, apoi începe o revoltă în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungară, iar la 1 Decembrie Transilvania se uneşte cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric şi demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu acceptă realitatea şi nemulţumirile lor degenerează într-o stare revoluţionară de care profită comuniştii. Astfel Ungaria devine republică sovietică după modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi fără nici o declaraţie de război, armata ungară atacă România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse până pe linia Tisei şi astfel Bela Kun recunoaşte unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoaştere falsă, de moment pentru că era învins şi avea nevoie de timp să urzească cu Lenin un nou atac, împreună de data aceasta, ei din vest şi ucrainenii din nord-est. Şi din nou, fără declaraţie de război, atacă România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc până la Budapesta, unde victorioase ridică tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opincă pentru luare aminte de către cea mai splendidă dintre naţiuni. Nu românii au declanşat ostilităţile, le-au contracarat şi au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta până la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de poliţia vieneză şi folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietică. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgraţie sub suspiciosul Stalin care i-a hotărât sfârşitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiţi că au fost scăpaţi de Bela Kun, de republica lui, dar au rămas profund afectaţi de tricolorul şi opinca românească de pe parlamentul lor. Această victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit şi mai puternic vechile resentimente faţă de români, declanşând cea mai cumplită campanie de distorsiune şi calomniere la adresa Armatei Române deşi i-a scăpat de Bela Kun şi nu s-a amestecat în viaţa socială şi politică a Ungariei, care în acest timp, după voinţa ei a redevenit regat. Din lipsă de rege s-a mulţumit cu un regent, un fost amiral, care, rămas fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal. Armata română s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

După semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul şi scriitorul american scrie că ungurii s-au plâns în cele patru colţuri ale lumii de marea nedreptate care li s-a făcut prin ceea ce ei numesc dictatul păcii, dar el şi conchide: li s-a luat ungurilor atât cât au încălcat ei în cursul vremurilor prin violenţă. Cu o răbdare şi meticulozitate, pe care o găsim doar la puţini intelectuali români, Milton G. Lehrer citează, în pagini după pagini, date demografice din multe monografii şi recensăminte străine ce atestă drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal; documentaţi-vă despre acestea citind paginile de la 348 la 373. După acestea urmează pagini şi pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denaturează adevărul şi ridică stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputaţii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare. Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenară?!?

 

Partea a cincea

 

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pământ românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere şi consideraţie doctorului în drept internaţional, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între Septembrie 1940 şi Octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplită teroare împotriva românilor ardeleni: de la detenţie, deportări, muncă forţată, şi crime antiumane împotriva populaţiei civile la deznaţionalizare şi maghiarizare forţată.

Înainte de-a demonstra cu date şi cifre cele menţionate mai sus, trebuie să reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940:

Întreaga Ungarie este recunoscătoare Fuhrerului Hitler şi Ducelui Mussolini pentru opera lor constructivă, care, după ce a desfiinţat Tratatul de la Versailles, suprimă şi Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constată că actualul arbitraj de la Viena contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor amicale dintre Ungaria şi puterile Axei. Ungaria îşi asumă cu mândrie rolul ce o aşteaptă în noua Europă alături de puterile Axei. Ungaria va sta şi în viitor cu aceeaşi fidelitate şi amiciţie nestrămutată ca şi până acum alături de puterile Axei.”

Şi acum să vedem ce rol cu mândrie şi-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 şi 495 ne ilustrează elocvent rolul lor: Furia ungurească s-a dezlănţuit vijelioasă asupra ţărănimii şi intelectualităţii româneşti şi citând din „Les Assassinants”, aflăm că în primele două luni ale ocupaţiei Transilvaniei, au fost ucişi 919 români, 771 persoane torturate,   3.373 bătute şi maltratate, peste 13.000 de români deţinuţi. Ungaria   horthystă poate fi mândră de acest rol. Şi era numai începutul, numai două luni din cele 49 de luni de ocupaţie! Citiţi aceste pagini şi veţi găsi cazuri concrete de cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale şi de teroare cum le-au numit mulţi autori.

Sfârşitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de către unguri conţine trei mici părţi: Epilogul ocupaţiei şi bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citează pe Henry Barbusse: omul este o maşină care uită şi să fim atenţi cum se vor prezenta ungurii la conferinţa de pace fără să sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionistă. Şi a avut dreptate…

Postfaţa, este scrisă de soţia autorului doamna Edith Lehrer, care face nişte dezvăluiri pe care să le citim cu multă luare aminte. Întâi ne vorbeşte despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 Ianuarie 1945, când la Athenee Palace înconjuraţi de personalităţi din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalişti, prieteni au lansat prima ediţie a cărţii, ce a fost primită cu entuziasm şi pe drept apreciată ca o valoare academică. Nu trece prea mult şi schimbările politice şi sociale trec de la democraţia sperată spre dictatură ce încorsetează toată societatea românească şi doamna Edith Lehrer scrie: Numeroşii prieteni ai soţului meu – mari patrioţi –   au fost pe rând împrăştiaţi. O atitudine glacială din partea noilor oficialităţi s-a instalat treptat şi faţă de soţul meu … Nu mult timp după aceea, cartea, tipărită şi aşa într-un tiraj simbolic, a fost pusă la index, iar autorul a început să fie prigonit. Am fost daţi afară din toate serviciile, ori de câte ori reuşeam să găsim o slujbă   … Prigonit, hărţuit, în cele din urmă soţul meu s-a îmbolnăvit şi a murit în 1969 …

Această carte a fost pusă la index 47 (patruzeci şi şapte ) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie să-şi spună suferinţa iar urmaşii lor să nu cunoască nimic despre mileniul împilării românilor ardeleni, şi în acest timp propaganda iredentistă şi revizionismul unguresc ne defăimează insistent în toată lumea. Oare chiar să fi ajuns o naţiune degenerată în care patriotismul este anemic, hulit şi interzis de politicieni şi de lefegii lor din cultură şi de mass media. Speranţele românilor după Decembrie 1989 s-au spulberat ca şi cele din 1944–1945, numai propaganda şi speranţele ungureşti au rămas aceleaşi. Se pare că şi astăzi cartea această este pusă la index!

Au trecut 21 (douăzeci şi unul) de ani de la ultima ei ediţie şi cât de necesară este.

(Corneliu Florea – din volumul istoric „Cine tulbură liniştea Transilvaniei”)

Competiţia

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2016

Competiţia

Autor: Monica Corleanca (Cincinnatti, Ohio, SUA)

 

În urmă cu câtva timp m-a împins curiozitatea să privesc la TV un concurs de ucenicie şi inventivitate în afaceri, organizat de Donald Trump din New York, pentru a decide omul potrivit în a-i conduce multiplele lui proiecte, pretinzând că cere onestitate, creativitate, viteză de gândire şi acţiune plus… relaţii impecabile cu colaboratorii şi clienţii pentru a atinge succesul deplin.

Vroiam să pricep şi eu cum reuşesc americanii să stoarcă bani din nimic, cum înfăşoară evenimentele într-o uluitoare aură de superioritate, cum te leagă la ochi ameţindu-te cu vorbe gâlgâitoare, de crezi că sunt umanoizi veniţi din alte planete mult mai avansate decât noi şi sunt capabili să rezolve totul doar ridicând o baghetă magică; în acelaș timp noi, veniți cu educație și experiență solidă, am muncit din greu la proiecte complicate, pe bani puțini pe când nu știam cum merge piața aici.

La acel concurs de „talente” au participat vreo douăzeci de femei şi bărbaţi de profesii, educaţii și culori   diferite, toţi sperând să prindă lozul ce mare fiindcă salariile promiteau a fi exorbitante. Cum locuim pe continentul unde numai banul contează, se vedea pe feţele tuturor încordarea, determinarea, dar mai ales răutatea cu care sunt gata să se devoreze unii pe alţii, ascunsă sub nelipsitul rânjet fals impus de circumstanţe.

A tot întins domnul Trump tot felul de capcane la aşa numitele teste, a eliminat pe cei mai mulți, iar în cele din urmă a decis să păstreze numai două femei pentru marea şi ultima încercare, acea stachetă ridicată foarte sus peste care cine trecea era câştigătorul. Era gardat pe stânga şi pe dreapta de fiul său Donald jr. şi fiica Ivanca Trump, care păreau să fi fost bine pregătiţi la şcoala tatălui pentru a aprecia şi decide în asemenea crude competiţii, pe care eu… nu le înţeleg.

Cele două persoane alese în final au fost: Annie, o fată foarte plăcută, sub patruzeci de ani, inteligentă şi versată în ale vieţii de cazinou, fiind o imbatabilă jucătoare de pocker la Las Vegas şi… Joan Rivers, bine cunoscută „stea de talk show”, agresivă (ca să nu spun obraznică), cu un debit verbal obositor, gata să calce pe oricine pentru a sta numai ea în faţă, destul de trecută şi cârpită prin prea multe operaţii estetice; ar fi putut sta acasă să-şi numere milioanele făcute din luat interview-uri la Hollywood, trănacăneală penibilă, bârfă cât cuprinde şi vândut orice fel de zise bijuterii kitch la emisiuni TV, numai pentru a face bani!

Fiecărei doamne i s-a dat posibilitatea să aleagă alţi trei sau patru parteneri dintre cei prezenţi pentru a-şi face echipa de acţiune.

Celor două participante li s-a dat apoi un plan de lucru prin care trebuiau să facă rost de cât mai mulţi bani (cum altfel?) pentru nişte proiecte caritabile încercând toate căile de a contacta mari companii, organizaţii, oameni foarte bogaţi şi folosind orice relaţii personale, cunoştinţe, prieteni, rude, etc. În acest mod era testată capacitatea lor de a intra în orice fel de business şi dovedi că pot reuşi.

S-au împărţit în cele două echipe şi au trecut la acţiune: din echipa Anniei a plecat un cunoscut cântăreţ de muzică extravagantă să distribuie bilete de intrare la un mare match de baseball, care a reuşit să le vândă pe toate bizuindu-se pe priza lui la public, în timp ce o fată frumoasă de la Bunny Club a încercat să deschidă alte uşi. Fiecare din acest grup al Annei a realizat importante conecţii acţionând cu tact, eleganţă şi discernământ şi primind promisiuni de multe donaţii, pentru a ajuta copiii din Africa.

Madam Joan Rivers a început distribuirea sarcinilor celor din grupul său în mod foarte agresiv, tremurând precipitată şi acuzând în permanenţă pe fiecare din membrii grupului că nu face destul, că nu acţionează corect, etc. La un moment dat a trebuit să caute o asociaţie profesionistă de oameni care să aranjeze spectaculos o sală de „cocktail party” unde să fie invitaţi diferiţi oameni şi organizaţii pentru a-i convinge să doneze bani pentru o altă cauză caritabilă: să ajute oamenii care sunt muritori de foame. In aceste căutări febrile Joan Rivers a găsit nişte specialişti în aranjări de petreceri simandicoase cu care a început negocierile pentru a decora sala ce o aveau la dispoziţie, dar în conversaţii a fost extrem de agresivă insultând şi acuzând pe cei de la care aştepta servicii bune, acţionând ca o stăpână care dă numai ordine fără a lua în seamă părerea specialiştilor, drept care cei răniţi au refuzat imediat orice colaborare cu ea. Evident că dumneaei a găsit pe alţii cu care a făcut pregătirea unei săli de primire a invitaţilor care promiseseră donaţii, dar păstrându-şi acelaş stil.

Annie cu grupul ei a acţionat aşa cum îi era firea: delicată, hotărâtă, judecând fiecare pas, primind oferte generoase de la cei la care a apelat şi fiind preţuită de mebrii grupului ei format ad-hoc. Când a ajuns la decorarea unei săli unde să se desfăşoare donaţiile de către participanţii care acceptaseră să contribuie cu bani pentru a ajuta copiii dintr-o ţară africană , a dat peste aceaşi companie care refuzase pe Joan Rivers, specializată în pregătiri şi ornări de săli pentru banchete sau alte evenimente speciale; oamenii speriaţi i-au relatat ce păţiseră cu Joan Rivers, foarte jicniţi şi furioşi. În acest mod Annie, împreună cu cei din grupul ei, a reuşit să adune în final peste $400, 000, în timp ce Joan Rivers numai vreo $145,000.

Când a venit momentul deciziei finale, iar domnul Tramp a trebuit să spună pe cine aleage drept colaborator, era evident ca numai Annie avea toate şansele să fie căştigătoare competiţiei: strânsese mult mai   mulţi bani, se bucurase de simpatia tuturor prin modul cum acţionase foarte inteligent şi elegant, apoi fiind o prezenţă proaspătă şi promiţătoare în acest contest cucerise și publicul.

Trump a ascultat părerea celor doi judecători, fiica şi fiul său, apoi a oamenilor din sală, cerându-le şi explicaţii pentru susţinerea lui Annie, moment în care fiind întrebată cum a reuşit să primească serviciile celor care au decorat sala de cocktail a relatat istoria despre Joan Rivers, care era de fapt ceace aflase de la compania   care o refuzase pe dumneaei. In acea clipă a izbucnit Joan Rivers oribil şi fără bun simţ acuzând-o pe Annie că minte, a mai sărit şi fiica ei Melissa să urle fără ruşine, o mahala cum nu te-ai aştepta să vezi la asemenea întâlniri cu oameni care să servească scopuri caritabile, mai ales că erau priviţi de milioane de oameni la TV.

In timpul operaţiilor de căutat sponsori pentru proiectul ei de caritate Joan Rivers a spus de câteva ori că ea vrea să căştige „cu orice preţ” acest contest şi se vedea pe ea cum acţiona ca o hienă gata să sfâșie pe toţi din jur numai să învingă. Minciunile , acuzatiile şi insultele adresate de Joan Rivers bietei Annie puteau revolta şi pe cel mai cumsecade om din lume, iar eu aşteptam cu respiraţia tăiată să văd rezultatul, care era clar că va da Anniei locul bine meritat de câştigător.

După consultări cu diverşi indivizi din jurul său, ascultat pe toţi cei din sală, Donald Trump a dat verdictul: Joan Rivers căştigătoare!?

Toată sala amuţise timp în care numai ea, obraznică şi isterică , împreună cu fiica ei Melisa, urâtă şi prost crescută, jubilau.

Nu mi-a venit a crede, am fost furioasă câteva minute după care mi-am amintit despre un test, dat mie cu ani în urmă, pentru ocuparea unei funcţii la o mare companie, unde răspunsesem perfect la întrebările legate de meserie, dar nu aşa cum doreau dumnealor pentru a deveni și leader. Trebuia să fi fost crudă, lipsită de scrupule, să urmăresc şi raportez oamenii fără a le atrage atenţia mai întâi, să nu fiu prietenoasă cu nimeni, pe scurt să fiu inumană , ca un robot servind strict numai interesele companiei, dar lovind nemilos în cei care ar fi făcut treaba.

Întorcându-mă la ceace vizionasem la circul domnului Trump, de ales oameni de afaceri pentru prosperitatea dumnealui, am înțeles că pentru a fi apreciat în business nu contează nici educaţie, nici cultură, nici experienţă, nici maniere, ci numai banii; în cazul acestui dezolant contest nu numai atât, dar și atacul brutal, răutatea, minciuna, să răspândeşti în jur numai otrava şi frica cu care să-i intimidezi și imobilizezi pe toţi pentru a rămâne tu în picioare, călcând mulţumit pe cadavrele celorlalţi.

Se pare că aşa s-a ticăloșit lumea că nu ne mai înţelegem unii cu alţii decât prin puterea banilor şi atacul în haite, distrugându-ne semenii pentru a ne ridica noi.

M-a obsedat o vreme acel spectacol de junglă, când am înțeles că eu nu mă potrivesc acestor timpuri în niciun fel și nici n-aș dori să obțin prin contest un job în ginta afaceriștilor foarte bogați.

(Monica-Ligia Corleanca, Florar, 2009 – text adus in actualitatea anului 2016)

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Posted by Stefan Strajer On February - 12 - 2016

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Mă încăpăţânez şi perseverez în evocarea unor secvenţe notabile din fascinanta noastră istorie, astăzi când în România, Istoria românilor a devenit o disciplină secundară, iar patriotismul continuă să sune fals şi să pară, pentru reprezentanţii media, mai mult retorică electorală, respectiv rating.

În perioada care a urmat încheierii primului război mondial, Nicolae Iorga, personalitate marcantă a neamului românesc, a fost un adevărat purtător de cuvânt, un remarcabil ambasador al tânărului stat român întregit, pentru românii stabiliţi în Statele Unite ale Americii. Profesor specializat în istorie universală, recunoscut ca valoare internaţională, s-a implicat profund în problemele diasporei americane de cea mai diferită natură, avansând abordări originale şi sugerând, deseori, maniere proprii de rezolvare care antrenau şi angajau participarea activă a românilor emigranţi la soluţionarea lor.

Prezenţa savantului pe pământul american este captivantă, atât prin amplul itinerar, cât şi prin contactele şi conferinţele sale, relevând ţelul său constant şi apărat: promovarea energică a unei realiste propagande pentru o mai bună cunoşatere şi o obiectivă apreciere a României în străinătate, accentuând cu precădere asupra rolului important al emigraţiei în acţiunea conştientă de informare a opiniei publice americane despre aspiraţiile sociale, culturale şi naţionale ale României.

La 27 ianuarie 1927, istoricul a ajuns la New York, invitat fiind de clubul „Nicolae Iorga” al românilor americani din Indiana Harbor cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţare. A fost primit cu multă căldură şi deosebit entuziasm de românii din marele oraş american şi împrejurimi, precum şi de reprezentanţii unor însemnate instituţii: „Uniunea & Liga S.R.A.”, ziarul „America”, aşezămintele „Fiii României” şi „Prietenii României”, din New York, clubul „Nicolae Iorga”, „Uniunea Societăţilor Române Greco-Catolice din America”, „Uniunea Evreilor Români din America”, comitetul de recepţie, avându-l în frunte pe ministrul României la Washington.

Sejurul în marea metropolă americană s-a soldat cu un interviu publicat de celebrul cotidian „New York Times”, ziar care a oferit un dejun în onoarea apreciatului oaspete român la care directorul renumitei publicaţii şi-a exprimat intenţia antamării unei mai strânse colaborari cu presa românească. Trebuie menţionată şi împrejurarea că preşedintele „Uniunii Evreilor Români din America”, Leo Wolfson, într-o convorbire cu redactorul-şef al ziarului „America”, a elogiat contribuţia benefică pe care prezenţa în Statele Unite a renumitului savant român o aducea în vederea apropierii celor două grupuri etnice şi a apreciat ca excepţional aportul personal al cărturarului la cunoaşterea justă şi reală a României în Statele Unite.

Traseul istoricului român a inclus în continuare capitala Statelor Unite, Washington, unde a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover, a vizitat Universitatea, muzeul, casa şi mormântul lui George Washington, după care a plecat la Chicago. A vizitat colonia românească de la Indiana Harbor,  comunitate pe care o considera „un mic Ardeal” şi s-a întâlnit cu români din oraşele Cleveland, Aurora, Canton, Akron, Gary, Youngstown, Warren, Pittsburg, Detroit, Witland, Campbell, Newcastle, Niles, Farrell, Sharon, aparţinând statelor Ohio, Michigan, Indiana, Illinois şi Pennsylvania. I-a vizitat apoi pe românii din Canada şi, traversând America, a ajuns în California, la San Francisco şi Los Angeles. În continuare, a străbătut statele din sud, revenind pe Coasta de Est, oprindu-se în oraşele supraîncărcate de istorie Baltimore şi Philadelphia, despre aceasta din urmă afirmând că deţine „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertţii americane”.

2.16.2.Nicolae Iorga la Detroit

Foto. Nicolae Iorga la Detroit in 1926 cu primarul orasului, John W. Smith si reprezentanti ai Societatii “Unirea Romanilor”

În timpul impresionantei sale călătorii, Nicolae Iorga a susţinut un ciclu de 15 conferinţe la Universitatea Columbia din New York, la Universitatea din Los Angeles, la Universitatea Statului Michigan din Ann Arbor, la Universitatea din Chicago, la Harvard, la Princeton şi Yale, conferinţe în limba engleză, publicate ulterior în România, titlurile lor, diverse, relevând opiniile sale originale în probleme majore de maxim interes pentru acea vreme: „Bisericile de Răsărit şi de Apus”, „Protestanţii în România”, „Sinteza Danubiană”, „Orientări actuale în Balcani”, „Democraţia rurală în sud-estul Europei”, „Influenţa franceză în Răsărit”, „Orientul, Bizanţul şi democraţia ţărănească” etc.

Contribuţia ilustrului istoric la cunoaşterea vieţii sociale, culturale şi economice a românilor emigraţi peste Ocean a fost inclusă în lucrările sale, demne de reală apreciere: „America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe”, volum ce înglobează, pe lângă impresiile sale de călătorie, şi textele unui număr de şapte conferinţe relative la Statele Unite ţinute la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu temele Pamântul, Naţiile, Istoria, Literatura şi arta, Românii, Anglia şi America: viaţa materială, Cultura; „Scrisori către românii din America”, constituind o adevărată frescă cotidiană a vieţii româneşti, cu valoroase aprecieri asupra stării de lucruri social-economice şi culturale, trădând preocuparea permanentă a autorului pentru menţinerea şi dezvoltarea unui dialog avantajos cu ţara natală, şi „Pe drumuri depărtate”.

Merită  consemnat şi că un eveniment important a fost anunţat de către organul de presă al centralei etnice româno-americane, care contribuise în anul 1921 cu o apreciabilă subscripţie publică la crearea aşezământului de cultură şi învăţământ românesc din comuna natală a celebrului cărturar, anume, acordarea de  către Nicolae Iorga a unui număr de 15 burse pentru tineri americani de origine română la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte şi la Universitatea din Bucureşti.

În fine, amplul voiaj american al lui Nicolae Iorga, sub toate aspectele şi cu considerarea detaliată a tuturor consecinţelor, merită evocat şi ca o altă dovadă incontestabilă a uluitoarei sale individualităţi care l-a făcut să se bucure printre contemporani de o strălucită preţuire internaţională. Trebuie recunoscut că pentru români, prin scrisul său şi-au câştigat istoria, atât literatura, arta, presa, biserica, cât şi comerţul, industria, viaţa rurală.

În ansamblul admirabilelor aprecieri de care s-a bucurat în ţară şi în străinătate, un loc aparte aparte îl ocupă cele ale românilor americani care l-au îndrăgit şi admirat, considerându-l, după cum menţionează publicaţia politică şi cultural-naţională a „Asociaţiei culturale a americanilor de origine română”, „The New Pioneer” (vol.3, nr.3, iulie 1945) din Cleveland, Ohio, „una din figurile intelectuale proeminente nu numai ale României, dar şi ale lumii întregi”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

Ultimul boem al Micului Paris a plecat in eternitate!

Posted by Stefan Strajer On September - 4 - 2014

Ultimul boem al Micului Paris a plecat in eternitate!

Autor: Nicholas BUDA (Florida)

Locuind înt-un oraș imens, trepidant, suntem adesea obișnuiți să ne uităm la societate superficial și să ne ocupăm în exclusivitate de problemele și viețile noastre precipitate cu un calendar extrem de încărcat… Dedicăm mult timp carierei profesionale, muncii pe care o facem și foarte puțin timp familiei și prietenilor… până când, pe neașteptate, cineva drag nouă pleacă pentru totdeauna dintre noi. Numai după aceea ne oprim și ne uităm în jur încercând să distingem acel chip familiar, dar din nefericire nu-l mai vedem niciodată.
Astăzi Boema este îndoliată din nou, dar de această dată nu la București unde la început de vară crepusculară boemul și dramaturgul George Astaloș lăsând în urmă bucuriile dar și durerile vieții, a purces către „boema celestă”; ci la New York, unde Constantin Aronescu, ultimul protagonist autentic al „Boemei literare românești” interbelice prelungite sub comunism – cum îl caracteriza criticul literar MNRusu – a plecat dintre noi, la data de 25 iulie, 2014, stingându-se ca o lumânare ce-și mistuie firul luminii în bulgărul de aur al soarelui mijit în zorii zilei.
Cine își mai aduce aminte de jovialul boem Constantin Aronescu? Era, cel puțin în ultimii ani, uitat de prieteni, înstrăinat de soartă și apăsat de greutatea însingurării… Dacă noi cei cel știam ne gândeam mai puțin la el, boemul în schimb se gândea mereu la fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut în lunga-i viață atât în „mansarda durerii” – cum spunea actorul Dumitru Furdui – la Teatru sau grădinile Boemei bucureștene sub comunism, cât și în America țara lui de adopție unde a devenit actorul principal al propriei sale drame existențiale. Puțini i-au știut necazurile și neajunsurile vieții, mulți i-au cunoscut doar zâmbetul galant și epigrama oțetoasă ce scotea umor și din piatră seacă. Tumultul vieții newyorkeze l-a luat și pe el în vârtejuri intermitente, deși părea ancorat solid atât într-o tradiție culturală perenă cât și într-un profesionalism ziaristic care va cunoaște apogeul atunci când editând, pe la sfârșitul anilor ’80, ziarul „Ecoul României” în Queens, New York, a publicat pe prima pagină portretul lui Nicolae Ceaușescu în chenar negru, pe catafalc. Pentru acest gest, MNRusu l-a numit… „profet”!

Constantin Aroneanu
Extrem de privat dar în același timp foarte social, tăcut și liniștit dar oarecum animat de un entuziasm tineresc, întotdeauna zâmbitor și gata să spună o glumă, Constantin Aronescu a fost un paradox viu. Născut la 16 aprilie 1928 în comuna Vlad Țepeș din Călărași după cum arată certificatul său de naștere, alături de o soră geamană, Ecaterina, care trăiește la București, Constantin Aronescu a fost un boem în totată puterea cuvântului. Încă din tinerețe va face carieră de halebardist la Teatru, va fi manager de culise iar apoi actor pe scenă, și va da amploare fenomenului Boemei Bucureștiului literar, fiind practic cunoscut de către toți. Culisele și mansarda au fost cele mai îndrăgite locuri ale lui unde personalitatea acestuia s-a declint pe o nouă dimensiune cultural-artistică. A iubit teatrul și a avut talentul marilor consacrați dar în stare hibernală pe care nu a activat-o niciodată. De ce? Nimeni nu știe, a rămas un mister… În schimb a preferat stilul boemic absolut care i-a dat culoare vieții, un anumit sens înțeles numai de către el, și de ce nu, fericire! Salutul lui de fiecare zi a fost încă de pe atunci: „Să fii fericit”! Câtă dărnicie în cuvintele sale, el care avea sufletul pustiit de amărăciune și întristare.
Pierdut printre milioanele de locuitori ai metropolei New York, refugiat într-o garsonieră modestă de pe strada 43 din cartierul Manhattan, Constantin Aronescu, ultimul„Boem al Micului Paris” și-a trăit tăcerea bătrâneților într-o izolare de lumea pe care el a iubit-o atât de mult la tinerețe, dar care i-a fost mai tot timpul protrivnică și i-a pecetluit chipul cu durere și uitare la bătrânețe. Deși foarte popular în comunitatea românească de la New York, a avut puțini prieteni adevărați. Spre finalul vieții nu-l mai vizita aproape nimeni… El era însă împăcat cu destinul său și conștient că prieteniile adevărate se duc până la mormânt. Puțini știau însă că liniștea lui sufletească era doar o stare de aparență socială pe care a avut curajul să mi-o dezvăluie în discuțiile noastre cotidiene. În spatele ochilor aburinzi și a zâmbetului de octogenar se ascundea povara grea a singurătății unui destin pe care încă nu l-am înțeles în totalitate – destinul unui matusalemic naufragiat pe țărmul speranței – unde paradoxal nu găsește ceea ce căutase. Va rămâne pentru tot restul vieții condamnat să guste adamic doar din fericirea mansardiștilor, unde prin fereastra boemei absolute va cunoaște libertatea și fericirea la modul excepțional. Pe bună dreptate, Constantin Aronescu în mansardă la București și mai târziu în garsoniera sa modestă din New York, a stilizat sensul strict al Boemei, ducându-l atât de departe de înțelesul strâmt al dicționarului, încât ne este greu să-l percepem și să-l digerăm social.
A preferat stilul de viață boemă care risipește îngrădirile conceptual-dogmatice și eliberează spiritul în cantații incandescente. A fost singura modalitate prin care acesta a înțeles să-și trăiască viața, singurul mod de a fi el însuși cu calitățile și defectele firii umane, absolut liber, reconciliat cu sinele, cu Dumnezeu și cu lumea pe care pentru un moment părea că o abandonase. Și dacă salutul său preferat a fost „Să fii fericit”!… astăzi mi-ar place să cred că boemul Constantin Aronescu și-a găsit patria visurilor sale în pacea eternă și fericirea pe care le-a râvnit până în ultima clipă, atunci când imperceptibil a trecut la cele veșnice în timp ce dormea, stingându-se asemeni unei candeli din fereastra vieții. Avea 86 de ani.
Veșnica lui pomenire!

 

 

Caroline Gombe – visul american al unei actrițe românce la New York

Posted by Gabriela Petcu On August - 3 - 2014

Carol GCaroline Gombe, absolventă de UNATC, o româncă talentată, ambițioasă, inteligentă și foarte determinată, cu o atitudine “Yes, I can do it” si cu un look exotic care “ dă bine” în lumea filmului, a decis in vara anului 2008 să-și stabileascăreședința dincolo de “ marea balta”, mai precis in New York, in cautarea visului american. S-a lovit, însă, de o mare…dilema. A avut de ales între două oferte: o bursă integrală de studii la California Institute of the Arts sau o bursă integrală de studii la Universitatea din Connecticut. A ales University of Connecticut pentru că era mai aproape de New York , orașul de care se îndrăgostise la prima vedere. În plus i se oferea șansa să lucreze că asistent universitar și să joace în compania locală de teatru. După doi ani intenși de studii, Caroline și-a îmbogățit palmaresul școlar cu un “Master of Arts”. A avut șansa să joace într-un film produs de Quincy Jones și să fie parteneră de film alături de Eric Robert și de Andy Garcia. Rolul Sophie, însă, din piesă de teatru “Ruined”, de Lyn Nottage ( piesă premiata cu premiul Pulitzer) a fost “cireașă de pe tort” pentru Caroline, deoarece în urma acestui rol a fost acceptată ca membră Equity (Uniunea Actorilor deTeatru din USA ), fiind singură româncă membră a acestei titrate uniuni. Caroline Gombe își trăiește visul american la New York, un vis care, după părerea ei, nu are naționalitate…a visat să îsitrăiască viața făcând ceea ce iubește și să iubeasca ceea ce face.

 

“ Vrajitoarele din Salem” o împing în mrejele Americii

 

Caroline, când a început odieseea ta americană?

 

În vară lui 2007 lucrăm la Teatrul din Constanța în „Vrajitoarele din Salem”, spectacol regizat de Gordon Edelstein (actualmente directorul teatrului Long Wharf Theatre – New Haven ). Mi-a plăcut extrem de tare felul în care am lucrat, începând cu audiția pe care am dat-o, apoi primele lecturi și felul în care au decurs repetițiile. Totul s-a desfășurat într-un ritm susținut, Gordon știa exact ce vrea de la spectacol, de la fiecare actor pe care îl distribuise și de la fiecare om care lucra în acea producție Îmi aduc aminte că am stat foarte puțin în sală de repetiție, ne-am mutat imediat pe scenă și am început să descoperim personajele în timp ce construiam spectacolul scenă cu scenă. Tot procesul de repetiție a durat fix o luna. Nu știu cât de încântați au fost ceilalți actori obișnuiți, ca și mine, cu lunile de repetiții din țara și cu “scoatem premieră când e gata”, dar eu m-am simțit mult mai bine lucrând așa, în ritm alert. Cred că am nevoie să lucrez intens, să descopăr personajul și apoi să îl laș să spună povestea publicului, să văd dacă el, publicul, mă urmărește, dacă e interesat. Nu am răbdare să repet luni de zile la o piesă. Lucrând la acel spectacol am realizat că nu mai pot să stau în România, că nu pot să aștept până cand sistemul, până cand oamenii, până… și, mai ales, că există probabil un loc unde lucrurile se întâmplă așa cum funcționez eu. Nic Ularu care făcea scenografia la piesă mi-a spus de URTA(United Residence of Theatre Artist – n.a). Și cam asta a fost. Am aplicat, în iarna lui 2008, am mers la audiții în New York, am avut interviuri cu 7 școli, in urma carora am avut doua oferte serioase – adică burse complete – una pe coasta de vest, cealaltă pe coasta de est. Am ales coasta de est, adica University of Connecticut, pentru că era aproape de New York, oras de care deja mă îndrăgostisem, dar și pentru că, financiar, oferta a fost mai bună și îmi dădea nu numai șansa de a lucra ca asistent universitar, dar și să joc în compania locală de teatru.

 

IMG_1416“15 ore pe zi de școala și lucru în teatru…”

 

Cum a fost impactul cu “Țara Făgăduinței”? A fost un “ soft landing”?

 

Da…un soft landing, într-adevăr.(râde) Prima audiție pe care am avut-o aici, cea pentru URTA (United Residence of Theatre Artist – n.a) din New York, a fost una din cele mai bune pe care le-am avut; reacțiile au fost neașteptat de bune, iar interviurile care au urmat și ofertele pe care le-am primit au fost extrem de încurajatoare. Apoi a urmat procesul de adaptare la sistemul de aici, la școala de teatru de aici. N-a fost ușor deloc. Programul pe care l-am ales este un program foarte dur, 15 ore pe zi de școală și lucru în teatru. Trebuia să mă trezesc in fiecare zi la 7 dimineața și ajungeam acasă după miezul nopții, când trebuia să pregătesc ziua următoare. Șase zile din șapte, iar duminică, de cele mai multe ori, trebuia să repet în școală cu colegii scene pentru clasă. Am fost șocată și impresionată de capacitatea de muncă pe care o aveau colegii mei care, rareori, se văitau de oboseală sau de lipsă de timp, dar mai ales de energia pe care erau dispuși să o pună în tot ceea ce făceau. Am învățat extrem de mult în acel program, despre mine că om, despre mine că actriță, mi-am descoperit și testat limitele, am învățat că ceea ce numim limită este doar o noțiune pe care o definim în funcție de cât de mult ne dorim sau avem nevoie să facem un lucru sau altul. În plus, am învățat lucruri esențiale despre sistemul de lucru de aici, tehnică de audiție, cum se lucrează în teatrul profesionist de aici și în mediul universitar. La interviul URTA mi-au spus că ei pregătesc actori pentru viață de actor din New York și exact asta au făcut. Și acum, când sunt extrem de obosită și simt că nu mai am energie pentru încă o zi, îmi aduc aminte de zilele din Connecticut și știu că dacă am putut atunci, sigur pot și acum.

 

Ai un arbore genealogic cosmopolit – mama româncă, tatăl din Republica Centrafricanăși bunica ucrainiancă. Cum a fost perioada copilărieiși adolscenței tale, in România?

 

Copilăria, ca și adolescenta mea, a fost o alegere pe care am făcut-o conștient. Am o mamă extrem de inteligență și foarte conectată nativ la valorile esențiale ale vieți, o mamă cu un spirit liber înnăscut pe care mi l-a insuflat încă din primii ani de viață. Mi-a lăsat libertatea de la început să aleg eu ce gândesc despre o situație sau altă, m-a lăsat să găsesc răspunsurile mele, nu pe ale ei sau pe ale altora. Țin minte exact ziua când am înțeles că am altă culoare decât toată lumea din jurul meu, aveam probabil 3 ani sau mai puțin, cand m-am întrebat dacă e ceva ce pot să fac să schimb asta. Am înțeles că nu și mi-am zis: ” a€œpai atunci, asta e, să ne ocupam de altceva”. Mi-a fost și îmi este în continuare greu să înțeleg cum își pierd oamenii atâta timp cu lucruri care au atât de puțină importantă și pe care oricum nu le pot schimba. Un alt lucru important pe care l-au făcut mamă și bunicii mei a fost deschiderea pe care mi-au creat-o față de artă. Am văzut sute, poate mii de filme cu bunica mea, începând de pe la 3-4 ani. Bunicul mi-a citit toate poveștile posibile, ba cred că a mai și inventat unele (râde). Mama m-a învățat să recit poezii în franceză și rusă pe care le spuneam în față blocului celor care doreau să mă asculte. Din clasă a doua m-a dat la școală de muzică, am făcut 7 ani de pian și am luat cursuri de dans. Am crescut într-un mediu intelectual artistic. Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna ușor, că oamenii nu au avut reacții diverse, pe care și le-au exprimat mai mult sau mai puțin elegant și la care am reacționat mai mult sau mai puțin elegant. Dar datorită acestei conjuncturi am atras întotdeauna oameni deschiși la minte, oameni care că și mine sunt interesați foarte puțin de jocul asta pe culori, pe nații și pe tot ce mai alegem să ne despartă, dar foarte interesați să se bucure de tot ce ne apropie.

 

IMG_1572Fata cu părul albastru de la UNATC

 

Ai fost prima studentă româncă, de culoare, la UNATC…cum ai fost primită de colegi, de profesori?

 

Într-adevăr, așa e, am fost prima româncă, de culoare, admisă la UNATC. Mi-am dorit întotdeauna să fiu actriță, dar trăind în societatea aceea și uitându-mă la filmele românești nu m-am gândit niciodată serios că aș putea fi actriță în România. În timpul liceului însă, am început să lucrez că manechin și am continuat să dansez, făcând diverse filmări pentru televiziunea națională. Într-o zi mi s-a propus să dau o probă pentru un film franțuzesc, am luat un rol în filmul respectiv, iar regizorul Patrick Malakian, regizor de renume francez, m-a sfătuit să dau la teatru.Mi-au plăcut enorm zilele de filmare, lucrul la personaj, atmosferă creativă de pe platoul de filmare. Mi-am dat seama că nu există nimic altceva care îmi place la fel de mult sau vreo altă meserie pe care mi-ar plăcea să o fac. Am hotărât că pentru orice trebuie să existe un început, și dacă eu sunt cea care trebuie să-l facă, asta e, cu atât mai interesant. M-am pregătit cu minunatul actor de la teatrul Odeon, Mircea Constantinescu, care mi-a ales un repertoriu care demonstra nu numai talentul, dar și posibilitatea de a fi distribuită. M-am dus la examen hotărâtă să dau tot ce am mai bun și cu credința că într-o școală de actorie talentul e singurul care contează și că dacă nu o să întru va fi pentru că nu am fost suficient de bună și nu pentru că am o altă culoare decât cea majoritară. De menționat, la momentul acela aveam și părul albastru.(râde)Și am intrat. Nu o să uit niciodată acel telefon, a fost unul din cele mai fericite momente din viață mea.Cât despre profesori și colegi, curios este ca dacă cineva a avut ceva reticente a fost cu siguranță din rândul profesorilor, și culmea, unii la care m-aș fi așteptat mai puțin. Dar din prima zi am avut încrederea și suportul total și necondiționat al profesorului meu de clasă, Florin Zamfirescu – care și acum mă susține – și caruia ii mulțumesc de câte ori am ocazia. UNATC a fost primul loc din viața mea unde m-am simțit la fel cu toată lumea, m-am simțit acasă, am simțit că aparțin unui grup care are în comun ceva ce pentru mine e esențial –   pasiunea pentru artă. Au fost cei mai frumoși si cei mai liberi ani. UNATC era, și cred că într-un fel sau altul o să fie întotdeauna, o oază în care te rupi de la ritmul în care evoluează lumea din jur și te concentrezi pe lumea teatrului, lumea pieselor în care joci, a rolurilor pe care le repeți, îți dai timp să explorezi și să te bucuri. În plus, viața de student la teatru, cel puțin în București, îți da acces la piese de teatru, la evenimente artistice, te conectează la o lume liberă de multe din prejudecățile vieții de zi cu zi. Colegii mei de clasă, dar și de generație, în marea majoritate, mi-au fost și îmi sunt inca prieteni. Am fost o clasă foarte diversificată, cu oameni din toate colțurile țării și cu experiențe de viață foarte diferite, iar asta ne-a apropiat, ne-a făcut să ne sprijim unii pe alții, să ne găsim puterea în fiecare dintre noi.

 

“Calitatea mea “exotică” mi-a dat întotdeauna de lucru”

 

De ce ai ales să pleci in State?

 

Prietena mea din copilărie spune că asta mi-am dorit de mică și în mare parte e adevărat. Am crescut cu filme americane, la cinema sau la TV, îmi placea foarte tare limba engleză și mi-am dorit să joc în limbă engleză. Cred că am știut întotdeauna că o să plec în State, dar nu am știut când și cum. După ce am terminat facultatea mă gândeam că poate o să vina “Statele” la mine.(râde) Nu am plecat din România pentru că nu aveam de lucru, de când am terminat facultatea și până am plecat din țara am jucat constant, de cele mai multe ori în mai multe proiecte în același timp. Mi s-a părut amuzant pentru că “îngrijorarea” exprimată de o profesoară din UNATC era că ce o să joc eu în România. Dar rolurile pe care le-am jucat au fost cam toate în același registru. Calitatea mea “exotica” mi-a dat întotdeauna de lucru, dar cu timpul am simțit că stagnez, că nu mă exprim, că nu mă regăsesc în ce fac, că nu mă mai bucur. Iar când am jucat Tituba, în “Vrăjitoarele din Salem”, la Constanța ,mi-a devenit extrem de clar că vreau să joc personaje diverse, oameni de tot felul, iar în România nu prea era posibil.Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în România, în viață artistică românească, avalanșa de prost gust și producțiile fără sens, calitatea vieții din România, faptul că actorii nu aveau nici un fel de protecție, de organizare sau, din punctul meu de vedere, de perspectivă, toate aste mi s-au părut fără sens. M-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că trăiesc într-o lume care pentru mine nu mai are sens. Pentru mine actoria este cu siguranță pasiune, dar este și profesia mea. Că să mi-o pot face cel mai bine trebuia să găsesc locul în care, eu având profesia asta, funcționez cel mai bine, dar și piața în care sunt cea mai eficientă. Am venit în State să dau o audiție și atât. Am vrut să văd care este reacția, mea față de acest loc, dar și reacția locului față de mine. Ne-am sincronizat și de aceea am ales să rămân.(râde)

 

unnamed-2Cum ți se pare New York-ul? Știu că ai fost și în Los Angeles…

 

New Yorkul este un oraș fascinant, este un oraș foarte cosmopolit care ne-a adunat pe toți, din toate colțurile lumii, cu toate experiențele, cu toate dorințele, cu toate frustrările, cu toate bucuriile, cu tot ce ne definește pe noi ca oameni. E locul în care fiecare zi e o provocare, în care în fiecare zi înveți ceva, de la fiecare om pe care îl întâlnești și din fiecare situație în care te găsești. E orașul care îți da șansa să te descoperi, să îți forțezi limitele, în care afli ce e important pentru ține. Majoritatea oamenilor care locuiesc aici iubesc ceea ce fac – profesia pe care au ales-o este și pasiunea lor. Asta creează o anume stare de spirit, o energie vitală, creativă. Este unul dintre orașele în care este foarte greu să trăiești, în special că actor, dar care te provoacă să devii din ce în ce mai bun în ceea ce faci și să înveți să crezi în șansa ta.Am locuit și în Los Angeles, 8 luni și jumătate. Am făcut un film acolo, am luat rolul la o luna după ce am ajuns. LA-ul are un alt ritm, este mult mai calm, passive aggressive, ar fi o definiție perfectă. Oamenii sunt mult mai interesați de cum arată lucrurile sau ei înșiși și de calitatea vieții pe care o duc, Îmi place că toată lumea mănâncă sănătos, merge la sală, înoată, aleargă, e un oraș foarte sănătos din punct de vedere fizic. Cea mai mare diferență dintre NY și LA este că, aici, în New York, alergi tu să îți găsești următorul rol, sau să creezi următorul proiect, în LA trebuie să aștepți să sune telefonul, iar eu nu sunt bună la asta. În NY am avut și 6 audiții într-o zi, în LA am un prieten, foarte bun actor, care a avut o audiție de la începutul anului până acum. Cam asta e, în LA trebuie să aștepți până prinzi șansa aia unică, în NY ți-o creezi punând în fiecare zi câte o piatră mai mică sau mai mare la temelie.

 

“Nu cred ca am râs, niciunde în lume, mai mult ca in România.”

 

Ce îți place cel mai mult in America? Este ceva care îți displace?

 

Cel mai tare îmi place atitudinea de „I can”. Mi-a luat ani să îi înțeleg valoarea și responsabilitatea. Și, mai ales, să îmi găsesc libertatea și relaxarea să cred în el. Îmi place că lucrurile au sens aici, că există reguli care se aplică și funcționează. Îmi place că dacă ceva nu funcționează, cineva sigur se ocupă de asta sau dacă semnalezi anumite deficiente, cineva va lua măsurile de rigoare. Îmi place că societatea asta te învață să nu închizi uși, să îți ții întotdeauna opțiunile deschise și să nu iei lucrurile personal atunci când lucrezi. Îmi place și ideea de credit, nu neapărat cardul de credit, dar sistemul de “credit”. De exemplu în actorie proiectele pe care le faci și le pui în CV se numesc credite. Asta înseamnă că, faptul că ai jucat în filmul sau piesă respectivă, este un pas înainte, oamenii cu care ai lucrat se adaugă la lista celor care cred în ține. Și asta se aplică, cam în toate meseriile, nici un lucru pe care îl faci nu e în van. Îmi place că văd, am prieteni, știu oameni care au reușit prin forțele proprii, îmi place că oamenii vorbesc în permanență despre reușite nu despre eșecuri, îmi place că oamenii se bucură de izbânzile altora, îmi place că oamenii din jur te susțin și, dacă pot, chiar te ajută. Nu cred că există ceva ce îmi displace în mod profund. Sunt lucruri de care mi-e dor: de mâncarea făcută de mamă, de ieșitul și statul la bârfă ore-n șir cu prietenii și de verile la Vama Veche, unde dansam pe plajă până la răsărit pentru a vedea cum iese soarele din mare, pe muzică lui Bolero de Ravel. Și mi-e dor de umorul românesc, mi-e dor să râd cu prietenii mei de toate absurditățile care ne trec prin cap, să râdem unii de alții și de noi înșine în același timp. Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România. (râde)

 

Știu că ai jucat alături de câtevacelebritați americane…ai avut ocazia săcunoștiși alți “grei” de la Hollywood?

 

Am avut șansa că încă de la începutul carierei să joc alături de nume mari ale cinematografiei. În primul an de școală, am jucat în Vacuums, făcut de compania Stomp din New York, un film produs de Quincy Jones, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal la filmări și care l-a avut în distribuție pe regretatul James Rebhorn, pe Chevy Chase și Rose Mc Gowan. În Modigliani, un an sau doi mai târziu, am jucat alături de Andy Garcia, un actor desăvârșit care se bucură să lucreze cu partenerul de scenă și care m-a surprins prin relaxarea, modestia și deschiderea pe care nu te aștepți să o găsești la un nume atât de mare de la Hollywood. Pe platou, la Callas Forever, l-am cunoscut pe Jeremy Irons la care m-a surprins simțul umorului, e un om foarte vesel și jovial, deși din rolurile pe care le face nu te-ai gândi la asta.De când sunt aici, întâlnirile cu a€œgrei” de la Hollywood, dar și din New York sunt mult mai dese.Unul din filmele în care am jucat aici, Janie Charismanic, care are deja două premii în festivaluri de renume de aici, ultimul în Manhattan Film Festival (Best Romantic Feature), îl are în distribuție pe Eric Roberts care a fost foarte încântat să ne imparataseasca din experiență să bogată. În timpul festivalului de film din Manhattan l-am cunoscut pe Daniel Baldwin la care m-a impresionat puterea cu care a știut și știe să o ia mereu de la capăt și să se reinventeze.Într-una din piese în care am jucat aici coregrafia a fost făcută de Dianne Mcintyre care este un idol în lumea dânsului din America. Acum 2 sau 3 ani am jucat într-un proiect cinematografic unic, regizat de Godfrey Reggio, care este un geniu în lumea artelor vizuale și care m-a frapat prin felul dedicat în care lucrează și prin respectul pe care îl are față de actori. Filmul pe care l-am făcut în LA este scris și produs de Stephen Langford, cel care a creat un serial de mare success aici, Family Affair, om cu decenii de experiență în domeniu și cu care am avut o discuție foarte interesantă despre felul în care mă pot integra în industria filmului de aici.Ceea ce au toți oamenii ăștia, a€œgreii”, în comun este o capacitate de muncă și dăruire extraordinară, puterea de a se adapta și reinventa și o dragoste nemăsurată pentru ceea ce fac.

 

4941296Cum ți se pare ritmul de muncă în State? Cât de greu a fost la școala de actorie?

 

Eficient este cuvântul care definește ritmul de aici. Totul este alert, filmele se fac din ce în ce mai repede, am văzut filme extrem de bune în festivaluri care s-au filmat doar in 12 zile. Ceea ce înseamnă că   atunci când ajunge pe platou, toată lumea știe exact ce are de făcut și e pregătită să-și pună toată atenția și energia la lucru. Nu există timpi morți, există timpul când pregătești următorul lucru pe care îl ai de făcut. Am jucat într-un serial produs și difuzat de Nickelodeon, Allien Dawn. Distribuție mare, producție complicată, filmări în locații de tot felul, cu reguli diverse a€“ de exemplu am filmat în Muzeul Aviației Amercicane care are niște reguli de securitate și comportament care se aplică oricui, chiar și președintelui țării. Am jucat un astronaut și am avut scene în costumul astronauților de la NASA, nu am avut voie să facem poze în costume și să le postăm nicăieri. Toată lumea a respectat acele reguli, toți ne-am adaptat condițiilor de filmare oriunde s-ar fi petrecut ele, erau zile când trebuia să așteptăm pentru o anumită lumina sau pentru rescrieri de text, toți repetăm text în timpul ăla sau lucrăm scene împreună, fețele de la costume sau machiaj se bucurau de timpul câștigat că să mai facă un retuș. Ce încerc să spun este că aici când ai ajuns pe platoul de filmare ești 100% acolo, dedicat complet muncii pe care o faci și respectând muncă celor din jur. Iar asta am învățat din școală. La clasă, aici, nu repeți cu profesorul, repeți cu partenerul și apoi în timpul de curs prezinți ce ai lucrat, iar profesorul îți da feedback, sugestii și indicații. Muncă studentului la actorie este în afară orelor de curs. La curs ți se dau informațiile de care ai nevoie, iar apoi în repetițiile cu colegii le pui în aplicare. Școală de actorie, în special programul de master pregătește actori pentru a avea o carieră, nu pentru a fi capabili să joace. Ți se dau instrumentele de care ai nevoie pentru a progresa, înveți care e direcția în care să mergi pentru a fi “working actor”, înțelegi încă din școală cum te percep cei din jur dar și oamenii din industrie, afli care îți sunt atuurile și cum să jonglezi cu ele, înveți să îți focusezi energia pe ceea ce funcționează, pe ce știi să faci cel mai bine, pe ceea ce te face unic. Un lucru care m-a ajutat enorm a fost tehnica de audiție pe care am învățat-o în școală, felul în care te prezinți și în care interacționezi cu cei cu care îți dorești să lucrezi și mai ales să tratez fiecare audiție că un mic spectacol în șine, că un   rol pe care îl joc, o poveste pe care o spun în doar un minut sau poate două, și nu că pe un examen sau o probă.Bineînțeles că școală nu a fost ușoară, dar ni s-a spus de la început că e un proces complicat la sfârșitul căruia vom deveni actori profesioniști și mai ales actori care lucrează. Ceea ce s-a și întâmplat. Cel mai greu mi s-a părut să combin cele două experiențe: cea românească cu cea americană, una bazată pe pasiune și celalata pe rațiune.

 

Un vis fară naționalitate

 

Care sunt rolurile cele mai dragi?

 

“Tituba” din “Vrăjitoarele din Salem” mi-a fost și îmi este foarte dragă, îmi place puritatea minții ei și inocența cu care tratează situația. Sophie din “Ruined” – scrisă de Lyn Nottage și premiata cu Pulitzer – e o poveste tragică spusă de o femeie care în ciuda a tot ce a îndurat nu și-a pierdut credința și încrederea în oameni. Cu rolul acesta am devenit membră Equity – Uniunea Actorilor de Teatru din USA – care este cea mai veche și mai titrata uniune din State. Sunt probabil singură actrita româncă membră Equity și cu siguranță una din puținele actrițe din afara Americii.Caliban din “Furtuna” (Shakespeare) a fost o mare provocare – am jucat un bărbat, un sălbatic, un om în afara societății și să îmi găsesc libertatea de a mă jucă cu personajul. Cu Lavinia din “Titus Andronicus” am explorat durerea în toate formele ei, umilința și determinarea care se nasc din ele. În film mi-a fost foarte dragă Meghan, femeia de afaceri, CEO al unei companii multinaționale pe care o joc în “Janie Charismanic”, dar am iubit-o și pe femeia vampir care trăiește de secole din “Club Dead”, și pe astronauta Pleskun, singură femeie din echipaj care trăiește cu umor și relaxare într-o lume predominant masculină. Îmi iubesc toate personajele, mă bucur de fiecare dintre ele și păstrez de la fiecare câte ceva în mine.

 

Sophie Silenced-HI RESCare este visul tău american, acel mult trâmbițat “ the american dream”?

 

Visul meu nu a avut naționalitate, am visat să îmi trăiesc viața făcând ceea ce iubesc și să iubesc ceea ce fac. Mi-am dorit să nu am un simplu job, ci să am carieră, să construiesc ceva durabil și real, să depășesc limitele impuse de o societate sau alta. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge prin forțele mele, prin determinarea pe care mi-am educat-o, prin energia pe care sunt capabilă să o pun în ceea ce fac. Cred că “the American dream” este drumul ăla cu vaporul pe care îl vedeam în filme – visul ținea cât ținea și drumul. Când ajungeau aici, tot ce visaseră o luna intreaga,devenearealitate.Visul american mi se pare drumul tău interior de a-ți găsi credința și puterea de a renunța la vis pentru realitate. Visul meu a devenit american când am luat decizia să vin aici și apoi când am ales să îmi continuu cariera aici. Iar ca noțiune, cred că “the American dream” este acceptarea faptului că ceea ce ai visat, ceea ce ți s-a părut atât de imposibil, încât nu ai avut curajul să îl definești că dorință, poate deveni realitate – tot ce trebuie să faci este să crezi cu toată puterea în asta și să înveți să spui DA!

 

“Nici român în totalitate, dar nici American în totalitate”

 

Sfaturi pentru cei care incearca sa ajunga in State?

 

Cel mai important cred că este să știi de ce vrei să vii în State și ce vrei să faci aici. America e o țara care apreciază profesionalismul, capacitatea de muncă și de a deveni din ce în ce mai bun. Ca actor cred că e foarte important să îți testezi capacitatea de a lucra aici, adică să vii, fie să dai audiție pentru o școală, fie să stai o vreme să cunoști oameni din industrie și să mergi la audiții, înainte să iei decizia de a începe o carieră aici. Cumva durează foarte puțin să înțelegi dacă poți funcționa aici sau nu. America e o țara care te solicita foarte mult emoțional, ești departe de mediul familiar de acasă, de felul în care ne raportăm unii la alții în Europa, e o țara în care te dezvolți individual în cadrul unui grup. Cineva spunea despre New York că este locul în care vin oamenii care au nevoie să fie singuri. Cred că într-o măsură mai mică sau mai mare se aplică pentru tot restul țării. Este o țara foarte mare, sunt state, orașe în care oamenii locuiesc la distanță de zeci de kilometri unul de altul. Există un anume nivel de izolare, de singurătate, lucru care mie personal mi s-a părut și încă mi se pare câteodată complicat venind din partea noastră de lume. La fel de important mi se pare că atunci când ai ajuns aici să accepți America că pe o experiență total nouă, care nu are legătură cu nimic din ce ai trăit până atunci, să eviți cât poți comparația cu viață de dinainte și să înțelegi că, în momentul în care ai ales să îți construiești o viață aici, nimic nu va mai fi niciodată că înainte. O să fii pentru tot restul vieții tale un om nou care nu mai este nici român în totalitate, dar nu poate deveni nici american în totalitate. E un process greu să te așezi în această nouă identitate, dar cred că te transformă într-un individ eliberat de granițe și alte conotații limitative, te definește că pe un cetățean al planetei, un om și atât.

 

unnamed-1Ce ai de gând pentru viitor?

 

Momentan mă bucur de noua pasiune pe care mi-am descoperit-o: predau actorie în programul de vară de la New York Film Academy. Este extraordinar cât de mult îmi place, cât de mult îmi iubesc studenții și câtă iubire primesc de la ei. Îmi place să văd cum cresc în fiecare zi, cum se dezvoltă, cum descoperim împreună, am învățat enorm de la ei și din cursurile pe care le predau. Este o experiență unică, predau aproape toate cursurile de actorie ale programului: tehnică, improvizație, vorbire și mișcare, dans, studiu de text, monologuri, business of acting – lucru care m-a făcut să îmi reîmprospătez toate cunostiintele în materie de actorie.Lucrez în paralel și la un film în care o să joc, dar o să îl și coproduc împreună cu un prieten regizor Matia Mollini, cu care am lucrat deja la câteva proiecte. Este un film bazat pe textul lui Matei Visniec, Teatru Descompus, text de care m-am îndrăgostit la o lectură pe care am avut-o la ICR-NY. Domnul Visniec a avut amabilitatea să ne dea drepturile de a folosi textul dumnealui, iar acum lucrăm la ultimele detalii înainte de a începe filmările în toamnă. Tot în toamnă am și premiera unui film pe care l-am filmat în 2012, Digital Physics, un film independent cu o distribuție internațională.Am câteva proiecte de film care sunt în fază de discuții și negocieri și despre care încă nu pot spune nimic. Împreună cu echipă care mă reprezintă ne pregătim pentru sezonul de audiții care tocmai a început în New York, care tocmai a devenit numărul 1 în producția de serial TV, detronând pentru prima oară în istorie LA-ul.Îmi voi continua cariera în State, dar îmi doresc si o carieră internațională. Îmi place enorm să călătoresc și îmi doresc foarte tare să văd lumea, practicându-mi meseria, filmând sau mergând în turnee în diverse colțuri ale lumii. Bineînțeles că mi-ar plăcea să joc și în filme românești, deocamdată nu mi-am găsit locul în nici una din poveștile cineaștilor români, dar am încredere că mai devreme sau mai târziu drumurile noastre se vor întâlni.

 

Carte de vizita:

 

  • Profesor de actorie la New York Film Academy – Summer Program
  • Bursa integrala la University of Connecticut
  • Singura actrita romanca membra Equity Actors USA
  • Premiul ATPR si UCIN pentru cel mai bun serial TV – “La Urgența”
  • Prezentator TV “Casatorie in direct” – Pro TV
  • The Accolade Award of Excellence 2013 pentru filmul Janie Charismanic
  • Best Romantic Feature in cadrul Manhattan Film Festival 2014 pentru filmul Janie Charismanic

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Iarna la New York, cu artistul George Rotaru, românul de platină!

Posted by Gabriela Petcu On April - 2 - 2014

george rotaru

Ana Magdin: Cine este şi ce face George Rotaru, iarna, la New York?

 

George Rotaru: Cine este GR? Un român stabilit în USA, de peste 23 de ani, originar din Făgăraş, cu mare dragoste pentru meseria pe care o fac, de 40  de ani şi cu mare dragoste pentru ţară. La New York, cânt la restaurantul “Bucharest” pentru români și alte etnii. Dar sunt şi foarte solicitat de alte comunităţi din SUA. Deci… iarna trece foarte repede. Când la frig, când la cald, mă simt minunat în California, Nevada şi Arizona!

 

Ana Magdin: Când a început pasiunea pentru muzică?

 

George Rotaru: De mic, încă de la gradiniţă, eram cel pe care învăţătoarea îl punea să cânte „cri cri cri…toamnă gri….”, deci foarte de timpuriu, apoi, la diversele festivaluri care erau atunci în ţară, inclusiv „Cântarea României”  şi „Crizantema de aur”!

 

rotaru george.Ana Magdin: Care au fost cele mai grele dar şi cele mai frumoase etape din viaţa de artist?

 

George Rotaru: Desigur, am avut cumpene în viaţă, când am fost nevoit să iau decizii definitorii. Eram angajat la un ansamblu folcloric la Sfântu Gheorghe. Cu un an înainte, fusesem la „Crizantema de aur”. Mi se făcuse o invitaţie la TVR, de d-na Florentina Satmari, să apar într-o emisiune de divertisment alături de mai marii de pe vremea aceea. Am cerut o învoire de la directorul ansamblului unde eram angajat şi mi s-a răspuns ca nu eu merg la televiziune, ci televiziunea vine la mine…, ceea ce la acea vreme  era un lucru imposibil, eu nefiind o vedeta în acea perioada. Această decizie m-a făcut să-mi dau demisia de la ansamblu şi de atunci am început să colaborez cu televiziunea. Momente frumoase au fost, unul când eram angajat la Teatrul de estradă „Toma Caragiu”, la Ploieşti  unde am întalnit-o pe Naarghita şi cu care am avut o lungă şi frumoasă colaborare. Lansarea primului meu LP, disc de vinil  care se cheamă “Ochii tăi”, după romanţa care m-a consactrat, a fost o mare bucurie din activitatea mea artistică. Apoi, colaborarea cu Florentina Satmari  mi-a adus multe satisfacţii şi bucurii profesionale.

 

Ana Magdin: George Rotaru, este un bărbat fericit?

 

George Rotaru: Dacă sunt fericit? Da, sunt foarte fericit şi foarte optimist,  la cei 60  de ani, mă gândesc la  sănătate, la viitorul pe care mi-l construiesc încă  cu multă energie pozitivă. Cea mai mare fericire este când mă trezesc dimineaţa şi binecuvântez această zi! Sunt foarte matinal, nu mă gaseşte ora 8 în pat. Aşa îmi găsesc fericirea.

 

rotaru.gAna Magdin: Care este diferenţa dintre artiştii români şi cei americani?

 

George Rotaru: Cred că nu există diferenţă între artişti  oriunde s-ar afla ei, de unde ar fi. Depinde însă de şansa fiecăruia, de talent, de cei care le sunt alături.

 

Ana Magdin: În aceste vremuri nebune, se traieşte bine din muzică?

 

George Rotaru: Se poate trăi din muzică. Eu personal mă descurc destul de bine. Nu sunt un om bogat dar nici nu-mi lipseşte nimic. Iubesc ceea ce fac, publicul simte asta, de aceea, când vin în America, multe comunităţi de aici,  mă invită să fiu alături de ei. Pot însă să spun că la început când m-am hotărât să rămân în USA, am mai avut şi alte joburi.

 

Ana Magdin: Cum se relaxeaza artistul nostru, George Rotaru? Ce mâncăruri preferaţi?

 

George Rotaru: Adevărul este că meseria mea  îmi dă o stare de bine, mă simt minunat când pot cânta pentru oameni. Nu exista o mai mare relaxare şi o terapie pentru mine. Călătoresc mult, asta mă menţine  în mare formă, întâlnirea mereu cu lumea mă face fericit, mă relaxează.

În ceea ce priveşte mâncarea ….bună să fie. Mănânc foarte sănătos, puţină carne, în rest, salate, fructe, nuci. Des şi puţin.

 

grAna Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

 

George Rotaru: Ce aş putea transmite românilor ? Pe acolo pe unde se află, să aibă grijă de ei, să se iubească, să se înţeleagă ca fraţii, să fie uniţi! Suntem puţini în comparaţie cu alte naţii, să ţinem aproape. Să le dea Dumnezeu putere de muncă, săntate  şi atunci când vor să asculte muzica noastră ca la mama acasa, George Rotaru  să fie cu ei! rotarug@yahoo.com

 

 

Ana Moroşanu Magdin

 

Laurence Lemoine: Una vida de periodista

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.

 

Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?

 

Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.

 

P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?

 

Laurence5R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

 

P: ¿Se considera afortunada?

 

R: Debo decir que en general fuí muy afortunada en mi vida, no sólo porque nací en un país hermoso y tranquilo (Francia) y una buena familia, sino porque también yo estaba en el lugar correcto en el momento adecuado, pero a menudo digo que “la suerte” es, como los tomates, se cultiva !. Yo quería ser periodista, porque para mí era una manera de vivir varias vidas a la vez! Informar sobre otros países o personas, es para mí una manera de aprender un montón! También es una especie de poder, porque lo que decimos y la forma en la cual lo hacemos, es importante y puede influir en la gente. Es por eso que también es una gran responsabilidad y una profesión seria.

 

P: En 1986 ganó un concurso para el Bicentenario de la Estatua de la Libertad en Nueva York. ¿Cómo fué?

 

R: Uno de los mejores momentos de mi vida fue en 1986 cuando representé a la juventud francesa en Nueva York para la reapertura de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Yo estaba allí porque gané un concurso, gracias a mi padre. Me ayudó mucho redactando un hermoso poema sobre la libertad y aún, hoy en día, le estoy muy agradecida. Fué increíble para mí ! Conocí a muchas personalidades en ese país y yo era una VIP ! Sólo tenía 16 años en ese momento!. La lectura del poema frente a las cámaras de televisión y fotógrafos fué fácil , afortunadamente yo no soy tímida !

 

P: ¿Cómo este evento influyó en su decisión de convertirse en una periodista?

 

Laurence9R: Un año más tarde, pasé una semana en la estación de radio RTL , con todos los periodistas y reporteros. Ví todo sobre las noticias y el periodismo durante esa semana, y más que nunca, estaba claro para mí que sería periodista, pero aún era demasiado joven para empezar !

 

P: Háblame de las habilidades y aptitudes naturales necesarias para ser un periodista

 

R: En cuanto a las habilidades, yo diría la curiosidad, en el más amplio sentido de la palabra. En mi caso, mis amigos y mi familia siempre me decían que tenía el “cáncer de la curiosidad” ! El periodista debe estar abierto y dispuesto a comprender y explicar todo. No podemos ser tímidos, debemos atrevernos a hacer preguntas que pueden avergonzar a la gente, especialmente a los políticos! Yo era conocida en ese momento por hacer entrevistas XXXXXXX! A menudo, era como una batalla de palabras entre mis entrevistados y yo.

 

P: Cuando usted estaba en el Líbano, tenía la intención de regresar a París para un Master en Periodismo?

 

R: Líbano fue mi primera experiencia como periodista. Yo era muy joven (20 años), y un poco novata. Fue durante la guerra con Siria (la “Guerra de Liberación”). El padre del actual dictador, Haffez Al Assad quería matar a los cristianos Libaneses. Para mí, el “espectáculo” fue increíble, pero he aprendido mucho sobre la gente y su capacidad para ser bueno o malo y para adaptarse a situaciones extremas. Era mejor que ir a la universidad , porque era la vida real y concreta. Tuve suerte porque conocí al General Michel Aoun, Primer Ministro en ese momento. Esa entrevista me dió una cierta notoriedad ya que lo que dijo fué un poco embarazoso para Francia y François Mitterrand (el Presidente Francés en ese momento) tuvo que reaccionar oficialmente. Periodistas de todo el mundo hablaron de esa entrevista ! Unos meses más tarde, aconsejado por mi colega y amigo cristiano Malard (Francia 3/CNN), me fui a Túnez, la sede de la OLP para entrevistar a Yasser Arafat.

 

P: ¿Cómo fue la entrevista, de dos horas, con Yasser Arafat en Túnez. ¿En qué año fue?

 

Laurence4R: “Yo estaba fascinada por ese hombre y quería entrevistarle. Pasé dos horas con él en plena noche. … Por razones de seguridad, la OLP no decía “Nos vemos en tal sitio a tal hora.” Tuve que quedarme en mi hotel y varios de sus colegas vinieron a por mí, y con los ojos vendados me llevaron a una casa. Una vez allí, por supuesto, me quitaron la venda de los ojos. Debo decir que fué muy exótico para mí ! Fue un momento muy interesante en 1990, cuando Yasser Arafat comenzó a dejar de ser un terrorista para ser un hombre de estado, teniendo contactos directos pero secretos con los Israelies. Le hice muchas preguntas, y al final, él bromeó y me preguntó si quería casarme con el! En la prensa francesa, esa entrevista tuvo mucho éxito, pero yo disfruté de mi estancia en Túnez, la reunión con Arafat, y las muchas horas que pasé con sus consejeros para hablar sobre ese conflicto tan importante.

 

P: En una de nuestras conversaciones, usted ha mencionado que trabajaba para “Radio Mont Blanc”, cerca de Ginebra durante seis años. Además, durante ese tiempo, usted trabajó para una televisión (Canal C) haciendo entrevistas políticas.

 

R: Me encontré con un periodista francés bien conocido (Jean-Pierre Elkabbach) para preguntarle cómo planear mi carrera como periodista. Él me dijo que primero, tenía que salir de París, trabajar en provincia para aprender y ser un poco más madura (tenía 21 años de edad). Explicó que eso era la mejor escuela para una joven periodista, y es verdad ! Así que me fuí a la Alta Saboya (cerca de Chamonix y Ginebra) y comencé en la Radio Mont Blanc. También tuve un programa mensual en la televisión “Canal C”, con entrevistas a políticos y personajes famosos, pero sólo para hablar de su vida privada. Después de eso me decidí a salir de Francia de nuevo. Me encanta Francia pero vivir en diferentes países me ha dado la posibilidad de ver las cosas desde diferentes ángulos y enriquecerme culturalmente.

 

P: Usted ha trabajado en Haití, en una estación de radio que necesitaba un periodista francés. ¿Ha trabajado sobre el l terreno o en el estudio?

 

R:. “Radio Vision 2000″ de Port-au-Prince estaba buscando a una periodista francesa para encargarse de la información y de la formación de sus periodistas Cuando llegué allí, me dí aún mas cuenta, si cabe, la suerte de haber nacido en un país libre donde uno tiene todo lo que quiere. Trabajé sobre el terreno y en el estudio durante un año. No fue fácil, pero aprendí mucho cada día. Haití es un país fascinante y siempre está en mi corazón. También estoy agradecida a Haití porque es donde conocí a mi marido ! Llegó a Puerto Príncipe para una semana de vacaciones a casa de un amigo diplomático. Ahora es el padre de mi hija de 11 años, Anouck, y de mi hijo Álvaro de 8. Es abogado de negocios y hemos vivido en Londres, París, Valencia (donde nació), Banjul (Gambia África del Oeste) y en Lisboa, Portugal. En Gambia, un país pequeño, muy bonito y bueno para un primer contacto con África), dí a luz a mi hijo en un hospital público. Fue mi elección, porque la atención médica fué realizada por un excelente equipo de médicos cubanos . Fue gracioso porque el nacimiento de mi hija, se llevó a cabo en el mejor hospital privado y moderno de Valencia, con la mejor tecnologia, pero preferí el de Banju,l con los médicos cubanos en ese hospital público muy pobre, pero al menos, con nombre elegante: El Royal Victoria Hospital ! En medio de la cesárea, se fue la electricidad !. Después del nacimiento de mi segundo hijo empecé a editar y publicar guías turísticas. La primera fue sobre Gambia, después , publiqué algunas en España, y la última sobre Saint-Gervais Mont Blanc, Francia.

 

P: ¿Por qué Saint-Gervais?

 

Laurence10R: Saint Gervais Mont Blanc es un sitio mag-ní-fi-co para las vacaciones, para el esquí o el senderismo. Conocía esa ciudad porque había estado varias veces cuando era periodista en Radio Mont Blanc. Hacer una guía de turismo también fue para mí una buena excusa para volver!

 

P: ¿Dónde vive usted ahora y qué van a hacer ahora?

 

R: Actualmente, vivo en España, en Valencia, una hermosa ciudad en el Mediterráneo. Trabajo con la empresa Americana Relìv (www.reliv.com). Produce y vende suplementos alimentarios naturales excelentes. Un día ví a mi mamá tomar esos batidos y me interesaron esos productos. Siempre me han interesado los temas de nutrición y salud. En Europa, muchas personas toman suplementos porque realmente mejoran la salud. También hacemos frente a una crisis de salud muy seria en Europa. Nuestra comida de hoy, no tiene suficientes vitaminas y fitonutrientes. Al privar a nuestro cuerpo de nutrientes esenciales sustituyéndolos por alimentos procesados y productos químicos, somos vulnerables a la fatiga, alergias y todo tipo de enfermedades y disfunciones. Ahora sabemos que los suplementos dietéticos pueden colmar esta brecha nutricional. Estos productos proporcionan niveles óptimos de nutrientes, y Reliv es una empresa a un alto nivel. El verano pasado, asistí a la Conferencia Internacional en St. Louis (Estados Unidos. Missouri.) y me encontré al fundador, Robert Montgomery. Gracias a estos productos, ayudé a muchos de mis amigos y miembros de mi familia a resolver sus problemas de salud. Por supuesto, también tomo estos productos, aunque siempre he gozado de una muy buena salud. Pero gracias a ellos, me siento mucho mejor. Tengo más energía, mayor concentración y duermo mejor. Tengo la suerte de trabajar en esta empresa ya que puedo ayudar a la gente y también cuidar de mis hijos.

 

P: ¿Has pensado en mudarse a los Estados Unidos?

 

R: Me encantaría vivir en los EE.UU. porque fuí allí varias veces, pero nunca fué suficiente ! y tengo una relación especial con ese país … Creo que conozco un país y su cultura, si me quedo por lo menos un año. Espero que un día tenga la oportunidad!

 

P: ¿Qué sabe usted acerca de Rumania? En sus viajes, ¿se ha encontrado con muchos rumanos?

 

R: Mi esposo trabaja ahora en Rumania en un proyecto de aerogeneradores, en las montañas. Le gusta mucho ese país. Mi única conexión con Rumanía fue la joven que me ayudaba en casa cuando vivía en Portugal y se convirtió en una amiga. Me gustaría poder ir a Rumania este año con mi esposo porque dice que vale la pena!

 

P: ¿Cuáles son tus hobbies?

 

R: Me encanta viajar ! También me encanta estar con mis amigos y familiares. En cuanto a los deportes, me gusta el squash, tenis, esquí y el alpinismo. Una vez subí hasta la cumbre delMont Blanc con esquís: fueron ocho horas para llegar a la cima y 6 horas para bajar, todo ello en un paisaje totalmente salvaje . ¡Fue fantástico!

 

P: ¿Cuáles son sus planes en un futuro próximo?

 

R: Me ocupo del desarrollo de Reliv, aquí en España, y acabo de empezar un libro sobre nutrición y salud que se publicará en Francia.

 

 

EOCTAVIAN CURPASntrevista realizada por Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors