Oh, Canada!

Posted by Stefan Strajer On September - 22 - 2017

Oh, Canada!

Adică o recenzie…

Motto: Nu fii popular, fii necesar!

 

Autor: Mircea Vişan (Detroit, Michigan)

 

Fiindcă m-am băgat şi eu în seamă de vreo trei ani de zile prin comunitatea românească, am fost invitat la Conferinţa A.J.R.P. de la Montreal, Quebec, Canada. Oh, Canada!

Jurnalist de sâmbătă fiind (mai nou), m-am gândit să nu ratez ocazia şi să bag un ochiometru la ce mai zic şi ce mai fac colegii de prin presa diasporeza, aşa, în direct.

Şi pentru că orice întâlnire românească cu iz oficial în diaspora, fie ea şi de jurnalişti, trebuie să aibă invitaţi de vază din rândul celor ce păstoresc câmpia românească din afară ţării, am avut parte, nu-i aşa (vorba lu’ Brucan), de băgarea în seamă ce onorabilii au considerat că o merităm.

Oficialul numărul unu (în ordinea luărilor de cuvânt) zice ceva de genul „să sărbătorim împreună marea unire, să ne concentrăm pe acest eveniment”. Ştiţi ceva? Eu zic să uităm de altele şi să-ncepem de pe-acum… Mesaj patriotic, de bun simţ.

Mi-am şoptit în barbă: da…

Bun, mulţumesc, ciao, trebuie să fug până la New York!

Apropos, când oficialul numărul unu a început să vorbească, oficialul X şi-a adus aminte că şi-a lăsat acasă laptele pe foc, apa curgând la baie, îşi uitase snack-ul în bucătărie şi colac peste pupăză, îl durea crunt o bătătură. Şi a ieşit din sală. Oficialul X ne vorbeşte (mai târziu, după ce şi-a închis apa la baie şi şi-a tratat bătăturile), stând pe scaun, mai mult ca sigur fiindcă nu dorea să ne privească „de sus”.

Mesajul, în esenţă, sună ceva de genul: „se vor înăspri condiţiile de acordare a finanţărilor MRP”, „ori faceţi presă profesionist, ori ba”, „nu mai luaţi articole de pe la alţii”, „fiţi cuminţi că vă dau na na”. Sau cam aşa ceva. Păi da, că noi, ăştia de dăm din gură şi tastatură prin diaspora, suntem jurnalişti profesionişti cel puţin 8 ore pe zi. Păcat că doar în afara orelor de program care ne asigură ce să băgăm în gură înainte să o deschidem.

„Gata, nu mai răspund la întrebări!”. OK! Perfect! Au revoir, că doar suntem în Quebec. Pardon, am greşit… am uitat să pun semnul întrebării după “au revoir”… Un mare filozof bulgar ar fi zis mai repede drum bun şi cale bătută… Ah, uitasem, oficialul X şi-a împărţit cafeaua cu mine. Din bucata mea de pâine… nu?

x

Apropos, pe tot timpul discursului, oficialul unu a păstrat distanţă de un scaun gol faţă de oficialul X, care tocmai îşi rezolvase problema cu bătăturile. Un al treilea oficial, sau mai repede oficios, a glăsuit ceva (sincer, nici nu mai ţin minte ce), apoi s-a supărat. Şi a plecat spunându-ne pa-pa! După care s-a întors, mânat înapoi de alt oficios şef (care la rândul său vorbise ceva, dar scuze, n-am reţinut ce…). A asistat în continuare pios, tăcut şi gânditor la desfăşurarea lucrărilor. La un moment dat chiar am crezut că este atent la ce se discută. A doua zi, când erau programate mese rotunde şi unde domnia sa (???) putea să ia cuvântul cu adevărat, ne-a tratat cu un scaun gol pe laterală. Un adevărat diasporlamentar, ce mai! Respect! (ar zice unii…).

Noroc că am avut şi un oficial care s-a respectat pe sine şi ne-a respectat şi pe noi. Gee Boy! Nu-mi venea sa cred…

Am văzut şi alţi oficiali în sală, care n-au luat cuvântul dar i-au păzit grijulii pe cei care şi-au luat inima-n dinţi şi au glăsuit.

În rest, în lipsa oficialităţilor, totul a mers bine şi frumos. Ne-am etalat experienţa, ne-am spus păsurile, ne-am lăudat, am criticat, arătat cu degetul, am schimbat păreri, adrese de email, numere de telefon. Am stabilit viitoare colaborări. Adică, exact ce trebuie să facă un jurnalist la o asemenea conferinţă.

Care conferinţă a fost organizată bine, având în vedere condiţiile. Pe care le ştiu şi bine fac că nu le spun la nimeni (las pe alţii)! O conferinţă deschisă şi total transparentă, transmisă integral live video. O premieră care s-a dovedit a fi fost extrem de oportună.

Personal, m-am ţinut de cuvânt. Când unii oficiali, jurnalişti actuali sau foşti, artişti, scriitori sau activişti comunitari au dat-o în comunicare cu iz politic, am ieşit la o ţigară. Sau la un pachet, f(x), unde x variază de la unul la altul.

Acum, odată ajuns înapoi acasă, mănânc o ridiche şi scriu cele de mai sus.

„Diaspora, dragostea mea?!”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Diaspora, dragostea mea?!”

Autor: Grigore L. Culian (director „New York Magazin”)

 

Președintele Klaus Iohannis se află la New York și se întâlnește cu „comunitatea română“ la … Philadelphia (!?) într-o locație „secretă“! Ambasada României de la Washington a luat „toate măsurile” pentru a-l ține pe președinte departe de cea mai mare comunitate de români din SUA și de jurnaliștii româno-americani!

O știre apărută pe agențiile de știri și în ziarele din România ne informează că: „Președintele Klaus Iohannis va participa, în perioada 18-23 septembrie, la Adunarea Generală a ONU, unde va rosti un discurs, va participa la recepția organizată de Președintele SUA, Donald J. Trump, va avea întrevederi bilaterale cu secretarul general ONU, precum și cu omologi din alte state (…). Se va afla la New York, unde va conduce delegația română participantă la segmentul la nivel înalt al celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (…) Va avea întâlniri cu reprezentanții principalelor organizații evreiești din Statele Unite și cu reprezentanții Comunității Românești din zona Philadelphia.”

Nimic nou, am spune, dacă ne gândim că prezența românească, (în fiecare an, în luna septembrie, la nivel de președinte sau prim-ministru) la Adunarea Generală a ONU este un lucru important și firesc, numai că modul în care Ambasada României la Washington a organizat vizita președintelui Iohannis la New York pare cel puțin ciudat și ignoră, practic, cea mai mare comunitate de români din Statele Unite – cea newyorkeză!

În primul rând, ambasada condusă de d-l George Maior a trimis invitații pentru „crema“ Comunității Românești, pe care a chemat-o la Philadelphia, deși președintele Iohannis se află la New York, unde era mult mai ușor (și normal!) să se desfășoare un astfel de eveniment. Apoi presa româno-americană a fost ținută, cu discreție, la distanță, deși staff-ul d-lui ambasador Maior are grijă să trimită zilnic informații privind activitățile Ambasadei României. Evident că, în aceste condiții, orice jurnalist onest se poate întreba care este motivul acestei secretomanii și de ce d-l Maior și oamenii Domniei Sale l-au transformat pe președintele Klaus Iohannis într-un „prizonier al elitelor” Comunității?!

Nu în ultimul rând, turneul doamnei Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, la Montreal și New York (în 16 și 17 septembrie, înainte de vizita președintelui), lasă loc de interpretări. Sâmbătă, 16 septembrie, d-na Pralong a participat la întâlnirea organizată de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP) la Montreal, Canada, la care au fost invitați, în premieră, ziariști de limba română din întreaga lume, șefi de agenții de presă, politicieni din România și membrii ai comunităților românești. A fost un eveniment foarte bine organizat de d-l Cristian Bucur, președintele AJRP, unde s-au discutat probleme importante privind situația jurnalismului românesc în străinătate sau programe de finanțări pentru publicațiile care promovează imaginea României.

Discursul d-nei Sandra Pralong, foarte clar și bine articulat, a transmis un mesaj pozitiv și firesc pentru funcția pe care o ocupă și unde are menirea de a promova politicile președintelui țării privind relația cu Exilul/Diaspora. Ca fostă jurnalistă, însă, d-na Pralong știe că nicio presă serioasă din lume nu scrie/vorbește despre frumusețile patriei… E de ajuns să urmărim presa americană, de unde provine doamna Pralong, și vom vedea că președintele Donald Trump, de exemplu, este o țintă fixă 24 de ore din 24. În fond, rolul jurnaliștilor – în special al celor care trăiesc în democrații consolidate, cum este cazul nostru – este să semnaleze abuzurile, să comenteze, să caute, să găseascăși să propună soluții, NU să ascundă gunoiul sub preș de dragul țărișoarei noastre dragi! În caz contrar, riscăm să ajungem din nou la osanale și la povestea cu „cel mai iubit fiu al poporului“, practici care nu au ce căuta în această meserie! Și aș mai avea o întrebare/ nedumerire: de ce d-na consilier de stat nu a scos un cuvânt despre vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea pe care acesta urma să o aibă cu „Comunitatea”?

culian.cz75uo89xv

Turneul d-nei Sandra Pralong a continuat a doua zi, duminică, 17 septembrie, cu prezența la Biserica „Sf. Maria“ din Woodside, New York, păstorită de preotul Chesarie Bertea, unde a participat, alături de noul Consul General al României la New York, dl Cătălin Dancu, la Slujba de Duminică, urmată de o întâlnire cu enoriașii în sala socială a bisericii. Mesajul d-nei consilier de stat a fost, în mare, cel prezentat cu o zi înainte la întâlnirea de la Montreal în fața jurnaliștilor români de pretutindeni, încurajându-i pe cei prezenți să se întoarcă în țară și să ajute, cu experiența lor, la o schimbare în bine, discutând cu oamenii programe de finanțare în cazul repatrierilor și oportunități pentru afaceri în România. Periplul doamnei Sandra Pralong la Montreal și New York și-a atins scopul, pregătind terenul pentru vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea de la Philadelphia (?!) cu „crema” Comunității Române, despre care d-na consilier de stat a uitat să le vorbească enoriașilor „de rând” prezenți duminică la Biserica „Sf. Maria”…

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2017

Per aspera ad astra

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Autor: prof.dr.univ. Anca Sîrghie

 

  1. Cred cu toată convingerea că oriunde ar poposi de-a lungul vieții, adevărații artiști nu uită care le sunt rădăcinile.

De când datează, stimată Alexandra Iulia Stoenescu, pasiunea matale pentru pictură și ce persoane din domeniul artei, cu care în mod programat sau cu totul întâmplător ai intrat în contact, te-au stimulat  la început, ca astfel să devii pictoriță?

 

Alexandra Iulia Stoenescu: Născută la București, România, am studiat de copil, sub îndrumarea renumitului pictor Semproniu Iclozan, în atelierul acestuia din cartierul Patriarhiei. Au fost ani frumoși când în fiecare duminică desenam sau pictam, până cădea amurgul, și când anticipam cu mare emoție momentul corecturii. De multe ori învățam privind pe Maestru la lucru, în atelierul împodobit cu fructe uscate și obiecte vechi din aramă sau lemn așezate cu grijă pe pianul cu coadă. Ele stârneau în mintea mea de copil și mai apoi de adolescentă dorința de a le descrie cât mai amănunțit pe pânză sau hârtie. Astfel, socot că am fost privilegiată, căci am fost martora creării multor opere de artă ale Maestrului Semproniu Iclozan, într-un ambient aparte, când în atmosfera atelierului pluteau lumina de nord și muzica preclasică. In paralel, am absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, promoția 1984.

 

  1. Atunci când Emile Zola afirma că „o operă de artă este un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament” dădea una dintre cele mai cuprinzătoare definiții formulate cu referire la plămădirile minții umane în plan estetic. Cum se intitulează prima lucrare a matale care ți-a dat certitudinea că poate fi socotită o operă de artă? Câți ani aveai atunci?

 

A.S.: Poate că certitudine n-am avut niciodată. M-am dezvoltat târziu ca artist plastic, deși învățasem alfabetul cu mult timp înainte.   Desprinderea s-a produs, cred, tot în atelierul Maestrului Iclozan când imediat, respectiv a doua zi după un eșec la examenul-concurs de la Institutul Grigorescu, am refuzat să-mi „iau liber” și am început să desenez pe o planșetă o natură statică de mai mare anvergură, care cuprindea trei planuri suprapuse, legate între ele de o draperie. Nu i-am dat niciodată un titlu, dar am descoperit cu acea ocazie că o natură statică poate depăși cu mult constrângerile cerințelor academice, deloc de lepădat, de altfel.

3. Indiferent de aparențele pașnice ale vieții sociale și familiale, există o luptă lăuntrică a artistului cu sine însuși, luând uneori chiar forme violente. „Per aspera ad astra” afirma anticul Seneca. Ce a urmat în perfecționarea artistică a matale?

P1010298

Foto. Metamorfoza – portret elenistic (2016)

A.S.: După bacalaureat, am continuat să mă perfecționez. Maestrul Iclozan a plecat în străinătate. Eu mi-am continuat drumul lucrând în cadrul câtorva ateliere de artiști, precum cele ale pictorilor Vasile Chinschi și Aurel Nedel, în vederea pregătirii pentru examenul –concurs de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

 

  1. 4. Înseamnă că ai dobândit o bază solidă pentru vocația matale, în sensul că ai făcut conștiincios liceul și facultatea de profil. Care a fost următorul pas spre cariera artistică visată?

 

A.S.: După stabilirea în Statele Unite, am absolvit cu titlul BFA (de licență în Artele frumoase) Colegiul de Arhitectură, Arte plastice și Proiectare Urbanistică din cadrul Universității Cornell din Ithaca NY sub îndrumarea artistului profesor Willard Stanley Taft. Semestrul de toamnă al anului 1993 l-am petrecut în Italia, în cadrul programului „Cornell in Rome”. În acea ambianță, mi s-a conturat interesul pentru arhitectură (mai ales pentru cea ecleziastică) și relația acesteia cu pictura. Sejurul italian îmi va marca multe dintre lucrările de mai târziu.

 

  1. Așadar, ai urmat exemplul maestrului tău și ai avut șansa unor studii înalte, cum puțini colegi cu care ai pornit la drum s-au putut bucura. Înțeleg că rezultatele tale au fost excelente. Ce ți-a dat sentimentul că ai fost o studentă apreciată a promoției matale de la Universitatea Cornell din Ithaca New York?

 

A.S.: Faptul că la absolvire am primit distincția „Medal of Art”, acordată de Corpul profesoral, precum și titlul „Merrill Presidential Scholar” a fost încurajator pentru mine.

 

  1. Înțeleg că nu ai rămas la Ithaca, ci te-ai mutat împreună cu fratele matale în New York City. În ce împrejurări ai ajuns la New York, capitala lumii, care poate fi un mare stimulent pentru oricare artist?

 

A.S.: Înainte de-a deveni un „acasa”, m-am mutat la New York City venind de la Universitatea Cornell din Ithaca NY, unde am dobândit titlul de BFA (Bachelor of Fine Arts) pentru a urma studiile din cadrul Secției de Arte Plastice ale Colegiului Brooklyn, NY. Aici m-am confruntat cu un alt tip de experiență, unică în felul ei, având acces la o mulțime de muzee și galerii de primă mână, o sursă de inspirație inestimabilă pentru travaliul oricărui artist.

 

  1. Îmi lași impresia unei anumite pedanterii în ascensiunea artistică, dacă am în vedere impresionantul traseu urmat în pregătire, rară șansă pentru un tânăr român stabilit în America. Care este titlul cu care ai ieșit din Colegiul newyorkez?

 

A.S.: De la Brooklyn College sub îndrumarea artistului profesor Lennart Anderson – din cadrul Complexului universitar CUNY al megapolisului newyorkez – am dobândit în 1997 titlul magisterial MFA (Master of Fine Arts).

P1010309

Foto. Omagiu lui Masolino (2016)

  1. O metropolă a artei moderne, cum este orașul New York, oferă tinerilor artiști cadrul unei băi artistice continue, care te ține conectată cu mișcarea cea mai avansată în domeniu pe mapamond. Care sunt lucrările admirate în muzeele newyorkeze la care te întorci cu plăcere, nu numai ca să le revezi, ci chiar spre a le studia?

 

A.S.: Aș aminti Pasărea în văzduh și Mademoiselle Pogany expuse la Muzeul MoMA (Muzeul de Arta Modernă), aparținând marelui sculptor Constantin Brâncuși, și, de asemenea, Portretul unui bărbat de Frans Hals sau St. Jerome de El Greco, ambele picturi fiind expuse la Muzeul Frick.

 

  1. De data aceasta am venit la New York ca să-l sărbătorim cum se cuvine de „poetul nepereche” Mihai Eminescu și astfel ne-am cunoscut. Data viitoare sper să ne facem timp ca să revedem împreună   aceste lucrări splendide. La prima noastră întâlnire, apropiindu-mă de numai câteva dintre creațiile matale , admir la Sanctum, Devotional, La figlia che piange, Guardian Angel, Deicide in My Native Land, Da sotto in Su, No Exit, Ecclesiastical raportul compozițiilor obiectuale cu figurile simbolice, fie că este vorba de îngeri sau de statui, imagini pe care le-am remarcat și în pictura Adinei Romanescu, puternic influențată, și dânsa, de experiența italiană a contactului cu statuile lui Bernini din Piața Catedralei Sf. Petru la Roma. Tot astfel, așezarea în spațiu din Homage to Marino Marini și Mater dolorosa ale tale, mi-i amintește pe Constantin Ilea și Nicolae Barcan, dar nu numai pe acești pictori români, pe care nu știu dacă îi cunoști, trăind în America.   Care sunt temele tratate în lucrările tale cele mai reprezentative, amintindu-ți de România? Ce titluri poartă acelea?

 

A.S.: Sunt lucrări legate de momente trăite în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 în România. Dintre titluri amintesc seria Timișoara, Sibiu, București.

 Venere si Madona 2017

Foto. Venere si Madona (2017)

  1. Sunt convinsă că modelele începutului tău sunt artiștii pe care i-ai studiat în țară. Ce pictori români și, apoi, pe care dintre cei străini îi admiri în mod deosebit?

 

A.S.: Pictorii români pe care-i simt de mult timp foarte aproape sunt: Ion Andreescu, Theodor Pallady și Semproniu Iclozan. Din galeria universală ar fi mulți de remarcat, dar aș menționa acum: Giotto, Pierro della Francesca, Vermeer, Jackson Pollock.

 

  1. În ce mod a influențat stabilirea în „capitala lumii” viața ta de artistă româncă?

 

A.S.: M-a eliberat de academism, lucru care este și bun și rău, dar această desprindere ar fi putut să nu fi survenit vreodată și ar fi fost cred, pentru mine, un mare neajuns.

 

  1. 13. Care sunt curentele sau direcțiile picturii americane cele mai reprezentative, după opinia matale?

A.S.: Cele mai reprezentative curentele americane în opinia mea sunt Expresionismul Abstract al lui Jackson Pollock și Minimalismul lui Richard Serra.

 

  1. Spre ce teme te îndrepți în prezent?

 

A.S.: În ceea ce mă privește, trăiesc experiența revenirii la perioada italiană, numai că o abordez din punctul de vedere al acuarelei și al celei de tehnică mixtă, totodată, dar încercând să recurg la dimensiuni mai reduse.

 

  1. Așadar, pui în dialog Europa cu America. Este privilegiul drumului pe care l-ai urmat și cel al permanentei căutări pe care îl incumbă „per aspera ad astra”. Ce lucrări sunt acum pe șevaletul matale?

 

A.S.: Deocamdată este o compoziție în ulei pe care o abandonasem. Își așteaptă acum o variantă în culori de apă.

 

  1. 16. Care sunt sursele de inspirație în activitatea ta de artistă a culorii?

 

A.S.: Paradoxal, ceea ce mă incită și ceea ce structurează lucrările mele de-o bună bucată de vreme este sculptura.

 

  1. Interesant. Din nou îmi amintești de pictura Adinei Romanescu, care își trage sevele tot dintr-un contact rodnic cu Italia, patria artelor. Ai reușit în țară și în America să te încadrezi într-o grupare, mișcare sau curent al pictorilor contemporani?

 

A.S.: Acest lucru nu s-a produs încă. Poate că se va petrece cândva, în viitor.

 

  1. Ținta oricărui creator de frumos este comunicarea cu publicul. Ce expoziții personale sau de grup ai realizat?

 

A.S.: Voi enumera în ordine cronologică:

– Expoziția afiliată celui de-al 20-lea Congres ARA (American Romanian Academy), University of Nevada, Reno, NV, 1996,

„Preludes to Felicity / Shapes of Consciousness”, Expoziție pentru doi artiști, organizată la Institutul Cultural Român, New York (Manhattan), NY între 03/24/97 și 04/04/97,

– MFA Thesis Exhibition | Chuck Levitan Gallery | New York, NY, între 06/10/97 și 06/15/97,

– Expoziție Personală, la Ozone Gallery, New York (Manhattan), NY, 1998,

– „New York Centennial” – Group Show | Gallery @ 49 |  New York, NY, între 12/09/98 –și 12/30/98,

– Employees’ Annual Art Show /Expozitii ale personalului Muzeului de Artă Metropolitan din New York/, 1999 si 2000,

– Recent am participat în 2015, 2016 și 2017 la expozițiile de grup din cadrul Galeriei Spiritus, afiliată Simpozionului Mihai Eminescu, organizat anual în Queens, NY.

Totodată, la finele anului 2016 am participat cu lucrarea Omagiu lui Masolino la o expoziție de grup din cadrul aceleiași galerii, Galeria Spiritus, condusă de doamna Viorica Colpacci la Simpozionul Ecumenic afiliat Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, al cărui președinte este părintele profesor doctor Theodor Damian.

 

  1. Modul cum te exprimi, comunicându-te pentru un public al prezentului și, mai ales, pentru cel al viitorului, va depinde de originalitatea imaginilor picturale care să rezoneze cu simțirea privitorului. Căutarea   curajoasă a acelei note proprii, inconfundabile este cheia succesului, pe care ți-l doresc din plin în viitorul apropiat. Curaj, deci, mult curaj!

 

Interviu realizat de Anca Sîrghie în 15 ianuarie 2017, la sărbătoarea Culturii Naționale Române de la New York.

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Fața ascunsă a amiralului Horthy

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Fața ascunsă a amiralului Horthy

(perioada până-n 1921)

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

N-am crezut că mă voi ocupa vreodată de Horthy. Documentându-mă însă pentru un drept la replică privind atribuirea lui Horthy a unor merite imaginare în răsturnarea regimului bolșevic instaurat de Bela Kun în Ungaria, constatând că o parte din activitatea sa este ascunsă publicului, am considerat că merită să vedem cine a fost cu adevărat acest personaj. Pe internet activitatea lui Horthy este prezentată în special începând cu anul 1920 când a ajuns regent al Ungariei.

O lucrare apărută însă în anul 1922, Eminent Europeans. Studies in Continental Reality de Eugene S. Bagger, editura G.P. Putnam’s Sons, New York și Londra, prezintă tocmai activitatea lui Horthy până în anul 1920.

Nicholas Horthy de Nagybanya s-a născut în anul 1867 în localitatea Kenderes din ținutul Szolnok. A absolvit Academia Navală Cezaro-crăiască de la Pola și Viena. A avansat repede în carieră ajungând în poziția de aghiotant naval al Împăratului Franz Joseph. În timpul primului război mondial căpitanul Horthy a comandat crucișătorul Novara. În luptele de la Otranto a fost rănit.

Este interesant cum a ajuns să fie promovat amiral. La 1 decembrie 1918 marinarii, majoritatea de naționalitate iugoslavă, de pe distrugătoarele și crucișătoarele ușoare aflate în portul Cattaro s-au revoltat, au dezarmat ofițerii și au arborat steagurile roșii pe catarge. Cei din garnizoana portului au cerut ajutor prin radio. În Strâmtoarea Otranto se găsea o flotă de submarine germane. O formație de submarine a fost trimisă repede să negocieze cu marinarii revoltați. Submarinele au intrat în port. Au fost trase câteva focuri și marinarii revoltați s-au predat necondiționat. Când totul se terminase a apărut și Horthy cu crucișătorul său imperial. El preia de la germani marinarii arestați, înființează o curte marțială care-i judecă și patru din ei sunt executați. Loby-ul maghiar de la Viena îl prezintă pe Horthy ca Eroul de la Cattaro, așa că împăratul îl promovează ca viceamiral și-l numește comandant șef al flotei austro-ungare. Dar războiul este pierdut de imperiul austro-ungar și nu după mult timp amiralul Horthy este obligat să predea flota iugoslavilor, conform deciziei Aliaților.

005_nagykep

Foto. Horthy

Rămas fără flotă, dar în uniforma de amiral, Horthy se retrage la proprietatea sa din ținutul Szolnok, neimplicându-se (mai degrabă n-a fost solicitat) în eforturile elitei maghiare de refacere a statului în urma colapsului imperiului austro-ungar din ocombrie 1918. Pentru varianta că n-a fost solicitat pledează răzbunarea lui față de contele Karolyi (președinte al Republici Ungaria în perioada noiembrie 1918 – 21 martie 1919) căruia i-a confiscat averea când a ajuns regent și l-a obligat să trăiască în exil.

În perioada regimului bolșevic (21 martie 1919 – 3 august 1919) din Republica Sovietică Ungară, Horthy s-a adăpostit la Szeged unde se afla o garnizoană franceză. Aici, profitând și de faptul că orașul era în afara zonei controlate de bolșevici (el fusese propus să fie cedat iugoslavilor) cei câteva sute de foști ofițeri din armata austro-ungară formează un guvern contrarevoluționar. Guvernul nu avea nicio putere reală, nu avea nici un program, nici un plan de luptă împotriva guvernului comunist de la Budapesta. Avea însă o mică armată formată din voluntari, toți foști ofițeri proveniți din gărzile albe din Rusia. Comandantul acestei armate era amiralul Horthy.

După răsturnarea regimului bolșevic de către armata română, Horthy se stabilește în stațiunea Siofok de pe malul lacului Balaton. Înainte de a părăsi Szegedul Horty le dă șefilor de detașamente mandate în alb să „pronunțe și să execute sentințele celor vinovați” (pag. 273). Începe teroarea albă. Sub pretextul căutării și pedepsirii comuniștilor detașamentele lui Horthy au început să percheziționeze și să jefuiască satele din zonă. Evreii bogați au fost cei care au suferit mai mult fiind nu numai jefuiți ci și uciși. Unul dintre cei mai cruzi șefi de detașament a fost contele Salm, ale cărui fapte au fost aduse la cunoștința reprezentanței Aliaților de la Budapesta, care au ordonat arestarea și anchetarea acestuia. Horthy mimează căutarea lui Salm și după câteva zile raportează Aliaților că acesta a dispărut. În realitate Salm se afla la cartierul general a lui Horthy cu care cina și bea noapte de noapte.

În ziua următoare plecării trupelor române din Budapesta, adică în 19 noiembrie 1919, amiralul Horthy intră în oraș în fruntea trupei sale întitulată Armata Națională (albă) cu aerele unui cuceritor. Oficialitățile maghiare prezintă plecarea românilor ca pe o mare victorie a ungurilor, deși retragerea s-a făcut ca urmare a cererii Aliaților. Iată și o declarație lui Horthy cu o zi înainte de a intra în oraș: „I come as the lieutenant of my lawful ruler and sovereign, King Charles” (pag.278). (Eu vin ca locotenent al conducătorului meu legal și suveran, regele Carol). Declarația avea dublu scop: să-i liniștească pe regaliști și mai ales să-și asigure cazarea la Castelul Budapesta. Pentru că unde putea să-l aștepte un fost aghiotant imperial și regal pe regele său (că imperiul nu mai exista și nici poziția de împărat) decât acolo unde acesta trăgea când ajungea în regatul său, adică la Castelul Budapesta. Ca șef al armatei el nu avea ce căuta la Castel.

Că și-a ales bine reședința se va confirma cu prilejul vizitei a Înaltului Comisar Aliat Sir George Clerk, sosit la Budapesta cu misiunea de a face pace între diversele fracțiuni politice maghiare. El a fost cucerit de Horthy cu bunele sale maniere, mesele copioase stropite cu vinuri de bună calitate și atmosfera plăcută de la Castel. Sir George obține asigurarea că două locuri în guvern vor fi pentru social-democrați și promisiunea lui Horthy că alegerile pentru Adunarea Națională vor fi libere și imparțiale. Câțiva liberali au cerut garanții. Sir George a declarat că nu vede necesitatea unor garanții deoarece „Horthy is a gentleman” (pag. 279).

După plecarea lui Sir George Clerk alegerile „libere și imparțiale” s-au făcut sub presiunea detașamentelor înarmate cu mitraliere, iar 40.000 de opozanți inclusiv un număr mare de candidați au fost băgați în închisori. Doi directori ai unor publicații de opoziție au fost uciși.

Adunarea Națională a fost convocată și l-a ales ca regent pe amiralul Horthy la 1 martie 1920. Asta după ce ofițerii detașamentului Ostenburg cu pistoalele în mână au invadat parterul și galeriile cu puțin timp înainte de votare. Așa că alegerea lui Horthy s-a făcut în unanimitate.

Horthy i-a liniștit cu ipocrizie pe regaliști declarând cu emfază: „Voi ceda puterea supremă regelui legal de îndată ce circumstanțele externe permit” (pag. 279). Prilejul a fost Paștele din 1921 când regele Carol a intrat în Ungaria. Cu patru zile înainte Horthy declara într-un interviu acordat publicației Petit Parisien: „Ungaria este un regat. În absența regelui eu sunt regent. Împăratul Carol este singurul nostru rege legal” (pag. 280). Când regele Carol a ajuns la Castelul regal Horthy i-a cerut să părăsească țara. La fel s-a întâmplat și peste șase luni când regele Carol a încercat din nou să revină pe tron. Horthy a pozat ca salvatorul Ungariei în fața Hapsburgilor, desi el și-a salvat doar propria sa poziție de regent.

În primăvara anului 1920 o delegație a laburiștilor din Anglia condusă de colonelul J.K. Wedgwood a sosit în Ungaria cu misiunea de a investiga plângerile referitoare la perioada terorii albe. Raportul lor, bine documentat prezenta numeroase orori ale detașamentelor albe ale lui Horthy. Doi ofițeri, căpitanul Pronay și locotonentul Hejjas au fost găsiți vinovați de atrocități greu de descris. Colonelul Wedgwood îl întreabă pe Înaltul Comisar Britanic ce știe despre acești doi ofițeri. Acesta îi răspunde că a fost informat de guvernul maghiar că ofițerii respectivi au fost demobilizați. Colonelul Wedgwood verifică la Ministerul de Război și-i găsește pe listele de salarii. Cerând explicații regentului Horthy acesta declară: „Ei sunt cei mai buni ofițeri pe care-i am” (pag.281).

Acesta era Horthy, un exponent al aristocrației maghiare „squirearchy, retrograde, narrow and cruel” (funciară, retrogradă, limitată și crudă) (pag. 265). Caracterizare pusă de Eugene S. Bagger în gura unui un nobil austriac.

Merită să vedem cum își încheie Eugene S. Bagger capitolul despre Horthy: „The German submarines quelled the Cattaro mutiny and Horthy was named Admiral. The Roumanians destroyed Bela Kun, and Horthy entered Budapest in triumph. The Litle Entente eliminated Charles, and Horthy was hailed as the bane of the Hapsburgs. He wears his cap like Lord (Friedrich von Gentz said that Asia began at the gates of Vienna. He was right a hundred years ago. He is much more right today. In 1914 Budapest was twenty hours from London. In 1921 Budapest was twenty minutes from Bokhara. The Maghyar people today is groaning under the yoke of Uzbeg chieftains who created themselves a ruler in their own image. That ruler is Nicholas Horthy, Turanian Khan who speaks with German accent, Count Salim`friend and protector, Calvinist who renounced his faith, Admiral who abandoned his ships, Regent who betrayed his King” („Submarinele germane înăbușă revolta din Cattaro și Horthy este numit amiral. Românii îl dau jos pe Bela Kun și Horthy intră triumfal în Budapesta. Mica Antantă îl detronează pe Carol și Horthy a fost aclamat că i-a salvat de hasburgi. El poartă gulerul de blană ca Lord Beatty, este manierat la masă și sir George Clerk l-a numit gentlemen. Ce vreți mai mult în Ungaria? Friedrich von Gentz a spus că Asia începe la porțile Vienei. Aceasta era spusă acum 100 de ani. Astăzi are mult mai multă dreptate. În 1914 Budapesta era la 20 de ore de Londra. În 1921 Budapesta era la 20 de minute de Buhara. Poporul maghiar astăzi geme sub jugul căpeteniilor uzbece care și-au creat un conducător după propria lor imagine. Conducătorul este Mikloș Horthy, turanian han care vorbește maghiara cu accent german, prietenul și protectorul contelui Salem, calvinistul care renunță la credința sa, amiralul care și-a abandonat flota, regentul care și-a trădat regele”) (pag. 283).

Această caracterizare a fost confirmată în 1940 de crimele, masacrele și atrocitățile făcute de maghiari la Ip, Trăsnea și alte locuri, împotriva românilor de maghiarii conduși de regentul Horthy. Din păcate spiritul lui Horthy s-a perpetuat până în decembrie 1989 și martie 1990 când maghiarii instigați de conducătorii lor au săvârșit din nou atrocități împotriva românilor. Serviciile noastre secrete trebuie să fie vigilente și să destrame orice organizație paramilitară maghiară. Boicotul lansat de diplomația maghiară cu prilejul Zilei Naționale a României din 2016, trebuie să primească un răspuns identic în 15 martie. Așa este cinstit și cavalerește să răspunzi cu aceeași armă. Dacă diplomația noastră nu o va face înseamnă că suntem conduși de indivizi fără șira spinării. UDMR-ul a dovedit lipsă de patriotism (în fond România este și patria lor care-i hrănește, mai ales pe cei care sug de la buget), așa că sper ca nici la manifestările din țară, oficialitățile să nu-i onoreze cu prezența.

Foto.Ioan-Ispas

Foto. Ioan Ispas

Român din Arizona şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să salveze un vecin

Nori negri s-au abătut asupra celui mai însorit stat din SUA, marţi 9 august, 2016, umbrind seninătatea unei familii fericite de români din Phoenix, Arizona.

Cristian Silaghi ajunsese acasă la ora 15:00 dintr-o „cursă” de la New York (deţinea un business de transporturi maşini), când prin minte îi trece gândul să-l viziteze pe vecinul Bill, un medic veterinar, prieten de familie. Era aproximativ ora 16:30. „Ce face Bill?” o întreabă Cristi pe Mary, soţia vecinului, care se afla în faţa porţii în momentul în care se îndrepta spre casa lor. „A intrat în siloz de ceva vreme şi nu s-a mai întors. Îl tot sun pe celular dar nu răspunde. Se aude telefonul sunând dar niciun răspuns. L-am trimis pe asistentul lui să vadă ce se întâmplă dar nici el nu a ieşit”. Mary tocmai apelase numărul de urgenţă 911.

Dr. William Tryon (Bill) opera cabinetul veterinar pe proprietatea pe care locuia, care deţinea un teren mare, similar cu cel al familiei Silaghi. Aici veneau clienţi cu diverse animale. În curte, Dr. Tryon avea o magazine subterană (un fel de siloz) adânc de 8,5 metri, unde se pare că ţinea grâne.

AlinaCristi

Cristi era un om săritor, un suflet mare, gata să ajute la nevoie, pe oricine, oricând. Aşa că, fără ezitare a făcut pasul fatidic coborând şi el pe scară în siloz. La aproximativ patru minute după aceea a sosit echipa de pompieri. Victimele au fost duse la spital cu elicopterul. Bill deja decedase. Cristian suferise, se pare, un atac cerebral (sau de cord), dar din păcate nu a mai putut fi reabilitat şi puţin după miezul nopţii, miercuri, 10 august, a părăsit această lume.

Alina&Emilia

Potrivit agenţiei federale OHSA (Occupational Safety & Health Administration) atmosfera normală conţine între 20.8 şi 21% oxigen. Tot ce este sub 19,5 % este considerat „deficienţă de oxigen”. În cazul de faţă, nivelul de oxigen era doar de 4 % la punctul cel mai jos al gropii (silozului). Pompierii din Phoenix au declarat că, atunci când grânele intră în contact cu apa, reacţia cauzează emiterea unor gaze care dispersează oxigenul. “The Brain Injury Foundation” susţine că procesul de deteriorare ireversibilă a creierului începe la 5 minute după ce o persoană nu mai primeşte oxigen. Incidentul din Nordul oraşului Phoenix este încă sub investigaţie. Una dintre posibilităţi este că, datorită lipsei de oxigen, victimele ar fi leşinat sau chiar căzut de pe scara în timpul coborârii în subteran. În Arizona avusese loc recent o inundaţie, în urma căreia apa pătrunsese în pivniţă.

CrisSilaghiFam

În timp ce televiziunile de ştiri din Arizona îl prezintă pe Cristian Silaghi ca pe un erou, care şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să-i salveze pe alţii, familia se află în stare de şoc. În urma lui a rămas soţia Alina (30 de ani) şi cele două fetiţe: Christine Briana (8 ani) şi Natalie Anemarie (4 ani).

CristiAlinaFam2

Cu lacrimi în ochi Alina relatează: „Luni, când a venit din ultima cursă, s-a dat jos din maşină şi i-am văzut faţa cum radia de bucurie… Avea faţa luminată parcă de o lumină cerească. Ne-am îmbrăţişat şi s-a uitat mai lung la mine şi mi-a zis: «Eşti aşa de frumoasă iubire!». Am zis «Mulţumesc!» dar el a mai repetat o dată «Iubire eşti foarte, foarte frumoasă». Ne este foarte greu să acceptăm situaţia aceasta dar suntem încredinţaţi că într-o zi vom fi toţi împreună. Lui Cristi îi plăcea să le alinte pe fete spunându-le «prinţesele lui tati». Erau dimineţi în care el era plecat în cursă la New York şi Natalie şi Christine luau telefonul meu ca să îl sune pe tata. Ori de câte ori îl sunau fetele avea o dragoste şi duioşie în vocea lui şi avea foarte mare răbdare să le asculte pe fiecare dintre ele, tot ceea ce ele doreau să îi povestească. Când le răspundea la telefon le spunea «iubitele lui tati»”.

CristiSilaghi

Cristian Silaghi s-a născut la 22 noiembrie, 1982 la Satu Mare. Părinţii săi, Gheorghe şi Maria Silaghi, au avut şapte copii, 4 băieţi şi 3 fete: Maria, Beniamin, Samuel, Ligia, Dorin, Cristian şi Tabita. Cristi a fost cel de al şaselea copil al familiei. Gheorghe Silaghi (tatăl lui Cristi) născut în Homorodul de Sus, Satu-Mare (în 1950), a lucrat ca brutar şi maistru brutar timp de 32 ani la fabrica de pâine din Satu Mare. În anul 1998 emigrează în SUA şi se stabileşte cu toată familia în Phoenix, Arizona. Cristian avea pe atunci 15 ani. S-a integrat uşor la şcoală, a învăţat limba engleză iar apoi a avut diverse locuri de muncă. A fost pasionat de fotografie, desen şi muzică.

Pe 22 mai 2005 Cristian se căsătoreşte cu Alina Ana-Maria Perţe, din Oradea, (absolventă a liceului „Mihai Eminescu”), o fată frumoasă, pasionată de muzică. A cântat în corul de tineri şi în grupul de worship la biserica penticostală „Speranţa” din Oradea. Alina mai are două surori, ea fiind cea mai mică. Sora ei mai mare, Emilia (căsătorită cu Emil Pop, ambii bihoreni) a venit în SUA în anul 2000, când era studentă în anul 5 la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Oradea. Cealaltă soră, Daniela Lucaci, locuieşte în Oradea dar acum se află în vizită SUA, a venit la înmormântare. Părinţii Alinei, Emanuel şi Florica Perţe, sunt stabiliţi în Phoenix.

Cele două familii, numeroase, după cum se vede, s-au integrat perfect în viaţa americană, trăind în armonie. Desigur, purtând în suflet nostalgia locurilor natale!

După căsătorie, Cristian şi Alina au fost foarte activi în grupul de worship al bisericii „Happy Valley” din statul Marelui Canion. Cristi cânta la chitară şi mai ales la chitară bas. De asemenea, era captivat de tehnologie: ştia să repare aproape orice „device” (computer, tabletă, celular etc). Nu de puţine ori oferea celor apropiaţi „asistenţă tehnică” prin telefon, explicând cu răbdare cum să programeze un model nou de telefon sau să instaleze o nouă aplicaţie.

„Am avut aşa de puţin timp alături de el aici pe pământ. Aceşti 11 ani împreună mi se par acum secunde”, a declarat Alina cu lacrimi în ochi la una din televiziunile americane. Demn de notat este şi îndurerarea nepoatei Jennifer, de 15 ani, fiica Emiliei Pop (sora Alinei) care a dat un interviu impresionant unui post local de televiziune din Arizona despre ceea ce înseamnă pentru familie pierderea unchiului ei, Cristian Silaghi.

Comunitatea românească din Phoenix este alături de familiile Silaghi şi Perţe în aceste momente deosebit de grele. Dumnezeu să le mângâie inimile îndurerate!

Autorul ştirii: Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Jean Moscopol, considerat o adevărată glorie a perioadei interbelice, ne-a lăsat multe cântece, dar, în ce mă priveşte, interpretarea unică şi inimitabilă a celui purtând titlul „Tot ce-i românesc nu piere” simbolizează chintesenţa întregii sale vieţi, precum şi a strălucitei sale cariere artistice, ducându-mă cu gândul şi la anii de pribegie pe care i-a petrecut, când, cuprins de un dor mistuitor de ţara în care s-a născut, nu putea să-şi revadă locurile natale.

A fost o personalitate artistică de mare valoare şi, fără îndoială, cuceritoare, susţinută de o muncă plină de seriozitate, un cântăreţ ale cărui calităţi vocale l-au făcut repede cunoscut şi îndrăgit de public. Fascina, de-a dreptul, prin tonalitatea şi farmecul vocii sale şi, deopotrivă, prin pronunţia graseiată. Glasul său era un amestec copleşitor de claritate, robusteţe şi forţă cu blândeţe, expresivitate şi vivacitate, reuşind să vrăjească publicul pe un registru liric de mare sensibilitate. Şi-a clădit cu multă trudă şi migală o frumoasă carieră artistică impresionând întotdeauna atenţia pe care o acorda poeziei textului, permanent în concordanţă cu conţinutul afectiv, rezultând invariabil apariţii scenice care trădau o intensă muncă, studiu şi pasiune. Cele peste 300 de cântece pe care le avea în repertoriu emoţionau întotdeauna auditoriul.

Jean Moscopol, pe numele său adevărat Jean Moscu, s-a născut la 26 februarie 1903 la Brăila. Provenea dintr-o familie de greci. Mama, Terpsihore, era din Constanţa, iar tatăl, Lascăr, a venit de pe malurile Mării Egee, de la Mesimvria şi s-a stabilit în Brăila unde avea o cofetărie, devenind ulterior bijutier, asemenea unei surori ale sale. Talentul l-a moştenit de la mama sa care avea o voce frumoasă de soprană.

Moscopol a fost atras de muzică de la o vârstă fragedă, meritul de a-i fi descoperit înclinaţiile muzicale fiind ale institutorului Calinicos care l-a îndrumat să înveţe chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica „Bunavestire” unde dirijorul Gherasim l-a preluat cu bunăvoinţă, dându-i posibilitatea să se afirme. A reuşit să înveţe cu mare uşurinţă să cânte la mai multe instrumente. Totodată, a dovedit o admirabilă înzestrare nativă în însuşirea limbilor străine, ajungând să cunoască bine cinci: franceza, italiana, engleza, germana şi greaca.

După terminarea liceului pe care l-a urmat la Galaţi, a părăsit Brăila sa natală, oraşul din care au pornit şi alte personalităţi artistice de incontestabilă valoare, ca Mihail Sebastian, Panait Istrate, Fănuş Neagu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Vasilica Tastaman, Johnny Răducanu. A luat drumul capitalei unde s-a înscris la Politehnică, lucrând în acelaşi timp ca muncitor şi cântând, ocazional, la renumitul restaurant „Zissu”. Conducerea fabricii la care lucra, Întreprinderea Optică „Lares”, l-a trimis la o specializare la Berlin, ocazie favorabilă înscrierii la Conservator. A revenit în ţară şi, întors la Brăila, a decis să-şi perfecţioneze studiile muzicale, astfel că s-a înscris la Conservatorul „Lyra”, secţia canto, clasa profesorilor Umberto Manao şi Jean Andrian. S-a angajat, ca funcţionar, la Agenţia maritimă „M. Embiricos et Co.”, iar în anul 1924 s-a mutat la Bucureşti, lucrând la Banca „Crissovelini” şi înscriindu-se la Facultatea de Aeronautică.

Jean Moscopol

Un moment decisiv pentru cariera sa s-a petrecut în anul 1929 când, fiind cu prietenii la barul „Zissu”, a cântat şi el câteva melodii, fiind redescoperit de şeful orchestrei, Alfred Pagony, cel care îi fusese îndrumător pe vremea când cânta, câteodată, cu ani în urmă, în acest local. Cucerit de fluieratul său şi vocea pătrunzătoare, acesta i-a propus un duet şi un salar atrăgtor. Colaborarea celor doi a durat doar doi ani, Pagony deschizându-şi propriul său bar, după care Moscopol a devenit şeful orchestrei de la barul „Zissu”.

Muzica anilor ’30 era una aflată la confluenţa muzicii uşoare cu cea populară, în acea vreme, tangoul senzual îngemănându-se cu romanţa sfâşietoare, predominând în mod constant, ca tematică, dragostea. În Bucureştii acelor ani, în special în perioada interbelică, existau localuri (restaurante, berării, bodegi) pentru toate buzunarele. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, patronii se concurau în a angaja o archestră renumită şi un cântăreţ faimos aflat în mare vogă, iubit de public, care capta atenţia. După primul război mondial, „Micul Paris”, aşa cum era supranumită capitala României, avea o dulceaţă specifică a plăcerilor. Este perioada în care au apărut cântăreţii noştri emblemă pentru acea vreme, Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, perioadă în care bucuria era stimulată şi de sfârşitul războiului, ceea ce îi făcea pe români să benchetuiască, să cânte şi să pună în valoare ştiinţa lor de a se bucura, plăcerile culinare şi fericirea de a acsulta cântăreţi de local. Muzica bucura sufletele, iar cântăreţii, cu certitudine, creau dependenţă.

Dăruit cu un neobişnuit talent, Jean Moscopol provoca o atmosferă deosebită, dovedindu-se un cântăreţ de muzică uşoară rafinat şi languros, dar şi un compozitor de luat în seamă. Trubadur incontestabil al Bucureştilor de odinioară (era supranumit „trubadurul graseiat”) se impunea prin prezenţa scenică impecabilă, îmbrăcându-se tot timpul în frac, dar cucerea întodeauna inimile celor care îl îndrăgeau prin vocea sa caldă, frumoasă şi învăluitoare. Prezenţa lui în spectacolul unui restaurant făcea localul neîncăpător. Crea o atmosferă aparte şi prin aceea că le făcea epigrame pe moment celor de la mese. Chiar a publicat o carte de epigrame intitulată „101 răutăţi”.

Jean Moscopol a apărut în filmul lui Jean Georgescu „O noapte furtunoasă”, interpretând rolul şansonetistului care cânta la Grădina „Union”, cel care le fermeca pe Ziţa, Veta şi Rică Venturiano. De asemenea, a făcut înregistrări pe plăci de gramofon şi a debutat la radio. În anul 1930 a luat lecţii suplimentare de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. Celebrul H. Nicolaide l-a luat la renumitul teatru „Alhambra”, unde a fost distribuit şi a cântat în spectacolele „Alhambritta”, „Lăsaţi-mă să-l cânt” şi „Contesa Maritza”. Se mai impune precizat că în anul 1931 a făcut un turneu prin ţară cu faimosul actor al Teatrului Naţional Ion Manolescu şi că din acelaşi an, 1931, a devenit artist exclusiv al Casei de discuri „His Master’s Voice” din Londra. În 1932, a plecat la Berlin unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honisberg şi James Kok şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst. De-a lungul anilor, a înregistrat peste 300 de cântece, de diferite facturi, româneşti şi străine, pe discuri Columbia, His Master’s Voice, Homocord, Parlophon, Odeon, Polydor şi Pathe-Marconi.

După război nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti, convingerile sale politice fiind în totală contradicţie cu regimul stalinist care se instala. Era un om cu verticalitate şi cu mare dragoste de dreptate. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală. Era bun prieten cu actriţa română Elvira Popescu, cea care a făcut o carieră fulminantă la Paris. Ea l-a ajutat să plece cu paşaport în toată regula din România comunistă, în anul 1947. A ajuns întâi în Grecia, apoi în Germania, de unde a plecat în Franţa. După scurt timp, a trecut Oceanul şi s-a stabilit în America, la New York.

În America nu a a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, pentru a-şi asigura existenţa având ocupaţii nesemnificative pentru profesiunea sa artistică. În schimb, s-a implicat profund în viaţa comunităţii românilor. A fost un bun creştin ortodox care în comunitatea românească de la New York de la Biserica „Sf. Dumitru” a ajutat foarte mulţi conaţionali demonstrând cu prisosinţă că a fost un luptător, un român patriot, un bărbat curajos şi demn. Organiza întâlniri periodice cu diaspora şi își lansa cântecele, adevărate satire politice.

Aflat în America, Jean Moscopol a început să scrie cântece-pamflet cu un pronunţat caracter anticomunist în care îi îndemna pe români să nu-şi piardă speranţa. Astfel, din „trubadurul graseiat” cu glas dulce şi mângâietor, cu o prezenţă scenică de excepţie, a devenit un luptător înfocat care demasca cu ironie şi umor, în mod vehement, flagelul comunist. Pe muzica unor piese folclorice iubite de români, Moscopol a compus balade şi cuplete împotriva sistemului politic din România în care îi satiriza cu virulenţă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Nicolski, odiosul şef al închisorilor comuniste, pe Petru Groza. Cupletele erau puse pe muzică foarte cunoscută, ca „Sanie cu zurgălăi”, „Ce frumoasă este viaţa”, „La umbra nucului bătrân” ş.a. A fost, cu siguranţă, un pericol pentru puterea nou instaurată, Republica Populară Română.

Asemenea lui Constantin Tănase, îşi compunea versuri caustice care nu iertau pe nimeni. Un exemplu: „Comuniştii ţin prelegeri/Şi ne cheamă la alegeri/ Să-i alegi, de vrei, nu vrei/ Tot pe cei ce îi vor ei (…) Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus/ Despre ruşi despre-Arlus/ Când te afli printre ei/ Să te faci că ţii la ei/ Dar când suntem singurei/ Să spui: Dar’ar dracu-n ei”. Un alt exemplu este „Cântecul Morăriţei”, devenit: „Într-o ţară comunistă/ Când eşti fire arivistă/ Şi-ai şi-un caracter sinistru/ Ajungi repede ministru// După ce-ncasezi la prime/ Şi te faci părtaş la crime/ Eşti băgat la închisoare/ Condamnat pentru trădare// Roata morii se-nvârteşte/ Ţac, ţac, ţac/ Şi-orice crimă se plăteşte/ Ţac, ţac,ţac/ Comunismu-ntâi te-ajută/ Ţac, ţac, ţac/ Şi apoi te execută/ Pac, pac, pac”.

Moscopol a protestat cu mare înverşunare faţă de pericolul rusificării României, când toată lumea care se opunea se afla în temniţe sau la temutul Canal Dunăre-Marea Neagră. Din cauza atitudinii sale manifestată după invazia sovietică, regimul comunist a încercat să-l şteargă din conştiinţa naţională, dar s-a dovedit că nu pot fi date uitării melodiile interpretate de el: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, „Călugărul din vechiul schit”, „Mână, birjar!”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „În ţara-n care m-am născut”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?”, Te-aştept diseară-n Cişmigiu”, „Trece-un car cu boi pe drum”, „Tot ce-i românesc nu piere”. În regim privat, a compus şi înregistrat „Cuplete anticomuniste” în care demască şi atacă regimul comunist de la Bucureşti şi „Cântece de exil” în care evocă locurile natale, cu acompaniament de chitară sau pian.

Jean Moscopol 3

În anii ’80, ziaristul Aristide Buhoiu, pe atunci directorul ziarului „Universul”, l-a întâlnit pe Jean Moscopol la Biserica „Sf. Dumitru” din New York şi s-a ocupat de înregistrarea în Statele Unite a unei serii de cântece, piese care au fost lansate în 1993 la Bucureşti. „Sub drapelul înstelat al Americii, unde s-a exilat, purtând în suflet tricolorul, Jean Moscopol ne-a cântat în pribegie dorul de ţară şi speranţa  libertăţii. Din nefericire, n-a fost părtaş la ziua descătuşării. Aşa că Universul îşi face sfânta datorie de a restitui românilor din ţară o parte din imprimările realizate de Jean Moscopol la New York în anii ’70” (Aristide Buhoiu).

În exil, Moscopol a dus dorul României, chinuit de durerea de a nu putea să-şi revadă ţara. Fără îndoială, şi de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. A murit în 1980 la vârsta de 77 de ani.

Marele maestru al jazzului românesc, Johnny Răducanu, îşi amintea de anii adolescenţei, de vremurile în care Moscopol era în mare vogă: „Era vedetă şi cânta de te durea sufletul. Avea o foarte mare popularitate şi ce talent avea! Avea mari succese. Jean Moscopol era un cântăreţ formidabil cu o voce dată de Dumnezeu, extraordinar, un mare român! Era însă extrem de dur cu politicienii”.

În fine, cred cu convingere că nemuritoarele melodii ale lui Jean Moscopol, figură importantă în galeria romantică a cântecului de dragoste din perioada interbelică, vor rămâne veşnic în memoria şi conştiinţa românilor, pentru că „tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto autor: Dorin Nadrau

Philadelphia (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Philadelphia (I)

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Istoria românilor americani relevă însemnate evenimente legate de această mare metropolă care simbolizează incontestabil naşterea democraţiei americane, aici fiind declarată independenţa Statelor Unite. Ilustrul nostru istoric Nicolae Iorga, vizitând-o cu prilejul îndelungatei călătorii în America, afirma că Philadelphia păstrează „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertăţii americane”.

Consider că prezintă interes evocarea câtorva momente de o reală importanţă din viaţa românilor americani care s-au petrecut în acest mare oraş încărcat de o copleşitoare istorie.

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului Marii Uniri, 1918, când prăbuşirea Austro-Ungariei devenise iminentă, emigranţii români din America şi-au intensificat eforturile pentru zădărnicirea oricărei tentative de salvare a imperiului şi au expediat numeroase memorii detaliat argumentate şi telegrame pe adresa Departamentului de Stat american în scopul recunoaşterii de către guvernul S.U.A. a dreptului românilor la unitate. Urmarea acestor strădanii a fost că guvernul american, prin secretarul de stat Lansing, a recunoscut public că „nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât în afară, cât şi înlăuntrul graniţelor Regatului…, simpatizează profund cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să întrebuinţeze la vremea potrivită influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină”.

Trebuie remarcat că, în acest context, românii americani desfăşurau o strânsă colaborare cu emigranţii aparţinând celorlalte naţionalităţi aflate sub opresiunea Austro-Ungariei, în cadrul „Uniunii Europei Centrale”. Manifestările, constând în susţinute întruniri publice la New York şi în alte mari oraşe americane, au culminat cu organizarea marii adunări din 23-26 octombrie de la Philadelphia, când în celebra sală „Independence Hall” au avut loc importante reuniuni vizând condiţiile viitoarei păci şi procesul de eliberare a naţiunilor din Europa centrală şi răsăriteană. Trebuie subliniat că la 26 octombrie, în aceeaşi sală şi la aceeaşi masă unde se semnase „Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite”, reprezentanţii românior din America, împreună cu cei ai celorlalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria, au semnat un document conceput în spiritul cunoscutei declaraţii americane de la 1776 şi a principiilor wilsoniene de organizare a lumii postbelice. La marea adunare de la Philadelphia au fost prezenţi reprezentanţi ai guvernului Statelor Unite şi ai presei americane, manifestaţia repurtând un mare răsunet şi bucurându-se de aprecierea Casei Albe care a trimis o scrisoare de felicitare, prefigurând, cu mai bine de o lună înainte, Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Meritul esenţial al acţiunilor întreprinse de românii americani a fost acela că a determinat o substanţială schimbare de atitudine în opinia publică şi cercurile guvernamentale americane din Statele Unite. De asemenea, aceste acţiuni au constituit un preţios sprijin pentru iniţiativele politico-diplomatice româneşti în procesul de importanţă majoră de creare a statului unificat naţional.

Perioada care a urmat Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) a fost marcată de activitatea tot mai accentuată a grupărilor revizioniste. O primă acţiune a grupurilor etnice originare din fostul Imperiu Austro-Ungar, având ca scop contracararea revizionismului, a constat în convocarea şi pregătirea unei adunări antirevizioniste româno-cehoslovaco-iugoslave în zilele de 12-13 octombrie 1935, la Philadelphia. Delegaţii la cea de-a 27-a Convenţie a „Uniunii & Ligii S.R.A.”, reunită la Warren, OH (1-7 septembrie), în calitate de cetăţeni americani, au adoptat în unanimitate o rezoluţie de protest care condamna implicaţiile nefaste ale revizionismului, document pe care l-au trimis preşedintelui Statelor Unite. Adunarea generală a mai adoptat şi o altă rezoluţie îmbinând în plină recesiune economică revendicări sociale cu revendicări antirevizioniste ale românilor emigranţi, primul înscris politic al acestora din perioada interbelică, exprimând în termeni fără echivoc poziţia antifascistă şi antirăzboinică a comunităţii româneşti.

La sfârşitul lunii septembrie, grupările revizioniste au anunţat că au obţinut 225.000 de aderenţi şi că intenţionează să strângă două milioane de semnături pe petiţia de revizuire ce urma să fie înaintată preşedintelui şi forului legislativ al Statelor Unite. Printre semnatari s-au numărat şi o serie de politicieni, guvernatori de state, senatori, deputaţi, primari, ziarişti, profesori universitari, jurişti şi alţi intelectuali.

În pregătirea acţiunii de la Philadelphia au avut loc întruniri premergătoare, mai importante fiind cele din 29 septembrie şi 6 octombrie de la Weirton, WV şi Youngstown, OH, organizate de societăţile „Plugarul” şi „Unirea Română” şi, respectiv, „Gloria Română”. Un moment însemnat al acţiunii l-a constituit în organul de presă al „Ligii antirevizioniste din America” („Uniunea & Liga S.R.A.”), la 5 octombrie, a „Apelului” de mobilizare la marea adunare antirevizionistă, în care se preciza: „Ca cetăţeni americani, trebuie să ne reamintim, ori de câte ori auzim numele de Philadelphia, că acest oraş este leagănul democraţiei, că aici s-a declarat Independenţa Statelor Unite. Apoi trebuie să ne aducem aminte că din Philadelphia s-a revărsat mai întâi minunata lumină a cărţii în jurul ei, apoi pe continentul american şi pe urmă în alte părţi ale lumii, din teascurile lui Benjamin Franklin. Şi, în sfârşit, trebuie să ne aducem aminte că în anul 1918, în Philadelphia, s-au întrunit reprezentanţii naţiunilor oprimate din Europa, că aici, în aceeaşi Sală a Independenţei unde s-a declarat libertatea Statelor Unite, s-a declarat şi ruperea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Transilvaniei din corpul Ungariei milenare şi că acest eveniment a fost vestit aici, în America, prin sunetul aceluiaşi clopot care la 1776 a vestit coloniştilor independenţa Statelor Unite. Cei care vor citi aceste rânduri să nu uite a povesti aceste lucruri copiilor mai mari sau mai mici, învăţându-i de pe acum ce înseamnă pentru românii din America şi pentru neamul românesc, în general, oraşul Philadelphia.

Romani americani in Philadelphia

 

Foto. Grup de romani in port popular in Philadelphia

Adunarea antirevizionistă a grupurilor etnice emigrate din fosta monarhie austro-ungară a avut loc în 13 octombrie la Philadelphia în „Sala slovacă” a emigranţilor cehoslovaci, iar reuniunea „Comitetelor centrale de acţiune ale mişcărilor antirevizioniste” ale celor trei grupuri s-a desfăşurat în sala societăţii româneşti „Bănăţeana şi Vasile Alecsandri”. La adunare au participat câteva mii de români, cehi, slovaci şi iugoslavi americani din statele Pennsylvania, New York, Ohio şi New Jersey. Adunarea a adoptat în unanimitate „Rezoluţia împotriva revizuirii Tratatului de la Trianon” al cărei text a fost citit şi supus spre aprobare de către Joseph A. Ferko, deputat în Congresul S.U.A. Din partea românilor au luat cuvântul Rudi Nan, preşedintele „Comitetului central de acţiune al mişcării antirevizioniste româneşti din America”, Gheorghe Danciu, director-administrator al Tipografiei şi ziarului „America”, Ion Podea, reprezentant al României şi Nicolae Balindu, preşedintele „Uniunii & Ligii S.R.A.”.

Ţinută tot la 13 octombrie şi tot la Philadelphia, adunarea grupărior revizioniste din S.U.A. s-a soldat cu un usturător eşec datorat, pe de o parte, acţiunilor susţinute şi bine coordonate iniţiate de grupurile etnice antirevizioniste român, cehoslovac şi iugoslav, iar pe de altă parte, poziţiei corecte, democratice şi antihortyste a cercurilor largi ale emigraţiei maghiare care era ostilă manevrelor guvernării de la Budapesta. În fine, mai merită menţionat că primarul oraşului Philadelphia a refuzat să participe la adunare şi că în cursul adunării s-au înregistrat divergenţe serioase între liderii intelectuali şi membrii de rând ai emigraţiei, formată în majoritate din muncitori industriali, cu concepţii politice democratice şi pacifiste.

Marea adunare din 13 octombrie 1935 de la Philadelphia a constituit, indubitabil, un eveniment deosebit de important în activitatea antirevizionistă a românilor americani şi a fost urmată de acţiuni asemănătoare la Chicago, Indiana Harbor, Deaborn şi Warren, finalizate cu adoptarea de rezoluţii trimise Preşedintelui, Guvernului şi Congresului Statelor Unite, guvernatorilor de state şi principalelor ziare americane. Activitatea antirevizionistă a avut ample ecouri şi în ţară unde presa a informat pe larg despre eforturile organizatorice şi propagandistice ale românilor din America.

Despre Philadelphia identificată cu Benjamin Franklin, the Liberty Hall, Philadelphia City Hall şi Independence Hall…într-un eseu viitor.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Premiile Pulitzer la a 100-a ediţie

Posted by Stefan Strajer On April - 26 - 2016

Premiile Pulitzer la a 100-a ediţie

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Fără îndoială, premiile Pulitzer sunt cele mai respectabile trofee care se acordă în jurnalismul american. În timp, jurnalismul şi-a dobândit drept funcţie fundamentală pe aceea de serviciu de comunicare destinat publicului, acest rol esenţial al existenţei sale impunând o serie de responsabilităţi deosebit de însemnate care nu pot fi îndeplinite dacă sunt eludate sau denaturate regulile de bază ale profesiei de jurnalist, reguli care privesc colectarea informaţiei şi punerea ei într-o formă cât mai adecvată în raport cu evenimentul şi, totodată, cât mai consistentă şi atrăgătoare în raport cu publicul. Astfel, trebuie remarcat că această competiţie pentru câştigarea celebrelor premii, în condiţiile tot mai complexe ale contemporaneităţii, devine una foarte dificilă şi chiar cruntă. Domeniu care se bucură de un ridicat interes şi de o neîndoielnică apreciere în Statele Unite, jurnalismul american se bucură anual, începând cu anul 1917, de conferirea premiilor Pulitzer, distincţii de valoare care răsplătesc pentru merite strălucite reportaje, fotografii, romane, comentarii, studii, înregistrări muzicale.

Pulitzer 2

În lumea jurnaliştilor şi scriitorilor din Statele Unite, premiul Pulitzer echivalează, ca prestigiu, cu premiul Nobel acordat cercetătorilor, scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă din întreaga lume şi cu premiul Oscar pentru cinematografie. Competiţia a luat naştere ca urmare a dorinţei lui Joseph Pulitzer de a pune bazele primei şcoli de jurnalism şi de a conferi prestigiu acestei profesii, Pulitzer donând prin testament Universităţii Columbia bani pentru a înfiinţa premiul care să-i poarte numele.

Luni, 18 Aprilie 2016, premiile Pulitzer au înregistrat cea de-a 100-a ediţie. Ca în fiecare an, a fost recompensată excelenţa în categorii diverse, ca istorie, dramă, ficţiune, muzică. Câştigtorii celor 21 de categorii au fost anunţaţi într-o conferinţă de presă organizată la Universitatea Columbia din New York, aceasta având calitatea de administrator al acestor distincţii.

 

LISTA COMPLETĂ A CÂŞTIGĂTORILOR PREMIILOR PULITZER 2016

 

Servicii Publice: Associated Press – câştigarea trofeului s-a datorat unei serii de articole care au dezvăluit abuzurile comise asupra angajaţilor din comerţul cu peşte din Asia de Sud-Est, în urma cărora 2000 de persoane au fost eliberate din „captivitate” şi au determinat implementarea unor ample reforme într-o industrie care constituie un furnizor important de peşte pentru Statele Unite.

Breaking News: Los Angeles Times – pentru modul în care a acoperit din punct de vedere mediatic masacrul comis în San Bernardino.

Jurnalism de investigaţie: Leonora LaPeter Anton şi Anthony Cormier de la Tampa Bay Times şi Michael Braga de la Sarasota Herald-Tribune. Cele două ziare din Florida au câştigat acest trofeu pentru un articol scris în colaborare despre violenţa şi neglijenţa din spitalele de boli mintale din Florida.

Jurnalism analitic: T. Christian Miller de la ProPublica şi Ken Armstrong de la The Marshall Project.

Jurnalism local: Michael LaForgia, Cara Fitzpatrick şi Lisa Gartner de la Tampa Bay Times – pentru un articol scris de cei trei reporteri despre consecinţele pe care le induce calitatea scăzută a învăţământului din şcolile publice din Florida considerate „uzine ale eşecului”.

Jurnalism naţională: The Washington Post – pentru crearea unei baze de date cuprinzând informaţii privind împuşcăturile fatale ale Poliţiei americane.

Jurnalism internaţional: Alissa J. Rubin de la The New York Times.

Cronică: Kathryn Schulz de la The New Yorker.

Comentariu: Farah Stockman de la The Boston Globe.

Critică: Emily Nussbaum de la The New Yorker.

Editorial: John Hackworth de la San Newspapers din Charlotte Harbor,FL.

Caricatură: Jack Ohman de la Sacramento Bee.

Fotografie: Tyler Hicks, Mauricio Lima, Sergey Ponomarev şi Daniel Etter de la The New York Times şi Departamentul Foto al Agenţiei Reuters – pentru imagini despre criza refugiaţilor din Europa şi Orientul Mijlociu.

Fotoreportaj: Jessica Rinaldi de la The Boston Glove.

Ficţiune: „The Sympathizer” de Viet Thanh Nguyen.

Teatru: „Hamilton” de Lin-Manuel Miranda.

Istorie: „Custer’s Trials: A Life on the Frontier of a New America” de T. J. Stiles.

Biografie: „Barbarian Days: A Surfing Life” de William Finnegan.

Poezie: „Ozone Journal” de Peter Balakian.

Non Ficţiune: „Black Flags: The Rise of ISIS” de Joby Warrick.

Muzică: „In for a Penny, In for a Pound” de Henry Threadgill.

 

În fine, decernarea din acest an a prestigioaselor premii ajunse la un secol de existenţă au probat cu prisosinţă nivelul jurnalismului american contemporan care se defineşte prin consistenţă, atracţie şi excelenţă.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors