Etnonaţionalism versus Globalizare

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2012

Etnonaţionalism versus Globalizare

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Mihai Eminescu reflecta în romanul Geniu pustiu asupra umanităţii, proiectând imaginea ei ideală în metafora prismei de cristal ale cărei feţe sclipesc luminate din felurite unghiuri. Aşa şi omenirea în variatele ei ipostaze naţionale participă, în viziunea geniului nostru naţional, la simfonia unei străluciri universale. Microcosmosul fiecărei naţiuni ar trebui să-şi găsească locul şi rostul în macrocosmosul creat de multiplele ţări şi ţărişoare ale planetei, ascultând la nevoile proprii, dar şi la regulile de bună convieţuire ale întregii lumi. La nivelul logicii totul pare simplu, dar sub tăvălugul istoriei Europei şi a celorlalte continente strălucirea prismei de cristal eminesciene se întunecă, lăsând loc confruntărilor belicoase, nesfârşitelor tragedii.

Poate de aceea după căderea Cortinei de Fier şi încetarea războiului rece a început să-şi facă tot mai mult loc utopia globalizării. Ea a fost născocită de elitele intelectuale din America şi din restul lumii, care au considerat că etnonaţionalismul s-a dovedit a fi un factor generator de războaie şi că e timpul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI ca omenirea, acum în posesia atâtor miracole tehnice, să oprească măcelurile. Poate fi globalizarea panaceul durerilor de până acum ale umaniţii şi stăvilarul atitudinilor compulsive care au produs într-un singur secol două războaie mondiale atât de nimicitoare? La această întrebare îşi propune să răspundă Patrick J. Buchanan în cartea sa Suicide of a Superpower. Will America Survive to 2025? publicată la St. Martin Press, New York, 2011. 

Am regăsit în această carte neliniştile mele cauzate de transformările prin care trece România în tensionatele ei eforturi de a intra în Uniunea Europeană şi de răsplătirea acestor sforţări prin ruinare economică, îndatorare, dezlănţuirea orgiei corupţiei, batjocorirea valorilor culturale consacrate în favoarea manelizării, umilirea întregului popor. Toate acestea s-au produs printr-un fel de înţelegere tacită între indiferenţii din Uniunea Europeană şi cozile de topor din sânul naţiei noastre, de care nu ducem lipsă. Mi s-a părut a exista un paralelism între fenomenele anormale care au loc în România şi absurditatea unor situaţii care se petrec in America sub ochii nostri, pastrand desigur paralela în limitele proporţiilor reale, ale diferenţelor dintre o supraputere şi o ţară europeană de proporţii medii.

            Patrick Buchanan se întreabă la începutul cărţii dacă America este acum o ţară care se descompune: „Is America coming apart? This book’s answer is yes” (Se dezintegrează America? Răspunsul acestei cărţi este da. p.2). La momentu actual America pare o ţară în derivă, care are tot mai mult aspectul de societate decadentă, de naţiune în declin. Titlul cărţii imită cu intenţie pe cel al eseului scriitorului disident sovietic, Andrei Amalrik (1938-1980), Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? publicat în 1970. Eseistul profeţeşte dispariţia Uniunii Sovietice datorită conflictelor economice, etnice şi a unui presupus război cu China, care n-a avut loc. Sovietologii occidentali n-au dat importanţă prevestirii lui Amalrik care s-a dovedit a fi foarte aproape de realitatea faptelor. Observaţiile pe care Amalrik îşi bazează predicţia privind ruptura dintre regim şi restul societăţii, izolarea între diferitele sectoare ale societăţii, izolarea întregii ţări în cadrul restului lumii le putem aplica în mare măsură contextului american. Dar o constatare a eseistului rus, în mod special, mi se pare strălucită şi aplicabilă Americii: „… Orice stat forţat să-şi devoteze atât de mult din energiile sale controlului fizic şi psihologic al milioanelor dintre proprii lui supuşi nu poate supravieţui indefinit.” (Wikipedia). Să ne gândim la cheltuiala de dolari investiţi în aparate sofisticate şi indivizi specializaţi numai în aeroporturile americane pentru detectarea teroriştilor, suspectarea celulelor teroriste pe teritoriul american şi în afara lui etc.

Buchanan descoperă şi alte similarităţi între America şi fosta URSS:  America s-a întins peste limitele admise, „has reached imperial overstreched” (s-a extins imperial – p.1). Poartă un război fără sfârşit şi fără rezultate în Afganistan, este un conglomerat de rase, triburi, culturi, limbi. 

Concluzia autorului în acest sens cade greu: America nu mai e o naţiune, căci în definiţia naţiunii intră o obârşie comună, cultură şi limbă comune, comunitate de credinţă, de tradiţii, de istorie. Cu un ton amar notează: „The European and Christian core of our country is shrinking” (esenţa europeană şi creştină a ţării noastre se reduce – p.2). Au devenit teme comune ale unor dezbateri, lucrări „sfârşitul dominaţiei albe în America” sau „declinul Americii creştine”. Hua Tsu, profesor de engleză la un colegiu polemizează cu Buchanan, considerându-l anxios din cauza slăbirii dominaţiei albe. Hua Tsu, după opinia mea, ignoră faptul că alegerea lui Barak Obama ca preşedinte s-a datorat nu doar elctoratului de culoare, ci tuturor grupurilor indiferent de culoare, deci inclusiv segmentului alb care nu au mai vrut să gireze politica fostului Preşedinte Bush Jr.

            Comprehensiva analiză extrem de argumentată a lui Buchanan demonstrează de ce mozaicul de etnicităţi şi culturi în interior, multiculturalismul şi expansiunea Americii în exterior pot duce la dispariţia însuşi a statului într-un sfârşit din cauza unei slăbiri extreme. Nu este vorba de isteria unui istoric, ci de faptele din jurul nostru care probează afirmaţiile sale. În 1892 Curtea Supremă a definit America: „This is a Christian nation” (aceasta este o naţiune creştină – p. 47), or în discursul inaugural al Preşedintelui Obama a fost negată pentru prima dată dominanta creştină a naţiunii americane, creştinismul fiind considerat o religie între altele. A fost ales pentru rugăciune pastorul Rich Warren de la mega-church-ul din Lake Forest, California, reprezentând alianţa bizară dintre consumatorism şi religie. Reflectând asupra poziţiei profesorului Hua Tsu cred că trebuie să reamintim că fondatorii acestei ţări au fost colonişti din insulele britanice, creştini protestanţi şi nu alţii. Că ei au luptat cu vicisitudinile istorice, cu capriciile meteorologice, dezvirginând teritorii necunoscute, cu ajutorul muncii sclavilor negri. Stăpânii de sclavi din Lumea Nouă nu s-au purtat nici mai bine nici mai rău decât nobilii din Europa, ai căror urmaşi însă nu îşi cer scuze nimănui şi nici nu plătesc uriaşe sume pentru reparaţii morale. Desfiinţarea sclaviei în Europa a fost legiferată mult mai devreme deoarece acolo au fost parcurse etapele istorice ale orânduirii feudale într-o cronologie normală. America a ars etapele istorice ca orice societate nou fondată. Dar aceasta este o cu totul altă problemă.

            Demersul riguros al lui P. Buchanan stăruieşte aupra aspectelor care conferă Americii aspectul de societate în declin: 

  • Scăderea economică fără precedent, 30% începând din perioada lui Bush Jr. Cincizeci de mii de întreprinderi au fost închise, sectorul manufacturier drastic retezat, cea mai mare parte a produselor fiind importată din China. Independenţa economică a Americii e de domeniul trecutului. „The United States has been consuming more than has been producing.” (Statele Unite consumă mai mult decât produc – p. 12). În primul deceniu al secolului acestuia industria electronică a pierdut 42% din joburi, industria textilă – 63%, industria echipamentului pentru comunicaţii – 48%. Şi in timp ce americanii îşi pierdeau slujbele s-au emis zece milioane de green carduri invitându-i pe străini să concureze cu cetăţenii americani pentru rămăşiţele de joburi. „China now holds the mortgage on America.” (China ipotechează acum America – p. 16).
  • Devalorizarea dolarului care comparat cu puterea de cumpărare din 1913 şi-a pierdut azi 98-99%. Federal Reserve (Trezoreria Federală) căreia i-a fost încredinţată grija faţă de moneda ţării îi jefuieşte pe americani de patru generaţii în elanul de a sluji interesele politicienilor corupţi. 
  • Incredibila creştere a datoriei externe care poate duce la mijlocul acestui deceniu la colaps financiar. Autorul se referă sarcastic la „the debt bomb” (bomba datoriei) care ne-a explodat în faţă în septembrie 2008.
  • Statul, care este demult un welfare instrument, este incapabil să apere graniţele de imigraţia ilegală şi să termine războaiele oneroase pe care le-a lansat de două decenii încoace, cheltuind iresponsabil avuţia naţională. Consumă acum o pătrime din economie. Am ajuns „a food stamp nation”, notează cu sarcasm autorul.
  • Sectorul guvernamental al joburilor care nu produc nimic decât birocraţie s-a extins în dauna celui privat şi direct productiv. Nu-l putem contrazice pe Buchanan când zice: „We have moved decisively from a nation of makers to a nation of takers.” (Am trecut decisiv de la o naţiune de producători la una care doar ia – p. 16).

Economişti, finanţişti, academicieni din mâinile cărora nu a ieşit niciodată nimic au lansat după 1960 utopia lui „free trade” şi a globalizării, întorcând spatele naţionalismului economic. Ne amintim de World Trade Conference la Seattle în 1999 în timpul preşedenţiei lui Bill Clinton şi de protestele uriaşe ale lucrătorilor din diferite sectoare de activitate care au prev`zut dezastrul care va urma. Dar în zadar, nici administraţia Clinton, nici cele următoare  nu i-au luat în seamă pe cei care i-au ales. Şi aici vreau să subliniez din nou divorţul vinovat dintre elite şi mase la care s-a referit eseistul sovietic, Almarik. Pat Buchanan nu se sfieşte să îi arate pe vinovaţi: Bill Clinton, Bush Jr., Obama, Federal Reserve, „titanii” de pe Wall Street. Numai campaniile electorale ne fac să credem că fiecare administraţie va aduce ceva fenomenal de nou şi bun. În realitate sunt toţi ejusdaem farinae.

Reputatul romancier Ernest Hemingway a descris cu forţă şi concizie ce însemnează starea de criză a unei naţiuni: „The first panacea for a mismanaged nation is inflation of the currency; the second is war. Both bring a temporary prosperity; both bring a permanent ruin. But both are the refuge of political and economic opportunists.” (Primul simptom al unei naţiuni prost administrate este inflaţia monedei; al doilea este războiul. Ambele aduc o temporară prosperitate; ambele aduc o ruină permaentă. Dar ambele sunt refugiul oportuniştilor politici şi economici – apud Buchanan, op. cit., p. 39). Nici o naţiune nu s-a putut ridica la rangul de putere mondială, bazându-se înainte de toate pe „free trade” sau plasând consumul înaintea producţiei. Ideologia utopică a lui free trade şi a globalismului a împins America la deficitul comercial actual în relaţia cu China, netezind drumul spre declinul naţional.

Caracterul utopic al conceptului de globalism economic derivă pentru Buchanan din faptul că, după o perioadă scurtă a încurajării lui după 1990 prin crearea Uniunii Europene şi a pledoariei pentru free trade la conferinţa de la Seattle, mişcările naţionale secesioniste în bătrâna Europa, în Asia, în Africa nu au întârziat să se manifeste viguros şi violent nu de puţine ori. Popoarele au răspuns în total contrast cu utopia globalistă a elitelor de putere. Buchanan aduce o mulţime de exemple de resurecţie a naţionalismului etnic de pe tot mapamondul. Amintim doar câteva din zone mai apropiate nouă: Slovacia s-a rupt de Cehia, Jugoslavia s-a fărămiţat în fostele provincii-state create după 1918, Kosovo însuşi, leagăn al culturii sârbeşti a fost dezlipit de statul sârb datorită majorităţii lui albaneze numai după şaptezeci şi opt de zile de bombardament american continuu. Împărţirea Federaţiei Jugoslave, care s-a făcut în chinuri, arată cât de puternic este încă sentimentul naţional într-o Europă în care acest sentiment a fost una dintre cauzele decisive a două războaie mondiale. Fosta Uniune Sovietică s-a împărţit în numeroasele republici pe care le subjugase cu forţa armelor. În Spania bascii continuă să lupte pentru separatism, în Italia Liga Nordică a lui Umberto Bossi manifestă tendinţe secesioniste, Catalonia vrea să se separe şi ea de restul Spaniei, Flandra doreşte ruperea de Walonia în Belgia, maghiarii din România vor autonomie etc. Deci este o adevărată contagiune de etnonaţionalism în Europa. Dacă în Europa cu excepţia Jugoslaviei segregaţiile pe motive etnice s-au făcut paşnic, acelaşi fenomen ia aspecte violente, în Asia sau Africa. India are numeroase conflicte etnice sângeroase şi se va situa, din nefericire, probabil pe primul loc în acest sens în secolul acesta. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi a Jugoslaviei demonstrează cu claritate că în absenţa unui regim dictatorial statele multirasiale, multietnice şi multilingvistice nu supravieţuiesc, ci se dezbină pe liniile demarcaţiilor etno-lingvistic-culturale.

În Europa naţionalismul se manifestă nu doar în forme secesioniste, ci şi în campaniile electorale care au devenit din ce în ce mai marcate de ostilitate faţă de elementele alogene şi în special faţă de „tsunami–ul” islamic şi de rezerve serioase faţă de fenomenul imigraţionist. Partidul Popular în Elveţia a câştigat 58% pentru că a propus alegătorilor scoaterea în ilegalitate a construcţiei de minarete şi a purtării de burka în vestimentaţia femeilor musulmane. Nick Griffin de la Partidul Naţional Britanic vrea să „take back Britain” şi să se acorde stimulente financiare emigranţilor de culoare numai ca să-i convingă să se întoarcă în ţările de origine. Geert Wilders conducător al Partidului Libertăţii în Olanda luptă pentru mai multă securitate, mai puţine crime, mai puţin Islam şi reducerea în general a imigraţiei. Prim Ministrul britanic, David Cameron a caracterizat statul multiculturalist un total eşec. Angela Merkel, premierul german a declarat că o Germanie multiculturală unde turci, arabi şi nemţi să trăiască laolaltă este un experiment total nefericit. Aşadar, vedem deci că europenii au început să respingă multiculturalismul şi emigraţia. Ei doresc să rămână în cadrul statelor lor naţionale bine definite pornind de la convingerea că ce-i prea mult nu-i sănătos, deci prea multă emigraţie strică alura naţională.

Privită din perspectiva etnică America nici ea nu arată cu mult diferit, notează Buchanan, chiar dacă aici legislaţia încearcă să prevină încleştările sângeroase. Întorcându-ne în istorie, la 1790, arată autorul, America a fost deschisă emigraţiei albilor din Europa: „free white persons” „of moral character”. Până în 1920 valurile imigraţioniste au fost compuse în mare parte din europeni creştini. În 1965 a fost votată o nouă lege a imigrării care şi-a propus să păstreze caracterul european al acestei ţări. Edward Kennedy, implicat în elaborarea legii a dat asigurări că „will not inundate America with immigrants from any other country or area, or the most populated and deprived nations of Africa and Asia (nu va inunda America cu emigranţi din nici o altă ţară sau arie, (alta decât Europa în principal, nota ns.) or din cele mai populate şi lipsite naţiuni din Africa sau Asia – p. 235). În realitate s-a întâmplat tocmai invers. S-au deschis porţile în special pentru populaţia de culoare din Africa, America Latină şi pentru asiatici. De decenii sondajele de opinie arată că americanii doresc restrângerea masivă a emigraţiei şi expulzarea emigranţilor ilegali. Administraţiile au fost total nereceptive la opinia majorităţii americanilor.  Şi astfel, conchide Buchanan, printr-o imigrare masivă pentru care nimeni n-a votat s-a provocat „balkanizarea Americii”, înţelegând prin aceasta, amestecul nemaiîntâlnit în nici o naţiune de etnii, rase, limbi şi culturi. Motto-ul naţional la 1776 a fost e pluribus unum, adică prin diversitate la unitate. Balkanizarea Americii însă a schimbat faţa acestei ţări încât azi mai degrabă putem vorbi, constată ironic autorul, de un bellum omnium contra omnes adică de un război al tuturor contra tuturor. Utopia elitelor americane a creat o naţiune care n-a existat niciodată prin amestecul nemaiîntâlnit de rase, etnii şi culturi. O naţiune este „a living thing”, o structură organică, pe când creaţia elitelor americane contrazice această structură. Această lucrare a elitelor a fost numită de Clyes Ryn în 1991 „noul iacobinism” prin referire la experimentul iluminiştilor în Revoluţia Franceză care a sfârşit prin ororile pe care le cunoaştem.

            Dacă de o unitate în sensul tradiţional al naţiunii americane nu mai putem vorbi, ce s-a creat în locul ei? Buchanan crede că America devine tot mai divizată în grupuri şi enclave etnice, deci este o naţiune de grupuri, dintre care cel mai numeros este cel hispanic. Deja liederi ai acestui grup de aici sau din Mexic se agită pentru o unitate naţională mexicană de-o parte şi de alta a graniţei dintre Mexic şi America. Hispanicii sunt îndemnaţi să gândească Mexico first şi să dovedească în primul rând loialitate faţă de ţara de origine. Conceptului american de „melting pot” i se substituie cel de loialitate pentru ţara de origine. În faţa multiculturalismului „our melting pot cracked”, notează Buchanan. În 1998, Mario Obledo, co-fondator al lui Mexican-American Legal Defense and Education Fund a declarat la o staţie de radio că în viitor California va fi un stat hispanic şi cui nu-i place să plece. Dacă albilor nu le place „they should go back to Europe”. (p. 145). În jurul anului 2050 hispanicii vor număra 130 de milioane. California acum este un stat în criză fiscală acută, cu şcoli care eşuează, cu imigraţie ilegală scăpată de sub control, cu probleme majore de trafic. Los Angeles a devenit un teatru de luptă al gangurilor al căror membri înfundă puşcăriile, unde hispanicii se înfruntă cu afro-americanii. Dacă vrem să ne imaginăm cum va arăta America viitorului, zice Buchanan, trebuie să luăm aminte la ceea ce se întâmplă în California care se transformă din ce în ce mai mult într-o lume a treia.

Se bucură americanii de diversitate? De ce atunci atât de mulţi americani manifestă separatism şi segregaţionism. „Thousands of insular tribes” (mii de triburi insulare), aceasta este America zilelor noastre. America a început să-şi piardă sensul unei naţiuni organic unitare. Ceea ce se întâmplă în Europa şi în întreaga lume sau ceea ce se întâmplă în America ne arată că etnonaţionalismul continuă să fie o forţă care patronează asocierea indivizilor, o forţă inerentă naturii umane, un sentiment natural. Etnonaţionalismul se ridică din nou. Numai un nebun îi poate nega existenţa. Chiar dacă nu e pe placul unor sociologi el există şi se manifestă din plin. Etnonaţionalismul a produs state prospere, dar a şi distrus imperii, a generat războaie, pogromuri, tragedii. „But this creator of empires and nations is a force infinitely more powerful than globalism, for it engages the heart. Men will die for it.” (Acest creator de imperii şi naţiuni este o forţă infinit mai puternică decât globalismul, pentru că angajează inima. Oamenii vor muri pentru el. – p. 328). Nimeni nu va dori să lupte şi să moară pentru  abstracţiuni ca globalismul sau noua ordine mondială. În schimb vedem că în lumea islamică sunt atât de mulţi care îşi dau viaţa numai ca să fie lăsaţi în pace să trăiască în legea lor. O demonstrează războaiele din Irak şi Afganistan. Este utopic să crezi că poţi implanta în aceste zone ale lumii valorile vest europene. De unde şi reacţia teroristă. Buchanan se pronunţă răspicat asupra cauzelor terorismului:  „They were over here because we are over there. They came to kill us in our country because we will not get out of their countries. Terrorism is the weapon of the weak who wish to be rid of foreign domination.” (Ei au fost aici pentru că noi suntem acolo. Au venit să ne omoare în propria noastră ţară pentru că noi nu ieşim din ţările lor. Terorismul este arma celui slab care doreşte să scape de dominaţia străină.-p. 384).

            Singura soluţie realistă i se pare autorului retragerea forţelor militare americane din ţările arabe, abandonarea utopiei globalizării în favoarea concentrării asupra problemelor care se înmulţesc în această ţară: „America needs to look beyond the ideas and institutions of globalist ideology and start looking out again, as we should have done, two decades ago, for own county and our own people first. (America trebuie să privească dincolo de ideile şi instituţiile ideologiei globaliste şi să înceapă să se îngrijească din nou, aşa cum ar fi trebuit să facem acum două decenii, de propria noastră ţară şi propriul nostru popor înainte de toate. – p. 98).     

“Mai am un singur dor”…la Constanţa

Posted by Gabriela Petcu On January - 14 - 2012

Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

(Mihai Eminescu – 1883, decembrie)

 

La Cercul Militar din Constanţa, a avut loc prima întâlnire de lucru a Cenaclului literar “Mihail Sadoveanu” pe anul 2012. Cum era şi firesc, întâlnirea a fost dedicată împlinirii celor 162 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Pe lângă principalele repere din creaţia literară a marelui voievod al poeziei româneşti, au fost prezentate membrilor cenaclului şi invitaţilor, câteva opinii privind viaţa şi opera poetului, semnate de mari personalităţi: Titu Maiorescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, I.L. Caragiale, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Breban. Au recitat din opera poetului naţional: Cristina Postolache, Anisia Popa şi Aurel Lazaroiu. Au prezentat opinii personale dedicate momentului: Ghiuner Acmola, Ana Ruse, Dan Juganaru, George Mihalcea, Alexandra Botosanu, Aspasia Podar-Spirt, Alecsandru Balan. Au cântat pe versurile poetului, folkiştii: Nelu Sacarlat şi Laurenţiu Marinescu. A fost o seară frumoasă! Cum vor mai fi!

                                                                        A consemnat: Preşedintele Cenaclului, Aurel Lazaroiu

 

Trebuiau sã poarte un nume

Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptanată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani şi plugari,
Cărora le placea sã spună
Seara în jurul focului poezii –
“Mioriţa” şi “Luceafarul” şi “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindcaă auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau sã se bată cu tătarii
Şi cu avarii si cu hunii şi cu lesii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramînea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bîrsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adînci
Şi un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagană fãrã vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastră,
Trecea bătut de gînduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptaţii,
ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fãrã soţ.

Au mai existat şi nisşte tei,
Şi cei doi îndragostiţi
Care ştiau sã le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
                                                                                  Care tot colindau pe deasupra lor
                                                                                  Ca lungi şi mişcătoare sesuri.

                                                                                  Şi pentru că toate acestea
                                                                                  Trebuiau sã poarte un nume,
                                                                                  Un singur nume,
                                                                                  Li s-a spus
                                                                                  Eminescu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am luat teiul şi l-am purtat peste ocean…

Posted by Gabriela Petcu On January - 12 - 2012

         La fiecare început de an, odată  intraţi în luna ianuarie, gândul ni se îndreaptă spre

 cel, ce  la 15 ianuarie 1850 a văzut lumina zilei şi care va deveni unul dintre puţinii

scriitori moderni europeni, cel care reprezintă în esenţă spritualitatea românească – Mihai

Eminescu – poetul de geniu, atât de  aproape de noi prin poezie, proză, publicistică, prin

        harta călătoriilor şi a vieţii sale.

                Poeziile lui Eminescu, împreună cu teatrul lui Caragiale şi povestirile lui Creangă

        au intrat în circuitul larg al valorilor culturii universale.

                Poezia eminesciană se defineşte ca o expresie specifică a modului de creaţie tipic

        ultimului mare scriitor romantic european, contemporan al tuturor timpurilor, care ne

        surprinde neîncetat cu talentul de excepţie, bunul gust, prin tonalităţi ale versurilor

        deschise, în culori îmbietoare.

                Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune, nu observarea realităţii,

       ci recompunerea ei vizionară, plină de semnificaţii adânci.

                “Nimeni înaintea lui Eminescu si nimeni după el, nu a reuşit acea pictură fantastică

        a realităţii care aminteşte de arta unui William Blake.”- afirma Tudor Vianu.

                 Mihai Eminescu este cea mai profundă şi simţitoare voce poetică din literatura

       română, care a deschis itinerariul poeziei româneşti spre universalitate.

                Viaţa lui a fost o suprapunere de cicluri, alimentate de visuri şi crize, datorate

       impactului cu realitatea. Iată cum promovează Titu Maiorescu imaginea poetului:

       ” Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este aşa o

       covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată

       nu-i scăpa, încât lumea lui era lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la

       îndemână.”

               Viaţa sa a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite si extravertite.

               Caragiale îşi aminteşte despre el în felul acesta:”Vesel şi trist, comunicativ şi ursuz,  

       blând şi aspru, uneori nepăsător, alteori iritabil – ciudată amestecătură – fericită pentru        artist, nefericită pentru om.”

                Creaţia eminesciană, aparţinând unui romantism relativ întârziat, dar cunoscut ca fiind

      “High Romanticism” a parcurs mai multe etape, recuperând temele tradiţionale ale

       romantismului european – gustul pentru trecut, pasiunea pentru istoria naţională, nostalgia

       regresivă pentru copilărie, melancolia, întoarcerea în natură.

                Atât în plan poetic, cât şi în proză, Eminescu a fost influenţat de marii creatori

       romantici germani: Novalis, Goethe, Lenau, fiind interesat în acelaşi timp de filozofia

       indiană, impresionat de teoria metempsihozei sau a reîncarnării, cunoştea culturi şi religii

      din Zoroastrism, Budhism, Catolicism, Ortodoxism.

                Creaţia populară a constituit un izvor important al poeticii sale, scriind multe poeme în

      metrica poeziei populare. A cules căntece de petrecere sau basme cărorale-a adăugat

      simboluri onirice sau fantastice.

                Pentru acest înalt conţinut filozofic al său şi al operei sale, Constantin Noica l-a  

      denumit pe Mihai Eminescu, pe drept cuvânt ” Omul deplin al culturii române”.

                Mihai Eminescu este şi va rămâne de-a pururi simbolul românilor de pretutindeni,

      “Luceafăr” purtat pe toate meridianele lumii.

 

Am luat teiul

şi l-am purtat peste ocean

în cutele inimii

Mă aşez

la picioarele

statuii tale

cu flori albe

pe braţe obosite

Profilul tău de sfânt

ne-alină dorul

Versurile tale curate

ne picură rouă cristalină

în ochii uscaţi

de lacrimile despărţirii.

 

          DOINA POPA – 11 ianuarie-2012

 

DOR DE POET

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2012

Rodica Elena Lupu
din volumul INTRE ANOTIMPURI, 2011

Mi-e tare dor acum de toate
Şi de bădia Eminescu
De la care azi ştiu versul.
Mi-e dor de cum mă ascundeam
Într-o căpiţă sau în lan
De grâu, cu boabe aurii
Cu cartea lui la căpătâi
Privind inaltul cerului
Albastru de seninul lui.

Mi-e tare dor acum de Putna,
Cu pietrele aspre de râu,
Călcate sub paşii apăsaţi,
Pe care parcă-i aud azi.
Mi-e dor de Teiul din Copou,
De gazda lui, casa Pogor,
De Creangă bun amicul lui,
De bojdeuca Ţicăului,
De unde ar fi văzut El
Gândindu-se cu alean
Aceea minune “Sara de Deal”.

  • L-am căutat pe Eminescu
    Pe străzile întortocheate
    Ale Vienei sau de la Berlin,
    Să-i aflu urmele prin toate,
    Pe lungi, istovitoare drumuri,
    În biblioteca Humbold
    Pe uliţele Bucureştiului,
    La Blaj acolo-n mica Romă
    În inima Ardealului.
  • Am rătăcit pe Canal Grande,
    Doar, doar îi voi auzi răsul
    Mereu alături de acel Chibici,
    Ce-l însoţea-n Veneţia
    Pentru că erau buni amici.
    Şi tare-mi este dor de ţărmul
    De Marea Neagră, loc iubit,
    De locul unde Oscar Han
    Chipul în bronz i-a dăruit,
    De Ateneu unde Angelic,
    Asa cum l-a văzut Anghel
    Luceafărul este la fel.
  • Şi de colţul eternităţii
    Mi-e dor, din cimitirul Belu,
    Unde m-am recules să ştii
    La capătâiul lui, al celui
    Mai OM dintre toţi oamenii.
  • Prin vămile veşnice acum,
    Poetul nostru nepereche
    Mă îmbărbătează mai mult
    Decât ieri şi îl am aproape
    În fiecare zi şi noapte.

Eternul Eminescu

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2012

 

(15 Ianuarie – ziua de naștere a poeziei românești de rang universal)

 

Pătruns de milenara îndârjire

proptită-n doine și balade

pe vechi hrisoave voievodale,

ce în istorii adumbresc

după un tipic creștinesc

a semilunii strălucire,

la vremi eroice visează

însinguratul mioritic trup

înfiorat cândva

de-a buciumului arcuire

și de-a cavalului șoptire,

dar făr’ a ști ce-i bucuria

înveșnicirii sufletești,

până ce țara nu născu

Eminul nostru-n chip de Crist,

pe crucea românismului suit

de preadivina lui chemare

spre-nalturi hyperionare

ca sumă lirică de voievozi.

 

 

            Sighetul Marmației,                                                                   George PETROVAI

                 3 ian. 2011

 

 

Privilegii minoritare în România

Posted by Stefan Strajer On November - 10 - 2011

Privilegii minoritare în România

           

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Asistam cu o oarecare nedumerire la avansul de pretentii ale unei parti a minortitatii maghiare din Romania.  Inregistrarea recenta a celui de-al treilea partid al acestei minoritati ni se pare o manifestare de extrema nerabdare a d-lui Laszlo Tokes, care considera, probabil, ca a venit timpul favorabil al realizarii unui vis pe cat de nefundamentat istoric pe atat de steril. Partidul Popular Maghiar este al treilea in succesiunea celor create dupa 1990, respectiv UDMR si Partidul Civic Maghiar. O mare nedumerire ma incearca in fata acestei situatii. Numeroasele sunt minoritatile in SUA. Nimanui nu i-a trecut insa prin cap sa infiinteze un partid exclusiv pe baze etnice, adica sa avem un partid al spaniolilor sau unul al minoritatii afro-americane. Asta le-ar suna americanilor ca separatism si tendinta segregationista si fiti siguri ca nu le-ar admite nici in ruptul capului. Doar in Romania “democratia originala” permite minoritatii maghiare sa aiba nici mai mult nici mai putin decat trei partide. Este de-a dreptul ridicol.  Cum se poate explica existenta acestor trei partide daca nu prin faptul ca ele au de pledat pentru interese speciale, altele decat cele ale majoritatii cetatenilor. Aceste drepturi speciale se cheama insa privilegii si nu intelegem de ce guvernele de la Bucuresti considera aceasta situatie normala.

            Nu  se poate spune despre minoritatea maghiara din Romania ca a fost sau este lipsita de drepturi. Traind douazeci si cinci de ani la Tg. Mures, stiu ca inca in vremea guvernarii ceausiste Liceul Bolyai de la Tg. Mures folosea maghiara ca limba de predare a diferitelor discipline si ca doar istoria Romaniei si limba romana se predau in limba oficiala.  Iritarea cea mare provenea din faptul ca Institutul Medico-Farmaceutic din Tg. Mures nu-si desfasura activitatea in limba maghiara, ceea ce mi se pare si acum o dorinta absurda. Studentii la medicina pregatiti pe cheltuiala statului roman trebuiau sa fie medici pe tot cuprinsul tarii si nu doar in tinuturile Covasnei sau Muresului. Ca sa nu mai vorbim de fapt ca Tg. Muresul, considerat un bastion cultural al maghiarimii este inconjurat de o salba de sate romanesti.  Nemultumirea in timpul lui Nicolae Ceausescu mai era cauzata si de repartizarea studentilor de origine maghiara  dupa absolvirea IMF-ului si in alte zone ale tarii, cum ar fi Moldova, de pilda. Maghiarilor asta le suna ca o pedeapsa, cam ca o surghiunire pe cele meleaguri “barbare”.  Si in sfarsit  a fost considerata ofensiva de catre comunitatea maghiara din zona Mures angajarea la Combinatul Chimic “AzoMures” a muncitorilor  din alte parti ale tarii, fapt care a fost vazut ca o actiune sistematica de dislocare a coeziunii grupului etnic maghiar.  Acum, in plina campanie de globalizare a lumii o asemnenea plangere ni se pare de-a dreptul ridicola. O mare parte a muncitorilor angajati la combinat venea din Moldova.  Ma intreb ce fel de abuz era faptul de a li se fi dat o sansa unor oameni care migrau dintr-o zona cu mai putine resurse?  Si apoi intr-o natiune majoritar romaneasca romanii nu aveau dreptul sa se mute la Tg. Mures?  Si ceea ce mi se pare inca mai bizar este ca la putin timp dupa Revolutie la Tg. Mures a inceput sa circule indemnul adresat asa numitilor venetici pe meleagurile muresene de a le parasi si a se intoarce in locurile natale. Au fost considerati venetici cei care ca mine sau ca alti absolventi ai Universitatii din Cluj fuseseram repartizati sa muncim la Tg. Mures sau prin imprejurimi. De unde sa fi emanat acest indemn daca nu din mediile puriste ale comunitatii maghiare care dorea sa-si pastreze cu orice pret identitatea nationala, culturala; chiar cu pretul izgonirii romanilor din judetele tarii lor? Se mai intampla oare undeva in lume ca o minoritate sa abuzeze de ospitalitatea natiunii care o gazduieste asa cum se intampla in Romania?!   

Accentul pus de o parte a intelectualitatii maghiare pe imposibilitatea manifestarii identitatii culturale a fost si in timpul dictaturii cum este si astazi doar cautarea nodului in papura. De lipsa de libertate a cuvantului si a altor libertati si drepturi au suferit deopotriva romani, maghiari, germani si alte nationalitati, cum suna sloganul comunist.   Publicatiile periodice in limba maghiara existente la Tg. Mures si in celelalte orase, precum si sectia maghiara a Teatrului National si a Institutului de Teatru arata ca maghiarii au avut drepturi chiar si in timpul dictaturii comuniste si ca nici un maghiar nu a fost dezantionalizat, ba din contra, se aflau destui printre ei care nu vorbeau limba tarii.  Aici in America daca nu vorbesti limba oficiala esti liber sa mori de foame sau sa te tarasti prin servicii prost platite intreaga viata. In schimb stim din istoria lui Nicolae Iorga cat de multi romani au fost deznationalizati in tinuturile secuiesti, procesul continuand si astazi sub privirea indiferenta a administratiei de la Bucuresti. Aflam cu indignare dintr-un interviu televizat al istoricului Dinu C. Giurescu despre refuzul de a acorda fonduri de la guvern asociatiei culturale Forul Romanilor din Covasna, Harghita si Mures. Guvernele romanesti de azi si din totdeauna au manifestat o neglijenta condamnabila in relatiile lor cu romanii traitori in perimetrul altor tari decat Romania. Se stie in schimb ca in Europa guvernele de la Budapesta au ocupat si ocupa un loc de frunte, daca nu primul loc in promovarea unei politici de deznationalizare si de asimilare fortata a minoritatilor. Despre cum au dus-o romanii in Austro-Ungaria, privind grija autoritatilor pentru cultivarea identitatii etno-culturale, gasim marturisiri pretioase in publicistica lui Octavian Goga: “S-ar putea scrie intunecate tragedii, ca sa se inteleaga groaznica temnita intelectuala in care am tanjit, picurarea continua a otravurilor straine care au falsificat un patrimoniu de gandire si au produs o mentalitate hibrida cu toate consecintele ei.  Ganditi-va, in ce conditii de dezvoltare intelectuala a trait un neam intreg aici, cu patru licee, fara un singur teatru [ …], fara o scoala superioara in limba lui, fara un tablou, fara nici un impuls care sa vie din culmile de simtire ale umanitatii. Judecati aceasta Sahara lipsita nu numai de flora particulara a culturii romanesti, dar ferita de atributiile cele mai elementare ale unei civilizatii superioare …”  (art. Reabilitarea Ardealului, Tara Noastra 1923, nr. 3, p. 81-85).  In vreme ce oficialitatile romane sunt intr-o defensiva totala cele maghiare joaca tare. Nu mai departe, Premierul guvernului de la Budapesta, Viktor Orban promite a interveni in problema  reorganizarii administrative a Romaniei, cand va veni momentul, si flutura ideea unitatii nationale a maghiarilor. Si desi argumentele istorice sunt de partea noastra,  perseverenta si insistenta pe langa Curtile Europene sunt de partea lor.

Intr-un interviu din cadrul emisiunii Punctul de intalnire la televiziunea romana, istoricul Dinu C. Giurescu vede pe buna dreptate in actiunea guvernului Basescu de desfiintare a judetelor tarii istoric constituite de-a lungul a 600-700 de ani un atentat la unitatea teritoriala a tarii noastre si o criminala vointa de anulare a identitatii noastre nationale. Constantin C. Giurescu a subliniat ca judetele in Transilvania demonstreaza existenta romanilor inainte de secolul al XII-lea, adevar care trebuie cat mai repede sters pentru ca incomodeaza pe extremistii maghiari.  Va sa zica administratia romaneasca se zbate din rasputeri sa satisfaca mofturile unei minoritati zgomotoase, calcand in picioare drepturi cucerite cu sacrificiu si zbucium de poporul roman subjugat sute de ani in Transilvania. Guvernarea Basescu este ostila poporului roman. Statutul minoritatilor in pregatire ca si reforma administrativa sunt puncte culminante ale unui proces machiavelic clocit in mediile revizioniste maghiare din Transilvania in colaborare cu revizionismul maghiar  de pretutindeni, cu mult inainte de decembrie 1989.  Eforturile au fost concertate si multi si-au adus cinicul aport. Defaimarea istoriei noastre de Horia Patapievici, atacul la simbolul cel mai profund al romanismului, Mihai Eminescu, schimbarea numelui de tigan in rom in timpul dregatoriei lui Andrei Plesu, proiectul UDMR-ului de impartire a Transilvaniei pe linia trasata de arbitrajul de la Viena in 1940 etc. sunt toate demersuri convergente spre dezmembrarea statului national, unitar, suveran si indivizibil.

            Pacea de la Trianon ne-a aparut si continua sa ne apara  ca un act de justitie istorica infaptuit odata pentru totdeauna. Din punctul de vedere al natiunii romane acest tratat a fost consfintit cu sangele unui million de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Asa gandim noi romanii, dar o parte a intelectualitatii maghiare din Romania gandeste si a gandit intotdeauna altfel.  Revizuirea tratatului, dupa marturisirea unui coleg de la Filiala Academiei din Tg. Mures, este un vis, o obsesie, o datorie, daca vreti, pe care ei, maghiarii o vor urmari chiar si o mie de ani, daca este necesar. Marturisirea mi s-a parut atat de donquijotesca incat nu am putut s-o iau in serios atunci, parand mai mult o gluma.  Confruntarea de la Tg. Mures din Martie 1990 mi-a lasat insa un gust teribil de amar  pentru ca s-a petrecut la putin timp dupa noaptea din decembrie 1989 cand maghiarii au strigat impreuna cu romanii intr-un glas ca vor sa fie liberi.  Totusi, in acel martie 1990 taranul Cofariu de pe Valea Muresului a fost snopit in batai mai sa fie lasat sa moara in centrul unui oras care se pretinde civilizat. Un oras in care Ruxandra Enache batea toba insistent la Pro Europa sa ne grabim sa nu pierdem cumva trenul intrarii in Europa, de parca noi romanii am fi trait la margine de lume, de parca nu Marile Puteri ne imbrancisera la Yalta afara din Europa. Si in acea zi si noapte de pomina din martie 1990 batrani unguri au fost vazuti smulgand pari din garduri si alergand spre Piata Palatului in centrul orasului, strigand ca trebuie sa-i bata pe romani. Ceea ce insemneaza ca obsesia traieste pana in straturile de jos ale populatiei.  Si aceasta este gresit si primejdios.  Este eronat pentru ca adevarul zilnic ca oamenii doresc sa traisca pasnic  si  cel istoric ca Transilvania este pamant romanesc ar trebui sa fie privit in fata si nu masluit in demersurile unui partid extremist, precum este cel al lui Laszlo Tokes. De asemenea, teribila a fost minciuna raspandita cu viteza fulgerului de agentii maghiare de presa precum ca victima atacurilor si batailor ar fi fost un maghiar nu un roman. Cunoasteti tactica lansarii primului zvon care convinge, ca cine mai are timp in nebunia contemporana sa mai cerceteze atent adevarul faptelor?! Sa amintim de asemenea ca s-au aruncat sute de sticle incendiare in tancurile cu soldatii trimisi la locul confruntarii pentru pacificare. Cand un taran roman a fost batut mar sa  nu-mi spuneti ca tot taranii romani au aruncat cu sticle incendiare in soldati. Nu face sens. Nu am sa uit niciodata imaginea pietii din fata Primariei orasului si a Palatului Culturii pavata de sticle incendiare, marturie a unei ostilitati neimblanzite. S-a spus ca manevre securiste au dus la aceasta incaierare. Chiar daca este asa ostilitatea fatisa de zile si saptamani dintre romani si maghiari a trebuit sa fie hranita de cei ce au de profitat de pe urma incitarii nationalismului si acestia au fost si altii, nu doar securistii. Cat despre contributia lui Gelu Voican Voiculescu trimis de la centru pentru limpezirea situatiei ea a fost nula. Despre acele vremuri tulburi nu s-a scris inca nimic convingator.

            Sa nu ne intoarcem la vremurile Scolii Ardelene, ci doar la crearea Partidului Comunist din Romania si la momentul imediat postbelic. Nu romanii, ci maghiarii au dat buzna in Partidul Comunist Roman infiintat in 1921.  De ce au fost atat de pasionati de comunism unii activisti maghiari din Romania? Pentru ca primisera asigurari din partea Cominternului privind autonomia Transilvaniei.  Obsesia persista in intreaga activitae a  MADOSZ-ului  Ea continua in anumite cercuri maghiare in surdina pusa de dictatura sub forma luptei pentru identitate culturala si reapare manifest odata cu afirmarea pastorului Laszlo Tokes, unul dintre pionii rasturnarii din decembrie 1989.  Aureola de revolutionar a lui Laszlo Tokes  este falsa pentru ca pastorul nu slujeste interesele poporului in sanul caruia a mancat painea de decenii, ci lupta fervent pentru obsesia hilara a autonomiei Transilvaniei si intr-un final, de ce nu, a intoarcerii rotii istoriei. In contextul unei tendinte de secesiune a unor state europene, pastorul isi face mari sperante si s-a strecurat exact in organismul care ii asigura cadrul favorabil pentru o propaganda antiromaneasca. Ati ghicit, pastorul este mare europarlamentar. Si cum politicienii romani, multi dintre ei calca in strachini pastorul are motive sa creada in cauza vietii sale. In 16 septembrie a.c. o conferinta convocata la Tg. Mures in Sala Mare a Palatului Administrativ cu invitati din Tirolul Italian a avut ca obiectiv dezbarerea binefacerilor autonomiei. Numarul participantilor doar de douazeci si sase, dupa cum ne informeaza Nicolae Balint (Autonomia, necesitate justificata sau obsesie politica, Curentul nr. 9, 2011, p. 4) ne face sa credem ca partidul nou inregistrat al lui Laszlo Tokes inca nu are numerosi adepti. Sa speram ca o buna parte din minoritatea maghiara din Romania isi va pastra bunul simt si logica.

            Ne-am bucura daca Ambasaca Romana din Washington si Centrul Cultural de pe langa Consulatul Roman din New York ar cataliza o campanie de presa din partea istoricilor romani de combatere sine ire et studio a pretentiilor nejustificate fluturate de revizionistii maghiari in presa nord americana.

Demografie românească

Posted by Stefan Strajer On October - 26 - 2011

Demografie românească

 Petre Burlacu în dialog cu Ion Coja

 Domnule profesor ION COJA, v-am trimis interviul profesorului universitar VASILE GHEȚĂU, pe tema declinului demografic al României și al Europei. Ce impresie v-a făcut?

Una foarte proastă! Problema demografică în România este foarte gravă, iar domnul profesor o discută în termeni inadecvați, fără să meargă la cauzele reale și fără să pară interesat de soluții! Ne oferă cifre, nu soluții. Și, culmea, nu găsește nicio vină majoră clasei politice pentru declinul demografic! Cică vina aparține individului, cuplului care, din egoism, decide să nu facă prea mulți copii!.. Să mă ierte domnul profesor, dar asta se cheamă să confunzi efectul cu cauza!

De asemenea, nu se poate să faci studii demografice din care să lipsească reperul etnic! Ideea de neam, de etnie! Da, e grav că scade populația Țării, dar mai grav este dacă scade ponderea elementului românesc, procentul etnicilor români. Și prima problemă este aceasta: cum facem să redresăm și să întărim, să sporim numărul și procentul românesc al populației din România? Îi recomand domnului profesor Ghețău, nu ironic sau sarcastic, ci cu toată seriozitatea, să-l citească atent pe predecesorul său Mihai Eminescu. Acest Eminescu a fost preocupat temeinic de problemele demografice ale României și a formulat în termeni clari acest imperativ pentru toată societatea românească și în primul rând pentru clasa politică: românii trebuie să-și păstreze și să-și consolideze statutul de populație majoritară și să vegheze la calitatea genei românești, a zestrei lor genetice! Pe cârciumarii din vremea sa Eminescu îi suspecta că în mod conștient vând băuturi contrafăcute, otrăvind populația rurală și atentând astfel la zestrea genetică a Neamului. Conceptul de neam este fundamental în orice cercetare demografică. A lipsit din răspunsurile domnului profesor Ghețău.  

Care este vina clasei politice?

Clasa politică este vinovată de dezastrul economiei românești, de dispariția a milioane de locuri de muncă. Acest dezastru a fost riguros planificat, iar scopul final urmărit a fost să provoace emigrația românilor, să producă această veritabilă hemoragie la nivelul ființei naționale! Să se creeze astfel un vid demografic sau măcar o rarefiere a elementului românesc în spațiul nostru național! Nu-mi pot imagina că domnul profesor Ghețău nu face acest raționament, nu-și pune această întrebare: care a fost scopul dezastrului instaurat după decembrie 1989? Ce au urmărit politicienii noștri de frunte prin distrugerea economiei românești? Nu cumva rezultatul acestei politici – depopularea României, a fost și scopul urmărit?

Sigur că există o tentație a Occidentului, Dunărea a făcut multe victime printre românii care au încercat să ajungă în Occident fără pașaport înainte de 1990… Oamenii aceia nu mureau de foame dacă rămâneau în România. Dar azi, la cotele șomajului actual, dacă cei trei milioane de români ar fi rămas în țară, ajungeam să avem și muritori de foame!… Da, afirm cu toată convingerea că depopularea României este scopul urmărit prin politica economică și socială de după 1990.

Faceți vinovată de această situație întreaga clasă politică?

Ce înseamnă „vinovată”? Cei care au știut că acesta este scopul ultim nu sunt foarte mulți. Eu aș putea numi ca sigur vinovate numai două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Indivizi cu comportament anti-românesc criminal! Or mai fi și alții. Sigur mai sunt! Ei n-au acționat de capul lor ca politicieni, ci cu un masiv sprijin și control ocult, din țară și din afară! Ceilalți, majoritatea politicienilor, cei mulți și proști, pleava de umplutură din parlament și ministere, au colaborat la acest proiect criminal fără să-și dea seama unde bat legile pe care le-au votat cu deplină inconștiență! Imbecili și incompetenți! Egoismul acestor politicieni trebuia demascat de domnul Ghețău înainte de a consemna egoismul „cuplului reproductiv”… Dar să nu insistăm prea mult pe lucruri care s-au mai spus. Să consemnăm faptul că niciun partid care a trecut pe la guvernare nu a pus problema declinului demografic, nu a formulat soluții, nu a avut o politică de redresare demografică. Este aproape un subiect tabu! Pe cine nu vor să supere?

Ce credeți că se poate face?

Îl citez, din memorie, pe domnul profesor Vasile Ghețău: „Nu se poate face nimic și nici n-ar fi bine să facem ceva acum!… Să așteptăm să treacă criza!” Halucinant răspuns!… Știe dânsul când va trece criza? Adică știe când se va stopa procesul de sărăcire a populației?!… Habar nu are! Îmi dau seama că soluția nu poate veni de la un specialist demograf, ci de la o viziune sociologică, socio-psihologică etc. Nu-i fac niciun reproș demografului, care ne prezintă numai radiografia corpului național… Dar, în măsura în care și-a permis să vorbească de cauze, am și eu dreptul să fac aprecieri asupra unor considerațiuni care nu mai poartă girul specialistului demograf! Deci, am rămas cu impresia că domnul profesor ocolește miezul problemei. Cauza principală a declinului demografic nu este emigrația, ci emigrația este efectul nefericit al unor politici pe care nu le pot numi decât criminale!… Bun, vorbim de emigrație: demografia trebuie să ne lămurească bunăoară care este structura etnică a emigrației! Au plecat la muncă trei milioane de cetățeni români. Câți dintre ei sunt români, câți maghiari, câți țigani, câți evrei etc? Câți dintre ei se mai poate spera că se vor întoarce? Etc.

Se pare că cel mai mare este procentul de maghiari care au emigrat. Nu mă mir deloc! Ungaria încearcă să se salveze demografic invitându-i pe maghiarii din țările vecine în Ungaria. N-ar strica să studiem și noi această stratagemă, dacă nu cumva ne-ar folosi și nouă. Deocamdată scade procentul maghiar din România! E bine, e rău? S-o spună UDMR-ul. UDMR-ul este artizanul acestei migrații maghiare. Evident, la nevoie, îi vor face vinovați pe români pentru numărul mare de maghiari care și-au luat lumea în cap. Bine au făcut. Abia așa vor descoperi ce bine le era în România…

Vorbeați de calitatea genei, de zestrea genetică. La ce vă gândiți?

La faptul elementar că oamenii nu se nasc egal înzestrați cu calități și defecte. Într-un cuplu de cocălari, de scormonitori prin gunoaie, se nasc copii care din start, cu moștenirea genetică pe care o primesc, reprezintă mai degrabă un balast pentru societate, iar nu un aport bine venit! Nu sunt cinic și nici rasist, dar în momentul de față societatea românească încurajează la procreație familii de oameni de care se mulțumesc cu foarte puțin ca să se simtă oameni, și pentru care alocația de copii devine sursă de subsistență și pentru maturi, pentru părinți. Toarnă copii unul după altul, cu gândul la alocație, la posibilitatea de a-i pune pe copii de mici să „producă”, adică să cerșească sau să ciordească… Unii dintre ei ajung să-și mutileze copiii, care devin astfel mai productivi ca cerșetori… Autoritatea nu face nimic ca să descurajeze și chiar să pedepsească aceste practici!

Ce ar putea face legile împotriva acestor practici?

Ar putea face foarte mult, dacă legiuitorul ar fi un autentic reprezentant al celor care l-au votat… Că n-au ajuns în parlament pe votul cocălarilor analfabeți! Nu intru în detalii, dar în cazul unor părinți denaturați ar putea fi vorba chiar și de decăderea din statutul de părinte, de suspendarea dreptului de a mai crește copii, ba chiar a dreptului de a mai procrea, dacă se constată lipsă de respect pentru ființa umană din partea așa-zișilor părinți…

Ceea ce mă interesează propriu zis – și acesta este mesajul acestei discuții, este să avem o legislație în favoarea cuplurilor de părinți responsabili, capabili să dea societății urmași creativi, activi, viitori contribuabili la PIB-ul național, dacă pot spune așa. Sunt câteva măsuri ușor de luat, care să țină seama chiar de „egoismul” cuplului. Bunăoară, accentul să nu se mai pună pe alocația primită pentru copii. Alocațiile ar trebui chiar diminuate. Iar nașterea copiilor să aducă părinților beneficii la capitolul impozite, acestea diminuându-se odată cu nașterea fiecărui copil dintr-un cuplu. O altă pârghie ar fi pensionarea: femeia care a născut și crescut copii să iasă la pensie mai devreme, dacă dorește! O zi în plus la concediu pentru fiecare copil minor ar fi de asemenea un stimulent! Se pot imagina măsuri care să stimuleze femeile să nască la vârste cât mai apropiate de vârsta majoratului. O mamă e de presupus că are obligații noi, de bunică. Însuși statutul de bunică să fie prin lege recunoscut, adică să fie izvorul unor drepturi, al unei „discriminări pozitive”. Dar, repet, nu prin acordare de alocații, ci prin avantaje și facilități la care să aibă acces numai persoanele bine încadrate în structurile productive ale societății, eficiente pe multiple planuri.

Așadar, să privim realitatea cu sinceritate și bună credință: avem nevoie de un spor demografic, avem nevoie de stoparea declinului demografic. Dar avem nevoie de un spor demografic (1)de calitate, în care (2)să fie antrenați în primul rând etnicii majoritari. E dreptul lor, dar și obligația lor de a se păstra ca populație majoritară. Atât în România, cât și în celelalte țări constituite ca state naționale.

Cândva în România se plătea o taxă de celibat? Nu ar fi cazul să fie reintrodusă?

Nu e rea ideea. Dar să se introducă numai la bărbați!

De ce numai la bărbați?

            Pentru că bărbații sunt principalii vinovați că atâtea femei sunt singure, nu cunosc beneficiile unui cămin, ale maternității!

Încă puțin și vom ajunge să recomandăm poligamia!

Domnule Petrică, scăderea demografică este o chestiune de viață și de moarte pentru un popor, pentru un neam. Salvarea neamului este legea supremă! Este mai presus de orice! Mai presus de legi, de obiceiuri, de tradiții. Le schimbăm sau le abandonăm dacă pun în primejdie demografia neamului!

Pe vremea comuniștilor erau niște reguli foarte severe care limitau accesul la cinul monahal, călugăresc, îndeosebi pentru tineri. Azi sunt foarte mulți tineri, fete și feciori, care îmbracă hainele aspre ale călugăriei, în felul acesta legându-se să nu se mai căsătorească, deci să nu procreeze. Are vreo legătură cu subiectul nostru?

Întrebarea este delicată. Nu poate avea un răspuns decât cu cifrele exacte în față. După aceea este de discutat. Trebuie să-ți spun însă că Biserica nu poate lipsi din elaborarea unei politici demografice serioase. Biserica are un rol mai important chiar decât al guvernului într-un anumit fel. Subiectul este vast și trebuie cercetat din toate părțile. Fac acum mențiune de o informație pe care am căpătat-o de la Octavian Ghibu, fiul marelui patriot care a fost Onisifor Ghibu. Anume că după război, adică după dispariția din efectivele Neamului românesc a câtorva sute de mii de bărbați în floarea vârstei, aproape un milion, au rămas nemăritate sute de mii de fete. Fără nicio șansă de a-și găsi un soț. La inițiativa unor români de ispravă, a unor românce inimoase, care nu aveau nicio funcție în stat, s-a pornit o campanie discretă de discuții de la om la om cu aceste femei tinere, pe tema că nu ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu dacă ele vor deveni mame chiar fără să fi fost cununate… Căci nevoile neamului cer ca potențialul lor reproductiv, cu care le-a înzestrat Dumnezeu, să nu se irosească!… Copilul este o bucurie pentru orice părinte întreg la minte și la suflet! Iar mentalul românesc nutrește o simpatie aparte pentru copilul „din flori”… Este un copil născut din dragoste, se zice. Pe ideea că multe căsătorii se fac din interes!… La noi, la români, căsătoria din interes nu este o practică răspândită, ca la alte popoare. Poate că din această cauză suntem un neam de oameni frumoși, arătoși! Îi recunoști pe români în străinătate de la o poștă!…

Cifrele arată clar că sunt mai multe femeile decât bărbații! Bucuria de a naște și de a crește copii nu trebuie să ocolească femeile nemăritate. Cunosc astfel de femei, de condiție foarte bună, care au avut curajul să nu dea doi bani pe gura lumii, și își cresc copilul în deplină normalitate. Sunt mame, sunt femei împlinite! Firește, subiectul este delicat, al naibii de delicat…

Despre declinul demografic al Europei ce părere aveți?

Acest declin este consecința „noii religii” inaugurate la 14 iulie 1789, religia drepturilor omului!… De aici a pornit și aiureala cu emanciparea femeilor, adică alungarea femeilor în câmpul muncii, la șaibă, femeia strungar, femeia siderurugist, macaragiu, scafandru, femeia orice, în numele egalității, marea minciună a democrației! Au părăsit femeile tihna rodnică și firească, atât de activă și de solicitantă, a casei, a căminului. Ca să devină femeia salariat, de care avea nevoie producția capitalistă, apoi cea socialistă… În țările în care femeile merg mai rar la servici există un spor demografic însemnat. Trebuie ținut seama de această situație, iar femeia salariată trebuie ajutată să le poată face pe amândouă, și servici, dacă țin neapărat, și grija căminului. Femeile trebuie discriminate pozitiv, ca să folosesc și eu acești termeni mizerabili! Era în tradiția europeană și creștină această discriminare. A anulat-o mișcarea pentru emanciparea femeii… Mult lăudata egalitate!… Cum să fie egalitate între sexe?! Persoanele de sex feminin au o valoare socială mult mai mare!

În concluzie?

Discuția a fost prea scurtă, prea deslânată ca să putem avea și concluzii. Este o discuție care trebuie purtată la nivelul decidenților politici în primul rând, pentru a se ajunge la soluții, la măsuri cu urmări imediate unele, altele cu urmări pe termen lung, peste ani de zile… Trebuie să pornim de la principiul vital, biologic: existența speciei are prioritate dinaintea existenței individuale. Toate speciile, plante sau animale, sunt organizate de la Dumnezeu după această regulă. Deșucheata propagandă în jurul drepturilor omului a împins Europa pe marginea prăpastiei. Întrebare pentru cei care cunosc mai bine istoria ultimilor o sută de ani: acest rezultat – declinul demografic al Europei, al rasei albe, vecin cu dezastrul, nu cumva este un scop urmărit cu bună  știință?

Ar fi cumplit!

Această întrebare nu o pun din capul meu. Ea a fost deja formulată. Suspectă este atitudinea mass mediei de a o neglija. Deh, subiect minor!

Ca o concluzie totuși, aș formula pentru noi trei idei:

–         nu putem fi interesați numai de aspectul numeric, cantitativ al demografiei. Ar însemna să repetăm greșeala greu de iertat a lui Nicolae Ceaușescu. Trebuie să avem în vedere un spor demografic de calitate, la nivelul acelor categorii de persoane de care se leagă performanțele materiale și spirituale ale unui popor, nivelul său de civilizație;

–         resping ideea că într-o țară  normală, locuită de un popor autentic, problema demografică se poate rezolva prin import, prin încurajarea emigranților de a se strămuta în acea țară. O asemenea soluție denotă lipsa conștiinței naționale, a conștiinței de neam! Vezi cazul Canadei, de exemplu. Exemplu penibil! Demografia nu este o afacere!

–         politica demografică, într-o țară ca România, trebuie modelată de imperativul menținerii statutului de populație majoritară al acelei etnii care, la capătul istoriei derulate până azi, s-a impus ca populație majoritară, făuritoare de istorie: românii în România, maghiarii în Ungaria, bulgarii în Bulgaria și așa mai departe. Repet: este dreptul nostru, dar și datoria noastră supremă, ca români, ca oameni, de a face orice pentru salvgardarea acestui statut!

Chiar orice putem face?! Ne este îngăduit?

Chiar orice! Trebuie să facem orice ca să rămânem majoritari, net majoritari în țara noastră! Pentru mine este evident că unii vor ca noi, românii, să ne pierdem statutul de populație majoritară! Pentru asemenea intenții trebuie să găsim răspunsul potrivit, inclusiv sancțiunea, pedeapsa potrivită. Căci suntem în legitimă apărare! Repet: suntem agresați în ființa noastră națională, trebuie să ne simțim în legitimă apărare și să acționăm în consecință!

Cred că este nevoie să vorbiți mai lămurit!

Dumneata nu vezi ce se întâmplă în Parlament?! Votul este decis, de cele mai multe ori, de votul UDMR și al grupului minorităților naționale. Suntem o țară în care politica o fac mai mult ne-românii! Ei ne guvernează! Iar după proiectul de constituție imaginat de Băsescu, rolul ne-românilor în statul numit România va crește și mai mult! Și acesta nu este singurul aspect inacceptabil. Mai sunt și altele, mai dureroase, le lăsăm pentru altă discuție.

Puteți încheia cu un citat din Eminescu în sprijinul afirmațiilor făcute?

            Numai unul? Iată un citat la care țin foarte mult. Îl știam pe dinafară. Ia să vedem dacă mai am ceva memorie:

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, cu-un cuvînt geniul românesc să rămână și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Mai lămurit nu se poate spune!

Dacă nu mă înșel, este citatul pus de dumneavoastră pe frontispiciul proiectului de Constituție Organică a României… Unde poate fi găsit?

Alături, ca să zic așa. Pe www.ioncoja.ro L-am postat pentru a fi discutat și îndreptat. E de găsit la rubrica CATEGORII. Dar aș vrea să răspund și la o întrebare pe care nu te-ai priceput să mi-o pui și pe care am așteptat-o. Câteva cuvinte despre cei trei milioane de români pe care democrația de după 1990 i-a tentat sau obligat să plece din România. Este o pierdere imensă pentru Țară, pentru Neam. Asta la prima vedere. La o cercetare mai atentă a lucrurilor descoperi și o latură pozitivă a lucrurilor.

După regula „tot răul e spre un bine!” Care este binele?

Românii care au ajuns în Occident și au lucrat sau trăiesc acolo au astfel ocazia să se lecuiască de un anumit complex de inferioritate. Nu discut cum li s-a indus unora acest complex de inferioritate încă din țară. Încă din copilărie, încă din generații anterioare etc. Acești români ajung să se confrunte și să se compare zi de zi cu ceilalți, cu străinii în mijlocul cărora au ajuns. Uneori, ca la Paris sau în Statele Unite, este vorba de un mediu multinațional! Cu atât mai bine pentru românii noștri care, de regulă, din aceste confruntări și comparații ies cu conștiința clară că ei, ca români, au tot ce le trebuie ca să nu fie ultimii! Ba chiar ca să fie, deseori, în frunte, în plutonul din față! Satisfacția că sunt români, că poartă cu ei o anumită zestre și pecete spirituală specifică românilor, deosebit de valoroasă și de specifică, o descoperă mai ușor românul plecat în lume decât cel rămas acasă, prizonierul unui orizont limitat. Sunt convins că depopularea de români a României este un proiect urmărit de multă vreme, cu tenacitate diabolică. Sunt convins că va eșua acest proiect, e drept, după ce va strica viața multor oameni… Românii pot avea însă mult de câștigat, ca români, chiar dacă s-au stabilit în străinătate, temporar sau definitiv. Cu condiția ca ei să nu-și neglijeze rădăcinile, să ducă în familie o viață cât mai românească, să nu-și părăsească limba, să-și trimită copiii în vacanță sau la studii în România etc., etc. Sunt multe de făcut în acest sens pentru autorități, este loc și pentru inițiative particulare, ale ONG-urilor. O diasporă românească puternică, bine organizată, legată de „baștină”, cum ziceți voi basarabenii, poate fi rezultatul nescontat de marii manipulatori ai istoriei, rezultat care să le dea peste cap toate socotelile lor atât de nemernice.

Doamne, ajută!

Buriaș, 3 octombrie, 2011

A consemnat Petre Burlacu

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

Posted by Stefan Strajer On October - 10 - 2011

Iar se agită nămolul de pe Dâmbovița

 

 Autor: Cornel Cotuţiu

Se cunoaște parabola biblică cu nebunul care aruncă o piatră în apă și 10 oameni normali sar după ea. Așa este cu articolul „Psihologia Imnului Național”, publicat recent de Andrei Pleșu în „Dilema veche”. Textul e reluat imediat în „Adevărul” și problema e dezbătută în patru pagini ale acestui cotidian, sub genericul iresponsabil „Deșteaptă-te, române, și schimbă imnul!” Bășcălie de dâmbovițean.

Fac o precizare: Nu-l consider dement pe Andrei Pleșu, dimpotrivă, îl socot perfect sănătos mintal – dar tocmai de aceea e trist și suspect gestul său. Înșiră afirmații și calificative aiuritoare pe seama imnului actual, a textului și melodiei (și o face pe tonul insului superdoct, căruia îi ies din gură numai porumbei de aur). Consideră melodia imnului un fel de bocet, îl supără prezența în text a cuvintelor „moarte”, „cruzi”, „sclavi”, „viclene uneltiri”, „lupii-n stâne”. Textul „Mizează – crede Pleșu – pe victimizare”, „lamentație plângăcioasă și adversitate generală”. Mai mult, timpanul său sensibil reține astfel: „S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu la momente de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, de post de maslu.” Recunoașteți că aruncarea imnului nostru în derizoriu frizează lipsa de bun simț. Ș-apoi ce o fi însemnând, pentru maestru, „oameni întregi”?

Când l-am cunoscut la Bistrița (înainte de 1989) era suplu, balerin (și la minte și la trup), dar atrăgea atenția și prin pigmenții epidermici de extracție Ferentari. Oricum, nu dădea impresia că ar fi „un gentilom de mahala” (vorba lui Nicolae Filimon).

Acum se pare că osânza îi aburește ochelarii, încât percepția realității și prospectarea anilor ce vin alternează între hăis și cea! Da, dar i se alătură, adică sar după piatră, câțiva trepăduși gazetari și scribi din domeniul istoriei, care scârțâie pe aceeași scripcă a lui Pleșu. În numărul următor al publicației, are o intervenție și Ștefan Cazimir, care potolește însă mârâiala cârcotașilor. Rezum: Domnilor, Imnul acesta e menționat într-un articol al Constituției României, nu într-un almanah sexy, nu aveți cum vă atinge de el, câtă vreme Constituția e cea pe care o avem și trebuie respectată.

Nu-mi face plăcere, însă nu pot să uit că de la războiul ultim până astăzi suntem la al cincilea imn național, (deci, într-un interval de 66 de ani), pe când francezii își păstrează „Marseilleza” de 219 ani, sau ungurii își au același imn de la mijlocul secolului al XIX-lea; la fel și nemții. Măcar rușii – după prăbușirea imperiului sovietic au renunțat la textul imnului, dar au păstrat melodia lui.

Iar noi?… Hm!

Noi dovedim constanță în a ne da cu stângu-n dreptul.

Cu câțiva ani în urmă un moș notoriu și cu mintea încă limpede, opina pe un canal tv., că 1 Decembrie nu ar fi potrivită ca Zi Națională a României, fiindcă… e frig.

Pe malurile Dâmboviței bucureștene, miticii nu au stare, se trezesc mereu supărați pe valorile istoriei și culturii românești, încât mai dau cu mucii-n fasole (nu pot renunța  la sintagma aceasta, care poate părea ireverențioasă, însă mustește de expresivitate, de conotații). Iată campania de denigrare a lui Mihai Eminescu (găzduită de… ”Dilema”). Poetul era considerat un anacronic, epitetul de „geniu” – desuet -, se considera a fi așezat injust la înălțimea unde l-a situat posteritatea, se pedala pe boala lui, pe lipsa de discernământ politic, i se reproșa până și faptul că era… păros pe corp, iar un cabotin răsplătit de Cotroceni cu șefia unei instituții de cultură, îl numea nici mai mult, nici mai puțin „poet de debara”.

E o tradiție funestă la noi – încă de pe vremea cronicarului Miron Costin – să ne căsăpim mari personalități sau măcar să le împroșcăm cu noroi. Noroc că avem locuțiunea adverbială „și totuși”… Valabilă atât pentru păguboasa atitudine mioritică, dar și pentru geana de lumină a speranței.

Apropo de imn: cum Andrei Pleșu este un fiu devotat Ferentarilor, îi propun să accepte, pentru sine și pentru acoliții lui, un imn particular de genul „Halaripu acana!”

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CĂTRE DESFIINŢAREA EI?!

Posted by Stefan Strajer On June - 16 - 2011

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL  DECISIV CĂTRE DESFIINŢAREA EI?!

 Autor: Magdalena ALBU

„În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.” Mihai EMINESCU

Dacă secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor naţionale pe continentul european, atunci putem spune că sfârşitul mileniului XX şi începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristică reprezintă timpul sfărâmării acestora si constituirea unei entităţi suprastatale cu iz imperial, unde aşa-zisa ordine mondială de fapt şi de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face şi desface în scurta vreme a existenţei ei finite iţele unei lumi pe care şi-o închipuie aidoma unei jucării de plastic aflată în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimbă cu din ce în ce mai mare repeziciune, iată, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenţi umani de moment, care uită în fiece clipă, din păcate, că, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca nişte simple entităţi muritoare din necuprinsul şir de generaţii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud şi vândut, care ucid, cu sânge rece şi deplin conştienţi, Viaţa.

 

Lumea nu îşi dă seama că a părăsit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu paşi siguri într-o alta, mai înrobitoare, aşezată sub auspiciile unei libertăţi aparente. Satana dezlănţuită a morbului urii îşi face numărul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor să distingă Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamănă vânt şi nu culege decât furtună.

Când soldaţii Armatei Române s-au dus să salveze în cel de-al doilea război mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupaţie fascistă (am mai scris acest lucru de curând!), populaţia maghiară nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apă fiartă în cap de la etajul caselor pe lângă care aceştia treceau. În momentele acelea cumplite şi umilitoare însă, aceşti români nu se gândeau la faptul că ţara lor este una de mâna a doua şi că va dispărea într-o bună zi cu totul de pe harta Europei ca stat naţional, unitar şi independent, devenind o adunătură de zone oarecare stabilite în raport de directă proporţionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale şi a alianţelor vremelnice dintre acestea. Nici vorbă.

Când mestecau printre dinţi praful pustei panonice ori când erau încovoiaţi de frigul din munţii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii şi pline de păduchi erau strânse de pe coclaurile ruseşti şi duse în lagărele de concentrare ale Siberiei îngheţate pentru igienizare, hrană, tratament şi, în final, pentru muncă în minele de cărbuni ori în pădure, aceloraşi soldaţi ai Armatei Române – foarte puţini rămaşi astăzi în viaţă ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: să-şi mai vadă o dată Ţara (nu regiunea) şi pe cei lăsaţi să-i aştepte acasă cu inima îndoită de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre aceşti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balanţei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea că se va întoarce acasă într-o ţară second hand, sfârtecată cu totul şi cu totul nejustificat într-un număr fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasă, în ţara lor – România.

Ceea ce se întâmplă azi, după mai bine de şase decenii de la finele celui de-al doilea Război Mondial – război care a înghiţit în măruntaiele sale criminale un număr impresionant de vieţi omeneşti -, este un fapt conjunctural de o matematică a gândirii înfiorător de tulburătoare. Diversele motivaţii politicianiste de tot soiul, care nu ţin cont sub nicio formă de părerea poporului român, anulează, de fapt, istoria anterioară a acestuia, călcând în picioare cu mârşăvie, iresponsabilitate şi raţionalitate demonică jertfa de sine a sutelor şi sutelor de mii de victime sacrificate programat de către călăii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnătate: este vorba de destrămarea treptată a statului român şi a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Şi o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscută în domeniul istoriei, nu poate decât să dea de gândit profund tuturor factorilor decidenţi din patria aceasta (încă îi putem spune aşa – Patrie) şi poporului însuşi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iată, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident că praful şi pulberea istoriei se vor împrăştia năvalnic peste numele acelora care-şi vor aşeza, la ordin şi cu rânjet diabolic, semnătura pe certificatul de deces al României. Pentru că, a-ţi vinde esenţa pură a ceea ce te defineşte pe tine ca neam în numele unor interese mărunte de moment, înseamnă, nimic altceva decât crimă. Iar acest fapt este condamnat, după cum se ştie, de toate religiile pământului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisă de către Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urmă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.”, cu siguranţă că nu putea previziona nicidecum permutările de borne topografice cu caracter deznaţionalizant ce au loc în prezent. Iar dacă se va adeveri că algoritmul de desfiinţare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, după părerea mea, ca statuia maiestuoasă a lui Nicolae Ceauşescu să fie înălţată cât mai curând în capitala sa, Bucureşti (nu Budapesta), fiindcă simplul cizmar ajuns preşedinte avea multă demnitate în momente cheie ale propriului său mandat. O parte din arhitectura timpului ceauşist arăta cam aşa: erau dărâmate anumite biserici, dar ţara avea graniţe fixe şi era lipsită complet de datorii în momentul morţii fostului preşedinte. Schiţa momentului actual are următorul facies însă: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor şi tendinţele vădite de destrămare a ei întrec orice închipuire.

Să fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv către desfiintarea sa?!  Dacă da, atunci în mod cert că peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de păduchi, de lagăre şi de frig ’40 ori peste cele ale mulţilor poporeni nevinovaţi ucişi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de ştreang înălţat la cer de curând de cetăţeanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” păpuşii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identităţii poporului român) se va îndrepta ameninţător înspre însăşi beregata României reale ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constituţia sa: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Dacă nu, înseamnă că domnul academician Giurescu greşeşte, ceea ce îmi este cu neputinţă a crede, căci între profesorul Dinu Giurescu şi actualii guvernanţi diferenţa de calitate nu poate fi cuantificabilă în vreo unitate de măsură încadrabilă actualmente în SI (sistemul internaţional de unităţi de măsură).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011

Robia si triumful geniului – Constantin Brancusi

Posted by Stefan Strajer On April - 19 - 2011

Robia si triumful geniului – Constantin Brancusi la 135 de ani de la nastere –

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

Constantin Brancusi face parte din familia „sfintilor romani” care ca Stefan cel Mare, Constantin Brancoveanu, Avram Iancu, Mihai Eminescu au jertfit pe altarul idealului fiinta lor, punand la temelia vietii lor de creatie in istorie, in poezie sau in sculptura o credinta de neclintit in romanism si perenitatea valorilor lui. Ca sa nu ratacim, noi cei rataciti pe atatea pamanturi straine trebuie sa ne intoarcem mereu la aceasta familie de mari spirite din a caror staruinta si maretie in simplitate trebuie sa invatam necontenit.

Iata-l pe Constantin Brancusi cel nascut in familia saraca a unor tarani din Hobita la 19 februarie 1876, luand calea Craiovei din frageda copilarie ca sa munceasca si ridicandu-se  putin cate putin numai prin inzestrarea proprie, mesterind in lemn, ca multi din partile Hobitei. Indemanarea sa e inscrisa in genele celor din zona Tg. Jiului, dar evolutia sa extraordinara e inscrisa in genele sale. Ar fi putut sa ramana un simplu pietrar si tamplar dupa absolvirea in 1898 a Scolii de Arte si Meserii din Craiova, dar n-a ramas. S-a fi putut intoarce in Hobita sau la Tg. Jiu, dar nu s-a intors si nu s-a oprit pana cand n-a ajuns la Munchen si in Cetatea Luminii de pe malurile Senei. Pentru ca la indemanarea mostenita din mosi stramosi s-a adaugat in cazul lui Brancusi vizionarismul, increderea int-un astru al sau pe care a avut curajul sa-l urmeze oriunde i-a indreptat pasii. Ar fi putut sa ramana un admirat discipol al lui August Rodin la Paris, dar l-a parasit dupa doua luni, explicandu-se cu laconismul caracteristic ca taranii de la Hobita, vorbind in proverbe a caror nascocitor a fost el insusi. Iata-l definind situatia concis si cu miez: „ La umbra copacilor mari nu creste nimic.”  Geniul lui Brancusi este insurgent fara gesticulatie de opereta.  El ramane taranul din Hobita invaluit in straturi de tacere, retras in atelierul in care se crucifica zilnic, muncind sa se descopere pe sine, sa-si citeasca destinul artistic propriu si inevitabil sa deschida drumuri noi in arta. Din 1904 cand poposeste la Paris si pana in 16 martie 1957 cand trece la cele vesnice la varsta de 81 de ani, Constantin Brancusi lucreaza cu o fervoare extraordinara, slefuind la pasarile sale maiestre ca sa intrupeze cu mijloacele artei sale nu doar aparenta pasarii care e trecatoare, ci esenta insasi a zborului, forma ideala platonica a lucrurilor.

Sa dezghioci esentialul din efemer iata obsesia muncii neincetate a sculptorului asupra aceleiasi teme prezentate in numeroase versiuni. Prima versiune a pasarii brancusiene dateaza probabil din 1912, Maiastra care e urmata de treizeci si sase de versiuni pana la Pasare in spatiu. Parca il auzimpe ascetul Brancusi,  rostind simplu propria sa reflectie: „Munceste ca un sclav, porunceste ca un rege, creeaza ca un zeu”.  Nedorind sa mai sculpteze „bifteci” ca predecesorii sai, Brancusi si-a indreptat efortul creator pe un drum nedestelenit al sculpturii non-figurative pe care apoi a mers dupa el o intreaga pleiada a artistilor contemporani. De aceea pe drept el este considerat parintele acestei orientari spre abstract si non-figurativ. Brancusi a ironizat, ca orice geniu care refuza catalogarile, caracterizarea artei sale ca fiind abstracte. „Sunt idioti, zice sculptorul, care definesc creatia mea ca abstracta, dar ceea ce ei numesc abstract este ceea ce e cel mai realist. Ce e real nu este aparenta, ci ideea, esenta lucrurilor.”  E adevarat, dar la esenta despre care vorbeste Brancusi se ajunge printr-un proces de abstragere din suma de elemente concrete, senzoriale ale realitatii, deci in fond tot printr-un efort de abstractizare. Si tocmai acele aspecte concrete, senzoriale ale realului obisnuiau sa fie obiectul sculpturii antecesorilor sai.  Deci descrierea ca abstracta a creatiei sale nu mi se pare neadecvata daca o comparam cu tot ce s-a sculptat inainte de vizionarul de la Hobita. In fond, plasandu-l pe Brancusi ca antecesor la miscarea culturala si stiintifica ce a urmat, trebuie sa observam ca orientarea spre arhetipuri anuntata de artistii de la inceputul secolului xx se extinde asupra demersului stiintific in secolul nostru. Nu este oare cercetarea genetica, descoperirea ADN-ului o revolutie asemanatoare celei anuntate de Brancusi in creatia plastica?  Ba da, stiinta se indreapta tot mai mult spre cercetarea acelor forme eterne generatoare de viata si mutatii in lumea vie. Ca sa nu mai vorbim de revolutia totala produsa de computer si internet in comunicarea umana bazata pe sistemul binar. Nu este si aceasta o orientare spre arhetipuri? 

„Povesti si doine, ghicitori, eresuri/ce fruntea-mi de copil o-nseninara” este un vers eminescian care poate sta foarte bine ca un motto al formatiei artistice a lui Brancusi.  Artistul a construit pe zacamantul folcloric si etnografic de acasa. Toti biografii lui au remarcat relatia lui intima cu folclorul, superstitiile, legendele si miturile populare. De asemenea nu este de neglijat faptul ca in aria nativa a lui Brancusi se practica intens mestesugul cioplitului in lemn si piatra.  El insusi era initial destinat sa devina cioplitor in lemn si piatra ca cei din neamul lui. Din aceasta vatra de artisti anonimi s-a plamadit genialitatea lui Brancusi care a tasnit mai sus decat ei toti, dar ii are la baza pe ei toti.  Nu as putea defini mai bine aceasta relatie de congenialitate cu semenii din Hobita si imprejurimi decat citandu-l pe Arghezi, care se considera exponentul „robilor cu saricile pline de osemintele varsate-n mine”.  Brancusi poarta in sufletul lui toata nobletea acelor oseminte pe care nu le-a dat uitarii traind atata vreme in tumultul parizian. Se imbraca simplu ca un taran din Hobita, si-a mobilat atelierul simplu ca o casa rurala din Hobita cu piese construite de el, vatra fiind nelipsita, isi gatea singur mancare precum in Oltenia natala.  A intretinut mereu relatii cu romanii aflati la Paris: George Enescu, Theodor Pallady, Camil Ressu, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Dar ceea ce mi se pare cel mai impresionant este monumentul pe care il ridica la Tg. Jiu, terminandu-l in 1938 in memoria milionului de tarani romani cazuti in transeele Primului Razboi Mondial. Masa tacerii, Poarta Sarutului si Coloana fara sfarsit sunt cel mai sfant prinos de dragoste pe care sculptorul l-a intors opincarilor romani care si-au dat viata pentru Romania Mare si pentru pamantul stramosesc.  Era acesta un omagiu adus implicit adus sufletului romanesc din care el insusi a fost plamadit.  Aceste trei monumente sunt un gest de reverenta adanca fata de suferintele romansimului, proclamand totodata puterea pricipiului iubirii si credinta in efortul omului de a se inalta, depasindu-se neincetat pe sine in eterna scurgere a timpului si generatiilor.

Nu vom nega importanta acumularii culturale in centrele vestice europene unde Brancusi, in special la Paris, face cunostinta cu avangarda artistica a timpului, se familiarizeaza cu arta mediteraneana si africana. Dar toate aceste acumulari au crescut pe zestrea genetica de acasa si timbrul artistic unic al sculptorului este dat de profunzimea explorarii in aceasta  magma a spiritului romanesc. Brancusi a ridicat la rangul de universalitate geometria cusaturilor de pe iile romanesti, arta olarului si a mesterilor cioplitori romani.  Persistenta cu care a crezut in geniul lui si a muncit titanic pentru a-l impune ramane ca o marturie de netagaduit rezistentei fibrei artistice brancusiene.  Sa ne gandim ca in 1904 descindea la Paris si numai dupa noua ani, in 1913 expune la Salon des Independents si in cadrul primei expozitii de arta moderna in Statele Unite.  In 1957 cand se stingea din viata lasa in urma 215 sculpturi dintre care multe se afla la Muzeul de Arta Moderna din New York, Galeria Nationala la Bucuresti, National Galery of Art la Washington si The Philadelphia Museum of Art, care poseda cea mai ampla colectie a operelor lui Brancusi de pe tot cuprinsul Statelor Unite. A fost inmormantat in cimitirul Montparnasse la Paris, dormindu-si somnul de veci alaturi de cateva statui pe care le-a creat ca monumente funerare pentru cativa artisti inhumati acolo. La licitatiile de arta sculpturile brancusiene se vand cu sume colosale care intrec orice vanzare de acest fel.

Cum adesea sufletele ni se inchircesc la auzul unor vesti proaste despre Romania, la propagrea confuziei voite intre romani si romi, la vederea unor reportaje care uratesc chipul acelei tari pe care Alecu Russo o numea „binecuvantata intre toate tarile pe pamant”, cum toate aceste ni se intampla si iau proportii in mintea noastra de instrainati, iata ca o lumina ni se arata sub chipul si asemanarea geniului brancusian. Si deschizand Google intr-o buna dupa amiaza ne-am trezit cu un logo pe main page care era nici mai mult nici mai putin decat compus din imaginile pe care le stiam: D-ra Pogany, Sarutul, Pasarea.  Vai ce minunatie sa vedem recunoscuta aspiratia spre frumos si bine a unui popor al carui mesaj l-a purtat atat de departe in Pantheonul creatiei universale, invesnicindu-l, Marele Maestru Constantin Brancusi.    

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors