Îmbogăţiţii de războaie

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2012

Îmbogăţiţii de războaie

 

Autor: Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

   

Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: “Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.
Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind împlântată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).
La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.
Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat? În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.
Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.
Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate  (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).
Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.
Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).
Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!
Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.  
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.
Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).
Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură  îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.
Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…

La multi ani SCMD!

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2011

La multi ani SCMD!

La 18 august 2009, prin hotararea definitiva si irevocabila a Judecatoriei Sector 1 Bucuresti, SCMD a dobandit personalitate juridica, incepandu-si existenta legala ca unic sindicat pe ramura, conform legii, al militarilor in rezerva si in retragere din toate structurile sistemului national de aparare.

S-a incercat, fara a se reusi, anularea acestei decizii.

S-a incercat, fara a se reusi, obtinerea unor modificari in structura organizatorica a SCMD, pentru a fi obligati sa ne intoarcem la judecatorie, unde ni s-ar fi comunicat, mai mult ca sigur, ca s-a produs o greseala si ni s-ar fi retras dreptul la existenta legala.

Nu s-a reusit si nu se va reusi!

Se va incerca demonstrarea indepartarii noastre de prevederile propriului Statut. Departamentul juridic analizeaza in acest moment, cu Statutul in mana, propunerile de ROF, instructiunile si alte reglementari de uz intern, pentru a inchide orice unghi de atac.

S-a incercat crearea unor alte sindicate ale rezervistilor cu personalitate juridica, dar legal nu se poate, pentru ca prin Statut noi am acoperit totul, si atunci s-a inventat o struto-camila ca suma de ONG-uri, dar folosind o terminologie sindicala. Este motivul pentru care, reamintim tuturor, cele spuse la intemeierea fiecarei filiale: sindicatul suntem toti la un loc, contul este al sindicatului, care a deschis subconturi filialelor, personalitatea juridica este a sindicatului in ansamblu, filialele neputand avea separat personalitate juridica, prin lege si prin Statut. Ele sunt parte a sindicatului, reprezentand sindicatul in teritoriu, adica in centrul de garnizoana (colegiul electoral) respectiv.

Sindicatul si-a intemeiat filialele pe centre de garnizoana si nu pe judete, iar in Bucuresti, pe cartiere militare si nu pe Sectoare sau pe oras. Toate primele filiale din Sectoare sau localitati au indicativul 1, spre exemplu Filiala 1 Craiova, deoarece orasul fiind mare si avand mii de militari in rezerva si in retragere din toate structurile, pot aparea oricand, ca si in Sectoarele Capitalei, filialele 2, 3, 4 Craiova.

Reamintim ca actuala gandire militara nu mai are nici o legatura cu perioada noastra de formare, Romania nemaiavand armate, corpuri de armata si divizii, ci brigazi si batalioane.

La intemeierea fiecarei filiale au fost anuntate nu numai legile care vor veni impotriva noastra (inclusiv legile lustratiei) si mijloacele noastre de actiune, in sensul contracararii, dar si faptul ca Romania va fi facuta bucati, printr-o reimpartire administrativa pe regiuni mai mult sau mai putin istorice, ca baza a federalizarii.

S-a convenit explicit si toti noii membri au aderat la aceasta idee, ca filialele pe localitati ale SCMD vor constitui structuri mai largi, conform statutului, dupa ce aceasta regretabila tradare a factorului politic se va produce, pentru ca, pe de o parte, din nici un colegiu electoral sa nu lipsesca o filiala SCMD, iar pe de alta, prin reorganizarea sa (fapt ce va impune intoarcerea la Judecatorie si precizari statutare in viitor), SCMD sa pastreze imaginea unitatii statului roman si a natiunii, in pofida vrerii factorului politic.

S-a precizat de la inceput, ca filialele SCMD trebuie sa fie organisme suple, puternice, care sa cunoasca si sa stapaneasca situatia din teritoriu (colegiile electorale respective), pentru ca misiunea noastra, constitutional, este aceea de a proteja, pe de o parte interesele noastre socioprofesionale, pe de alta, interesele natiunii intregi, in sensul apararii existentei unitare statale romanesti si al reinstaurarii democratiei constitutionale.

S-a precizat de la inceput, si toti cei care au aderat la sindicat au acceptat, ca filialele sa fie organisme puternice prin hotararea in actiune si coeziunea realizata intre membrii lor proveniti din structuri diferite.

S-a stipulat de la inceput si evenimentele din ultimul an au demonstrat acest adevar, ca o filiala cu peste 250 de membri nu este operationala, pentru ca niciodata nu va fi in stare sa ia decizii statutare, neputand aduna jumatate plus unu din membri.

La marile adunari ale filialelor, nemaivorbind de actiuni, au participat maxim 80–150 de membri, desi filialele respective au intre 400 si 1500 de membri. Filialele au crescut datorita disperarii din ianuarie a.c., noi incercand in acea nebunie, sa intemeiem noi filiale, dar valul de inscrieri si activitatile legate de procese ne-au stanjenit in buna masura.

Pentru ca o filiala sa fie operationala, presedintele si membrii biroului trebuie sa-i cunoasca personal pe toti membrii. Cam greu, cand este vorba de 1500 de persoane, cu perspectiva ca acest numar sa se dubleze din 15 septembrie a.c., dupa disponibilizarea cadrelor din MAI.

S-a precizat de la inceput ca sindicatul nu este o unitate militara, dar nici un partid care sa dispara in momentul in care organizatiile sale, grupand membri care nu se cunosc intre ei si adera doar din interese personale de moment, ar deveni pur formale.

S-a mai precizat ca, din punctul de vedere al actiunii, un sindicat este mai aproape de activitatea unui partid si ca, in calitate de coloana vertebrala a societatii civile, SCMD va reusi sa se impuna in fruntea acesteia, tocmai pentru ca va aplica, in lupta social-politica, principiile gandirii si artei militare.

S-a facut apel de la inceput la constientizarea faptului ca vechile noastre pozitii in structurile militare sunt moarte pentru totdeauna, ucise fiind de o Istorie potrivnica noua, ca nici unul dintre noi, indiferent de gradul avut in activitate, obtinut fie pe merit, fie prin servilism sau cumparare, nu si-a facut datoria cand a trebuit, pentru ca altfel nu am fi ajuns in halul in care am ajuns, ca armata, politie, servicii de informatii si contrainformatii, dar si ca Tara.

Toti cei care au aderat la sindicat, au fost rugati respectuos sa renunte pentru totdeauna la modalitatile de gandire de tip UTC sau de miriste, sa-si aleaga conducerile locale functie nu de iluzorii merite trecute, ci numai de capacitatile personale, sistemul de relatii personal (notorietatea), dar si de dorinta respectivilor alesi si timpul avut la dispozitie, spre a-l cheltui in interesul sindicatului.

S-a mai precizat ca, mai utila decat zece filiale cu cate o mie de membri pe hartie, dar care la o adunare sau o actiune nu pot mobiliza la un loc decat 200 de membri, este o filiala cu acest efectiv de 200 de membri, care-i poate mobiliza pe toti. In acest sens, s-a dat exemplul BO ale Filialelor 1 Craiova si 1 Deva, 1 Slobozia si 1 Calarasi care, lucrand cu abnegatie, au contribuit la construirea unor filiale noi, in acelasi judet sau in judete limitrofe.

Toata lumea a inteles importanta acestui mod de a vedea lucrurile, in momentul in care un exceptional presedinte de filiala, facand o confuzie in privinta numelui Filialei 1 Timisoara, pe care o cita ca Filiala 1 Timis, a inceput sa desfiinteze filialele noastre din respectivul judet, fara sa se intrebe cum, la adunarile generale, unde nu reusea sa stranga mai mult de o treime din membrii propriei filiale, avea sa-i aduca de la 40, 60 sau 100 Km pe sutele de membri ale fostelor filiale Lugoj si Jimbolia.

Filialele noastre sunt suverane in teritoriu, pentru ca dincolo de problemele generale, care cad in sarcina Comitetului Director, intre Consiliile Nationale, sunt problemele specifice, locale, care cad in sarcina propriilor BO-uri. In acest sens, filiale ca cele de la Iasi, Focsani, Constanta sau Deva au organizat independent actiuni de rasunet ce i-au inspaimantat pe reprezentantii dictaturii, sarcina Comitetului Director fiind aceea de a-si asuma raspunderea si de a face apel la solidaritate catre filialele limitrofe, indemnandu-le sa le ofere sprijin in actiune.

De la inceput, am solicitat ca, independent de granitele judetelor sau de “”granita carpatica””, filialele apropiate sa vina in sprijinul filialei care organizeaza o manifestare cu conotatii deosebite.

De la inceput s-a atras atentia ca suntem tara ocupata, razboiul caruia trebuie sa-i facem fata fiind atipic.

S-a atras atentia ca vom fi atacati, denigrati, manipulati, stimulandu-se interesele personale sau napoleonismul unora, spre a se destrama unitatea SCMD.

De la inceput s-a precizat ca avem in interior “”cartite””, dar si firi impresionabile, care vor fi santajate sau momite cu situatia copiilor, cu inutile grade in rezerva, cu promisiuni de functii politice si administrative, chiar cu reactivari.

Situatia noastra, la doi ani de la infiintare, este urmatoarea:

  • Avem peste 20.000 de membri (circa 15% corp activ de elita, in fiecare filiala);
  • Avem profesionisti exceptionali in toate domeniile, unii atat de plini de entuziasm incat cad in extremismul romanesc al omului de tip nou priceput la toate;
  • Avem circa 22.000 de procese, 2400 castigate si, recent, am depus prima plangere impotriva statului roman la Bruxelles;
  • Ne-am demonstrat forta si coeziunea reusind, impotriva tuturor adversitatilor, mitingul de la Cotroceni din 25 octombrie 2010 si marsurile din 24 ianuarie si 1 martie a.c., in urma carora ne-am recuperat (nelegal) cuantumul pensiilor din decembrie. Drept pentru care, adversarul a schimbat tactica pentru opt luni: n-am mai fost “”nesimtitii cu pensii nesimtite de 20 de milioane”” ci niste cetateni demni, carora li s-a facut “”dreptate”” in interiorul sistemului. Toate maririle de pensii, de la 1 leu la sute de milioane, se datoreaza exclusiv fricii fata de noi. Astazi insa, cu ocazia “”plafonarii”” tuturor pensiilor la 2487 lei sau … 1500 lei, am redevenit “”nesimtiti””, tradatori, spioni, masoni, etc;
  • Prostita sa ne urasca, masa dezorientata de civili, in contextul distrugerii sindicatelor, s-a intors insa, astazi, spre noi, percepandu-ne ca pe ultima speranta. Sa n-o dezamagim!
  • SCMD este, sub aspect indrumare juridica si nu numai, singurul sprijin al miilor de cadre disponibilizate ilegal din MAI si al militarilor angajati pe baza de contract;
  • Toate partidele ne curteaza. In mod firesc, filialele si doar filialele, individual ca filiale si nu pe grupuri de filiale, incheie protocoale de colaborare in alegerile locale, dar… conditionat;
  • Ne-am demonstrat forta, rasturnand alegerile, in ciuda banilor bagati de catre Putere si a fraudelor, in mai multe colegii din tara si din Capitala, unde ramasesera locuri vacante de parlamentari.

 

Misiunea Centrului este de a incheia protocoale de colaborare pe actiune sindicala, doar cu sindicatele care mai functioneaza real si de a sustine in fata liderilor USL, toate conditionarile (revendicarile) punctuale ale fiecarei filiale din fiecare localitate (colegiu), in schimbul sprijinului.

Acordam intregul sprijin, la scara nationala, Comitetului de Initiativa Civica, in vederea revizuirii Constitutiei, pentru ca noi suntem segmentul organizat si constient al societatii civile.

Suntem singura forta, dincolo de spectrul politic, de care se teme actuala Putere, dovada ca o banala transmisie a Realitatii TV, de 5 minute, in direct, din fata Ministerului Muncii, in care presedintele SCMD urma sa apere interesele tuturor pensionarilor (civili si militari) iar domnul Dragne de la FSLI, pe ale salariatilor bugetari, a fost interpretata de Putere ca un asalt organizat al SCMD impotriva Ministerului Muncii, provocand deplasarea de forte de interventie si baricadarea politrucului Lazaroiu in minister. Mai mult decat atat, intens pregatita, prin deplasarea in civil a tuturor cadrelor militare din judetul Constanta, cu sotii si copii pe post de aplaudaci, participarea Presedintelui la manifestarile prilejuite de Ziua Marinei a fost anulata, in momentul in care s-a aflat ca vor fi prezenti acolo si membrii filialelor si grupurilor noastre de sprijin din judet.

Inca nu suntem ceea ce am fi putut fi, dar promitem. Am anuntat Opozitia ca, daca intre alegerile locale si cele parlamentare nu vom vedea actiuni concrete, adica initiative legislative depuse, in sensul abrogarii legilor antieuropene si anticonstitutionale care ne lovesc, vom organiza societatea civila pe criteriul Alternativei Nationale, creind si sprijinind logistic un Consiliu National de Salvare a Romaniei, in care sa intre, indiferent de culoare, marile personalitati reale romanesti ale momentului. Batalia ajungand la punctul extrem in care Puterea apeleaza la mari profesionisti in ale diversiunii, spre a ne sparge unitatea de actiune, reamintim ceea ce am supus acceptarii viitorilor membri, la intemeierea fiecarei filiale: faptul ca elita politica romaneasca a reusit sa invinga blestemul national si sa actioneze unitar doar 8 ani, intre 1855-1863, dar a fost suficient pentru a infrange intreaga Europa politica si a impune planul unirii si Statul cu numele care a trezit si trezeste furie , nu numai adversitate, de Romania. Imi ingadui sa va reamintesc mijloacele prin care s-a reusit atunci, parafrazandu-l pe Mihail Kogalniceanu, in celebrul raport catre Ion Ghica: am discutat cu fiecare (candidat la calitatea de membru de sindicat) in parte, si sper sa-i fi convins pe toti sa renuntam la orice meschinarie, la orice ambitiune personala, la orice interes de mana a doua (si sper sa fi reusit) si sa ne mentinem hotarati si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii. In cazul nostru, sub marele si nobilul steag al unitatii SCMD, ultima speranta si forta de reactie profesionista si constienta a Natiunii.

Atragem atentia ca, la ora actuala suntem supusi tirului actiunii diversionistilor profesionisti, multi veniti din afara, care incearca sa ne manipuleze, cunoscandu-ne sentimentele si profilul psihologic colectiv, asa cum au manipulat clasa noastra politica. Reamintim, la inceputul anilor 90, PDSR-ul a fost manipulat sub lozinca “”Nu poti merge inainte cu fata intoarsa spre trecut”” iar CDR-ul, sub aceea, identica, “”Trecutul nu tine de foame”” si, orbiti de aparenta logica, politicienii nostri au pus umarul la distrugerea in favoarea strainilor, a identitatii romanesti. Putini au inteles atunci ca, stergand trecutul, ii repeti greselile, nu poti gestiona prezentul si construi viitorul, iti pierzi identitatea si devii rob intereselor straine. Astazi se flutura prin fata liderilor nostri de filiale sloganul “”in unire sta puterea””. Nu este insa vorba despre unire productiva in interiorul filialei sau in interiorul sindicatului in ansamblu, ci despre unire…regionala. Regionalizarea Romaniei pe criterii istorice o vrea Soros, o vrea Tokes, o vrea Marko Bela care a recomandat anul trecut la Tusnad, crearea de structuri pe fostele provincii istorice, ca baza pentru dezmembrarea statului roman.

Intr-o Romanie impartita pe judete, un sindicat construit pe criteriul teritorial al centrelor de garnizoana sau al aglomerarilor de cartier, oricat de seducatoare ar parea ideea, nu poate construi megastructuri pe criteriul unor provincii istorice care nu mai exista, pentru ca ar insemna sa faca jocul celor care vad in acest tip de unire nu puterea, ci … dezmembrarea.

Stimati camarazi,

Muntenia, Oltenia, Moldova neocupata, au disparut intr-un tot unitar impartit administrativ pe judete si numit Romania, la 11 decembrie 1861. La 14 noiembrie 1878, in acest tot unitar a disparut Dobrogea. La 27 martie 1918 s-a topit Moldova de Rasarit, botezata de ocupant Basarabia. Iar de la 15/28 noiembrie/1 decembrie s-au topit definitiv, disparand in istorie, Moldova de Nord, botezata de ocupant Bucovina, Transilvania, Banatul intreg, Maramuresul  si Crisana. Regiunile istorice au fost reinventate pe parti, in scopul distrugerii Romaniei, de catre Stalin, in 1924 si 1952, de catre Soros si Basescu, astazi. Ca sa izbandim, nu avem nevoie de o Divizie SCMD Bucuresti, de o Divizie SCMD Oltenia sau Banat, spre exemplu, pentru ca razboiul cu divizii apartine istoriei, ci de cate o companie bine inchegata, omogena, cu membri solidari, in fiecare colegiu electoral, pentru a putea duce batalia democratiei cu mijloacele specifice artei militare si pentru a castiga razboiul per ansamblu, chiar daca mai pierdem ici colo cate o batalie.

Stimati camarazi,

Informatiile interne si externe, inclusiv cele din tabara inamica, afluiesc dinspre dumneavoastra spre centru, unde se sintetizeaza si unde se elaboreaza strategia, ca directii si puncte de reper. Ea se completeaza cu datele si cerintele specifice fiecarei zone de actiune, a fiecarei filiale. Rezultatele se analizeaza de catre fiecare filiala si sunt expuse de catre fiecare presedinte de filiala, in Consiliul National al Reprezentantilor, unde se definitiveaza strategia pe termen lung si se da girul, prin vot, Comitetului Director.

Stimati camarazi,

La implinirea a doi ani a tinerei noastre structuri unicat de lupta, va multumim tuturor pentru ca ati indraznit sa va alaturati SCMD. Multumim, in mod deosebit, tuturor celor care s-au implicat in mod activ, dezinteresat si hotarat, dovedind initiativa, imaginatie, cunostinte profunde si abnegatie in activitatea sindicatului.

Uram fiecarui membru in parte si sindicatului in ansamblu “La multi ani!”

Reafirmam ideea ca sindicatul actioneaza deja perfect organizat, pe domenii, pe multiple planuri, avand in vedere usurarea vietii membrilor sai, pe directiile pe care ni le interzice Statul.

Ca membri de sindicat, ne mentinem angajamentul asumat si preluat de la acea generatie pasoptista care a reusit: in fruntea dumneavoastra sau alaturi de dumneavoastra, NOI vom fi intotdeauna cu sindicatul, pentru sindicat, neavand alte interese de slujit decat cele ale sindicatului si ale Romaniei.

Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti! 

Dumnezeu sa-i pazeasca pe oprimatorii nostri, pentru ca timpul marilor noastre infaptuiri se apropie.

LA MULTI ANI! MULTUMIM!

 

HONOR ET PATRIA! VAE VICTIS!

 

Presedintele SCMD,

Col. (r) dr. Mircea DOGARU

 

Sfidarea din inima ţării!

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2011

Sfidarea din inima ţării!

Autor: Dragoș Zaharie

În timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008, Antál Arpád, candidatul la funcţia de primar al municipiului Sfântu Gheorghe, clama, bineînţeles mânat de o precauţie firească în astfel de situaţii, dictată de un necesar capital politic: “Eu sunt autonomist şi le garantez românilor că, în autonomia ce se va face, ei nu vor păţi absolut nimic!” Câtă mărinimie! Ce darnic! De fapt, tot aşa afirmau şi “revoluţionarii” maghiari în zilele de 21-22 decembrie 1989, pe la Târgu Secuiesc, Zetea şi Dealu, unde au fost ucişi, cu bestialitate, români. “Cazul Agache” este cât se poate de concludent. Ia să vedem ce spune azi acelaşi Antál Arpád, ajuns, după alegeri, primar, cel care, nu demult, la un post central de televiziune, ne dădea lecţii de autonomie şi-l jignea pe marele poet Adrian Păunescu: “Cred că preşedintelui Băsescu nu-i va plăcea dacă românii din Secuime vor ajunge să împărtăşească soarta sârbilor din Kosovo!” Ameninţare cât se poate de clară! Câtă deosebire între “asigurările” date în campania electorală şi ameninţarea făcută din scaunul de primar! Fără rezerve! Fără frică de Dumnezeu! Fără pic de bun-simţ! Fără ruşine! Ei, iredentiştii, şovinii şi extremiştii maghiari, cei cărora “statul naţional unitar român” – iubit de ei ca sarea în ochi – le stă ca un arici în gât, ştiu că, orice ar zice, orice ar face, lor nu li se poate întâmpla nimic. Profită de nepăsarea, de lâncezeala condamnabilă a autorităţilor române, care dorm somn adânc! “Dar dacă s-ar întâmpla invers?” – se întreabă scriitorul şi ziaristul Ilie Şandru, într-un excelent editorial, apărut în “Informaţia Harghitei”. Adică, dacă românii i-ar ameninţa, aşa cum o face Antál Arpád, în cazul acestora, pe maghiarii din Ardeal? Ce mai proteste şi chiţcăituri pe la curţile europene! Ce mai jeluiri pe la cancelariile celor care mereu i-au sprijinit până acum şi încep să-i lase din braţe, de la Budapesta la Washington, de la Bruxelles la Tel-Aviv! Aşa cum au procedat de fiecare dată, atunci când doar li s-a năzărit ca ceva nu le-ar conveni! Aşadar, ce ar spune ei, dacă ar fi invers? Ei, care, urmându-l pe Markó Béla, cel care considera “Transilvania o problemă nesoluţionată de Trianon”, tulbură, premeditat, de la o vreme încoace, liniştea românilor ardeleni! Ei, care, dorind, ca şi acelaşi Markó Béla, statul naţional unitar român să dispară “itt es most”, înlocuindu-l cu găselniţa “regiunile tradiţionale”, reducând România la Muntenia şi Moldova, mereu sunt nemulţumiţi, mereu porniţi să ceară, la infinit, numai privilegii. Dar să ne întoarcem la acea afirmaţie a lui Antál Arpád, privind românii din Secuime, care “vor împărtăşi soarta sârbilor din Kosovo”! Mizerabilă ameninţare! Sfidare nepermisă! Atac împotriva românilor trăitori în patria lor! Mitocănie insultătoare! Repetăm: o spune tocmai un primar maghiar din România, cel din Sfântu Gheorghe, din inimă de ţară, fost deputat în Parlamentul de la Bucureşti, nu de la Budapesta, ins cunoscut pentru ideile lui autonomiste pe criterii etnice privind Ţinutul Secuiesc. Considerând declararea unilaterală a independenţei fostei provincii sarbe, de către etnicii kosovari, drept “model pentru secuimea din România”, el este cel care, însoţit de alţi “scăunaşi”, a făcut o vizită privată la Pristina. Să vadă, cu ochii lui, la faţa locului, ce este autonomia teritorială! El şi cei alături de el, Sogor Csaba şi Tökes Lászlo, au salutat şi au aplaudat ruperea statului sârb, sugerând aplicarea “modelului”, până la incitare la o răscoală armată a secuilor, pentru a obţine autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc. Bineînţeles, aşa după cum s-a spus, “după modelul albanez” care a dus la dezmembrarea teritorială a Serbiei. “Model” care, musai, trebuie, aşadar, urmat şi în Secuimea din inima României. Numai că, îndeobşte, socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg! Provincia secesionistă Kosovo, care şi-a declarat, unilateral, independenţa, în urma acţiunilor diversioniste ale UCK, se află la graniţa Serbiei cu Albania. Deci, altă mâncare de peşte! Altă Mărie, cu altă pălărie! Judeţele Harghita şi Covasna sunt în inima României! Nu la margine, precum Kosovo! Cei vreo “câteva sute de mii” – aşa îşi spun ei! – de “secui-maghiari” (de fapt, conform ultimului recensământ, vreo 150-250!) sunt înconjuraţi de români. Ia să poftească, numai, şi să-i muşte şarpele să facă un astfel de pas, după “model albanez”! Să încerce numai! Spuneam că sfidarea are feţele ei. Şi-a arătat una din ele, de curând, tocmai la monumentul de pe vârful Nyerges, comuna Cozmei, cu prilejul împlinirii celor 160 de ani de la bătălia care a avut loc acolo, în anul 1849, fiind ucişi, de trupele austriece şi ţariste, 200 de secui. Nu comemorarea în sine (“Despre morţi, numai de bine!” – aşa se spune), ci altceva a şocat. În primul rând, scena de operetă! Cei doi preşedinţi ai consiliilor judeţene Harghita şi Covasna, Borbely Csaba şi Tamás Sándor, îmbrăcaţi în costume secuieşti, primind onorul gărzii husarilor, au ajuns acolo călare. La întâlnirea nyergeseană a participat – nici nu se putea altfel! – şi doamna Lokodi Edita Emöke, preşedintele Consiliului Judeţean Mureş. Nu se ştie dacă a venit pe jos sau călare, în postura de amazoană mureşeană! Când călare, când pe jos, cea mereu prezentă la acţiuni antiromâneşti, totuşi a ajuns. După intonarea Imnului Ungariei, pentru că al României, pentru ei, nu există, sub fluturarea steagului unguresc, pentru că, se ştie, cel românesc (roşu, galben şi albastru) le dă frisoane şi coşmaruri în somnul lor separatist, primarul Bodo Dávid a dat glas “năzuinţelor de autonomie”. “Aici (Pasul Nyerges – n.n.), însă, tot mai mult se cânta Imnul Ungariei – a spus acesta, lăcrimând -, că Dumnezeu să nu lase să piară Ardealul!”. Uită dumnealui că, într-adevăr, Dumnezeu le vede pe toate! Şi atunci când Bodo Dávid minte, cu neruşinare, că ei “nu-s egali”, şi atunci când, făţarnicul, spune că “nu-s liberi”, “aici, în ultimul bastion al Ungariei Mari”. El, nierghesii scăunaşi şi Borbely Csaba, cel care jubilează că este “pentru prima oară când cele trei judeţe comemorează împreună pentru dorinţa de autonomie”, să nu uite că România este considerată, de toate forurile europene, “model” de rezolvare etnică a problemelor minorităţilor, că s-ar putea ca acelaşi Dumnezeu invocat să se răzgândească, luându-şi înapoi darurile! Doriţi un alt exemplu de clară sfidare? La 10 iunie 2009, la Topliţa Română, s-a constituit Asociaţia Culturală “Dr. Urmanczy Nandor Egyesület”. Personalitate juridică, cu toate actele în regulă: încheiere, statut, cu toate semnăturile – Judecatoriei, notarului public. Semnăturile unor români, bineînţeles! Români care, la derută, au autentificat un statut cu un text cu caracter iredentist şi cu clare prevederi anticonstituţionale! Ce se ascunde sub masca unor sintagme? Oare chiar nimeni să nu fi văzut aceste afirmaţii scrise, negru pe alb, de la articolul 5, litera “b”: “sprijinirea tradiţiilor de autoguvernare secuiască şi cultura istoriei poporului secui”? Ce mai cacealma le-au dat membrii fondatori românilor orbi, care nici măcar nu au avut curiozitatea să parcurgă, în integralitatea lui, textul statutului! Cei vreo 150-250 de secui, după recensământul anterior, vor o ţărişoara a lor, doar sunt “popor secui”, un stat în stat, “fără amestecul statului român”. Deci, autonomie totală! E bine să se ştie şi cine a fost Urmanczy Nandor. Deputat în Parlamentul Ungariei horthyste, vreme de 16 ani, în anul 1935 declara cu arhicunoscuta emfază nemeşească: “Nu vom mai cultiva slăbiciunile vechii Ungarii. Slovaci, panslavi, valahi vor trebui să dispară de pe pământul maghiar. Judeţele (n.a. aluzie la Tratatul de Pace de la Trianon – n.n.) vor trebui considerate ca pământ maghiar, chiar dacă sunt locuite de români. Ele vor rămâne, întotdeauna maghiare, conform legii naturii!” (Din cartea domnului Costel Cristian Lazăr: “Românii din judeţul Covasna în perioada interbelică”, Editura “Pur şi simplu”, Bucureşti 2007, pag.161). Pe piatra funerară a mormântului lui Urmanczy Nandor, din Cimitirul romano-catolic din Topliţa Română, poate fi citit următorul text: “Fondator şi conducător al mişcarii iredentiste împotriva Păcii de la Trianon”. Am recurs la aceste dovezi, tocmai pentru a atrage atenţia miopilor care au aprobat, fără a citi măcar, statutul unei asociaţii aşa-zise “culturale”. Cum au semnat ei, români fiind, un text anticonstituţional? Urmează o întrebare, gravă prin conţinutul şi sensul ei: cum respectă, cei care au aprobat şi autentificat statutul (procuror, judecător, notar public!), legea? Cu toate acestea în faţă, nu ne mai miră nimic. Nici afirmaţia, de la Miercurea Ciuc, a liderului UDMR, Markó Béla, prin care, pe un ton jignitor, distant-dispreţuitor, arogant-nemeşesc, ne anunţă procentele de 7%, 25% şi, respectiv, 80%, pe care ei, maghiarii, sunt proprietari în România, în Ardeal, în aşa-zisul Ţinut Secuiesc, nici faptul că, la Odorheiul Secuiesc, “scăunaşii” şi-au aprobat stema, drapel, imn, însemne distinctive secuieşti în inimă de Românie! Dacă autorităţile statului român dorm, totul este posibil. Încălcarea Constituţiei, sfidarea Codului Penal, insulta adusă românilor nu mai contează! Ne mai putem convinge, încă o dată, că, într-adevăr, “somnul raţiunii naşte monştri”!

 

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Posted by Stefan Strajer On May - 10 - 2011

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Autor: Lia LUNGU (New York)

DUMINICĂ, 1MAI 2011, S-A DESFĂŞURAT CEA DEA XII-A EDIŢIE A ZILEI ROMÂNIEI PE BROADWAY

 

Occidentalismul românesc, se manifestă de peste două decenii, după ieşirea din marasmul comunist, sub diverse forme, în diverse spaţii geografice unde trăiesc românii. În „micile  Românii” risipite în lume, romanii dinafara graniţelor, reuşesc de cele mai multe ori prin eforturi colective să se prezinte lumii frumos şi  demn.

Unul dintre cele mă grăitoare exemple este „Ziua României pe Broadway”- New York. Ajuns la cea de a XII-a ediţie, festivalul se desfăşoară în fiecare an în primul weekend din mai.  Duminică, 1 Mai 2011, oraşul New York, în aria recunoscută sub numele – Districtul Finaciar, a găzduit pentru o zi România în prezentarea sa cultural-artistică. Binecunoscuta arteră Broadway, coloana vertebrală a marelui oraş, s-a închis pentru traficul obişnuit între strada Fulton şi Battery Park, pe o lungime de peste zece străzi şi a fost decorată cu drapelele celor două ţări, baloane în culorile tricolorului românesc, standuri şi o scenă postată în faţa somptuosului Muzeu Ameridian. Timpul a ţinut cu noi, o zi frumoasă de primăvară, ne-a adus împreună în număr mare. Românii au venind chiar şi din îndepărtatul Detroit, sau din Washington DC, Boston, Connecticut, precum şi din statul vecin New Jersey. Au venit şi oaspeţi de acasă, care au ţinut prin propriul efort să fie aproape de fraţii lor trăitori pe continentul  american.

Aşadar, din ţara au venit atât artişti cât şi oameni politici. Au fost prezenţi: Excelenţa Sa Simona Miculescu, ambasadorea României la ONU, Ministrul Mediului Laszlo Borbely, consulul general al României la New York, domnul Marian Pârjol, deputalul PDL Mircea Toader, deputatul în Camera Reprezentanţilor pentru românii de pretutindeni, Mircea Lubanovici.  Artişti îndrăgiţi din ţară sau alăturat artiştilor şi cântăreţilor români care trăiesc în New York. Este vorba despre duetul pop-opera, Romeo & Iulia Solero şi prezentatoarea Mihaela Şerban, creatoarea proiectelor „Gale pentru România”. Cei deja amintiţi, împreună  cu  interpreta de folclor Lia Lungu,  cântăreaţă  Natalia Sandu,  Duo Internaţionale – Mirela & Niki, cântăreaţă Ani Stânciu, clarinetistul Mihai Donca, solistul Tony Cortez, au făcut din Ziua României, un moment memorabil al acestei ediţii.

Spectacolul s-a desfăşurat pe parcursul a şapte ore, cuprinzând atât momente folclorice cât  şi muzica veche românească şi muzica clasică, în formă modernă de pop opera. Mihaela Şerban a fost liantul care a rotunjit spectacolul scenic, atât  prin apritia să decorativa, cât şi prin ineditul  prezentării. Show-ul a avut momente foarte înalte prin executarea impecabilă a repertoriului classic de către duetul  Romeo & Julia Soleno, aplaudaţi şi bisaţi îndelung, sau prin cântecele din deschiderea  spectacolului-intitulat „Cântece de Neam şi Ţară” unde, fiecare dintre  artiştii prezenţi, a interpretat un fragment muzical dedicat României:

  • Lia Lungu – De la Dunăre la Sena,  Ce noroc să fim romani
  • Mirela & Niki – Eminescu 
  • Romeo & Iulia – De la Nistru pân’ la Prut
  • Natalia Sandu – Noi suntem Români

 

În final, vocile reunite ale artiştilor prezenţi au interpretat faimosul cântec „Aşa-I Românul”. Recitalurile susţinute de fiecare dintre  interpreţi ne-au purtat prin toate zonele ţării, din Banat, Oltenia, Ardeal, Moldova, până în Dobrogea. Un moment inedit a fost cel al prezenţei  în public a cunoscutei interprete de folclor Florica Bradu, care a fost invitată în scenă de către subsemnata şi care a susţinut un recital surpriză, dar şi un  duet  Florica Bradu-Lia Lungu, cu o suită de hore în care au jucat mulţi dintre cei prezenţi. Ansamblul de copii şi tineret al Clubului „Banatul” din New York au adus la festival frumuseţea  jocului românesc, păstrat aici la mii de kilometrii de ţară prin respectul acordat folclorului de către  bănăţenii din America. Instructorul ansamblului este Ani Stânciu. Dintre oaspeţii din ţară a fost prezentă şi scriitoarea Rodica Lupu, invitata Festivalului American de Poezie (în limba engleză!) de la Los Angeles.

Cuvântul de salut al organizatorului, domnul  Ştefan  Minovici, a fost o scurtă  trecere în revistă a celor douăsprezece ediţii, şi o prezentarea a greutăţilor financiare pe care acest festival le comportă.  Ştefan Minovici împreună  cu prezentatoarea  acestei  ediţii,  Mihaela Şerban, au invitat în scena  oficialităţile prezente: Excelenţa sa, Ambasadorul României la ONU, doamna Simona Miculescu, domnul Consul General al României Marian Pârjol şi    viceprimarul New Yorkului, Elisabeth Daly. Aceştia au adresat salutul lor campatrioţilor noştri… şi prin noi României.

Preşedintele festivalului, domnul Ştefan Minovici şi soţia Cristina Minovici, organizează  acest eveniment, în memoria înaintaşilor lor, vestita familie – Mina Minovici şi din respect şi dragoste pentru neamul şi ţara în care s-au născut  – România. 

 

Lia LUNGU

New York

Mai 2011

Reportaj de la Cernăuţi

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2011

Reportaj de la Cernăuţi: Ca zborul unui cocor singuratic…

DIMENSIUNI SUFLETEŞTI

Autor: Maria Toacă-Andrieş (Cernăuţi)

Ca zborul unui cocor singuratic mi s-a părut „aterizarea” lui Vasile Şoimaru la Cernăuţi, în ajunul zilei de naştere a lui Eminescu. Era tocmai în ziua patronului său sufletesc – Sf. Vasile cel Mare. Or, Şoimaru, ca orice român de bună-credinţă, o serbase deja cu două săptămâni în urmă, pe nou. Oricum, în drumul său din Chişinău spre Cernăuţi, poposind, ca de obicei, la prietenii din Boian, nu putea să nu se întâlnească cu cei mai vestiţi Vasile de acolo şi, în aceeaşi bună tradiţie românească, să nu sărbătorească încă o dată. Mai ales că, încărcat ca un Moş Crăciun, care parcă în mod special îi vizitează la urmă pe cei mai dragi, de data aceasta a avut pentru boinceni un dar deosebit. Le-a adus un film despre Boianul din Canada şi despre urmaşii celor care au întemeiat acolo prima vatră românească, după chipul şi asemănarea Boianului din Bucovina, cântat în „Doina” lui Eminescu.


Foto.Vasile Şoimaru la gimnaziul din Boianul bucovinean

Deşi am mai scris despre drumurile şi căutările acestui bărbat dornic de a cuprinde cu iubire pe fraţii de-un sânge de pe meridianele globului, aş vrea să împrospătez memoria cititorilor noştri, amintind că doctorul în economie Vasile Şoimaru este unul dintre cei care a stat la baza fondării Academiei de Studii Economice din Moldova, de două ori deputat în Parlamentul RM, autorul mai multor cărţi (cea mai recentă, de publicistică, volumul „Căderea comuniştilor”), dar, mai presus de toate, – maestru al artei fotografice. Obsedat până la un suprem sacrificiu de patima drumeţiilor sau, mai precis, de un dor de românii de pretutindeni, imposibil de înţeles pentru oamenii „normali”, care se mulţumesc cu ce văd în apropierea lor, el a realizat o monumentală unire în volumul de imagini „Românii din jurul României”, adus, de ziua lui Eminescu, pentru a fi dăruit muzeului care îşi aşteaptă de vreo douăzeci de ani deschiderea în Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi. Printre exponatele viitorului – sperăm noi – muzeu, la fel de binevenit este şi CD-ul cu filmul „Un emigrant” şi imagini despre românii din Boianul canadian, însoţite de promisiunea dlui Şoimaru de a ne aduce la următoarea vizită volumul II al „marii sale uniri a românilor”, la care lucrează în prezent.

Foto.Bordeie în care s-au adăpostit primii emigranţi români bucovineni în Boianul canadian

Deoarece n-am avut posibilitatea să mă deplasez la Boian în ziua lansării filmului, l-am privit în singurătate, finalul cu zborul unui cocor singuratic în înaltul cerului azuriu asociindu-l nu atât cu sufletul emigrantului, ci mai mult cu trecerile lui Vasile Şoimaru prin Cernăuţi. Ştiu că inima şi obiectivul său fotografic au nevoie de momente de maxime emoţii şi că nu întâmplător apare printre noi chiar atunci când larma e mai mare, decorurile mai strălucitoare, când se adună oameni remarcabili, oaspeţi de vază de prin toată România.
Bunăoară, în acest miez de ianuarie ne-am bucurat să avem printre noi pleiada unor scriitori de elită, printre care şi cinci laureaţi ai Premiului Naţional „Mihai Eminescu”. I-am văzut, i-am admirat, i-am ascultat, numai nu ştiu dacă am fost noi văzuţi şi auziţi. Mai plăcut e cazul lui Vasile Şoimaru, care s-a străduit să ne audă şi să ne vadă (prin Cernăuţi, la Voloca, Crasna, Boian) cu cel de-al treilea ochi al său fermecat – obiectivul fotografic.


Foto.Căluţul românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

Despre emoţiile ce-au vibrat la Gimnaziul „Ioan Neculce” în timpul celor 45 de minute cât a fost derulat filmul mi-a povestit dna Eleonora Bizovi, prima gazdă la care se opreşte Vasile Şoimaru când ajunge la Boian.

Foto.Biserica romaneasca din Boian

– Au fost prezenţi gimnaziştii, profesorii, directoarea Svetlana Hauca, primarul satului, Gheorghe Demenciuc, preşedintele filialei Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Botă… Toţi eram numai ochi şi urechi, porniţi imaginar pe puntea aşternută de Vasile Şoimaru peste Atlantic. Ni se auzeau şi bătăile inimii, care parcă acompaniau graiul românesc (aşa cum vorbeau străbunii din Boianul nostru) al urmaşilor primilor emigranţi – V. Toma, V. Suprovici, S. Iftodi, W. Rusu… Printr-o perdea de lacrimi, am ascultat povestirile lor despre construcţia Bisericii „Sf. Maria”, care este identică cu sfântul locaş „Adormirea Maicii Domnului” din centrul Boianului nostru. Gândul la cei care au luat cu ei în lumea umbrelor dorul greu de baştină ne-a răscolit dureros, mai ales în momentul când pe ecran s-a ivit imaginea cimitirului din Boianul canadian. Am aflat că primul nostru consătean înmormântat acolo a fost Nicolae Falcă. Deşi unii săteni de la noi au fost peste ocean să-şi vadă înstrăinatele rude, iar descendenţii pionierilor canadieni au vizitat baştina străbunilor lor, imaginile aduse de Vasile Şoimaru ne sunt ca o icoană făcătoare de minuni. Drept mulţumire, aş vrea să-i laud consacrarea cu un vers de Constantin Morariu, care redă întocmai crezul vieţii sale: „De-a cuprinde cu iubire/ Pe toţi fraţii mei de-un sânge,/ De-a mă bucura cu dânşii/ Şi a plânge, când vor plânge!”.


Malanca românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

La mulţumirile boincenilor am mai vrea să-i dorim acestui peregrin fără seamăn ca pretutindeni în drumeţiile sale să se regăsească în îmbrăţişarea românilor şi să ne aducă şi nouă ce-a văzut şi ce-a găsit – zâmbete sau lacrimi… Bucuroşi vom fi de toate, vorba Poetului, care nu-l lasă să ocolească Cernăuţiul.

Foto.Vasile Soimaru

N.R.Articol publicat in TIMPUL (Chisinau), 28 Ianuarie 2011, trimis Curentului International de catre Vasile Soimaru

Imagini de Marcel Porumbescu şi Iurie Scurtu

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ

 Autor: Al Florin ŢENE

În perioada anilor 1870, când spiritul naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritual naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni  din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritul naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. ( Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

 

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism” sublinia: „Oamenii  cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Petre Ţuţea spunea despre Eminescu că este „Românul absolut”, întrucât pentru poet primează naţiunea, omul nu poate aparţine omenirii decât aparţinând unei naţiuni. Spunând despre om că acesta: „În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în „care s-a născut”. Mai mult de cât atât Eminescu dusţine ideile naţionaliste în Sărmanul Dionis”. Scriitorul, pe această cale, existenţa sentimentului naţional chiar pe metempsihoză, spunând prin glasul lui Ruben:” …oameni au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor.Sunt tot ei, cei care renasc în strănepoţi“. Pentru Eminescu naţiunea reprezintă, indubitabil, o sumă de voinţe vii care merg în direcţia hotărâtă de propria lor natură. Adevărata unitate, pentru Eminescu nu este statul, ci naţiunea, criticând politicianismul, considerat o plagă a naţiunii, având în vedere situaţia dezastroasă din ţară la acea vreme. Nu poate exista organizare serioasă cu oameni fără ştiinţă, fără avere, fără pregătire temeinicăcu oameni”a căror inteligenţă este o sofisticărie, a căror ştiinţă nu ajuge nici la corectitudinea gramaticală. „C.Rădulescu-Motru” subliniază adevăratul sens al naţionalismului, aşa cum trebuie înţeles, şi anume că „la civilizaţie nu se ajungedecat prin muncă”, iar Eminescu, în acest sens, spune:”…vina cea mare a generaţiei trecute, orbită de civilizaţia străină, a crezut că, introducând formele exterioare ale ei,i-a introdus totodată şi cuprinsul.Acest cuprins nu se realizeazădecât prin muncă“.

            Se tot vorbeşte despre naţionalism, dar ce înseamnă acesta? Naţiunea  reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, este chitesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Iar a fi naţionalist înseamnă să iubeşti tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-alungul sutelor de ani, cel care protejează naţiunea din care face parte.Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un popor. Conştiinţă pe care Eminescu o avea. Dovadă scrierile sale, atât cele poetice, dar mai ales publicistica şi întro oarecare măsură proza.

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

9 ianuarie 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

Posted by Stefan Strajer On January - 20 - 2011

Lupta pentru plăcuţa de pe statuia lui Matei Corvin

 

Autor: Dan BRUDAŞCU

La Cluj, din păcate, măsurile luate de forţele horthyste îs mai puternice decât adevărul istoric!

De mai multe săptămâni, elita culturală şi ştiinţifică a Clujului este puternic stârnită, şi pe bună dreptate, de faptul că, după încheierea lucrărilor de reparare a monumentului istoric din plin centrul municipiului, cunoscut în ţară şi peste hotare sub denumirea de grupul statuar Matei Corvin, operă a sculptorului slovac Fadrusz, amplasat aici în anul 1902, într-un moment de maximă afirmare a politicii de maghiarizare, cu orice preţ şi prin orice mijloace a românilor şi a tuturor minorităţilor etnice şi lingvistice din fostul imperiu dualist austro-ungar, se refuză sistematic repunerea plăcuţei cu textul scris al marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, prin care se reamintea că regele Matei a fost „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită”.

Cei mai importanţi istorici şi oameni de cultură clujeni de azi consideră decizia nereamplasării acestei plăci drept o sfidare samavolnică a adevărului istoric, încă un afront adus istoriei noastre naţionale şi, prin intervenţii publice pertinente, solid argumentate ştiinţific, cer să nu se admită această încălcare nepermisă a legii. Fapt surprinzător, reprezentanţii unor instituţii cu atribuţii clare în privinţa protejării şi conservării monumentelor şi siturilor istorice, încă marcaţi de propriile frustrări sau poate din ignoranţă, sunt de cu totul altă părere(1).

Reamintesc, inclusiv pentru ştiinţa celor vizaţi mai sus, că în primii ani după Unirea de la 1 Decembrie 1918, au fost o serie de oameni politici români care au văzut în monumentul dedicat lui Matei Corvin altceva, respectiv un mijloc de glorificare a trufiei ungureşti şi au sugerat demontarea şi eventual mutarea lui în altă parte, date fiind sensibilităţile deosebite ale relaţiilor româno-ungare în oraşul Cluj. Între noile locaţii sugerate atunci s-a numărat zona din apropierea Castelului Huniazilor de la Hunedoara, considerată mai potrivită pentru evocarea întregii familii nobiliare cu o contribuţie majoră la salvarea şi dezvoltarea regatului maghiar. S-a susţinut atunci că acolo, la Hunedoara, s-ar evita transformarea monumentului într-un mijloc de perpetuare a agresivităţii absurde dar constante a propagandei revizioniste hungariste şi s-ar putea atenua tensiunile interetnice existente în zona Clujului. În plus, au observat contestatarii liberali ai monumentului, acesta nu promovaîntrutotul adevărul istoric, încercând să sugereze că steagurile moldave ar fi fost cele aplecate în faţa regelui maghiar, în realitate învins şi umilit de bravii oşteni moldavi. Liberalii, dacă nu mă înşală memoria, au intenţionat, aşadar, demontarea întregului monument.

 

În această dispută destul de puternică a intervenit decisiv şi marele istoric şi savant Nicolae Iorga. În opinia sa, ar fi fost o împietate demontarea lui, un afront adus acestui important şi luminat rege maghiar, născut din părinţi români, nu în Ungaria, ci în mijlocul propriului popor, la Cluj. Dar ca istoric, Nicolae Iorga a trebuit să recunoască falsul grosolan pe care urmăreau să-l perpetueze, prin acest monument, iniţiatorii lui, nimeni alţii decât cercurile anti-româneşti de la Budapesta. De aceea, la recomandarea sa, s-a amplasat, pe soclul monumentului, plăcuţa cu textul propus de istoricul şi savantul român. Fiind adversare de moarte ale adevărului, autorităţile horthyste de ocupaţie au decis, în 1940, îndepărtarea plăcuţei respective, neputând tolera perpetuarea adevărului istoric că, la Baia, oastea maghiară, condusă de regele Matei Corvin, a fost înfrântă de bravii oşteni moldoveni, iar regele, în mod umilitor, a fost nevoit să fugă de la locul confruntării militare.

Din păcate, având în vedere ponderea copleşitoare a elementului maghiar în rândurile structurilor politice comuniste, care au preluat puterea după 6 martie 1945, dar care, beneficiind de implicarea şi sprijinul forţelor sovietice de ocupaţie, au continuat, cu frenezie, multe dintre orientările extremiste ale forţelor de ocupaţie horthyste, nici un istoric sau oficial român nu a îndrăznit să ceară repararea necesară şi reamplasarea acestei plăcuţe. Această situaţie s-a perpetuat pe toată durata regimului comunist, date fiind poziţiile de conducere importante deţinute, la nivel central şi local, de elementele comuniste ungureşti, în partid, miliţie, dar şi în structurile Securităţii.

Abia în 1992, la sugestia şi insistenţele unor istorici şi cercetători clujeni, primul edil ales, nu numit, după lovitura de stat din decembrie 1989, a decis reamplasarea acelei plăcuţe. Acest lucru s-a făcut cu mult tam-tam şi cu inutile valuri, având în vedere faptul că, din păcate, cozile de topor nu au dispărut din rândurile românilor, iar pentru mulţi afirmarea istoriei naţionale şi a demnităţii propriului popor e un fapt condamnabil, de neiertat.

În pofida eforturilor(2) disperate ale unor forţe revizionist revanşarde, plăcuţa a rămas până în momentul demarării lucrărilor de reparare a monumentului. La încheierea acestor lucrări, însă, executanţii au uitat să reamplaseze plăcuţa. În schimb, la comanda finanţatorului, au mutilat monumentul original, prin amplasarea unei cununi aurite de lauri în jurul frunţii regelui. Deci, de două ori s-a încălcat legea. După ştiinţa mea, nicăieri în lume, la repararea unui soclu nu se umblă la structura propriu zisă a unei lucrări artistice. Acest kitsch ordinar şi de prost gust, dictat de forţele revizioniste de la Budapesta, i-a lăsat, însă, indiferenţi pe „specialiştii” clujeni în materie de protejare a monumentelor istorice. Mai mult chiar, pentru ei, se pare, legale sunt doar măsurile dispuse de autorităţile horthyste de ocupaţie care, cu samavolnicie, au îndepărtat plăcuţa cu textul istoricului Nicolae Iorga(3). Prin urmare, din ignoranţă şi rea credinţă, ei susţin că acest text întregitor al grupului statuar, potrivit forţelor horthyste şi ale susţinătorilor lor de azi, nu este binevenit şi nu mai trebuie reamplasat.

În atari condiţii, dacă se va permite, conjunctural, ca acest monument să slujească doar promovării unor interese de tip revizionist şi revanşard, grupul statuar Matei Corvin din plin centrul municipiului Cluj-Napoca nu va glorifica faptele măreţe ale acestui strălucit şi luminat rege, ci va contribui la perpetuarea dispreţului faţă de istorie şi adevăr de către forţe ce n-au încetat să viseze la refacere Ungariei Mari. Iar până atunci, la menţinerea tensiunilor şi neîncrederii reciproce dintre români şi unguri în spaţiul transilvan. Iată de ce adresez factorilor de decizie de la nivel local şi central să dispună îndepărtarea acelui kitsch ordinar, de un uluitor prost gust, simbolizat de coroana aurie pusă, neinspirat, pe capul regelui, dar şi reamplasarea neîntârziată a plăcii cu textul istoricului Nicolae Iorga. Tocmai pentru respectarea istorie noastre naţionale şi a adevărului!

În caz contrar, s-ar putea ca, peste ani, asemenea liberalilor în anii 20 ai secolului trecut, să se mai găsească, cândva, alte forţe, care să pledeze fie pentru demolarea completă a acestui grup statuar(4) fie pentru mutarea lui definitivă într-un loc în care să aducă mai puţine beneficii iredentismului revizionist şi revanşard[i] şi să nu mai încurajeze manifestările ce aduc atingere demnităţii acestei(5) ţări.

——————————————————————–

(1) Datorită unui comportament cu totul nejustificat, prin neimplicarea, datorată poate altor interese sau totalei lor incompetenţe, după 1990 au dispărut sau au fost mutilate o serie de monumente de patrimoniu deosebit de valoroase, fără ca reprezentanţii respectivei comisii să fi manifestat un minim şi decent interes. Ei preferă să se lamenteze pe la aşa zise colocvii ştiinţifice, dând, cu laşitate, vina pe cu totul alte persoane, în general pe edilii oraşului sau pe reprezentanţii forţelor politice. Dovedind o comoditate vecină cu incompetenţa sau chiar laşitatea unii din aceşti aşa zişi specialişti uită că, atunci când a fost cazul, nu numai că nu s-au implicat, nu au propus variante alternative sau soluţii mai potrivite, dar au preferat să tacă chitic sau să se angajeze în dispute orgolioase, de pe poziţii şi răspunzând unor comenzi sau interese partinice, nicidecum cu argumente de strictă specialitate şi juridice. Să ne mai mirăm atunci de kitschurile nenumărate, apărute după 1990, care sluţesc şi aduc atingere prestigiului cultural al acestui important oraş sud-est european.

 

(2) Mă refer, în acest sens, atât la numeroasele procese, intervenţii la organele centrale, dar şi la o ruşinoasă campanie de presă, desigur, cu concursul unor „ziarişti” atraşi de mirajul câştigului ieftin, inclusiv a unor eventuale burse Soros. Fără pic de cultură, fanatizaţi de diverse interese politice, manipulaţi grosolan de cercuri interesate, care, nu o dată, îi şi finanţau pe măsură sau le ofereau diverse avantaje, materiale, financiare sau de altă natură – inclusiv promovarea în funcţii bine retribuite, aceşti ziarişti au preferat să facă jocul unora sacrificând minimul respect faţă de istoria noastră naţională şi adevărurile ei.

 

(3) Deşi, din punct de vedere politic, Nicolae Iorga ilustrează orientarea politică naţionalistă în România interbelică, textul lui nu are nici o conotaţie politică, urmărind exclusiv slujirea şi afirmarea adevărului istoric. Prin urmare, repunerea acestei plăcuţe nu aduce servicii vreunei forţe sau orientări politice, dar este necesară pentru a reafirma respectul faţă de istoria şi demnitatea acestui popor. 

 

(4) Aşa cum s-a întâmplat, la Braşov, după al II-lea război mondial, cu un alt grup statuar aflat în slujba propagandei agresive ungureşti.

 

(5) Personal, găsesc complet neinspirată invitarea la Cluj-Napoca, pentru reinaugurarea monumentului, a actualului prim ministru maghiar, Viktor Orbán, unul dintre cei mai neîmpăcaţi duşmani ai poporului român, promotor al nerecunoaşterii Trianonului, dar şi al refacerii Ungariei Mari!

Dr. Dan BRUDAŞCU

Cluj-Napoca

15 ianuarie 2011


La 1 Decembrie

Posted by Stefan Strajer On December - 10 - 2010

La 1 Decembrie

 

Autor: Prof.univ.dr.Ion Coja (Bucuresti)     

Printre puținele lucruri bune petrecute după decembrie 1989, se numără și instituirea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a Statului român și a Neamului românesc. Nu se putea o alegere mai bună! Cinstim astfel un amplu proces istoric a cărui încheiere și desăvârșire a început la 27 martie 1918 la Chișinău, când românii de peste Prut au decis Unirea cu Țara, în ciuda dificultăților și primejdiilor deosebite pe care le presupunea acest act politic de sfidare a colosului imperial de la Răsărit. A fost un gest de mare curaj, pe care nu l-a putut repeta niciunul dintre popoarele aflate în vasta închisoare a popoarelor numită Rusia.

       A urmat în toamna aceluiași an, la 28 noiembrie, decizia bucovinenilor de a se desprinde din jugul altui mare imperiu, care a marcat dureros istoria noastră din cealaltă direcție, a Apusului. Iar peste câteva zile, în prima zi din iarna acelui an fantastic 1918, la Alba Iulia, s-a produs momentul astral: încheierea glorioasă a unui vast proces istoric, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, procesul prin care Dacia legendară se refăcea în hotarele ei străvechi.

         După aproape 2000 de ani, locuitorii dintotdeauna ai ținuturilor carpato-danubiene se regăseau din nou în interiorul aceluiași stat. Granițele politice se puneau astfel în acord cu granițele etnice! Aceasta este dreptatea care ni s-a făcut la 1 Decembrie 1918!

         Sunt multe gândurile care trec prin mintea românului la o zi atât de însemnată ca aceasta… Cine ar putea să le depene pe toate?! Așadar, încercând o vagă organizare a ideilor, numai câteva, următoarele:

         Mai întâi, constatarea tristă că situația politică de azi diferă mult, prea mult de cea de la 1 Decembrie 1918. Hotarele de azi nu mai coincid cu hotarele de atunci, ale României Mari! Considerăm că refacerea acelor hotare trebuie să fie parte din programul oricărui partid politic, din orice program de guvernare! Dacă pe plan politic lucrul acesta este ceva mai complicat și depinde acum de prea mulți factori externi, pe plan spiritual, cultural și economic refacerea României Mari, ba chiar a unei Românii și mai mari, este cu putință. Ne mai trebuie numai puțină voință! Voință de-aia, politică, adică la nivelul guvernanților, al clasei politice!

         În al doilea rând, să ne aducem aminte că la Adunarea Națională de la Alba Iulia  au participat mii de români veniți din ținuturi care, ulterior, la Trianon, prin decizia ezitantă a Marilor Puteri, au rămas în afara hotarelor noi ale României! Ne referim astfel la românii care trăiesc azi, ca minoritari, în țările din jurul nostru, dincolo de Nistru, în Bucovina, pe valea Tisei sau în sudul Dunării! Sunt câteva milioane de români extranei! Am făcut prea puțin pentru acești români după 1918. Urgența numărul unu, după părerea noastră, este ca guvernul român, pe toate căile posibile, să ceară de la autoritățile statelor vecine, dar și de la cele internaționale, ca românii care trăiesc ca minoritari în alte țări să aibă aceleași drepturi pe care le au în România minoritățile naționale! Ce poate fi mai firesc, mai corect?!

       Mă gândesc bunăoară la românii din Ungaria! Din sate curat românești de la Vest de Tisa, până pe malurile Balatonului răspândiți. La 1918 erau aproape patru sute de mii. Când România a intrat în război alături de Antanta, a fost acceptată condiția pusă de români: la sfîrșitul războiului, hotarul de Vest al României să fie pe Tisa… Azi, statisticile ungurești consemnează abia vreo treizeci de mii de români în Ungaria. În realitate sunt mult mai mulți. Majoritatea greco-catolicilor din Ungaria sunt români, iar greco-catolicii din Ungaria sunt aproape 500.000. Nu prea au cum să existe etnici unguri de religie greco-catolici. Sunt români bieții oameni, dar se feresc să recunoască asta de teama șovinismului maghiar, atât de stupid și de aspru cu cei ce nu vor să se facă maghiari…

      În primele zile ale așa zisei revoluții din Decembrie 1989, când toată planeta asista cu încântare la revoluția copiilor din România, românii din Ungaria au prins curaj și au început să ridice fruntea cu mândrie, afirmându-și românitatea! Au fost nevoiți să facă pasul înapoi când emanații revoluției au început să-și arate adevărata culoare a pulovărelor… Depinde mult de felul cum merg lucrurile în Țară pentru ca conștiința românească să nu piară la românii de peste graniță! Ca și la cei din Țară, îndefinitiv!…

        În sfârșit, un gând pentru românii pe care soarta i-a dus și mai departe de fruntarii, românii risipiți de la Vladivostok până în Portugalia sau Irlanda, în cele două Americi, în Australia. Numărul lor s-a mărit considerabil după 1990, ca rezultat tragic al unor guvernări iresponsabile, criminale. Personal înclin să cred că în România de azi se duce o politică de trădare națională, care urmărește, printre altele, și depopularea Țării, crearea unui vid demografic care să atragă sau să justifice o masivă imigrație din Israel, a peste un milion de evrei. Sunt semne tot mai clare că nu este vorba de o nălucire a mea și a colegilor mei, care am semnalat acest pericol încă cu 10 ani în urmă. Una dintre dovezi este că guvernanții noștri, care au acceptat să slujească acestui plan de înrobire a României, a românilor, nu fac nimic pentru a-i readuce în Țară pe românii risipiți în toate zările. Dimpotrivă, în frunte cu președintele Țării, încurajează sau provoacă exodul românilor tineri spre alte țări.

      Clasa politică de care avem parte nu le poartă de grijă în niciun fel românilor români! Scornesc fel de fel de legi și privilegii pentru minoritari, de s-a ajuns să fii mai câștigat ca român în propria ta Țară dacă te declari țigan, maghiar, croat sau evreu… Ai astfel acces la avantaje interzise românilor neaoși! Legile Țării, în frunte cu Constituția, nici nu pomenesc de români, că există în această Țară o majoritate românească, prin ale cărei sacrificii, prin a cărei clarviziune s-a constituit statul român. Românii nu sunt subiect de drept în Țara lor!

      Nu știm cât va mai dura această abdicare a partidelor politice de la imperativul promovării și respectării intereselor naționale. Pe acest subiect, credem însă că este de datoria noastră, a societății civile românești, să intervenim, prin mijloacele specifice organizațiilor non guvernamentale, specifice intervenției individuale, pentru a forța clasa politică să-și înțeleagă misiunea, dar și pentru a transmite românilor de pretutindeni, din Țară și din străinătatea cea grea, un mesaj de susținere și încurajare, iar la cuvintele de îmbărbătare să adăugăm acțiuni și activități propriu zise, prin care să capete conținut dens, substanțial, grija noastră față de soarta românilor extranei, transfrontalieri.

         Câteva cuvinte în legătură cu un fenomen întristător al zilelor noastre: reacția de adversitate pe care o stârnesc preocupările legate de salvarea și consolidarea românismului, a românității noastre. Avem adversari de tot felul: în interiorul clasei noastre politice, printre așa zișii formatori sau lideri de opinie, printre liderii unor minorități etnice din România și, lucrul cel mai grav, suntem priviți cu ostilitate chiar și de autoritățile statelor vecine, unde trăiesc români de-ai noștri. Români care sunt supuși unui proces brutal sau subtil, dar permanent, de descurajare și marginalizare în calitatea lor de etnici români, proces propriu zis de deznaționalizare. Acest proces nedemn, descalificant pentru cei care îl susțin, este deosebit de complex, se desfășoară pe toate planurile posibile: economic, social, profesional, cultural… Aș sublinia componenta cea mai perfidă a acestui proces: manipularea psihică, atacul la resorturile sufletești ale românismului! Încercarea de a face să dispară din conștiința noastră mândria de a fi român, de a te ști român, urmaș al părinților tăi și al unor străbuni de toată isprava, mari făuritori de valori materiale și spirituale.        

          Am discutat mult acest subiect cu oameni care îl pricep în toată amploarea sa regretabilă, nefericită. Asistăm în zilele noastre la o încercare perfidă de a impune la nivel național un defetism total față de viitorul nostru, ba chiar și față de trecutul nostru, prin răstălmăcirea sau falsificarea istoriei. De pretutindeni și ceas de ceas, prin mass media, prin Internet, auzi vorbe sau ți se oferă texte savant elaborate despre defectele noastre ca români, despre nimicnicia noastră românească. Oameni care și-au trăit degeaba viața, fără să producă nicio valoare, muște care se visează albine melifere, își descoperă vocația de critici și acuzatori ai neamului românesc, chemând la judecată poporul român, pe cei mai de seamă români, în frunte cu Mihai Eminescu, cu Ștefan sau Horia, aruncând asupra a tot ce este românesc umbra îndoielii, a derizoriului, a inconsistenței, a surogatului. A lipsei de autenticitate și de legitimitate!

         Am purtat pe acest subiect îndelungi discuții și consultări cu adevărați oameni de carte, oameni care duc pe umerii lor o autentică operă, o veritabilă carieră profesională, oameni cu o viață socială, de familie, normală, exemplară chiar. Români capabili să sesizeze motivațiile ascunse, oculte, ale acestor campanii de denigrare a românescului din lumea noastră. Din aceste discuții s-au desprins câteva concluzii pe care le consider capabile să orienteze eforturile noastre viitoare:

         Prima și cea mai importantă: suntem agresați pe diverse planuri, iar față de această agresiune cea mai bună strategie nu este cea defensivă, prin care să răspundem punct cu punct unor acuzații sau critici nefondate, deseori aberante. Ci este timpul să contra-atacăm promovând cu insistență valorile și aspectele care ilustrează capacitatea românilor de a excela, de a fi subiecte ale istoriei, fie la nivel regional, fie la un nivel european sau mondial!

         Un exemplu: suntem în permanență atacați – cum bine se știe, cu o tenacitate unică, de nostalgicii Ungariei Mari, care scornesc pe seama noastră fel și fel de basne, precum Simion Dascălul, cronicarul mincinos de odinioară. În mod deosebit pe mulți maghiari îi deranjează că ne sărbătorim istoria și ființa națională la 1 Decembrie! Le vine greu să ne vadă că sărbătorim România Mare, Unirea Transilvaniei cu Țara! Și scornesc fel și fel de motivații false, penibile, în neputința lor de a accepta evidența adevărului, a soluției date de istorie! Răspunsul nostru cel mai potrivit la toată mascarada propagandei lor anti-românești este să le punem oglinda în față, spre a vedea cu ochii lor câte parale fac! Văd paiul din ochiul nostru, dar nu văd bârna care le deformează complet percepția propriei realități. Trebuie ajutați frații noștri maghiari să-și vadă lungul nasului! Să le aducem aminte cu insistență, până le intră bine în computer, că Ungaria Mare după care oftează ei zi și noapte nu a existat! Repet: Ungaria Mare nu a existat! Este scornită de mințile înfierbîntate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi și aranjamnte de culise. Ungaria așa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

          Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care ne calomniază cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalîc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turcească, păgână, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

        Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania  odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria și Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeași situație cu Moldova și Țara Românescă, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

        Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus și reprezentat pe noi! S-o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să-ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i-ar îndreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgență trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom închide gura celor care și-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

         Ținem totuși să punem o întrebare pentru bravii noștri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al căror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii, și câți sunt maghiarii cu nume românizat?… Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro și trebuie să ne coborîm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanți și insistenți cu orice ocazie! Să vorbim așadar pe înțelesul minții lor, împuținată de ură și năluciri deșarte!

      Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odată și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operațiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situația din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas și Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să-și susțină ipoteza, adevărul!… Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

        Același exercițiu nu ar strica să-l facem și cu ceilalți vecini, întrebându-ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i-au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvînt de recunoștință din partea acestora!… Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

        Și mai pun o întrebare, tot pentru vecinii noștri unguri, pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria. Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. După 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria țară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat național! Comunitatea internațională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplânge la nesfârșit dispariția granițelor care aparțineau altora, habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridiculul situației?!

          Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. După Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană și independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită și au și trimis la București o delegație, de trei conți maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!… Nici mai mult, nici mai puțin!

        Așadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranța cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le-a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S-au simțit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberați din așa zisa robie: s-au trezit și ei dintr-odată neasistați, și s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat și să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!…

        Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mână cerșindu-ne întovărășirea?! Unde era dorul de libertate și neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…

        Ceva asemănător s-a întâmplat și cu vecinii de la Sud, după Războiul de Independență purtat de armata româno-rusă. În urma acelui război, a înfrângerii Turciei, pe harta Europei a apărut un stat nou: Bulgaria. România, românii adică, de-a lungul istoriei au făcut mult pentru a-i ajuta pe patrioții bulgari să țină aprinsă flacăra identității etnice bulgărești. Poate de aceea, dar și din alte motive, fruntașii bulgari au venit la București, în delegație la regele Carol, cerând ca Bulgaria să se alipească la statul român, să devină parte componentă a regatului… Cine știe dacă nu era mai bine ca Ion C. Brătianu să nu se fi opus acestei idei?! În orice caz, dacă Bucureștiul ar fi acceptat să devină capitală a Țării și pentru bulgari, pentru locuitorii de la Sud de Dunăre, poate că alta ar fi fost soarta românilor din Bulgaria! Așa însă, într-o Bulgarie pentru a cărei apariție din neant au murit mii de români la ’77, minoritarii români au avut de îndurat un regim de deznaționalizare care continuă și azi, sub oblăduirea Comunității Europene… Aceeași situație și în Grecia, în Serbia, în Albania, în Ucraina… Aceeași politică mizeabilă de descurajare și aneantizare a românismului, a populației cea mai veche din această parte a Europei….

        Prin ce impuneau românii în fața vecinilor maghiari și bulgari? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi și mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român. Nici în toată Europa nu găsești multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării!… Nu întâmplător românii se numără și printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum

        …Da, oameni buni, așa s-au petrecut lucrurile după Trianon!  A fost un moment jenant pentru bieții unguri, iar noi, românii, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni oameni, ca niște români ce suntem, ne-am abținut să-l popularizăm, să-l mediatizăm și să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfîntul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noștri! Și poate că așa ar trebui să procedăm și în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

        Din păcate, abnegația ungurească sistematică, instituționalizată, de a lovi și calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră însă și bunul nostru simț sunt considerate de aceștia slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinență bozgoră să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără rușine să fie obrăzniciți și puși cu nasul la perete, să nu și-l mai ridice așa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simț care să-i tragă de mânecă pe conaționalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc!, să ne ocupăm noi, românii, de această trebușoară! Și s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă! 

         …Avem nevoie, așadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel și fel de minciuni, ne calomniază și ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

         Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră și pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă și în traistă!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, și a vegheat Sfîntul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie și de dăruire apostolică a cărturarilor noștri, și datorită jerfei românești din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…

       E 1 Decembrie! Tuturor românilor așadar, pentru fiecare român în parte și pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima și fruntea sus! Avem de ce! La Mulți Ani Frumoși!

 (Buriaș, 28 noiembrie 2010)

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Posted by Stefan Strajer On November - 18 - 2010

O istorie ilustrată a României scrisă cu simpatie de Nicolae Klepper

Autor: Iona Ispas (Delaware, USA)

România este una din cele mai încântătoare ţări din Europa centrală de est. Este o ţară minunată, bogată în diversitate şi cultură“. Aşa începe cartea “România. An illustred History“, apărută în 2002, la editura Hippocrene Books Inc., N.Y, autor Nicolae Klepper, cu o intoducere de Dr. Kurt W.Treptow.

Peste ea am dat întâmplător, într-o bibliotecă publică, unde era aşezată alături de cartea lui Vlad Georgescu, “The Romanians: a history“, fiind atras de numele străin al  autorului, am început s-o răsfoiesc şi apoi, surprins de căldura cu care a fost scrisă, s-o citesc până la capăt. Iniţial am vrut să fac o comparaţie între cele două cărţi de istorie, dar am renunţat, considerând că lucrarea lui Klepper merită o prezentare specială.

În anul 1939, Nicolae Klepper care era în primul an de liceu, a plecat împreună cu tatăl sau, un proeminent arhitect, în San Salvador pentru a scrie o serie de articole despre culturile incaşe şi aztece din America Centrală. La sfârşitul războiului mondial părăseşte România. Devine inginer, lucrează şi locuieşte în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Acum este pensionar şi locuieşte în Edinburgh, Scoţia, împreună cu soţia sa scoţiană, Ana. Cei patru copii ai lor locuiesc în diferite părţi ale lumii.

Când prezintă vecinii, specifică la est, teritoriul românesc al Basarabiei – cunoscută azi ca Republica Moldova, ceea ce pentru noi este important să se ştie.

Deobicei lucrările istorice trec repede peste vechimea românilor. Nu acelaşi lucru face Nicolae Klepper, care prezintă: imaginea Gânditorului şi femeia sa, precizând vechimea (6.000 î.H.), vasul antropomorf din cultura Gumelniţa datat 4.000 î.H., două vase binoculare din cultura Cucuteni 4.000 î.H. şi un vas de ceremonial religios din bronz (1.150 î.H.). Pentru a prezenta caracterul şi diplomaţia strămoşilor românilor, descrie conflictul dintre Lisimah, regele macedonienilor şi Dromihete, regele geto-dacilor. După ce Lisimah, care venise să-i cucerească (300 – 292 î.H.), a fost capturat, regele Dromihete îl invită la un prânz regal, fac apoi o alianţă militara, îl eliberează şi se însoară cu fata lui. De asemenea pentru a accentua vechimea românilor dă opt citate din istoricii vechi, Herodot, Strabo, Cassius Dio, Arrion, ş.a. Pentru a-l caracteriza pe regele Burebista citează din Strabo, iar pentru a-l caracteriza pe regele Decebal il citează pe Cassius Dio. Pentru a sublinia puterea dacilor sub Decebal aminteşte că-n urma luptelor din anul 89 d.H. şi a păcii incheiate, Roma plătea tribut Daciei. Dar continuă Klepper, citând din Strabo, era perioada în care Decebal putea aduna o armată de 200.000 de luptători. Peste 12 ani, când Traian atacă Dacia, Decebal n-a mai putut aduna decât 40.000 de luptători, din cauză că o parte din nobilii locali l-au părăsit. 

Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106 – 271 d.H.) începe cu descrierea câtorva scene, din cele 2.500 ale Columnei lui Traian din Roma. Ca o imagine despre cât de benefică a fost pentru Imperiul Roman cucerirea Daciei, dă informaţia că fiecare cetăţean roman, plătitor de impozite, a primit un cadou de 650 dinari de la împăratul Traian. Dar Dacia, ultima provincie cucerită a fost prima abandonată. Nicolae Klepper are şi un capitol întitulat Chestiunea identităţii. El expune cele două teorii, cea a spaţiului gol rămas în urma retragerii aureliene (susţinută în special de istoricii maghiari) şi teoria continuităţii. Cu administraţia s-au retras numai cei bogaţi, populaţia urbană şi comercianţii. Marea majoritate a populaţiei, formată din ţărani şi păstori daco-romani au rămas pe loc, n-aveau nici o raţiune să plece şi nici unde să plece. Klepper susţine că sunt astăzi suficiente dovezi arheologice, lingvistice şi religioase pentru a susţine teoria continuităţii.

Scoate în evidenţă că domnitorul Vlaicu (1364 –1377), bate primele monede de argint în Valahia, după o pauză de peste o mie de ani de la ultimii kosoni de aur bătuţi de daci.

Despre principatul autonom Transilvania, spune că până la mijlocul secolului al-XIV-lea nobilimea maghiară, saxonă, secuiască şi română au participat împreună la viaţa politică şi militară. Treptat poziţia nobilimii române s-a deteriorat datorită discriminărilor etnice şi religioase. Unii nobili români s-au catolicizat şi au trecut în rândul nobilimii maghiare, alţii au devenit treptat ţărani. Pe Iancu de Hunedoara (1387 – 1456) îl prezintă ca un mare conducător politic şi militar care a eliberat peninsula balcanică de sub dominaţia turcă. In bătălia din 4-22 iulie 1456, de la Belgrad, i-a bătut pe turci şi le-a oprit înaintarea spre Europa Centrală pentru o jumătate de secol. Aminteşte că Papa Calixtus al III-lea l-a numit “the most valiant Christian champions” (pag.62). Prezintă şi o prioritate europeană, Transilvania, sub Ştefan Bathori al III-lea, in anul 1571, este primul stat european care instituie egalitatea între religii. Egalitatea se referea la religia catolică, calvină, lutherană, unitariană şi Roman ortodox. Nu s-a extins şi asupra românilor ortodocşi, acestia fiind excluşi din viaţa politică şi religioasă. 

Referitor la perioada vasalităţii faţă de turci din secolul al XV-lea, arată că ţările româneşti şi-au menţinut autonomia în timp ce Balcanii erau ocupaţi şi transformaţi în paşalâcuri. Aceasta a permis ţărilor româneşti să-şi dezvolte economia şi cultura, având propriile legi şi structuri sociale.

Când abordează subiectul Unirii din 1600, realizată de Mihai Viteazul, spune că deşi a fost scurtă, a inspirat generaţiile viitoare pentru a o reface. Ideea unirii celor trei principate române a fost reluată de principele Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care în 5 mai 1619 realizează o alianţă cu Valahia şi Moldova. El avea ambiţia să fie un “rege al Daciei“ (pag.85) . Un capitol (6), este numit “Drumul ,către unire (1821 – 1859)“.

Vorbeşte elogios despre Regina Elisabeta, care după pierderea unicului copil s-a dedicat literaturii şi a scris peste 50 de cărţi în engleză, germană, franceză şi română, semnând Carmen Sylva. Regele Carol I declară, la încoronarea sa oficială din 26 martie 1881, ca Rege al României, până atunci fusese Alteţă Regală: “Nu accept doar pentru mine acest titlu, ci pentru gloria ţării mele“ (pag. 131).

Nu pierde prilejul să arate că-n 1913 România ocupa locul patru în lume la exportul de produse alimentare şi  locul doi în Europa la producţia de petrol.

Abordând problema neutralităţii României la începutul Primului război mondial, arată că Brătianu a preferat să aştepte până ce cursul războiului a devenit predictibil şi până ce obţine cele mai bune condiţii pentru contribuţia sa.

Foarte frumos scrie despre Eminescu. Printre altele arată că el a tradus în română Critica raţiunii pure a lui Kant. Luceafărul este numit ca unul din cele mai frumoase poeme din secolul al XIX-lea. Prezintă cititorilor poezia Doina, tradusă în engleză, arătând că a fost citită de poet când s-a  dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, în 1889.

Prezintă note biografice despre Ion Creangă, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudello – autorul primei opere naţionale: Petru Rareş. Caudello l-a recomandat pe George Enescu să fie trimis la Viena, pentru studii.

Despre Antonescu spune că nu a avut altă opţiune decât să joace pe cartea germană. Arată că în tratatul anglo-sovietic semnat în 5 iunie 1942, Marea Britanie a acceptat să rămână sovieticilor teritoriile invadate în 1940, adică Basarabia şi Bucovina de Nord.

Chiar şi-n perioada comunistă scoate în evidenţă ce a fost bun. Astfel aminteşte de: medierea conflictului chino-sovietic din 1957, retragerea trupelor sovietice din 1958, retragerea consilierilor KGB din 1964, declaraţia de independenţă din aprilie 1964,  neparticiparea la invazia de la Praga din1968. Prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germaniei, în 1967. Vizita lui Nixon din 1969, primul preşedinte american care vizitează România şi prima vizită în blocul sovietic. În 1973 preşedintele Nicolae Ceauşescu vizitează SUA. În urma tratatului commercial cu SUA din 1975, România este prima ţară din blocul socialist care a primit clauza naţiunii celei mai favorizate. În 1971, România devine membră GATT, în 1972 membră FMI şi a Băncii Mondiale iar în 1973 primeste condiţii favorizante din partea Pieţii Comune.

Domnia lui Ceauşescu o împarte în două perioade:

1965 – 1970, caracterizată prin succes, prosperitate, libertate (ce fel d elibertate, numai autorul stie, n.n.) şi speranţă .

1970 – 1989, declin economic, stagnare industrială, pierderea suportului internaţional, creşterea opresiunii interne, disperare.

Tot o realizare notabilă consideră şi revenirea la organizarea administrativă pe judeţe. Arată deasemenea că inundaţiile din 1970, 1980, 1981, cutremurul din 1977 şi revoluţia din Iran din 1979 au influenţat negativ economia. Până la revoluţie Iranul era furnizor de petrol pentru România şi primea în schimb benzină.

Remarcă Expoziţia personală a lui Constantin Brâncuşi de la Muzeul Guggenheim din 1955 şi cea de la Muzeul de Artă din Bucureşti din 1956. Aminteşte că la Centrul Pompidou din Paris, Constantin Brâncuşi are o expoziţie permanentă. Dă numele corect  al Coloanei recunoştinţei veşnice din Târgu Jiu şi istoricul ridicării acestei opere de artă. Iniţiativa a aparţinut femeilor gorjene, organizate în Liga naţională a femeilor române din Gorj care, în 1937, au dorit să înalţe un memorial pentru românii care au murit în Primul război mondial, apărând oraşul Târgu Jiu.

Despre epoca postdecembristă arată că grupuri speciale de interes au proiectat o imagine negativă despre România în vest.

Nicolae Klepper îşi încheie lucrarea cu următoarea frază:”Just in the past Romanians have  been able by force or shrewd negociation to remain autonomous and independent, so Romania must continue to remain vigilant in the twenty-first century“ (pag.260).

Scopul cărţii a fost ca ţara sa natală să fie mai bine cunoscută în lume. Timp de cincizeci de ani autorul nu a mai avut nici un contact cu România. Ca să scrii o carte despre istoria unei ţări din proprie iniţiativă ai nevoie de o motivaţie puternică, pentru că implică energie, timp şi bani pentru documentare şi editare, iar rezultatul este incert. Faptul că această carte a fost reeditată în 2005 şi 2007, că a fost publicată şi-n China, ne bucură şi dovedeşte valoarea ei. După 1989, a scris prima sa carte despre ţara natală întitulată: “Taste of Romania. Its cookery and Glimpses of its History, Folklore, Art, Literature and Poetry “,1997, editura Hippocrene Books. Şi această carte a sa a avut succes, fiind reeditată în 1999, 2002 şi 2008. Cartea conţine 140 de reţete culinare româneşti, are un capitol special dedicat vinurilor româneşti, unul mâncărurilor speciale de Crăciun, Paşti şi Anul Nou, iar ediţia a treia a fost completată cu un capitol cu reţete ale evreilor români.

Domnul Nicolae Klepper într-un capitol special mulţumeşte celor care l-au ajutat să scrie această carte. Merită să-i amintim şi noi: Simion Alb, directorul Oficiului National de Turism din New York, Dr. Kurt W. K Treptow care l-a cazat la Centrul de Studii Româneşti din Iaşi şi a scris prefaţa,  Bogdan Ulmu din Iaşi, arhitectul Vasile Toch din Edinburg, Ambasada României din Londra,  Mircea C. Carp şef al Oficiului de Promovare a Turismului Românesc din Londra, Dan şi Isabella Jane Cirimpei ş.a.

Scopul articolului meu a fost să atrag atenţia asupra unei cărţi care merită recomandată celor care sunt curioşi să ne cunoască sau celor care călătoresc în România. De asemenea l-am scris cu speranţa că poate numele autorului ajunge şi la urechile celor care se ocupă de promovarea imaginii României în lume, pentru cel puţin o recunoştere morală a aportului adus. Poate va veni vremea când vor fi răsplătiţi cei care scriu cu simpatie despre noi şi nu cei care scriu cu duşmănie şi ne înjură pe banii noştrii.

Balticii noştri

Posted by Stefan Strajer On August - 28 - 2010

Balticii noştri

 Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau)

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici un capitol distinct într-o viitoare ediţie a Albumului despre românii din lume sau a site-ului meu cu aceeaşi temă. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeancă a Letoniei independente, care a şi sponsorizat această călătorie. Tot ea a organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte originari din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Neocominterniştii care au guvernat R. Moldova circa nouă ani de zile au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând societăţile române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Zalakeviciene-Pozdniakovas (Melnic), fondatoarea Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.

Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are 40 de cărţi traducere din autori români, inclusiv din Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest om de litere…

… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupşas şi Danuti Vaupşene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă ura faţă de ocupantul sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Şilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori le-au distrus prin ardere… Interesant, oare mitropolitul nostru moscovit, Vladimir, şi amicul său Valeriu Pasat au vizitat această minune a lumii? Un astfel de monument al creştinismului la noi ar înlocui toate Bazele Ortodoxismului lui Pasat, care vor fi predate de către unii popi care nici n-au apucat bine a citi „Albinuţa” lui Grigore Vieru…

Sau întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul regretatei scriitoare estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Aceasta s-a întâmplat imediat după cutremurul din Ţară, din anul 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul oraşului există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Tighina, Bălţi, Râbniţa şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român.

Am constatat că şi aici, în Ţările Baltice, ca şi în Kazahstan, conaţionalii noştri au multe probleme consulare, de deschidere a vizelor pentru cei ce încă nu şi-au dobândit cetăţenia europeană… Scriau comuniştilor, dar scriu şi actualilor democraţi de la guvernare, dar carul tot pe loc stă şi problemele lor rămân nerezolvate…, chiar dacă majoritatea conaţionalilor noştri sunt respectaţi pentru că sunt harnici, corecţi şi nu se opun legilor, obiceiurilor locale, precum o fac la noi venetici de-alde Klimenko…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors