Basarabia – destin sub crucea infernului

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Basarabia – destin sub crucea infernului

 

Autor: Galina Martea

 

Renăscută pentru un alt destin – 27 august 1991. Proclamându-şi independenţa, R.Moldova devine un stat independent , autonom, plin de speranţe pentru un viitor luminos de a-şi reconstrui şi redobândi valorile identitare naţionale. Poporul, cu deplină încredere în independenţa proclamată, este convins că în sfârşit va triumfa dreptatea mult dorită şi se vor întemeia acele principii care vor contribui la formarea unui stat modern, liber, bazat pe valori autentice şi drepturi naţionale. Sentimente de siguranţă într-o nouă schimbare şi de realizare a unor dorinţe mult aşteptate de zeci de decenii.

Cu încredere pentru un viitor şi într-o reuşită de salvare a neamului, poporul devine tot mai unit, într-o măsură oarecare, gândeşte şi acţionează tot mai solidar doar pentru a redobândi integral procesul de eliberare naţională, de restabilire a unităţii de limbă, cultură şi tradiţii specifice neamului românesc. În condiţii de dificultate, după un sistem totalitar de decenii, poporul regăseşte forţa necesară şi încetul cu încetul purcede de a forma acea temelie a societăţii care constituie, s-ar crede, integritate. O mare parte a societăţii tinde spre o reîntregire a neamului românesc cu ţara mamă, iar o altă parte încearcă să stopeze aceste năzuinţe. Aspiraţiile poporului sunt diverse în dependenţă de originea omului.

Contrar acestora, situaţia economică şi socială a populaţiei devine tot mai instabilă şi nefastă, fiind grav afectată de trecerea bruscă de la o economie centralizată socialistă la un sistem de economie de piaţă liberă. Mediul social, o mare parte din populaţie cu aspiraţii pro-europene, continuă să se confrunte cu dificultăţi de diverse aspecte, având la bază încă trecutul cu o mentalitate sovietică. Acest component formează enorme piedici în derularea mai multor acţiuni şi aspecte, care nu permite, în primul rând, reîntregirea neamului românesc şi, totodată, nu oferă posibilităţi reale de a forma o societate nouă cu dorinţe şi viziuni moderne în dezvoltare. Procesele economice şi sociale se dezvoltă într-un ritm haotic, neavând la bază lecţia necesară pentru un sistem cu economie de piaţă adevărată, iar schimbările de rigoare nu produc impresia pozitivă în evoluţia ţării. În acest proces al schimbărilor intervin diverşi factori care afectează la direct locurile de muncă, cu reduceri substanţiale ai angajaţilor; instituţiile de stat, cu întreţinere bugetară, devin tot mai impotente în faţa schimbărilor, în aşa mod, o mare parte plasându-se în caterogia falimentului economic; veniturile pe cap de locuitor ale cetăţenilor coboară de la o zi la alta într-un mod extrem de galopant, neavând în subordine nici un fel de rezerve materiale şi financiare; fenomenul inflaţiei devine un proces normal al existenţei, constând în deprecierea permanentă a banilor aflați în circulație, ca urmare a reducerii volumului producţiei şi circulației mărfurilor care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor; ramurile producătoare ale economiei naţionale îşi pierd din capacitate şi intensitate, treptat devenind complet incapabile de a suprvieţui, iar cele neproducătoare pur şi simplu devin victime ale proceselor economice în schimbare. Toate aceste modificări se răsfrâng negativ asupra cetăţeanului din societate, iar societatea este victima proceselor evolutive în transformare. Astfel, i-a naştere un nou proces social şi anume: procesul de migraţiune a populaţiei în afara ţării. Respectiv, procesul migraţiunii, cu laturi atât pozitive cât şi negative, se răsfrânge destul de negativ în relaţiile conjugale, iar familia încetează de a mai exista sub forma tradiţională. Aici, femeia-mamă este acea persoană care abandonează familia şi ţara, astfel muncind şi dobândind peste hotare mijloacele financiare băneşti necesare pentru a salva supravieţuirea familiei rămasă acasă, în ţară. Astfel, procesele afective dintre părinţi şi copii devin destul de dramatice, iar societatea îşi pierde din conţinutul valoric al normelor de existenţă decentă şi civilizată. În consecinţă, omul societăţii devine tot mai disperat faţă de noile schimbări sociale. Lupta pentru supravieţuire personală devine tot mai prioritară, iar aspiraţiile pentru promovarea valorilor naţionale, cu caracter complex, devin tot mai neînsemnate pentru omul societăţii. În modul acesta, haosul, confuzia, dezordinea socială şi incapacitatea clasei de guvernare de a administra o societate, în condiţiile economiei de piaţă liberă, monopolizează întreg sistemul de dezvoltare a ţării.

Basarabia

Prin urmare, pe parcursul a mai mult de două decenii clasa de guvernare, nefiind capabilă de a proteja omul şi societatea în existenţă şi de a menţine un nivel corespunzător de dezvoltare umană, nu numai că a spulberat din cetăţeni orice speranţă pentru un viitor şi un trai luminos, dar a trădat în modul cel mai obraznic idealurile naţionale şi a subjugat poporul la cel mai josnic nivel de evoluare. În consecinţă, clasa dominantă a reuşit să distrugă o ţară, care nu mai reprezintă nici un interes pentru nimeni în plan mondial, în mod special, pentru lumea civilizată modernă, iar poporul este acea victimă care suferă şi suportă consecinţele greşelilor comise de conducătorii acestui stat. Poporul basarabean pentru puterea din stat nu este nimic altceva, decât un obiect exploatat şi lipsit de orice mijloace de existență. Astfel, omul societăţii, neavând mijloace băneşti necesare pentru existenţa cotidiană, este obligat, în mod condiţionat şi necondiţionat, să-şi părăsească ţara prin toate mijloacele posibile şi imposibile. Omul, în special cel apt de muncă şi tineretul studios, mai devreme sau mai târziu, reuşeşte prin diverse metode să părăsească ţara, atfel devenind complice al procesului de migraţiune, iar acei ce nu au asemenea posibilităţi continuă să-şi trăiască existenţa în condiţii de sărăcie exagerată. R.Moldova, actualmente, este un stat cu o situaţie demografică tragică/catastrofală. Majoritatea populaţiei tinde să plece din ţară, deoarece situaţia economică şi socială a degradat la limită, fiind un faliment total în orice sector, iar societatea este administrată prin cele mai corupte şi inumane metode ale existenţei social-umane. Satele, în principiu, au rămas pustii, iar ţara se menţine doar pe orasul Chişinău, capitala ţării, şi centrele raionale, cu o populaţie moderată. Mijloacele financiare pentru întreţinerea şi deservirea necesităţilor sociale s-au epuizat (în mare parte fiind monopolizate de clasa politică şi de guvernare), iar bugetul statului nu mai este capabil să-şi onoreze aceste obligaţiuni din incapacitate de competenţă şi putere financiară. În acelaşi timp, ajutoarele şi împrumuturile financiare sunt blocate de creditorii străini şi structurile internaţionale, deoarece reformele din cadrul ţării nu funcţionează pe principii democratice şi umane. Deci, realitatea adevărului din cadrul ţării este mai dură decât însuşi existenţa. Şansa poporului de a supravieţui ca naţiune integră rămâne şi este o dilemă, iar existenţa unui stat real este pusă pe cântarul întrebărilor fără de răspunsuri. Dar, cu toate acestea, poporul continuă să mai creadă în iluzii şi promisiuni false din partea clasei de guvernare, care sunt doar nişte aparenţe neconfirmate cu realitatea. În aşa mod, se produce masacrarea poporului în totalitate care nu se poate apăra de curenţii negativi/defavorabili ai clasei dominante, astfel cetăţeanului fiindu-i blocat accesul către sursa principală de cunoaştere a adevărului cu realitatea care îi determină. Prin sărăcia şi anarhia instaurată în ţară, poporul basarabean este supus unui proces de exterminare, ca naţiune, şi imposibilitate de a se dezvolta normal, ca factor al evoluţiei şi civilizaţiei umane.  Nivelul actual de dezvoltare prin care se regăsește viata socială, materială și spirituală a omului şi a societăţii nu este altceva decât un proces al supravieţuirii prin intermediul acţiunilor ilegale realizate de clasa dominantă, care, nemijlocit, constrânge cetăţeanul să gândească şi să acţioneze după placul acestora. Un asemenea proces ar putea fi considerat ca un factor al intimidărilor şi încălcare gravă a dreptului uman în dezvoltare si convieţuire socială. Deci, filozofia de existenţă a omului în societatea basarabeană reflectă o realitate destul de crudă care este contradictorie lumii civilizate. Administrarea societăţii basarabene se bazează pe un model al primitivismului, cu caracter necivilizat şi inuman, astfel plasându-se pe treapta cea mai de jos a dezvoltării sociale. În acest caz ne întrebăm: unde a greşit şi care este vina poporului de îşi duce în spate un asemenea destin, care, în mod fatal, este subjugat la sărăcie, mizerie, nedreptate, inechitate? Oare o asemenea soartă ar putea fi corelată cu firea omului care nu ştie să-şi onoreze drepturile de cetăţean într-o societate? Sau, vinovăţia în toate acestea este că omul de pe această bucată de pământ se află la intersecţia dintre bine şi rău, dintre lumină şi nelumină, dintre păcat şi antipăcat?

Aşadar, Basarabia, cu o clasă dominantă estrem de neomănoasă şi necinstită care nu-şi îndeplinește îndatoririle morale și sociale faţă de popor şi societate, este ţara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul şi tot ceea ce se numeşte existenţă umană şi socială. Cetăţeanul acestei ţări este fiinţa care ar putea doar visa la o viaţă frumoasă şi decentă, însă existenţa reală nu-i oferă această posibilitate, deoarece clasa dominantă pe parcursul a douăzeci şi cinci ani a trădat şi violat toate interesele şi necesităţile poporului; a distrus procesul obţinerii de eliberare naţională, iniţiat şi multdorit din anii 1991; a provocat şi subjugat poporul la cele mai umilitoare procese de existenţă ce nu sunt compatibile cu valorile reale umane (valori individuale, sociale, naţionale).

G.Martea.foto 45

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare, poetă)

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Posted by Stefan Strajer On January - 28 - 2016

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Autor: Galina Martea

 

Cu cât mai mult se înrăutăţeşte situaţia socială şi economică a unei ţări, cu atât mai mult dorinţa clasei de guvernare este în a domina integral puterea statală, respectiv, dominând integral şi bogăţia naţională în propriile interese. Un astfel de fenomen, specific fiinţei umane, reprodus prin conceptul unui „materialism nesăţios/absurd” si al unui „materialism al puterii”, conduce mereu la situaţii de criză, care afectează în mod direct sistemul economic şi social al ţării, şi procesul de existenţă decentă a poporului. Astfel, criza declansată începe a crea probleme serioase în dezvoltarea umană şi socială, iar procesul de degragare a societăţii devine un factor normal al existenţei. În acelaşi timp, clasa dominantă devine tot mai nemiloasă şi indiferentă faţă de necesităţile poporului şi procesele ce se produc în societate, iar explicaţiile de rigoare ale acestora nu sunt altceva decât nişte aberaţii cu argumente constante centrate pe calamităţi naturale, criza mondială, instabilitatea politică, etc. Toate argumentele sunt puse doar pe cântarul necinstei şi neomeniei, şi, totodată, pe nerespectul faţă de popor şi ţară, în aşa mod fiind neglijate atribuţiile reale în procesele de administrare a unei societăţi. Cu regret, nu sunt luate în consideraţie argumentele reale ce cauzează cu adevărat această criză economică şi socială de proporţii catastrofale. Motivul este că nimeni nu este responsabil de nimic şi nimeni nu poartă nicio vină pentru degradarea totală a societăţii, iar guvernatorii sunt numai pentru a ocupa funcţia publică în stat şi pentru a-şi asigura doar necesităţile personale.

Bineînţeles, constientizăm cu toţii că în procesele de dezvoltare a unei ţări pot contribui diverşi factori interni şi externi, inclusiv calamităţi naturale ce pot afecta economia ţării, astfel contribuind negativ la instabilitatea socială, la nivelul de trai al populaţiei, etc. Acesta este un lucru firesc ce se poate întâmpla în cadrul oricărei ţări. Dar, pe lângă toate acestea, este un lucru firesc că şi clasa de guvernare trebuie să fie responsabilă de acţiunile sale şi de modul cum relatează tabloul real al dezvoltării sociale şi al piedicilor ce intervin atât de grav în distrugerea totală a economiei naţionale şi a bunăstării sociale. Aici ar urma să fie puse în discuţie, în mod public, acţiunile concrete ce sunt întreprinse şi realizate de clasa dominantă în soliţionarea tuturor problemelor din societate; care sunt succesele şi insuccesele proceselor economice şi sociale; şi, nu în ultimul rând, care sunt veniturile personale ale guvernanţilor, care de la o zi la alta devin tot mai consistente , iar aceştea devin tot mai bogaţi în timp ce poporul devine tot mai sărac în pas cu întreaga ţară. În mod special, să fie o claritate şi transparenţă totală la capitolul „venituri şi cheltuieli” pentru clasa de guvernare. În caz contrar, absenţa discuţiilor publice şi absenţa explicaţiilor de rigoare cu privire la capitalul existent al clasei dominante, realitatea denotă faptul că criza economică şi socială se intersectează în mod direct cu acţiunile ilegale realizate de guvernatorii ţării. Deci, criza socială şi economică se aprofundează tot mai mult în cadrul ţării, aceasta nefiind simţită/trăită doar de clasa dominantă. Oamenii puterii continuă să-şi menţină existenţa printr-un belşug exagerat, având la bază şi în proprietate bogăţia statului, iar poporul continuă să existe tot mai deprimat, având la bază o administrare incapabilă şi necivilizată. În această situaţie, cu certitudine, se conturează nivelul de mentalitate a clasei de guvernare, care, prin acţiunile realizate şi modul de comportare, îşi autodetermină de sine stătător care le este identitatea personală şi publică într-o societate. Astfel, putem defini că, fiind adepţi ai materialismului, puterea statală din Basarabia/R.Moldova negligează la extrem conceptul idealismului corelat cu existenţa unui popor. Pentru oamenii puterii nu există idealuri nobile, valori naţionale, interese de bunăstare a poporului.   Deci, constiinţa clasei dominante este destul de departe faţă de totalitatea proceselor autentice ce au loc în lumea modernă.

Acţiunile clasei dominante din Basarabia sunt complet contradictorii lumii civilizate şi, astfel, compromit imaginea ţării şi a poporului atât în interior, cât şi în exterior. Omul societăţii/poporul este elementul cel mai neînsemnat şi neprotejat, iar necesităţile şi nevoile acestuia pentru clasa de guvernare există ca factor derivat al existenţei sociale. Întreaga societate se confruntă cu supraviețuirea, cu nedreptatea socială, cu criza economică doar din motivul că poporul este guvernat de indivizi mediocri/incapabili/nesimtiţi, care nu ştiu şi nu au sesizat încă ce înseamnă inteligenţă, civilizaţie, evoluţie, dezvoltare umană şi socială. Mediocritatea, fără morală, s-a infiltrat în măduva puterii din stat, astfel, coordonând în mod arbitrar/dezechilibrat toate procesele sociale, economice şi politice, totodată, instaurând anarhia în stat la toate treptele de existenţă. Iar poporul, fiind într-o agonie totală, încearcă să mai creadă şi să mai emane speranţă într-o realitate plină de sărăcie şi umilinţă. Puterea, plină de funcţionari cinici, conduce o ţară, la figurat, doar pentru a fi stăpână în propriile necesităţi şi interese ce sunt axate doar pe un materialism absurd al existenţei. Clasa dominantă, atribut al puterii, utilizează statul ca un instrument în propriile interese, astfel dezvoltând/instaurând fărădelegea, corupţia, criminalitatea, nedreptatea socială. Pentru ei nu există nici într-un mod nevoile şi problemele poporului.

Criza economică, politică şi socială din Basarabia, cu caracter extrem de dezastruos, instaurată la toate treptele de existenţă, este derivatul mentalităţii a persoanelor ce conduc ţara. Oamenii puterii, prin comportamentul inuman al conducerii, au distrus propriul stat, propriul popor, care este doar un produs al existenţei şi nu un produs al bunăstării. Poporul continuă să existe doar pentru a menţine şi suporta greul crizei economice, politice şi sociale. Pe când clasa politică şi de guvernare se îmbogăţeste la nesfârşit de pe spatele acestei crize economice, care a atins apogeul. În structurile de guvernare ale statului tinde tot mai mult mediocritatea care doreşte să-şi rezolve numai interesele personale. Tot ei, în timp, însuşesc foarte bine fenomenul de a obţine averi şi venituri băneşti de proporţii exagerate prin metode ilegale, iar prin poziţia pe care o ocupă în structurile de conducere reuşesc să se infiltreze mai uşor în sfera de influienţă a ţării. Guvernând ţara prin metode necivilizate, aceştea se adaptează uşor la „teoria scurgerii”, sau mai bine zis la sustragerea tuturor bunurilor din buzunarul public al statului, ulterior devenind averea personală. Puterea destul de evidentă în Basarabia este un factor al mentalităţii care se răsfrânge destul de negativ în reglarea tuturor proceselor economice, politice şi sociale din cadrul ţării. Criza economică şi socială este rezultatul conducerii prin forme primitive, având la bază fărădelegea şi corupţia, care este o abatere totală de la moralitate. Astfel, întreaga societate este supusă unui proces de intimidare, care, la rândul lui, filtrează într-un mod foarte sigur poporul şi anume: în a produce efectul pozitiv în spălare de creiere. Astfel, poporul devine subjugat până la măduvă în mizerie şi nedreptate, în aşa mod neconştientizând corect procesele reale ce au loc în societate.

basarabia

Criza economică, la cel mai înalt nivel, este prezentă în R.Moldova în toate domeniile de existenţă socială şi de subzistenţă umană. Aceasta are loc în condiţiile când ţara timp de 25 ani a fost mereu finanţată de creditori externi şi asigurată cu mijloace băneşti enorme din partea organismelor internaţionale (FMI, Banca Mondială şi UE, Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare, etc.). Împrumuturi băneşti, cu dobândă şi fără dobândă, granturi, ajutoare materiale destul de impunătoare până la ziua de mai ieri. Mijloace băneşti destul de reprezentative pentru o ţară atât de mică, credem, ar fi soluţionat într-un mod oarecare problemele societăţii pentru a nu se ajunge la falimentul economic total şi la un nivel înspăimântător de sărăcie socială/umană (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri în clasamentul mondial). Este de necrezut faptul că cifra de 6,495 miliarde dolari S.U.A., datoria externă a R.Moldova în 2014 (datele Bancii Naţionale a Moldovei), nu a servit nici într-un fel la prosperarea sau menţinerea cât de cât decentă a societăţii, având în subordine o populaţie doar de 3.555.159 persoane (exclusiv teritoriul transnistrean și municipiul Tighina), conform estimărilor Biroului Naţional de Statistică. Potrivit estimărilor FMI, la începutul anului 2015 pentru prima dată în istorie, datoria externă totală a R.Moldova a atins cota egală cu valoarea PIB-ului. Conform rapoartelor prezentate de BNM, datoria externă a ţării între anii 2001-2005 a avut o stabilitate cât de cât relativă, însă începând cu anul 2006   datoria externă a ţării a fost mereu într-o creştere galopantă. Acest lucru denotă faptul că în cadrul ţării au intrat mijloace băneşti impunătoare, dar, necătând la toate acestea, societatea a devenit tot mai săracă şi ruinată complet economic. Aici poate servi exemplul cu dispariţia unui miliard de dolari din trei instituţii bancare a Moldovei, care au constituit 15% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării (relatează Agenţia de Ştiri AFP). Luând în consideraţie datoria externă a ţării şi nivelul de trai al poporului, atunci putem confirma că puterea statală nu este absolut deloc capabilă să administreze o societate. Cu atât mai mult, clasa dominantă a acestui stat este o eroare gravă a administrării care nu ştie să promoveze nici înt-un fel valorile identitare naţionale, procesele economice şi sociale, relaţiile umane dintre individ şi putere. Respectiv, banii împumutaţi de la creditori externi (inclusiv, ajutoare materiale/financiare acordate ţării în toţi aceşti ani, după 1991) dacă ar fi fost utilizaţi în modul cel mai transparent şi echitabil în folosul poporului şi al întregii societăţi, atunci, cu certitudine, nu s-ar fi ajuns la o asemenea situaţie catastrofală. Cu atât mai mult, decalajul între nivelul de trai al guvernanţilor şi al poporului este o realitate certă ce demonstrează în mod evident care este forma de echitate socială în acest stat şi cum sunt distribuite bunurile materiale şi financiare fiecărui cetăţean. Astfel, mediul social în care fierbe şi există societatea şi omul societăţii poate fi comparat cu o catastrofă umanitară, nimic altceva de spus.

Deci, criza economică şi socială prezentă în societatea basarabeană va exista atât timp, până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice şi a celor persoane ce guvernează ţara. Nici un miracol nu va putea salva situaţia critică a acestui stat şi popor până când la putere vor exista oameni şi funcţionari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită şi incompetentă. Astfel, este necesar, în regim de urgenţă, remodelarea   mentalităţii, ca necesitate absolută a existenţei, care, credem, poate va realiza schimbarea pozitivă în viaţa politică, socială şi economică a ţării. Prin urmare, eliminarea şi reducerea totală a cadrelor necalificate şi necinstite din puterea statului este o condiţie de neamânat, aceasta fiind completată, în regim de urgenţă, cu cadre competente şi oneste, având ca suport o mentalitate deschisă/civilizată.

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare)

O naţiune în două state separate

Posted by Stefan Strajer On January - 10 - 2016

O naţiune în două state separate

Galina Martea

 

Un zid, un perete de beton mare şi înalt despărţea un neam, un popor, o naţiune. Un zid care după câteva decenii de ani de rezistenţă şi prezenţă în viaţa unui popor a fost demolat prin ironia sorţii, prin destinul istoriei. La căderea zidului (Zidul Berlinului sau Cortina de Fier) au contribuit mulţi factori, însă factorul cel mai important al acestuia au fost prezenţa teoriilor şi reformelor ale lui M. Gorbaciov prin aşa-numita „Perestroica” şi, totodată, prin comportamentul echilibrat şi paşnic al Uniunii Sovietice, condusă în acea perioadă de acelaşi M.Gorbaciov (distins cu Premiul Nobel pentru Pace, 1990). Totodată, destinul şi acţiunile „Perestroicii” au reformat şi au reuşit să schimbe o lume întreagă, o Europă, un sistem comunist, o Uniune Sovietică.

Schimbările şi reformele istorice ale omenirii, care se produc şi au loc în viaţa tuturor ţărilor şi statelor de pe mapamond, reprezintă o realitate şi un adevăr care, la rândul lor, sunt într-o permanentă mişcare şi evoluţie atât prin destinul ființei umane, cât şi prin destinul istoriei oricărei naţiuni.

Reformele, ce au loc şi se produc într-o societate sau într-un stat, toate, la rândul lor, işi fac prezenţa prin viaţa omului, parte din societatea sau statul respectiv. Societatea, formă de existenţă socială pentru fiinţa umană, este terenul în care au loc acele reforme şi schimbări de ordin social, cultural, politic şi economic. Prin această formă a existenţei sale, societatea este un spaţiu prin care omul reuşeşte să se afirme, să-şi producă şi să-şi reproducă existenţa, să-şi satisfacă propriile necesităţi şi dorinţe, caracteristice proceselor ce decurg între viaţă – om – societate. Ţinând cont de aceste afirmaţii, atunci omul (societatea) urmează a fi stăpân în propria viaţă şi propriul destin pe care trebuie să-l trăiască prin trecut, prezent şi viitor.

Un zid de beton între două state cu acelaşi grai, dar cu destine diferite pe parcursul dezvoltării factorului uman şi a acţiunilor istorice ale timpului. Două state cu acelaşi nume, separate de o construcţie, creată de un sistem sovietic invaziv şi abuziv, care, în timp, a afectat milioane de vieţi omeneşti atât spiritual, cât şi moral. În cele din urmă, prin marea dorinţă, aceste state prin cultura şi mentalitatea lor au reuşit să se reunească, iar acel zid de beton al vremurilor şi-a pierdut valoarea, fiind demolat şi trecut în pagina istoriei. În timp, Germania reunită a reuşit să-şi reformeze structura, forma, şi conţinutul societăţii, având la bază o limbă, un grai, o cultură. Aceste valori de o importanţă inegalabilă au reunit în timp un popor, o naţiune…

Un exemplu remarcabil…

O situaţie, poate identică, este, a fost şi mai rămâne, cu regret, încă în Sud-Estul Europei. Un factor regăsit în aceleaşi valori ale omului, având la bază o limbă de comunicare, o tradiţie, o cultură, o naţiune. O situaţie, poate neidentică, doar prin neexistenţa acelui zid de beton. Dar, după părerea mea, cred, ar fi fost mai bine cazul să fie acelaşi perete de beton pentru ca „azi” sau „ieri” putându-l demola şi păstra doar în amintiri şi pagini ale istoriei.

Două ţări, care încă mai sunt la o răscruce de a-şi decide soarta reunirii.

Anul 1918, 27 martie, unirea Republicii Democrate Moldoveneşti cu Regatul României – 02 august 1940; cu excepţia, iunie 1941 (stare de razboi mondial) – martie 1944. Ulterior, acelaşi sistem sovietic abuziv, creatorul zidului între Germania de Est şi Germania de Vest, a construit acelaşi perete de beton, la figurat, între România şi Basarabia, dar cu o conotaţie mai dură şi mai rezistentă în timp.

basarabia-pamant-romanesc

Sistemul sovietic a reuşit să dezbine şi să despartă un popor, o naţiune cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi cultură şi tradiţii. Pe parcursul câtorva decenii naţiunea română divizată continuă să-şi trăiască viaţa. În timp, schimbările şi modificările ce au avut loc în cadrul Europei după anii 1989 şi-au spus cuvântul şi s-au reflectat şi în cadrul R.Moldova, ca rezultat, obţinerea independenţei din 27 august 1991 şi recunoscută ca stat-membru al ONU. Acest eveniment istoric a pus capăt unui regim şi unui sistem politic totalitar, dar nu a soluţionat în deplină măsură problema ce ţine de identitatea poporului român. În cazul dat, teoriile „Perestroicii” nu şi-au făcut efectul şi nu au funcţionat până la sfârşit, precum în cazul Germaniei. R.Moldova, prin formele sale de guvernare, cu conţinutul şi comportamentul factorului uman este un model mai dificil şi cu mult mai complex al desideratului. Omul, factorul uman al societăţii, parte componentă a R.Moldova, este dezechilibrat şi nu cunoaşte esenţa valorii adevărate prin care se regăseşte. Populaţia ţării, cât şi însuşi statul, este influenţată în mod direct şi indirect de mulţi factori interni şi externi (dinspre răsărit), care dezorientează şi împiedică luarea deciziilor de reîntregire a neamului românesc. Aceşti curenţi străini prin gândire şi ideologie afectează o mare parte a populaţiei băstinaşe, cât şi pe unii oameni de ştiinţă/intelectuali, care argumentează contrariul adevărului istoric…

Un factor destul de evident, care mai împiedică în luarea deciziilor pentru o eventuală reunire cu România, se frofilează prin faptul că R.Moldova este o ţară peste măsură de rusificată (limba rusă, fiind limba de comunicare interetnică atât pentru minorităţile naţionale de etnie ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, alţii, cât şi pentru o mare parte din băştinaşii consideraţi moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă). Totodată, prin nivelul culturii şi al mentalităţii omului, care s-a format pe parcursul deceniilor, luarea deciziilor şi realizarea în practică a evenimentului istoric de reunire, cred, că mai rămâne o problemă de viitor. Urmează să mai curgă ceva din timp, urmează ca factorul uman-poporul să mediteze şi să decidă cu luciditate, urmează să mediteze şi să decidă, în acelaşi rând, şi clasa politică, şi toţi acei ce guvernează ţara, reformând în timp structura şi conţinutul mentalităţii. În această ordine de idei, la cele susmenţionate, aş completa că, conform datelor statistice elaborate prin recensământul din 2004, se consideră „vorbitori de limbă română declaraţi etnici Români” doar 2% din populaţia ţării, astfel considerându-se ca minoritate naţională în propriul stat („Recensământul populaţiei. Caracteristici demografice, naţionale, lingvistice, culturale”. (ZIP). Biroul Naţional de Statistică, Chişinău), iar conform Constituţiei, articolul 13, limba de stat se numeşte „moldovenească”. Cu regret, dar aceasta este o realitate.

  1. Moldova, fiind o ţară destul de slab dezvoltată economic şi săracă social (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri clasament mondial), declinul luându-şi startul din anii 1990, totodată, are o multitudine de probleme de ordin social, politic, financiar care afectează imaginea ţării atât în plan naţional, cât şi mondial, inclusiv, cu multe datorii interne şi externe, etc. Toate acestea sunt o povară pentru societate, o povară enormă pentru popor. Pe lângă problemele de ordin economic şi social, ţara mai are de soluţionat şi conflictul politic cu Republica Moldovenească Nistreană (parte din R.Moldova), declanşat odată cu proclamarea independenţei din 27 august 1991. Acest conflict, care durează de mulţi ani, urmează a fi soluţionat prin negocieri paşnice cu factorii de decizie interni şi externi, cu implicarea la masa tratativelor atât a Uniunii Europene, atât a organismelor internaţionale competente în domeniu, cât şi a Rusiei, care este implicată în acest conflict. Prin soluționarea   acestuia, unde ar urma să fie respectate drepturile omului, cât şi integritatea statului, totodată, sperăm că vor fi soluţionate şi restul problemelor ce ţin de identitatea poporului şi a naţiunii. Aici, ar fi cazul de menţionat că în cadrul celei de a 19-a reuniune anuală a OSCE din 6-10 iulie 2010, la OSLO (cu participarea a 56 ţări, inclusiv R.Moldova, Italia, Germania, Franţa, România, Turcia, Rusia, etc.,), au fost abordate şi problemele R. Moldova, precum „Crima organizată şi corupţia” şi „conflictul transnistrean”. Tot aici, dna Walburga Habsburg Douglas, raportor pentru Moldova, a accentuat faptul că: „Criza pe care o parcurge R. Moldova nu este una politică, ci una constituţională. Pe de altă parte, concluzia este că avem prieteni şi duşmani în toată lumea, dar cel mai mare duşman al nostru este neunirea noastră.” (Iurie Colesnic. „Moldova a obtinut o mare victorie la OSCE”, Timpul.md, Accesat 14.07.2010, ora 05:29. Disponibil: http://www.timpul.md/articol/iurie-colesnic-%E2%80%9Emoldova-a-obtinut-o-mare-victorie-la-osce%E2%80%9D-13271.html).

Un lucru este cert, că atât România, cât şi o parte din populaţia R.Moldova recunoaşte adevărul istoric al evenimentelor, recunoaşte şi înţelege esenţa lucrurilor prezente.

În cazul reunirii întregului popor român, atunci nici pentru România (dacă să abordăm o realitate) nu ar fi uşor de preluat în componenţa sa un stat falimentar la toate nivelele şi treptele de existenţă socială, cu datorii interne şi externe de milioane de euro şi dolari, nemaivorbind de o altă valută. Însă, cu siguranţă, atât România, cât şi R.Moldova sunt conştiente de acest lucru. Dar, indiferent de toate acestea, un lucru este cert, că reîntregirea naţiunii trebuie să fie realizată în termeni de adevăr şi necesitate istorică pe care nu o putem nega, necătând la faptul care este bogăţia sau sarăcia ambelor state româneşti.

Bogăţia şi valoarea unui stat și a unui popor se recunoaşte prin nivelul culturii și al identității naționale, prin intelectul uman, prin nivelul mentalităţii, prin cuvântul exprimat pentru o unică dorinţă. Prin marea dorinţă, cred, că se va reuşi în cele din urmă, indiferent de criza politică, economică și socială destul de evidentă şi prezentă în viaţa omului şi a societăţii.

Viaţa umană este creată și se bazează pe sistemul de valori şi idealuri sacre. Iar dacă aceste valori/idealuri nu sunt respectate în procesul existenţial, atunci fiinţa umană – omul – societatea devin victime ale acestor idealuri și acestor realităţi…

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina Martea, dr., membru al Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti din România, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni)

Vara războaielor mari (partea a II-a)

Posted by Stefan Strajer On April - 1 - 2015

Vara războaielor mari (partea a II-a)

Sfârşitul neutralităţii, începutul reîntregii naţionale

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Mircea Vulcănescu detaliază, ca un istoric profund documentat, starea de spirit a naţiunii   noastre care, înclina, pe zi ce trece, tot mai mult spre unirea cu Antanta şi declararea de război Puterilor Centrale. În Romania şi Ardeal idealul unirii devenea tot mai puternic iar dinafară, Antanta, prinsă într-un război de uzură şi durată, făcea tot mai mult presiuni asupra României să se hotărască. În acest sens Comandamentul Suprem Francez trimite o notă categorică guvernului român. În 19 iulie 1916, Ionel Brătianu a primit nota franceză care, printr-un categoric acum, ori niciodată, cerea ferm României să intre în război alături de aliaţi, asigurându-i îndeplinirea promisiunilor de întregire naţională în caz de izbândă comună. În acest moment, fixat acum, trebuia luată hotărârea cea mare, una a destinului naţional. Brătianu îi expune nota şi situaţia războiului Regelui Ferdinand, acesta convoacă consiliul de coroană. Amănunţit se mai analizează situaţia şi variantele iar în concluzie Regele Ferdinad semnează un tratat cu Aliaţii în 17 august 1916 şi dă ordin de mobilizare totală ce însumează un milion de romani, în Patru Armate, cu un total de 31 de divizii, dintre care numai zece erau bine instruite şi echipate, cinci slab dotate şi opt în pregătire.

În data de 27 august 1916, Romania declară război Austro-Ungariei în vederea unirii cu Ardealul şi trupele române pornesc spre trecători. A doua zi Germania declară război României, era de aşteptat din partea Kaiserului Wilhelm al II-lea, ce visa la un imperiu mai mare decât cel britanic. Germanii, naţiune organizată în orişice, dar mai ales în ale războaielor, scot din Der Vaterland – la ei patria e de gen masculin – două Armate, pregătite gata, ca din cutie, şi le trimit spre România. Armata IX-a, sub conducerea generalului Falkenhyn, perfect instruită şi echipată să facă joncţiune cu Armata Întâia austro-ungară în Ardeal. La Sud de Dunăre, Armata III-a germană, unită cu divizii turceşti şi bulgăreşti, care între timp ne-au declarat şi ele război, doar nu era să piardă o asemenea ocazie, toate sub comanda generalului Makensen zis şi „spărgătorul de fronturi” ce va ataca din Bulgaria, prin Dobrogea, spre Bucureşti. Raportul era de 5 naţiuni, din care trei imperiale, împotriva micului nostru regat, în comparaţie cu cel al celor cinci inamici. Armata ţaristă ni se alătură, în dorul lelii, să ne acopere spatele frontului.

Prima campanie

 

Înaintând spre Ardeal cu determinare şi elan au reuşit ca în primele trei zile să depăşească trecătorile şi să intre în Ardealul Românesc, acum sub ocupaţie austro-ungară.

Armata Întâia sub comanda   precautului general Culceru, a fost împărţită de Înaltul Comandament în trei grupe. Grupul Cerna în cel mai greu sector, între Dunăre şi munţii grei, înalţi şi păduroşi, ştiind că vor fi aşteptaţi şi atacaţi de austro-ungari. Al doilea, Grupul Jiul sub comanda generalului Muică, din care făcea parte şi bunicul meu, pătrunde foarte curajos în defileul Jiului, pune pe fugă Brigada 144 austro-ungară trece în bazinul Petroşani şi înaintează pe Valea Streiului spre Defileul Merişor, unde primeşte ordin de la generalul Culceru să rămână pe poziţie deşi ei aveau drum aproape liber, până în Haţeg, unde erau aşteptaţi cu braţele deschise de masa compactă a românilor haţegani. Oprirea pe poziţie a fost o frânare a elanului oltenesc. Al treilea grup Oltul, condus de generalul Popovici are o foarte bună înaintare până în jurul Sibiului ajungând la Răşinari, Orlat şi Avrig întâlnind divizia 51 Honvezi ce acoperea debarcarea Armatei a IX-a Germane la Sebeş.

Armata a Doua – De asemenea face un progres rapid prin trecători. Divizia a 3-a prin Pasul Bran ajunge în Ţara Bârsei, înfrângând rezistenţa Diviziei 71 austro-ungare şi continuă spre Valea Oltului. Diviziile 4 şi 5 urcă şi trec în Ardeal prin pasul Bratocei ajungând până la Feldioara şi Sângeorz, unde sunt oprite pe poziţie, din ordinul Marelui Cartier, altă greşeală.

Armata a Treia, amplasată în Moldova, este sub comanda generalului Prezan, se divide în două. Divizia a 7-a depăşeşte Trecătorile Ghimeşului, Trotuşului, Bicazului şi ajunge în Secuime fără prea mare opoziţie. Divizia a 8-a condusă de generalul Pătraşcu deschide calea Oituzului şi ocupă Târgul Secuiesc şi apoi Miercurea Ciuc. În acest moment, Armata Română a depăşit toate trecătorile Carpaţilor şi înainta victorioasă în Ardealul Românesc pe care-l vroia unit cu Muntenia şi Moldova, primul ei moment de glorie.

În această fază, Bulgaria, care a fost împinsă de Germania să declare război României, deschide front şi în frunte cu generalul Mackensen atacă Dobrogea…

Armata a Patra, întinsă de-a lungul frontierei de Sud din Porţile de Fier până la Marea Neagră, se afla sub comanda generalului Arghirescu, un şovăitor – sovăiala e mama greşelilor – în faţă forţelor germano-turco-bulgare şi pierde, apoi urmează marele dezastru de la Turtucaia ce va declanşa panică la Marele Cartier Militar Român şi de acolo a radiat în toată armata. Despre acest dezastru un istoric militar a scris că Turtucaia „a fost un cap de pod fără pod”, un adevăr la care se adaugă şi superioritatea numerică a inamicului şi forţa lor mare de foc. A fost un prăpăd cu foarte mari pierderi, răniţi, morţi, prizonieri, cu înecaţi în Dunăre dintre cei ce au încercat să o treacă. S-a scris mult despre această bătălie fatală, datorită estimării greşite a situaţiei şi a lipsei deciziei de retragere în momentul în care erau copleşiţi. A fost o singură excepţie, Regimentul 84, al cărui colonel l-a scos afară din încercuire, prin dibăcie şi riposte bine calculate, ajungând cu pierderi minime la Silistra, ceea ce trebuia şi putea să facă întreaga garnizoană.

 

Se pornesc armatele germane  

 

În octombrie 1916 situaţia pe fronturi s-a schimbat radical, Regatul Român se afla în cleştele celor două armate germane. Pe frontul din Ardeal a început debarcarea şi înaintarea Armatei a IX-a condusă de generalul Falkenhayn iar în sud la Dunăre şi Dobrogea se instalase Armata a III-a, condusă de Mackensen. Fiecare divizie germană era formată din trei regimente bine instruite şi echipate, cu serviciile auxiliare dotate corespunzător şi dispunând de o înzecită forţă de foc. Trebuie menţionată această dotare înzecită de foc, pentru că este hotărâtoare în război, de exemplu fiecare regiment german era dotat cu 54 de mitraliere, ceea însemna 18 mitraliere pe companie, deci 6 mitraliere pe pluton comparând cu una sau două cât avea plutonul românesc! Să adăugăm şi numărul mare de piese de artilerie şi mai ales calibrul lor ce ajunsese la 300 mm faţă de ale noastre ce nu depăşeau 100 mm, deci forţa şi distanţa pe un singur obuz era de trei la unu, plus aprovizionarea cu obuze în care eram în deficit. În concluzie, în acest prim război mondial, dotarea cu tehnica militară depăşeşte net numărul şi vitejia combatanţilor. În faţa acestor armate bine instruite, dotate cu o asemenea forţă tehnică de luptă, Marele Cartier Militar Român începe să şovăie, şi şovăind greşeşte, oprind ofensiva din Ardeal pe poziţii şi concentrând-se asupra flancului sudic, asupra Armatei a III-a germane a lui Makensen, dând posibilitate Armatei a IX-a Germane să debarce, să organizeze şi pornească ofensivele împotriva celor trei Armate româneşti care avansaseră atât de rapid în Ardeal, unde ardelenii români le-au primit cu bucurie şi pâine cu sare în sens de ospitalitate şi tot ajutorul necesar dat din suflet.

Oprind ofensiva Armatei Româneşti în Ardeal, a fost absolut în favoare armatei germane, care nefiind atacată în faza de debarcare a putut să se organizeze şi deplaseze spre poziţiile româneşti defensive. Astfel, Armata Întâia este prima care ia contactul cu forţele armate germane. Primul este Grupul Cerna, încercat deja din greu anterior de austo-ungari, acum de o formaţiune a corpului alpin bavarez, luptă cât poate, apoi scapă de decimare prin retragere. Grupul Jiul, ce era pe poziţie în Defileul Merişor din care făcea parte şi bunicul meu, Ştefan Pădeanu, a luat contactul cu o puternică coloană germană ce intra în defileu. S-a deschis focul de ambele părţi, al germanilor era mult mai puternic şi necontenit. Germanii i-au copleşit şi au început o retragere treptată, organizată în care ariergarda lupta până ce termina muniţia apoi se retrăgea rapid în spatele altei formaţiuni ce se pregătise de întâmpinarea inamicilor şi asta a durat continuu pe tot parcursul defileului până la Bumbeşti unde diferite coloane româneşti se unesc, contra atacă, stăvilesc inamicii şi reuşesc să apere podul de la Târgul Jiu, aici bunicul meu a fost grav rănit pierzându-şi un ochi. A avut noroc că a fost scos imediat din câmpul de luptă şi vorba lui: avuse-i zâle.  

Armata a Doua dominată de superioritatea artileriei şi armelor de foc automate este forţată să se retragă în trecători. Ultima rezistenţă eroică o depun la menţinerea Braşovului, timp de trei zile, după care cu tot ajutorul primit sunt copleşiţi de pierderi şi trebuie să se retragă. O iniţiativă personală a îndrăzneţului Colonel Toma Popescu, care împinge Corpul Alpin înapoi este un act de eroic de rezistenţă menţionat de istoricii militari pe întreaga Armată a Doua.

Armata a Treia este singura care se ţine pe poziţii, dintre care Divizia a 7-a atacă şi reuşeşte să-i scoată pe secui din poziţie şi a doua zi ocupă Odorheiul Secuiesc. În joncţiune cu Divizia a 8-a împing pe austro-ungari până la ieşirea din Defileul Mureşului spre Deda.

Armata a Patra după dezastrul de la Turtucaia nu şi-a mai revenit deloc, şi din şase divizi au mai rămas doar trei, în retragere. Mă repet, aşa după Mircea Vulcănescu, înfrângerea de la Turtucaia a avut un efect moral devastator, cea mai tragică înfrângere din tot războiul.

Concluzia campaniei din Ardeal este că linia Făgăraş – Sighişoara – Târgul Mureş – Reghinul Săsesc, atinsă în primele săptămâni, rămâne în istorie cu fapte militare de avânt. Acum, nu mai au importanţă consideraţiile specialiştilor militari făcute ulterior despre greşelile acestei campanii şi cu atât mai puţin ale celor ce vor să se afle şi ei în treabă cu vorba. Eu închid ochii şi văd doar sfânta dorinţă de unire, a ostaşilor români care s-au jertfit.

 

Marea încleştare din trecătorile Carpaţilor

 

În octombrie 1916, Regatul Român mai avea doar 18 divizii capabile de confruntări cu inamicul care între timp şi-a organizat şi desfăşurat 32 de divizii, formate din cele cinci naţiuni ce ne-au declarat război: germană, austriacă, ungară, turcă şi bulgară.

Armata I-a austo-ungară atacă poziţiile româneşti ce au pătruns prin trecătoriile Carpaţilor de Răsărit dar românii rămân stăpâni pe trecători. La bătăliile de la Oituz vine să asiste, plin de mândrie şi trufie, prim-ministrul Ungariei, contele Istvan Tisza ce îşi vedea deja vitejii lui intrând victorioşi în Moldova, lucru care nu s-a întâmplat datorită rezistenţei române condusă strategic de generalul Grigorescu. Şi astfel mândrul ungur a trebuit să se întoarcă pleoştit la Budapesta. În acest timp, Falkenhayn e foarte ofensiv dorind din toată ambiţia lui să ajungă la Bucureşti, înaintea lui Makensen şi reuşeşte să pătrundă prin lupte de uzură şi pierderi mari în defileurile Munteniei, trecătorile fiind scuturi naturale pentru combatanţii de ambele părţi. Dar tehnica de foc şi eficienta ei aprovizionare decide, şi astfel după bătălii de mare rezistenţă românească de la Târgu Jiu, Bran şi Dragoslavele, Predeal şi Valea Prahovei, armata română este copleşită de numeroasele divizii inamice, are mari pierderi, se demoralizează, se retrage.

În această situaţie critică, şi prin lipsă de armament şi muniţii, soseşte din partea Franţei şi Angliei un ajutor de război substanţial de arme de foc (150.000) şi mitraliere (2.000), grenade peste un milion şi 350 piese de artilerie, atât de necesare şi totodată un încurajator sprijin moral, că nu am fost uitaţi. Apoi soseşte Misiunea Franceză formată din 1.600 de militari conduşi generalul Henri Berthelot, un militar de carieră superioară, ce devine repede un prieten devotat al armatei române, pe care soldaţii, şi nu numai, cu afecţiune îl numeau taica Bertălău. A fost consolant şi benefic să ai alături, în asemenea critice momente, un general francez atât de brav şi devotat românilor, deşi nici Armata Franceză, în al treilea an de război nu o ducea prea bine, măcinându-şi tineretul militar la Verdun în acelaşi ritm ca şi Germania.

Coloana-militara-bis-Pasul-Surduc-Lainici-Primul-Razboi-1916

 

Foto. Armata romana la 20 septembrie 1916 in Pasul Valcan

 

Mircea Vulcănescu scrie despre lovitura de ciocan pe care patru divizii germane o dau singurei divizii româneşti ce a ţinut frontul în defileul Jiului şi astfel deschide drumul spre ocuparea Olteniei şi în noiembrie 1916 germanii ocupă Craiova şi zoresc spre Olt. Când Falkenhayn a ocupat Oltenia, Mackensen trece Dunărea pe ceaţă la Zimnicea, urmat de trupele bulgăreşti, înfrânge rezistenţa rămăşiţelor din Armata a IV-a şi se grăbeşte spre Bucureşti să ajungă acolo înaintea concurentului sau, Falkenhayn.

Cu toţi inamicii în Câmpia Munteană, Marele Cartier mai încearcă tot felul de tactici pentru a amâna cât mai mult ocuparea capitalei, în speranţa ivirii unui miracol. Ultima rezistenţă este dată de bătăliile de pe Argeş, bine concepute de către generalul Prezan, acum, în ceasul al 12-lea numit comandantul tuturor forţelor militare române şi eroic executate de militarii şi comandanţii lor, Lambru şi Scărişoreanu. Apare şi aliata armată rusească pe două cărări, în ajutor dar refuză să lupte ofensiv, doar defensiv, semn rău. De la bravii imperiali englezi, românii au primit doar îndrumarea expresă de-a distruge toată regiunea petroliferă, pentru a nu pune mâna germanii pe ea. Succes and sincerely. Germanii au pus imediat mâna pe ea, chiar aşa distrusă de români în retragerea lor, dar în câteva săptămâni au refăcut-o mai bine şi exploatau din greu ţiţei.

Încet toată rezistenţa este destrămată de către forţe inamice superioare şi în urmă rămân doar morţii, răniţii, mizeria, deznădejdea iar în faţă incertitudinea neagră. În 23 noiembrie 1916 Bucureştiul este ocupat de către germani, austrieci, turci şi bulgari fără lupte, pentru că s-a hotărât, înţelept de către Coroana regală şi Marele Cartier Militar Român să se cruţe oraşul şi locuitorii ei civili. În acele zile ce păreau de sfârşitul războiului pentru întregirea neamului, un convoi inestimabil de refugiaţi civili şi armata luau calea Moldovei ca simplu act de supravieţuire în ultimul colţ de regat neocupat, datorită vitejiei armatei la trecătoriile spre ea.

 

Pax Germanica

 

La sfârşitul anului 1916, la doi ani şi jumătate de la începutul războiului mondial, a apărut – şi din diferite cauze -, saturaţia de război, aşa o numesc eu şi aşa este pentru cei ce îl duc, soldaţii din tranşee; la fiecare nou atac se gândesc că poate fi ultimul pentru fiecare, familiile lor trăiesc cu strângere de inimă în fiecare zi să nu vină poştaşul cu o scrisoare de nenorocire. Saturarea de tot felul de restricţii, de continua scumpire a vieţii, de lipsurile ce apar continuu, de nesiguranţa zilelor ce vin. Saturaţi până peste cap, marea majoritate vor pace, excepţiile sunt numai printre conducătorii politici şi militari şi bineînţeles bancherii lumii. În acest sfârşit de an, Puterile Centrale se grăbesc să facă un cadou de sărbători Aliaţilor, printre care ne numărăm şi noi, o pace germană cu condiţii, bineînţeles, în care ei să nu piardă aproape nimic. Cităm pe Prinţul Sixt de Burbon care a expus: Franţa ar primi Alsacia, Belgia ar fi refăcută, Austro-Ungaria menţinută, Serbia satisfăcută, pretenţiile Italiei reduse, ale României sacrificate cu totul. Centralii ar primi compensaţii în Răsărit. România este în Răsărit şi după anumiţi învingători virtuali, i-ar fi suficient Delta Dunării, iar poporul român va fi dat sub stăpâniri străine pentru muncă şi deznaţionalizare totală!!    

Aliaţii refuză, simt în aer că această pace este de fapt o expresie de slăbiciune în care au intrat centralii. Poporul român a fost indignat de la opincă la vlădică, dar politicienii lui încep să se certe şi să facă planuri aberante. Citesc din „Războiul de întregirea Neamului” a lui Mircea Vulcănescu, ediţia 1985 a Editurii CORESI din Freiburg in Br: „Carp şi Stere, în dezacord cu Marghiloman şi Maiorescu, uneltesc pentru detronarea Regelui şi aducerea pe tron a unui fiu al Împăratului german, socotind că astfel vom putea recupera greşeala pe care o constituia, după ei, intrarea României în război, salvând astfel, după credinţa lor, integritatea teritorială a României”. Rămân stupefiat, îmi revin pentru că politicienii noştri sunt, majoritatea, doar nişte cozi de topor. Dar am avut noroc, destinul nostru a intrat pe mâini bune, pricepute, devotate. (va urma partea a III-a)

(partea I-a: http://www.curentul.net/2015/03/29/vara-razboaielor-mari-i/)

CorneliuFloreaEC

Foto (autor): Corneliu Florea

Victor Ponta – un impostor care are de dat socoteală pentru fărădelegile comise
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)

Fiecare popor cu faliţii săi, în cazul de faţă cu impostorii săi: Franţa l-a avut pe presupusul frate geamăn al lui Ludovic al XIV-lea („Masca de Fier”), pe care Alexandre Dumas, în romanul Vicontele de Bragelonne, îl scoate din Bastilia şi-l aşază pe tronul Franţei pentru câteva ore printr-o senzaţională rocadă gândită şi înfăptuită de îndrăgitul lui erou Aramis, ruşii l-au avut pe falsul Dimitrie I (călugărul Grişka Otrepiev) şi pe nefericita prinţesă Tarakanova, aceasta din urmă înfăţişată cu multă simţire artistică de către scriitorul G.P. Danilevski în romanul omonim, iar noi, prin specificul istoriei noastre, l-am avut în vremurile medievale pe interesantul aventurier grec Despot din Samos, cel care chiar domneşte în Moldova timp de doi ani sub numele de Despot Vodă, şi azi avem o puzderie de şarlatani, în rândul cărora – prin incompetenţă, minciună, fraudă şi neruşinare – se detaşează premierul Victor Ponta.
Ajuns preşedintele Partidului Social Democrat prin sforării de culise, apoi luând cu asalt funcţia de premier, după ce Traian Băsescu refuzase să-l numească prim ministru pe Klaus Iohannis (deci, pe vremea când Uniunea Social Liberală era atotputernică, prin însăşi poziţia adoptată, Ponta recunoaşte că Iohannis este mai vrednic ca el!), pentru ca acuma – fără ca în cei doi ani şi jumătate de când conduce jenantele guverne doldora de incapabili, penali şi plagiatori să-şi dovedească măcar bunele intenţii, ci dimpotrivă – iată că acuma el se dă de ceasul morţii, doar-doar va înşfăca funcţia supremă în stat, de parcă pentru o atare meserie este îndeajuns să devii faimos peste mări şi ţări prin găunoşenie, potlogării şi trădări.
Păi, bine, nenicule! Oi fi tu un alogen gros de obraz şi, cel mai probabil, fără niciun Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea cu ilustra secătură bolşevică Ion Ilici Iliescu, cel care se mândreşte cu faptul că-i ateu (el îşi spune liber cugetător), dar chiar aşa de proşti îi crezi pe români, încât tu, nici măcar umbra unui adevărat om de stat, îţi permiţi să joci la cacealma într-o treabă atât de serioasă pentru ţară?
Chiar crezi că i-ai dat gata pe toţi românii cu pomenile tale electorale şi cu hazoasa promisiune că după ce vei ajunge preşedinte o să faci tot posibilul ca România să revină la monarhie? Nu că ar fi rău (mă număr printre românii care cred cu tărie că monarhia reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă pentru scoaterea ţării din actuala fundătură), dar mă întreb dacă mai sunt naivi care cred în promisiunile tale, când ştie cam tot omul că la o adică te-ai dezis de ele (ai întors-o mai ceva ca la Ploieşti cu Roşia Montana, gazele de şist şi ungurii) şi că în continuare, cu monumentala ta nedemnitate, te vei dezice de tot ce stă în calea ambiţiilor tale de ins fără caracter.
Şi încă ceva, cetăţene Ponta. Cum prin jocul întâmplării norocoase ai ajuns preşedintele celui mai corupt partid postdecembrist şi mai apoi prim ministru, logica nestatornică a hazardului te-a desemnat mai la urmă candidatul stângii la prezidenţiale. Dar asta nu presupune automat că eşti cel mai bun din această parte a eşichierului politic. (Sau – mai ştii? – poate că aşa stau lucrurile, şi atunci vai şi amar de lichelele ce-şi spun baroni, de izmănarii lui Oprea şi de năpârstocii lui Dan Voiculescu…)
Prin urmare, partea asta a politicii româneşti postdecembriste, demnă urmaşă a unanimităţii bolşevice, funcţionează ca la carte prin întovărăşirea disciplinei de partid (disciplina celor care ar trebui să scandeze „Noi nu muncim şi nu gândim”) cu lipsa de discernământ a alegătorilor apatici sau sfătuiţi de preoţi, ceea ce înseamnă că numărul voturilor adunate (fireşte, cu inerentele furtişaguri, îndeosebi când te afli la guvernare) este aproximativ acelaşi, indiferent de numele catindatului.
Indiscutabil că în asemenea condiţii otova, cetăţeanul Victor Ponta ar fi avut numai de câştigat dacă făcea un mic pas înapoi, astfel luându-şi o necesară vacanţă politică pentru a-şi revedea trecutul greu de păcate (te cutremuri când citeşti mulţimea, felurimea şi gravitatea fărădelegilor sale în scrisorile deschise pe care i le-a adresat senatorul Valer Marian, fost pesedist şi de profesie procuror) şi pentru a cunoaşte dulceaţa căinţei.
Căci căinţa sinceră este singurul leac ce reuşeşte să pună pe picioare o conştiinţă muribundă. Iar omul astfel renăscut moral-spiritual, nu numai că nu se va teme pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, ci – aidoma lui Rodion Raskolnikov, celebrul personaj dostoievskian din romanul Crimă şi pedeapsă – el o va dori din toată inimă, şi asta deoarece numai ispăşirea este capabilă să-l purifice şi să-l pregătească pe păcătos pentru urcuşul anevoios spre mântuire.

Petrovai-4_opt

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. George Petrovai

 

 

Școala Basarabeană

Posted by Stefan Strajer On August - 31 - 2013

Școala Basarabeană

Foto.Ion Coja

Autor: prof.univ. Ion Coja

 

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna februarie anul acesta.

Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?

Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții…

De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!

Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.”

Ecoul a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc, deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă. Se poate spune că acești români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și …România, Parlamentul României!… Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și acest ceas sărbătoresc!

570-02-ziua-lb-ro-chisinau

Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!… A fost ca și cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvântul de ordine, al cărui înțeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…

ÎntruUnirea de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!

Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!

Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!

Și mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și Lege!

Se naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și integral, Adunarea de la Chișinău?

Mi-aduc aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș! Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu Licoi, din Rășinari!

Mulți sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii ardeleni. Da, știa și dânsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!

Există multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!

Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean, dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!

Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația, Moesia… Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie! Înzecindu-și moștenirea!

Spațiul în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!

E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.

Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…

Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Școala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de o Școală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!

Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!

…Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții, mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această zi de sărbătoare:

La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!

Doamne, ajută!

Buriaș, 31 august 2013

In Memorim – Gheoghe Buzatu

Posted by Stefan Strajer On May - 22 - 2013

In Memorim – Gheoghe Buzatu

Non omnis moriar!

Autor: Ion Coja

Să stăpânim durerea…

Și să mulțumim Domnului că printre noi, nevolnici și păcătoși cum suntem, a fost să se nască un Gheorghe Buzatu, căci altul nu s-ar fi găsit să facă tot ce a făcut, ce a scris, ce a vorbit de la catedră marele istoric!

O spusă cu care ne-am obișnuit, mereu repetată, susține că nimeni nu este de neînlocuit!

Buzatu-Gheorghe

Iată că vorba asta nu i se potrivește lui GHEORGHE BUZATU. Istoricului și om al Cetății care a fost Gheorghe Buzatu. Cine dintre colegii săi de generație sau mai tineri ar fi scris, gândit sau spus tot ce a spus, a scris, a documentat fără hodină marele istoric?! Și ce ne-am face noi, românii, fără tot ce a scris domnul profesor Gheorghe Buzatu?

Niciodată până în zilele noastre, de când există istorici români și istoriografie românească, nu s-a mai întâmplat cu vreunul dintre istoricii noștri să se înalțe atât de sus față de confrații săi, față de colegii săi. Nu cu un cap deasupra tuturor, ci cu întreaga sa statură, adică cu întreaga sa operă, mii și mii de români îl pun pe domnul Gheorghe Buzatu deasupra tuturor colegilor săi de generație sau mai tineri…

Este vorba de generația istoricilor români care, cu toții, au dat bir cu fugiții în fața …istoriei! Au făcut de rușine și de ocară nobila misiune a cronicarului! Mai presus de adevărul istoric și de nevoile Neamului au pus măruntele lor interese, de familie sau de individ, ambiția căpătuielii, a dobândirii de onoruri academice… Și au tăcut acești istorici când fala Neamului nostru, eroii cei mai eroi, au fost tăvăliți în noroiul minciunii, al denigrării pătimașe, al diversiunii anti-românești din care face parte și minciuna, ascunderea adevărului despre cei ce ne-au precedat… Despre cei din care ne tragem, despre părinții și părinții părinților noștri…

Dumnezeu știe cu câți talanți și-a negociat fiecare academic vînzarea sufletului!…

Noi știm bine doar atât: că dacă nu era Gheorghe Buzatu, minciuna și-ar fi făcut de cap nestingherită și și-ar fi atins bicisnica țintă!

Să stapânim durerea că pleacă dintre noi cel care era cel mai bun…

Și să ne bucurăm că Domnul Dumnezeul părinților noștri nu ne lasă singuri și fără apărare dinaintea minciunii instituționalizate, a minciunii devenită profesie onorată și răsplătită de toate academiile și guvernările!

Căci Gheorghe Buzatu, ca un adevărat Învățător, a strâns în jurul său o mână de oameni dăruiți puternic, fără șovăială, cauzei Adevărului!

Non omnis moriar!, o poate spune cu toată încredințarea Gheorghe Buzatu, cu gândul la cărțile pe care le-a scris, dar și la colegii săi mai tineri, pe care i-a păstorit până în ultima clipă a vieții sale, lăsându-le clar ce mai au de făcut pentru Țară și Adevăr!

Și să-i mulțumim încă o dată Domnului că între Adevărul istoric și Cauza Neamului nostru românesc, nu există nicio contradicție, nicio adversitate!…

Gheorghe Buzatu pleacă dintre noi împăcat că a slujit cu credință și Neamul, și Adevărul!

Iar noi, pentru același motiv, să-i mulțumim Domnului că iată, din nou, la ceas de cumpănă, se nasc în Moldova astfel de oameni, ca GHEORGHE BUZATU.

Sit tibi terra levis, magistre, în înaltul cerului, alături de eroii neamului printre care de azi înainte te numeri și tu, robul lui Dumnezeu și al Neamului românesc, profesorul nostru al tuturor, Gheorghe Buzatu.

 

21 mai 2013, București

 

                                                               Asociația Foștilor Parlamentari din România

 

 

 

 

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2013

Ilie Bratu – un porc cu aripi de înger

Nicolae Dabija 

Autor: Acad. Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

 

1. Un personaj grotesc

Sadoveanu are o spusă: „Au ieşit în vremea din urmă mulţi proşti în ţară. Trăiau şi înainte, dar tăceau. Acum vorbesc şi-au devenit agresivi.” Ea e foarte actuală azi, când a apărut internetul: fiecare individ îşi poate face un blog, un site, un profil pe o rețea de socializare, în care să-şi toarne toate dejecțiile.

Un oarecare Ilie Bratu, dorind să iasă din anonimat, plasează pe un blog un interviu de câteva hectare pe care şi-l ia sieşi – el întreabă şi el îşi răspunde, plin de admiraţie îşi ridică sieşi osanale neruşinate: „Ce mare om sunteţi! Sunteţi un mare român! Cel mai mare pe care l-a dat vreodată istoria! Aveţi un duh patriotic foarte puternic! Ce memorie aveţi! Mare curaj! Sunteţi acel lider al naţiunii!” etc., semnându-l cu numele clandestin de Valentina Găluşcă. Dar aşa ziaristă nu există în Republica Moldova. Cel puţin n-am auzit deocamdată de ea, chiar dacă doamna pensionară îşi spune, încântată şi ea de sine, „noi, adevăraţii patrioţi.”

Interviul de pe blogul lui Ilie Bratu e plasat la o rubrică intitulată nici mai mult nici mai puţin „Basarabia – personalităţi legendare”.

Iată cum au ajuns să se facă „legendele”! Din dejecţii.

Aşa-zisul „interviu” e plin cu minciuni, cu laude deșănțate la adresa sa, cu invective, cu denigrări la adresa tuturor oamenilor cu merite în Mişcarea de Eliberare Naţională.

 Basarabia

2. un demagog făţarnic!

 

Interviul e prilejuit de faptul că preşedintele N. Timofti i-a decorat pe toţi cei 227 de deputaţi care au semnat Declaraţia de Independenţă la 27 august 1991. Unul dintre ei e I. Bratu.

Nu cred de loc că acesta ar fi un motiv de laudă. Şi iată de ce.

Se vorbeşte de primul rapt la Basarabiei din 1812 şi de cel de-al doilea rapt din 1940. Dar se tace despre al treilea rapt, cel din 27 august 1991, când a fost creat un stat „moldovenesc” pe o aşchie de pământ românesc.

Ce fel de „unionist”, care nu suferă existenţa RM, e Ilie Bratu, care una zice şi alta fumează: a semnat în 1991 declaraţia de creare a republicii-fantomă Moldova, apoi în 2011 şi-a reconfirmat semnătura sa de „statalist”, ca în 2013 să ia Ordinul Republicii, de rând cu Krâlov, Pocatilova, Mâsliţcaia, Moţpan, Solonari, Angheli şi alţi părinţi ai „ţărişoricuţei” de pe Bâc – duşmanii cei mai înrăiţi ai neamului românesc. Nu a fost doar el decorat, pentru merite unioniste, ordinul li s-a dat tuturor celora care au semnat diversiunea. Şi atunci cum rămâne cu declarația sa din 2008, reprodusă şi în interviu: „Celor care-i zic R. Moldova  Ţară să li se sece limba în gură!”?! Una e blestemul şi alta e cheremul! (Ordinul Republicii îi aduce un adaos lunar de 500 de lei la pensie.)

De ce n-a cerut la 27 august 1991 de la tribuna Parlamentului Unirea cu Ţara, dacă crede azi că atunci a fost posibilă Unirea?! Demagog făţarnic!

De ce n-a restituit Ordinul Republicii, aşa cum au procedat în 2003 Mihai Cimpoi, Ion Hadârcă, Vladimir Beşleagă şi subsemnatul?!

E clar de ce: acest individ nu a fost niciodată unionist, ci doar un diversionist. A ţipat fraze unioniste, numai ca să distrugă mişcarea unionistă.

S-a războit doar cu unioniștii, şi nu cu „stataliştii”, moldoveneștii, rusofilii, interfrontiştii declarând ca şi I. Roşca altădată, când ataca delaolaltă toţi unioniştii, că „trebuie distruşi ai noştri ca să se sperie duşmanii!”

 

3. Un diversionist

 

După 1994 numitul Ilie Bratu a dispărut din Basarabia. S-a aflat în această perioadă de timp la Galaţi (când în Basarabia era nevoie de fiecare luptător, a fost, de fapt, eschivare laşă), unde s-a ocupat cu fel de fel de afaceri dubioase. Când au început să-i meargă prost afacerile, şi-a amintit brusc că e patriot. Şi a decis să facă bani prin intermediul politicii. A apărut în 2005 la Chişinău cu nişte declaraţii zgomotoase că-şi face un partid care va uni Republica Moldova cu România. L-am salutat: eu îi susţin pe toţi cei care împărtăşesc idealul pentru care am muncit toată viaţa.

A fost prezent şi la adunarea de constituire a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, care a avut loc în toamna lui 2005: uşile noastre sunt deschise pentru toţi.

N-au fost de acord cu cele peste 300 de personalități prezente (Gr. Vieru, acad. M. Cimpoi, acad. A. Moşanu, I. Ungureanu, I. Costaş, acad. Gheorghe Ghidirim, A. Vartic, acad. A. Ciobanu, V. Saharneanu, protoiereul I. Ciuntu, protoiereul P. Buburuz ş.a.), votând contra constituirii FDRM, doar doi dintre cei prezenţi, I. Bratu şi O. Brega (ultimul a afirmat la o emisiune TV de la 9 februarie 2013: „Eu îi susţin pe toţi cei care sunt contra”), care au părăsit sala Uniunii Scriitorilor, declarând că „pleacă să facă Unirea!”

Din acea clipă, în loc să se ocupe de construcția partidului, pe care a promis că-l face, în loc să-şi adune membri, să colecteze semnături, n-a făcut până azi decât să calomnieze, să discrediteze, să înjure Forul Democrat la Românilor din Republica Moldova şi pe liderii ei, care în scurt timp a devenit cea mai importantă Mişcare românească, la ea aderând peste 150 de organizaţii nonguvernamentale, uniuni de creaţie, asociaţii culturale cu aproape 250 000 de membri.

La 31 decembrie 2007 am depus Cererea de Aderare a RM la Uniunea Europeană din partea societăţii civile, cu peste 220 000 de semnături. (Convenisem pe atunci cu Bratu să adunăm împreună semnăturile, el însă a colectat mai puţin de o sută de semnături, dar nici pe acelea nu le-a anexat la cele depuse la Bruxelles.)

Am încurajat concetățenii noştri să scrie cereri de redobândire a cetăţeniei româneşti, la 1 decembrie 2007 numărul acestora ajunsese la 1 milion de cereri.

Varianta de Unire cu Ţara propusă de For e una simplă: prin România – în UE.

Pentru asta urmează să fie întrunite două condiţii:

Asumarea naţionalităţii române de către toţii basarabenii;

Restituirea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.

Doar aşa va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul unirii celor două Germanii.

La întâlnirile pe care le-a avut conducerea Forului cu T. Băsescu şi M. Ghimpu în septembrie 2010 am propus crearea pe lângă cei doi preşedinţi a unei Comisii de Lichidare a Consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov cu un plan concret de activitate, din care au fost îndeplinite doar două amendamente: 1) scoaterea sârmei ghimpate de pe Prut, 2) ședințe comune ale Guvernelor celor două state româneşti (a avut loc doar una la Iaşi).

Iar lichidarea Consecinţelor înseamnă Unirea noastră.

În ultimii 8 ani Forul a organizat manifestări la fiecare 1 decembrie, 24 ianuarie, 27 martie şi 31 august, cu mii de participanţi.

Fără nici un bănuţ din partea României: niciunul dintre proiectele noastre n-a fost susţinut măcar parţial de Departamentul Românilor de Pretutindeni (fostul ministru-secretar de stat M. Gheorghiu ne-a anunţat că nu vrea să certe România cu Voronin din cauza noastră) sau a Institutului Cultural Român.

Toate acţiunile noastre (inclusiv cea făcută la 13 mai 2012, consacrată celor 200 de ani de la Raptul Basarabiei, organizată împreună cu Consiliul Unirii, cu peste 15 000 de participanți) le-am realizat din cotizaţiile membrilor noştri.

Am avut sute de întâlniri în localităţile Basarabiei, am editat mai multe broşuri necesare ca De ce limba noastră e română?! (autor – N. Dabija), De ce moldovenii sunt români? (autor – A. Moraru), pe care l-am difuzat cu miile prin sate. Pe timpul lui Voronin, mi s-au deschis 7 dosare penale „pentru subminare a statalităţii”, am fost arestat la 27 martie 2007, ca preşedinte al FDRM, pentru că împreună cu circa o mie de membri ai Forului am depus, „fără autorizaţie şi cerere prealabilă” flori la monumentul lui Ştefan cel Mare.

(În Jurnalul său Paul Goma din 28 martie 2007, marele basarabean, candidat la Premiul Nobel pentru literatură pentru 2013, notează că l-a rugat atunci telefonic pe Iurie Roşca, viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al PPCD să fiu scos din arestul de la secţia Buiucani a Ministerului de Interne: „ L-am întrebat de ce a fost arestat Dabija. Roşca a luat foc, l-a făcut pe Dabija în toate felurile, dar mai ales „spion al Moscovei” – şi, tot româneşte: nu a negat arestarea lui Dabija, ci m-a întrebat: de unde ştiu? Simţind că asta îl durea, i-am spus: peste câteva ore merg la o întrunire cu studenţii, masteranzii, doctoranzii basarabeni de la Paris, unde va fi aniversată unirea din 1918 şi acolo vor fi anunţate arestările (şi ale fraţilor Brega) – la Dabija ilustrată cu imaginea convocării. De aici a început prietenul meu Roşca a… tăcea.

… Am presupus: Voroninoviştii aflaseră că ştirea arestării Dabija se răspândise în Occident şi îl însărcinaseră pe el, pe Roșca să continue rolul de Iuda: să-i telefo­neze la Paris prietenului său Goma […] şi să afle ce anume se știe – dar să nege că s-ar fi întâmplat una ca asta! După ce i-am repetat că avem imaginile convocării, cu data, stampila, semnătura emitentului… Roşca – prietenul meu de acum patru ani – a abandonat negațiile…  Voronin şi Roşca, iaca au înnebunit, fiindcă simt că le vine sfârşitul. Tare îmi place să lupt cu aceste lepre.”)

Ce-a făcut Bratu între timp?

Nu-i înjura pe comuniști, pe Voronin, Moscova, conducătorii Transnistriei, ci Forul şi pe Dabija. Iar cu el – pe Gr. Vieru, I. Ungureanu, A. Moşanu, V. Matei, I. Costaş, M. Cimpoi şi pe toţi ceilalți. („Patriotul,  cum a observat un forumist de la Vocea Basarabiei, nu critică puterea, ci doar pe cei care luptă cu puterea.”)

Asta l-a făcut să-şi piardă şi puţinii adepţi, în jur de 10-20, care au fost o vreme cu el.

De eşecul lui, în loc să pună vina pe caracterul lui parşiv, învinuieşte Forul, conducerea acestuia, poporul „tâmpit”, România care nu-i plăteşte „patriotismul”.

În loc să se deplaseze prin localități, unde noi mergem săptămânal, el pândeşte vreo adunare de 2-3 oameni ca să tragă câteva pârţuri politice şi să facă putoare.

IlieBratu

Foto. Ilie Bratu 

4. cum se compromite o idee?!

 

Unicul lucru pe care l-a făcut Bratu a fost o mică de tot „Mare Adunare Naţională”, unde a participat doar o mână de oameni. Ea a avut loc la 2 noiembrie 2006.

Au vorbit aproape toţi cei prezenţi.

De cât infantilism e în capul acestui „politician” vorbeşte Declaraţia Adunării Republicane a Cetăţenilor, cum i-a zis el adunării, din care cităm:

Hotărâm:

Cerem cu toată fermitatea președintelui Vladimir Voronin şi Parlamentului de la Chişinău să demareze neîntârziat negocieri cu autorităţile de la Bucureşti astfel, ca în termen de o lună (!) să realizeze (Re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România.

A convoca o nouă Adunare Republicană a Cetăţenilor la 03 decembrie 2006, pentru a sărbători Victoria.

29 octombrie 2006

De aici se vede şi cu ochiul liber că I. Bratu a urmărit alt scop: acela ca România să fie atrasă într-o provocare posibilă, care ar fi amânat integrarea ei în Uniunea Europeană, ce urma să aibă loc peste două luni, la 1 ianuarie 2007.

Pentru că dânsul nici nu i-a prezentat Declaraţia Adunării sale, cum ar fi fost firesc,  şi lui V. Voronin, ca respectivul să fi știut în ce primejdie mare se afla în apogeul puterii sale: aceea de a rămâne fără stat.

Presa, pe care Bratu o anunţase în ajun că va aduna un milion (!) de participanți, dar a strâns o mână de curioşi şi o alta de caraghioşi, a scris (Tudor Darie în săptămânalul Asta Da!) că oameni ca Ilie Bratu „nu pot provoca decât dezgust pentru o Idee înălţătoare!”

Acesta e de fapt şi scopul lui ascuns: să compromită definitiv o Idee sfântă! Cum mi-a spus şi acad. A. Moşanu, ex-preşedinte al Primului parlament (1990-1994), care-i cunoştea exhibiţiile: „Dacă vreţi să terfeliţi o idee, daţi-o pe mâna lui Bratu.”

 

5. provocator de cursă lungă

 

Securitatea de pe vremuri avea provocatori plătiţi. Cred că-i are şi azi.

La manifestările tinerilor din 7 aprilie 2009 Voronin ducea lipsă de un argument că acestea ar fi puse la cale România. În Piaţa Marii Adunări Naționale, la un sfârşit de miting, apare Bratu.

Acesta i-a smuls porta-vocea din mâna lui Valeriu Matei (el era preşedinte, iar subsemnatul – vice-preşedinte al Consiliului Salvării Naţionale, aleşi şi votaţi de cei peste 30 000 de participanţi), ca să rostească o singură frază:

Nouă nu ne trebuie Parlament, noi îl avem a Bucureşti, nouă nu ne trebuie Guvern, noi îl avem la București, nouă nu trebuie Preşedinte, noi îl avem la Bucureşti.”

A spus ce-a spus şi a dispărut.

Această declaraţie „a tinerilor din Piaţă” i-a servit drept pretext lui Voronin ca a doua zi, la 8 aprilie 2009, să-i expulzeze din Republica Moldova pe ambasadorul României dl Filip Theodorescu, pe consilierul pentru cultură dl Vasile Nanea şi încă pe alţi doi angajaţi  (4 din cei 9 funcţionari) ai Ambasadei României la Chişinău şi să introducă de urgenţă regim de vize pentru cetăţenii României.

Tot la 8 aprilie V. Voronin a afirmat: „Ei (protestatarii – n.n.) au spus că parlamentul şi Guvernul lor e la Bucureşti”, fără să-l numească pe autorul frazei şi identificând toate acţiunile tinerilor cu afirmaţia lui Bratu.

Toate posturile de televiziune ruseşti şi europene au transmis fraza instigatoare, toată presa a comentat-o, ca să-i pună în cârcă României acţiunile de devastare a Președinției  şi a Parlamentului de la Chişinău.

La şedinţa Guvernului de la 10 aprilie, Z. Greceanâi, fost prim-ministru a spus că trebuie introduse vize pentru cetăţenii români, pentru că tineretul a devastat clădirile Parlamentului şi a Președinției din motiv că „ei le au la Bucureşti”, iar dacă nu vor pleca din Piaţă, ea va da ordin să se tragă în protestatari.

La manifestările din 7 aprilie au fost arestaţi peste 1000 de tineri, au fost deschise sute de dosare, dar lui Bratu nu i s-a deschis, deşi toată lumea știa cine e autorul frazei celebre. Ea a e citată, fără a fi nominalizat autorul, în ziarele „Comunistul” din 10.04. 2009, 17.04. 2009, 24.04. 2009, 15.05. 2009, 22.05. 2009, 16.06. 2009  etc., în „Komsomolskaia pravda” din 22.04. 2009, în „Nezavisimaia Moldova” din 15.04. 2009, 18.04. 2009, 24.04.2009 ș.a.m.d.

Nimeni nu menţionează numele belicosului cuvântător, se spune doar, citez: молодёжь скандировала” („tinerii scandau”), fraza acestui moşneag rostită când sediile parlamentului şi preşedinţiei arseseră de mult şi montată în emisiuni televizate, puse în rapoarte mai înainte de a lua acestea foc, fiind atribuită protestatarilor, ea servind argument pentru arestări, bătăi, crime.

Provocatorul trebuie să răspundă cel puţin moral pentru cei, arestaţi, anchetaţi, maltrataţi, omorâţi. (Valeriu Boboc şi încă trei tineri).

Iar numele lui e Ilie Bratu.

Acest Münchhausen basarabean spune minciuni de îngheaţă apele.

El afirmă: „La 23 martie 2008 am organizat un mare miting dedicat aniversării a 90-a de la Unirea Barabilei cu patria-mamă. ” La 23 martie 2008, în zi de vineri, la Chişinău n-a avut loc niciun miting.

Mai zice: „Oamenii noştri, în special tineri, au participat masiv la evenimentele din 7 aprilie  2009.”

Minciuni! Alţii au organizat manifestarea, unde i-s oamenii? Al nu are tineri, nici bătrâni. Că afară de Valentina Găluşcă (dacă o fi existând!) Bratu n-a mai rămas cu nimeni.

Care membru al MURM a afişat harta lui pe Preşedinţie? Că numele acelor tineri se cunosc, au fost anchetaţi, bătuţi, excluşi de la facultăţi, decoraţi de Ghimpu.

Îşi atribuie lucruri care nu-i aparţin.

Minciuni gogonate sunt şi poveştile lui cu milioanele (în mai mulţi ani de zile seară de seară a făcut sute) de fotografii „cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu” (întreaga Operă Politică a marelui Eminescu a fost editată la Bucureşti abia după 1989) pe care, chipurile, el le difuza studenţilor in Chișinău: „Stăteam nopţi întregi închiși în cameră — şi făceam sute de fotografii pe banii noştri… Era prin anii 1977-1978… Studenţii care intrau în posesia seturilor de fotografii cu întreaga Operă Politică a lui Mihai Eminescu aveau o revelaţie…” Tot atunci Bratu se duce la KGB să le explice lucrătorilor de acolo că „noi suntem români.” Aiureli!

În 1977 curajosul patriot scrie Prezidiului Sovietului Suprem ca aceştia să includă în Constituţia URSS că noi suntem români şi limba ni-i română: „le spuneam răspicat că noi suntem români şi că nu există „popor moldovenesc” şi „limbă moldovenească.”

Pentru fraze mult mai nevinovate ca acestea Gh. Ghimpu, A. Usatiuc-Bulgăre, A. Şoltoianu şi V. Graur fuseseră condamnaţi cam pe atunci la ani grei de închisoare.

Noi, A. Silvestru, I. Vicol, V. Romanciuc şi subsemnatul, fuseserăm excluşi din facultate „pentru naţionalism”, numai pentru că ne făceam conspectele cu grafie latină.

Bratu îşi inventează biografie. Hârtia, vorba ceea, suferă orice. Şi ca el sunt o droaie, mari în vorbe şi mici în fapte..

De ce până la 1989, când era nevoie de patriotismul lui întârziat de azi, nu se auzise de el?

 

6. un aventurier

 

La mitingul consacrat Unirii Basarabiei cu România, iniţiat de Forul Democrat al Românilor din Moldova la 26 martie 2006 în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un moment dat a luat cuvântul şi Ilie Bratu. Acesta a afirmat că trebuie să punem mâna pe arme, dând glas mai multor enormităţi.

Scopul provocării lui a fost ca Ministerul Justiţiei să interzică activitatea Forului Democrat al Românilor, calificând-o drept asociaţie extremistă.

Doamna ministru Victoria Iftodi, printr-o scrisoare din 21.04.2006, mă preîntâmpină că, din cauza cuvântării lui Bratu, va fi nevoită să scoată FDRM în afara legii.

 

 

7. Un Ostap Bender!

Din interviu reiese că Bratu are o obsesie ceva mai mare decât cea a Unirii – cea a banilor.

Pentru Unire, zice el, trebuie „bani, să asigure finanţarea”, „să găsească surse de finanţare”, „şi-mi fac iluzii că statul Român mă va sprijini…”, „n-avem bani”, „avem conturi în bancă, sperăm să obţinem ceva finanţe de la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, am fost primul care depusesem proiectul de finanţare la începutul lui 2010…”, „Cheltuisem toţi banii proprii ca să fac Mişcarea Unionistă, am intrat şi în datorii… am vândut ce aveam, am achitat o parte, dar nici acum n-am scăpat de datorii… România ajută pe cine nu trebuie… Roşca este acum foarte bogat. A primit mulţi bani, dar a lucrat cu bani românești împotriva intereselor României.”

Iată, dă el de înţeles visător interlocutoarei, dacă i s-ar da lui măcar în jumătate din banii câți i s-au dat lui Roşca, ar lucra numaidecât „pentru interesele României!”, or, patriotismul lui are nevoie de bani, de mulţi bani!

De la 2006 încoace a tot cerşit bani prin toată România. Cerea cu împrumut câte 10 000 de euro de la diverse organizaţii, cu condiţia că le va restitui după ce face Unirea.

Dialogul lui începea cu întrebarea: „Doriţi Unirea Basarabie cu România?!” Şi, după ce i se răspundea afirmativ, continua cu constatarea: „Pentru asta avem nevoie de bani.”

Dacă era refuzat, reproşul era pretutindeni acelaşi: „Nu doriţi Unire, ruşine să vă fie! Vă credeam patrioţi” Aşa mi-au relatat rectorii de la universităţile din Bacău şi Suceava. A expediat sute de scrisori pe la diverse organizaţii din România cu următorul conţinut: „Noi vom uni Basarabia cu România. Pentru reuşita iniţiativei noastre avem nevoie de sprijinul financiar al tuturor (!) românilor.” După ce trece în revistă conturile sale pentru lei româneștii, dolari, euro şi lei moldovenești, Bratu lăcrima liric: „Dacă şi inima Dvs. vibrează alături de noi, vă puteţi aduce contribuţia la realizarea idealului comun de Reîntregire a Ţării transferând o anumită sumă de bani…” etc.

Unii i-au transferat: care român adevărat nu doreşte revenirea Basarabiei la Ţară? Alţii l-au priceput dintr-odată cine e.

Acest personaj sinistru n-a făcut pentru Unire decât să ceară bani pentru Unire.

8. amic cu duşmanii României

E foarte ciudată prietenia „unionistului” Bratu cu antiromânul Mihai Conţiu de la Moldova Suverană  (a se vedea fotografia alăturată, unde aceştia, bine-dispuşi, urzesc noi tărăşenii contra promotorilor Ideii româneşti din Basarabia), mercenarul lui Voronin, care declară că România e un stat artificial şi trebuie să dispară de pe hărţile lumii. Au scris împreună mai multe articole şi le-au semnat cu pseudonim comun.

Nu cred în patriotismul celora care sunt prieteni la cataramă cu duşmanii neamului românesc. Cum zice şi un proverb: „Spune-mi cine-ţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti.”

Am fost nevoit să acţionez acest „duet” antiromânesc în judecată. La 20 decembrie 2007 pentru calomniile acestora judecătoria Centru din Chişinău (judecător N. Mazur) obligă cotidianul Moldova Suverană SRL (M. Conţiu) şi pe Ilie Bratu „să publice dezminţiri referitoare la calomniile şi afirmaţiile mincinoase la adresa lui N. Dabija”, tandemul „patriotic” fiind impus să-mi plătească despăgubiri morale: M. Conţiu – 3000 de lei şi I. Bratu – 1000 de lei.

Instanţa de judecată a dovedit încă o dată că I. Bratu e patriot, doar că – un mare patriot al minciunii.

9. schemele trădării

Se ştie că I. Roşca şi-a făcut drum spre vârful puterii în Frontul Popular cu bârfe, calomnii, insinuări. Insinuările lui preferate erau: Cutare e securist, Cutare e Omul Moscovei ş.a.m.d.

A umplut cu pâre la adresa unioniștilor Bucureştiul. Calculul lui era simplu: toţi banii din România pentru Mişcarea de Eliberare Națională din Basarabia  – fie direcţionaţi spre el, unica persoană în care Ţara urmează să aibă încredere. Aşa a ajuns proprietar al Tipografiei Prag-3, pentru care statul român a plătit 3 milioane de dolari şi care azi tipăreşte doar publicaţii ruseşti. În 1994, când agrarienii şi socialiştii veniţi la putere refuzaseră să tipărească la unica tipografie din republică, cea a Guvernului, săptămânalul Literatura şi Arta (doar această publicaţie națională apărea pe atunci), un grup de intelectuali – Gr. Vieru, M. Cimpoi, L. lari, D. Matcovschi şi subsemnatul – am cerut audienţă la preşedintele României I. Iliescu, căruia i-am solicitat ajutor. El a promis o tipografie pentru Basarabia. Dar ea, cu concursul lui Ioan Talpeş, şeful Serviciilor Secrete Externe, a ajuns la Roşca.

Am scris într-un articol că în perioada 1994-2010 I. Roşca şi structurile sale, din care făcea parte şi Mitropolia Basarabiei, au primit din partea Departamentului Românilor de Pretutindeni suma de 38 de milioane de euro. Cu ei el urma să ne unească cu Ţara. Dar n-a mai făcut-o. Sau pentru că nu i-au ajuns dorinţe sau pentru că nu i-au mai rămas bani. Acum acelaşi lucru vrea să-l facă I. Bratu, doar că acesta e un individ mult mai periculos ca Roşca, pentru că e mai primitiv. El se foloseşte de aceleaşi scheme roşchiste, elaborate împreună.

Pe cine bălăcărește Bratu în interviu? Tocmai pe cei care fac ceva pentru Ideea Unionistă – Vitalia Pavlicencu, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Mihai Cimpoi, Dorin Chirtoacă, Anatol Petrencu, Gheorghe Viţă, Mihai Ghimpu, Constantin Lazăr, Vasile Nedelciuc – sunt doar câteva dintre personalităţile nominalizate de el în răutăciosul şi infatuatul săi interviu.

Toţi sunt antiunionişti, vânduţi, securişti.

Începând cu 1990, Roşca a făcut diverse „liste de securiști” în care includea intelectualii de frunte. Ultima, aşa-zise „lista Şandrovschi”, conţine numele a aproape 300 de unionişti. Că e un fals au dovedit-o două ziariste de la Timpul, care în 1991, atunci când s-a destrămat URSS, aveau una – 4 şi alta – 5 ani. Pentru insinuările sale, deşi n-am deloc timp să umblu prin instanţe, l-am acţionat pe numitul I. Roşca şi ziarul Flux în judecată. Roşca era pe atunci viceprim-ministru al Guvernului, responsabil de structurile de forţă, inclusiv de securitate. Şi a putut obţine de la SIS orice document solicitat. Ştiu că a căutat, dar n-a găsit niciunul care să vorbească despre o eventuală colaborare a mea cu securitatea, pentru că nu există.

I. Roşca a pierdut procesul, fiind obligat de instanţă să-mi plătească despăgubiri morale de 100 000 lei (Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 18 aprilie 2012).

Sunt deocamdată unicul cetăţean al Republicii Moldova care am dovedit în instanţă că n-am colaborat cu securitatea, acum îl aştept şi pe I. Bratu s-o facă. Ca să ne convingă, aşa cum se spune, că pârele semnate cu numele conspirativ „Decebal” nu-i aparţin.

10. Un impostor

Azi Ilie Bratu îi scrie numele lui iurie roşca cu litere mici („nu mi se ridică mâna să i-l scriu altfel”, zice el în interviu), dar altădată i-l scria altfel: IURIE ROŞCA, cu toate literele mari, linguşindu-se scârbos pe lângă el, fiindu-i complice şi coautor la toate tărăşeniile şi acţiunile acestuia de lichidare a Mişcării de Eliberare Naţională.

Au lucrat mână în mână, Roșca folosindu-l ca pe un prezervativ pentru toate intrigile şi diversiunile sale. Pe atunci lozinca lui Bratu era: „Patria mea este Iurie Roşca.”

La început Roşca a făcut tot posibilul ca Bratu să ajungă membru al Sfatului Frontului Popular.

Scopul lui era unul: să preia puterea în F.P. cu ajutorul unor indivizi fără scrupule, lipsiţi de Dumnezeu, agresivi, măcinaţi de răutăţi ca Ilie Bratu.

Marile pierderi pe plan naţional se datorează acestor doi indivizi: Iurie Roşca şi Ilie Bratu.

Parlamentul din 1990 ar fi putut vota Unirea cu Ţara, din Fracțiunea Democraţilor făceau parte mai mult de 150 de deputaţi, exact atâţia de câţi era nevoie, pentru ca votul să fie valabil. (La Moscova, noi deputaţii în Sovietul Suprem al URSS, pregătisem terenul pentru ieşirea celor trei ţări baltice şi a Basarabiei din URSS: recunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov nul din punct de vedere juridic, care însemna revenirea la graniţele din 1939, dinainte de el.)

Dar şi-a vârât Michiduță codiţa.

La început, Iurie Roşca, deşi nu era deputat, ne acosta pe culoarele parlamentului şi încerca să ne convingă că românii din Occident (care?! nu ne-a mai spus,) cer ca Frontul Popular să aibă o fracţiune proprie şi că ar trebui să „divorţăm” de agrarieni.

Îi spuneam: e mai bine aşa, pentru că îi folosim pe preşedinţii de colhoz (viitorii „agrarieni” din Parlament) pentru a vota legile noastre.

Apoi I. Bratu, care călca permanent în străchini şi care nu s-a reţinut ca deputat decât prin mugetele sale din sală, el neieşind aproape niciodată la microfonul de la tribună, le-a strigat într-o zi, ofensându-i: „Şaşlâcarilor!!!” („Consumatorilor de frigărui!!!”).

Aceste injurii au însemnat plecarea agrarienilor din fracţiunea noastră, care fusese cea mai mare din Parlament. Ulterior i-au preluat comuniştii şi interfrontiştii, iar pentru noi pierderea a fost enormă.

Toate diversiunile lui Roşca le realiza în Parlament Bratu. Legea despre cetăţenie, cu acordoarea cetăţeniei tuturor ruşilor, ucrainenilor care au invadat Basarabia după 1944 e opera lor. (Votată la Conferinţa F.P. din 3 martie 1991, la care a vorbit şi Bratu) şi altele.

Aceștia doi va trebui să răspundă în faţa istoriei pentru asta.

Ca şi pentru faptul că au distrus Frontul Popular.

Se ştie că F.P. a fost creat de scriitori. În august 1988 la Chişinău sosise de la Moscova trimisul special al KGB-ului maiorul Alexandr Şevciuc, care într-o scrisoare secretă trimisă lui S. Grossu, prim-secretar al partidului comunist al RSS Moldoveneşti (4-вo, nr. 2309, 15-08.1988, Fondul 51, inv.73, D.210, fila 5-6 din arhiva Organizațiilor Social-politice ale republicii Moldova) îi recomandă să-i scoată pe Gr. Vieru, L. Lari, D. Matcovschi, I. Hadârcă şi N. Dabija din conducerea Frontului Popular, din motiv că nu-i putea controla şi să-i introducă pe alţii în care KGB-ul avea încredere.

Aşa apare la Congresul II al FPM în Sfatul FP I. Bratu, un şef de zvenou agricol din colhozul satului Cojuşna raionul Străşeni.

Odată cu cooptarea lui Bratu Sfatul Frontului devine un organ de luptă contra „la ai săi”.

La Congresul III al FP care a avut loc la 16 februarie 1992 la Teatrul de Operă şi Balet mă aflam în sală ca delegat.

Dar ceilalţi fondatori ai FP – Gr. Vieru, L. lari, D. Matcovschi – stăteau la balcoane, în loja presei. Sala a cerut să li se dea mandate de deputaţi.

Cel mai tare protesta I. Bratu: „Scriitorii să scrie!” avea dânsul grijă de destinul literaturii.

Când delegaţii m-au propus pentru conducerea FP, a sărit de lângă Roşca, ca (cacofonia aici este necesară) să mă întrebe dacă am plătit cotizaţiile (nimeni nu plătea pe atunci cotizaţii), dacă am carnet de membru al FP (n-avea nimeni pe atunci carnet de membru).

I. Hadârcă a spus atunci: carnetul lui Dabija sunt cărţile sale şi săptămânalul Literatura şi Arta, care a creat Frontul Popular.

De-a lungul acelui congres Bratu ieşea întruna la microfon, spunea o neghiobie şi se aşeza lângă Roşca, care-i sufla mereu ce să zică şi când să salte de pe scaun.

La iniţiativa celor doi din conducerea FP sunt excluşi toţi cei care l-au creat: chiar la Congresul II din 30 iunie -1 iulie 1990 e dat afară din FP deţinutul politic Gheorghe Ghimpu, apoi – alt deţinut politic – Alexandru Usatiuc-Bulgăre ş.a.

La 28 iulie 1991 I. Roşca şi cu I. Bratu îi exclud din FP pe Nicolae Costin, primarul Chișinăului (al cărui nume îl invocă I. Bratu în interviul său ca adept), pe Vasile Nedelciuc, unul din autorii Declaraţiei de Independenţă, pe jurnalistul Nicolae Negru „pentru activitate în defavoarea Frontului Popular.”

La 15 noiembrie 1992 la inițiativa lor FPCD emite o hotărâre specială „Cu privire la comportamentul unor membri ai Sfatului”: toţi cei care cereau „convocarea unui congres extraordinar al FPCD”, de salvare a formaţiunii, au fost daţi afară din FPCD.

La 1 mai 1993 sunt excluşi din Sfatul Frontului Popular: Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă, Mihai Ghimpu, Vasile Nedelciuc (a doua oară), Valeriu Matei, Vasile Şoimaru, Nicolae Dabija, în lipsa acestora şi în lipsa cvorumului prevăzut de Statut.

Tot la 1 mai 1993 e suspendat din funcţia de preşedinte al Sfatului FPCD Mircea Druc, motivându-se că acesta, fiind cetăţean român, „şi-a pierdut cetățenia Republicii Moldova” şi deci nu poate conduce o organizaţie din R. Moldova. Dar motivul era altul: semnătura pentru conturile de bani ale F. P.

Odată cu noi au plecat din FPCD şi organizaţiile non-guvernamentale pe care le conduceam, subsemnatul fiind la acea oră preşedinte la două asociații importante –  Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă, care întrunea intelectualitatea științifică şi culturală din republică, şi Limba noastră cea română, cu peste o sută de mii de membri din toată republica.

Toate acţiunile de până atunci ale FPCD le făcusem împreună.

Dintr-o formaţiune populară, peste noapte, FPCD-ul a devenit o sectă, în care cei mari s-au pomenit a fi I. Roşca şi I. Bratu.

Dar, pentru că orice fiară care se vrea ea mai mare în crâng, în curând şi-au înfipt şi ei ghearele unul în beregata altuia: prea semănau înde ei, ca să nu se sfâșie reciproc.

După ce a ajuns cu concursul „ţăcănitului” Bratu în fruntea FP (ca să-l submineze şi să-l distrugă din interior), Roşca i-a tras un picior în fund, anunţând pentru un post de radio că acesta nu şi-a încheiat tratamentul la spitalul pentru alienaţi mintali din Costiujeni (acolo se tratase I. Bratu în 1984, cum recunoaşte în interviul său), unde îi şi este locul.

11. Un hoŢ de timp şi nu numai

Ilie Bratu este un hoţ de timp, de timpul altora.

Având timp berechet – el nu lucrează nicăieri („Dacă lucrezi, nu-ţi ajunge timp să faci bani”, zice el), declarându-se un fel de „revoluţionar profesionist”, el a decis să se îmbogăţească ceva mai simplu: a acţionat în judecată diversă lume: Forul Democrat la Românilor, săptămânalul Literatura şi Arta, persoane din conducerea Forului, pe toţi care nu sunt de acord cu bolboroselile sale patriotarde.

Pentru fraza: „Ilie Bratu nu rostește lozinci, el le ţipă” (Din articolul Un provocator: Ilie Bratu) a cerut în instanţă de la subsemnat despăgubiri drept reparaţii morale 5 000 000 (cinci milioane) de lei şi de la publicaţia Literatura şi Arta  – alte 5 000 000 (cinci milioane).

De la publicistul Ion Fiodorov, pentru întrebarea retorică „Ceea ce face Ilie Bratu nu e o terfelire a ideii sfinte de Unire cu Patria-mamă?”, a cerut 1000 000 (un milion) de lei.

De la scriitorul Mihai Morăraş, pentru constatarea „Una din condiţiile lui Bratu a fost ca Consiliul Director al Forului să adopte o decizie de aderare necondiţionată la Mişcare Unionistă inexistentă a domniei sale” – a vrut 1 000 000 (un milion)  de lei.

De la profesorul Valeriu Dulgheru, şef de catedră la UTM, care se întreba într-un articol „De când oficiosul Moldova Suverană a devenit porta-voce a „unioniştilor” gen Bratu (nu vă pune în gardă acest lucru, domnilor?)”, a cerut „despăgubiri” de 500 000 (cinci sute de mii) de lei.

– Ce veţi face cu atâţia bani, domnule Bratu? l-a întrebat judecătoarea.

– Unirea, a răspuns el, lăcomia lui urmărind de fapt o cauză nobilă.

Procesul s-a întins trei ani de zile.

În şedinţele de judecată s-a dovedit însă că tocmai el este cel care ofensează, calomniază, spune minciuni, denigrează.

Îmi pare rău de avocaţii săi: Vlad Moga, Gheorghe Stratan şi Victor Panţâru, care-i asistau neputincioşi tâmpeniile. Dar îmi pare rău şi de cei care-i plătesc avocaţii.

La 24 octombrie 2008 judecătoria Buiucani (judecător – Natalia Simciuc) hotărăște:

„Se respinge acţiunea iniţiată de I. Bratu ca neîntemeiată;

Se încasează de la Bratu Ilie în beneficiul lui Nicolae Dabija prejudiciu moral în sumă de 1000 (o mie) lei;

Se încasează în mod solidar de la Bratu Ilie cheltuielile de judecată.”

Ilie Bratu a început să urle în sala de judecată: el care se aştepta să încaseze dintr-o lovitură 15 milioane de lei, tocmai el fusese pedepsit.

Procesele lui Ilie Bratu contra FDRM şi conducerii acestuia, învinuită cu „nu face Unirea cu România” continuă.

12. Un escroc

Interviul lui povesteşte despre „eforturile” lui „milenare” de a uni toate partidele din Basarabia. Ele – cu cine?! Că el n-a avut în spatele său nicio formaţiune. Instituia negocieri absurde, dictate de necesitatea unirii forţelor democratice. Dar el nu poate deschide gura fără să ofenseze, fără ca prostia să o ia razna înaintea rațiunii. Concluzia tuturor celor cu care a discutat e una: a purta tratative cu el înseamnă timp pierdut. Iar viaţa e scurtă.

Acest personaj obscur, nu e cunoscut decât ca un scandalagiu, ca un escroc, ca un delapidator (aflând prin 1993-94 – de unde?! – că am un dozimetru de verificare a radiaţiei, mi l-a cerut cu împrumut şi nu mi l-a mai restituit, sub motiv că i s-a furat, tocmai când eram ameninţat şi aveam cea mai mare nevoie de el).

A vrut să-şi facă un partid, dar n-a putut aduna decât câteva semnături pentru înregistrare.

A scris nişte scrisori aiurite, lui M. Cimpoi şi altor preşedinţi de uniuni de creaţie, cu propunerea să lichideze Uniunea Scriitorilor şi să treacă într-o fantomatică Mişcare Unionistă, sub conducerea lui (care n-a existat niciodată decât în imaginaţia sa).

Primitivismul lui combinat cu răutatea a creat o repulsie faţă de însuşi Idealul Unirii.

Iar misiunea lui e una: să compromită odată şi pentru totdeauna Ideea Unionistă.

Cine ar mai putea crede în aceasta, dacă ar încăleca-o – precum altădată Roşca – şi nu le-ar mai permite şi altora să se apropie de ea?

El vrea să dea de înţeles în fantezistul său interviu că dacă nu erau şi alţi unionişti în Basarabia, făcea de mult Unirea!  Ca să o realizeze, Bratu crede că n-are nevoie de nimeni. Decât de sine. Că nu antiunioniştii îl împiedică s-o facă, ci unioniştii! Că dacă România îi va da bani, el va uni chiar „mâine” Basarabia cu Ţara!

Eu unul mă îndoiesc.

Un om care e plămădit din multă dragoste de sine şi –  multă ură pentru toţi ceilalţi nu poate decât să-l supere pe Cel de Sus şi să nu mai dorească nici El Unirea, atâta timp cât de ea sunt preocupaţi şi indivizi ca I. Bratu.

 

Nicolae DABIJA,

Preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova,

Preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova.

Membru de Onoare al Academiei Române,

Membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

 

 

P.S. M-am aflat timp de o viaţă pe baricadele românismului.

De-a lungul vieţii am fot atacat pentru asta de fel de fel de derbedei, inclusiv cu atentate la adresa vieţii mele: până la 1991 eram în vizorul Interfrontului şi a agenţilor Kremlinului, după aceea m-a luat în primire Roşca cu căţelandrii săi, apoi oamenii lui Voronin (numai Mihai Conţiu a scris în ultimii ani 300 (!)de articole denigratoare la adresa mea), iar mai încoace – şi „unionişti” gen Bratu.

Denigratorii mei au dorit şi doresc un singur lucru: să las mâinile în jos şi să abandonez porţiunea de tranşee pe care o apăr (în Literatura şi Arta, care a declanşat Mişcarea de Eliberare Naţională, având în 1989 un tiraj de 260 000 de exemplare, am scris de la 1986 încoace peste 5000 de articole de educaţie naţională, iar generaţia pentru care am alcătuit după 1990 împreună cu Aurelian Silvestru cele 4 manuale de istorie, pe care le-a întitulat „Daciada”, îşi zice azi cu mândrie Generaţia Daciadei.)

Dar când văd în jur atâtea lepre care se autointitulează acum şi „unioniste” – dușmani ai românismului îmbrăcaţi în haine naţionale româneşti, care rostesc Tatăl Nostru înainte de a lovi cu barda în Dumnezeu – îmi zic de multe ori: acest popor dacă a putut naşte asemenea secături ca I. Bratu, ca I. Roşca, nu-şi merită libertatea.

Mă miră doar naivitatea unor oameni de bine: e suficient ca cineva, poate fi şi derbedeu dovedit, să vă zică: „Eu vă unesc cu România”, pentru ca să-l credeţi, fără să-l mai întrebaţi cine e, ce-a făcut concret pentru Cauză, dacă are dreptul moral să-şi bată joc de nişte oameni care chiar au făcut câte ceva, şi-i postaţi halucinaţiile pe site, pe blog, i le comentaţi, fără să le mai citiţi, i le difuzaţi, încurajându-i schizofreniile.

L-aţi crezut odată pe Roşca, deşi vă preîntâmpinasem încă în 1994 că nu e „de-al nostru”, şi unde aţi ajuns? În brațele lui Voronin şi ale Moscovei.

Dacă îl mai credeţi o dată, va fi şi mai trist. Iar el se cheamă Ilie Bratu, un porc care şi-a prins nişte aripi de carton şi afirmă ce acestea sunt de înger.

Păzea!

N.D.

 

 

Când România este Mare!

Posted by Stefan Strajer On December - 9 - 2012

Când România este Mare!

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan, SUA)

 

Anul 1918 reprezintă ȋn istoria poporului romȃn anul triumfului idealului naţional, anul ȋncununării victorioase a luptelor şi sacrificiilor umane  pentru făurirea statului naţional unitar. „În această zi, scria Nicolae Iorga, a sosit un ceas pe care-l aşteptăm de veacuri, pentru care am trăit ȋntreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gȃndit. A sosit ceasul ȋn care cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre.”

Foto. Membrii Societatii Avram Iancu din Detroit (de la stanga la dreapta: Stefan Strajeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Mirela Costa, Dragos Costa, Ion Coman – lipseste Felicia Musat)) impreuna cu preotii Ioan Mihut si Stefan Vlad

Ȋn adȋncul inimii fiecărui romȃn era ȋntipărită credinţa că mȃntuirea de orice domnie străină nu se poate realiza decȃt prin unitatea naţională.

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască ȋntr-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decȃt orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă şi punȃnd ȋn mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă să treacă peste toate adversităţile, să dea viaţă aspiraţiei sale: Statul Naţional Romȃn. Romȃnii sunt  mȃndri de faptele istorice ale neamului şi se bucură de Ziua Naţională a Romȃniei, nu  numai cei din ţară, dar şi cei aflaţi la mii de kilometri depărtare.

Foto. Marea artista a cantecului popular Ionela Prodan

Romȃnii din statul Michigan, U.S.A., au fost invitaţi să sărbătorească Ziua Naţională a Romȃniei ȋn cadrul unui eveniment special organizat de  societatea culturală romȃno-americană „Avram Iancu” şi partenerul media “Curentul Internaţional”.

Foto. Florin Boita – tanar talent al cantecului banatean

Fiind activi, ȋmpreună, mereu, putem transforma lumea ȋntr-un loc mai bun pentru familiile noastre, pentru prietenii noştri, pentru comunităţile şi ţările noastre, pentru generaţiile viitoare. Călăuziţi de aceste idealuri, membrii societăţii “Avram Iancu” s-au străduit să organizeze, ȋn cadru şi mod cȃt mai plăcut, acest eveniment  sărbătoresc pe măsura importanţei sale. Astfel ȋncȃt sȃmbătă, 1 Decembrie 2012, sala de festivităţi a bisericii ortodoxe “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” din Warren, Michigan, SUA, aranjată sărbătoreşte a strȃns zeci şi zeci de suflete venite din toate colţurile Michiganului, dar şi din Atlanta (Georgia), Indiana, Canada, Romȃnia.

Foto. Grupul Bucovina din Atlanta (Irina si Garofas Milici, Iulia si Ovidiu Babici)

Prima parte a programului serii a fost deschisă de preşedinta societăţii culturale “Avram Iancu”, tȃnăra şi sufletista d-nă Mirela Costa, care a prezentat programul pe ȋntreg parcursul serii. Spectacolul  a debutat cu cele doua imnuri naţionale, romȃn şi american, interpretate cu vocea-i minunată de solista Diana Pantea.

Foto. Diana Pantea interpretand imnurile de stat ale Romaniei si SUA

Părintele Ioan Mihuţ, preotul de aproape 30 de ani al bisericii ortodoxe romȃne “Pogorȃrea Sfȃntului Duh” a rostit cȃteva cuvinte de deschidere, urmat de solistul Florin Boita, interpret de muzică populară din zona Banatului.

Foto. Ansamblul Flcloric “Plaiurile Pojoratei” din Bucovina (Suceava) – Membri: Roxana Serovschi, Diana Cozmaciuc, Ionela Jucan, Alecu Balan, Grigore (Florin) Taran, Ioana Roata, Gheorghe Strajer si Ioana Forminte

Un “Cuvȃnt despre Unire” a rostit Doina Popa şi d-l Marius Marin, preşedintele Asociaţiei romȃnilor din nord-vestul Americii.

Cȃntecele patriotice interpretate cu măiestrie artistică de către soliştii Bogdan Filimon şi Ionela Prodan au fost ȋnsoţite de Hora Unirii, care a ȋncins ȋntreaga sală ȋn cercuri largi de dansatori, colorȃnd sala ȋn cromatica tricolorului romȃnesc.

Foto. Hora Unirii la 1 Decembrie 2012, biserica “Pogorarea Sfantului Duh”, Warren (Detroit)

Au interpretat remarcabil formaţia „Academic” din Detroit, condusă de Gheorghe Trȃmbiţaş şi solista Diana Pantea cu muzică live pe toate gusturile.

Grupul de dansatori “Bucovina” din Atlanta, foşti membri ai ansamblului “Ciprian Porumbescu” (Suceava, Bucovina) au executat măiestru dansuri din Bucovina, Moldova şi Oltenia, alternȃnd eleganţa mişcărilor cu frumuseţea costumelor bucovinene.

Marea artistă a cȃntecului popular romȃnesc, Ionela Prodan a marcat spectacolul cu o interpretare de ȋnaltă ţinută artistică, vibrȃnd sala cu timbrul vocii sale inconfundabile.

Invitaţi de onoare, de suflet şi spirit ai d-lui Ṣtefan Străjeri, sosiţi din satul natal al domniei sale – Pojorȃta – au fost membrii ansamblului folcloric „Plaiurile Pojorȃtei”, care au constituit marea atracţie a evenimentului cu trei intrări pe scenă, ridicȃnd sala ȋn aplauze şi ovaţii prelungite. Costumele populare specifice zonei, garnisite cu blană de dihor, scoteau ȋn evidenţă frumuseţa şi eleganţa portului bucovinean din zona Pojorȃtei. Directorul ziarului ȋnsuşi a purtat cu mȃndrie ȋntreaga seară costumul tradiţional.

Printre invitaţi, s-au remarcat colaboratori ai ziarului “Curentul Internaţional”, scriitorii: Silvia Jinga, Sorin Olariu, Corneliu Florea – sosit din Winnipeg – Canada, Gabriela Mihalache – fondatoarea ziarului, Ṣtefan Străjeri – directorul ziarului, inimos şi harnic organizator al evenimentului.

Sosit din ţară ȋmpreună cu alţi oaspeţi, ne-a surprins plăcut cu prezenţa, d-l Gheorghe Chindriş, unul dintre fondatorii societaţii culturale “Avram Iancu”.

Nu mic a fost aportul celorlaţi membri organizatori şi al tuturor celor ce au dat o mȃnă de ajutor pentru ca serbarea să fie la ȋnălţimea evenimentului.

Multumiri din partea tuturor romanilor pentru cei mai inimosi dintre romani, membri ai societatii „Avram Iancu”: Mirela si Dragos Costa, Irina si Ion Coman, Maria Ionescu, Felicia Musat si Stefan Strajeri, alaturi de membri familiilor lor care au fost alaturi la organizarea acestei sarbatori a neamului romanesc.

Un tot unic, ȋntr-un spectacol desăvȃrşit.

Ȋmi vin ȋn minte cȃteva versuri dintr-o poezie găsită ȋn raniţa unui soldat căzut ȋn toamna anului 1918 pe muntele Sorica din zona Carpaţilor de Curbură:

„Nu plȃnge Maică Romȃnie

Adună tot ce-i bun sub soare

Ne cheamă şi pe noi la Praznic

Cȃnd Romȃnia va fi Mare.”

Iată cum Maica noastră Romȃnia ne-a adunat la sărbătoarea ei şi ȋn acest ȋnceput de decembrie 2012, iată cum romȃni cu suflet curat şi dragoste de neam şi ţară au răspuns chemării sale, oriunde se află ȋn lume.

Romȃnia este acolo unde trăiesc, muncesc, ȋnvaţă romȃni.

Timpul şi spaţiul nu ne ȋnving!

 

        

Tragedia românească de la Cotul Donului

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2012

Tragedia românească de la Cotul Donului

 

Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau, Basarabia) 

O cruce improvizată în memoria celor 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.

În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii” (Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară…

De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică şi sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET” cu toate mările şi golfurile sale de informaţii, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă şi Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acea tragedie.

După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est” (Fundaţia „Părintele Arsenie Boca”, 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum şi după convorbirile pe care le-am avut cu alţi câţiva veterani nonagenari din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului… Şi, la mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostaşilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului.

Şi… surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în staniţa Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia şi am vrut să deschid uşa, intra apa în automobil. Prima idee ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150.000 de fraţi ai săi care zac acolo pe vecie…

O CRUCE CU TRICOLOR

Când s-a terminat ploaia şi s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniţei Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu „Poeme în imagini”, cu fotografia „Tricolorului Independenţei” (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă). Am prins pagina de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb, răzmuiat de ploaie, am fotografiat-o pentru istorie, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac „Ştefan Vodă” (Călăraşi), am turnat în dop câteva picături de licoare şi le-am sorbit de sufletul celor 150.000 de români care zac acolo. Am pus la magnetofonul din maşină superba piesă „Toţi ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, interpretată de trupa K 1 Band, şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta, că, în sfârşit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului…

EXACT 1942 DE KILOMETRI

Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume, de parcă am aterizat pe Marte… Nu cred că până la acel moment am avut o victorie mai mare în viaţa mea. Dar următoarele 30 de minute chiar au pus punct la toate… Când ieşeam din raionul Kletski, în pământul căruia zac de cinci ori mai mulţi români decât numărul populaţiei care locuieşte azi acolo, întâmplător mi-am aruncat ochii la kilometraj şi ce văd? Numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări de 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chişinău până la locul acelei tragedii… Pentru că-i imposibil de crezut aşa ceva, am fotografiat şi acest amănunt, căci, mi-am zis, n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă m-am uitat în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei, în speranţa să văd printre brazdele întoarse de plugurile ruseşti vreo grămadă de oase româneşti. Culoarea acelor brazde era roşie şi m-am gândit că nuanţa e de la cele circa un million de litri de sânge vărsat de cei 150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, şi acele brazde roşii, apoi am mers mai departe spre Volga să văd „înspăimântătoarea” statuie „Patria-mamă”, înaltă de 87 de metri, de pe Colina Mamai din Stalingrad/Volgograd… Când i-am povestit veteranului Iosif Niculescu, pe 27 septembrie, în ziua când a împlinit 98 de ani, despre toate câte mi s-au întâmplat la Cotul Donului, mi-a zis: „Eu cred că această râvnă, încununată cu succes, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar,unul dintre cei morţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt în acel pământ şi, Acela lucrând din Cer v-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaştele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului…”. Amintirile bătrânului despre acele lupte sunt vii şi astăzi: „În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu şi-a închipuit că poate cuceri Rusia. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile româneşti, Basarabia şi Bucovina, şi să-L readucă pe Iisus Hristos, izgonit de bolşevici”.

ISTORIA UITATĂ

…Să parcurgi aproape 2.000 de kilometri din capitala celui de-al doilea stat românesc până la acel loc de tristă amintire în istoria noastră, să calci pe oasele a 624.540 de ostaşi români, îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa până la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lângă Volga, şi, incredibil (!!!), să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijenţă şi uituceală a politicienilor de la Bucureşti, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român. Or, poate se doreşte să dispară şi ultimii români, rămaşi la vatră, gata să-şi mai apăre, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Mi-i ruşine să mă uit cum se bat politicieni între ei, crezând că o să trăiască doua vieţi şi nu vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru batjocura faţă de memoria ostaşilor români căzuţi la datorie, pe Frontul de Est. Să nu caute ei posibilitatea să se înţeleagă cu ruşii pentru inaugurarea unor cimitire de onoarte? Doar în România toate cimitirile ruseşti sunt întregi, pe când românii n-au niciunul acolo, la Cotul Donului, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiţă în memoria celor 624.540 de ostaşi români căzuţi pe Frontul de Est… Doar în oraşul Odesa există un cimitir, dar şi acela este „mascat” sub denumirea de Cimitir german… În Cehia, Slovacia, în Basarabia, în Kazahstan (Karaganda), au fost inaugurate cimitire de onoare sau monumente. Sigur, în aceste locuri este altă situaţie, dar cum se poate ca Statul Român să nu fi întreprins nimic în Rusia şi în Ucraina?

Dar, poate-i luminează Dumnezeu, în cel de-al 12-lea ceas, pe actualii guvernanţi ai României să se lase de bătăliile intestine, politice şi financiare, şi să convină cu ruşii pentru nişte săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale ostaşilor români căzuţi pe meleaguri străine.

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors