Totuși, până când?!

Posted by Stefan Strajer On March - 24 - 2011

Totuși, până când?!

 

Autor: Cornel COTUȚIU           

Ne-a rămas de la străbunii noștri latini o strigare a lui Cicero: „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?”. Adică: Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Diatriba avea un caracter acuzator și dramatic.

E o diferență între anul 63 d.H. și 2011 de azi. Atunci, Catilina era doar membru al Senatului roman, pe când cetățeanul Traian Băsescu e ditamai șeful de la Cotroceni.

Eu, la rândul meu, nu sunt un Cicero, ci doar un cetățean al României, dar această postură nu mă împiedică să nu-i adresez locatarului de la Cotroceni întrebarea: Până când vei abuza de răbdarea noastră în ce privește obrăznicia maghiarilor din țară și de dincolo, referitor la pretențiile lor de  autonomie teritorială? Catilina pusese la cale un complot contra republicii romane. Ei bine, Traian Băsescu ce complotează?

Se vede că starea lăuntrică, psihică, a migrării, pentru unii dintre cetățenii români, nu s-a terminat, nu s-a potolit, chit că au trecut o mie de ani. Ungurii au venit spre Europa cu carne crudă sub șeaua calului. Secuii au venit mai târziu, iar conducătorii lor i-au vândut maghiarilor în anii zisei revoluții de la 1848. Acum, iredentiștii unguri umblă țanțoș cu niște pretenții de autonomie etnică în spațiul lor, secuiesc.

E obrăznicia celui speriat să nu dispară.

Una dintre modalitățile de a nu sucomba este denigrarea unor repere istorice, culturale, ale celor care ți-au îngăduit să exiști. Concrtet: Să murdărim nume scumpe ale poporului în care ne-am strecurat. Cum a fost recent: Avram Iancu și Mihai Eminescu.

Faptul că unui puștan ungur (chiar dacă are 31 de ani, îl consider un handicapat mintal), i se permite, cu seninătate birocratico-politică, să batjocorească o mare personalitate a istoriei românești – Avram Iancu –  acceptându-i-se un spectacol antiromânesc (în România!) de spânzurare a „Craiului”, la Miercurea Ciuc – deci, acest fapt, pentru care guvernul boc (rog redacția să păstreze inițialele minuscule pentru cele două substantive de dinaintea parantezei) nu a luat nici o atitudine, mă consternează.

Acest cetățean, numit boc, este originar din Apuseni. Eu am fost profesor în zona aceea, la Călățele. Treceam o măgură și ajungeam la Răchițele – locul unde barza a avut nenorocul să aducă pe lume o păpușă nmită Emil și căruia nu degeaba tatăl său îi sparge în cap ouă  în zilele de Paști. Am fost și la Abrud, Câmpeni, Sohodol, Roșia Montană, am stat săptămâni multe pe vârful Vlădeasa, dar nu am întâlnit oameni de micimea spiritual-morală ca Boc sau Ciorbea.

Munții Apuseni sunt dovada și garanția românismului (cuvânt mereu folosit de Eminescu în articolele sale politice – Eminescu terfelit și el la Miercurea Ciuc).

Ei bine, vine un handicapat, care își bate joc de istoria noastră și demnitarii de București stau cu degetul în cucuruz. Se lasă șantajați de niște voturi electoral-parlamentare. Vorba unui redactor tv: „Nu suntem o țară zdravănă la cap.”

Totuși, până când?!

 

                   

Elisabeta I, regină şi poetă (Carmen Sylva)

Posted by Stefan Strajer On February - 18 - 2011

Elisabeta I, regină şi poetă (Carmen Sylva)

 

Autor: Carmen Marin

 

Tronul României a fost împodobit, la un moment dat de o prinţesă de obârşie germană Elisabeta de Wied, alături de soţul ei Carol I. Această talentată prinţesă, a văzut lumina zilei la 29 decembrie 1843, la Castelul părintesc din Neuwied, lângă Rin. Tatăl său fiind prinţul Herman de Wied, iar mama prinţesa Maria de Wied, fiică de duce. Are parte de o educaţie deosebită, ca în toate familiile bogate din vatra germană. Cunoaşte bine limbile engleză, franceză, italiană, suedeză, iar mai apoi şi limba poporului care o va adopta, româna. Se considera fiica Rinului, fluviu cu legende fermecătoare, dar şi fiica fascinantei păduri Monrepos. Pseudonimul de Carmen Sylva (în latină:carmen – cântec,poezie; silva-pădure) este expresia trăirilor poetice de dragoste faţă de locurile natale. ,,Carmen este viersul, Sylva e pădurea,/Viersul de la sine e menit să sune,/Şi de-aş fi născută şi creşteam aiurea/Cântecele mele n-ar avea ce spune./Le-am furat în treacăt de la păsărele,/Freamătul pădurii mi-a vorbit de ele,/Inima-mi pe urmă ritmul le-a adaos,/Viersul şi pădurea sunt al meu repaos.(Traducere de St.O.Iosif)

În 1869, domnitorul Carol I pleacă în patria natală să-şi caute mireasă. În acest voiaj are loc logodna şi căsătoria prinţului Carol I cu prinţesa Elisabeta, după demersurile puse la cale de către rudele nobiliare. Ceremonia are loc la Castelul Monrepos, iar balul la Neuwied. În data de 18 noiembrie, perechea princiară se îndreaptă spre România, prin Viena şi Budapesta, călătoria fiind făcută cu vaporul pe Dunăre până la Giurgiu. De aici ajung în Bucureşti, pe prima cale ferată din regat. Prinţesa Elisabeta a fost impresionată de primirea triumfală şi prietenoasă, făcută de mulţime, care va evoca mai apoi  momentele, în pagini memorialistice.  Unicul copil al acestei  familii princiare a fost prinţesa Maria. Născută la sfârşitul verii anului 1871 şi botezată la biserica de la Cotroceni. Fetiţa era frumoasă şi precoce, umplându-le viaţa.  La 24 martie 1874, fetiţa se îmbolnăveşte de scarlatină şi în zorii lui 28 martie, îşi dă sufletul lui Dumnezeu. Mica prinţesă a fost îngropată în grădina palatului Cotroceni, aproape de biserica botezului. Pe cruce era scris versetul biblic:,,Nu plângeţi, căci nu e moartă, ci numai adormită’’.

   În timpul războiului de independenţă(1877-78), prinţesa Elisabeta urmează pilda soţului său, care era mereu pe front, amenajează Cotroceniul în ambulanţă, unde îngrijea împreună cu medicii şi infirmierele de soldaţii răniţi pe câmpiile bulgăreşti. De asemenea transformă sala tronului din Palatul Domnesc în atelier imens, unde doamnele de vază făceau cearceafuri, bandaje, cămăşi şi scame pentru spitale. În anul 1881,la 10 mai, are loc încoronarea Regelui Carol I, prinţesa Elisabeta devenind Regina Elisabeta a României. De o bunătate nemaipomenită, o fire sensibilă şi altruistă, Regina poetesă a ocrotit literele şi artele române. Marele George Enescu, a fost ajutat de această fiinţă deosebită, fiind trimis la studii în străinătate, încă de copil, îi era ca a doua lui mamă. Iubind muzica i-a ajutat pe Grigoraş Dinicu şi pe alţii muzicieni ai timpului. Vasile Alecsandri o îndeamnă pe Regina poetă să-şi reia pasiunea din prima tinereţe. Scrie proze:,, Poveştile Peleşului (1882 şi 1883),Cugetările unei Regine (1882), Robia Peleşului (1888), Meşterul Manole (1892), Poveştile unei regine(1901),Crăciunurile unei Regine (1905) şi poezii: ,,Rinul meu (1884), Monorepos (1884), Patria (1891), Cântecele de mare (1891). Regina Elisabeta a tradus din poeziile lui Alecsandri, în germana pentru a-şi alina suferinţa pricinuită de dispariţia fiicei sale. Bătrânul Alecsandri era un apropiat al casei regale, dovedind devotamentul prin activităţile sale diplomatice de la Paris. Vara îşi petrecea concediul la Sinaia, înveselindu-i pe suverani cu snoavele sale. Atunci când acesta se îmbolnăvii, în 1890, Regina poetă îi dărui un fotoliu de odihnă, în acesta îşi petrecu ultimele zile ale vieţii sale. Carmen Sylva îl cunoaşte şi pe Mihai Eminescu. Gh. Eminescu, nepotul poetului, povesteşte ,,…Curioasă, Regina Elisabeta a dorit să-l cunoască direct pe Mihai Eminescu, poftindu-l la palat prin criticul Titu Maiorescu. Se povesteşte că în timpul audienţei, regina i-a dat o poezie de-a ei să o citească şi să-şi dea părerea. Poetul a citit-o cu atenţie, a recitit-o, apoi cu ,,originala lui sinceritate’’, cum scria Delavrancea într-un articol, i-a spus:

-Majestate! În forma actuală cred că ar fi bine să nu fie publicată… Regina obişnuită să nu i se refuze nimic, îi spune:

-Uiţi că vorbeşti cu regina României?

-Da, dar nu cu regina poeziei!

Când bătrâna ,,Aquila Neagră’’ s-a prăpădit (1914), Regina s-a trezit singură pe lume. ,,Fără bărbat, fără copii, fără preoţii ei, departe de rude, de ţara ei’’(I.G.Duca, Amintiri politice). În iarna lui 1915-16, dormea în apartamentele reci, neîncălzite şi din acest motiv a făcut congestie pulmonară şi la data de 18 februarie trece în veşnicie. Este înmormântată alături de soţul ei, Regele Carol I, la Curtea de Argeş şi sunt aduse şi osemintele micii prinţese Maria. Cripta de piatră a unit pentru eternitate bărbatul, soţia şi singurul lor copil. Cuib de vulturi împreunaţi în moarte…

Bibliografie: Boris Crăciun ,,Regii şi Reginele României’’,Editura Porţile Orientului Iaşi 2002

                     Cesar Petrescu ,,Cei trei Regi’’, Editura Abeona C.E.I.T Bucureşti, 1993;

                     Ioan Scurtu ,,Monarhia în România 1866-1947,Editura Danubius, Bucureşti 1991

Românii din Ungaria – Tristă aniversare

Posted by Stefan Strajer On January - 19 - 2011

Românii din Ungaria – Tristă aniversare

 

Eva Iova (Gyula, Ungaria)

Ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu este o zi de sărbătoare şi pentru presa românească din Ungaria. După anii interbelici, o perioadă de mai bine de trei decenii, când nu apărea aici niciun ziar, nicio revistă românească, pe 15 ianuarie 1951 ia naştere revista românilor din Ungaria de azi, „Libertatea noastră”, precursorul „Foii româneşti”. Au trecut de atunci exact 60 de ani…

Ani în care revista a trecut de la apariţia lunară la bilunară, iar de la începutul anilor 1970 apare săptămânal. 60 de ani cu doar o mică întrerupere, în perioada revoluţiei din toamna anului 1956. 60 de ani în care s-au scris în româneşte sute de mii de pagini despre şi pentru comunitatea românească din Ungaria.
„Miracolul” s-a întâmplat (nici atunci) nu în Capitală, ci în Jula, în camera profesorală de la şcoala şi liceul românesc. Un grup de profesori inimoşi au fost cei care au aşternut pe hârtie primele gânduri româneşti. Bineînţeles, conţinutul trebuia să fie pe gustul partidului, dar încă din acele timpuri au apărut şi pagini dedicate comunităţilor locale, de pe atunci aflăm cum trăiau românii prin satele noastre. „Libertatea noastră” a fost exact ca şi acele vremuri în care apărea: cu multă laudă la adresa partidului şi a conducătorilor ţării, dar în acelaşi timp şi cu interesante scrieri despre oamenii de la sate, despre starea şcolilor româneşti.
Cu 10 ani în urmă, când aniversam o jumătate de secol de apariţie, trăia încă şi cel mai „longeviv” redactor-şef, Alexandru Hoţopan, care timp de trei decenii a condus „Foaia Noastră”. A fost cel care ştia cel mai mult despre naşterea acestei reviste, despre numeroşii ziarişti care au trecut prin redacţie, despre românii din Ungaria, de la Leta Mare până jos, la Cenadul Unguresc. Atunci Hoţopan nu mai era supărat pe nimeni, dar nu a dorit să participe la aniversare. Ne-a dat tot ajutorul la organizarea evenimentului, dar nu a venit să sărbătorească alături de noi, cum au făcut-o peste o sută de ziarişti şi cititori fideli. Au fost însă unii, care au lucrat decenii de-a rândul în această redacţie, şi tot nu au venit la aniversare. Ei au lipsit nu din supărare, ci din orgoliu. Pentru că erau cuprinşi de gândul rău, cum să distrugă „Foaia” şi cum să-şi facă o altă revistă. O revistă care să fie numai a lor, care să-i laude numai pe ei. După ce a străbătut cinci decenii de existenţă, a supravieţuit multor partide şi guverne, „Foaia” a avut puterea să renască, să se reînnoiască cam tot la zece ani. Şi să trăiască până azi.


Aniversarea a 60 de ani a găsit „Foaia românească” într-un mare impas. După un an foarte greu, când jurnaliştii şi-au primit salariile numai cu 2-3 luni întârziere, anul 2011 este încă în ceaţă. Cu toate că „Foaia” apare şi după 1 ianuarie, redacţia în acest moment nu are absolut niciun contract, niciun sprijin de niciunde. Una dintre cele mai importante şi solide instituţii româneşti din Ungaria funcţionează la ora actuală numai din însufleţirea şi conştiinciozitatea unor ziarişti, care speră că „Foaia românească” mai are viitor. Promisiuni sunt. Dar de astea au fost şi până acum multe.
Budapesta promite că va rezolva finanţarea revistelor naţionalităţilor pe termen lung, fără să mai fie nevoie de participarea la diferite concursuri nesigure. Problema este doar că, până să ajungem la această rezolvare, timpul trece, iar deficitul creşte. Şi dispare cheful de a sărbători. Aniversăm cei 60 de ani de apariţie cu lacrimi în ochi şi cu îngrijorare în suflet. La mulţi ani, „Foaia românească”!

NEMURITOR PRECUM POETUL

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2011

NEMURITOR PRECUM POETUL

Lui Mihai Eminescu

 

Autor: Rodica Elena Lupu

Te-am iubit sub plopii tăi

Când treceam în miez de noapte

Sau în plină zi pe-acolo

Te-am simţit că eşti aproape.

Pe malul lacului albastru

Visam la clipe de iubire

La marginea pădurii dese

Am răs şi-am plans de fericire.

Nemuritor precum poetul de aş fi

Cel ce-a cântat natura şi iubirea

Numai atunci sunt sigur că aş şti

Ce-nseamnă dragostea şi fericirea.

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.

     Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti,  in judetul Botosani, in acel triungi, dar nu al Bermudelor, ci in triunghiul Botosanilor, din acel minunat colt al Romaniei unde a vazut lumina zilei si Nicolae Iorga, si George Enescu. Luceafarul poeziei romaneşti a fost şi prozator şi jurnalist.

Înainte de a-şi continua studiile la Viena şi Berlin, la Blaj, in judetul Alba, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană.

Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român.

Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru.

Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.

Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor.

Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn

„Eminescu a dat poeziei românesti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spatiu si în timp si în care privirea cugetatorului patrunde pâna în punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pâna în conceptiile cele mai înalte ale ratiunii.” – Tudor Vianu

Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.

Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.

     Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de catre  Titu Maiorescu

 Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem.

„A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”,

Noi, românii, ne-am obişnuit să-l purtăm pe Eminescu cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale.

     Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. „Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure”, cum bine spune Nicolae Iorga.

Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.

De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.

Rodica Elena LUPU

Ianuarie 2011

 

ARCA EMINESCU

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2011

ARCA EMINESCU

 Autor: Lucia OLARU-NENATI

 De mulţi ani ne-am obişnuit, aici, la Botoşani, mai mult ca oriunde, ca după Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou, la două săptămîni, să mai urmeze o sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei prăznuiri: ziua naşterii mucenicului spiritului românesc Mihai Eminescu. Ştiu familii de oameni simpli fără prea multe  pretenţii de superioritate care, în această zi se îmbracă frumos şi  caută să ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sărbători aceasta. Pentru mine, personal, se  împlinesc  decenii de când resimt sincer şi profund (şi particip la)  ziua de 15 Ianuarie ca pe întâia mare sărbătoare românească a fiecărui an, fie că m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la începuturile prăznuirii sale, sub numele de „Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze, fie că abia (dacă) mai sunt invitată uneori la derularea ei, încăpută în zodia  unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot întreabă cum şi de ce am rămas de atâta vreme la Botoşani când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot să le răspund că exact acesta a fost motivul principal care m-a ţinut şi m-a rechemat mereu aici: existenţa acestor ciclice sărbătoriri ale naşterii şi dispariţiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le asemăn în alocuţiunile mele unui diametru în timp ce taie rotundul anului românesc exact la jumătate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie şi iunie.

Iar acum, în acest an  sărbătoarea e mai  aleasă ca oricând căci amintirea acelei zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol vine să capete de-acum valenţe  hagiografice, acelea care stau la temeiul oricărei mari sărbători, la fel cum se rememorează  mereu şi mereu povestea acelui miracol petrecut în urmă cu peste două milenii în Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum în miezul oraşului prin care ne purtăm paşii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul întrupării pruncului Mihai, al şaptelea născut al căminarului Gheorghe Eminovici şi al  doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii Uspenia – naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu – şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rînduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română. Căci, dacă au existat şi încă mai persistă diferite variante privitoare la naşterea  viitorului poet de geniu, acel act scris în răcoarea unei biserici rămâne cel mai hotărâtor  pentru atestarea acelei naşteri  şi, mai ales, pentru întemeierea  unei sărbători laice dar foarte importante pentru spiritualitatea românească pe care o prăznuim an de an, ea fiind acum  cea mai importantă sărbătoare naţională a culturii noastre.

Câte nu s-ar putea rememora acum! Câte lucruri de adâncă semnificaţie nu s-au petrecut în toţi aceşti ani  care au aşternut câte un strat la temelia acesteii mari sărbători! începînd cu evenimentele vieţii atât de scurte dar atât de dense ale acelui om de excepţie!

 

Câte drumuri a parcurs el în zilele acelei vieţi, câtă cunoaştere şi misiune a asimilat el din  zestrea existentă a timpului de atunci, câtă suferinţă a îndurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfă eoliană şi, în special, câtă valoare a creat mintea lui hărăzită să străbată distanţe uriaşe în tot atâtea clipe,  aşa precum  se petrecea în imaginile sale despre parcurgerea fulgerătoare a căilor de mii de ani ale universului. Si nu se poate să nu găsim încă în noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atât ar trebui înnobilată la rang de catedrală! Căci ea este înainte de oricare alta, întâia catedrală a neamului nostru în care s-a creştinat cel ce-avea să fie cel mai demn luptător şi cea mai înaltă conştiinţă a sa.

Trecând cu ochii minţii peste anii scurşi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt  veac se cade să ne păstrăm încă puterea de uimire şi pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea înverşunată pe care au desfăşurat-o, după  sfârşirea vieţii sale, oameni aleşi, chemaţi parcă de Dumnezeul acestui neam să nu aibă linişte până ce nu-şi va fi însemnat fiecare rodul trudei sale întru luminarea şi consolidarea operei şi imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung şir, fatalmente incomplet în enumerarea sa, căci încă vor mai fi fiind mulţi trecuţi în uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas înalt de sărbătoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost întâia şi cea mai susţinută instanţă de consacrare şi difuzare, al lui Ibrăileanu care l-a comparat cu Goethe regretând scurtimea vieţii sale faţă de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un vârf al al întregii spiritualităţii româneşti, nu numai al poeziei, al lui Călinescu, acela care a trudit la rostuirea marii cărţi despre viaţa şi opera sa; al lui Leca Morariu, cernăuţeanul care şi-a devotat viaţa studierii  biografiei sale în paginile primului (şi vai, singurului) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a făcut să vibreze  auzul românesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul „dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care şi-a stors lumina ochilor până la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Creţia şi Dumitru Vatamaniuc (acesta mai plănuind încă şi la această vârstă nonagenară o nouă organizare a Ediţiei Eminescu).

Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murăraşu, pe Zoe Dumitrescu Buşulenga, ce-a stabilit filiaţia germanică eminesciană, pe Amita Bhose, indianca fascinată de magia lui până la a-şi părăsi patria şi a veni să trăiască, să studieze şi, vai, să moară stupid  aici, în România pentru idolul său Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a învăţat româneşte ca să înţeleagă şi să reveleze lumii valoarea scrisului său; pe Ioana M. Petrescu, universitara clujenă, vrednică membră a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevaţie care, retrasă în Elveţia, scrie de mulţi ani cărţi  esenţiale prin care îl încadrează pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fără să se teamă că-l ridică prea sus.

Să nu-l uităm nici pe blândul şi tenacele Constantin Noica acela care a găsit în adâncimea spiritului său măsura uriaşă a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon şi om deplin al întregii noastre culturii  şi care a peregrinat ca un benedictin  ani în şir pe la înalte porţi instituţionale cerând peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Şi tot aici, la Botoşani, avea să-şi vadă visul împlinit datorită osârdiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toţi aceşti trecuţi în lumea umbrelor ) şi alţii; dar şi pe acad. Eugen Simion, iniţiatorul  ediţiei Eminescu Manuscrise.  Si dacă tot am pomenit numele unor botoşăneni, să nu-l uităm nici pe  profesorul I.D.Marin  de la Stânceşti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a învăţat  nu numai carte, dar şi  ardoarea culturală care l-a determinat ca, timp de trei decenii, să cerceteze locurile şi documentele eminesciene  spre a îmbogăţi patrimoniul de informaţii util oricărei intreprinderi în domeniu, drept care mi-a fost şi mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeală ipoteşteană unde visam un Stradford românesc şi la reamenajarea  Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipoteşti pe care am realizat-o în anii 70.

Poate un cuvânt de pomenire merită şi prea puţin  cunoscutul Constantin Iordăchescu, dascăl, publicist şi om de cultură botoşănean care a militat mult pentru întemeierea muzeală eminesciană la Botoşani, dar a fost şi primul care a publicat sus pomenita mitrică de botez în presa centrală fiind (şi)  de aceea citat de G. Călinescu în cărţile sale. Mai pot fi pomeniţi şi eminescologul Mihai Dăgan, trecut nevârstnic sub glie, ca şi Augustin Z.N.Pop sau Ion Roşu, scotocitori pasionaţi ai biografiei eminesciene, dar şi istoricul Academiei Române, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentală panoplie a reprezentării lui Eminescu în arta plastică, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca într-o recluziune la Huşi, dă la lumină tulburătoare  cărţi despre viaţa şi universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseşte să adâncească mereu cu folos acest univers. Si înca destule nume au drept la consemnare în această listă a devoţiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasă ce completează cu sârg şi competenţă toate lacunele marii ediţii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-nţelese”, Constantin Cubleşan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrărilor dedicate lui Eminescu în aceşti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanţa anilor berlinezi în viaţa poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propagă de ani buni opera eminesaciană în mediul ceh.

Şi numărul celor ce-ar merita să fie pomeniţi  (vai, ce cuvânt adânc şi creştinesc!) acum, în ceas de solemnă aniversare, ar putea continua încă mult, cu toţii oferind, în măsuri diferite desigur, pilda  unei devoţiuni  depline înhămându-se parcă dintr-o înaltă poruncă la continuarea piramidei de spirit înălţată de Eminescu. Contemplându-le exemplul, nu pot să nu mă gândesc la filmele în care se arată cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să se înhame la construirea uriaşei corăbii ce trebuia să salveze vieţuitoarele pământului, spunându-i exact ce şi cum să facă spre a împlini înalta poruncă. Aşa îmi pare că va fi primit, de pildă, Perpessicius straşnic îndemn de-a-şi dedica viaţa ca să nu se piardă nedescifrate paginile Cărţii eminescine.  Ridicându-le numele în pomenire celor ce-au trudit şi s-au devotat cu adevărat, fără nici un calcul sau interes personal, fără să considere în mod deliberat o afacere personală profitabilă sau un cîştig de imagine şi de orgoliu alăturarea de Eminescu (aşa cum se întâmplă, din păcate, cu grăbire tocmai unde ar trebui să fie cea mai mare şi mai competentă dedicare ¡) acum, în ceas înalt de contemplare a marii şanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevărat un act meritat  ce întregeşte şi potenţează  miracolului eminescian.

Căci privind de la distanţa perspectivei aceste lucruri, se conturează imaginea tulburătoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intâiul şi apoi pe toţi aceştialalţi ce i-au consolidat şi propovăduit lucrarea, ca pentru a se rostui şi salva în această Arcă ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales în acest fel; ceva ce se va putea contempla în întregime abia în viitor; în orice caz,  ceva esenţial pentru  spiritualitatea, sufletul şi destinul său. Ceva ca un răspuns afirmativ la acea Rugăciune superbă înălţată  de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decât cântată căci este atât de muzicală încât cred că şi el, cel care cânta atât de frumos, a rostit-o intonată, deopotrivă ca pe o colindă, romanţă şi imn reliogios: „Inalţă-ne, ne mântuie, din valul ce ne bântuie!”

În acest an pentru prima dată,  acest lucru important pentru toţi cei enumeraţi şi pentru noi toţi, este instituirea prin lege a zilei de naştere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Naţională a Culturii Române

Lucia OLARU NENATl

Botoşani

14 ianuarie 2011

„Multa Sed Multum” – Multe dar Bune

Posted by Stefan Strajer On January - 3 - 2011

 „Multa Sed Multum” –  Multe dar Bune

 Interviu cu maestrul Dan Iordăchescu

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Rodica Elena Lupu: Bine aţi venit,  maestre!

Dan Iordăchescu: Bine v-am găsit!

R.E.L: Deşi este o vreme tare mohorâtă, maestrul Dan Iordachescu a promis şi nu a uitat întâlnirea noastră. Ce mai face maestrul Dan Iordachescu?

D.I: Face foarte bine! Mă bucur că ne-am întâlnit două suflete, două minţi şi amintiri.

R.E.L: În primul rând vreau sa văi mulţumesc din suflet că aţi acceptat sa stăm de vorbă, să-mi acordaţi acest interviu.

 

D.I: Cu dumneavoastră stau de vorbă oricând cu mare plăcere.

R.E.L.: Acum cateva zile am asistat la acoradea premiilor Oscar, 2010, celor mai de seamă români iar unul dintre aceştia a fost Dan Iordăchescu.

D.I.: Au fost 8 premiaţi cu Oscar. Ştiţi că Oscar se numea românul care, acum 64 de ani a executat statuia care îi poartă numele. El a dat, prin nepotul său, permisiunea României ca statuia să se ofere aici la noi şi să se numească “Oscar Românesc de Excelenţă”. Toată lumea ştie ce e un Oscar, adică o premiere pentru tot ceea ce ai făcut bun în viaţă. Am fost foarte fericit pentru că am fost desemnat unul dintre cei cărora li s-a acordat acest premiu.

R.E.L: Şi merită pe deplin această distincţie maestrul Dan Iordachesc aşa cum aţi meritat şi alte distincţii pe care vă rog să le enumeraţi dumneavoastră.

 

D.I.: Decoraţii, distincţii şi ordine su fost: Artist Emerit al României (1963), Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1964), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1968), Medalie jubiliară InterKoncert Budapesta 1983, Ordinul Steaua României în rang de Comandor (2000), Ordinul Muncii, Medalia de aur “In Memoriam George Enescu” (2005), Profesor Honoris Causa al universităţii Babeş-Bolyai din Cluj ( 06 aprilie 2005 )

R.E.L.:. Aş vrea să le spunem cititorilor noştri că în anul 2010, aţi fost desemnat Cetăţean de Onoare al oraşului Drobeta Tr. Severin, al oraşului Bucureşti iar în luna ianuarie 2011 următorul oraş care vă acordă Cetăţenia de Onoare este Cluj Napoca.

D.I.: Aşa este, şi mai sunt Cetăţean de Onoare al oraşului Salonic, Grecia (1981), “Aquila de Tlatelolco” – Mexico City (1980), Cetăţean de Onoare al oraşului Pellare – Salerno, Italia (1988), Cetăţean de onoare al românilor din Los Angeles, Cetăţean de onoare al comunei Hlipiceni, jud. Botoşani (2005). Vreau să vă mai spun că sunt mândru că sunt român, aşa cum de altfel am fost peste tot în lume. Eu, mi-am respectat ţara şi neamul oriunde m-am aflat.

R.E.L: Nicăieri nu e mai bine ca acasă. Spuneţi-mi vă rog, în familie a mai cântat cineva?

D.I.: Mama a fost cea care mi-a transmis moştenirea, Rodica. Şi tata contează, dar mama avea un success deosebit atunci când interpreta la Iaşi, “Eu sunt Barbu Lautarul”. Măicuţa mea a fost învăţătoare la Şcoala Normală din Iaşi iar tata professor de fizico-matematici. În ceea ce mă priveşte, vreau să spun că am venit de undeva din văzduh, din infinit, datorită mamei. Ea, măicuţa mea iubită, mi-a transmis acest har al Tatălui Ceresc. Repet, bineinţeles că si tata a contribuit, dar mama este cea mai devotată iubire, iubirea care mi-a dat senzaţia că am venit din infinit o datorez ei. Am iubit-o pe mama enorm. Mama venea des la mine şi de fiecare dată cănd interpretez sau ascult  “A venit aseară mama”, lacrimile mi se preling pe obraz. De fapt romanţa întotdeauna eu am interpretat-o plângând.

R.E.L: Aşa mi se întâmplă şi mie. Aş vrea să le spunem cititorilor unde a văzut lumina zilei maestrul Dan Iordachescu.

D.I.: Eu m-am născut la 2 iunie 1930, la Vânju Mare, judeţul Mehedinţi, şi asta pentru că tata a chemat-o acolo pe mama de la Hlipiceni, ea fiind însărcinată cu mine în luna a opta.

R.E.L: Multă sănătate şi ani mulţi plini de bucurii să aveţi şi de acum înainte!

D.I: Mulţumesc, la fel vă doresc şi eu! Imediat după ce mama m-a născut ne-am întors acasă. Eu sunt moldovean de fapt, de la Hlipiceni, care face parte din triunghiul Botoşanilor, nu al Bermudelor (râde). Vreau să-ţi spun că acesta este triuinghiul măreţ, pentru că, de la Botoşani vine Nicolae Iorga, apoi la 20 de kilometri este Ipoteştii lui Mihai Eminescu şi mai jos puţin sunt Livenii lui George Enescu. Este un triunghi decisiv pentru neamul românesc. Cine nu cunoaşte acest colţişor de pământ românesc, de unde vin cei trei, nu cunoaşte România, nu cunoaşte spiritual divin lăsat de Dumnezeu în acest ţinut românesc. Realmente Rodica, aici a fost şi este un ţinut prolific.

R.E.L: Aşa este, iar cei trei oameni de mare valoare ai noştri, alături de care se află  marele nostru baritone Dan Iordăchescu, au dus faima Românieri până departe şi nu putem decât să vă mulţumim. Vă rog să le spuneţi cititorilor noştrii despre drumul parcurs în muzică.

D.I.: Până a ajunge la prima arie interpretată de mine vreau să se ştie că mi s-au prezis încă din pântecul mamei călătoriile. M-am nascut la termen şi totdeauna am fost la termen cu toate. Pe vremea aceea tata, George Iordăchescu, era inspector şcolar şi inspecta şcolile din ţară. Mama era însărcinată cu mine în luna a opta şi a fost chemată de tata la Vânju Mare, în Mehedinţi. Trecând prin Bucureşti cu mine în pantecele ei, mama şi tata s-au dus la Ateneul Român, unde au găsit la bilete în plus două locuri, pentru concertul marelui bariton Tita Ruffo, născut tot în iunie ca şi mine, dar in 9 iunie 1877. Acest mare artist a venit din Italia pentru concertul special din 18 mai 1930. Deci cu două săptămâni înainte de a mă naşte,  părinţii mei l-au cunoscut pe Tita Ruffo, care i-a spus mamei: “Îl naşti bariton.”

R.E.L.:Şi aşa a fost.

D.I.: Apoi, pe la opt luni, mi s-a spus de către bunica mea Maria şi de către mama, că atunci cand am pronunţat prima dată cuvântul preaiubit mama, am cântat, nu am rostit acest dulce cuvânt. Iar tatălui meu când a venit acasă la Lipiceni de la Iaşi, i-am spus tata, pe un ton mai altfel, aşa ca în limba aceea de la opt luni. Dumnezeu să le ţină sufletul în paradis părinţilor mei că m-au educat bine! Chiar dacă tata a fost mai sever, nu-I nimic, bine a făcut!

R.E.L. Aşa erau părinţii noştri, odihnească-se în pace! Au ştiut cum să ne educe şi nu putem decât să le mulţumim. Aţi început aşadar să călătoriţi de mic.

D.I.: Am inceput să călătoresc de mic de la Vânju Mare la Lipiceni, la Bozovici în Caraş Severin, apoi la Iaşi. Dar călătoriile mele au început după ce am intrat la Ansamblul C.C.S., unde am debutat în anul 1949, cu „Balada” lui Mihăilescu-Toscani. Spun la Ansamblul C.C.S. (Consiliul Central al Sindicatelor), din punct de vedere naţional, pentru că „Balada” am cântat-o şi în Finlanda, în anul 1949.

R.E.L.: Ulterior, activitatea s-a desfăşurat an de an, zi de zi, la Ansamblul C.C.S. din1949 – 2002, şi la Ansamblul S.P.C. (Sfatul Popular al Capitalei), în perioada 2002-2006, unde ai înfiinţat personal stagiunea de spectacole şi concerte de operă. Ai continuat apoi ca prim-solist al Operei Române din Bucureşti (1956 – 1988). Între 1978 – 1988 ai fost şi prim-solist al Filarmonicii de Stat „George Enescu”.

D.I.: Văd că ştiţi totul despre mine. Activitatea mea lirică a continuat an de an şi în concerte şi în spectacole la Opera Română din Bucureşti, la alte teatre de operă din alte state şi oraşe, până în prezent.

R.E.L.. Ştiu multe, dar cel mai bine ştiţi dumneavoastră. Aţi debutat ca actor în “Le Médecin malgré” în româneşte „Doctor fără voie”,  de Molière, o comedie clasică – farsă în trei acte, care a fost jucată pentru prima dată în 6 august 1666 la Théâtre du Palais-Royal, Paris..

D.I.: Da, mai întâi am urmat Facultatea de Teatru din Iaşi iar debutul scenic a fost la 18 ani, în 1948, la celebrul Teatru Naţional din Iaşi, în “Doctor fără voie” unde îl jucam pe bătrânul Geronte. Acest rol ar fi trebuit acum să-l joc, dar aşa a fost să fie, l-am interpretat atunci, la 18 ani. Parteneri mei de atunci erau în rolulu lui Zganarel, Octavian Cotescu şi mai jucau în piesă Petrică Gheorghiu şi Tatiana Iekel, iluştrii scenei româneşti. În Bucureşti am debutat în decembrie 1949, în opereta “Cantec de viaţă nouă”, a lui Florin Conmişel, jucând rolul “Chiaburul”. Precizez că eu am avut zece tafuri. Am inceput cu teatrul, a urmat opereta, liedul, opera în 1956, genul vocal simfonic, oratoriul, canţoneta italiană, cu care am avut succes la Firenţe. Itaienii au fost inpresionaţi că un român poate cânta canţoneta lor. Apoi a urmat cântecul popular stilizat românesc şi romanţa în 1949, când am cunoscut-o pe Maria Tănase, cu care am fost bun prieten iar dragostea noastră s-a transformat în 1957 într-o iubire totală. După romanţă, al zecelea  gen a fost muzica uşoară. La început am cântat cu formaţia “Junone” din Belgrad, cu care am avut concerte la Novisad, Budapesta, Szeged, Bucureşti şi Constanţa.

R.E.L.: Foarte interesant! Unde a urmat Conservatorul, Dan Iordachescu?

D.I.: Am urmat Consrvatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti, la clasa maestrului Constasntin Stroescu, care a cântat cu Caruso. Vreau să-ţi spun că eu am respectat responsabilitatea. Am responsabilizat viaţa mea şi vocea mea. În felul acesta am ajuns de la vocaţie la misiune

R.E.L.: Dan Iordăchescu este unicul bariton român de categorie internaţională care a îmbrăţişat pe lângă teatru şi nouă genuri de muzică, pe care le-a cântat cu un deosebit succes, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate: operetă, operă, concert cameral (lied), concert vocal-simfonic, oratoriu, romanţă românească (pe care a studiat-o cu ilustra Maria Tănase), canţoneta italiană, genul muzicii populare româneşti, stilizate şi genul muzică uşoară, românească şi străină (franceză şi americană). În acest sens, are mii de afişe, programe, cronici, fotografii din peste 1100 de spectacole de operă cântate şi peste 1700 de concerte în România şi în 61 de ţări. Ştiu că aţi avut 262 de turnee prin lumea asta mare.

D.I.: Da, aşa este. Am cântat în 61 de ţări, în 97 metropole, printre care New York,  în 331 de oraşe ale lumii, de la răsărit – Indonezia, până la apus – Peru, S.U.A., Canada (Vancouver), de la nord – Archangelsc, până în sudul lumii – la Mar del Plata (Argentina) şi Rio de Janeiro (Brazilia), trecând şi cântându-le şi africanilor, la Dakar (Senegal). De mic copil am dorit sa văd lumea şi Tatăl Ceresc mi-a împlinit dorinţa.

R.E.L.: Dan iordachescu a făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) şi Roma (1960).

D.I.: În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-am susţinut pe tot globul am cântat 45 de roluri importante;  peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Am cântat pe cele mai importante scene de operă între care Teatro alla Scala din Milano, Viena StaatsOper, Opera de Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas sau Bolşoi din Moscova, avandu-i ca parteneri pe Mario Del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Montserrat Caballé, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano şi alţii sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitci, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc.

R.E.L.:Din anul 1979 aţi susţinut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani şi jumătate la Istambul) şi România. Aţi fost Profesor universitar la Academia de Muzică din Bucureşti, iar din 1993 maestrul Dan Iordachescu este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Despre Festivaluri ce ne spuneţi?

 

 

D.I.: Am participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. Am fost Preşedinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen – Bratislava 1993-1999, Preşedinte al Concursului Internaţional Maria Callas – Salonic – martie 1978, am fost membru în juriile concursurilor internaţionale la Vichy, Franţa – august 1979; Lansing University – aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite – 1979; Ann Arbor University – iunie 1979; Cardiff, Anglia – iulie 1983; Salonic şi Veria – din 1989 până în 2005 (de trei ori preşedinte).

R.E.L.: Maestrul Dan Iordăchescu este singurul cântăreţ de operă şi concert din lume care a câştigat trei mari premii internaţionale, toate jubiliare.

D.I.: Da, pe lângă Premiul jubiliar W.A. Mozart, evocând ilustra memorie a lui Mozart, la 200 de ani de la moartea sa din 1956, am primit Premiul Robert Schumann, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, în 1956, la Berlin Zwickau şi Premiul Musorgski, la Geneva, comemorând fastuos, 75 de ani de la dispariţia marelui compozitor. Şi au mai fost alte premii în competiţii internaţionale şi naţionale de canto : Varşovia – Marele Premiu (1955), Toulouse – Premiul II (1958), Viena – Premiul “Haydn – Schubert” (1959), Bucureşti – Premiul I “George Enescu” (1961), Olanda – s’Hertogenbosch: Marele Premiu, Premiul I Bas Baritoni, Premiul Operei Olandeze, Premiul interpretării de lied (1963), Bruxelles – Queen Elizabeth – Premiul I – Bărbaţi (1966), Hanover – distincţia de “Maestru al Liedului” (1968) .

R.E.L.: Aşadar, într-un interval de doar trei luni, aţi câştigat trei mari premii ce nu au mai fost decernate niciunui alt artist.

D.I.: Aşa este, (îmi spune mestrul şi ochii i se umplu de lacrimi). Păcatul mare este că nu suntem apreciaţi cum ar trebui în timpul vieţii. Cu totul altfel sunt trataţi artiştii de către alte popoare.

R.E.L.: Din păcate aşa este. Doar atunci când nu se mai află printre noi, îşi amintesc cei de la radio şi televiziune despre artiştii neamului nostru. Să nu mai vorbim despre cei de la putere, care în ultima vreme pur şi simplu i-au umilit pe cei mai mulţi dintre artiştii noştri.

D.I.: O mare durere în suflet o am chiar acum când sunt  pe cale să pierd casa în care locuiesc de zeci de ani. Să nu mai vorbim despre pensia “nesimţită”, cum o numesc aleşii noştri, care mi-a fost redusă datorită legislaţiei în vigoare. E vai şi amar de artişti şi de cultura noastră, care a ajuns pe mâna unora care habar nu au, sunt paraleli cu ea.

R.E.L.: Doamne, câta dreptate aveţi! Îşi bat joc de noi, de limba noastră românească, de poetul nostru naţional, de marele nostru Eminescu, de istoria noastră, şi de multe altele, care pe cei ce au în piept o inimă română cu siguranţă îi fac să sufere.

D.I.: Omul potrivit, la locul potrivit, asta la noi nu mai este valabilă. Totul este anapoda.

R.E.L:: Îmi amintiesc cu mare plăcere data de 24 noiembrie 2008, când aţi împlinit 59 de ani de activitate lirică neîntreruptă naţională şi internaţională., şi a avut loc la Ateneul Român, concertul aniversar “90 de ani de la împlinirea României Mari”.  Eram în sală şi sunt mândră că v-am văzut pe scena Ateneului unde aţi fost invitat să concertaţi într-un micro-recital. La apariţia dumneavoastră pe scenă, s-a ridicat sala în picioare ca sa vă omagieze. Apoi în timpul programului, după a doua piesă “S-ar găti badea de nuntă”, publicul s-a ridicat din nou în picioare, ovaţionând şi cerând repetarea liedului.

D.I: Acest lucru nu mi s-a mai întâmplat în România. Mi s-a întâmplat doar în Statele Unite, la Sankt Petersburg în Rusia, la Roma în Italia, la Istambul în Turcia şi în Mexico City.

R.E.L.: Anul aniversar 2009, în care Dan Iordăchescu a sărbătorit 60 de ani de la debutul său liric a fost încărcat de semnificaţii, dar şi de concerte, spectacole, emisiuni TV şi Radio, fapt care a culminat cu concertul aniversar „Multa Sed Multum” (Multe dar Bune) contrazicând „Non Multa Sed Multum”.

D.I.: Da, în data de 2 iunie 2009 la Ateneul Român a avut loc sărbătorirea a 79 de ani de viaţă şi 60 de ani de activitate lirică NEÎNTRERUPTĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ. Concertul a fost organizat de Dl. Neculai Onţanu – primarul Sectorului 2, Bucureşti, un iubitor al muzicii, al artei şi al culturii..

R.E.L: În aceste spectacole le-aţi avut alături pe cele două fiice, talentatele soprane Cristina şi Irina Iordăchescu.

D.I.: Mă mândresc cu fetele mele, cele două care se află aici cu mine la Bucureşti, dar şi cu Raluca, tot artistă, care locuieşte în Los Angeles şi cu fiul meu care are 29 de ani şi este în Orchestra Simfonică din Singapore.

R.E.L: Cu cei peste 60 de ani de carieră neîntreruptă aţi devenit cel mai longeviv interpret în viaţă din lume.

D.I.:Aşa este şi l-am rugat pe ingeraşul meu păzitor să mă mai lase pentru că mai am multe de făcut.

R.E.L. Ar fi multe de spus despre maestrul Dan Iordăchescu, dar vă mai pun o singură întrebare: Ce face maestrul Dan Iordachescu acum?

D.I.: Acum scriu o carte, care o să apară curând.

R.E.L.: Vă dorim multă sănătate maestre Dan Iordăchescu  şi mulţi ani cu împliniri!

D.I. La fel vă doresc şi eu dumneavoastră şi celor care citesc această publicaţie.

CARPE DIEM!

Posted by Stefan Strajer On November - 27 - 2010

CARPE DIEM!

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mai zilele trecute îmi intitulam un articol (privindu-l pe Adrian Păunescu) cu o expresie latinească: „De mortius nil nisi bene.” Îmi pare acum potrivit să folosesc alta, în încercarea mea (riscantă) de a opina, ca un mod de atitudine civică.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu crâmpeie din gândirea antică, cred că e potrivit să luminez sintagma din titlu:

În latină, „Carpe diem” înseamnă „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi.” E un vers dintr-o odă a faimosului poet latin Horațiu. Cuvintele acestea au căpătat o mare răspândire de-a lungul veacurilor, înțelese ca un îndemn de a culege („carpere” înseamnă „a culege”) roadele și bucuriile zilei de azi.

Ei bine, cred că Adrian Păunescu a venit pe lume, a trăit și s-a dus sub acest dicton,  asumat cu un orgoliu furtunos, cu o vanitate care nu a cunoscut scrupule, nici măsură.  Spuneam în textul anterior că în gândul înțeleptului din Sparta aș introduce un cuvânt, adică: Despre morți, deocamdată, numai de bine. Nu credeam că voi ajunge foarte repede să depășesc, temporal,  durata lui „deocamdată” în ce-l privește  pe cel recent trecut în lumea umbrelor. Hora  laudativă la adresa lui Adrian Păunescu, glăsuită de voci mediocre în mass-media românească, mai mult sau mai puțin mediocră, mă determină să mă delimitez de ele, riscând, deopotrivă, să cred despre mine că nu sunt un cabotin.

Iată, mai întâi, semnale, opinii, titluri din Mediafax (pentru unele având rezerve, pe altele împărtășindu-le):

Toți suporterii prezenți pe stadionul „Dinamo” s-au ridicat în picioare și au aplaudat imnul Craiovei (la meciul cu Universitatea Craiova, textul imnului fiind compus, se știe, de Păunescu).

Cărțile de poezie ale lui Adrian Păunescu – epuizate din librării, după moartea poetului (Mde! așa e la români).

Adrian Păunescu a lăsat în urma sa o avere de 3.700000 euro, plus bijuterii, obiecte de artă și conturi bancare (Săracu de el!).

O stradă din Chișinău ar putea purta numele lui Adrian Păunescu (Mai nou, am auzit că primarul satului Bârca umblă să schimbe toponimul, localitatea urmând a se numi Adrian Păunescu.; după cum se vede, cultul stalinist al personalității e încă vioi).

Ion Iliescu: „A.P. a devenit liderul generației lui de mari creatori” (Moșul Iliescu a uitat că „liderul”era fugărit de către bucureșteni în jurul hotelului Intercontinental, în zilele în care el, Iliescu, regiza cacealmaua sângeroasă din finalul lui decembrie 1989).

Patriarhul Daniel: „Cu tristețe am primit vestea trecerii la cele veșnice a lui A.P.” (Chestia cu veșnicia o va hotărî urmașii acestor ani urâți).

Kelemen Hunor: „A.P. și-a trăit viața cu greșeli omenești (puteau fi și greșeli animaliere? – n.n.), dar și cu generozități de înger” (În cazul acesta, mai e un pas și îl trecem… în calendarul creștin).

Mircea Dinescu: „Destinul lui A.P. e absolut dramatic. Și-a subminat destinul de scriitor.” (Să recunoaștem că e un fel de autocaracterizare).

Viorel Padima: ”Poet nu prea original și deci, în fond, minor – căci stilul său fusese descoperit și bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contigenți habar n-au ce înseamnă chestia asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurențiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea  „ciocu mic”. Neavând decența de a se retrage în umbră și cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul președinte al Uniunii Scriitorilor din România ceaușistă), Adrian Păunescu s-a îmbățoșat în plan politic. A fost o sfidare sub același dicton: „Trăiește-ți clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Apropo de  cei doi, Păunescu și Ulici. Un flașnetar folk, acum, culmea!  parlamentar (poate e semnificativ) îl numea pe cel recent dus pe lumea cealaltă „om de caracter”. Pardon! Laie Chiorul, lăutarul lui Goga, da, cred că va fi fost om de caracter, dar nu acest zdrăngănitor în fostul (așa-zis) cenaclul „Fleașcăra”., care a devenit un fel de anexă specială a „Cântării României”, unde se practica un fel de religie atee a dictaturii. Așa –zisul cenaclu era pentru A.Păunescu o posibilitate de a slugărnici dictatura ceaușistă, și care, în paralel, îi facilita manifestarea orgoliului său patologic.

În scrisoarea menționată adineaori, dreptul, cinstitul Laurențiu Ulici (ajuns ulterior el însuși președinte al Uniunii Scriitorilor, după circăraia practicată de Mircea Dinescu) se mira naiv, pe seama lui Păunescu, în felul următor: Cum de nu și-a dat seama că o dictatură nu poate exista „fără zidari”, că nomenclatura e sursa totalitarismului,, că regimul ceaușist nu numai că ne-a ținut în foame și frig, dar a urmărit distrugerea forței morale a neamului nostru, iar apoi, în lunile postdecembriste să încerci să găsești justificări și circumstanțe atenuante unui astfel de regim.

Cred că Ulici făcea pe naivul, știa destul de bine că imperativul existenței sale Păunescu l-a trăit copios: „Trăiește-ți clipa!”, iar după tine, potopul!

Moartea lui Adrian Păunescu a revigorat nevoia de superlative a românului trăitor în această vreme urâtă. Deopotrivă, s-a excitat o degradare a unor noțiuni, stări, morale, civice, de genul: „coloană vertebrală”, „patriotism”, „naționalism”, „poet național” etc. S-a atentat până și la cuvântul „poezie”.

Înțelesul cuvântului „poezie” e extrem de greu de priceput, precum acela de „femeie” sau „lumină”. Iar apropierea lui Adrian Păunescu de Mihai Eminescu e , pur și simplu, un sacrilegiu. E o ofensă adusă culturii române. Îmi voi aduce argumente, pentru această afirmație, în tableta următoare, dar încheind cu o afirmație a unui alt scriitor de curte ceaușească (Eugen Barbu): „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.”

Mihai Eminescu – 121 de ani de la disparitie

Posted by Stefan Strajer On June - 16 - 2010

Timpul lui Eminescu

Autor: Andrei Vartic (1948-2009)
 
 

 
   
Abia dupa cumplitul 15 iunie 1889 Mihai Eminescu a ajuns în vârful elitei intelectuale a natiunii române. Chiar mult de tot dupa acea zi, când muri în circumstante neclare pâna astazi. Aşa cum, tot în circumstante foarte neclare, inclusiv politice, a fost înlaturat de la ziarul „Timpul” în 1883 şi trimis cu forta, îmbracat realmente într-o camaşa de forta, sa-şi lecuiasca ranile sufletului cu… mercur.
Eminescu a devenit stea calauzitoare a elitei intelectuale româneşti abia dupa ce Maiorescu a fost impus sa restituie arhiva lui, astfel rasarind noi, proaspete şi sclipitor de adânci poeme, mai ales sub aspect social, politic, istoric, antropologic, misitc şi filosofic. Cele mari, „Odin şi  poetul”, „Memento mori”, „Povestea magului calator prin stele”, „Dumnezeu şi om”, „Mitologicale”, „Antropomorfism”, „Rime alegorice”etul”d să-şi lecuiasaele” „Sarmis”, „Andrei Mureşanu” etc, etc ramân neîntrecute culmi ale spiritualitatii româneşti. Chiar şi postumele din câteva strofe – „Cartile”, „Ai noştri tineri”, „Cu penetul ca sideful”, „Stelele-n cer”  sau „În zadar în colbul şcolii” – dau dimensiune imediata universalitatii lui Eminescu, locului lui de frunte şi în elita intelectuala a lumii. Cu parere de rau acest loc este neocupat pâna la ora actuala, şi nu din vina francezilor sau a americanilor, ci din vina epigonilor români, mai ales politici, care au tot amânat finantarea traducerilor lui Eminescu în limbile de circulatie universala de catre marii poeţi ai acestor limbi, nu de carutaşii lor. Aşa natiunea româna nu şi-a editat înca opera completa a lui Eminescu (aşa cum a editat natiunea germana pe toti marii ei), iar în cercurile intelectuale mondiale, acolo unde se taie fåşii de întuneric din viitorul dramatic al omului, nu se cunosc înca ipotezele mistice ale lui Eminescu, cum ar fi cea a setei nemuritorilor de temporalitate, sau cele despre „undele de timp ce viitoru-aduce spre-a le mâna-n trecut”, sau straniile ecuatii matematice şi figuri geometrice rasarite pe câmpurile poemelor sale şi ca rime, şi ca demers fiintial, şi ca testament pentru întreaga omenire.
Dar Eminescu a ajuns şi stea calauzitoare a întregii natiuni române, monarh adevarat al destinului nostru national doar dupa publicarea târzie a volumelor de publicistica, mai ales a temutului volum X, aparut abia în 1989. Nici un alt publicist român nu a descris atât de drept şi curajos starea natiunii române din anii 1880-1883 aşa cum a descris-o Eminescu. Taranul şi boierul, industriaşul şi meseriaşul, actorul şi militarul, boschetarul şi savantul cautator în stele, politicianul şi strainul, nu numai ca au fost trecuti genial de Eminescu în registrul faptelor natiunii, ci au devenit prin harul lui scriitoricesc monumente ale istoriei noastre. Tot aşa nici un cercetator al fenomenului politic nu a mai aratat cu atâta precizie dauna politicianismului românesc, dar mai ales radacinile lui, crescute pe interesul geopolitic al marilor puteri înconjuratoare, cum ar fi Turcia, Rusia, imperiul austro-ungar. Nici un economist nu a mai demonstrat atât de uluitor necesitatea armonizarii hartii traditiilor economice româneşti cu cele ale lumii. Şi nici un alt istoric sau antropolog nu a mai avut curajul sa spuna lucrurilor pe nume privitor la trecutul şi viitorul poporului român, la mistica lui ontologica, la locul lui în concertul lumii, la influenta nefasta şi ciclica a strainilor, inclusiv a nomazilor de tot felul, asupra destinului românesc, atât în trecut cât şi viitor.
În aceste conditii, ale transformarii lui Mihai Eminescu din poet national în erou national, s-a întâmplat şi mizeria mortii lui din 15 iunie 1889, îngrozitoare şi sub aspectul ei fizic, şi sub cel al „uitarii” lui Eminescu de catre mai marii vremii, unii din ei pretinşi prieteni. Marele Eminescu a murit ucis de un nebun într-un azil nenorocit, a murit bolnav, sarac şi descumpanit, la capatul puterilor fizice şi intelectuale. Şi tot în aceste conditii, pleava inteleghentista a zilei de azi, de la Bucureşti, dar şi de la Chişinau, mai ales de când şi-a facut scut din democratie, ni l-a încoltit din nou pe Mihai Eminescu. Ei multiplica ruşinea aceasta folosind toate instrumentele mediatice ale momentului, dar fara ai cunoaşte opera, fara a o compara cu marea poezie sau cu ştiintele cele mai avansate ale lumii, încercând sa-l transforme într-un oarecare poet român din a doua jumatate a secolului XIX. Cel puţin în Basarabia aceasta tentativa de a ni-l umili pe Eminescu nu a trecut, ba chiar a primit o riposta zdrobitoare. Şi nu pe la radiourile sau televiziunile comuniştilor vremii (şi aliaţilor lor), ci, mai ales, dinspre mediul de nebiruit al profesorilor de limba şi literatura româna.
La 15 iunie 2007, dupa 118 ani de şedere cam anonima la cimitirul Belu din Bucureşti, Mihai Eminescu a devenit adevaratul lider spiritual al natiunii române şi calitatea aceasta, mai ales în conditiile de temut ale globalizarii şi cataclismelor climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine.

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru “atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

Luceafar nemuritor – Eminescu – 160 de ani de la nastere

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2010

Te salut mică Romă…

 

Autor: Rodica Elena Lupu

 

Înainte de a continua studiile la Viena şi Berlin, aici, la Blaj, a învăţat şi cel mai mare poet român şi unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii naţionale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedică şi de literatură Familia, una dintre cele mai valoroase publicaţii din a doua jumătate a secolului 19, apărută sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta şi apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice şi de dragoste. În numărul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimbă şi numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literară sau politică, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacră ca talent original, deosebit de sensibil şi profund.

Îmbolnăvindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boală, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus până la sfârşitul vieţii o existenţă tragică, supus unor condiţii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tipărit şi a apărut în timpul vieţii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mică parte din creaţia poetică eminesciană. Caietele manuscrise în care au fost păstrate numeroasele sale poeme, editate postum, vădesc aria largă a preocupărilor tematice ale „Luceafărului poeziei româneşti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogată, înalta sa conştiinţă şi scrupulozitate artistică.

Profund naţională prin izvoarele ei folclorice şi prin strânsă legătură cu istoria de lupte a înaintaşilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creaţia lui Eminescu exprimă la un înalt nivel de sinteză artistică bogăţia sufletească a poporului român. Poetul s-a format şi a trăit într-o epocă de adânci frământări sociale, politice şi ideologice, în condiţiile procesului de desăvârşire a statului naţional român, astfel că, opera lui, adânc patriotică, relevă o conştiinţă frământată de problemele veacului său, de aspiraţiile de dreptate şi libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influenţată de această situaţie şi explică oscilarea sa între optimism şi pesimism, protest şi resemnare, în fond fiind un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti.

Însetat de fericire, puritate, frumuseţe şi omenesc, Eminescu a realizat o adevărată monografie lirică a dragostei şi a peisajului românesc. Poetul simte o permanentă şi irezistibilă chemare a codrului, a apelor, a decorului străjuit de lumina ameţitoare a lunii şi de blânda adiere a vântului, stabilind între om şi natură o comuniune tainică şi inalterabilă, similară aceleia existente în folclor. În creaţia poetică eminesciană un loc aparte îl ocupă poemul filozofic „Luceafărul, capodoperă a poeziei noastre, în care tema este tratată în spirit romantic, Eminescu recomandând ca soluţie a conflictului reîntoarcerea definitivă a geniului în lumea lui ideală: „ iar eu în lumea mea mă simt, nemuritor şi rece”.

Poezia este o ipostază a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre alţii, mai demult Paul Verlaine, programatic, şi mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastră a demonstrat-o Mihai Eminescu: aşa cum se explicitează în analiza structurală a unui eşantion eminescian, poemul „Rugăciune”, hărăzit cu o tonalitate sacrală modulată succesiv, grav luminos şi solemn:„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/Din valul ce ne bântuie /Înalţă-ne, ne mântuie, /Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară,/Marie!”

Problema centrală cuprinsă în poeziile lui Eminescu ca şi orientarea pregnant romantică, caracterizează şi proza sa. Poetul este dator să slujească cu devotament şi credinţă neprecupeţite cauza poporului, a cărui viaţă trebuie să constituie principala sursă de inspiraţie a oricărui scriitor şi modelul suprem al creaţiei literare este literatura populară, considera el. Opera de mare originalitate creată de Eminescu cuprinde într-o viziune unică experienţa înaintaşilor şi a contemporanilor şi deschide un orizont nou pentru orientare poeţilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”, asociindu-i cu măiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forţă de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.

Opera lui Eminescu a exercitat şi continuă să exercite o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării poeziei româneşti, a fost tradusă în peste treizeci de limbi şi comentată în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciană a ajuns să fie cunoscută pe toate continentele.

Nedreptăţit în timpul scurtei sale vieţi, de numai treizeci şi nouă de ani, şi neînţeles de oficialitatea contemporană lui, Eminescu este cinstit astăzi ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii poporului român. Academia Română l-a ales membru post-mortem. „A fost o dată ca-n poveşti, /A fost ca niciodată…”. Dar „El n-a plecat din parte-n altă parte/ Şi n-a fugit din Iaşi la Bucureşti,/ Ci-n largul suferinţei omeneşti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda să ne aducă veşti/ Şi piatră la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Păunescu, în versurile sale adresate Luceafărului poeziei româneşti.

Anul 2010, nu numai pentru că s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, pentru noi, românii, ne-am obişnuit să-l purtăm cu noi în toate împrejurările de excepţie ca pe un reper ideal. Deşi este născut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecărui an se încălzesc sub respiraţia geniului său, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de răcoarea tinereţii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri şi vârste, Eminescu este steaua noastră solară. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arată mai nobil, mai sincer şi mai frumos; îl caută poeţii şi îl iubesc îndrăgostiţii de pretutindeni, natura freamătă „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” şi se limpezesc aştrii şi „scapără”, copiii se copilăresc şi bătrânii se înţelepţesc.

Aceşti psalmi ai românilor pe care îi găsim  în poezia sa credincioasă şi chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume şi ei ne însoţesc până în ultima noastră clipă. Un român poartă toată viaţa în celulele trupului său spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 160 de ani, dar Eminescu este veşnic tânăr; deşi s-a născut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasă şi dătătoare de veşnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, rămânând una dintre puţinele certitudini şi frumuseţi.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au rămas la inimă „În cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, să luăm lumină de la niciodată pieritorul poet al românilor!” Aşa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cântă mai bine decât mine./Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinţă care îl numeşte pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ…”şi nu ştiu dacă am fi avut poezia de dragoste eminesciană, de n-ar fi existat ea! această,  „doamnă a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapă, pentr-un răsărit de lună” – fără să fi ştiut că Eminescu s-a stins. Cineva parcă i-a transmis să se retragă la mănăstire. Un lucru sublim! Iată cum, doamna avea acea rezervă de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristeţilor, poate şi a greşelilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în faţa Atoateştiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea că în viaţă trebuie să treci şi prin mari cutremure sufleteşti. Fără aceste suferinţe, suntem inerţi, amorfi, nişte oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrală, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus că Veronica s-a sinucis, că a luat arsenic, că dorea de mult să-şi pună capăt zilelor. Eu nu cred că Veronica s-a sinucis. Pentru că mănăstirea, sfinţii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, să-i fi trimis nişte raze de lumină în sufletul ei frământat. Cred că ea a comunicat în ceasurile de mare tristeţe cu Eminescu. Nu voia să întrerupă această comunicare. Abia acum intrase în dorul adevărat de Eminescu, pentru că el nu mai era. Nu putea să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Eu cred că Veronica, acea fată frumoasă, acea ardeleancă născută la Năsăud, s-a stins, ca în poezia noastră populară, de prea multă dragoste. Aşa cred că a murit Veronica. A ars dintr-o dată, ca un arbore atins de flăcări, mergând prin pădurile Văratecului…din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, – mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus – sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi, şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni. El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totodată de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. Sintezele se interpretează însă individual şi local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfăţişări seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămâne sus pe pisc orice ape învălmăşite s-ar abate la picioarele muntelui.

Fără Eminescu nu putem înţelege bine, ca pe nişte produse ale culturii româneşti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în aceştia şi în alţii, lărgind orizontul lumii pentru noi toţi. Un geniu este o lumină nobilă, numai spiritelor alese le este permis să iasă din propriul lor orizont, un mare om se naşte în două rânduri: prima oară ca om, a doua oară ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea naţiunii sale, naţiunea care nu bagă de seamă acest lucru uimeşte în jurul ei neamul omenesc.

Avem o ţară, o istorie deosebită,  suntem un popor plin de inteligenţă, imaginaţie şi poezie. Viaţa! e sfântă. În ţara ta nu eşti sclavul nimănui. Iată de ce de fiecare dată când am plecat departe m-am întors aici unde m-am născut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasă, să mă rătăcesc prin lume, nu mă lasă.

………………………………………

                                            Visând la Luceafărul nemuritor…

Sunt o sufletistă, mi-au rămas în minte atâtea amintiri minunate. În mănăstirile pe care le-am văzut, când treceam pe sub portaluri, mă rugam să-mi dea bunul Dumnezeu încă multă sănătate ca să pot să aştern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în călătoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botoşanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri şi păduri, admirabil descrise în versurile poetului naţional Mihai Eminescu. De altminteri, în această zonă au mai văzut lumina zilei şi alte personalităţi de prim rang ale culturii româneşti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Ştefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipoteşti, unde s-a născut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sărbătoare. Grupuri de turişti şi localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curioşi să afle ce mai e nou prin capitală, bucuroşi că nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, născut la 15 ianuarie 1950. Colţ de legendă care a vegheat primii paşi în lume şi poate primele stihuri, ale băietului care colinda pădurile visând la Luceafărul nemuritor. Prin toate încăperile prin care am trecut ne-a însoţit  poetul care ne privea din fotografiile aşezate alături de părinţi şi sora sa pe toţi pereţii. Camerele parcă ar fi locuite şi acum. Pe masă călimara aşteaptă ca Mihai să pună cerneală în ea şi să aprindă lampa de alături. Am scris un vers de-al poetului şi am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipoteşti, loc de simboluri în sfinţenia cuvântului.

În bisericuţa Ipoteştilor chipul lui Eminescu apare zugrăvit printre mucenicii cu aura cernită alături de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se află în faţa casei muzeu.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante şi sublime versuri întru mărturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelaşi timp şi un excelent, unic în felul său, admirator şi portretist al frumuseţii. Spicuind fragmente din poeziile sale, trăim senzaţia unei călătorii într-o lume în care frumuseţea capătă când contururi de vis, când de realitate, un tărâm în care limitele dintre real şi ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit şi ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămâne pentru totdeauna unul din meşterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, condiţiile de trai precare, neaderenţa la moravurile sociale şi politice ale vremii, trăirile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al căror ecou străbate atât în versuri cât şi în „Geniu pustiu”, – nuvela romantică cu sensuri filozofice, dar şi cu implicaţii sociale – i-au afectat grav starea sănătăţii. La 15 iunie 1889, după o grea suferinţă, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional, pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-au inspirat încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi, prin creaţie originală, cultura universală…

………….

                                                   Sfântul ghiersului românesc…

Mult mai uşor ni-l putem imagina fizic pe Ştefan cel Mare. Mărturia lui Neculce despre Ştefan cel Mare este mai pregnantă şi mai în relief decât orice film documentar s-ar fi făcut, dacă ar fi existat film sau se va face despre Ştefan cel Mare, chiar şi atunci când arta filmului din viitor se va perfecţiona într-atât încât să se poată filma trecutul arhaic. Mult mai uşor ni-l putem imagina ca făptură pe Bălcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în mişcarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poartă pecetea acţiunilor lor. Infinit mai uşor ne este să ne imaginăm făptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prăbuşindu-se străbătut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simţim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfăţişare, în câte feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă moneda cu propria lor monedă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existenţă, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimica. Dovada este că nici unul dintre pictorii noştri vestiţi, nici unul dintre înzestraţii noştri sculptori nu şi l-au putut imagina convingător ca şi fiinţă. El nu putea fi nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă. Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus şi nu e nici o greşală dacă mă repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lângă plopii fără soţ ai marelui poet şi îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stănescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură – despre vocea lui Eminescu: „Şi totuşi, ştiu ceva cu precizie despre făptura biologică a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei. Nu pe o bandă de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci” posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conservă mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuanţat vocea cuiva, cum o conservă sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservării, sintaxa reprezintă puterea cea mai materială a părţii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integrantă din trup. Ele nu pot fi despărţite de trup. Ele au rolul de a pune în legătură trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om să fi vorbit cu plantele nu ştiu să fi fost. Om să fi vorbit cu animalele, cu peştii, cu insectele nu ştiu să fi fost. Şi dacă ce e mai concret, osul, se mai păstrează, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concreteţe, prin scriere – devine cea mai durabilă parte a trupului nostru. Cuvântul trage după sine şi gândirea celui care-l spune. El păstrează însă şi ceva  din aroma trupului care-l rosteşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare şi recitându-l, respectându-i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Şi apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi:  „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-l supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.

În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.

S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte…

Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire…”

Alte mărturii despre Eminescu ne fac să-l păstrăm mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seară frumoasă de primăvară, pe când pomii prind să înflorească, se răspândise în Botoşani vestea că poetul Eminescu s-a întors de la mănăstirea Neamţului şi că e pe deplin sănătos. Fiecare se grăbea să-l vadă. L-am văzut şi eu pentru întâia oară într-un colţ de stradă, strângând cu multă căldură mâna lui Scipione Bădescu. Era voinic şi vioi. Fără burtă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea să cred, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea! era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în faţa unei prăvălii şi rugau să li se aducă un scaun. Poposeau. Dânsa era ca şi el de naltă, cu faţa searbădă, bolnăvicioasă, ochii ei de o adâncă suferinţă, căutau trist, dar dulce – era dulce şi privirea şi zâmbetul ei…

Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar, capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor… apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea în palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii…

Într-o zi ploioasă de toamnă, poetul – îmbrăcat într-un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise de la mănăstirea Neamţului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înlăuntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare sumă de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre… De câteva ori s-a întors de la uşă… Nu mult după aceea auzii că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s-a mai întors…” „Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sănătate a doctorului Şuţu. A doua zi Vineri după dorinţa domnului Maiorescu s-a făcut autopsia la spitalul Brâncovenesc şi s-a constatat între altele că creierul lui Eminescu cu toate că se găsea în stare de înmuiere (ramoliţie), totuşi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbătă după amiază corpul răposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind aşezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desăvârşire schimbată. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane şi anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constituţionalul, din partea studenţilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lângă sfeşnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare şi Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 şi jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în număr destul de mare. Au fost de faţă domnii Lascăr Catargiu, T. Rosetti, M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihăilescu şi o mulţime de ziarişti şi studenţi. Corul, condus de d. C. Bărcănescu, a mişcat foarte mult pe asistenţi când a cântat poezia răposatului „Mai am un singur dor”. După terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevărul, a pronunţat un discurs făcând elogiul lui Eminescu ca poet şi ca ziarist.  Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserică şi pus într-un car funebru, simplu, aşa cum şi-a dorit, îmbrăcat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze şi florile lui de tei şi tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în mişcare luând drumul prin strada Colţei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunţă un discurs.”

Un tei stă la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îşi doarme somnul de veci.  „Astfel se stinse, în al optulea estru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi îl va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Călinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineaţă, pe strada teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră, Emilia Eminescu, murise şi ea, şi acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit cei care le-au avut…” A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a rămas cel mai mare poet al nemului românesc.

…………………………………………………

                                                                       Doi buni prieteni…

Ascunsă printre cireşii în pârg şi teii în floare, într-o linişte tulburată doar de cântecul păsărelelor, Bojdeuca din Ţicăul Iaşului, neclintită de peste un veac şi jumătate, este, în continuare, purtătoare de preţioase amintiri peste timp. Alături de Bojdeuca ce dăinuie peste timp, se află un muzeu legat de memoria lui Ion Creangă. Acest muzeu este un dar pe care l-au făcut ieşenii memoriei lui Creangă şi oraşului, construit între anii 1984-1989. În această clădire, este sediul muzeului cu documente şi o bibliotecă inaugurată la 11 iunie 1989, putându-se astfel degaja de vechile vitrine, vechea expoziţie, acolo rămânând doar casa memorială, cu obiectele autentice. Acest fond documentar, s-a constituit încă din 1918, de când la 15 aprilie,  Bojdeuca, primul muzeu memorial de literatură din România s-a inaugurat, marcând astfel începutul muzeografiei literare româneşti.

Dintre piesele mai importante ale acestui fond sunt câteva manuscrise purtând semnătura lui Creangă, fotografii cu Creangă şi cu fiul său şi cu alte rude, în original şi majoritatea primelor ediţii din manualele scriitorului. Se află aici toate manualele şcolare, care sunt foarte rare, fiind tipărite pe o hârtie de slabă calitate fapt pentru care, multe s-au deteriorat, precum şi o colecţie specială care cuprinde 40 de documente originale, scrise şi semnate de tatăl lui Mihai Eminescu.

Directorul „Bojdeucii”, pasionat cercetător al vieţii şi operei lui Ion Creangă, ne-a spus câteva cuvinte despre misterul morţii acestuia: „În ceea ce priveşte moartea lui Creangă sunt diverse opinii. Am încercat să le pun cap la cap în lucrarea mea de doctorat şi am ajuns la ideea că marele povestitor, în nefasta zi de 31 decembrie 1889 a avut într-adevăr o criză, în strada Goliei, cum se numea pe atunci. În colţul acestei străzi, Ion Creangă, într-un moment greu al vieţii sale, în anul 1872, la 35 de ani, când fusese înlăturat din slujba de preot şi din cea de învăţător, a închiriat un local şi a deschis un debit. Chiar aşa scria pe firmă: „Debitul de tutun Ion Creangă”, localul ce există şi astăzi. După ce Creangă a revenit în învăţământ în 1874, această activitate a lăsat-o în grija fratelui său Zahei. Există o variantă că Ion Creangă a intrat în debit, a avut o criză şi a căzut, certificatul de deces arătând că acolo s-a stins din viaţă în strada Goliei. Opinia mea şi a altor cercetători este că Ion Creangă nici n-ar fi putut să rămână acolo, pentru că era un loc public, un magazin. Al doilea element care a contat foarte mult, element de care istoricii şi cercetătorii nu mai ţin seama este că el nu avea o proprietate anume. Bojdeuca pe care el a cumpărat-o, plătind-o cu galbeni austrieci, şi puţinul pământ din jurul ei au devenit proprietatea Tincăi Vartic, el scriind actul de vânzare-cumpărare şi fiind de faţă. Documentul original, care se află la Arhivele Statului, arată acest lucru. El a trăit cu Tinca Vartec fără să fie căsătorit oficial. Din partea contemporanilor săi era o oarecare jenă, aproape pudibondism, fiindcă nu voiau să facă public faptul că Ion Creangă n-a murit la el acasă. Din această cauză s-a spus că a murit în strada Goliei. Dar mărturiile care sunt publicate în „Amintiri despre Creangă” duc la următoarea concluzie: acesta a ieşit în seara respectivă în oraş, era foarte abătut, a intrat în mai multe locuri din Iaşi, a cumpărat pentru trecerea în noul an un pachet mare de gogoşi cu dulceaţă, a poposit pentru scurtă vreme la Bolta Rece, s-a despărţit de cel care l-a însoţit în strada Sărăriei, luându-şi la revedere şi pe foarte curând.

 Am stat de vorbă cu o bătrână acum 30 de ani, care avea vârsta de opt ani în decembrie 1889 şi care împreună cu alţi copii a venit să-l colinde pe Creangă. Cu adevărat, în clipele în care ei spuneau pluguşorul, uşa Bojdeucii a rămas încremenită. Această doamnă, fetiţă pe atunci, ne-a spus că Tinca Vartec a ieşit plângând şi le-a spus să se oprească din urat, că Ion Creangă a murit. De fapt, şi copiii au văzut prin perdea cum Tinca Vartic îl veghea, cu o lumânare aprinsă, pe Ion Creangă. Sigur că înnodând lucrurile, am putea spune şi că a avut o criză. Se poate accepta ideea că a avut o criză în debit, a fost adus aici, unde s-a întâmplat ceea ce a evocat moartea”. Aceste cuvinte ale directorului Bojdeucii, dezleagă puţin sau nu misterul morţii lui Creangă. Aşa poate fi, într-un fel sintetizată din cele două direcţii locul şi atmosfera, starea în care a murit Ion Creangă la 31 decembrie 1889, în acelaşi an cu Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Tot mobilierul din muzeu este autentic. În permanenţă cei de la muzeu se îngrijesc de conservarea lui, în caz de deteriorare, este tratat, dar nu s-a adăugat nimic. Muzeul prezintă viaţa şi opera lui Ion Creangă. Astfel, în spaţiul de jos este prezentat drumul vieţii acestuia ca într-o expoziţie specifică muzeului literar, text, fotografie, schiţe şi cărţi originale care ilustrează secvenţial activitatea lui Creangă ca şcolar, preot, învăţător şi scriitor. O colecţie deosebit de valoroasă prezentă aici, este colecţia de „Convorbiri Literare”, cu autografele jurnaliştilor. Este expusă de asemenea o gramatică franţuzească de mare valoare, cu însemnări ale lui Creangă şi care poartă autograful său, cu traduceri făcute de el, de unde se poate deduce că învăţa singur limba franceză, aşa cum  învăţase şi germana, greaca şi latina din seminar. Nu ştiu dacă tu cititorule ai ştiut că Ion Creangă a fost un fin bibliofil, în sensul că el şi-a constituit o colecţie proprie de cărţi, pe care a instituţionalizat-o, astfel că există aici autografe în care se spune „Această carte aparţine bibliotecii Ion Creangă”. Elev fiind el avea conştiinţa bibliofilului de rasă.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

În scrisori, mai mult decât în documentele originale, în cataloage şi adrese sunt mărturii personale. Puse alături starea afectivă a celui care le scria, importanţa, apropierea sau depărtarea de personajului căruia îi erau adresate ca şi starea  lui de moment lasă să apară elemente biografice importante, ceea ce ne ajută să-l cunoaştem şi mai bine pe Creangă. Printre cei cu care scriitorul purta corespondenţă, al cărui număr era foarte mare, se numără miniştrii Kogălniceanu şi Maiorescu. De exemplu, Tincăi Vartec îi scria de la Slănic Moldova şi după felul în care se adresează, ne demonstrează că respectându-i pe alţii, de fapt se respecta pe sine însuşi, era nobleţea sa. El se adresează „ Domniei Sale Domnişoara Tinca Vartec” pe o carte poştală pe care o vedeau atâţia, ştia că ea va rămâne, pentru că avea conştiinţa geniului. Spre deliciul cititorilor, vreau să vă fac cunoscută adresa Bojdeucii:  „Strada Sărăriei devale, peste drum de Şcoala Evreiască, lângă Mustea Casapu, la Iaşi, foarte grabnic”. De aici pot fi văzute cel puţin două din calităţile lui Creangă : îi plăcea să glumească dar să fie şi foarte serios, deoarece scrisoarea o vedeau atâţia oameni. Lui Eminescu îi scria:  „Bădie Mihai”, lui Titu Maiorescu:  „Stimate domn Titu Maiorescu”. Nu există decât o scrisoare adresată de Eminescu lui Creangă, în care acesta îi scrie:  „Dragă Creangă”, ceea ce este un semn de mare afecţiune. Adresarea în sine ne spune câte ceva despre felul de a fi al lui Ion Creangă.

Ion Creangă a rămas în istoria pedagogiei româneşti ca un autor de manuale pentru cursul primar. Analizele asupra manualelor se făceau la Universitatea din Iaşi, de comisia al cărui secretar era Eminescu şi care înainte de a-l cunoaşte pe Creangă, analiza manualele, scriind de mai mult ori numele acestuia în procesele verbale care se întocmeau şi dintre toate manualele care erau discutate de specialişti erau remarcate calităţile deosebite ale manualelor scrise de Creangă care pe atunci nu era în „Junimea” şi nu-i cunoştea pe profesorii respectivi, ca să putem spune că era o relaţie de amiciţie. Ceea ce nu a obţinut din păcate Creangă este că „Metoda nouă de scriere şi cetire”, abecedarul său deosebit, apărut în 1868, pe când el avea 31 de ani, a fost trimis pentru premiul Academiei pe care era să-l primească, dar nu a fost să fie aşa, pentru că a ajuns prea târziu. Atunci, din comisie făcea parte Vasile Alecsandri care-l aprecia foarte mult pe Creangă şi sunt scrisori în acest sens. Manualele sale „Învăţătorul copiilor” şi „Metoda nouă de scriere şi cetire”, când au apărut, în primul an s-au scos două ediţii, atât de solicitate erau. Debutul lui Creangă absolut, în literatură a fost în Abecedar, în anul 1868, cu poezia „Păsărica-n timpul iernii”, pe care o semnează. Povestirile, apărute doi ani mai târziu nu le semnează, în schimb semnează următoarele două poezii. A rămas un poet desăvârşit al limbii. Vertebrarea poveştilor şi a amintirilor din copilărie se face din loc în loc cu strofe.

La fel ca Eminescu, în ultimii ani ai vieţii, Creangă nu a mai lucrat. Cu mare părere de rău s-a despărţit de el atunci când acesta a plecat din bojdeuca lor şi pe care îl căuta adesea cu privirea. „Unde eşti frate Mihai?!”, îl striga Ion Creangă pe Eminescu. În acelaşi an în care Eminescu a intrat în întunecarea din care nu a mai ieşit niciodată, ca într-un tandem specific şi firesc, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Creangă care a şi avut o criză, căzând în clasa în care era învăţător. În ultimii ani ai vieţii avea doar concedii medicale scriind foarte puţin. Între manuscrisele sale a rămas neterminată povestea „Făt Frumos-fiul iepei” şi piesa de teatru „Dragoste chioară şi amoriu ghebos”, atestată în câteva scrisori ca fiind începută cu mult mai înainte. Cea mai mare parte a manuscriselor lui Creangă s-au pierdut. Eduard Gruber, ginerele lui Veronica Micle, le-a avut şi trebuia să pregătească ediţia „Poveşti” şi „Amintiri”, ediţie pe care o urmărea Creangă, dar, murind, nu  a mai reuşit să o vadă tipărită. Fiul lui Ion Creangă a cerut formarea unei comisii din care au făcut parte, alături de Eduard Gruber, A.D.Xenopol şi juristul Grigore Alexandrescu. Nu după mult timp Eduard Gruber a murit, soţia sa Virginia, a vândut biblioteca şi tot ce era în ea, manuscrisele ajungând în diverse locuri.

Printre cei care vin să vadă Bojdeuca lui Creangă, am întâlnit foarte mulţi copiii, iar pe lângă aceştia vin şi oameni până la cea mai înaintată vârstă. Cei care vor să-şi redescopere copilăria, dacă au pierdut-o, vin să o pună în oglinda fermecată a Bojdeucii. Cei care mai au o fărâmă de copilărie în ei vin şi se bucură regăsind-o aici, în pragul Bojdeucii. După ce vizitează muzeul, cei care rămân profund impresionaţi sunt maturii. Copiii vin, se bucură, rămân în acel stadiu al înţelegerii „Punguţei cu doi bani”, a „Caprei cu trei iezi”, reţin faptele hazlii, dar amintiri din copilărie, de fapt, au cei care nu mai sunt copii. Este deosebit pentru ei când vin aici şi îşi revăd locul naşterii, părinţii şi vatra, lampa şi prima licărire a luminii, un zbor de pasăre, timpurile când se duceau la scăldat sau râvneau la cireşe. De fapt, în acest loc, toţi îşi retrăiesc copilăria şi cei mai impresionaţi, care pleacă de aici cu lacrimi în ochi sunt cei care nu mai au vârsta copilăriei.

Chiar în aceste zile, muzeul literar din Iaşi –Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă – a intrat în reparaţii. Va fi refăcut acoperişul de şindrilă care s-a deteriorat din cauza intemperiilor. Construită în prima jumătate a secolului 19  „bojdeuca de căsuţă”, cum o numea marele scriitor în corespondenţa sa, a devenit muzeu la 15 aprilie 1918, fiind primul muzeu memorial din România. Căsuţa din Ţicău a fost locuinţa lui Ion Creangă începând din anul 1872 şi până în 1889, când povestitorul a murit. Aici a scris „Poveştile”, celebrele „Amintiri din copilărie”, precum şi manualele şcolare, care s-au bucurat de un deosebit succes în epocă. Şindrila care acoperă casa este refăcută ciclic, la circa un deceniu o dată. Anul acesta ce care şi-au asumat dificila sarcină de a reconstrui cu exactitate acoperişul Bojdeucii meşterii lemnari din Neamţ. Lucrările ne-au spus ei vor dura cel mult zece zile, timp în care ea va rămâne deschisă pentru public aşa cum am găsit-o şi noi.

Fragmente din volumul “Vacanţe, vacanţe…Românie, plai de dor”

de Rodica Elena LUPU

apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti,  în anul 2004

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors