Pilotii orbi – de Mircea Eliade – 1937

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2010

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

(Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3)

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Posted by Stefan Strajer On April - 8 - 2010

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Autor: Raisa PĂDUREAN

Aproape un an s-a scurs din ziua de 7 aprilie, dar în suflet au rămas aceleaşi amintiri dureroase.

Ziua de 7 aprilie 2009 –  de dimineaţă părea a fi o zi liniştită aici la Tiraspol. Nimeni nu vorbea, nici la radio, nici la televiziune, că la Chişinău opoziţia organizează un miting de protest în legătură cu fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

După data de 5 aprilie sufletu-mi era bolnav, nu-mi gaseam liniştea, fiindcă nu vroiam să cred că au câştigat iaraşi fariseii roşii. Cei, care au dus poporul la pierzanie atâta amar de vreme! Era imposibil că şi în aceste alegerei să câştige ei. A doua zi după alegeri, am avut „vizitatori” de la securitatea din Tiraspol, care au intrat în incinta şcolii unde activez, au ameninţat administraţia, apoi m-au urmărit până am terminat ziua de muncă pentru ca mai apoi să mă ameninţe  că: „Este gata cu viaţa ta!”.

De ce? Motivul era acela, că în ziua de 5 aprilie, am organizat transportul de la Tiraspol spre Varniţa, pentru ca doritorii să poată merge la vot în partea dreaptă a Nistrului la aproximativ 20 km distanţă tur-retur. Apoi, aceeaşi persoana, m-a urmărit  şi la primărie, într-o zi de şedinţă a consiliului municipal. Eram curioasă să aflu motivul pentru ce am fost urmărită pas cu pas. Mi s-a anunţat câte microbuse am organizat, câţi oameni ieseau din fiecare microbus, avea notat pe foaie şi nunărul de înmatriculare al fiecarui mijloc de transport. Oare cineva crede că un domn, care a intrat şi a ameninţat în public conducerea liceului şi care vorbea limba română perfect, ar fi putut acţiona singur, fără să fie condus de  cei de la Tiraspol sau de la Chişinau? Eu nu cred si nu voi crede niciodată. Dar să revenim în ziua de 7 aprilie. Ceea ce s-a întîmplat la protestele din Chişinau, m-a durut şi mă doare şi nu ştiu, dacă acea durere va dispare vreodată.

Evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău

Ajunsă în Piaţa Marii Adunări Naţionale am observat feţele nemulţumite ale miilor de oamenei adunaţi acolo. Pe faţa fiecărei persoane prezente puteai citi tristeţea şi indignarea celor care au votat schimbarea şi până la urmă au ajuns  acolo de unde au pornit. Strigătele de LIBERTATE veneau din adâncul  sufletului. Printre protestatari am observat şi oameni în vârstă, care strigau alături de tinerii ce au venit la proteste. Priveam în ochii lor şi citeam durerea sufletului, care pentru mulţi a rămas neştearsă. O  doamnă purta  la piept o inscripţie şi poza fiului său. Ea mi-a atras atenţia prin modul în care striga în gura mare: „Jos comuniştii! Călăii lui Voronin mi-au omorât feciorul”. Oare nu este clar ce a adus-o aici în faţa Preşedinţiei? Inscripţia era scrisă necărturar, dar strigătele ce veneau din adâncul sufletului spuneau tot.

Eram fericită că am reuşit să ajung în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi că aveam posibilitatea să-mi exprim nemulţumirea alături de ceilalţi cetăţeni. Am protestat şi eu, dar eram curioasă să văd ce se petrece în faţa Preşidenţiei şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Acolo era şi mai multă lume fiindcă era imposibil să stai acasă după evenimentele din 5 aprilie. Ajunsă în faţa celor 2 sedii, am început să compar mulţimea din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu miile de cetăţeni aflaţi aici. Am avut curajul să mă apropii de cordonul de poliţişti mascaţi pentru a înţelege… unde-i adeavărul? Feţele criminale aflate în faţa mulţimii nu m-au lăsat indiferentă. Printre ele am recunoscut şi tineri din lumea  rău–famată de la Tiraspol. Un tip mi-a atras atenţia prin modul în care comunica – era beat şi vorbea în limba rusă. Când l-am intrebat ce caută aici, el mi-a raspuns: „…a cito, horoso zaplatili, horso napoili, pocemu ne criciati…?” (m-au plătit bine, mi-au dat de băut, de ce să nu strig…?)

Agitatorii tensionează atmosfera

În momentul când poliţia a reuşit să despartă protestatarii în doua jumătăţi, am rămas la un moment dat faţă în faţă cu cei mascaţi care arătau groaznic. Fiori reci de ghiaţă mi-au patruns prin tot corpul, dar nu m-am pierdut cu firea. Am reuşit să ajung şi în faţa parlamentului RM. Ţipetele şi strigătele nu m-au lăsat indiferentă. Am observat cu ochiul liber persoane care  agitau mulţimea. Deaceea până în prezent îmi pun întrebarea la care nu pot găsi răspunsul: Cine era persoana care se afla alături de dl. Ţurcanu atunci cand dădea indicaţii să abordeze drapelul României pe clădirea Parlamentului? Anume acel domn, mi-a atras atenţia în ziua de 7 aprilie, fiindcă ceea ce făcea era ieşit din comun. Persoana îmbrăcată în trening gri, care în timpul protestelor agita mulţimea, a fost mâna dreaptă a lui Ţurcanu. Cuvintele lui: „..haideţi brea că amaru-i a vostru.. eu deja mi-am trăit traiul, dar voi trebuie să trăiţi…”, îmi sună până în prezent în urechi.

Oare dl. Ţurcanu nu  ştie cine a fost alături de el şi cine a organizat dezastrul din 7 aprilie? Cât putem ţine gura legată? Oare vom accepta trecerea dintr-un partid în altul ca să ne spălăm de păcate şi cu aceleaşi „sucese” mergem înainte pentru a comite alte crime? Cine va răspunde pentru vieţile  tinerilor care au părăsit această lume? Cine va trebuie să răspundă pentru copii  rămaşi fără tată şi cine va trebui sa privească în ochii  părinţilor rămaşi fără alinare?

Protestele continuă

Protestele au continuat şi în data de 8 aprilie, apoi în ziua de 12 aprilie, Duminica  Floriilor şi ziua înmormântrării lui Valeriu Boboc. De fapt, în ziua de 12 aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale au participat la proteste şi oameni mai în vârsta fiindcă studenţii erau ţinuţi cu forţa în cămine. Mulţi priveau în ochii tinerilor, dar eu pentru că sunt  mamă, mă străduiam să privesc în ochii doamnelor care erau prezente în piaţă, mai ales după acea declaratie de ameninţare a Zinaidei Greceanâi. Oare ce puteam citi în privirea lor? Cred ca dacă le-ar fi fost indiferentă soarta  copiilor şi nepoţilor lor, nu ar fi venit să protesteze împotriva crimelor şi a dictaturii comuniste.

Valeriu Boboc-Prima victimă a crimelor comuniste

După mitingul paşnic din Piaţa Marii Adunări Naţionale, am plecat la Bubuieci pentru a-l petrece în ultimul drum pe Valeriu Boboc. O tragedie pentru famile, dar mai ales pentru micuţul Dragoş, fiul lui Valeriu care privea la taticul său şi, probabil nu-l recunoştea. Este încă mic şi cine mai ştie, poate într-o bună zi, când va creşte mai mare va privi aceste poze şi-şi va aminti de bunul său tătic care l-a părăsit fiind victima crimelor comuniste. Sunt sigură că va blestema tot neamul comunismului pentru  că l-a despărtit de cel pe care l-a iubit.

Securitatea lui Voronin acţionează în vama Cahul

Ziua de 7 aprilie şi-a lăsat amprenta până în prezent. Toţi ştiu prin câtă mizerie au  trecut şi mai trec copii din şcolile cu predare în limba română din Transnistria. De data aceasta au avut de suferit şi ei alături de profesorii lor. Nu este secret că Preşedintele României, organizează în fiecare an odihna acestor copii în cadrul programului ARC. Şi în anul 2009, în luna iunie, un grup de peste 100 copii şi profesori au fost invitaţi în România pentru aşi petrece vacanţa. Vama Cahul a rămas în memoria fiecarui copil dar şi adult, ca o infecţie periculoasă. Dorinţa de a nu mai trece nici o dată prin această vamă, cred că nu-i părăseşte pe cei, ce au avut de suferit în urma controlului vamal la întoarcerea din ţară.

În ziua de 22 iunie, când grupul de copii şi profesori au  trecut vama Cahul, au fost prezentate actele necesare: invitaţia, listele elevilor, declaratiile părinţilor etc, fiindcă fără aceste acte nimeni nu-ţi permite să treci hotarul ţării. Acea săptămână a fost una de vis, mai ales că mai marii de la Chişinău au uitat de multă vreme că şi copii din Transnistria au dreptul la odihna de vară precum mulţi alţi copii din republică. Însă la întoarcere, pe data de 28 spre 29 iunie, vameşii de la vama Cahul au şters în câteva clipe acele momente de vis din sufletele lor: 3 autocare cu elevi şi profesori au fost reţinute în vamă mai bine de 5 ore. Au fost reţinuţi pentru că se întorceau de la odihnă la invitaţia Preşedintelui României şi al Departamentului Pentru Relaţiile cu Românii de Pretutundeni, dar şi pentru aceea că fiecare copil avea câte un rucsac cu cărţi în limba română, cărţi pe care le-au primit cadou din partea dlui preşedinte Băsescu.

Eu ma aflam în autocarul cu nr.3, în spatele grupului. De câteva ori am încercat să ies ca să pot merge spre primul autocar unde copii erau verificaţi pînă la piele cu nişte detectoare  speciale. Aveam impresia că vameşii, în prezenţa criminalilor lui Voronin, căutau  bombe. Din bagajele copiilor zbura lenjeria murdară şi nimeni nu înţelegea de ce. Ei, aşa-numiţii vameşi, îmbrăcaţi în uniforma respectivă, împreună cu călăii lui Voronin, căutau Cd-urile cu evenimentele din 7 aprilie. Am reuşit însă să îmbrâncesc  grănicerul care mă privea cu ochi de om prost, şi care avea misiunea de a nu permite nimănui să iasă din autocar şi am mers în faţă unde ceea ce am văzut m-a şocat. Din bagajele copiilor erau scoase şi aruncate în nişte lăzi murdare cărţile, dicţionarele care  le-au primit în dar de la Preşedintele României. M-am prezentat şi am cerut explicaţii de la ofiţerul de serviciu, insă mi s-a răspuns brutal şi nu am primit ceea ce am cerut. Alături de vameşi erau şi persoanele care vorbeau numai în limba rusă, învinuindu-ne că aducem în ţară literatură în limba română şi de aceea ei sunt obligaţi să facă confiscări. Unul din ei a încercat să-mi explice că el la şcoală a învăţat limba „maldavnească”. După atâta ceartă, am fost chemată la interogare. Etajul II al vamei, într-o încăpere sumbră, aveam senzaţia că mă aflu în celula neagră de la muzeul din  Sighetul Marmaţiei. Vorbele proaste şi mirosul de băutură mă doborau. Moartă de oboseală,fiindcă eram in picioare de la ora 5 dimineaţa, mă străduiam să-mi păstrez calmul, deşi mă aflam la un interogatoriu presărat cu insulte şi ameninţări.

Mi s-a impus cu forţa să dau explicaţii în scris: „Unde am fost? Cu cine m-am întâlnit? Despre ce am discutat? Cu ce m-am ocupat în timpul liber? Ce am discutat cu Preşedintele României tete-a-tete?”, erau doar unele din întrebări. Văzând că nu mă dau bătută, m-au întrebat la direct: „De ce nu-l iubeşti pe Voronin?”. Atunci mi s-au limpezit minţile şi am înţeles că totul ce se petrecea cu grupul nostru era la indicaţia lui Voronin. Şi o altă doamnă profesoară de la un liceu din Transnistria, unde directorul era tot comunist a avut aceeaşi misiune: de a mă urmări pas cu pas, fiindcă nu degeaba, ajunşi  la vamă, ei ştiau deja absolut totul… Am început să strig la ei si i-am întrebat: „Dar ce a făcut Voronin pentru noi? Pentru ce să-l iubim? Ce merite are el în faţa acestor copii? Uitaţi-vă ce a făcul el în ziua de 7 aprilie!”. După aceste vorbe discuţia a luat amploare. Am înţeles anume că „aceleCd-uri” erau căutate şi confiscate de ei. Cd-urile cu filmuleţe copiate de pe net şi nu numai, „ADEVARUL DIN 7 APRILIE”. Până la urmă am fost învinuită că fac propogandă împotriva „şefului statului”, adica a lui Voronin, că pentru aceasta este articol şi va trebui să răspund în faţa legii. Am mai primit şi alte ameninţări, dar nu m-au speriat. M-am ridicat şi le-am amintit că copiii sunt reţinuţi mai bine de 5 ore în vamă şi dacă acum, îndată autocarele cu copii nu vor pleca din vamă, ei vor plăti scump pentru aceasta. Am pornit spre ieşire, iar colonelul care participase la interogare alerga după mine să semnez „explicaţia”, fiindcă atâta timp cât m-au interogat a avut misiunea să-mi impună să dau în scris explicaţii şi să semnez cele spuse de mine. Am cerut paşaportul şi îndată cum l-am primit am întrebat dacă mi-au pus interdicţii. Am mers spre autocar fiindcă mă aştepta vameşul pentru a-mi verifica bagajul. Mirată am fost când acesta m-a întrebat încet: Aveţi Cd-uri? DA! am răspuns eu, am la mine multe Cd-uri, dânsul s-a prefăcut că verifică bagajul, apoi mi-a ordonat să inchid valiza şi să urc în autocar.

După atâta chin, copiii mai mici au adormit, iar tinerii de vârstă mai mare au început să discute cele întâmplate, fiindcă nu le venea să creadă că au trecut prin vama de la Cahul şi nu prin cea de la Tighina.

Aproape un an s-a scurs din acea zi neagră pentru ţărişoara noastră. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au constituit o cotitura decisivă a istoriei privind viitorul românilor de peste Prut. Alegerile din iulie 2009 au consfinţit înfrângerea comuniştilor şi victoria forţelor democratice de la Chiţinău care se pronunţă pentru apropierea Republicii Moldova de România şi integrarea cât mai rapidă în structurile europene.

Dar  alte întrebări mă frământă: Cine sunt persoanele vinovate de moartea tinerilor: Valeriu Boboc, I. Ţîbuleac, E. Ţap şi cine va trata sufletele rănite ale celor maltrataţi? Cine sunt cei care au dat aceste ordine iresponsabile de reprimare atât de dură a tinerilor?

Daca s-a dovedit că Romania nu este  implicata în proteste, care a fost scopul denigrării ţării-mamă? Vom ajunge oare să aflăm adevărul? Când va fi asta?

Raisa PĂDUREAN

Tiraspol

26 martie 2010

27 Martie – Ziua Unirii Basarabiei cu Romania

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2010

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

Reportaj cu lacrimi și admirație

Posted by Stefan Strajer On March - 23 - 2010

Reportaj cu lacrimi și admirație

 

Autor: Cornel Cotutiu

Asociația pensionarilor din Beclean a organizat, pentru a treia oară, un drum la  Odorheiu Secuiesc, pentru Casa ”Sf. Iosif” a Congregației Inimii Neprihănite. Deci, acum, nu pentru a constata în ce măsură județul Harghita e sau nu un ținut secuiesc sau de ce unii îmbuibați ai zonei latră pe motiv de autonomie administrativă.

Înainte de a înșira câteva impresii despre acest institut călugăresc greco-catolic (căci ziaristul Menuț Maximinian a scos recent o carte despre calvarul acestor ani de pe dealul străzii Stejarului), m-am gândit să notez, la cald, câteva gânduri și impresii ale călătoriei.

Cu excepția șoferului (pe care de mult timp l-am poreclit Harap Alb), ceilalți pasageri din microbuz sunt pensionari, venerabile doamne și domni – cu state ”vechi” în vârsta a treia sau abia intrați în pensie.

Atmosfera e de stare sufletească senină. Se conversează ba potolit, ba pe tonuri mai ridicate. Sunt câțiva bătrânei sfătoși, care știu tot despre orice și acceptă greu părerea altora. Se dialoghează cu nostalgie, se evocă momente comune din anii de serviciu, se fac aprecieri pe seama unor cunoștințe comune, mai ales asupra celor care avuseseră putere de decizie și control. Se emit păreri pe durata a zeci de minute despre aceeași temă. De pildă, se vorbește în fel și chip despre… mămăligă și, din intervenții, se conturează – ca într-un puzzle – imaginea duioasă ori amară a  acestui preparat strămoșesc.

La Reghin se face o colectă de bancnote, rezultă o sumă generos de bunicică, încât, de la un magazin alimentar, să se cumpere cantități considerabile de ulei, orez, zahăr și făină (Se știa că la Casa ”Sf. Iosif” sunt 125 de copii, adolescenți și tineri, iar statul și autoritățile locale nu subvenționează în nici un fel acest institut; cineva a încercat o explicație: pentru că este greco-catolic și, pe de altă parte, pentru că este românesc).

La Corund – localitatea cu celebra ceramică și mulțimea de obiecte artizanale executate mai ales din lemn și lână – se face popas pentru mâncare: ”Să nu ajungem acolo flămânzi” – comentează hâtru cineva, deși se știa că măicuțele își vor pofti oaspeții și în sala de mese, pentru o supă caldă și o tocăniță de cartofi nemaipomenită. Deși ne aflam într-un ținut cu o populație majoritar secuiască (atenție! nu maghiară), nu există nici o dificultate de dialog în limba română, nici la restaurant, nici în buticuri.

Dificil est, oarecum – apropo de limbă – la Odorheiu Secuiesc unde, căutând și întrebând despre direcția spre clădirile Casei ”Sf. Iosif”, răspunsurile sunt fie în doi peri, fie nevinovate (gen: ”Nem tudom”).

Totuși, cei din microbuz sunt veseli; lumea se simte ca într-o orbecăială hazoasă de labirint. Când ni se spunea ”la stânga” eram tentați s-o luăm la dreapta (Nu degeaba, în dimineața plecării din Beclean, cineva glumea: ”V-ați luat pașaportul?”)

În sfârșit, de la o benzinărie dezlegăm misterul și o luăm sigur spre dealul din marginea orașului unde, pe strada Stejarului, se află ridicat așezământul caritativ-educativ, donat în 1996, Congregației Inimii Neprihănite de către Fundația Elvețiană Umanitară ”Basel Hilft”, prin reprezentantul său Dr. Cyril Burgel. Habar n-avea această Fundație câte mârâieli, câtă tensiune va provoca guvernanților români, pentru acest institut uluitor, greco-catolic, și Primăriei din Odorheiu Secuiesc, pe motiv că este românesc.

            Trebuie să explic două cuvinte din titlu.

Nu poți să nu fi înduioșat, până la a-ți simți ochii umezi, că institutul greco-catolic Casa ”Sf. Iosif” al Congregației Inimii Neprihănite există acolo unde e și că rezistă.

Am tentația unei similitudini (păstrând, desigur, proporțiile) între această minune de pe un deal al Odorheiului Secuiesc și Mănăstirea ortodoxă de la Dobric, cu hramul Sfinții Constantin și Elena (județul Bistrița-Năsăud). Ca apartanență la un cult creștin, cele două diferă. Dar se aseamănă prin câteva aspecte importante.

Și Casa ”Sf. Iosif” și Mănăstirea de la Dobric au trecut prin încercări grele pentru a-și afirma și a-și apăra identitatea. Institutul greco-catolic de la Odorheiul Secuiesc e de mai bine de 10 ani într-o continuă hărțuire din partea administrației precumpănitor maghiare a județului Harghita (două componente ale acestui asalt: etnic și confesional). Mănăstirea de la Dobric a avut de suferit opresiuni josnice din partea populației penticostale de acolo (se pare că atmosfera e mai potolită acum).

Deopotrivă, constat o asemănare admirabilă între maica stareță Veronica, de la Dobric, și sora Emilia Trif, conducătoarea Casei. Amândouă sunt niște luptătoare. Eram tentat să scriu ”luptătoare îndârjite”. E mai potrivit, cred astfel: luptătoare perseverente, lucide, iscusite, neînfricate în fața caninilor unor forțe ostile.

Ce am înțeles, privitor la Casa ”Sf. Iosif”: Ea are o activitate apostolică, prin faptul că familia călugărească de aici ”participă la vitalitatea Trupului mistic al lui Cristos” prin două imperative asumate: rugăciune și apostolat. De ce e considerată ”casă pentru copii în dificultate”? E vorba de copii (de la 3 la 18 ani) proveniți din familii destrămate sau copleșite de sărăcie. De pretutindeni, din arealul românesc. De aceea am întâlnit tinere vlăstare, indiferent de etnie și religie, provenite din Dobrogea, Moldova, Maramureș ori Banat.

Pentru cei (încă) nedumeriți, reproduc un segment din pliantul oferit nouă, oaspeților, de către surorile amfitrioane:

”O structură modernă cu standarde europene de viață și ocrotire a copiilor Casa și serviciile promovate și acordate de Congregație corespund atât cerințelor din legislația română cât și celor din legislația internațională la care România a aderat, din domeniul protecției copilului și al familiei. Este o structură modernă destinată copiilor în dificultate, indiferent de etnie și religie și copiilor de pe întreg teritoriul țării.”

Am vizitat etaje, saloane. Îți taie respirația curățenia (întreținută de copii!) și confortul din camere, comportamentul civilizat, cumpătat, fie că e vorba de o fetiță de 7 ani sau un băiat de 14, am intrat în sala de pictură, de muzică, internet, de meditație, am participat, în Capelă, la o Adorație în cinstea Sfintei Fecioare Maria, am intrat într-o toaletă, am străbătut coridoare: totul e impresionant de neașteptat; se văd, se simt ordinea, armonia, naturalețea, bunacuviință, căldura sufletească.

Am stat de vorbă cu Sora Emilia Trif, cu fetițele Maria (din Ieud) și Mădălina (din Bacău), cu sora Rita Petruț, profesoară de limba și literatura română (născută în Dobrogea) și aproape că îți vine să exclami (cum i s-a întâmplat Ritei, când a venit aici): ”Aici îmi e locul!” Noi, laici, exclamăm mai degrabă interogativ: Doamne e chiar adevărat?

Cum acest ”dar ceresc” – Casa ”Sf. Iosif” de la Odorheiu Secuiesc – trăiește nu numai din dragoste frățească, ci și din donații, nu cred că ar fi nepotrivit să-mi închei demersul de acum cu precizarea unor detalii ale adresei: Casa ”Sf. Iosif”, Odorheiu Secuiesc, Str. Stejarului fn, cod 535600, jud Harghita, tel./fax: 0266/218205.

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Posted by Stefan Strajer On March - 15 - 2010

Dr. EPIFANIE E. COZĂRESCU s-a stins din viata

Cernăuți 24 ianuarie 1904 – Roman 4 martie 2010

 

Autor: Ion Coja

S-a stins din viața exemplară pe care a dus-o dr EPIFANIE  E.  COZĂRESCU. Născut la Cernăuți la 24 ianuarie 1914, EPIFANIE E. COZĂRESCU lasă în urma sa numai faceri de bine, pentru toți cei care l-au cunoscut ca medic și ca om. Cu ceva ani în urmă am primit de la dînsul o carte deosebit de interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă pentru istoria medicinii românești, dar și pentru cunoașterea și înțelegerea unor evenimente la care medicul  EPIFANIE E. COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, inteligența, cultura și sagacitatea sa, dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iași, din iunie 1941, când au murit asasinați 9000 de evrei.

I-am scris autorului și l-am rugat să revină asupra subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoștință personală și publică pentru o viață dedicată adevărului, vieții și demnității umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreștinat:  EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE COZĂRESCU!

*

Adevărul despre Pogromul de la Iași, iunie 1941

așa cum l-a cunoscut dr. Epifanie E. Cozărescu

Prima mărturie:

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

          Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

            Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

            Dacă la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

             Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii”  pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944”  – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

            Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

             Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

              Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română[1] care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

            În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de  Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

            Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu, fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman        în perioada 1949 – 1951.

*

A doua mărturie:

(Completare la cronica filmului „Calatoria lui Gruber”)

Dau publicității mărturia domnului dr Epifanie Cozărescu, pe care o raportez la filmul dlui Radu Gabrea despre „pogromul de la Iași”, film făcut după mărturia mincinoasă a lui Curzio Malaparte, la care s-au adăugat minciunile filmului, film din care rezultă că nemții nu ar fi avut nicio legătură cu pogromul, că soldații români, nesimțitori la tragedia semenilor lor, ar fi păzit vagoanele cu evreii muribunzi, refuzând să le dea o cană de apă, o gură de aer!

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR ION COJA,

 În primul rând va urăm sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastră operă de istorie ce o scoateţi la lumină.

In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de antisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:

Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.

După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop – Molotov; nici un fel de altă răzbunare!

În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.

 După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 – 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.

În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.

Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima, Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial, 2 ianuarie 2009

A consemnat: Prof.univ.Ion Coja

 

Foto. Cernauti – Piata Unirii


[1]  A se vedea şi  cartea  generalului  locotenent în rezervă , Ion Şuţa România la cumpăna istoriei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992)

Posted by Stefan Strajer On March - 5 - 2010

Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) 

Autor: Elena Zamura

Istoria conflictului transnistrean se scrie doar in Transnistria, afirma generalul de divizie, fost ministru de interne si al apararii din Republica Moldova – Ion Costas.

2 martie este consemnată pentru prima oară drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din 1992 pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Dezbaterile parlamentare în această problemă, pe 26 februarie, au durat aproximativ două ore. Care este atitudinea DVS  faţă de decizia respectivă a majorităţii democrat-liberale?

– Războiul de la Nistru, provocat şi susţinut pe toate căile de Rusia, la noi este numit cu sfială „conflict”. Dar acesta nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi, Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Nu mă miră că nu ştie acest lucru deputatul Veaceslav Untilă, care a lansat iniţiativa de a se institui Ziua memoriei anume pe 2 martie. Pe atunci, el isi facea datoria în poliţia rutieră şi nu a fost antrenat direct în evenimente, nu şi-a riscat viaţa pe linia de front, nu a fost văzut în tranşee, sub tirul focului. V.Untilă are nevoie de reclamă, cu cât mai frecvent iese în faţă, în reportaje şi interviuri în mass-media, cu atât mai bine e pentru el personal.

În mare, iniţiativa de a se institui Ziua memoriei este necesară şi corectă, dar ar trebui să respectăm adevărul istoric şi adevărul timpului la acea vreme. Să ne amintim: mai sunt în viaţă mulţi participanţi la acele evenimente. Iar noi am consacrat această zi doar celor căzuţi. În opinia mea, parlamentul s-a pripit cu fixarea denumirii corecte a evenimentului si datei acestuia. Aceasta nu e o întâmplare, ci reflectarea atitudinii indiferente faţă de cei care au participat nemijlocit la evenimentele din 1990-1992, care nu cunosc doar din auzite despre ororile războiului, tragedia pe care  foarte multi din noi au trait-o si care mereu ne macina si astazi.

Este straniu că istoricii noştri nu le-au amintit politicienilor de astazi că razboiul (conflictul) transnistrean in realitate a început la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii poliţişti şi cetăţeni de la Dubăsari. În acea zi, forţe nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Reamintesc: după referendumul din 12 august 1990 privind crearea aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, a fost planificată o operaţie de eliminare din Dubăsari a autorităţilor legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, lar la 2 noiembrie au fost scoase cu forta multimii, dirijata de separatisti, organele locale ale puterii (instanţa de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraş, au fost trimise subunităţi ale MAI din Moldova.

Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai sai) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se scrie oare istoria războiului de la Nistru?

– Cred că nu chiar curând se va restabili tabloul obiectiv, deplin al evenimentelor de la începutul anilor ’90. Ambele părţi s-au limitat la faptul că au fost „numiţi oficial” vinovaţii de conflict, în a căror listă mă număr, bineînţeles, şi eu, în calitate de ministru, iniţial al afacerilor interne, iar ulterior – al apărării.

În linii mari, istoria războiului a fost lăsată în seama apărătorilor lui Smirnov şi a naţional-extremiştilor ruşi. Cu regret, Chişinăul, Tiraspolul şi Moscova sunt unanimi în ceea ce priveşte uitarea şi denigrarea celor care au căzut în luptele pentru independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această umilire a patrioţilor ţării noastre a început încă pe timpul lui Snegur, a continuat pe timpul lui Lucinschi şi s-a intensificat în anii de guvernare a „marelui conducător şi învăţător al poporului din R. Moldova”, V.Voronin. In Transnistria si astazi dupa 20 de ani primul demnitar la Tiraspol  mereu ramane tot CRIMINALUL  Igor SMIRNOV (Presedintele Transnistrie). Doua decenii Moscova obliga presedintii din Chisinau sa recunoasca regimul SMIRNOV.  In mod sfidator cer INSISTENT de la Chisinau sa se impace cu ideea ca HOTUL si CRIMINALUL DE STAT e un baiat BUN. Ca crima, furtul de teritoriu, distrugerea a mii de veti omenesti si crearea unui „NOU STAT” pe tritoriul R.Moldova deja apartine trecutului, ca acesta e istorie si Moldova trebuie sa se impace cu realitatea de azi. Realitatile care le-a creat MAMA Rusia si daca R.MOLDOVA doreste pace cu Rusia si prosperitate pentru propriul  popor sa semneze confederatie sau federatie cu criminalul SMIRNOV –SI PUNCTUM. Sa dam uitarii umilintile la care am fost si suntem supusi de maica RUSIA, sa dam uitarii tinerii nostri omorati de cazaci  si gardistii rusi din armata rusa, ba mai mult, sa-i numim DUSMANI ai poporului si POVACATORI de marca, sa dam uitarii  teritoriile rapite de ei s.a.m.d. Oare nu e PREA MULT pentru noi MOLDOVA atat de mica, de uitat si de DAT din putinuil care ne-a dat DUMNEZEU?????   

Mai multe generaţii de tineri din Transnistria au crescut cu poveştile despre „atrocităţile” comise de poliţia şi armata Republicii Moldova în 1992. Nici până astăzi, din păcate, nu dăm o replică acestor lucruri murdare despre noi. Noi tăcem. Iar tăcerea este un semn că suntem de acord că războiul din 1990-1992 l-a dezlănţuit Moldova. Însă noi, participanţii la razboi: Rusia contra Moldova, ţinem minte cum s-a întâmplat totul.

Noi suntem revoltaţi de faptul că statul R. Moldova, din cauza slăbiciunii sale politice si economice, fricii în faţa agresorului, din cauza venalităţii guvernanţilor, de mulţi ani tace cu încăpăţânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.

Timp de 18 ani, Rusia de fapt ocupă un teritoriu al RM, calificând contingentul său militar drept „forţe de pace”. Totodată, din zi în zi, Moscova nu încetează, din 1990, să acuze statul nostru de „agresiune” prin intermediul mjloacelor sale media puternice. Agresiune împotriva cui? Împotriva elementelor criminale? care au comis o lovitură de stat pe o parte din teritoriul nostru?

Toti preşedinţii nostrii pe care i-am avut (mai putin M. Snegur)  Lucinschi, Voronin nu au fost interesaţi să-i însărcineze pe colaboratorii organelor de drept, savanţii istorici, cineaşti, mass-media să cerceteze şi să reflecte obiectiv evenimentele din anii 1990-1992. De ce? Iată întrebarea. Nu a fost suficient timp? NU, ei au fost preocupaţi de îmbogăţire, de agonisirea averilor!!!! Între timp, Transnistria, fiind susţinută activ şi generos de Moscova, a creat chipul „moldoveanului fascist”, al unei fiare, al unui opresor, al unei brute. A fost scrisă aşa-numita „Carte albă a Transnistriei”, prezentată drept o culegere de fapte şi documente despre războiul din 1990-1992. În realitate, aceasta este o „sperietoare” extrem de tendenţioasă, care abundă în acuzaţii la adresa autorităţilor moldoveneşti, la adresa poliţiei şi a armatei.

Au fost făcute publice fotografii ale unor bărbaţi împuşcaţi şi ale unor fete violate. De cine au fost ucişi aceşti oameni? Nu a existat nici o expertiză, nu s-a desfăşurat nici o anchetă. Toate ni se atribuie nouă în mod neîntemeiat. Vreau să subliniez îndeosebi că culegerea care a fost prezentată la Tiraspol pe 13 septembrie 2006 a fost scrisă de jurnalişti ruşi şi editată la Moscova de agenţia de presă «Regnum» în ajunul referendumului pus la cale de Smirnov pe 17 septembrie 2006. De fiecare dată când la Tiraspol cocea o criză politică, se punea iarăşi accent pe cunoscuta versiune precum că, chipurile, evenimentele din anii 1990-1992 au fost „un genocid împotriva oamenilor care nu doreau să trăiască în România”. Mai mult decât atât, autorii „Cărţii albe” au cerut Chişinăului să-şi recunoască greşeala, care, chipurile, a comis „un act de agresiune sălbatică” – culmea obrazniciei, dar nu au suflat o vorbă despre rolul Tiraspolului şi al Moscovei în dezbinarea ţării şi în declanşarea acţiunilor militare.

„Cartea albă” încă nu e totul. Deja de mai mulţi ani, internetul este inundat de astfel de născociri fanteziste despre război, încât ţi se ridică părul măciucă!

– Cel mai departe a mers, cu minciunile sale sfruntate şi neruşinate, un oarecare jurnalist moscovit, Efim Berşin, originar din Tiraspol, autorul cărţii „Дикое поле”  („Câmp sălbatic”). Iată doar un mic fragment din povestea sa despre evenimentele de la Bender: „M-am furişat atent de-a lungul peretului clădirii executivului orăşenesc şi m-am uitat după colţ. Am văzut în faţa intrării un crater imens, în care se scurgea de undeva de sus un pârăiaş subţire de culoare roşie. În acest moment, m-a atins ceva jilav pe ceafă. Am ridicat capul. Era un peşte uriaş, încă neadormit, cu aripile ce îi atârnau dintr-o sacoşă. Peştele mă privea cu ochii tulburi, de parcă mă invita să adorm împreună cu el. Sacoşa era ţinută de o mână puternică de bărbat, care atârna dintr-un copac. Nu exista corpul omului. Era numai o mână. Am înconjurat copacii şi arbuştii din preajmă. Peste tot se vedeau bucăţi de corpuri umane. Picioare şi capete se vedeau separat. Dintr-un piept de femeie se scurgea sânge. Un ochi al acesteia se uita chiar dintr-un ram. Pantofii cu bot ascuţit s-au încâlcit în părul cărunt al cuiva”.  

După mine, acest fragment ar trebui inclus în fişa medicală a autorului! Evident, omul nu stă bine cu psihicul! Sau, la beţie, s-o fi inspirat din tablourile lui Salvador Dali

– Şi asta scrie un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, el prezintă aşa ceva drept mărturie documentară! Am citat acest fragment pentru ca cititorii să înţeleagă de ce soi sunt toate „materialele documentare” despre Transnistria. Acestea sunt „întemeiate” pe cea mai neruşinată minciună. În aceeaşi carte, Berşin povesteşte cum, în noiembrie 1990, el a trecut printr-un pogrom antievreiesc la Chişinău! Mai mult decât atât, dă amănunte despre cum, chipurile, serviciile de exploatare a locuinţelor întocmeau listele victimelor, iar uşile locuinţelor evreilor erau, chipurile, însemnate cu cruce!

Şi asta se spune despre un oraş în care tocmai pe vremea aceea a fost deschisă o sinagogă, iar strada pe care se află aceasta a fost denumită Rabinul Zirelson! (Sa fie oare aceasta un HOLOCAUST a evreilor in R.MOLDOVA din anii 1990-1992????). Toate acestea se editează şi se reeditează, pot fi găsite pe internet ani de zile, sunt citate şi retipărite de presa din Israel si restul lumii civilizate.

Există site-uri nenumărate în Rusia şi în Transnistria, în care sunt denigraţi moldovenii care au căzut în lupte pentru apărarea patriei lor. Dar unde sunt site-urile Moldovei? Daţi-mi măcar unul!

Este clar că Tiraspolul este interesat de literatura care îi atribuie Moldovei responsabilitatea pentru conflict. În ce priveşte Chişinăul, este oare interesat de adevărul istoric? Ce face statul pentru restabilirea lui?

– În toţi aceşti ani, nu numai că nu ne-am îndreptăţit, ba şi ne-am învinuit mai mult. Voronin, venind la putere, angaja la preşedinţie cunoscuţi separatişti tiraspoleni, precum şi găsea funcţii pentru cei solidari cu dânşii: Mişin, Molojen etc… Nu se făcea absolut nimic pentru restabilirea adevărului evenimentelor din anii ’90. Nimănui nu-i trecea prin cap să efectueze investigaţii oficiale, să adune material factologic, mărturii şi amintiri ale martorilor. Au dorit doar un singur lucru – să fie totul dat uitării si faptele dar mai trist participantii la razboi. În consecinţă, ne-am pomenit în calitate de parte permanent bătută.

În timp ce noi nu vedem şi nu auzim nimic, Tiraspolul,  cu asistenţă financiară şi organizatorică masivă, în mii de pagini electronice şi de ziare îşi propagă teza principală: chipurile, războiul a dat mulţi eroi transnistreni şi a scos la iveală faţa hâdă a „fascismului moldo-român”.

Dar există oare surse obiective care scot în lumină tot adevărul despre război?

– Gazetele moldoveneşti din acea vreme aduc numeroase fapte despre teroarea şi ilegalitatea din Transnistria. Nu de viaţă bună, în partea dreaptă a Nistrului au ajuns mii de refugiaţi! Dar şi în amintirile ruşilor care au luptat de partea Tiraspolului, oricât ar fi de straniu, se pot găsi multiple fapte şi opinii interesante, care pun la îndoială obiectivitatea istoricilor oficiali din Transnistria.

Veteranii care au luptat de partea Transnistriei recunosc pe şleau că printre ei erau mulţi ticăloşi, sadici, care terorizau populaţia civilă, iar „sângerosul comandant de batalion” Iuri Kostenko nu constituia o excepţie. Se descoperă subtextul evenimentelor din Transnistria –una murdară şi foarte nefavorabilă, atât pentru Tiraspol, cât şi pentru Moscova, care trimitea din necuprinsele spaţii ruse puşcăriaşi şi mercenari în susţinerea republicii create ilegal.

Drept exemplu, voi cita memoriile atamanului Anatoli Kazakov, care scrie sincer despre necesitatea patologică de a ucide, apărută în acea vreme la cazaci ca o dependenţă de droguri, despre beţia generală, ferocitatea, violenţa şi jafurile din Tighina, despre faptul cum ceea ce era jefuit la război se vindea pe pieţele tuturor oraşelor transnistrene. Unii cazaci, potrivit mărturiilor sale, purtau la piept embleme SS.

Dar iată ce scrie în cartea sa fostul şef al comenduirii Transnistriei, colonelul Mihail Bergman: „Cazacii „de la Marea Neagră” făceau cu regularitate incursiuni pe malul drept al Nistrului si nu le dădeau clipe de răgaz subdiviziunilor cu destinaţie specială ale poliţiei moldoveneşti. Acelaşi Kostenko teroriza şi malul drept, şi malul stâng. Acestui bandit îi era totuna cine îi va fi victimă, un moldovean sau un rus, un cetăţean al Moldovei sau un transnistrean. Grupele sub conducerea lui Şevţov… efectuau atacuri teroriste pe teritoriul transnistrean, învinuind, evident, partea  moldovenească, provocând ura faţă de moldoveni…”

Anume Bergman, primul, a povestit despre comandantul de batalion Kostenko, care a uzurpat puterea la Tighina. A furat cu vagoanele, lua şpagă de la puşcăriaşi şi îi înarma, tortura oamenii şi, având călăi plătiţi, a ucis personal peste o sută de oameni. Kostenko vindea armament din depozitele militare sovietice, dar demiterea acestuia nu a fost permisă de Smirnov. După arestarea comandantului de batalion şi interogarea gardiştilor reţinuţi, scrie Bergman, „toată istoria războiului din Transnistria a apărut într-o lumină absolut nouă”. Însă, examinând pocesele verbale ale interogărilor, generalul Lebed a decis ca în nici un caz să nu fie divulgate mărturiile, deoarece acestea ar fi adus un imens prejudiciu imaginii Rusiei, care ar fi fost discreditată.

– Nu este clar nici până astăzi de ce anume Bergman, care a participat personal la lichidarea lui Kostenko, în consecinţă, un martor neobiectiv, este pricipala sursă a informaţiei despre acest comandant de batalion.

– Pentru că toate urmele, cu contribuţia aceluiaşi Bergman, au fost atât de bine şterse, încât nu se cunoaşte în realitate ce anume a săvârşit Kostenko şi ce au comis alţii. Probabil, s-a dorit să treacă în seama comandantului de batalion crimele monstruoase, banditismul şi samavolniciile comise în localităţile aflate sub jurisdicţia autoproclamatei RMN. Anume acele fapte care nu au fost recunoscute niciodată nici de partea transnistreană, nici de cea rusă.

Oare într-adevăr procesele verbale ale interogatoriilor la care a fost supus Kostenko au fost nimicite sau se află în arhivele FSB-ului şi cândva vor fi desecretizate? În ultimul caz, mai rămâne o şansă că va apărea adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Tighina. Sunt semne că în acel moment în oraş erau minţi lucide, unii directori de întreprinderi (bunăoară, Ghimn Pologov) care considerau drept o soluţie mai raţională rămânerea Tighinei în componenţa Republicii Moldova.

În ansamblu, însă, războiul, teroarea, panica transmisă din gură în gură şi zvonurile despre masacrele, tâlhăriile şi violenţele, debandata totală erau acele „drojdii” pe care se ridica republica autoproclamată. Astăzi, propaganda tiraspoleană este întemeiată tot pe minciună şi teroare informaţională. Cine să separe faptele reale de legende? Nu există martori sau aceştia sunt speriaţi de moarte, documentele au fost nimicite. Totul e întors cu fundul în sus. În mod paradoxal, un om pe care ortacii săi îl numeau călău sângeros, este înmormântat pe aleea gloriei la cimitirul Borisov, alături de participanţii la luptele pentru Tighina….

Vorbind despre intimidarea martorilor, îi aveţi în vedere pe transnistreni?

– Nu numai pe ei! În autoproclamata RMN (pe care Aleksandr Lebed o numea „o gaură neagră” şi „un culoar criminal”), au fost destule asasinate şi atentate misterioase, faţă de care faptele lui Kostenko pălesc. În toţi aceşti ani, aici erau eliminaţi oameni care ar fi putut compromite regimul. Bergman era sigur că totul s-a făcut şi se face „sub protecţia unor funcţionari sus-puşi de la Moscova”. Chiar şi Lebed, duşman făţiş al lui Smirnov, a murit în circumstanţe foarte suspecte. A făcut o oarecare lumină asupra acestor circumstanţe jurnalistul americam Paul Khlebnikov.

Autorul cărţii „Naşul Kremlinului, Boris Berezovski”, la scurt după publicarea acesteia, a decedat în condiţii misterioase, iar asasinii săi nu au fost găsiţi!

Cât priveşte Chişinăul… Parcă Chişinăul a putut să-i apere pe oamenii care au participat la capturarea lui Igor Smirnov, planificată de către MAI din Moldova? Să mă credeţi, băieţii noştri din direcţia operaţii au avut foarte multe probleme, se temeau pentru viaţa lor şi a apropiaţilor.

În mare, credeţi-mă, o ştiu din experienţa mea amară, începând cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti si dati uitarii. Ne sileau să nu amintim de trecutul nostru, sa ne fie rusine (dupa mintea communistilor lui Voronin) ca am fost participant la „AGRESIE” si „DECLANSAREA” conflictul militar in propria TARA contra „PASNICILOR SEPARATISTI” din Transnistria. Vezi Doamne, am vrut si noi amaratii de moldoveni sa ne aparam Tara, casa, masa si familia. Noi moldovenii NU am stiut ca NU NOI suntem stapani al MOLDOVEI lui Stefan cel Mare ci altii, veneticii din largul imperiului RUS ca SMIRNOV, ANTUFEEV, Nina ANDREEVA, SEVTOV, KOSTENCO, SIDOROV, Efim BERSIN si multi altii de teapa lor. Tara nu ne poarta stima, respect. Nu avem recunoşterea  din partea Statului, el nu ne apăra. Dimpotrivă, ne umilste în fel şi chip.

La Chişinău se vorbeşte mereu că anume Rusia a dirijat evenimentele de la începutul anilor ’90 din Transnistria. Dar astea sunt doar discuţii, care sunt probele?

– Evenimentele din anii ’90 par spontane şi nedirijate de… nimeni. În realitate, erau dirijate foarte bine de către Moscova. Dacă ne respectăm, urmează să lucrăm în arhive, să facem publice fapte şi documente, să efectuăm investigaţii istorice. A fost deja constituită comisia pentru cercetarea crimelor comunismului. De ce parlamentul şi guvernul, AIE să nu creeze o comisie specială pentru investigarea evenimentelor din Transnistria? De ce să nu acordăm granturi de stat istoricilor pentru munca în arhive? De ce să nu atragem la reflectarea evenimentelor din 1990-1992 pe participanţii nemijlociţi, cât mai sunt în viaţă şi sănătoşi?

Aşa se procedează pretutindeni… La noi însă… Recent, Academia de Ştiinţe a anunţat că în anii de independenţă Chişinăul a pierdut 700 de  monumente de arhitectură.

Oare suntem atât de lipsiţi de memorie şi indiferenţi fată si de actuala istorie a noastră?

Avem deja experienţa falsificării istoriei din anii 1990-1992, conform scenariului lui Voronin. Dorim adevărul istoric sau ne este confortabil să trăim în minciună? Şi cum am năzui în acest caz să ajungem în Europa?

În opinia dumneavoastră, puteau oare fi evitate conflictul şi victimele în 1990-1992?

– De noi, colaboratoii structurilor de forţă, nu depindea nimic. În toată lumea, îndeplinindu-şi atribuţiile, structurile de forţă aplică un întreg arsenalul de mijloace din dotare, inclusiv  armamentul.

Noi am executat cerintile legilor existente, am respectat Constitutia Tarii, am indeplinit intocmai ordinile date de Presedintele statului (M.Snegur) – Comandantul Suprem  al fortelor militare, am indeplinit Hotararile Parlamentului R.Moldova, ne-am făcut onest datoria. Oare Chişinăul trebuia să accepte scenariul Moscovei, să urmărească cu indolenţă cum criminalii îşi instaurau propria conducere în regiunea de est a ţării? Cum putea Chişinăul să nu trimită poliţia la Tighina, Dubăsari, la Comrat, dacă acolo era atacată puterea aleasă în mod legal?!

Conform tuturor criteriilor juridice, era vorba de dezordini în masă care, în toată lumea, sunt reprimate de organele de interne. O altă chestiune este cum se proceda. Consideram atunci şi am rămas la aceeaşi părere că nu trebuia creat Ministerul Apărării în 1992. Acesta nici astăzi nu este capabil, având un efectiv redus, prost echipat si putini bani de la buget (parte mizerabila din PIB) să-şi îndeplinească eficient datoria faţă de ţară – să respingă un atac din afară, să dea o ripostă serioasă agresorului, să menţină integritatea teritorială a ţării. Criza economică ne lipseşte de posibilitatea de a finanţa normal armata. În condiţiile noastre, trebuia format un corp puternic de carabinieri, bine pregătit şi dotat , sau trebuia să formăm o gardă naţională in activitatea carua se fie antrenati la NECOE obuna parte din populatia R.Moldova. Aceste structuri ar fi putut să asigure ordinea şi integritatea teritorială a Moldovei! I-am propus acest lucru în repetate rânduri lui Snegur in anii 1991-1992, dar argumentele mele nu au fost luate în seamă. Prea puternice erau apelurile Frontului Popular de a crea de urgenţă propriile forţe armate.

Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa în acel război… Mă închin cu pioşenie în faţă lor şi consider că statul trebuie, are datoria morala, să le aducă un omagiu celor căzuţi să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei in anii 1990-1992.       

Interviu de Elena ZAMURA

03/03/2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru “atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Douazeci de ani de la caderea comunismului

Amintiri personale despre revolutie si securitate

PICT0751

Autor: Ioan Ispas

1. Zilele premergatoare revolutiei.
Atmosfera din Timisoara toamnei anului 1989 era tensionata. Congresul al XIV-lea al PCR-ului, de la care oamenii se asteptau la doua masuri: a) îmbunatatirea aprovizionarii cu produse alimentare si a conditiilor de trai, ca urmare a achitarii datoriei externe, si b) înlocuirea lui Nicolae Ceausescu, al carui cult al personalitatii devenise insuportabil, cu oricine, chiar si cu Nicu Ceausescu, a trecut fara sa se întâmple nimic. Nici unul din cei peste trei mii de delegati la congres n-a avut curajul si demnitatea sa propuna ceva care sa îmbunatateasca lucrurile, n-au fost decât niste aplaudaci jenanti. Ei erau multumiti, aveau magazinele nomenclaturii bine aprovizionate si alte privilegii.

Foto. Imagine Revolutie

Foto.Imagine din timpul revolutiei
Prin noiembrie au început sa circule zvonuri prin oras ca ar fi fost proteste ba la Iasi, ba la UMT (Uzinele Mecanice Timisoara, a doua unitate ca marime dupa Comtim). Am aflat ca pe zidul de pe str. Garii a Combinatului Petrochimic Solventul într-o dimineata a aparut o inscriptie “Jos Ceausescu“, dar cei de la Serviciul administrativ, au dat cu var peste ea, asa ca dupa masa când am plecat acasa abia se mai zarea ce a fost scris.
În intreprinderea în care lucram de asemenea plutea în aer o senzatie de asteptare. La o sedinta comuna de partid si sindicat pe sectie se anuntase si participarea directorului general, asa, ca sa ne creasca moralul. În acea perioada eram sef de sectie coordonator, faceam parte automat din prezidiul adunarii, asa ca în timp ce asteptam sosirea directorului ma uit peste materialul pregatit de un coleg, Borbely Anton, vad trei citate din Ceausescu, le tai cu pixul, spunându-i sa nu le citeasca pentru ca ne facem de râs în fata oamenilor. Ajunge si directorul Bobitan la sedinta si pâna se fac formalitatile initiale cere sa se uite peste materialul ce urma sa fie citit, exemplarul cu taieturi, vede si nu zice nimic. Se termina prima parte, cea la care participau toti sindicalistii, ramânând numai membrii de partid, când directorul Bobitan observa ca pleaca si presedintele sindicatului pe sectie, întrebându-ma de ce nu ramâne. Raspund ca Baciu, presedintele de sindicat al sectiei nu este membru de partid. Directorul se revolta ca nu am gasit din atâtia membri de partid unul care sa fie presedinte de sindicat. Fac pe inocentul, dând vina pe oamenii care l-au ales democratic. De fapt ca sef de sectie aveam nevoie de oameni buni profesionisti si de caracter, carora sa nu le placa sedintele si nici sa umble cu vorbe mai sus. Asa i-am convins foarte greu pe doi din cei mai buni maistri, Patru Simion si Baciu Ion, unul sa fie secretar de partid si unul presedinte de sindicat. De aceea cumulam sedintele de partid cu cele de sindicat si de multe ori nici nu le tineam decât pe hârtie. Directorul Bobitan întreaba de ce Baciu, despre care stia ca este un maistru foarte bun, nu este membru de partid. La explicatia mea ca a facut doi ani de teologie si ca probabil din cauza asta nu este membru, vine cu solutia ca va vorbi la partid ca sa-l faca. Actiunea nu s-a finalizat pentru ca a venit revolutia, iar Baciu a ajuns sa fie ales lider sindical pe combinat.

2. Perioada revolutiei, prima parte.
Parasesc Timisoara, vineri 15 decembrie 1989, pentru a pleca la Nadab, un sat la o suta de kilometri departare, la taierea porcului îngrasat prin grija socrilor mei. Sâmbata, de dimineata devreme pâna seara târziu am fost ocupat cu pregatirea preparatelor din porc. Duminica, 17 decembrie,  dimineata ma duc la biserica, iar dupa amiaza pe la cinci plecam la Timisoara, cu masina încarcata cu pungi din preparatele facute din porc, ne oprim circa o ora la Arad, la familia sorei sotiei mele ca sa le lasam “proaspata“, adica produse din porc, apoi continuam drumul. Dupa circa un kilometru de la iesirea din Arad apare în lumina farurilor un transportor blindat, îl depasesc, dar de fapt constat ca era o întreaga coloana de transportoare blindate. Sunt putin mirat pentru ca din copilarie nu mai vazusem tehnica militara pe sosele. Când ajungem la intersectia cu drumul care duce la Baile Calacea, pe insula din mijlocul soselei era postata o tancheta, iar un ofiter de securitate ne opreste, apoi ne întreaba unde mergem. Raspund ca la Timisoara, nu mai zice nimic si ne face semn sa plecam mai departe. Pe masura ce ne apropiem de oras vedem pe cer o multime de trasoare, trase în plan vertical. Trag concluzia ca armata a dat o lovitura militara si a preluat puterea. La intrarea în Timisoara era un punct de control, de data aceasta însa era pustiu, dar pe partea cealalta erau cinci – sase militieni cu automate în spate. Pe drumul spre Timisoara nu întâlnisem nici o masina. Orasul parea pustiu, nimeni pe strazi, nici o masina pe sosea. Ajungem în Piata Marasti, alimentara din stânga avea geamurile sparte, iar în sensul giratoriu am facut slalom printre sticle sparte si lazi de apa minerala. Drumul spre hotelul Continental este însa blocat de un sir de soldati cu baionetele montate la automatele îndreptate spre noi. E clar, pe acolo nu pot trece, asa ca o cotesc la dreapta pe str. Rodnei (azi Eugen de Savoia), revin în giratoriul din Piata Punctelor cardinale, o iau pe bulevardul Tache Ionescu. |ncerc sa intru pe str. Paciurea, de lânga Facultatea de medicina, dar era blocata de un tanc. Întorc masina pentru a merge spre Piata Badea Cârtan, pe dreapta, sediul militiei judetene si al securitatii era în bezna, dar pe acoperis se observau personae cu arme în mâna. Trec podul peste Bega, de lânga piata, cotesc la dreapta si o iau pe malulul stâng pâna la podul Decebal. Aici erau trei tancuri, o multime de oameni si un detasament de scutieri.

timisoara_1989

Foto.Timisoara 1989

Opresc, ma dau jos din masina, de mine se apropie un ofiter pe care-l întreb ce se întâmpla, el ma întreaba cum de nu stiu, îi spun ca am fost plecat. Ofiterul, care parea foarte obosit, îmi spune ca de trei zile n-a dormit si dupa ce afla ca vreau sa merg acasa, în zona Complexului studentesc, pe strada Daliei, îmi spune ca ma lasa sa trec, dar ma sfatuieste sa nu ma duc acolo. Întorc masina cu intentia de a înopta la o matusa care avea o vila pe str. Popa Sapca, vizavi de închisoare, ajung acolo pe traseul pe care am venit, dar nu era nimeni acasa. În timp ce sunam la poarta se aud clar împuscaturi si suieratul gloantelor, asa ca nu mai insist la sonerie, ma urc în masina si parasesc zona centrala spre locuinta unchiului Chirila din Calea Aradului. Aici am mai mult noroc, sun si matusa Marioara îmi deschide usa apartamentului dupa ce ma identifica. Nu era o ora prea potrivita pentru vizite, era deja trecut de ora unsprezece seara, le explicam ca nu am putut ajunge acasa, asa ca matusa dupa ce ne serveste cu ceva de mâncare pregateste paturile pentru cei doi copii ai nostri, iar sotia si cu mine aflam pentru prima data despre evenimentele de la Timisoara, inclusiv ce aflase unchiul Chirila de la postul de radio Europa Libera. Pâna pe la ora doua s-au auzit împuscaturi, apoi a început o ploaie cu fulgere si tunete, ca-n plina vara, dupa care am adormit câteva ore. La sase dimineata am plecat spre casa, pe un traseu ocolitor, nu înainte de a multumi rudelor noastre si a le lasa niste preparate de porc, conform traditiei. Îmi las familia si încarcatura masinii acasa, iar IO încerc sa ajung la Combinat luând-o pe Bulevardul Eroilor de la Tisa, însa intrarea în Bulevardul Mihai Viteazul este blocata de soldati, sunt nevoit sa fac un ocol mai mare. Dar înainte de a-mi continua drumul sa explic de ce am folosit IO în loc de eu. Aceasta forma am întâlnit-o în cartea domnului Corneliu Florea VREMURI anti-ROMÂNESTI, editura Aletheia, Bistrita, 2001, mi-a placut atât de mult încât m-am hotarât s-o folosesc si IO. Când eram elev nu puteam sa-mi explic ce înseamna acel “Io Mircea Voievod… “ din hrisoavele domnitorilor, abia acum, dupa multi ani, citind cartea domnului Corneliu Florea, mi-am dat seama ca voievozii de atunci se exprimau ca si taranii de azi care spun IO în loc de eu. Scris cu litere mari din respect pentru propria persoana, fiecare suntem un unicat, deci meritam acest respect.
Atmosfera din combinat era tensionata. Productia continuase si-n ultimele trei zile, fiind o unitate cu foc continuu. Oamenii discutau în grupulete despre ultimele evenimente întâmplate. Este anuntata o sedinta pentru ora zece, la care trebuiau sa participe pe lânga sefii de sectii si servicii, secretarii de partid si presedintii de sindicat de la sectii. Între timp în sectia pe care o conduceam are loc un accident de munca. Un mecanic se opareste la un picior în timp ce demonta o pompa, probabil din cauza tensiunii nervoase nu s-a golit bine pompa. Accidentatul, însotit de un coleg, este trimis cu salvarea combinatului la Spitalul Judetean, pentru tratament. Însotitorul la întoarcere îmi spune ca Spitalul Judetean este înconjurat de armata care nu permite sa intre sau sa iasa nimeni. Securistul combinatului, capitanul Pasca ma viziteaza la birou cu scopul de a afla care este atmosfera în sectie si daca lipsesc oameni de la lucru si cine anume. Capitanul Pasca inginer chimist la baza, era un tip calm, cu bun simt, care nu m-a deranjat cu diverse probleme specifice cum o facea predecesorul sau, capitanul Andrei. Acesta avea obsesia sabotajului, venea la mine sa-mi spuna, ca el presupune, ca Ziegler ar fi în spatele unor opriri accidentale ale sectiei. IO îl cunosteam pe maistrul chimist Ziegler, unul din cei mai buni maistri din sectie, înca de pe vremea când eram stagiar la Râmnicu Vâlcea, tipul stârnea multa invidie printre colegi, fiind bun specialist si ironic, iar unii, informatorii lui Andrei, încercau sa se razbune, turnând diverse aberatii. Pierdeam mult timp pâna îl lamuream pe capitanul Andrei ca informatia respectiva nu are nici o legatura cu cauza tehnica a opririlor.

3. Despre tentativele Securitatii de a ma racola
Securitatea a încercat sa ma racoleze si pe mine în perioada primilor ani de inginerie, când lucram la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea. Faceam naveta cu autobuzul si fiind tânar si barbat, nu ma asezam pe scaun, chiar daca la urcare as fi gasit loc, pentru ca în mod sigur ar fi fost o femeie sau cineva mai în vârsta caruia ma simteam obligat sa-l cedez, asa ca ma asezam în spate si citeam o carte. Servieta, în care îmi pastram cartile, pachetul cu mâncare si sigiliul de la BDS (Biroul de documente secrete), o puneam pe suportul din spatele autobuzului. Coboram la penultima oprire, în zona Nord. Cu mine calatorea si fostul colonel de securitate Apostol, care era secretarul directorului general, si care cobora înaintea mea. Într-o zi când cobor constat ca mi-a disparut servieta. Nu era o pierdere mare, doar ca nu mai puteam consulta documentatia tehnica aflata la BDS. A doua zi dimineata pe la zece ma suna locotenentul de securitate Florea, care ma invita la biroul sau. Acolo lt.Florea ma întreaba daca am vreo problema, la care raspund ca nu. El insista, întrebându-ma daca sigiliul îl mai am. IO raspund, facând pe naivul, ca probabil l-am ratacit pe undeva, dar sper sa-l gasesc. El începe cu amenintari ca situatia e grava, ca trebuia sa-i anunt imediat, în final ca sunt norocos ca l-au gasit ei. În plus ei ma vor ajuta ca incidentul sa ramâna fara urmari, dar va trebui sa-i ajut si IO. Scârbit de aceasta înscenare, pentru ca eram sigur ca servieta a luat-o Apostol, pe care daca l-as fi surprins ar fi putut motiva ca a vrut sa faca o gluma, întreb, facând pe naivul, ce trebuie sa fac. Pai, zice lt.Florea, trebuie sa ne raportati ce face ing. Galin (seful meu, un om foarte de treaba si bun) si sa semnati un angajament. Raspund ca nu semnez nici un angajament, dar în calitatea mea de patriot român, în cazul în care observ ceva în sectie care ar pune în pericol instalatia o sa le spun. Pâna la urma lt. Florea ma lasa sa plec, multumindu-se si cu acea vaga promisiune. Nu l-am mai contactat însa sub nici o forma si nici el nu a încercat sa o faca. La circa un an de la aceasta tentativa de racolare, s-a plecat în Germania de Vest la o specializare de o luna de zile în vederea pornirii instalatiei oxo 2, de care ma ocupasem în perioada investitiei. Am fost propus sa plec, dar am fost ”taiat” de pe lista fara nici o explicatie. Sigur ca mi-ar fi placut sa plec, eram de patru ani inginer si nu iesisem din tara, pe lânga posibilitatea de a vedea o instalatie similara functionând era si aspectul turistic plus avantajele materiale. Era ”razbunarea securitatii’’. În anul urmator am primit ordin de încorporare, erau ultimele doua serii ale scolilor de ofiteri de rezerva de sase luni care urmau sa se desfiinteze, în care trebuiau cuprinsi toti absolventii cu studii superioare care scapasera pâna atunci de la încorporare din diverse motive. Lt. Florea ma cheama si-mi propune sa plec la scoala de ofiteri de rezerva de securitate de la Craiova, aducând argumentele ca este mai scurta, patru luni si ca este mai aproape de Râmnicu Vâlcea. Oferta era tentanta, eram casatorit, aveam doi copii mici. Era însa clar, daca faceam scoala respectiva intram automat în sistemul lor. Era o tentativa de racolare mai eleganta. Multumesc lt.Florea pentru oferta, apoi îi spun politicos ca mie îmi place arma chimica, asa ca o sa plec la scoala de la Bucuresti care dura sase luni. Bunicii mei, din ambele parti au fost tarani înstariti, “chiaburi“ cum îi numisera comunistii, unul din ei, Vasile Goldis, fost primar taranist, arestat din aceasta cauza în 1947, si cred ca s-ar fi rasucit în mormânt daca unul din nepotii lor ar fi devenit securist. Când a început constructia Combinatului Petrochimic Timisoara m-am transferat acolo pentru a urmari montajul si a pune în functiune instalatia oxo 3. Din nou sunt propus sa plec împreuna cu alti noua maistri si ingineri o luna de zile la specializare în Germania si din nou nu am primit aprobare de la securitate. În afara de aceste doua “neplaceri“, securitatea nu a putut influenta evolutia mea profesionala bazata pe munca si eficienta, trecând prin toate treptele ierarhice pâna la nivel de director general. În martie 1986 fiind sef de sectie schimb sunt chemat de directorul tehnic Mangiuca Avram care îmi arata o decizie prin care sunt numit director tehnic, el devenind director general. Fostul director general Pantea era bolnav de cancer pulmonar (probabil din cauza stresului) in ultimul stadiu, la numai 49 de ani, internat în spital am stat pe aceasta pozitie pâna a doua zi când directorul general Mangiuca era asa de bolnav încât abia putea urca scarile un etaj. Avea la 54 de ani ciroza, facuta din cauza stresului (nu era bautor). A plecat din combinat si nu a mai revenit, dar cu ajutorul unui regim alimentar bazat pe miere si brânza si-a refacut ficatul traind si astazi. Dupa circa o luna sunt chemat la primul secretar al judetului care-mi propune sa preiau functia de director general. Initial refuz, încep amenitarile voalate ca este sarcina de partid, dar la promisiunile de ajutor ale directorului comercial Petre Marin, care fusese si el invitat, în final accept. Ajungând însa pe aceasta pozitie am deranjat sefii mei prin comportamentul atipic. La o sedinta pe probleme de investitii convocata de primul ministru Dascalescu, dupa ce constructorii au dat termene fanteziste de finalizare a lucrarilor, am dat termenul de punere în functiune trei luni de la receptia investitiei. Dascalescu a insistat sa spun o data exacta, am refuzat, asa ca a intervenit ministrul Dinu care a adunat cele trei luni ale mele la data furnizata de constructori. Cu o alta ocazie ministrul adj.Paraschiv mi-a cerut sa-l destitui pe directorul mecano-energetic Farcasescu (caruia nu aveam ce sa-i reprosez) si sa numesc în locul lui pe Popovici, dar n-am facut-o. Prin august ministrul adj. Paraschiv îsi anunta vizita la Timisoara, îl astept la aeroport, ne oprim apoi la Comitetul judetean de partid. El intra singur la primsecretar, IO ramân pe hol unde ne astepta directorul Bunea de la Azur. Dupa circa o jumatate de ora Paraschiv iese si ne continuam drumul spre combinat, inclusiv Bunea. Aici Paraschiv convoaca o sedinta cu comitetul de partid plus directorii adjuncti, sefii de sectii si servicii, la care IO nu sunt invitat, anuntând destituirea mea si numirea lui Bunea ca director general. Nu mi-a placut pozitia asa ca am simtit o usurare revenind de unde am plecat, scârbit doar de modul în care s-a facut schimbarea. Bunea a rezistat un an, apoi a fost destituit si numit director peste cimitire. Asa se faceau promovarile si destituirile în sistemul comunist. Am prezentat cazul meu personal, pentru ca am auzit de multe ori justificari din partea celor care au semnat angajamente la securitate ca au facut-o pentru ca altfel nu ar fi putut sa se afirme în profesie. În sistemul comunist la promovari se întocmea un dosar de catre cei de la serviciul personal, poate ca se lua si un aviz de la Securitate, dar ma indoiesc ca acestia ar fi putut zice nu-l promovati pentru ca a refuzat sa fie informator. În schimb când era vorba de o plecare în vest, Securitatea avea ultimul cuvânt în sensul ca era suficienta rezolutia ”nu prezinta încredere“ si nimeni nu mai avea curajul sa aprobe deplasarea. Rezulta ca numai oportunismul este motivul semnarii angajamentelor de informatori, cel putin în perioada anilor de dupa 1970.

4.Perioada revolutiei, partea a doua.
Revenind la întrebarile cpt. Pasca îi raspund ca oamenii sunt nemultumiti ca s-a tras în multime, ca sunt morti si raniti, ca nu pot sa intre în spitale sa afle care este situatia rudelor, ca nu pot sa-si ridice mortii sa-i îngroape crestineste, ca sunt disparuti sau arestati despre care nu se stie nimic, ca de ce nu se publica lista mortilor, ranitilor si arestatilor. Referitor la absenti îi raspund ca productia nu a fost oprita, deci oamenii au fost la lucru si nimeni nu a raportat ca nu i-a venit schimbul. Sectia fiind cu foc continuu le permiteam oamenilor sa faca unul în locul altuia fara o aprobare speciala din partea mea, singura conditie era sa nu ramâna postul fara om. Stiam, de exemplu, ca unul din operatorii de la tabloul de comanda, Boros Emerich, n-a venit la serviciu fiind arestat, dar îmi displacea sa furnizez informatii despre anumite persoane. Pasca pleaca fara sa faca nici un comentariu si de atunci nu l-am mai vazut. La sedinta de la ora zece ne tine o cuvântare secretarul cu probleme economice de la municipiu (cred ca Murarescu), foarte surescitat, care ne spune ca bande de huligani au spart geamurile si au dat foc la magazinele din centru, distrugând bunuri ale întregului popor, ca fortele de ordine au fost nevoite sa intervina, ca s-a instituit starea de necesitate si nu avem voie sa circulam pe strada în grupuri mai mari de trei persoane, pentru ca în caz contrar este pericolul sa fim împuscati si sa anuntam oamenii despre aceasta situatie. Murarescu a avut o sarcina usoara, pentru ca, dat fiind specificul muncii în patru ture în combinat, la adunare n-au putut fi convocati, fara sa perturbe productia, decât sefii, la vecina noastra Elba situatia la sedinta respectiva a scapat de sub control, muncitorii fiind mult mai vehementi decât sefii. Dupa ora trei când am încercat sa plec acasa, iesirea dinspre Bega de la Elba era blocata de militari, asa ca a trebuit sa o iau pe str.Garii. De la gara, mergând paralel cu linia de tramvai, pe podul peste Bega era o tancheta a trupelor de securitate cu un ofiter iesit pe jumatate din turela. La scurt timp dupa ce am trecut cu masina, am auzit o rafala de mitraliera în spatele meu. Ulterior am auzit ca pe strada care am trecut au fost împuscati oameni în seara respectiva. |n aceeasi seara de 18 decembrie 1989, un tânar operator, Sorin Leia, din sectia oxo, a fost împuscat mortal în cap pe treptele Catedralei mitropolitane, în jurul orei 18, în timp ce aflându-se într-un grup de tineri agita steagul tricolor al României. Trebuia sa fie schimbul doi, dar nu s-a mai dus la lucru. N-a fost un glont întâmplator, a fost ochit cu premeditare de pe una din cladirile din jur, singurul din grup, probabil pentru ca agita tricolorul. Marti, 19 decembrie muncitorii de la Elba au oprit lucrul, au iesit în curtea fabricii si au cerut sa vina primul secretar al municipiului Radu Balan pentru explicatii si pentru a le asculta doleantele. Armata se afla înca pe strazi si cum se lasa seara începeau împuscaturile. Miercuri am plecat mai repede de la combinat cu intentia de a-mi duce familia la tara, iar IO sa ma întorc în aceeasi zi la Timisoara. În timp ce ma pregateam de plecare, ma uit pe geam si vad o coloana de muncitori care se deplasa pe bulevardul Eroilor de la Tisa spre centru. Erau muncitorii de pe platforma industriala din Calea Buziasului si de la UMT. Strazile se umplu de oameni. Acestia nu mai erau huliganii despre care vorbise Murarescu. Renunt sa mai plec, de fapt mi-am dat seama ca nu voi mai putea parasi orasul. Armata a început sa se retraga de pe strazi în ordine si fara incidente, soldatii fraternizând cu muncitorii. Nu am aflat nici pâna astazi cine a dat ordin de retragere a armatei, trupelor de securitate si militiei de pe strazile Timisoarei în dupa amiaza zilei de 20 decembrie, pentru ca retragerea s-a facut simultan, evident la un ordin. La ora 19 Ceausescu a tinut o cuvântare la televiziune vorbind despre bandele de huligani din Timisoara, în conditiile în care orasul era în mâinile muncitorilor de cinci ore, deci populatia unui întreg oras era total desconsiderata. Dupa trei zile în care cum se lasa întunericul începeau împuscaturile care tineau toata noaptea, a urmat o seara si o noapte într-o liniste mormântala, nu s-a mai auzit nici o împuscatura. Timisoara era un oras liber în mâinile timisorenilor. Ceausescu s-a întors din Iran în 20 decembrie la ora 15. La sedinta de la ora 18 la întrebarea sa care este situatia la Timisoara, comandantii militari i-au raspuns ca este liniste. Nimeni din anturajul lui Ceausescu n-a îndraznit sa-i spuna ca Timisoara este în mâna oamenilor muncii si ca acolo nu mai actioneaza câteva bande de huligani cum fusese informat initial. În 21 decembrie toate fabricile din oras au oprit lucrul, oamenii plecând spre Piata Operei. Muncitorii din combinat au propus oprirea completa a productiei ca sa poata merge si ei în centru, am convenit sa lasam în functie doar sectia oxo pentru a consuma propilena din cele doua sfere de câte 1000 metri cubi, care erau aproape pline si sa ramâna doar cei implicati direct în productia oxo. Orasul era izolat de exterior, inclusive telefonic, ne asteptam la represalii de genul unui bombardament în zona sferelor, iar cantitatea mare de propilena, în anumite conditii, putea duce la o explozie echivalenta cu jumatate din bomba atomica aruncata la Hiroshima. Sferele de propilena se aflau la circa 300 de metri de zona cu locuinte. Initial Combinatul Petrochimic fusese prevazut sa fie construit la Utvin, unde s-au si turnat o parte din fundatii, dar cei de la Intreprinderea de produse chimice Solventul au tras sforile pentru a fi mutat pe teritoriul ei, asa s-a ajuns ca cele doua veritabile bombe sa fie practic în oras. Cea care a decis schimbarea amplasamentului a fost Elena Ceausescu, gâdilata în orgoliul ei de “savanta“ prin plasarea în capul listei de co-autori la numeroase brevete de inventii ale cercetatorilor din Centrul de cercetari al Solventului. Legatura cu HI Pancevo se facea prin radiotelefon, prin relee proprii, securitatea n-a îndraznit s-o întrerupa, asa ca am cerut noi sa opreasca pomparea de propilena si etilena. Noaptea din 21 spre 22 decembrie a fost de asemenea deosebit de linistita, fara împuscaturi. Aproape trei zile Timisoara a fost complet izolata de restul tarii, într-o liniste totala, la propriu si la figurat. |ncepând cu seara lui 22 decembrie au început din nou împuscaturile si isteria teroristilor. Urmatoarele trei nopti au fost de groaza, de câteva ori a trebuit sa ne culcam la podea din cauza intensitatii cu care se tragea. Totul s-a interupt la fel de brusc cum a început, odata cu anuntarea executarii sotilor Ceausesu în seara de 25 decembrie, sugerându-se ca teroristii au abandonat lupta odata cu executarea sefului lor. Atunci am rasuflat usurati si nu ne-am întrebat de ce mai întâi ne este prezentat filmul executiei si nu capturarea lor cum era logic. Astazi stim ca ei au fost prizonieri în unitatea militara din Târgoviste înca din dupa amiaza zilei de 22 decembrie.

5. Întrebari cu raspunsuri amare.
De ce s-a tinut secreta capturarea sotilor Ceausescu timp de trei zile, ca apoi sa fie judecati în cinzeci si cinci de minute si executati imediat? Poate ca daca în acest timp n-ar fi fost ucisi peste 1600 de oameni, aproape de zece ori mai multi decât înainte de arestarea lor, nu ar fi aparut aceasta întrebare. Nu era normal ca imediat dupa capturarea lor sa se transmita la televiziune imagini cu ei în captivitate, desigur cu masurile de rigoare privind locul detentiei? Stia Ceausescu ce se întâmpla în tara cât timp a fost arestat? Evident ca nu, fiind complet izolat. Daca acesti “teroristi“ erau considerati fideli lui Ceausescu, de ce nu s-a cerut acestuia sa le ordone sa se supuna noilor comandanti numiti chiar de el, de exemplu generalului Stanculescu? Care a fost misiunea acestor “teroristi”? Logic trebuiau sa-si salveze seful si sa-i anihileze pe liderii care conduceau revolta. N-au încercat sa faca nici una din cele doua, dovada ca nici macar nu au tras în directia balconului Operei din Timisoara sau cladirii Comitetului Central, unde se aflau liderii revoltei. Dupa douazeci de ani înca se mai vad urmele gloantelor din jurul geamului de la podul cladirii din fata Operei destinate ”teroristului” care începuse “sa traga“ de acolo, dar nici un glont n-a lovit fata cladirii Operei. Paradoxal dar logic, întreaga comportare a acestor “teroristi fideli lui Ceausescu“ ne duce la concluzia ca aveau doua scopuri: a) sa faca legitima în fata poporului noua conducere, “care si-a riscat viata“ în timp ce fortele fidele lui Ceausescu trageau “din orice pozitie” si b) uciderea sotilor Ceausescu ca singura solutie pentru oprirea carnagiului. Se pune de asemenea întrebarea de ce a fost chemata populatia civila, neînarmata sa apere televiziunea si alte cladiri publice contra “teroristilor”. Normal si logic era sa se faca apel populatiei sa paraseasca strazile când se lasa întunericul pentru a usura actiunile armatei împotriva “teroristilor”. Spre onoarea sa generalul Guse a propus-o, dar Iliescu s-a opus.

Fotot. Revolutie 1989

În realitate tocmai asta se urmarea ca armata sa nu poata actiona, iar ”teroristii” sa se poata deplasa si camumfla mai usor printr-o multime dezordonata de oameni, iar efectul actiunii lor era mai amplu si mai senzational. În plus daca ar fi ramas numai armata sa se lupte cu “teroristii”, liderii militari ar fi putut avea pretentii privind preluarea puterii, cel putin în prima etapa. De altfel liderii militari au început sa colaboreze cu revolutionarii reprezentati, cu de la sine putere, de Ion Iliescu înca în dupa amiaza de 22 decembrie. Militia, Securitatea si trupele de securitate s-au subordonat armatei înca din 17 decembrie, odata cu lansarea consemnului ”Radu cel Frumos”, care însemna stare de razboi.

Foto.Ion Iliescu cu Nicolae Ceausescu la joacaFotot. Ion Marcel Ilici Iliescu unul din autorii loviturii de stat din 1989

Foto. Iliescu la joaca cu Ceausescu…apoi Iliescu ucigasul lui si artizanul loviturii de stat.

De ce nu s-a folosit în lupta cu “teroristii“ USLA (Unitatea Speciala de Lupta Antiterorista) care prin comandantul ei col. Ardeleanu s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu înca din 22 decembrie? Erau 1600 de luptatori antrenati exact pentru a lupta împotriva “teroristilor”, incomparabil mai eficient decât armata. Nu numai ca n-au fost utilizati dar s-a încercat sa se sugereze ca tocmai ei ar fi “fidelii teroristi ai lui Ceausescu”, atragându-i în seara de 23 decembrie într-o capcana în fata Ministerului Apararii, unde cele trei transportoare blindate usoare chemate pentru ajutor au fost distruse de tancurile din jurul ministerului, iar echipajele, inclusiv seful de stat major colonelul Trosca, omorâte si lasase în strada trei zile, ca o dovada ca teroristii exista. Aici “regizorul” macelului este cunoscut: proaspatul ministru al apararii Nicolae Militaru. Cazul uslasilor omorâti merita analizat. Sa presupunem ca generalul Militaru a dorit în mod sincer sa curete zona din fata ministerului de “teroristi“ si masacrarea uslasilor chemati în ajutor a fost un accident, o eroare umana. Daca este asa de ce uslasii raniti au fost lasati sase ore fara sa le fie acordat primul ajutor? De ce timp de trei zile trupurile celor opt uslasi ucisi au fost lasate în strada, sub paza militara, cu inscriptia “teroristi“, pentru a fi batjocorite de populatia din zona si prezentati ca “teroristii fideli lui Ceausescu“ la televiziune? Este evident ca n-a fost eroare sau accident, ci o crima cu premeditare cu scopul de a manipula populatia în directia dorita. Asadar cei din Ministerul Apararii, aflati în jurul generalului Militaru, printre care si generalul Stanculescu, au stiut în mod cert, în 23 decembrie, ca “teroristii“ nu sunt asa zisele trupe speciale fidele lui Ceausescu. Au omis oare cei doi generali sa-i spuna lui Ion Iliescu acest lucru? Nu s-a apelat nici la trupele de securitate, al caror comandant gen. Chitac de aemenea s-a pus la dispozitia lui Ion Iliescu în aceeasi seara de 22 decembrie. Tot pentru a sugera ca si aceste trupe ar fi fidele lui Ceausescu s-a înscenat masacrul de la Aeroportul Otopeni, când elevii scolii de ofiteri de securitate chemati în ajutor au fost întâmpinati cu foc si macelariti. Pentru ca nu stim cine au fost “teroristii“, nefind capturat, mort sau viu nici unul, stim în schimb cine a beneficiat de actiunile lor. |n criminalistica exista o regula când are loc o crima cu autor necunoscut, cercul suspectilor începe de la cei care ar putea sa profite de pe urma ei. Persoana care a profitat din plin de pe urma actiunii “teroristilor“ este cea care a ajuns în cea mai înalta pozitie din stat, adica Ion Iliescu.
În 21 decembrie, fiind în Piata Operei din Timisoara, am auzit cu urechile mele pronuntându-se numele Iliescu ca posibil înlocuitor al lui Ceausescu. M-am întrebat de multe ori, dar n-am reusit sa aflu, cine a fost persoana care a lansat prima acest nume, cu treizecisisase de ore înainte ca el sa apara la televizor. Daca am afla una din enigmele revolutiei ar fi clarificata. În 22 decembrie, în perioada în care Ion Caramitru îi spunea lui Mircea Dinescu: “Mircea, fa-te ca lucrezi!”, a aparut si generalul Militaru în uniforma, si care primul, îl anunta pe Iliescu sa vina la televiziune. Locuitorilor Timisoarei le era cunoscut numele înca în urma cu o zi, acum era facut cunoscut în toata tara. De ce primul civil care a intrat în Ministerul Apararii în seara de 22 decembrie a fost Ion Iliescu, adus de generalul Nicolae Militaru? Cum a reusit apoi Ion Iliescu sa-i convinga pe ceilalti generali prezenti acolo sa accepte reactivarea si numirea ca ministru al apararii pe generalul Militaru? Românii au un proverb: “Spune-mi cu cine te însotesti, ca sa-ti spun cine esti“.
Mai sunt câteva coincidente interesante. Din 1984, când a fost “trecut“ de la Ape la conducerea Editurii tehnice, beneficiind de toate avantajele nomenclaturii comuniste, locuind în continuare în vila din cartierul select al Primaverii, nu a mai iesit în evidenta pâna în dupa amiaza de 22 decembrie, când Ceausescu fusese abandonat în plin câmp. N-a semnat nici scrisoarea celor sase, n-a fost nici la mitingul din 21 decembrie, n-a riscat nimic, parca ar fi fost sfatuit sa ramâna în rezerva. Încercarile de declansare a revolutiei au avut loc în Iasi (esuata) si Timisoara, orase în care era cunoscut. A fost cinci ani student la Moscova, timp suficient pentru îndoctrinare, pentru a deveni un adevarat homo sovieticus si pentru a fi evaluat ca potential. În noembrie1988, Silviu Brucan s-a întâlnit cu Gorbaciov cu scopul de a obtine ajutorul acestuia pentru debarcarea lui Ceausescu. Gorbaciov a spus ca aceasta este o problema suta la suta româneasca si ca el nu se implica, ca vârful PCR-ului trebuie retezat, dar partidul trebuie sa ramâna principala forta politica în România. Brucan a obtinut totusi promisiunea ca el va fi protejat de o eventuala razbunare din partea lui Ceausescu. Aceasta s-a realizat prin vizite periodice ale corespondentului de la Bucuresti al publicatiei Pravda, ceea ce a permis si schimburile de informatii. Constantin Plesakov, care aminteste despre aceasta întâlnire în cartea sa “There is no freedom without bread! 1989 and the Civil War that brought down communism“, editura Farrar, Straus and Giroux, NY, 2009, spune însa ca Gorbaciov în 1989, era mai mult un, “King Lear“ decât un “King Richard“ (pag. 213). KGB-ul se distantase de el pentru ca permisese destramarea lagarului comunist. Chiar daca Gorbaciov a dat asigurari ca nu se va implica, nu însemna ca va face acelasi lucru si KGB-ul. Ce motive ar fi avut KGB-ul sa se implice în rasturnarea lui Ceausescu? Un singur motiv: sa propulseze la putere un lider prosovietic, prin care sa-si protejeze interesele în zona, cel putin pâna Rusia îsi revine din degringolada în care se afla. În acest sens Ion Iliescu reprezenta prototipul ideal; avea o origine “sanatoasa“, si-a facut studiile universitare la Moscova, a dovedit calitati de lider înca de atunci, avea o aura de oponent a lui Ceausescu. Se putea realiza aceasta fara varsare de sânge? O ocazie s-a pierdut la congresul partidului si ultima dupa întâlnirea de la Kremlin dintre Ceausescu si Gorbaciov din 5 decembrie 1989. O parte a discutiei dintre cei doi lideri este redata de Constantin Plesakov în cartea sus amintita. Ceausescu începe prin a întreaba daca stie ce a spus Lenin în 1903, la care Gorbaciov raspunde nu, cu un aer plictisit. “Nu conteaza cât de putini suntem, noi trebuie sa tinem steagul sus“ da Ceausescu raspunsul. În continuare Ceausescu se arata îngrijorat de soarta “tovarasului Honecker“ (liderul comunist din R.D.G – Republica Democrata Germana, n.r.), aflat sub ancheta penala, întrebându-l pe Gorbaciov care va fi soarta acestuia. Gorbaciov îi raspunde ca habar n-are, schimba subiectul începând sa faca aprecieri pozitive despre gradul de instruire, educatie si cultura al poporului român, insistând pe faptul ca trebuie insa facute urgent schimbari. Întâlnirea se termina fara nici un fel de promisiuni de schimbari din partea lui Ceausescu. Aceasta întâlnire esuata s-ar putea sa fi decis KGB-ul sa actioneze în varianta Timisoara. Tökes Laszlo era un personaj bine cunoscut în Ungaria. Când în toamna lui 1989 s-a început procedura de evacuare silita din casa parohiala, ministrul de externe maghiar l-a chemat pe ambasadorul României la Budapesta si l-a anuntat ca Ungaria a contactat ONU în legatura cu Tökes Laszlo si ca parlamentul maghiar l-a nominalizat pe acesta pentru premiul Nobel pentru pace, în consecinta cerea sa nu-l evacueze. Totusi, desi era logic ca va face valuri, hotarârea de evacuare a fost emisa în 7 decembrie, iar Tökes Laszlo si-a chemat enoriasii sa se adune în 15 decembrie (Plesakov, pag. 216). Deci manevra cu Tökes a fost premeditata si la ea au contribuit agentii KGB infiltrati în securitate. Data exacta când vor începe tulburarile fiind cunoscuta cu o saptamâna înainte a permis ca agentii provocatori sa fie la timp si-n locul stabilit.
Era absolut necesara uciderea Ceausesti-lor? Se pare ca prin uciderea lor s-au atins si urmatoarele trei obiective: a) Razbunarea lui Iliescu pentru marginalizarea sa, b) Executarea unui tradator. Din punctul de vedere al KGB-ului Ceausescu era un tradator pentru ca n-a executat ordinul comandantului suprem la invazia Cehoslovaciei în 1968, c) Prima dovada de loialitate din partea lui Iliescu. Dar si generalii implicati în represiune îi doreau moartea, pentru a nu fi ei acuzati. Liderii militari n-au avut curajul sa se opuma scoaterii armatei în strada, sa-l traga de mâneca pe Ceausescu atragându-i atentia ca armata nu poate trage în proprii ei cetateni, chiar “huligani“ fiind.
S-ar putea spune ca toate acestea sunt simple supozitii si insinuari, ca realizarile noii conduceri instalate in 1989 conteaza. Dar nerealizarile? Sa amintim câteva “scapari“ cu caracter antinational doar din domeniul politicii externe, principala atributie a presedintelui, pe care le formulam sub forma unor întrebari.
De ce s-a acceptat recunoasterea independentei Basarabiei sub denumirea de Republica Moldova? Nu stia presedintele ca dupa revenirea Basarabiei la patria mama în 1918, Uniunea Sovietica a înfiintat o republica moldovenasca la est de Nistru, ca un cap de pod pentru pretentiile emise în 1940? Nu stia presedintele ca în Pactul Ribenntrop-Molotov se face referire la Basarabia, care a disparut de pe harta în urma acestei recunoasteri, si nu la Moldova? Nu stia presedintele ca exista o provincie româneasca cu numele Moldova? Ca noul stat independent s-ar putea sa pretinda integrarea provinciei cu acelasi nume, ceea ce s-a si întâmplat sub presedintele Voronin?
De ce s-a refuzat, în 1991, propunerea liderilor basarabeni de reintegrare a Basarabiei în patria mama? (vezi Curentul International, 10 septembrie 2009). La aceasta întrebare Ion Iliescu a raspuns, într-un interviu, ca nu erau conditii, ca Armata a XIV-a se afla la Tiraspol. Nu acesta este motivul. Constantin Plesakov în cartea sa susamintita (pag. 220) reda discutia dintre ambasadorul SUA la Moscova Jack Matlock si ministrul adjunct de externe rus Ivan Aboimov, în 24 decembrie 1989, în urma difuzarii informatiei, transmise de Radio Bucuresti în 23 decembrie, ca pâna la acea data sunt 70.000 – 80.000 de morti si 300.000 de raniti în România (înca o manipulare). Îngrozit de aceste cifre, ambasadorul american îl întreaba pe ministrul rus, daca nu ar exista o posibilitate ca Rusia sa ajute cu trupe militare FSN-ul împotriva fortelor loiale lui Ceausescu. Raspunsul a fost ca Rusia a renuntat la doctrina Brejnev de interventie armata în tarile din sfera sa de influenta si ca nu va interveni. Astazi avem însa doctrina Putin, în urma trecerii recente prin Duma a initiativei legislative a presedintelui Mevdeev, care autorizeaza armata rusa sa intervina oriunde în lume unde un cetatean rus este amenintat, mult mai agresiva ca doctrina Brejnev.
De ce presedintele a acceptat sa participe si sa ia cuvântul la prezenterea finala a Raportului Comisiei Wiesel din 11 noembrie 2004? Dupa greseala numirii ca presedinte al acestei comisii a unui antiromân declarat si acceptarii ca din aceasta comisie sa faca parte numai evrei si câteva cozi de topor cu nume românesti, rezultatul fiind ca, în loc de o analiza impartiala, a ceea ce s-a întâmplat cu evreii români în timpul ultimului razboi mondial, a iesit un act de acuzare jignitor la adresa românilor, putea evita prezenta sa la final, care a echivalat cu acceptarea raportului. Membrii comisiei nu au îndraznit prezentarea raportului în parlament, asa ca au recurs la acest subterfugiu. În literatura de specialitate se citeaza acest raport, specificând ca a fost acceptat de presedintele Ion Iliescu !!.
Numele de cod al declararii starii de razboi în 17 decembrie 1989 a fost “Radu cel Frumos“, un domnitor unealta a turcilor, fratele marelui domnitor Vlad Tepes, mort eroic pentru tara sa. Presedintele Ion Iliescu a avut oportunitatea istorica sa refaca România Mare, sa aduca prosperitate românilor si sa fie un conducator de talia Regelui Ferdinand sau domnitorului Vlad Tepes. A ratat ambele oportunitati, asa ca va intra în istoria românilor ca un presedinte din categoria lui Radu cel Frumos.
(Decembrie 2009, Newark, Delaware, SUA)

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors